You are on page 1of 5

Teoria învăţării experienţiale oferă o viziune fundamental diferită asupra procesului de

învăţare faţă de teoriile behavioriste sau teoriile mai implicite ale învăţării (bazate pe o
epistemologie idealistă) care accentuează rolul metodelor tradiţionale.

In teoria învăţării prin experienţă elaborată de D. A. Kolb (1984) este vorba despre o
învăţare – dezvoltare. D. A. Kolb consideră învăţarea drept un proces holistic de adaptare la
lume, ceea ce presupune funcţionarea integrată a întregului organism, adică cel care învaţă simte
(are emoţii şi senzaţii), percepe ( adică reflectează, observă) gândeşte(conceptualizează,
formulează reguli) şi acţionează(experimentează moduri noi de acţiune).

În această teorie, învăţarea şi dezvoltarea constituie un proces unic. Învăţarea –
dezvoltare duce la dobândirea de abilităţi adaptative. Ele sunt de patru feluri, corespunzătoare
momentelor unui ciclu de învăţare experienţială (aşa cum apare la Kurt Lewin, observabil în
grupurile T):

 abilităţi ale experienţei concrete care îi permit persoanei, „să se implice pe deplin,
deschis, fără ocolişuri şi evitări în experienţe noi”
 abilităţi ale observării reflexive care îi permit celui care învaţă „să-şi privească
experienţele din mai multe perspective, să reflecteze asupra lor din mai multe perspective
 abilităţi ale conceptualizării abstracte care îi permit celui care învaţă să creeze
concepte cu ajutorul cărora să integreze observaţiile, reflecţiile în teorii care să sune logic
 abilităţi ale experimentării active, care fac posibil ca persoana să folosească
teoriile elaborate pentru a lua decizii şi a rezolva probleme

Acest model a fost valorificat de Kolb în construirea teoriei învăţării exprienţiale pentru două
aspecte:

1. Subliniază importanţei experienţei concrete pentru validarea conceptelor abstracte. Prin
raportarea la experienţa personală, persoana care învaţă asigură un sens personal,
subiectiv, viu al conceptelor abstracte şi în acelaşi timp oferă un punct de referinţă public,
concret pentru validarea şi testarea conceptelor create în procesul de învăţare.
2. cercetarea acţiune se bazează pe procesele de feedback. Feedbackul prezent în învăţarea
socială şi în procesul rezolvării de probleme oferă o bază pentru un proces continuu al
acţiunii orientate către scop şi pentru evaluarea consecinţelor acestei acţiuni. Lewin
considera că ineficienţa proceselor se datorează în final lipsei unor procese de feedback
adecvate, unui dezechilibru între observaţie şi acţiune.
Scopul acestui model este de a integra cele două procese – al acţiunii şi al observării efectelor
acesteia pentru a genera un plus de învăţare.

trateaza similar învăţarea experienţială.deţine controlul asupra procesului –el este protagonistul şi tot el este şi negociatorul.echivalente cu abilităţile adaptative. este o operaţiune intelectuală complexă ce implică: 1.De . acţiune. Procesul învăţării integrează la Dewey experienţă.de activism. Ciclul de învăţare experienţială este unul foarte dinamic –Kolb îl vede într-o permanenţă mişare- participanţii la actul de învăţare intrând în acest ciclu în mod diferit. cunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat în condiţii similare în trecut.pot fi înţelese mai bine cu ajutorul schemei propuse de către Kolb. conform lui Dewey (1938). observarea condiţiilor înconjurătoare. Învăţrea experienţială are rolul profund si major de a integra două aspecte-aspectul reţional ş aspectul empiric specifice sistemului nostru psihic.Experienţă în educaţe”(1998). din lecturi.. observaţii. sfaturi. iar ideile dau impulsului direcţie. judecată.dar şi trage concluziile la finalul acestui travaliu.empirism radical”.afirmând că in centrul acestui proces nu se află profesorul sau actul de învăţare în sine. cu deosebirea că evidenţiază mai explicit modul în care învăţarea transformă impulsurile. sentimentele şi dorinţele în acţiuni cu scopuri mai înalte. Un scop diferă de un impuls sau de o dorinţă prin aceea că se prevăd consecinţele acţiunii date fiind anumite condiţii prezente. Amânarea acţiunii imediate este necesară pentru ca observaţia şi judecata să intervină. concepte. Impulsul experienţei dau ideilor forţă.cin individul supus procesului de învăţare. Mecanismele de adaptare. Modelul învăţării experienţiale după Dewey poate fi reprezentat ca un ciclu de patru stadii: impuls.Modelul învăţării la J.Avantajul acestui tip de învăţare constă in fatul că individul aflat în centrul experienţei sale de învăţare. Formarea scopurilor. Kolb susţine că un proces de învăţare trebuie să fie înconjurat de experienţă.dar ş de interacţiunea dintre om şi mediu(idee preluată şi de Jean Piaget).William James a denumit această idee ca . cunoaştere obţinută în parte din amintiri. observaţie. cunoaştere.nu numai că pune în scenă actul învăţării . iar acţiunea este esenţială pentru realizarea scopului. 1938) de a obţine amânarea acţiunii imediate până când intervin observaţia şi judecata.. atenţionări primite de la cei care au o experienţă mai largă. judecata. care înseamnă punerea împreună a ceea ce este observat şi a ceea ce este aflat de la ceilalţi pentru a crea un sens. 2. Problema crucială a educaţiei este (Dewey.la momente direrite. John Dewey.în lucrarea sa. din informaţii. Anticiparea consecinţelor acţiunii trebuie să se împletească cu dorinţa şi impulsul pentru a determina acţiunea. 3. Dewey Modelul propus de Dewey este similar modelului lui Lewin.

pe următoarele două dimensiuni: Dimensiunea prehensie se referă la culegerea de informaţie.o primă dimensiune a acestui spatiu este locul în care se desfăşoară concret această activitate(de regulă sala de clasă). Cele patru moduri adaptative de învăţare (experienţa concretă.exemplu . observarea reflexivă.iar un individ orientat spre gândirea analitică va începe cu acest ciclu prin conceptualizarea abstractă.Astfel.2011). Conceptul poate să ignore aspecte – importante pentru subiect – ale obiectului cunoscut. acest model va permite re-crearea lumii care a provocat experienţa concreta.Nu este importantă pozitia prin care un individ îşi începe ciclul de învăţare . conceptualizarea abstractă. Ea are doi poli. o cunoaştere despre cunoaşterea dobândită într-o experienţă concretă.2011). Ea este o cunoaştere secundară.nun spaţiu de desfăşurare este absolut necesar.ci să treacă prin toate etapele. experimentarea activă) se structurează două cîte două în raporturi dialectice. Comprehensiunea utilizează concepte. . Aprehensiunea este – în accepţiunea lui Kolb – cunoaştere instantanee.Ca orice proces.Stilul de învăţare este influienţat de cultură. concepte-imagini. Aceste aspecte ţin de stilul personal de învăţare. pe un continuum cu aceşti doi poli. concepte empirice. reprezintă un mod mai obiectiv şi mai socializat de culegere şi de utilizare a informaţiei. conţine senzaţii şi emoţii greu de transmis altora. Spaţiul de învăţare-locul unde are loc procesul de învăţare experienţială .un individ axat foarte mult pe experienţele concrete.Kolb.va lua parte la ciclul de învăţare experienţială începând cu etapa experienţei concrete.chiar dacă în momente diferite (Pasarelli. Această informaţie este personală.de specializarea sau de locul de muncă al individului(Pasarelli. apare aşadar ca o cunoaştere secundară. Aprehensiunea se referă la colectarea de informaţii în timpul experienţei concrete. adică o reprezentare a acesteia.de tipul de personalitate.trasat pe mai multe dimensiuni. două orientări opuse dialectic: aprehensiune şi comprehensiune. aşa că. Comprehensiunea se produce prin observare reflexivă şi foloseşte reprezentări simbolice. Aş spune că între aprehensiunea pură şi comprehensiunea pură avem combinaţii.în învăţare experienţială .Kolb. concepte abstracte. fără cercetare raţională . Conceptul poate permite crearea şi comunicarea unui model al situaţiei în care subiectul a avut o experienţa concretă. putem sa ne imaginăm. concepte.este considerat unul foarte complex. Dacă a fost construit acurat. Un individ este flexibil într-un proces de învăţare experienţială atât timp cât posedă capacitatea de a se adapta unui anumit stil de învăţare. primară. subiectivă. imagini-concepte.dar şi de a face faţă cu brio cerinţelor procesului în cauză. de la stânga spre dreapta: imagini.

aprehensiunea şi observarea reflexivă. o Între 0 . precum şi . Intenţia sau observarea reflexivă(ca prelucrare a informaţiei în sensul dorinţelor) poate fundamenta demersurile imaginaţiei. poate amalgama descrieri.din integrarea dialectică a acestor doi poli. al specializării (durând cam până la jumătatea vieţii) se rafinează selectiv stiluri de învăţare în funcţie de cerinţele mediului. . iar conştiinţa este registrativă. G.A. 56) prin impulsivitate respectiv reflexivitate. Kolb . (Cu alte cuvinte. o Între 2 – 6 ani se achiziţionează stilul divergent. Copilul operează cu date concrete pe care le transformă în sensul intenţiilor sale subiective. Dimensiunea transformare se referă la prelucrarea informaţiilor culese prin aprehensiune(prin experienţă concretă) ori prin comprehensiune(prin conceptualizare abstractă). Putem distinge în acest stadiu patru substadii corespunzătoare celor decelate de J. din cooperarea pentru depăşirea conflictului subiectiv-obiectiv. spre exemplu .prin introversiune. adaptare înseamnă performanţă. În fiecare substadiu. Copilul acţionează şi simte mediul. Adolescentul dobândeşte astfel puterea de a crea sisteme simbolice. în care conceptualizarea abstractă se combină cu experimentarea activă (comprehensiune transformată prin extensie). al achiziţiilor. precum şi un tip corespunzător de conştiinţă. cit. Kolb. Kolb traduce intenţie şi extensie. persoana poate imagina lumi ipotetice.(Op. Copilul operează cu logica claselor şi a relaţiilor şi cu raţionamentul inductiv. adică informaţia este culeasă prin comprehensiune şi transformată prin intenţie. p. de a construi ipoteze şi de a le testa în realitate. Impulsivitatea este a actorului. El utilizează logica reprezentaţională şi raţionamentul ipotetico-deductiv. Piaget. de tipurile de sarcină pe care persoanele le au de realizat.şi un organizator al experienţelor în mediu. Intenţia presupune flexibilitate (în termenii lui D.  În stadiul II. cit. în care se combină experienţa concretă. acest lucru se conservă în intensiunea conceptului) şi transformarea prin extensie. Kolb defineşte stilurile de învăţare drept „structuri ale procesării posibile a informaţiei care .în acelaşi timp . În timpul unei astfel de prelucrări. adică prin reflecţia internă a subiectului (în logică.  În stadiul I. A. o Între 12 – 15 ani se achiziţionează stilul convergent. Mofstdler – Op. Kolb diferenţiază trei stadii ale acestui tip de învăţare-dezvoltare. individul achiziţionează abilităţile de bază ale unuia dintre cele 4 stiluri (sau forme) de învăţare descrise de D. o Între 7 – 11 ani se achiziţionează stilul asimilator. respectiv extraversiune. poate rupe descrierile în piese separate.în psihodramă ori in dramaterapie - intrarea în plusrealitate. reflexivitatea aparţine observatorului. este vorba despre aprehensiune transformată prin extensiune). Şi această dimensiune are doi poli: transformarea prin intenţie. cu alte cuvinte. D. p. adică prin acţiuni desfăşurate de către subiect în lumea externă (ceea ce în logică se păstrează sub forma extensiunii conceptului). Intenţia mai înseamnă restructurare perceptivă pentru producerea de noi informaţii în vreme ce extensia înseamnă acţiune pentru culegerea de noi informaţii. în care se combină modalităţile adaptative observare reflexivă şi conceptualizare abstractă. .în concepţia lui D. adică informaţia se culege prin aprehensiune şi este transformată prin intenţie. 51).A.în termenii lui Kogan .A.2 ani se dobândeşte la nivel bazal stilul acomodator în care se combină experienţa concretă cu experimentarea activă. Conştiinţa rezultă din adaptarea la mediu dar este . Jung . Adevărul ar rezulta . În fiecare dintre stadii întîlnim un tip specific de adaptare la mediu. înregistrând informaţie . D.în termenii lui C.

evaluarea unui moment din ciclul experienţial. rafinarea. care foloseşte conceptualizarea abstractă şi experimentarea activă. experimentând ipoteze şi adăugându-le sistemului conceptual. ori pot acţiona in urma interpretării şi a evaluării trăirilor mele (a experienţei mele concrete). Îmi voi îmbogăţi astfel abilităţile de conceptualizare. am contact cu sentimentele şi cu senzaţiile mele atît din rolul actorului cât şi din cel al observatorului. provoc astfel experienţe concrete (până aici s-a manifestat stilul acomodator) Reflectez. Carmen Maria Mecu.Învăţarea experienţială în educaţie şi consiliere.guvernează tranzacţiile cu mediul şi – ca urmare – definesc şi stabilizează individualitatea” (Op. p. Mai mult.conceptualizare abstractă. adaptarea specifică este dezvoltarea.Editura SPER. ). Pasul următor ar fi sinteza.  În stadiul III. dacă am experimentat activ şi am observat reflexiv asupra informaţiei culese prin experienţă concretă. care foloseşte observarea reflexivă şi conceptualizarea abstractă şi stilul convergent.2013.prestaţia eului actor . Interpretarea şi prefigurarea prestaţiilor actorului prin reflecţia – din perspective diverse a observatorului vor duce la îmbogăţirea. . Conştiinţa din acest stadiu este analitică. atât actorul cât şi observatorul se vor orienta asupra conceptualizării abstracte. asupra experienţelor concrete (aici se manifestă stilul divergent). Kolb vorbeşte despre calitatea transcendentă a conştiinţei integrative. diferite moduri de relaţionare cu realitatea exterioară mie.în termenii lui Jung – adaptările eului social conştient (modurile de învăţare cerute de profesie) sunt integrate cu orientările lor complementare inconştiente (modurile de învăţare neglijate). .dar ca mod comun experienţa concretă. Spre exemplu. Această combinare presupune rezolvarea unei tensiuni dialectice între două moduri opuse (conţinute în cele două stiluri) şi rafinarea. Pentru aceasta îmi voi însuşi alte două stiluri de învăţare: stilul asimilator. capacitatea de gestionare a emoţiilor proprii şi ale celorlalţi etc. Iolanda Mitrofan -Învăţarea experienţială prin dramaterapie. Indivizii îşi însuşesc acele stiluri de învăţare care îi vor face eficienţi într-o anumită profesiune. conştiinţa de devine sintetică şi integrativă.. ca observator. deci va creşte complexitatea afectivă (spre exemplu: empatia. 143). acum pot experimenta activ şi observa reflexiv asupra informaţiei culese prin conceptualizare abstractă. proces guvernat de conştiinţa interpretativă. CA sau EA). expansiunea continuă a scopului şi a conţinuturilor conştiinţei.O pepinieră de idei. stilul acomodator şi stilul divergent au ca moduri de adaptare opuse experimentarea activă . meserie. adică . cum ar fi în exemplul de mai sus. ca actor. Bibligrafie: 1. ea este orientată pe interpretarea. Adaptarea specifică acestui stadiu este prin învăţare (a învăţa cum să înveţi). modul „a simţi”. Spre exemplu. stiluri elementare de învăţare duce la creşterea în complexitate a abilităţilor unuia dintre cele patru moduri adaptative (EC. cit. experienţa concretă. îmbogăţind-o prin reflectare asupra ei din diverse perspective. A. p. al cărei rost este acela de „a urca dincolo de orientările adaptative specializate” (Op. 2. prin gândire. Editura SPER. .şi observarea reflexivă . diversificarea capacităţii de „a simţi”.prestaţia eului observator . D. ori testând. 158). pot interpreta şi evalua ceea ce trăiesc (experienţa concretă pe care o am) ca urmare a acţiunilor mele. Combinând aceste două stiluri. Combinarea a două forme. Eul este definit în termeni de conţinut: Ce pot face?( Sau: sunt ceea ce pot face ). în care se rezolvă conflictul experienţă concretă . . al integrării. OR. îmbogăţirea modului comun celor două stiluri. cit. De data aceasta.2010. Experimentez.