You are on page 1of 33

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

Academia “Ștefan cel Mare”

Referat
Tema: ,,Problema adevărului în
filosofie, ştiinţă şi jurisprudenţă”

A elaborat: A verificat:

Studenta anului I de studii Master conferenţiar universitar
gr.academică 113 A doctor în drept,
Roşca Valentina Valeriu Harabara

Chișinău 2018

Cuprins:

Introducere
I. Problema adevărului în filosofie

II. Problema adevărului în ştiinţă

III. Problema adevărului în jurisprudenţă

Concluzie

Bibliografie

Introducere

Adevărul este o categorie filosofică, ştiinţifică şi culturală
fundamentală, valoare teoretică şi practică universală ce exprimă idealul
cunoştinţei în toate domeniile activităţii intelectuale pe parcursul întregii
istorii a omenirii.
Problema adevărului a fost şi continuă să rămână obiectul discuţiilor ce
au generat polarizarea multor concepţii filosofice – din antichitate şi până în
zilele noastre. Aceasta se poate explica prin faptul că lucrurile sensibile ca
obiecte epistemice sunt inepuizabile, nelimitate în privinţa calităţilor,
însuşirilor, relaţiilor dintre părţile lor etc., iar subiecţii epistemici sunt limitaţi
în capacităţi şi mijloace de cunoaştere; obiectele epistemice ale naturii sunt
materiale (conţin substanţă, energie, au dimensiuni etc.), iar cunoştinţele
despre ele sunt imagini ideale (nu au masă, energie, volum ş.a.).
Adevărul este problema centrală a gnoseologiei (teoriei filosofice a
cunoaşterii) şi a epistemologiei (teoriei cunoaşterii științifice).

a valorii şi a valabilităţii cunoştinţelor.Dacă spiritul omului este sănătos. ci pur şi simplu există. Se poate constata că însăşi tema gnoseologică a adevărului. Pentru unii filozofi.01. G. John Locke. A fost nevoie de o îndelungată maturizare reflexivă a spiritului uman pentru ca problema adecvării cunoştinţelor la obiectul cunoaşterii să poată fi pusă din perspectiva elaborării şi criticii filozofice.pe de o parte a orizontului. filozofii raţionalişti (R. Spinoza. altfel spus. pe de altă parte.php?topic=3253. conform căreia adevărul exprimă consistenţa reciprocă a ideilor. Conceptul de adevăr a cunoscut o mare diversitate de interpretări în evoluţia gândirii omeneşti. . a unei teorii. în cadrul căreia se înscrie şi problematica adevărului. simboluri şi imagini. a fost exprimată încă din antichitate de către Aristotel : „o enunţare adevărată este aceea prin care spui că este eea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. W. Alţii. Descartes. a încrederii spontane a omului în autenticitatea percepţiilor. . în care nu încăpeau speculaţii sistematice şi analize conceptuale. pentru care adevărul semnifică valoarea operaţională a unor cunoştinţe. inima trebuie să-i bată mai tare ori de câte ori este vorba despre adevăr”.. B.teoria coerenţei. dominate de mituri. În lucrarea sa „Discurs asupra metodei ”. reprezentărilor.dimpotrivă. au susţinut că obiectele şi fenomenele nu sunt prin ele însele. atributele de adevărat şi fals se aplică doar lucrurilor şi proceselor înseşi.scientia. nici adevărate. Părerea că adevărul exprimă concordanţa cunoştinţelor subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. şi un lucru şi mai mare. noţiunilor şi raţionamentelor sale.1 În linii mari. I.2018 .teoria corespondenţei. a concordanţei cunoştinţelor cu obiectul cunoaşterii. a mentalităţilor şi culturilor arhaice. Problema adevărului în filozofie În orizontul axiologiei. accesat la 15.teoria operaţional-pragmatică. nici false. nu putea fi desprinsă ca atare şi supusă reflecţiei filozofice decât pe măsură ce se realiza o dublă şi progresivă depăşire .0. a propoziţiilor unui sistem de gândire. după care adevărul desemnează concordanţa dintre cunoştinţele subiectului epistemic cu obiectul exterior la care se referă. David Hume) care au susţinut că la baza cunoaşterii se află „ impresiunile simţurilor”. se poate spune că în gnoseologie s-au constituit trei teorii asupra naturii adevărului : .. scrie : „Am socotit că pot să iau drept 1 http://forum. În contrast cu filozofii empirişti (Francis Bacon. Descartes. R. Leibniz) au considerat că numai raţiunea poate oferi legitimitate unor opinii. cunoaşterea este considerată o dimensiune a condiţiei umane. Pentru Hegel “adevărul este un cuvânt mare. a exista se identifică cu a fi adevărat.ro/index.

conform căreia cunoaşterea este un proces ori senzorial ori raţional.. o propoziţie nu este prin ea însăşi adevărată. Încercări de a depăşi alternativa metafizică. deoarece „metoda nu este altceva decât structura întregului. interdependenţa între explicare (interpretare) şi modul de abordare a „universului ca totalitate” pentru a obţine despre el cunoştinţe autentice. o categorie în afara binelui „. În „Fenomenologia spiritului”. s-a simţit nevoia unor reconsiderări a conceptelor tradiţionale pe măsura amplificării şi diversificării cunoaşterii. el subliniază unitatea dintre teorie şi metodă.”. ca obiect al cunoaşterii. studierea condiţiilor formale de atribuire a valorilor de adevărat şi fals). unul dintre fondatorii pragmatismului afirmă :”Tot ce vă pot spune este că ceea ce este adevărat intră în ceea ce este bine. înfăţişat în pura sa esenţialitate”. Definirea adevărului drept corespondenţă cu realitatea. În mod tradiţional.contextul logico-semantic (reconstrucţia conceptului de adevăr în cadrul unor sisteme semantice sau limbaje formalizate . dar fără să conţină criterii de validare a afirmaţiilor. Hegel)..care îşi produce şi parcurge momentele sale”. cum ar fi : .regulă generală că lucrurile pe care le concepem foarte clar şi foarte distinct sunt toate adevărate. Hegel se preocupă de strategia urmată în „mişcarea gândirii. Conform acestui criteriu. de cunoştinţele apriori care „sunt independente absolut de orice experienţă”.contextul metodologic (studierea aspectelor pragmatice ale adevărului. fiind rezultatul structurilor cognitive ale subiectului epistemic. Metoda sa dialectică de gândire şi cunoaştere va fi preluată de Marx şi Engels dar de pe o poziţie marxistă. Un astfel de criteriu ar putea fi cel al coerenţei. Referitor la adevăr s-au constituit noi contexte de abordare. În viziunea celor dintâi. o opinie este adevărată atunci când este concordantă şi coerentă logic cu celelalte opinii pe care le susţinem.James. adică în experienţă”. W. a fost considerată nesatisfăcătoare de unii filozofi. . Kant ajunge la contestarea capacităţii intelectului de a cunoaşte „lucrul în sine”. sau că adevărul este un bun de un fel oarecare şi nu cum se presupune de obicei. elaborarea conceptului de adevăr formal.. care există independent şi în afara subiectului cunoscător. a existat în filozofia clasică germană (Kant. El face distincţie între cunoştinţele empirice „ care îşi au izvoarele lor aposteriori. Pragmatiştii au ales criteriul utilităţii pentru validarea adevărului. În epoca contemporană. relativ distincte. iar marxiştii considerau practica drept criteriul suprem al adevărului. gnoseologia plasează problema adevărului în cadrul restrâns al relaţiei dintre subiectul epistemic şi lume. Prin analiza critică a „condiţiilor de posibilitate” ale cunoaşterii. care „presupune adevărul legilor logicii”(B.. ci devine adevărată dacă se dovedeşte că ea este funcţională şi utilă în activitatea noastră. Kant afirmă „În critica raţiunii pure”: „dar dacă orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa.Russel). În felul acesta. aceasta nu înseamnă că ea provine toată din experienţă”. a .

convingerii. . modelare. Pentru verificarea unei teorii ştiinţifice. în discursul poetico-filosofic „Despre natură” spunea că există două căi spre cunoştinţă – calea adevărului (alteia) şi calea opiniei (doxa). În ştiinţele factuale. Numai o viziune sintetică. Prima cale ne duce spre fiinţă ca temei a toate câte există. logic şi matematic) ar putea decide asupra valabilităţii cunoştinţelor din domenii extrem de diverse. Cercetările de epistemologie şi logica ştiinţei pun în evidenţă criterii şi procedee tehnice de testare a validităţii enunţurilor şi teoriilor ştiinţifice. b) teste metateoretice (analiza critică a unor proprietăţi formale. În ştiinţele logico- matematice prevalează procedurile numite demonstraţie. Probabil. adică spre esenţa lucrurilor sensibile. http://forum. altfel spus. c) teste filozofice (judecarea teoriei prin prisma filozofiei dominante în cercurile ştiinţifice).ro/index. asupra comprehensibilităţii lumii. cum ar fi posibilitatea interpretării în termeni empirici).scientia. cum ar fi noncontradicţia sau semantice. Parmenide din Elea.contextul epistemologic(elaborarea unui concept integrator al adevărului. problematica adevărului este foarte complexă. care să integreze într-un tot unitar tipurile de adevăr (analic şi sintetic. artă. Aceasta este calea adevărului.php?topic=3253. d) teste empirice (verificarea acordului cu experienţa a unor concluzii ce decurg din ipotezele de bază ale teoriei ştiinţifice).ţinând seama de specificul cunoaşterii considerate şi de relaţiile ei cu alte forme de cunoaştere. filozofie. formal şi factual. stabilirea unei tipologii cuprinzătoare a adevărului pentru ştiinţă. În concluzie. semnificaţiile acestui concept au provocat şi mai provoacă încă mari dispute filozofice printre gânditori. adică esenţa lor. . le găsim la filosofii din Grecia Antică. Primele abordări ale acestei probleme. A cunoaşte adevărul înseamnă a afla fiinţa ca fiinţă a lucrurilor. poziţia valorii de adevăr în configuraţia ansamblului valorilor cunoaşterii ştiinţifice). certitudinii.0 Adevărul este problema centrală a gnoseologiei (teoriei filosofice a cunoaşterii) şi a epistemologiei (teoriei cunoaşterii științifice). prevalează testele experimentale. în spaţiul european. utilizarea contraexemplelor etc. De pildă. M.regulilor şi procedurilor de confirmare sau infirmare a diferitelor componente şi niveluri ale cunoaşterii umane). Bunge indică patru categorii de teste : a) teste interteoretice (examinarea compatibilităţii unei teorii cu restul cunoaşterii ştiinţifice acceptate la un mement dat). de tipul fizicii.

etaloane. profesori. iluzorii ş. poeţi. date factologice ş. a aparenţelor care stăpânesc cugetul obişnuit al oamenilor. Spre exemplu. o acţiune proastă este neadevărată. Calea adevărului ne orientează înspre cunoştinţe certe. se propun următoarele niveluri filosofice de concepere a adevărului: ontologic. logico-semantic. iar în literatura contemporană acesteia i se acordă mai puţină atenţie. durabile. În literatura de filosofie (ştiinţifică şi didactică). există adevăraţi cetăţeni. Trăsătura lor comună constă în faptul că ele definesc adevărul prin relaţia dintre conţinutul unei judecăţi şi conţinutul altui obiect: 1) lucru.. spune el. constată Parmenide. devin o problemă fundamentală în cercetările filosofice şi ştiinţifice. A doua cale în cunoaştere. acţiunilor omeneşti etc. gândirea ne spune că fiinţă este nenăscută şi nepieritoare. ideală. Lumea ideilor lui Platon. spunea el. Filosoful german G. artişti. spunând că „acelaşi lucru este a fi şi a gândi” (Vezi: Colţescu 2002: 84). perfectă etc. valorico-existenţial şi gnoseologic (Vezi: Философия 2007: 469-471). Urmând calea adevărului. – contrară unei realităţi neautentice. adevărurile din scripturile religioase ş. ce prezintă doar valoare istorică. în gândirea la nivelul bunului simţ etc. ci este şi unul actual pentru zilele noastre. coraportul (opoziţia. În acest caz. plecând de la ideea că o judecată este adevărată pentru că se află într-o relaţie specială fie cu lumea lucrurilor sensibile. Începând cu opera lui Parmenide. Astfel. adevărul corelează cu idealuri. fie cu judecăţi . legi. Interpretări ontologice ale adevărului întâlnim şi în doctrinele realiste.aceasta a avut în vedere Parmenide. pentru filosofii clasici. În lucrările contemporane de filosofie este menţionat faptul că problema adevărului poate fi înţeleasă la diferite niveluri şi fiecare dintre aceste niveluri generează moduri speCZU: 111. 3) interesele practice ale oamenilor etc. conceptul de adevăr ontic (adevăr- autenticitate) nu este doar un tip de adevăr. copii etc. sub diferite forme sau aspecte. Prin adevăr ontic se subînţelege acea însuşire a realităţii ce ni se prezintă într-o formă autentică. 2) altă judecată. medici. urmând-o. savanţi. sigure. calea care. sunt variante de astfel de adevăruri.83 50 cifice de concepere a adevărului. problema adevărului ontologic sau ontic a fost actuală. În istoria filosofiei. este calea „opiniei.a. Spre exemplu. deoarece noţiunea voinţei rezonabile în această acţiune nu are conţinut obiectiv. Prin urmare.a. s-au conturat trei (bine cunoscute) teorii (ce au devenit clasice) ale adevărului – a adevărului-corespondenţă.W. El considera că atributele „adevărat” şi „neadevărat” pot aparţine şi lucrurilor sensibile. Hegel nu insista că adevărul ar fi doar o categorie gnoseologică. o acţiune adevărată ar trebui să aibă altă predestinaţie (A se vedea: Гегель 1971: 416). Altfel spus. fenomen.F. modele ş.a. dimpotrivă. alternativa) dintre adevăr şi opinie.a. relaţia dintre gândire şi lumea lucrurilor sensibile. ajungem numai la incertitudine şi nesiguranţă” (Idem: 84). părinţi. adevărul reprezintă o entitate ce poate fi descrisă adecvat. imperfecte. a adevăruluicoerenţă (coerentistă) şi a adevărului pragmatic (pragmatistă).

Cercetând distincţia dintre semnificaţia cuvintelor separate (logos semanticos) şi cea a judecăţilor afirmative şi negative (logos apofanticos). este următoarea: veritas est adaecvatio rei et intellectus (adevărul este adecvarea dintre lucru şi intelect). adevărul ca entitate ideatică este condiţionat. fără deosebire de obiectele lor. Aristotel distinge categoric între ceea ce spui că este (sau nu este) şi ceea. În continuare. aparţine lui Aristotel. Kant a fost printre acei care. Cu alte cuvinte. este aici admisă şi presupusă. deseori citată.acceptate deja ca fiind adevărate. în forma ei cea mai cunoscură. Aristotel ajunge la concluzia că numai judecăţile pot avea valoare de adevăr. sau că cea ce nu este este. filosoful german scria că vechea şi celebra întrebare este aceasta: „Ce este adevărul? Definiţia nominală a adevărului. ideea adevărului-corespondenţă a fost susţinută de mulţi filosofi. Im. adecvarea. prin aceasta. Aristotel precizează că drumul adevărului aparţine aceluia care gândeşte drept despărţit ceea ce în realitate este despărţit şi ca unit ceea ce este unit. Altfel spus. acest obiect trebuie distins de altele. Judecăţile exprimă gânduri determinate (prin raportul dintre subiectul şi predicatul logici) şi pot fi adevărate sau false. În Epoca modernă. Formula lui Toma De Aquino. Un criteriu universal al adevărului ar fi acela care ar fi valabil pentru toate cunoş. este (sau nu este). se cere însă a se şti care este criteriul universal şi cert al adevărului oricărei cunoştinţe” (Kant 2009: 99). în măsura în care inteligenţa se adaptează la realitate. iar „a enunţa că ceea ce este nu este. fie cu necesităţile şi interesele oamenilor. aflate în afara gândirii. În lucrarea sa „Metafizica” el spunea că o enunţare adevărată este aceea prin care spui că ceea ce este este şi că ceea ce nu este nu este. precum este în eroare acela care gândeşte contrar de cum sunt lucrurile în realitate. TEORIA ADEVĂRULUI-CORESPONDENŢ Ideea adevărului corespondenţă. În „Summa theologiae” el scria că adevărul rezidă în inteligenţă.tinţele. Dar e clar că – deoarece se face abstracţie în el de orice conţinut al cunoştinţei (al relaţiei cu . iar realitatea însăşi este denumită adevărată în măsura în care se corelează în vreun mod cu inteligenţa. Vorbind despre corespondenţa dintre conţinutul enunţării şi cel al realităţii. Ideea adevărului-corespondenţă a fost reformulată de Toma De Aquino. starea de fapt a fenomenelor şi proceselor realităţii obiective. determinat de starea de fapt a lucrurilor şi este asigurat de concordanţa. atunci. În „Critica raţiunii pure”. în lucrările lor au încercat să aplice ideea de bază a teoriei adevărului corespondenţă. căci o cunoştinţă e falsă dacă nu concordă cu obiectul la care e raportată. el scrie: „Dacă adevărul constă în acordul unei cunoştinţei cu obiectul ei. 51 adică corespondenţa dintre conţinutul ideal al cunoştinţelor subiective (exprimate verbal) şi datele perceptibile. în realitate. deşi ea conţine ceva care ar putea fi valabil despre alte obiecte. anume că el este acordul cunoştinţei cu obiectul ei. constituie o propoziţie falsă”.

în acelaşi timp. de ceea ce se referă la formă pură – condiţie necesară a cunoaşterii. în 52 calitate de criteriu universal. filosoful german îşi pune întrebarea „dacă există şi în ce măsură un criteriu al adevărului care să fie cert. căci „înaintea întrebării dacă cunoştinţa concordă cu . fiindcă este contradictoriu în sine” (Idem: 100). ceea ce se referă la materia acesteia şi se raportează la obiect. în cadrul cunoaşterii. Având în vedere că problema adevărului nu poate fi rezolvată fără anumite criterii. constată Im. Kant nu neagă ideea că adevărul constă într-o concordanţă a cunoaşterii cu obiectul. ar trebui să facă abstracţie completă de toate deosebirile dintre aceste obiecte şi să funcţioneze. Aceste criterii formale. Având în vedere că adevărul este condiţia necesară şi indispensabilă pentru perfecţiunea cunoaşterii. continuă el. eu nu pot aprecia totuşi niciodată altceva decât concordanţa dintre cunoştinţa mea despre obiect cu ea însăşi” (Kant 1996: 106). soluţie nu are: un criteriu universal şi material al adevărului nu este posibil. el abordează două probleme aparte: 1) dacă există un criteriu universal şi material al adevărului. Dat fiind că mai sus am numit conţinutul unei cunoştinţe materia ei. Kant. Prima problemă. formal. Kant consideră că pentru a răspunde la această întrebare importantă ar trebui să distingem corect. universale. sunt necesare. Cunoştinţa mea ar trebui deci să se confirme singură. să facă şi să nu facă abstracţie de deosebirile existente între diversele obiecte (Ibidem). ceea ce însă nu este suficient pentru adevăr. material şi cel subiectiv. Im. universal şi aplicabil” (Idem).obiectul ei) şi adevărul priveşte tocmai acest conţinut – e cu totul imposibil şi absurd să se ceară un indiciu distinctiv al adevărului acestui conţinut al cunoştinţei şi că. În acest caz. Criteriile „formale universale ale adevărului sunt tocmai notele logice universale ale concordanţei cunoaşterii cu ea însăşi” sau „cu legile universale ale intelectului şi ale raţiunii” (Ibidem). Căci. Un astfel de criteriu. e imposibil să se dea un criteriu suficient şi totodată universal al adevărului. obiectul fiind în afara mea. dintre aspectul obiectiv. el este contradictoriu în sine însuşi. prin urmare. va trebui să spunem: nu se poate cere un criteriu universal despre adevărul cunoştinţei în ce priveşte materia ei. în acelaşi timp. Problema criteriului universal formal al adevărului are următoare soluţie: adevărul formal constă în concordanța cunoştinţei cu ea însăşi. „eu pot compara obiectul cu cunoştinţa mea numai pentru faptul că îl cunosc. Im. Im. Kant. consideră Im. însă nu şi suficiente pentru adevărul obiectiv. Kant conchide că este absurdă pretenţia la un criteriu universal şi material al adevărului care. făcând abstracţie totală de orice obiecte şi deosebirile dintre ele. iar cunoştinţa în mine. Având în vedere deosebirea. tocmai în virtutea luării în consideraţie a acestor deosebiri şi tocmai pentru a putea stabili dacă o cunoştinţă dată corespunde exact unui anumit obiect (Ibidem). Adevărul material trebuie să constea în concordanţa unei cunoştinţe cu acest obiect determinat la care se referă. 2) dacă există un criteriu universal şi formal al adevărului (Vezi: Idem: 107). în cadrul cunoaşterii.

a. fără a examina lumea lucrurilor din jur. legile logicii rămân doar mijloace de raţionare. trebuie pusă întrebarea dacă ea concordă cu sine însăşi (din perspectiva formală). absolut formale. enunțurile. Wittgenstein. În Tractatus Logico-Philosophicus. teoria adevărului-corespondenţă susţinută de B. Din cele expuse supra apare legitima întrebare: în ce raport se află adevărul formal cu adevărul corespondenţă? Să analizăm următorul exemplu. nefiind reguli ce determină afirmaţiile cu privire la conţinutul obiectelor epistemice. legile lui De Morgan. Pentru L. singura modalitate prin care ne-am putea încredinţa de adevărul unei teorii este corespondenţa cu lucrurile acestei lumi. Principiile. precizează Russell. „instrumente” ce asigură corectitudinea gândirii. B. care poate fi denumit adevăr-validitate.a. Prin urmare.) care definesc adevărul prin diverse modalităţi ale corespondenţei unei propoziţii logice (judecăţi) cu fapte. făcându-se abstracţie de la conţinutul concret al enunţurilor. Aşadar. Aşadar. Orice propoziţie logică trebuie să încerce să modeleze un fapt. mai bine zis. ş. validitatea raţionamentelor. Prin gâ 53 rezultă cu siguranţă. certitudine din premisele adevărate. Russell consideră că noi nu putem susţine adevărul sau falsul unei propoziţii (logice). m3. toate lucrurile sunt fapte. Wittgenstein. m2. faptele reprezintă stările de lucruri ale acestei lumi. Russell. Avem trei obiecte cu masa m1. terţului exclus şi raţiunii suficiente) nu asigură corectitudinea gândirii. De pildă. pot fi identificaţi mai mulţi filosofi (B. a le dezvolta sau a extinde sfera lor. Popper. Iar stările de lucruri sunt combinaţii de obiecte în funcţie de forma. Dar nu orice enunţ (adică propoziţie cu sens) este şi adevărat. L. Iar propoziţia o . Ştim că m1 este egală m2. Doar propoziţiile a că- ror componente exprimă ordinea în care sunt aşezate obiectele într-un anumit fapt au sens şi pot fi considerate adevărate. judecăţilor. conclusivitatea raţionamentelor în cadrul proceselor epistemice. arsenalul conceptual şi metodologic al principiilor logicii formale nu poate fi mijloc autonom productiv de ordin epistemic pentru a obţine cunoştinţe noi. K. ale inferenţelor cu propoziţii compuse. au sens.obiectul. Dar. de obţinere a adevărului. iar m1 este mai mare decât m3. evenimente sau alte entităţi empirice ca forme ale realității. Spre exemplu. Şi aceasta este obiectul logicii”(Ibidem). În secolul al XX-lea. din acest motiv judecăţile. noncontradicției. E de menţionat că doar legile logicii formale (principiile identităţi. Wittgenstein scria: „o propoziţie este o imagine a realităţii: căci noi cunoaştem starea de lucruri reprezentată de ea dacă înţelegem propoziţia. de posibilităţile lor de combinare. (ca simple tautologii lipsite conţinut) reprezintă mijloace. putem considera validitatea drept un atribut al adevărului formal. Russell se raportează doar la fapte şi nu la lucruri. echivalenţele din logica enunţurilor ş. Wittgenstein care drept adevăr înţelege acea entitate ce se raportează la fapte. având anumite proprietăţi şi situându-se în anumite relaţii unele faţă de altele. Astfel procedează şi L. Prin urmare. legea contrapoziţiei.

De fapt. Se spune că proprietatea distinctivă a falsului este de a nu fi coerent cu ansamblul convingerilor . Russell menţiona: „Nu este însă nicidecum uşor să descoperim o formă de corespondenţă faţă de care să nu existe obiecţii irefutabile. despre care propoziţia ne spune cum stau lucrurile din punct de vedere logic nu ne garantează în mod obiectiv dacă propoziţia este adevărată. la Wittgenstein. În parte din această cauză – şi în parte datorită impresiei că. Uneori. adică structura reală a lucrurilor trebuie să corespundă formei logice a enunțului.a. Diversele variante ale teoriei adevărului corespondenţă se deosebesc unele de altele în funcţie de corespondenta ontologică a adevărului. anume forma logică a enunţurilor noastre (propoziţiilor cu sens) este ceea ce face posibilă reprezentarea stării se fapt a lucrurilor. a „conectării” ei în mod esenţial cu starea de lucruri. din cele spuse de Wittgenstein. un 54 fapt. (…) „Propoziţia construieşte o lume cu ajutorul unui schelet logic şi de aceea. dacă adevărul constă într-o corespondenţă a gândirii cu ceva din afara gândirii. ar fi greşit să spunem că. ea trebuie să fie conectată în mod esenţial cu starea de lucruri” (Wittgenstein 2001: 97. Propoziţia adevărată şi faptul reprezentat se află într-o relaţie de corespondență. Prin urmare. adică a corespondenţei. ordinea componentelor unei propoziţii logice adevărate este aceeaşi cu ordinea obiectelor ce alcătuiesc un fapt. generate de corespondenta ontică. reiese tocmai opusul: anume starea de lucruri în mod esenţial este conectată la structura propoziţiei. fenomene. Propoziţia îşi arată sensul. practic. ea se confruntă cu dificultăţi. se poate vedea cum stau lucrurile din punct de vedere logic dacă propoziţia este adevărată” (…) „Propoziţia ne comunică o stare de lucruri. fapte etc. În pofida diversităţii. B. examinând propoziţia. Şi ea spune că lucrurile stau aşa”. Deşi concepţia adevărului- corespondenţă între gândire şi lucruri. un eveniment. o structură a lucrurilor ş. întotdeauna. identic natura adevărului prin relaţia de corespondenţă cu anumit obiect – material sau ideal. deoarece posedă aceeaşi structură logică. rămâne în general cea mai răspândită printre filosofi. Forma logică a propoziţiei adevărate este tocmai structura logică a faptului reprezentat. Propoziţia arată cum stau lucrurile dacă ea este adevărată. Dar lumea care a fost construită cu ajutorul unui schelet logic. în acest caz. Aşadar. Aceasta poate fi un lucru sensibil. aşadar. gândirea nu poate afla niciodată când a fost atins adevărul – mulţi filosofi au încercat să găsească o teorie a adevărului care să nu îl identifice cu relaţia faţă de ceva complet exterior gândirii. Prin urmare. că ea ar fi conectată în mod esenţial cu starea de lucruri.înţelegem fără ca sensul ei să ne fi fost explicat. 98). poate fi vorba doar de o interpretare reală (prin apelarea la starea de fapt a lucrurilor) a conţinutului anumitei judecăţi şi nicidecum a adevărului acesteia. teoriile adevărului-corespondenţă definesc. un proces. în viziunea lui Wittgenstein. Cea mai importantă încercare de a obţine o definiţie de acest fel este teoria că adevărul constă în coerenţă. propoziţia ne comunică o stare de lucruri.

adică nu intră în contradicţie cu un sistem de judecăţi anterior acceptate.noastre şi că esenţa unui adevăr este că face parte dintr-un sistem complet care este Adevărul” (Russell 2004: 79-80). El este convins că însăşi natura adevărului rezidă în coerenţă şi că un sistem de cunoştinţe complet coerent ar fi tocmai acela în care fiecare judecată ar implica şi ar fi implicată de întregul sistem. este concordanţa. Popper menţiona. K. Faptul că o judecată se poate integra într-un sistem de judecăţi anterior acceptate a fost considerat drept o condiţie suficientă pentru a considera noua judecată drept una adevărată. Adică. Faptul că. De aceea. criteriul necesar (dar nu şi suficient). o afirmaţie este adoptată ca adevărată dacă este îndeajuns sprijinită de afirmaţii-protocol. În conformitate cu teoria coerentistă. implicând condiţii de ordin ontologic).. doar în raport cu celelalte judecăţi ale sistemului conceptual poate fi determinată valoarea de adevăr a acesteia. spre exemplu. R. Exprimând . Blanshard se află printre filosofii care au susţinut ideea coerenţei în calitate de criteriu al adevărului şi teza despre coerenţă ca esenţă a adevărului. un enunţ este declarat adevărat în măsura în care este 55 logic compatibil cu alte enunţuri acceptate deja ca adevărate. E de menţionat că. Adică. Respingând dualismul enunţuri- fapte şi susţinând că teoriile ştiinţifice sunt doar seturi de enunţuri coerente. putem ajunge la concluzia că stabilirea adevărului unui enunţ nu implică în nici un fel raportarea la fapte. TEORIA ADEVĂRULUI-COERENŢĂ Această teorie ne spune că adevărul desemnează concordanţa reciprocă a ideilor şi că o judecată este adevărată în condiţiile în care este coerentă. Supra am aflat că în teoria adevărului-corespondenţă adevărul este definit printr-o relaţie dintre o judecată şi un fapt (prin aceasta.rii adevărului cu criteriul adevărului. fiind determinată de principiul logic al noncontradicţiei. reprezentanţii acestei teorii consideră non-contradicţia drept unicul criteriul al adevărului. respectiv non-concordanţa. nici o judecată nu poate fi considerată adevărată. în teoria adevărului-coerenţă nu se prevăd condiţii de ordin ontologic. ci doar propoziţii. gândirea nu poate afla niciodată când a fost atins adevărul. în ştiinţă. că adevărul se află printre noţiunile. Spre exemplu. recunoscând drept esenţă a adevărului coerenţa dintre judecăţi. Aşadar. teoria coerentistă reprezintă o teorie formală a adevărului. la unii filosofi. Astfel adevărul devine un concept prin care este stabilită coerenţa logică obţinută prin non-contradicţia dintre enunţuri. fiind analizată în mod izolat. pe baza căruia putem discuta adevărul sau falsitatea anumitor mărturii despre un fapt concret. Carnap considera că. enunţuri etc. Pornind de la ideea că nu există cu adevărat fapte. într-un proces judiciar. importanţa şi legitimitatea cărora nu pot fi anulate din cauza lipsei unui criteriu general de aplicabilitate pentru cazuri concrete (A se vedea: Поппер 2002: 302). în timp ce teoria coerentistă a adevărului defineşte adevărul doar ca o relaţie între judecăţi. ci doar raportarea la alte enunţuri. se datorează identifică. cu alte judecăţi referitoare la acelaşi fapt. B.

judecăţi acceptate deja şi care formează un întreg non-contradictoriu despre diversele specii de pă- sări. pentru a putea confirma deznodământul duelului dintre Burr şi Hamilton. lucrurile par a fi cu totul altfel. deoarece o astfel de percepere a unei păsări cardinal presupune mai mult decât existenţa unei simple percepţii. (2) Pe această creangă se află o pasăre cardinal. Blanshard analizează două enunțuri – unul cu privire la un eveniment trecut şi altul – cu privire la o stare de fapt prezentă. criteriul veritabil al adevărului este tot coerenţa. despre notele specifice păsărilor cardinal. nu este nevoie de corespondenţa cu realitatea. în realitate. ci de concordanţa acestei judecăţi cu o serie de judecăţi anterioare. Blanshard este convins că avem motive pentru a crede că însăşi natura adevărului rezidă în coerenţă. În opinia lui B. el este convins de faptul că. Dar B. enunţul ce se referă la stări de lucruri trecute. în acest caz. Iar dacă judecata în cauză ar fi falsă. atunci ea ar intra în contradicţie cu celelalte judecăţi din seria de judecăţi despre faptul respectiv. În cazul enunţului (1). Prin urmare. (1) Burr l-a ucis pe Hamilton în duel. Altfel. Blanshard. atunci există o serie de alte judecăţi pe care le putem confirma din presa vremii. Dacă judecata (1) este adevărată. şi în cazul judecăţilor care se referă la fapte imediate. Aşadar. B. privit prin prisma teoriei adevărului corespondenţă. crede B. În această situaţie. criteriul pe baza căruia putem judeca adevărul (sau falsitatea) acestei judecăţi este concordanţa (sau non-concordanţa) cu alte judecăţi referitoare la acelaşi fapt. iar nici unul dintre personajele prezente la acel duel nu mai este în viaţă. Referitor la judecata (2). Blanshard. Acest enunţ se referă la un fapt prezent şi am putea spune că ea este adevărată (sau falsă) în virtutea corespondenţei cu realitatea. Recunoaşterea unei păsări cardinal este. Corespondenţa cu faptele poate fi transformată într-un caz particular de coerenţă a unui enunţ cu o serie de alte enunţuri date. Cu toate acestea. la evenimente ce au loc în prezent. faptul relatat s-a petrecut de mult timp. Acea entitate este pentru cineva o pasăre cardinal în măsura în care respectivul subiect este bine informat despre păsările din specia de păsări cardinal. B. Se consideră că pentru acceptarea judecăţii (2) drept adevărată. iar. Blanshard. nu ar putea face o distincţie conceptuală între păsări ce aparţin unor specii diferite. Criteriul acceptării judecăţii (1) ca fiind adevărată este coerenţa cu seria de judecăţi ce formează întregul necontradictoriu. Faptul real căruia judecata ar corespunde nu este o entitate absolut independentă de mintea noastră. Blanshard crede că lucrurile nu stau tocmai aşa. în termenii lui B. nu poate fi găsit un astfel de sistem cu un asemenea grad de interdependenţă a componentelor. ideea de corespondenţa nu mai are sens. 56 Specialiştii demonstrează . o realizare intelectuală remarcabilă. nu poate fi considerat adevărat sau fals: faptul la care acesta se referă nu mai există. din cărţile de istorie despre acest fapt şi alte judecăţi care ar forma un întreg coerent şi cu care judecata (1) nu ar intra în contradicţie.dezacordul cu teoria adevărului-corespondenţă.

Condiţia impusă de teoriei adevărului-coerenţă adevărului unui enunţ. dar nu şi ca o condiţie suficientă. De obicei. Nimeni nu e în stare să verifice dacă enunţul acceptat drept adevărat este coerent cu toate enunţurile adevărate acceptate deja. coerenţa ca definiţie a adevărului eşuează deoarece nu există nici o dovadă că poate exista un singur sistem coerent (A se vedea: Russell 2004: 80). Astfel. În plus. dacă legea contradicţiei însăşi ar fi supusă testului coerenţei. Deci testul coerenţei este legitimat de acceptarea prealabilă a adevărului principiului non-contradicţiei.rului. nimic nu va mai fi incoerent cu nimic altceva. Spre exemplu. dar ele însele nu pot fi întemeiate prin acest test. Din cele două motive de mai sus. Prin aceasta se pune problema legitimării adevărului enunţului prin care este formulat însăşi principiul non-contradicţiei. am constata că dacă alegem să o presupunem falsă. este că ea presupune cunoscut înţelesul lui „coerenţă”. Nu există argumente solide în favoarea suficienţei coerenţei drept condiţie a adevărului. Enunţurile incoerente sunt excluse automat din clasa adevărurilor. că nu există nici un motiv pentru a presupune că există doar un corp coerent de convingeri. dar nu există nici un motiv pentru care ar trebui să reușească întotdeauna. pe când de fapt „coerenţă” presupune adevărul legilor logicii. acest test nu poate fi aplicat tuturor judecăţilor. Cealaltă obiecţie faţă de definiţia adevărului-coerenţă. Nici în filosofie nu este un lucru neobişnuit ca două ipoteze rivale să poată explica la fel de bine toate faptele.că teoria adevărului-coerenţă are limitele şi neajunsurile sale. practic. B. În chestiunile ştiinţifice. Russell vorbea despre două mari dificultăţi în legătură cu concepţia coerentistă a adevă. B. legile logicii oferă scheletul sau cadrul în interiorul căruia se aplică testul coerenţei. e suficient ca enunţul candidat la statutul de enunţ adevărat să nu intre în contradicţie cu câteva enunţuri acceptate deja drept adevărate. Rezultă că. în principiu vorbind. dar enunţurile coerente nu sunt incluse automat în clasa enunţurilor adevărate. este. pentru fi acceptat drept adevărat. nerealizabilă. Coerenţa unui enunţ cu un sistem de enunţuri nu poate fi privită decât drept o condiţie necesară a adevărului acelui enunţ. Russell spunea că adevărul judecaţii ce exprimă principiul non-contradicţiei nu poate fi evidenţiat prin testul coerenţei: „Însă. Folosim incoerenţa pentru a înlătura anumite enunţuri candidate la adevăr. coerenţa nu poate fi acceptată ca oferind înţelesul adevărului. Russell. prin noncontradicţia cu un sistem dat de enunţuri adevărate. un romancier cu suficientă imaginaţie poate să inventeze un trecut pentru lume care să se potrivească perfect cu ceea ce ştim şi totuşi să fie foarte diferit de trecutul real. spunea el. orice . spunea B. este cert că adesea există două sau mai multe ipoteze care explică toate faptele cunoscute despre un anumit subiect şi deci în astfel de cazuri oamenii de ştiinţă se străduiesc să descopere fapte care să elimine toate ipotezele cu excepţia uneia. Astfel. Prima este. deşi este adesea un test foarte important al adevărului după ce se cunoaşte un anumit număr de adevăruri” (Idem: 81).

Cu toate acestea. W.57 rentistă ar avea dificultăţi. adevărul unei judecăţi se „face” şi se demonstrează în practică. E de menţionat. Blanshard. în acest caz. Testul sistemicităţii şi non-contradicţiei este unul dintre cele mai importante teste pe care trebuie să le treacă orice sistem de teorie formală. Cu alte cuvinte.persoană se confruntă cu situaţii când are de-a face cu enunţuri contradictorii pe care le socoteşte. adică modul de verificare a adevărului. Dar este inacceptabilă pretenţia lui B. încercând de a răspunde la astfel de întrebări. pentru că vine în contradicţie cu sistemul convingerilor acceptate. sportive etc. considerând că adevă. verifica. 2) el converteşte nejustificat adevărul ca utilitate („tot ce este adevărat este util”) în utilitatea ca adevăr („tot ce este util este adevărat”). Adică ideea în sine nu este adevărată. deoarece corespondenţa se sprijină pe contemplație. Prin urmare. Această verificare îi dovedeşte utilitatea (eficacitatea) sau inutilitatea. decât o valoare de natură . mai degrabă. că testul coerenţei ar fi cel mai important test al adevărului. este următoarea: enunţul luat în discuţie este fals. că pragmatismul porneşte de la două premise îndoielnice: 1) el identifică esenţa adevărului cu criteriul. iar coerenţă – pe raţionalitate. Deci pentru pragmatist adevărul. sau poate fi considerat adevărat. sistemul convingerilor religioase ale oamenilor se află în contradicţie cu sistemul convingerilor lor profesionale. adevărate. nu poate fi justificată concepţia care afirmă că. Problema ce apare. ne fiind demonstrată că este adevărată. James (unul dintre fondatori) pune sub semnul întrebării criteriul corespondenţei în privinţă eficacităţii lui. natura adevărului rezidă în coerenţă. în unele cazuri. astfel încât ar fi absurd a spune că o judecată este adevărată. un astfel de criteriu posedă o importanţă deosebită atunci când avem de-a face cu enunţuri ce aparţin unor sisteme formale. Russell. cărora le acordăm adeziunea noastră. Cea mai cunoscută critică la adresa doctrinei pragmatiste clasice a adevărului îi aparţine lui B. Evident. deoarece este coerent cu setul de principii ce au asigurat până acum succesul în carieră. sau unor teorii ale ştiinţelor naturii ce conţin un înalt grad de matematizare. valida. Dimpotrivă. în acest context. Filosoful britanic considera că pragmatiştii au greşit semnificativ atunci când au pus semnul egalităţii între adevăr şi utilitate sau consecinţele favorabile. după ce este verificată. Filosofii pragmatişti afirmă că adevărul nu este o proprietate intrinsecă şi esenţială a judecăţilor. TEORII PRAGMATISTE ALE ADEVĂRULUI Fondatorii teoriei pragmatiste a adevărului au gândit şi au elaborat alternative teoriilor adevărului-corespondenţă şi adevărului-coerentă. politice. De pildă. o idee ajunge să fie adevărată după ce este verificată în practică. unor teorii ce aparţin matematicii sau logicii pure. este o valoare instrumentală („instrumentul” pe care îl foloseşte o comunitate pentru rezolvarea problemelor practice).rate sunt doar acele idei pe care le putem asimila. ea devine adevărată şi este făcută adevărată de fapte. în ultima instanţă. în egală măsură. filosofii de orientare coe.

adevărat înseamnă valorizat de noi sau ceea ce sprijină scopurile noastre. o importanţă vitală şi nu este doar o valoare epistemică ca indicator al gra. W. bogăţie. în versiunea ei radicală. în cel mai larg sens. pentru W. conduce la rezultatele scontate şi orientează acţiunea către succes. în primul rând. formulată de F. prezentau opţiuni inacceptabile. atunci ar rezulta că adevărul este o relaţie doar statică. Teoria pragmatistă a adevărului. el ar fi împărtășit ideea adevărului corespondenţă (acord cu realitatea). o credinţă este în acord cu realitatea nu atunci când această credinţă copie realitatea.58 dului de cunoaştere. este un fel de tablou al acesteia. dar acord şi realitate. Credinţele adevărate ne ajută să ne adaptăm mediului în care trăim. o credinţă adevărată reprezintă acea regulă de acţiune ce ne ajută să interacționăm în mod adecvat cu obiectele realităţii materiale (naturale sau sociale) de care suntem direct interesaţi. Cu alte cuvinte. ar fi total determinat de scopurile şi interesele oamenilor. când ne ajută să intrăm în contact cu realitatea vizată. Adevărul nu mai este o valoare în sine. în viziunea sa. James. putere etc. o stare inertă a minţii. James insista asupra faptului că adevărul are. În fond. Specialiștii în domeniul filosofiei practice consideră că adevărul-utilitate poate fi caracterizat drept un adevăr „instrumental”: cu cât deţinem mai multe judecăţi adevărate. ci reprezintă cel mai important instrument prin care anumite probleme vitale îşi găsesc soluţia. Prin urmare. Din această teorie ar rezulta că adevărul. pentru W. adevărul nu este decât un nume colectiv pentru procese de verificare aşa cum sănătate. adevărul este schimbător. ci atunci când ne conduce. în loc să exprime o dimensiune obiectivă în raport cu materia epistemică. Posesia adevărului nu mai este înţeleasă drept starea finală a procesului cognitiv. mai bine decât dacă nu ai fi de acord cu ea. Schiller. sau a fi pus într-un asemenea contact funcţional cu ea încât să o mânuieşti pe ea sau ceva legat de ea. Orice investigaţie cognitivă are drept scop nu cunoaşterea de dragul cunoaşterii. ci procurarea unor instrumente necesare rezolvării problemelor vitale ale unei comunităţi. de vreme ce propoziţiile devin adevărate doar atunci când sunt aplicate cu succes. Aşadar. de asemenea a fost criticată de specialişti. cu atât deţinem mai multe instrumente pentru a rezolva problemele generate de mediul în care trăim. James ideea conform căreia o judecată adevărată este în acord cu realitatea înseamnă următorul: «A fi de acord». În această versiune. cu o realitate nu poate să însemne decât a fi condus direct către ea sau în împrejurimile ei. C. O judecată se consideră adevărată în măsura în care este verificată şi validată în practică. Dacă o idee ar fi în acord cu realitatea atunci când ea copie un obiect. sunt nume pentru alte procese legate de viaţă şi care sunt de asemenea urmărite pentru că merită să fie urmărite.epistemică. James a încercat să se delimiteze de abordările corespondenţei doar ca esenţă a adevărului. W. Acest adevăr se conţine în aceea mulţime de propoziţii care redau factorii ce conduc cu succes acţiunea şi care prin acesta (adică prin succes) au fost . Deci.

când nu există legătură cu situaţia. crede R. ca pe unul care ar fi putut să lămurească. adevărul este la fel de puţin o datorie ca şi neadevărul. Rorty spune că W. din faptul că filosofii clasici au fost prizonierii unei anumite reprezentări. Încercarea cea mai cunoscută de a lega adevărul de interesele unei comunităţi îi aparţine filosofului neo-pragmatist R Rorty. James este acela de a fi cercetat coraportul dintre adevăr şi interesele unei comunităţi. spunea filosoful neo-pozitivist. în exprimare şi în acţiune şi. căci ele presupun ideea . se are în vedere că folosirea lui adevărat este o modalitate de a face economie în gândire. ci ar sublinia că o propoziţie adevărată poate fi un instrument util doar în funcţie de o anumită situaţie. putem rezolva o problemă sau apăra un interes. Rorty recomandă adoptarea a patru principii pragmatiste: (1) «Adevărat» nu are nici o utilizare explicativă.verificate. implicit. W. ce au condus în timp la încercări nenumărate de a construi o teorie a adevărului. Meritul teoriei propuse şi apărate de W. James vorbeşte despre acestea. R. Consideraţiile sale trebuie privite în contextului efortului pe care l-a întreprins de a depăşi filosofia înţeleasă ca epistemologie şi înţelegerea adevărului drept problemă centrală a acesteia. Pentru a scăpa de această reprezentare aptă să creeze iluzii teoretice. ci noi o 59 etichetăm drept adevărată tocmai pentru că ne-a ghidat corect. în felul acesta. ne permite să ne imaginăm adevărul drept o relaţie între anumite credinţe şi anumite non-credinţe care (a) are o natură non- cauzală şi (b) trebuie să fie «corect analizată» înainte de a putea respinge (sau ceda victoria) scepticului epistemologic. însă nu ar însemna că interesele comunităţii ar face o propoziţie adevărată. Rorty. de ce aveau succes cei ce deţineau credinţe adevărate. Deci adevărul nu trebuie preţuit pentru faptul că el ar fi ceva valoros în sine. James a folosit termenul adevărat ca pe un termen de laudă. ne poate ghida cu succes şi. Reprezentarea acestor două domenii. (4) Dezbaterile dintre realism şi anti-realism nu au nici un rost. James scria că un adevăr trebuie întotdeauna preferat unui neadevăr atunci când ambele se referă la aceeaşi situaţie. În acest context. de pildă. el nu echivalează a fi adevărat cu a fi confirmat sau cu a fi verificat. Această reprezentare postulează existenţa a două domenii ontologic-distincte: pe de-o parte credinţele. Dar propoziţia respectivă nu ne ghidează corect pentru că ar fi adevărată. R. reprezintă modul de a se indică valoarea unei propoziţii. Aceasta. ci doar oferă o modalitate prin care sunt presupuse toate cazurile în care o propoziţie a fost confirmată sau verificată. în anumite situaţii. problemă ce ar putea fi rezolvată prin teorii sau argumente. (3) Credinţele nu sunt «făcute adevărate» de către lume. Când W. Teoriile sau explicaţiile asupra naturii adevărului s-au născut. de aprobare şi nu ca pe un termen explicativ. O propoziţie pe care o numim adevărată este valoroasă doar pentru că. pe de alta non-credinţele sau stările de lucruri. (2) Înţelegem tot ceea ce e de ştiut despre relaţia credinţelor cu lumea atunci când înţelegem relaţiile lor cauzale cu lumea (…). de un anumit context sau de un anumit interes.

rate. Conform concepţiilor pragmatiste. W. deciziile. Dacă numim anumite propoziţii drept adevă. mai degrabă indicaţii cu privire la utilizarea lui adevărat. este cu totul nepotrivit să ne întrebăm care ar fi natura adevărului sau să încercăm să elaborăm o teorie prin care să încercăm să răspundem la întrebarea Ce este adevărul?. spune R. tip veridic de a acţiona. propusă de W. TEORIA SEMANTICĂ A ADEVĂRULUI Teoria semantică a adevărului este una de factură lingvistică. adevărul nu este numele unei relaţii de un tip special între raţiune şi esenţa lucrurilor. adevărul nu necesită o teorie deoarece adevărat nu desemnează o trăsătură intrinsecă a anumitor propoziţii şi nici nu explică ceva. acest fapt nu poate fi explicat prin invocarea unei relaţii speciale pe care acea credinţă ar avea-o cu lumea. Dacă spunem despre o credinţă că este adevărată. ci îi aducem o laudă. aceasta se întâmplă doar prin acordul neforţat al membrilor unei comunităţi. Sunt numite adevărate acele propoziţii ce ne-au ghidat corect într-o anumită situaţie. În concluzie. Cu alte cuvinte. Adevărul fiind doar o simplă laudă adusă unei propoziţii. gradului lor de utilitate. ne-au condus cu succes către un anumit fapt. ci o modalitate prin care o comunitate îşi exprima acordul cu privire la anumite propoziţii. linie justă de activitate care ne asigură un grad înalt de eficienţă. nu ne vom putea ridica deasupra tuturor comunităţilor reale şi posibile pentru a ajunge la corespondenţa cu realitatea aşa cum este ea în sine. şi nu ne-au ghidat corect pentru că sunt adevărate. putem să definim adevărul-utilitate drept o specie de adevăr-pragmatic (şi nu adevăr de ordin epistemic) ce caracterizează acţiunile. Ea . din punct de vedere al eficienţei. Rorty. că adevărul ar avea vreo esenţă sau vreo natură anume. James. e de menţionat că ea. faptele etc. Niciodată. îi facem un compliment sau ne manifestăm aprobarea faţă de ea. Lumea nu poate face vreo credinţă să fie adevărată şi nici nu ne poate constrânge în a desemna o credinţă drept adevărată. adevărul-utilitate este o formă de justeţe a activităţii teleologice. James preciza că propoziţiile sunt numite adevărate pentru că ne-au ghidat corect. Rorty. Aşadar. pentru a atinge adevărul. de a alege just calea spre succes.inconsistentă şi înşelătoare de credinţe «făcute adevărate». 60 În privinţa teoriei pragmatiste a adevărului. fiind una non-metafizică nu presupunea. Aşadar. nu ne referim la o entitate esoterică. ci. Credinţele noastre despre lume pot fi explicate fără rest prin relaţiile lor cauzale cu stările de lucruri la care se referă. Când spunem despre o credinţă că este adevărată nu facem o judecată despre o anume esenţă a ei sau despre o relaţie non-cauzală pe care ar întreţine-o cu lumea. adevărul se referă la modul de soluţiona efectiv o problemă practică. Înseamnă doar a spune că cel mai bun mod de a descoperi ce să credem este acela de a asculta cât mai multe sugestii şi argumente posibile. a spune adevărul nu înseamnă a face o afirmaţie metafizică despre legătura dintre raţiunea umană şi natura lucrurilor. Ea nu este o teorie care ar pune la îndemână criterii ale adevărului. În viziunea lui R.

Odată stabilite aceste lucruri. de pildă „X”. Pentru a elimina eventualele neînţelegeri. problema gnoseologică a fost redusă la una de ordin semantic. Altfel spus. Aşadar. pe când în partea dreaptă apare fără aceste semne. Dar A. A. simbolul «p» din (T) stă pentru o propoziţie oarecare a limbajului obiect. dacă dorim să spunem că o propoziţie este adevărată. Din punct de vedere semantic. Tarski propune ca o propoziţie oarecare să fie înlocuită cu un simbol. A. În această variantă. De aici rezultă că fiecare . În partea dreaptă avem propoziţia ca atare. iar în partea stângă – numele acestei propoziţii. Specialiştii în domeniile logicii. Adică. Tarski consideră că astfel de definiţii ale adevărului sunt neclare şi pot să genereze neînţelegeri. Şi atunci vom obţine o schemă formală: „p” este adevărat dacă şi numai dacă p este adevărat. La prima vedere. Tarski susţine următoarea echivalenţă: (T) X este adevărat dacă şi numai dacă p. ci este legat de precizarea tipului de limbaj în care poate să apară termenul „adevăr”. problema epistemică a adevărului ca raport dintre conţinutul enunţului „Zăpada este albă” (entitate raţională) şi starea reală a lucrurilor (entitate ontică) a fost substituită cu raportul dintre numele unei propoziţii (metalimbaj) şi conţinutul. A. A. Acum ne putem întreba cu privire la relaţia logică dintre propoziţiile X este adevărat” şi „p”. trebuie să utilizăm numele acestei propoziţii şi nu propoziţia însăşi. Cu alte cuvinte. Tarski a propus o variantă de interpretare semantică a adevăruluicorespondenţă. o propoziţie adevărată este aceea în care se afirmă aceea ce corespunde cu starea de lucruri. de precizarea diferenţelor între limbajul în care este formulat verdictul cu privire la adevărul unei propoziţii şi limbajul în care este formulată propoziţia în sine. iar nu obiectul însuşi. Tarski scrie: „Definiţia însăşi şi toate echivalenţele implicate de ea trebuie să fie formulate în metalimbaj. litera „p”. Pe de altă parte. Filosoful şi logicianul polonez A. recurgem la anumite convenţii cu privire la utilizarea oricărui limbaj şi anume: în orice discurs despre un obiect trebuie a întrebuinţa numele obiectului. o propoziţie va fi socotită adevărată dacă desemnează o stare reală de lucruri. adică semnificaţia propoziţiei (limbaj). o stare de lucruri care există. Construim numele acestei propoziţii şi îl înlocuim cu o altă literă. definiţia adevărului pare a fi de origine aristotelică. … atunci) între semnele citării.nu mai pleacă de la presupunerea că adevărul ar fi o relaţie dintre o judecată şi realitatea materială. rezultatul cel mai clar pe care l-a obţinut A. Expresia «zăpada este albă» apare în partea stângă a echivalenţei (ce are sensul dacă şi numai dacă. el ia în discuţie următoarea propoziţie: „«Zăpada este albă» dacă şi numai dacă zăpada este albă”. filosofiei şi lingvisticii au înţeles că echivalenţa de forma (T) nu este o definiţie a adevărului şi nici o formulare filosofică din care să rezulte ceva cu privire la natura adevărului. În acest caz. 61 Aşadar. Tarski scria că adevărul unei propoziţii constă în concordanţa (sau în corespondenţa) ei cu realitatea. Tarski nu se referă la definirea adevărului. de pildă.

rul se referă nu numai la enunțuri. a). . „o teorie consensuală a adevărului trebuie. Habermas. a. dar nu ne lămuresc mai bine ceea ce este însăşi adevărul. Searle). justeţea părţii sale performative şi veracitatea subiectului vorbitor” (Idem). publicate în antologia „Cunoaştere şi adevăr”. să se refere nu numai la adevărul enunţurilor. W. normele. Conform teoriilor ontologice. J. Susţinerile. normele – în cel practic. adevărul părţii sale de conţinut propoziţional. în consecinţă. Habermas analizează patru clase de pretenţii originare de validitate: inteligibilitatea. Tarski lămureşte faptul că termenul „adevărat” nu poate să apară în limbajul obiect. În acest context. validitatea raţionamentelor normative. ci doar în metalimbaj. Davidson ş. H. V. ci. Putnam spune că. spune el. pe poziţiile teoriei adevărului-corespondenţă (A se vedea: Вейнгартнер 2005). scrie el. de asemenea.a.. Cu alte cuvinte. Habermas consideră că adevărul consensual trebuie să fie de altă natură decât cel ontologic. 62 J. Contribuţiile reale ale lui A. opera sa nu explică nimic cu privire la noţiunea de adevăr. Un „joc de vorbire” în care se schimbă acte de vorbire coordonate este însoţit de un consens tacit. J. consideră J. Strawson. Analizând conceptul de adevăr. Dezvoltări ulterioare de astfel de teorii se întâlnesc la mai mulţi autori (P. metalimbajul trebuie să conţină limbajul obiect ca o parte a sa”. De aceea. enunţurile sunt adevărate atunci şi numai atunci când sunt conforme realităţii. F. prin noi argumente. în ciuda măreţei contribuţii cu caracter tehnic a lui Tarski. ci şi la intenţii. constată specialiştii. Unul dintre autorii concepţiilor respective este filosoful german J. Habermas. „Acest consens constă în reciproca recunoaştere a cel puţin patru pretenţii de validitate pe care vorbitorii competenţi le ridică reciproc cu fiecare dintre actele lor de vorbire: se pretinde inteligibilitatea exprimării. actele de comunicare etc. adevărjusteţe ş. În lucrările sale „Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative” şi „Teorii ale adevă. dar nu şi în soluţionarea problemei epistemice (adică de ordin filosofic) a adevărului. justețea şi veracitatea. Habermas ajunge la concluzia că adevă. unii filosofi contemporani au formulat şi au pus în circulaţie specii noi de adevăruri: adevăr-consensual (convenţional). Tarski se reduc la distingerea diverselor tipuri de limbaje ce intervin în discuţiile despre adevăr. pot fi examinate în discursul teoretic.a. Distincţiile dintre limbajul obiect şi metalimbaj ne permite să formulăm enunţuri mai corecte din punct de vedere formal atunci când folosim termenul adevăr. Quine. trăiri de certitudine ş. D. astăzi are loc o revenire a unor filosofi (spre exemplu. această conexiune prezintă specificul raţionalităţii ce se manifestă în acţiunile. la justeţea ordinelor şi a aprecierilor” (Habermas 1983: 418). adevărul. adevăr-veracitate. CONCEPTE NOI DE ADEVĂR Cercetând actele de comunicare. Deci A. justeţea acţiunilor şi hotărârilor judecătoreşti ş.propoziţie care apare în limbajul obiect trebuie să apară şi în metalimbaj. J.rului”. Faptul că teoria adevărului semantic nu a fost în stare să rezolve problema adevărului epistemic explică motivul pentru care.

Fiecare dintre ceilalţi ar trebui să se poată convinge că eu atribui obiectului predicatul p în mod îndreptăţit şi ar trebui apoi să mă poată aproba. trebuie realizată. În concluzie. continuă el. De aceea. Dar termenului „realitate”. un consens între partenerii de convorbire. nu este o proprietate empirică (asemenea lui „roşu”. J. consideră J. în discurs. constituie astfel un criteriu suficient al adevărului. la rândul său. O verificare adecvată. Habermas îi numeşte „raţionali” pe toţi aceia „care aleg căi necondiţionale de verificare a susţinerilor empirice. al cărui rezultat depinde. J. îmi este permis să atribui un predicat unui obiect atunci şi numai atunci când fiecare altul care ar putea intra într-o conversaţie cu mine ar atribui. Habermas propune o valoare subiectivă a exprimărilor vorbitorului. 213). acelaşi predicat aceluiaşi subiect. iar competenţi sunt doar acei „raţionali”. Potrivit acestei teorii. dacă oricare alt om care judecă competent ar fi în această privinţă de acord cu mine” (Ibidem). de asemenea. un răspuns neontologic la problema înţelegerii între comunicanţi „îl îngăduie teoria consensuală a adevărului. consideră filosoful german. de un consens al participanţilor. Cu ajutorul lor obţinem distincţia fundamentală dintre esenţă şi fenomen şi prevenim cu aceasta iluzia specifică pe care vorbitorul o întreţine cu privire la sine şi cu privire la alţii. adică pe cei care sunt capabili de observaţie şi interogaţie” (Idem: 213). Observaţia. Veracitatea exprimărilor rezidă într-o altă dimensiune decât adevărul enunţurilor. de asemenea. în legătură cu problema în cauză. interogaţia este o altă „metodă neconvenţional aleasă pentru examinarea susţinerilor empirice şi pentru instituirea unui consens asupra valorii de adevăr a enunţurilor corespunzătoare” (Idem: 212.” (Idem). atunci când reifică . „gros”. Au atributul veracităţii exprimările unui vorbitor atunci când el nu îl înşală pe altul şi nici pe sine. Dar „raţional”. îmi „este permis să susţin p despre x. este una dintre metodele alese „în mod neconvenţional pentru verificarea observaţiilor empirice şi pentru constituirea unui consens asupra enunţurilor corespunzătoare”. nu-i putem ataşa un alt sens decât cel pe care îl implicăm în enunţurile adevărate asupra stărilor de fapt existente. sunt izomorfe realităţii. Habermas. Pentru a deosebi enunţurile adevărate de cele false eu mă raportez la judecata altuia şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care eu aş putea purta o convorbire… Condiţia adevărului enunţurilor este acordul potenţial al tuturor celorlalţi. Aşadar. sau „puternic”). care judecă adevărul enunţurilor. pe care o vom numi adevărveracitate. Actele de vorbire pe care noi leam introdus ca reprezentative se raportează la veracitatea exprimărilor. continuă el. dacă partenerii de convorbire sunt judecători competenţi. Pentru a caracteriza raţionalitatea ce se manifestă în actele de comunicare. Nu putem introduce conceptul de realitate independent de termenul „enunţ adevărat” (a se vedea: Idem: 209). Filosoful german spune: „Consider că are pe deplin sens să mărturisim raţionalitatea unui vorbitor prin veracitatea exprimărilor sale.redau realitatea sau chiar o oglindesc.

Habermas spune: „Un vorbitor se exprimă cu veracitate atunci când el gândeşte efectiv intenţiile pe care le face cunoscute când înfăptuieşte actul său de vorbire. Pentru a decide veracitatea exprimărilor recurgem aşadar la justeţea acţiunilor” (Idem: 216). mai ales pentru datoria de a satisface. J.a. Juste pot fi nu numai fapte. ţine de promisiunea pe care el o dă sau vrea să apere o susţinere pe care el o face. iar convingerea intimă a judecătorului (fără de care nu poate fi luată o hotărâre judecătorească) este o componentă cu caracter subiectiv (un fel de adevăr- veracitate) a adevărului-justeţe. adică trebuie să fie în acord cu adevărul- validitate. În concluzie. deoarece corespunde nu doar stării de fapt. În caz contrar. a fi şi a trebui. adică produce efecte pozitive numai atunci când la „vectorul” acestuia se adaugă „vectorul” pozitiv al eforturilor ghidate de anumite interese (individuale sau colective). ale acestuia. socială ş.a.sau volatizează în intangibil identitatea proprie sau a celui din faţa sa” (Idem: 215). legăturii cauzale. în cazul dat. J. sau dă o avertizare. ce au fost gândite pentru a substitui adevărul- corespondenţă. Analizând condiţiile ce ar permite a califica o exprimare drept veridică. iar adevărul- veracitate ar putea fi considerat drept o specie a adevărului-corespondenţă. şi nu înșeală pe altul sau pe 63 sine – atunci când. considerăm că toate tipurile de adevăr (analizate în această lucrare). caracterul . ci la entităţi ideatice (factori de conştiinţă. devin specii. pe care o exprimă cu bune temeiuri şi în intenţia de a evita urmările dăunătoare” (Ibidem). aspecte complementare etc. În privinţa adevăruluijusteţe ar trebui efectuate cercetări mai profunde. Habermas propune a socoti că „o exprimare are atributul veracităţii atunci când vorbitorul urmează efectiv regulile care sunt constitutive pentru înfăptuirea unui act de vorbire. convingeri. de exemplu. Aşadar. concluziile ce sunt formulate în sentinţă trebuie să corespundă principiilor şi regulilor gândirii corecte. veracitatea exprimărilor şi justeţea acţiunilor” (Idem: 218). pentru a judeca competent adevărul enunţurilor. judecăţi evaluative (de valoare) ş. ÎN LOC DE ÎNCHEIERE Adevărul a fost şi continuă să rămână o valoare epistemică fundamentală pentru toate domeniile de activitate – economică. Spre exemplu. esenţă şi fenomen. ci şi cerinţei legale (prevăzute de normele dreptului pozitiv). ce se referă nu la obiecte materiale sau ontice. politică. ideea adevăratului consens „pretinde participanţilor la un discurs capacitatea de a distinge cu siguranţă între fiinţă şi aparenţă.). se întâmplă ceea ce ne spune următorul proverb: prietenii adevărului nu au prieteni. În lucrare de faţă nu au fost analizate unele dintre aspectele importante ale teoriei adevărului (ce sunt expuse în manualele de filosofie). condiţiile de seriozitate implicite. ci doar justă. O analiză atentă a conţinutului adevărului-consensual ne-ar permite a- l califica drept o specie de adevăr-coerenţă. cu conţinut neformal. ci şi hotărâri. Adevărul se materializează în valori (pozitive) concrete. o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată adevărată (în sens de adevăr-corespondenţă). opinii etc. spre exemplu.

2. Editura Univers Enciclopedic Gold. Bucureşti. Карл Р. 64 SURSE BIBLIOGRAFICE 1. Поппер. Т.unibuc. с англ.google. Colţescu..usarb. 2004. a 3-a.. «Мысль». Трикста. Эдиториал УРСС. А. Фундаментальные проблемы истины. В. Философия: учебник / под ред.. Изд. Академический Проект. Изд. http://dspace. В.. 2002. Timişoara. Immanuel. Cunoaştere şi comunicare. Wittgenstein.md:8080/jspui/bitstream/123456789/3361/1/Mohorea_teorii. adevăr consensual. 1971. Миронова. 2009. Ed. 10. «Российская политическая энциклопедия» (РОССПЭН). adevăr- utilitate.. Изд. Пер. 2002. Вейнгартнер. В.md/books?id=wEsU7Se9sDwC&pg=PA333&lpg=PA333&dq=tomita+ciulei+problem a+adevarului&source=bl&ots=G40JDyyqUY&sig=UgD1T5ApFwUfrYGVEto5Adu1y2w&hl=ru&sa=X&ved=0 ahUKEwjmh9miyOjZAhXEKpQKHZbUB30Q6AEIPTAD#v=onepage&q=tomita%20ciulei%20problema%20a devarului&f=false http://filosofie. masteranzii etc. 7. Bertrand. Пер. Editura Humanitas. с англ. a fost următorul: cei care sunt interesaţi de cunoaşterea teoriilor despre adevăr (studenţii. medie şi modernă. 2007.ro/docs/eseuri/Ambiguitatea%20semnificatiei%20Adevarului. М. Bucureşti. Habermas.pdf Problema adevărului – consideraţii prealabile… Mar 11de Florin George Popovici . adevăr-justeţe) şi să le interpreteze corect în activitatea cognitivă şi teleologică concrete. 9. Jürgen. adevăr-validitate. Immanuel.concret (caracteristică esenţială a adevărului). 5. Kant. Editura Universităţii de Vest. В. 4-е изд. a. 3. Ф. Problemele filosofiei. Bucureşti. Editura Politică. 1996. Scopul acestei lucrări.. Critica raţiunii pure. Istoria filosofiei: epoca veche.. adevăr-veracitate. Объективное знание. Logica generală. Kant. Bucureşti. Изд. 1983. М. 8. М.pdf https://books. Г.. А. Tractatus Logico-Philosophicus. М. adevăr-coerenţă. 2001. Editura BIC ALL. Viorel. 6. adevăr-corespondenţă. Russell.) să poată distinge între diferite tipuri şi specii de adevăr (adevăr-ontic. Пауль. Editura TREI. Зотова. Ф. 4. Разина. „dinamica” (procesualitatea). 2005.. Эволюционный подход. adică unitatea dintre conţinutul relativ şi absolut al adevărului ş. Работы разных лет. Bucureşti. Гегель. Ludwig.2. adevăr semantic.

cercetarea adevărului este indisolubil legată de datoria de autodefinire a omului. Să trecem din registrul teologic în cel filosofic şi să admitem ab initio că problema adevărului se desparte în cel puţin două direcţii de cercetare: problema naturii (esenţei) adevărului şi aceea a criteriilor care ne permit să diferenţiem între opiniile sau cunoştinţele adevărate şi cele false (când deţinem adevărul). totuşi a formulat cel mai expresiv răspuns. ce pot cu uşurinţă aluneca dacă nu în zona blasfemiei. În primul caz ne propunem să formulăm o definiţie rezonabilă a adevărului. tăcerea Lui ne arată că adevărul nu poate fi rostit (este incomunicabil). Stau mărturie în acest sens numeroasele abordări şi perspective angajate în câmpul reflecţiei filosofice. În acest sens. Poate că de aceea uneori. care a deschis calea unei pluralităţi deconcertante de răspunsuri. răspunsul Său a fost… tăcerea. Atunci când îmi propun să analizez conceptul în cauză gândirea mea se opreşte aproape fără intenţie la întrebarea pe care cândva Pilat din Pont i-a adresat-o lui Hristos: „Ce este adevărul?”. cel puţin pot să-mi atragă reproşul ereziei. ci numai aceluia care are „urechea” (un simţ aparte) suficient de exersată (purificată) pentru a-l surprinde.“Cercetarea adevărului este deci eliberarea. Deşi Hristos a tăcut. în ultimă instanţă autoeliberarea omului din prizonieratul iluziei… Cercetarea adevărului este un act de emancipare. apare poate expresia „şi tăcerea este un răspuns”. Altă accepţie (referitoare la receptor/destinatar) ar fi aceea că adevărul nu este accesibil oricui.” (Otto Friedrich Bollnow. Bănuiţi care a fost acel răspuns? Ei bine. Das Doppelgesicht der Wahrheit. în limbajul cotidian. să precizăm criteriile care ne permit să recunoaştem enunţurile adevărate. fără a ne asuma orgoliul unei prealabile pregătiri teologice? Într-o primă accepţie (referitoare la emiţător/sursă). de iluminare. ţine de un inefabil care se cere mai curând descoperit prin revelare (Dumnezeu coboară în aceeaşi măsură în care acceptăm provocarea de a urca spre El). Mă opresc aici cu consideraţiile mele. numeroasele polemici şi dispute aprinse angajate în soluţionarea lui. Cum am putea interpreta tăcerea sa. Consider că răspunsul pe care Hristos l-a formulat constituie cel mai profund din câte puteau fi enunţate vreodată. 1975) Ce este adevărul? Este o naivitate să crezi că problema clarificării semnificaţiei acestui concept filosofic îndelung dezbătut ar fi o întreprindere facilă sau lipsită de riscuri. în cel de-al doilea. „Criteriile adevărului doresc deci să indice condiţiile de verificare de care depinde posibilitatea ca enunţul ››este .

Prin adevăr obiectiv înţelegem existenţa în cunoştinţle noastre a unui conţinut care nu depinde de noi (de subiectul cunoscător).com/2012/03/11/problema-adevarului-consideratii-prealabile/ DEVĂRUL Conceptul de adevăr ocupă un loc central in codul teoriei cunoaşterii . Aceasta ar însemna că fiecare conştiinţă să aibă setul său de adevăruri . a conştiinţei noastre . din faptul că obiectul fundamental al cunoaşterii îl constituie descoperirea structurilor şi proprietaţilor obiectelor şi evenimentelor realitaţii şi din faptul că adevărate sunt acele produse ale cunoaşterii care realizează acest lucru .wordpress.Această teorie a fost dezvoltată în evul mediu iar în epoca modernă ea devine o componentă esenţială a teoriei realiste .67) https://floringeorgepopovici. trad.  Orientarea conform căreia adevărul este o proprietate a subiectului în mod exclusiv . În cadrul acestei diversitaţi se disting trei orientări fundamentale :  Orientarea conform careia adevărul este o proprietate exclusivă şi nemijlocită o obiectului cunoaşterii . Adevărtul constă în caracterul evident şi clar al cauzelor şirezultatelor 3. sistemelor reale .”Este cuprins aici miezul a ceea ce este cunoscut sub numele de teoria adevărului . . adică a obiectelor . prin urmare.la Editura Humanitas.” (Maria Fürst. Manual de Filozofie. aceste criterii caută.Din acest unghi . astăzi cea mai răspândită despre adevăr mai ales în cadrul concepţiei analitice despre cunoaştere . fiind rezultatul unei confuzii între planul existenţei si cel cognitiv . deoarece .Aşadar .Conform acestei teorii . 1. Privind definirea adevarului au existat numeroase dispute teoretice formulându-se o diversitate de păreri .adevărat‹‹ să fie aplicabil unei anumite afirmaţii.Aristotel . proceselor . Această orientare este eronată . o relaţie între cunoştinţele dobândite de om in cadrul cunoaşterii şi starile de fapt pe care aceste cunoaştinţe le reflectă . adevărul desemnează corespondenţa sau concordanţa conţinutului informaţional al cunoştinţeor subiectului cunoscător . p. Adevărul se manifestă exclusiv la nivelul propoziţiilor . fenomenelor . nici al subiectului cunoscator ci a conştientului cognitiv informational vehiculat prin intermediul expresiilor propoziţionale . adevărul nu este o proprietate nici a obiectului cunoaşterii . ci cel mult că el există. Nu putem spune despre un lucru că este adevărat sau fals . adevărul este un raport .Adevarul nu poate fi o proprietate a obiectelor şi fenomenelor din realitatea obiectivă . O definiţie a adevărului ar trebui să explice premisele unei asemenea aplicări. 2006. în lucrearea sa “Metafizica” defineşte adevărul astfel : “a enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este constituie o propoziţie falsă . dimpotrivă o enunţare adevărată este aceasta prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este. Definirea adevărului drept coordonată a conţinutului informaţional al cunoştinţelor noastre cu starea de fapt reală înseamnă în acelaş timp recunoaşterea caracterului său obiectiv . nu rezultă că adevărul ar fi însăşi lucrurile şi evenimentele cu propretăţile şi structurile lor . Bucureşti. Adevărul este rezultatul acelor produse ale cunoaşterii care întrunesc consensul  Orientarea care susţine că adevărul este o proprietate a conştiinţei care este rezultat al interacţiunii dintre obiectul cunoaşterii si subiectul cunoscător . reală a obiectului la care se referă . cu starea de fapt . Jürgen Trinks. dar tebuie menţionat că în funcţie de elementul conştiinţa se pot distinge mai multe abordări ale adevărului care sunt incorecte şi conduc la erori în cadrul activităţilor practice . o aplicare corectă a termenului. Caracteristicile adevărului Caracterul obiectiv al adevărului . Adevărtul este o proprietate a expresilor lingvistice formulate de subiect 2.

Prin adevar absolut se înţelege adevăr obiectiv în forma sa deplină . este reţinut din generaţie în generaţie .Criteriul untilităţii reprezintă cunoştinţele deţinute de subiect şi sunt adevărate în momentul în care se pot verifica . La el ajungem prin rezolvarea parţială a contredicţiei fundamentală a cunoaşterii . demonstraţia )Criteriul corespondenţei reprezintă experienta practică care permite deosebirea propoziţiilor adevărate de cele false .Sarcina ştiinţei este dobândirea adevărului obiectiv relativ . întregirilor şi completării iar cel absolut ţine de ceea ce în cadrul oricărei cunoştinţe rezistă în timp . Cunoaşterea unmană este cuprinsă între polii unei contradicţii :1.Caracterul obiectiv al adevărului este determinat de izvorul cunoaşterii . înfăptuirii acestei tendinţe şi aspiraţii Prin adevar relativ se înţelege acel adevăr obiectiv care în conţinutul său este parţial limitat . Partajează asta: https://tonysss. Imposibilitatea realizării . Corespondeţa este un criteriu hotărâtor al adevărului . Relativitatea adevărului trebuie înţeleasă în sensul că fiecare cunştinţă adevărată reflectă realitatea obiectivă . Deci criteriul adevărului se referă la acele indicii .Caracterul relativ al adevărului ţine de ceea ce în cadrul ei cunoştinţele sunt suspuse revizuirilor . ţinând seama de faptul că adevărul este dobândit in cadrul social-istoric şi al experienţei umane al nu poate exista în afara omului . să se modifice .Caracterul procesual al surprinderii devenirii adevărului unei cunoştinţe rezultă din caracterul contradictoriu al cunoaşterii .În diferite perioade istorice există particularitaţi psihologice şi intelectuale ale subiectului cunoscător . Criteriul coerenţei constă în faptul că o opinie este adevărată atunci când ea concordă cu celelalte opinii . Procesul dobândirii adevărului Adevărul relativ-absolut Obiectivitatea adevărului trebuie înţeleasă prin prisma procesualităţii complexe a cunoaşterii . de completare ulterioară . de adâncire şi completare ulterioară .Există : Criterii materiale ( criteriul corespondenţei . utilităţii ) Criterii formale ( coerenţa logică . Fiecare dintre aceşti termeni (obiect.Criteriul coerenţei este cel mai important criteriu folosit în ştiinţe ca matematică . reguli care ne permit să determinăm riguros între adevăr si fals .wordpress.subiect) se schimbă . Caracterul concret al adevărului Adevărul concret este acel adevăr care ţine seama de interpretarea abstracţiilor . Oamenii aparţin unei anumite etape istorice şi au la îndemâna anumite mijloace si posibilităţi de investigare . Tendinţa şi posibilitatea subiectului de a cunoşte în mod complex şi definitiv totul 2. incomplet .com/2006/12/11/problematica-adevarului-3/ Gnoseologia și epistemologia . de precizare .Faptul că fenomenele şi obiectele pe care le cunoaştem sunt într-o continuă transformare face ca cunoştinţele noastre să se schimbe . Criteriile adevărului Prin criteriu al adevărului înţelegem un ansamblu de reguli sau semne prin care înţelegem dacă un enunţ este adevărat sau fals . dar poate cuprinde toate laturile ei .Caracterul concret trebuie văzut în funcţie de factorii care participă la procesul cunoaşterii . Când vorbim de adevăr obiectiv avem în vedere numai conţinutul lui pentu că . Concreteţea adevărului rezidă deci . ci le cuprinde numai pe acei care au pătruns în sfera cunoaşterii . în faptul că nu putem face niciodată abstracţie de determinaţiile spatio-temporale în care există şi se manifestă obiectele şi fenomenele . logică . adică de natura obiectului de cunoscut . desăvârşită care nu mai este susceptibil de aprofundare . suspectibil de perfecţionare . de condiţiilor de timp si loc . care reprezintă un pas spre cel absolut .

Introducere  Drept Comercial  Drept Comunitar  Drept Concurenţial  Drept Constituţional  Drept Constituţional Comparat  Drept consular şi diplomatic  Drept contravenţional  Drept execuţional civil  Drept Execuţional Penal  Drept Financiar şi Fiscal  Drept Fiscal European  Drept Funciar  Drept Informaţional  Drept Instituţional  Drept internaţional privat  Drept Internaţional Public  Drept Locativ  Drept Militar  Drept Medical  Drept Notarial  Drept Parlamentar  Drept penal  Drept Penal European  Drept Penitenciar  Drept Poliţienesc . Contracte  Drept civil. CATEGORII  Arbitraj  Asistenţa juridică internaţională în materie penală  Calificarea infracţiunilor  Conflictul de legi şi jurisdicţii  Criminalistica  Criminologie  Drept Administrativ  Drept bancar  Drept Cadastral  Drept civil.

 Drept Privat Roman  Drept procesual civil (partea generală)  Drept procesual civil (partea specială)  Drept procesual penal (p. g.)  Drept procesual penal (partea specială)  Drept Roman  Drept Social European  Drept Vamal  Dreptul Afacerilor  Dreptul Comerţului Internaţional  Dreptul comunitar al afacerilor  Dreptul Contenciosului Administrativ  Dreptul contractelor comerciale  Dreptul European al Concurenţei  Dreptul familiei  Dreptul Mass-media  Dreptul mediului  Dreptul muncii  Dreptul Proprietăţii Intelectuale  Dreptul Protecţiei Sociale  Dreptul Transporturilor  Dreptul Urbanismului  Drepturi Reale  Etica şi Deontologia Juridică  Filosofia Juridică  Garantarea executării obligaţiilor  Insolvabilitatea  Istoria Dreptului  Litigii economice  Logica Juridică  Mari sisteme de drept contemporan  Medicina Legală  Politologie  Procedură Contravenţională  Protecţia drepturilor consumatorului  Protecţia juridică internaţională a Drepturilor Omului  Psihologie Judiciară .

Organele de simț ale omului sunt limitate.acea energie minimală care poate percepe organele de simț.sensualiștii consideră că în cunoștere e mai important să obții cunoștințe prin senzații.Articole RSS .dece și prin ce metode prin care pot fi obținute cunoștințele. Cunoașterea este reflectarea . Conștiința reprezintă imagini despre lume .numită și sensibilitate limitată. -Alții neagă acestă posibilitate (ce care consider ca lumea lucrurilor sensibile nu poate fi cunoscută în principiu se numesc agnostici).adică au pragul percepției . Știința contemporană demonstrează că omul se naște avînd capacități de a cunoaște lumea . Anumite relații ale lucrurilor corelează între ele prin note sau semne.Comentarii Anunțuri Report this ad 2 Votes Orientări în problema cunoașterii Problema cunoașterii este una din problemele fundamentale ale filosofiei și științei. În privința cunoașterii(reprezintă unitate dintre senzorial și noțiuni abstracte) există multe curente. Avem două concepții în privința cunoașterii: -lumea există și poate fi cunoscută. Majoritatea filosofilor și savanților în privința cunoașterii sînt optimiști și recunosc că lumea este congnoscibilă. . Publicitate imobiliară  Sociologie Juridică  Succesiuni  Teoria Generală a Dreptului  Teoria generală a obligaţiilor RSS FEEDS RSS . În teoria cunoșterii cercetează procesul cunoșterii și întrebările cum.reproducerea prin imagini ideale ale însușirilor și calităților ce aparșin obiectelor aflate în afara conștiinței noastre.inclusiv imagini abstracte(cunoștințe) și reprezintă rezultatul cunoașterii.însă nu se naște avînd cunoștințe.

sexul nu e luat în considerație. sau ceea ce nu este .definirea . A doilea tip de adevăr este adevărul formal conform căruia dacă pornim de la premise adevărate și raționamentul este alcătuit în baza anumitor reguli sau principii . iar adevărul ne arată rațiunea. Faptă juridică – faptă omenească. Cunoașterea reprezintă procesul de interacțiune între obiectul și subiectul cunoașterii numită practica epistemologică. specificare.rasa. Cunoașterea este procesul de transpunere. Raționamentul din anumite propoziții logice denumite premise. care reproduce în formă ideală prin judecăți sau propoziții logice. Totalitatea normelor esențiale și necesare care corespund obiectului cunoașterii se numesc conținutul noțiunii.dejuncțiile) . Nivelul științei găsim două subnivele: -entiric – nivelul cunoașterii științifice care are de a face cu faptele științifice. Subiectul cunoașterii (episteme) este acel individ uman sau colectivitate omenească care efectuează actul cunoașterii.manifestată prin acțiune sau inacțiune.(criminologia este și știință teoretică.Noțiunile redau caracteristicile .iar propozițiile compuse sunt alcătuite din propoziții simple cu ajutorul anumitor operatori raționali(negații.cum ar fi abstractizarea. Acea parte ale lucrurilor care prezință interes cognitiv și se numește obiectul epistemic. . A spune ceea ce este . în structuri ale conștiinței individuale sau colective .atributele .care permite să obținem concluzii cert adevărate. Totalitatea obiectelor gîndite poartă denumirea de sferă.Dacă din propoziții adevărate obținem concluzii cert adevărate atunci există reguli formale.nu este.cauzelor . -teoretic – stă la baza legilor. Gnoseologia face distincție dintre obiectul cunoașterii și lucrul cunoașterii . Infracțiune – faptă prejudiciabilă . Obiectul epistemic(cunoașterii) este acel fragment a realității obiective sau subiective care este supus procesului cunoașterii (a nu confunda lucrul cu obiectul cunoașterii).acel conținut care corespunde conținutului obiectului gîndirii.săvîrșite cu vinovăție. Cunoașterea este procesul de reproducere în conștiința noastră a conținutului obiectului cunoașterii.Raționaliștii consideră că rațiunea este mai importantă decît simțurile și ne spun că simțurile ne duc în eroare.sau noțiune. Adevărul aplicat în domeniu juridic poartă denumirea de adevăr material.generalizarea.subiectul epistemic are caracter obiectiv .este . Adevărul este acea valoare congnitivă sau epistemică . La toate nivelurile cunoașterii de rînd cu metodele de bază se folosesc și mijloace logice.iar cele care nu permit se numesc nevalide. Atunci cînd analizăm infracțiunea .căci toți suntem egali în fața legii. Amănunțit teoria noțiunii și a judecății sunt forme a gîndirii abstracte . ) Metodele de bază ale cunoașterii teoretice sînt Inducția-trecerea de la forma cunoașterii complete adică de la general la particular. a structurilor realității naturale .în baza anumitor legi sau reguli ale gîndirii sînt obținute alte propoziții numite concluzii.”tradurecerea” . fixînd note esențiale sau necesare din punct de vedere ale cunoașterii.studiază faptele concrete.Acele rațiuni care pemrit din premis adevărat să obținem concluzii cert adevărate se numesc raționamente valide. Propozițiile simple sunt cele care au un singur subiect și predicat.Deducția-trecerea formei cunoașterii de la particular la general. care produce un efect juridic.însușirile ale obiectului cunoașterii. La nivelul cunoașterii raționale subiectul cunoscător le exprimă prin forme ale gîndirii abstracte.sociale și spirituale.Prin organele de simț obiectul simțător obține informație despre obiectul cunoașterii. (criminologia stă la baza faptelor concrete).vîrsta .

RM în îndeplinirea mandatului de deputat. Bibliografia 1.72-74 artNr:195 .08.formal). atunci nu survine răspunderea.și astfel de faptă există în partea specială a legii. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Codul Penal al RM . 5 din 6 iulie 1992) Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului. Adevărul justiției este formă de adevăr normativ.04. p. (pàq)=(qàp) În activitatea profesională ne întîlnim cu adevăr pontic . actualizat la 25.) Dacă nui cel puțin una din trei.subiectiv.el se află în serviciul poporului. Conform Codului penal art.14 putem formula raționament valid. 148 2. nr. publicat in Monitorul Oficial 14.care include toate tipurile de adevăr(obiectiv.2014 .atunci survine pedeapsa penală. Adevăr de racitate (verum) înseamnă că este o formă de adevăr subiectivă care este ceea ce se spune despre cineva(este contrarul minciunii).2009 Nr. (deputat adevărat . nr. (Hotărîrea Plenului CSJ nr.23 din 28. Fapta prejudiciabilă (P)^q(vinovăția)^r(lege) ßnumai dacă (condiție) S (răspundere penală).5-11.2004.În caz contrar răspunderea nu survine. în Const. Hotărârea cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie. 2004. 3.Două propoziții contrare nu pot fi adevărate. Justă se consideră acea formă de activitate care este mai efectivă.numai dacă s-a comis o faptă prejudiciabilă iar făptuitorul este vinovat . Adevărul este acela conform căruia orice propoziție pretinde a fi adevărată în cadrul unui sistem dacă nu intră în contradicții cu alte propoziții.însă pot fi false.8.06. înseamnă că un obiect al gîndirii corespunde cu un model.

md/public/files/obiectul-infractiunilor-contra- patrimoniului51bce. Drept penal Vol. Manual de drept penal .198 8. p. 6. .4. Seria „Ştiinţe sociale”.H. Alexandru Borodac.-p.2009 5.II.212. 7 .scribd.01. Obiectul infracţiunii de escrocherie. Chisinau 2005.com/doc/143055413/escrocheria-referat 13. Codul contraventional al RM . 3-6 art Nr : 15 Data intrarii in vigoare : 31.83-93 14. Ion Turcanu.282 11. Cartier juridic 2005. Partea Speciala. pag100. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova. pag. Hotca M. Sergiu Brinza. Brinza. http://studiamsu. 2009. https://ru.pdf 12..2009 în Monitorul Oficial Nr. 10.81-92. p. nr..wordpress. Monografie .Bucureşti: C. Comentarii şi explicaţii. Vitalie Stati.Publicat : 16. Botezatu I.A. 9. Obiectul infractiunilor contra patrimoniului. Chisinau 2004 pag.8.eu/wp-content/uploads/11. Partea speciala. https://dreptmd.com/cursuri-universitare/drept-penal/escrocheria/ . 2007.usm. Vladimir Grosu .. Codul penal.Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”. Beck.05. Brînza S.http://drept.