You are on page 1of 91

CUPRINS

PARTEA I. INTRODUCERE
Capitolul 1. Psihologia şi cercetarea calitativă
1.1. Pozitivism şi psihologia tradiţională
1.2. Postmodernism şi psihologia critică
1.3. Ce este cercetarea calitativă?
1.4. Strategii, metode şi tehnici de cercetare calitativă
1.5. Stadiile cercetării calitative
1.6. Criterii de evaluare a cercetării calitative
1.7. Etica cercetării calitative
3 3
5
12 20 22 33 39
PARTEA II. METODE DE ADUNARE A DATELOR
Capitolul 2. Metoda interviului
2.1. Caracteristicile interviului
2.2. Tipuri de interviuri
2.3. Pregătirea interviului
2.4. Arta intervievării
2.5. Analiza şi interpretarea datelor interviului
2.6. Avantajele şi limitele interviului
Capitolul 3. Metoda observaţiei
3.1. Caracteristicile observaţiei
3.2. Tipurile de observaţie
3.3. Stadiile observaţiei
3.4. Condiţiile unei bune observaţii
3.5. Avantajele şi limitele observaţiei
Capitolul 4. Alte metode de adunare a datelor
4.1. Metoda acţiune-cercetare
4.2. Metoda etnografică
4.3. Studiul de caz
4.4. Metoda narativă
45
49 58 59 65 69
71 71 73 74 75 78
SI 81 84 86 88
PARTEA III. METODE DE ANALIZĂ A DATELOR
Capitolul 5. Analiza fenomenologică 97
5.1. Filozofia fenomenologică 97
5.2. Cercetarea fenomenologică 99
5.3. Analiza tematică 102
5.4. Analiza tematică în studiul sănătăţii reproducerii din România 105
Capitolul 6. Teoria generată 111
6.1. Definirea teoriei generate 111
6.2. Stadiile teoriei generate - 113
6.3. Perspectivele teoriei generate 120
Capitolul 7. Analiza de discurs 121
7.1. Limbaj şi analiza de discurs 121
7.2. Definirea analizei de discurs 124
7.3. Discurs şi analiza de discurs 127
7.4. Stadiile analizei de discurs 131
7.5. Relevanţa şi problemele analizei de discurs 140
Capitolul 8. Alte metode de analiză a datelor 143
8.1. Modele de analiză calitativă 143
8.2. Analiza de conţinut 144
8.3. Analiza conversaţională 147
8.4. Etnometodologia 150
8.5. Analiza semiotică 151
8.6. Analiza dramaturgică 152
PARTEA IV. RECONSIDERAREA RELAŢIEI CALITATIV-CANTiTATIV 155
Capitolul 9. Elemente cantitative în cercetarea calitativă
9.1. Metoda constructelor personale şi a grilei repertoriale
9.2. Metoda Q
9.3. Metode de analiză calitativă asistate de computer
Capitol 10. Reflecţii finale asupra cercetării calitative

10.1. Cantitativ versus calitativ sau complementaritate?
10.2. Avantajele şi dezavantajele cercetării calitative 10.3 Consideraţii despre viitorul cercetării calitative
Bibliografie

PARTEA
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 PSIHOLOGIA Şl CERCETAREA CALITATIVĂ
1.1. Pozitivism şi psihologia tradiţională
Până nu de mult psihologia se autodefinea ca ştiinţă pozitivă a cărui obiect de studiu
poate fi cunoscut obiectiv prin aparatajul metodologic de care dispune. Enunţul
fundamental al pozitivismului se referă la existenţa unei realităţi exterioare care poate
fi studiată obiectiv, pe modelul relaţiei cauză-efect. Cercetătorul poate avea acces la o
realitate preexistentă dacă operaţionalizează aspectele realităţii obiective şi subiective
în aşa numitele variabile. Scopul metodei cantitative este predicţia şi controlul
variabilelor independente şi dependente. Dacă luăm în considerare cele trei elemente
încorporate de orice paradigmă teoretică: ontologic (care este natura lumii, a
realităţii?), epistemologic (cum cunoaştem realitatea?) şi metodologic (cum accedem
la cunoaşterea realităţii?), putem sumariza asumpţiile pozitivismului astfel:
• realitatea este obiectivă;
e
putem aduna informaţii „adevărate" despre realitate prin menţinerea neutralităţii
cercetătorului şi prin utilizarea de metode experimentale;
• scopul cercetării este explicarea, predicţia şi controlul fenomenului fizic, psihic
sau social;
• cunoştinţele obţinute prin verificarea de ipoteze sunt acceptate ca fapte sau legi
care pot fi generalizate;
• criteriile de evaluare ale cercetării sunt validitatea internă şi externă, fidelitatea şi
obiectivitatea;
• vocea care se face auzită în cercetare este cea a cercetătorului neutru,
„neafectat" de valorile lumii sociale şi culturale în care trăieşte, de politică, schimbare
şi decidenti.
Fascinaţia pentru metodele cantitative reflectă obsesia cercetătorilor ca psihologia să
fie considerată o disciplină cu statut de ştiinţă „grea", dar şi nesiguranţa şi anxietatea
faţă de legitimitatea poziţiei psihologiei în panteonul ştiinţelor pozitive. Pentru a se
delimita net de filozofie, religie, psihanaliză sau alte discipline care explorează
psihicul uman, psihologia a accentuat rolul măsurării şi experimentării în detrimentul
relevanţei umane, sociale, culturale şi politice a abordărilor sale. Preocuparea pentru
„puritatea" metodelor de cercetare a condus la un fetişism metodologic (Murray şi
Chamberlain, 1999). Cercetătorii care nu aderau la metodologia cantitativă erau
catalogaţi ca „neştiinţifici" şi implicit, ignoraţi de comunitatea ştiinţifică. Monismul
metodologic, adică convingerea că există o singură metodă cu adevărat ştiinţifică, şi
anume cea cantitativă, a dominat psihologia timp de trei-patru decenii, cunoscând
apogeul prin paradigma behavioristă. Asumpţia fundamentală a monismului
metodologic este aceea că prin utilizarea metodelor cantitative cercetarea devine
obiectivă, necontaminată de subiectivitatea cercetătorului (Denzin şi Lincoln, 1994).
Când se afirmă apartenenţa psihologiei la ştiinţele pozitive, se ignoră că aceasta este
ştiinţa despre comportamentul uman. Se ignoră şi faptul că fenomenul uman
individual şi social, nu poate fi întotdeauna cuantificat şi exprimat în legităţi. în ciuda
faptului că s-a încercat să se nege acest lucru, psihologia este una dintre disciplinele în
care subiectul (cercetătorul) şi obiectul cercetării (cel investigat) coincid. în lupta
pentru maturizare şi pentru depăşirea complexelor faţă de medicină şi fizică,
psihologia a sacrificat specificul şi unicitate obiectului de studiu, devenind sclava

imperialismului metodologic (Miclea, 1998). Janesick (1994) vorbeşte de „idolatria
metodologiei şi a sfintei trinităţi metodologice: validitate, fidelitate şi generalizare"
(p. 215).
Perspectiva normativă şi metodologică asupra cunoştinţelor domină încă ştiinţele
sociale, în detrimentul cunoştinţelor obţinute prin reflecţii asupra practicii. Aşa cum
arată Miclea şi Bivolaru (2000) „Comunitatea psihologică este mai preocupată de
pragul de semnificaţie folosit de autor decât de

relevanţa ecologică a sarcinii experimentale folosite" (p. 314). Conflictul dintre
perspectiva normativă şi cea calitativă în cercetare este un reziduu metodologic al
dualismului dintre structură şi acţiune (lonescu, 1998). Chiar dacă metafora , războiul
paradigmelor" folosită de Gage (1989) pentru a indica schimbările apărute în
cercetarea socială este exagerată, este cert că pozitivismul nu mai este văzut ca unica
paradigmă ştiinţifică în investigarea fenomenului socio-uman. Dictatura şi hegemonia
pozitivistă a luat sfârşit. Tot mai mulţi psihologi percep necesitatea abolirii
dualismului metodologic steril în folosul complementarităţii. Doar dialogul matur
dintre paradigme va soluţiona tensiunile existente, în beneficiul credibilităţii şi
relevantei ecologice a cercetării socio-umane.
1.2. Postmodernism şi psihologia critică
Una dintre cele mai recente mişcări intelectuale, cu impact semnificativ, în ultimele
două decenii asupra ştiinţelor sociale şi vieţii culturale, este postmodernismul.
Ontologia postmodernă afirmă relativitatea şi multiplicitatea realităţii; epistemologia,
relaţia tranzacţională şi subiectivă a cercetătorului cu obiectul investigat, iar
metodologia postmodernă este de tip hermeneutic şi dialectic, focalizată pe
semnificaţii, construcţie şi reconstrucţie. Printre reprezentanţii de prestigiu ai acestui
curent amintim pe Michel Foucault, Jacques Derrida, Jean Buadrillard, Jean-Jacques
Lyotard. Curentul postmodern subliniază tranziţia umanităţii spre o altă epocă istorică,
semnificativ diferită de cea modernă. Cu acelaşi sens este deseori utilizat şi termenul
de poststructuralism, deşi uneori i se atribuie o tentă mai radicală (Travers, 2001).
Postmodernisml (termen preferat de autorii americani) reconfigurează asumpţiile
noastre despre adevăr, cunoaştere, societate şi înţelegerea realităţii (Harper, 1995).
Teoria postmodernă respinge ferm teza hegeliană, a cunoaşterii absolute Şi atemporale
(nemarcată de istorie). Apariţia postmodernismului este legată de sentimentul
contemporan al căderii în desuetudine a
teoriilor, canoanelor şi modelelor anterioare, precum şi de incapacitatea acestora de a
ajunge la adevăr (Constantinescu, 1999). Ideile fundamentale ale
postmodernismului/poststructu-ralismului sunt:
(i) realitatea este multiplă, de multe ori conflictuală;
(ii) adevăruri absolute nu există;
(iii)cunoaşterea şi cunoştinţele noastre sunt dependente de contextul istoric, social şi
cultural;
(iv) validarea empirică a cunoştinţelor nu este neapărat necesară;
(v) descripţiile şi explicaţiile fenomenelor nu sunt şi nu
pot fi neutre.
în acest mod se afirmă relativitatea realităţii, natura sa social construită. Conceptul de
constructivism social este utilizat deseori ca sinonim pentru teoriile amintite anterior
(Parker, 1992). Prin conceptualizarea adevărului ca ceva relativ, construit social,
postmodernismul provoacă concepţia gânditorilor iluminişti ai secolului XVIII,
Voltaire, Montesquieu, Comte, Diderot, Rousseau, Montaigne. Iluminiştii au
promovat imaginea unei fiinţe umane ghidată de raţiune, capabilă să îşi exercite liber

Pentru aceştia. adultului. unde accentul cade pe interpretare şi negocierea semnificaţiei lumii sociale. postmodernismul înseamnă iraţionalitate. de sexualitate) şi demonstrarea modului în care un corp anume de cunoştinţe (ex. dar în acelaşi timp şi femeii/bărbatului. stări. 1981). Autorul francez vede societatea ca fiind controlată şi dirijată de trei forme de putere: puterea guvernatoare (monarhie. ştiinţei şi fiinţei umane. 2001a). cel pedagogic. In realitate. fenomene. curentul postmodern oferă un mod de gândire critică asupra lumii. Postmodernismul nu se vrea o soluţie sau un răspuns la problemele ridicate. Metoda arheologică sau genealogică presupune investigarea ideilor culturale şi filozofice dominante într-o anumită perioadă istorică (ex. teoria postmodernă este o combinaţie ciudată de cinism. Mai degrabă. nu există cunoştinţe absolute sau transcendentale. respect. că ideile şi conceptele considerate ca adevăruri obiective nu sunt în fapt decât construcţii sociale. pe contextul local şi diversitate. Michel Bakhtin. reguli instituţionale care pătrund la toate nivele societăţii) şi bio-puterea (monitorizarea corpului uman de către specialiştii în domeniul medical prin construcţia eşafodajului de normalitate versus anormalitate). trebuie văzut ca aparţinând doctorului. Obiectivul postmodernismului. Prin polifonie se dă posibilitatea de a se face auzite multiplele voci din orice discurs (de ex. ea trebuie căutată deoarece se află undeva. In cartea sa „Condiţia postmodernă: raport asupra cunoaşterii". parlament. abandonarea elitismului valoric. Nimeni nu poate hotărî care este semnificaţia finală. situate istoric. prietenului. atât timp cât teoria postmodernă propune proiecte de emancipare liberală şi democratică în ştiinţe. frică şi speranţă faţă de complexitatea lumii sociale contemporane. decanonizarea. Tehnica dialogică sau polifonică. puterea disciplinară (legi. critici vehemente a postmodernismului (Cărtarescu. a devenit astăzi parte a limbajului cotidian în societatea occidentală. părintelui. neîncrederea în însăşi realitatea existenţei şi în orice fundamentare metafizică a ei. Scopul declarat al lui Derrida a fost acela de a elibera intelectualii de constrângerea gândirii raţionale. arte şi cultură. noţiunea de boală psihică. Deconstructivismui. Discontinuitatea faţă de umanismul raţionalist. medic de profesie. Dacă nu am găsit-o. . colegului. ca tehnică postmodernă. în acest sens deconstructivismul. anarhie şi o nedeterminare ameninţătoare. Filozoful francez demonstrează prin demersul său teoretic şi metodologic. biologic) se dezvoltă şi îşi exercită puterea (Foucault. Criteriile de normal sau deviant elaborate de discursul medical devin o formă de monitorizare şi control a populaţiei. medical. Metodele propuse de Foucault (1972) sub numele de arheologie şi ulterior genealogie. are ca scop relevarea faptului că lumea poate fi interpretată în moduri diferite. Raţionalismul ne-a lăsat să credem că întotdeauna există o semnificaţie obiectivă. este utilizată tocmai în acest sens (Wethereli. trebuie înţelese ca metode de filozofie critică şi nu ca metode de cercetare empirică. 1999). Taylor şi Yates. A deconstrui are sensul de a căuta semnificaţii alternative pentru lucruri. Lyotard (1984) caracterizează epoca postmodernă prin scepticism faţă de sistemul universal de gândire. Concepţia despre cunoştinţe ca oglindă a realităţii este înlocuită de teoria construcţiei sociale a realităţii. este de a avansa o viziune critică asupra lumii moderne. Altfel spus. aşteptând să fie descoperită. discursul unei persoane. tuturor identităţilor pe care le însumează persoana respectivă). de pacient.voinţa în scopul de a produce o lume mai bună. adevărată. psihologic. inspirată de munca cercetătorului rus din domeniul teoriei literaturii. norme. concept asociat cu poststructuralismul şi cu numele lui Derrida (1976). scrie Lyotard. guvern). Acuzaţia de nihilism adusă postmodernismului nu poate fi susţinută. similară puterii de guvernare şi celei legislative). au determinat din partea unora.

adică ale unor grupuri sau curente de gândire considerate de către societate marginale (feminismul. Noua abordare critică modul tradiţional de producere de cunoştinţe care legitimează cine este elita ştiinţifică şi cine nu. medicinei comunitare. Sistemul lumii postmoderne este unul fundamental informaţional. ecologişti. Teoria critică informează asupra relaţiilor de putere şi a modului în care determinanţii sociali modelează conştientul şi comportamentul individual şi colectiv. Rolul determinanţilor sociali este de cele mai multe ori neconştientizat de către membrii societăţii. Singura formă de protest faţă de actuala ordine socială sunt. homosexuali. în fapt. Obiectivul fundamental al teoriei critice în ştiinţă este provocarea ideologiei dominante prin sugerarea ideii că lucrurile pot sta şi altfel (discursul posibilului. în opinia postmoderniştilor. cum este cel educaţional. de tip informaţional. cognitiv şi emoţional sunt. în afara ei.Astăzi se apreciază că postmodernismul are impactul pe care 1-a avut acum patru decenii marxismul asupra intelectualilor din sferele academice. este relevant faptul că astăzi psihologia cu greu mai poate ignora achiziţiile antropologiei. teoria literară. După Kincheloe şi McLaren (1994). psihiatric. prizonieri. sisteme CD şi DVD). Aceştia nu vor reuşi să transforme societatea în întregul ei. în timp ce membrii familiei sunt prezenţi fizic în spaţiul casei. Climatul intelectual indus de postmodernism a fost un factor decisiv în dezvoltarea abordărilor critice din ştiinţele socio-umane. psihologie. luptă de clasă (Foucault. puterea se manifestă şi se exercită prin practicile sistemelor instituţionale şi informaţionale. formele de rezistenţă „locale". „putere- cunoştinţe" au înlocuit complet termeni ca dialectic. ignorând astfel alte forme de cunoaştere. Termeni ca „discurs". pacienţi. în societatea postmodernă. impunând viziunea interdisciplinarităţii. Şcoala de la Frankfurt a văzut în teoria critică o modalitate de a elibera domeniul academic de puterea post- iluminismului cultural. Creşterea puterii se produce prin creşterea cantităţii de informaţie. economic. computer. perspectiva critică este prezentă în cele mai multe dintre ştiinţe. ca urmare a colapsului comunismului. Metodele postmoderne au schimbat percepţia graniţei dintre ştiinţele sociale şi cele umaniste. prin conştientizarea influenţelor pe care instituţiile sociale le exercită asupra lor să gândească în felul în care o fac. Cercetător sau . Discursul „posibilului" sugerează că reconstrucţia ştiinţelor sociale ar putea conduce la o ordine socială mai democratică şi egalitariană. juridic. medical. Astăzi. neuroştiinţelor. 2001). Termenul de teorie critică este legat de tradiţia Şcolii de la Frankfurt (Thedor Adorno. Teoria critică îşi propune ca scop eliberarea oamenilor de constrângerile convingerilor eronate. Conform teoriei postmoderne. poststructuraliştii consideră că nu există un mod eficient de a combate puterea atât timp cât ea se află răspândită peste tot. în acest sens. Max Horkheimer şi Herbert Marcuse). ci ca rezultat al penetrării pervazive a spaţiului familial de către sistemul electronic de comunicare (televiziune. Succesul marcant al postmodernismului în viaţa spirituală a campusurilor universitare europene şi nord- americane a fost întreţinut şi de deziluziile generaţiei de vârstă mijlocie. radio. puterea nu mai este concentrată în mâinile unui grup sau clase sociale ca în teoria marxistă. 1991). în maniera lui Max Weber şi a Şcolii de la Frankfurt din anii '60. al explorării alternativelor) şi prin explicarea cauzelor care au condus la formarea acelor convingeri eronate (Ussher şi Walkerdine. Termenul de hiperrealitate este utilizat pentru a descrie societatea postmodernă. ştiinţelor comunicării. de orientare marxistă. filozofie. familia nucleară nu şi-a diminuat din importanţă ca urmare a mişcării feministe radicale. persoane cu dizabilităţi). de la medicină şi sănătate publică la antropologie. dar pot modifica segmente din societate.

de clasă socială. sexul. Ruptura dintre „lumea reală" şi domeniul unde se produc cunoştinţele (lumea academică. subordonare. ci militează şi pentru schimbarea ei. spirituală şi socială. intelectuală. Cu alte cuvinte. cu certitudine o bună parte a cercetării calitative este condusă din perspectivă critică. (e) opresiunea are faţete multiple. să devină mai interogativi. Deşi teoria critică nu şi-a propus explicit să favorizeze metodologia calitativă. Cercetătorul critic se întreabă în permanenţă de unde provin cadrele sale teoretice şi metodologice. diversitate umană. Prin analiza relaţiilor de putere şi provocarea instituţiilor şi ideologiilor care perpetuează relaţiile sociale de dominare şi oprimare. dar şi pe ei înşişi. sexul. (b) faptele nu pot fi niciodată izolate de domeniul de valori. exploatare sau excludere. colaborare şi participare democratică. 2001). sociale şi politice ale teoriilor şi practicilor psihologiei (Austin şi Prilleltensky. Cercetarea critică nu este în căutarea unei metode magice care să garanteze validitatea demersului ei. Cercetătorii critici nu se limitează doar la a descrie lumea. al .teoretician critic este acela care îşi asumă prin munca sa o formă de critică socială şi culturală. Prin oprimare se înţelege orice formă de dominare. Ca oricare altă teorie critică. dincolo de cele binecunoscute. care instituţii şi interese sunt servite (conştient sau inconştient) de cercetările sale. Emanciparea se referă la experienţierea libertăţii faţă de sursele interne şi externe ale oprimării şi exercitarea abilităţilor de dezvoltare fizică. 1995). dar nu şi invers. organizaţional şi macro-social. 1995). compasiune. (h) cercetarea tradiţională a păstrat linişte sau a ignorat membrii grupurilor marginalizate sau oprimate. psihologia critică facilitează schimbări concrete la nivel individual. Mai mult chiar. Atât oprimarea cât şi emanciparea au dimensiuni politice dar şi psihologice. Mişcarea unidirecţională a cunoştinţelor. este identificată şi de Willig (1999) ca fiind o importantă cauză în apariţia curentului critic în psihologie. dreptate socială. (d) în orice societate există grupuri mai privilegiate faţă de altele. Conceptele de oprimare şi emancipare sunt concepte fundamentale în psihologia critică (Fox şi Prilleltensky. angajarea în cercetarea critică postmodernă presupune practicarea speranţei într-o lume a cinismului. rasă şi sex. Reiese din cele prezentate până acum că putem vorbi de o sinergie între teoria postmodernă şi cea critică. psihologia critică promovează valori precum: auto-determinare. obiectivul psihologiei critice este acela de a remodela psihologia în scopul de a promova emanciparea societăţii. mai reflexivi. (g) rasa. mai conştienţi de propria subiectivitate şi de modul în care mediul socio- cultural îi modelează. Argumentele curentului postmodern. clasa şi alte identităţi sociale sunt repere cruciale în înţelegerea oricărei experienţe umane. Cu alte cuvinte. cea a laboratoarelor experimentale) a fost una din cauzele care au contribuit la dezvoltarea psihologiei critice (Fox şi Prilleltensky. este cert că apariţia pe scena paradigmelor de gândire a curentului de gândire critică a avut implicaţii semnificative asupra metodelor de cercetare din ştiinţele sociale. fundamentată pe următoarele idei generale: (a) cercetarea şi cunoştinţele implică automat relaţii de putere. nu doresc să schimbe doar lumea în care trăiesc. Fără a considera că metodele de cercetare calitativă au fost direct generate de postmodernism. (c) limbajul are un rol central în formarea subiectivităţii (conştiente şi inconştiente). Psihologia critică este o metadisciplină care evaluează critic implicaţiile morale. emoţională. dinspre cercetarea academică spre lumea reală. (f) datele şi raportul cercetării sunt biasate de rasa. clasa şi orientarea politică a cercetătorului.

Dacă sociologia. Cercetători aparţinând unor discipline diferite atribuie CC înţelesuri diferite. Iniţial. în ultimii ani metodele cantitative au fost supuse unor analize critice care vizau următoarele aspecte: (a) eludarea contextului care dă semnificaţie variabilelor studiate. Dacă până nu de mult „a face ştiinţă" implica doar cercetări experimentale şi analiză statistică a datelor. 1. (c) omiterea interpretării cu scopul de a produce o imagine cât mai apropiată de realitatea obiectivă şi nemediată de reprezentări subiective. deoarece CC nu aparţine unei singure discipline ştiinţifice. 1999). în paragrafele următoare vom descrie caracteristicile generale ale CC care o fac să se deosebească semnificativ de cercetarea cantitativă. Ce este cercetarea calitativă? Ultimul deceniu este martorul unei „revoluţii" metodologice în ştiinţele sociale.3). pluriparadigmatică şi multimodală. Noile perspective trebuie. semiotică. scopul ultim fiind o înţelegere mai bogată. mai nuanţată şi autentică a fenomenelor psihologice (Jacob. individuale (disjuncţia idiografic-nomotetic). asimilate cu un cadru complementar în cercetarea socio-umană. CC este interesată de complexitatea interacţiunilor sociale exprimate în viaţa cotidiană şi de semnificaţiile atribuite de participanţi acestor interacţiuni. Asistăm în ultimii ani la apariţia unei paradigme metodologice complementare celei pozitiviste. cu scopul înţelegerii şi interpretării lui pe baza semnificaţiilor pe care persoanele le aduc cu ele (Denzin şi Lincoln. 1994. Metodele calitative din antropologie sunt diferite de cele din domeniul educaţiei. înfiinţarea unor reviste dedicate MC şi publicarea de cărţi în domeniu. teorii. structuralism. au ca scop furnizarea unei platforme de dezbateri critice pentru noua perspectivă metodologică. fenomenologie. ştiinţele politice au adoptat repede metodologia calitativă (MC) psihologia a fost printre ultimele discipline care au acceptat-o. deconstructivism şi postmodernism. ce implică studierea subiectului/ fenomenului în cadrul natural. (e) neaplicabilitatea datelor generale Ia cazuri particulare. model care împiedică apariţia de noi idei şi înţelegerea lor. Termenul de cercetare calitativă (CC) este departe de a fi un concept unitar. interacţionism. Cercetarea calitativă încorporează termeni şi teorii de la postpozitivism. asuma doar ideea existenţei şi a unei alte realităţi în afara celei ce funcţionează conform principiului cauză-efect. noua paradigmă nu chestiona fundamentarea epistemologică a ştiinţelor pozitive. nu trebuie percepute în favoarea separării abrupte şi definitive de abordările pozitiviste. Se poate afirma că în prezent şi psihologia încearcă să se detaşeze de canoane metodologice sterile.constructivismului social şi teoriei critice. CC implică o diversitate de paradigme. Apariţia CC în arena metodologiei cercetării a fost generată de chestionarea validităţii enunţurilor pozitivismului şi adoptarea . poststructuralism. p. feminism. (f) eliminarea dimensiunii de descoperire a cercetării prin tipul de testare a ipotezelor experimentale. Cea mai generică definiţie se referă la CC ca fiind o abordare multidisciplinară şi transdisciplinară. (b) ignorarea procesualităţii fenomenelor investigate. constructivism. mai degrabă. metode. O definiţie unanim acceptată nu există. Noua paradigmă subliniază construcţia socială a realităţii. Critica perspectivei pozitiviste. cunoaşterea lor nu poate fi decât probabilă şi imperfectă (Burt şi Oaksford. etnografie. 1987).3. prin urmare. 1. (d) ignorarea scopurilor şi motivaţiilor ataşate acţiunilor. tehnici şi termeni. antropologia. Altfel spus. Astăzi se discută mult despre legitimitatea MC în psihologie. până la hermeneutică. Tentativele post-pozitiviste erau conştiente de dificultatea de a accede la celelalte faţete ale realităţii.

Constructivismul subliniază. este scopul major al cercetării calitative. Ambele orientări sunt interesate de procesul prin care semnificaţiile sunt create. 1996). adepţi ai paradigmei constructivismului. Perspectiva constructivistă. cercetarea fiind întotdeauna mediată de reprezentările şi interpretările cercetătorului. sociale. Prin urmare. natura plurală şi plastică a realităţii. creează ierarhii sociale (albul superior negrului. responsabilitatea personală. Constructivismul social se focalizează. în sfera psihologică şi socială nu există o realitate externă fixă. pe limbaj ca sistem funcţional şi pe practicile discursive care nu doar că reflectă realitatea dar o şi creează prin procesul de comunicare a semnificaţiilor (vezi capitolul Analiza de discurs). CC nu pretinde să genereze adevăruri universale sau legi ştiinţifice ci să ofere o interpretare şi semnificaţie modului în care actorii sociali înţeleg sau interpretează lumea lor cotidiană. în consecinţă. Cunoştinţele şi adevărurile sunt create de mintea umană şi nu descoperite de ea. culturale. Cercetătorul trebuie să elucideze procesul de construire a semnificaţiei şi să clarifice modul în care semnificaţiile sunt exprimate prin limbaj şi acţiuni de către actorii sociali. Postpozitivismul acceptă că realitatea nu poate fi surprinsă total niciodată. Studiile particulare şi specifice în cadrul natural al vieţii cotidiene. Pentru a înţelege această lume a semnificaţiilor cineva trebuie să o interpreteze. S-au căutat alte metode de a accede la realitate. valorile politice.femeii) şi categorii morale (bun-rău. corect-incorect). ci mai degrabă o realitate fluidă (McLeod. la rândul ei. . economice. Perspectiva individuală şi interpretativă este privită de adepţii cercetării cantitative cu rezerve. colectarea de experienţe umane sporesc şansa surprinderii diversităţii caracteristicilor vieţii sociale în acţiune. cu accent pe descoperire şi verificare de teorii în mediul natural. Surprinderea perspectivei „actorilor sociali" asupra fenomenului studiat prin observaţii. clasa socială. Aderarea la perspectiva post-pozitivistă a fost respinsă de noua generaţie de cercetători. Metodele pozitiviste sunt considerate doar una dintre modalităţile de a surprinde realitatea socială. realităţi care se schimbă ca urmare a construcţie şi reconstrucţiei. Abordarea constructivistă şi cea interpretativă dau răspunsuri similare privind scopul cunoaşterii umane şi a modalităţilor în care se realizează ea. Sarcina cercetătorului este să construiască sau să deconstruiască versiunile asupra realităţii sociale şi funcţiile lor instrumentale şi practice. grupuri participative. 2. atât cantitative cât şi calitative. în special. astfel. vocile multiple sunt doar câteva din caracteristici. în care implicarea emotivă. Rasa. dar nu unica. post-structuralismului şi post-modernismului. ele nu sunt nici mai bune nici mai rele decât alte metode de măsurare. Relevarea semnificaţiilor reprezintă scopul fundamental al CC care are o orientare euristică şi nu una explicativă. uneori conflictuale (relativism ontologic). bărbatul .perspectivei postpozitiviste. Interpretarea este. postpozitivismul propune metode multiple de cercetare. studiu de caz. Aceasta asumă existenţa unor realităţi multiple. valoros-nevaloros. 1994). o construcţie a construcţiei. ca nefiind o cunoaştere obiectivă care ar putea conduce la explicaţii cauzale. genul social. imuabilă care poate fi cunoscută obiectiv. interviuri. 3. toate sunt construcţii sociale ale căror semnificaţie este dată de grupul şi cultura dominantă care defineşte aceste concepte şi valorile ataşate lor. Interpretarea nu este o nouă opţiune metodologică a ştiinţelor sociale ci o caracteristică intrinsecă şi fundamentală a naturii umane (Schwandt. Opoziţia subiectiv-obiectiv este depăşită de MC prin acceptarea caracterului hertneneutic al existenţei. Perspectiva individuală şi interpretativă. Metodologia calitativă îşi fundamentează principiile pe baza paradigmei constructiviste.

1995) şi descrie încercarea de a face explicit procesul prin care materialul şi analiza sunt produse. 5. convingeri sau opinii. iar cunoştinţele sunt inteligibile doar în contexte particulare. influenţa experienţelor şi valorilor personale asupra cercetării. mărturiseşte confuziile şi dificultăţile implicate de studiu. comportamentul verbal şi non-verba! al participanţilor şi cercetătorului. Reflexivitatea este probabil cea mai distinctivă caracteristică a CC. Reflexivitatea este. proces la care participă în final şi cititorul. dar şi prin identitatea sa. Dacă cercetarea cantitativă aspiră la generalizări „pe orizontală". susţinute şi modificate în contextul specific al acţiunilor umane. Normele ideologice. Conceptul de reflexivitate este introdus de Wilkinson (cit. Reflexivitatea este un proces de gândire atât asupra cercetării cât şi asupra propriei persoane. CC nu numai că nu pretinde acurateţe obiectivă în demersul de explorare. Ascultătorul contribuie întotdeauna la ceea ce se spune. Contextul relaţiei dintre cercetător şi participanţii la cercetare poate fi crucial. 1999). istorice. Contexîualizarea. pot contribui la crearea unei atmosfere şi interacţiuni nenaturale (Porter şi Wetherell. încercările de a rămâne neutru în timpul observaţiei sau interviului sunt inutile. Scopul relatării reflexive este acela de a permite cititorului să înţeleagă că cercetătorul aduce cu sine în cercetare experienţele. nu doar prin participarea sa verbală şi non-verbală la conversaţie. Decontextualizarea persoanei sărăceşte cunoaşterea. Cercetătorul dezvăluie date despre propria persoană şi individualitatea sa de cercetător. faptul că dovezile cercetării sunt puncte de vedere personale. Integrarea experienţei personale a cercetătorului. 4. ci şi semnificaţii particulare adresate unui anume ascultător cu intenţia de a obţine anumite efecte. Comportamentele individuale şi sociale nu pot fi înţelese detaşate de context.negociate. recunoaşterea caracterului relativ a realităţii sociale. Realitatea ca rezultat al procesului social poate fi cunoscută doar în contexte specifice. alături de dezvăluirile participanţilor. în ciuda acestui fapt evident. CC aspiră la generalizări „pe verticală" (Johnson. discută motivele şi interesele personale care au determinat opţiunea pentru subiectul abordat. Paradigma teoretică la care aderă cercetătorul afectează modalităţile prin care se explorează fenomenul. iar modul în care investighează afectează explicaţiile pe care le oferă. poziţionarea sa din punct de vedere raţional şi afectiv în contextul şi procesul cercetării. Reflexivitatea indică prezenţa cercetătorul ca parte intrinsecă a contextului şi culturii pe care încearcă să o înţeleagă. mai mult chiar.. în ultimă instanţă. Modalitatea prin care cercetarea ajunge la interpretarea acţiunilor umane este înţelegerea. în Banister şi colab. Danziger (1990) descrie experimentul ca o construcţie artificială în care persoanele sunt dezgolite de identitate şi context socio-istoric pentru a deveni vehicule de operare a unor legi comportamentale abstracte. Se subliniază. expectanţele. dar subliniază că eforturile de conştientizare a modului în care subiectivitatea structurează cercetarea pot conduce la un nivel mai mare de obiectivitate. Lectorul poate evalua conţinutul celor citite în contextul şi din perspectiva din care au fost elaborate. culturale influenţează convingerile. Se oferă astfel lectorului premise pentru a dezvolta interpretări şi explicaţii alternative. a existenţei realităţilor . deschise schimbării şi reconstrucţiei. astfel. pozitivismul asumă ideea că metodologia cantitativă este neutră şi reduce la zero subiectivitatea cercetătorului. fără a se face referire la semnificaţiile şi scopurile ataşate de actori activităţilor lor. Subiectivitatea şi reflexia asupra ei devin astfel o resursă pentru obiectivitate şi nu o problemă. modul în care cercetarea 1-a afectat personal. valorile şi interesele sale. poziţia centrală a cercetătorului în construcţia de cunoştinţe. Discursul participanţilor nu relevă niciodată doar sentimente. scoate în evidenţă procesul de colaborare la construcţia cunoştinţelor. socio-economice. 1997).

Acest risc poate fi depăşit prin ceea ce Levi-Strauss (1966) numea cercetarea ca „bricolage" şi cercetătorul ca „bricoleur". Rossman şi Raîlis (1998) identifică opt caracteristici pentru ca o cercetare / un cercetător să primească atributul de calitativ (tabelul 1. Unele metode calitative îşi au originea în teoria socială. reflexiv şi creativ. constructivism cognitiv şi constructivism social). social şi economic. în acelaşi timp cercetătorul trebuie să fie conştient de dificultatea implicată de opţiunea anumitor tehnici în detrimentul altora. în feminism. relaţia particulară dintre cercetător şi fenomenul studiat. particularizată în situaţii locale. 1994). Din datele CC se poate urmări cronologia evenimentelor. studiu de caz. pacienţi. complexă care reflectă interpretările cercetătorului asupra lumii sociale. în CC datele sunt prezentate prin limbaj. CC implică tehnici metodologice diverse. plin de semnificaţii. Bogăţia datelor din CC este potenţată de ceea ce este denumit „triumviratul" {triangulation) cercetării. real. în care adepţii unor metode calitative să devină intoleranţi sau ignoranţi faţă de alte metode calitative aparţinând unor paradigme teoretice diferite. dens. Există riscul unei fragmentări rigide sau a unei competiţii tensionate. din constructivism sau din teoriile comunicării. doctori. interviul. Metafora sugerează complexitatea demersului de cercetare. Părţile sunt conectate într-un întreg coerent care nu reflectă tensiunea dintre paradigme ci reprezintă înţelegerea şi interpretările cercetătorului asupra lumii sau fenomenului analizat. epistemologic şi metodologic ai fiecărei paradigme teoretice. Produsul CC este un bricolage. documente. CC utilizează metode semiotice. discursive. hermeneutice. procesul de atribuiri de semnificaţii. . în timp ce diversitatea poate fi interpretată ca un semn de „pluralism sănătos" (Yardley. Este adeptul efectuării unui număr mare de sarcini. Cuvintele au un sens concret. Diversitate şi creativitate. de conţinut. în studii culturale. Triumviratul nu este o strategie de validare a cercetării. Mai mult decât atât. Se simte confortabil să lucreze în interiorul unor paradigme competitive. altele în analiza lingvistică. 7. chiar în cadrul aceluiaşi curent pot fi identificate abordări radical diferite. Descripţii bogate. Triumviratul presupune combinarea diferitelor surse de colectare a datelor (ex. Heidegger sau Ricoeur) sau constructivismului (vezi constructivismul cognitivist şi cel social). Produsul CC este o creaţie densă. Cercetătorul bricoleur nu este un simplu truditor bun la toate.1). 2000). aşa cum este în cazul fenomenologiei (vezi abordările derivate din perspectiva lui Husserl. metode (observaţia. Nici una din aceste metode nu poate fi considerată superioară alteia. perspectivele. 6. narative. asistente). sursele. în marxism. psihanalitic şi feminism. feministe sau chiar statistice. impresii în text. recunoscând complexitatea şi diversitatea realităţii sociale. surse şi perspective adaugă rigoare şi profunzime unei investigaţii. adoptând un ton neutru şi impersonal. Cercetătorul bricoleur trebuie să cunoască şi să înţeleagă cadrul ontologic. în timp ce o altă parte derivă din poststructuralism sau filozofia fenomenologică. de la interviuri la observaţii. cât şi prin modul în care traduce mulţimea de note. Combinarea într-un singur studiu a multiplelor metode. psihologic şi cultural. ci o alternativă la validitatea acesteia (Denzin şi Lincoln. etnografice. El este un inovator şi un creator prin modul în care combină metodele. Spre deosebire de metodologia cantitativă care redă numeric fenomenul studiat. derivate atât din diversitatea paradigmelor teoretice cât şi din diversitatea fenomenului social şi uman. care deseori sunt mai convingătoare pentru cititor decât paginile de tabele sau grafice care sumarizează cifre. metode cantitative şi calitative) şi perspective de analiză a datelor (public şi privat. adică un colaj complex. istorice sau etnografice. de la interpretări de documente personale şi istorice la autoreflecţii şi introspecţii.sociale multiple. modul în care evenimentele conduc la anumite consecinţe. psihanalitice.

1994) clasifică tehnicile CC în funcţie de apartenenţa şi combinarea celor trei nivele: paradigme teoretice. interacţionismul interpretativ etc). analiza narativă. apelează la metode multiple. (iv)etologia umană. care este unul comparativ. apelează la raţionamente complexe de tip inductiv şi deductiv Aşa cum se remarcă din tabelul 1. şi (ii) modalitatea de analiză şi interpretare a datelor (analiza fenomenologică. metoda biografică. analiza conversaţională. Strategii. cercetarea feministă. faţă de CC care este descriptivă. metode şi tehnici de cercetare calitativă Cercetarea calitativă poate fi realizată în diverse modalităţi. de tip interactiv şi umanist (în sens Rogersian) 3. Dacă cercetarea cantitativă foloseşte raţionamente deductive. este permanent reflexivă asupra rolului cercetătorului în procesul cercetării 7. 1.Tabelul 1. Taxonomii ale cercetării calitative (adaptat după Denzin şi Lincoln. strategii de intervievare. 1998) 1. analiza tematică. analiza de conţinut. CC nu îşi propune testarea de ipoteze ca în cercetarea cantitativă. Tesch (1990) identifică 27 de metode. unde ipotezele şi concluziile iau contur pe baza informaţiilor şi faptelor adunate. etnografia comunicării. psihologia ecologică. studiul de caz. Un studiu calitativ porneşte de la întrebări deschise. istoriile de viaţă. este preocupată de „biografia" ei personală şi de modui în care ea modelează studiul 8. strategii de arhivă etc). metode hermeneutice etc).1. analiza semiotică. Caracteristicile cercetării/cercetătorului calitativ (adaptat după Rossman şi Rallis. strategii de observare participativă şi nonparticipativă. CC porneşte mai ales de la raţionamente de tip inductiv. în timp ce în cercetarea cantitativă. 2000). Tabel 1. iar analiza se bazează. sociologice etc). ambele fiind sistematice şi ştiinţifice (King şi colab.4. Wolcott (1994) clasifică metodele calitative în funcţie de: (i) preferinţa stilului de colectare a datelor (metode etnografice. strategii de cercetare şi metode de adunare.1. analiza fundamentată pe teorie. (ii) focalizarea pe limbaj şi comunicare (analiza de discurs. este fundamental interpretativă 5. pe interpretare. (vi) interacţionismul simbolic Alţi autori (Denzin şi Lincoln.2.). este participativă şi emergentă 4. grupate în trei mari categorii în funcţie de scopul urmărit: (i) focalizarea pe experienţele de viaţă individuale^ (abordarea fenomenologică. (in)focalizarea pe societate şi cultură (abordări antropologice. In ciuda faptului că cercetarea calitativă este atât de diferită de cea cantitativă. Jacob (1987) realizează o taxonomie în funcţie de cele şase tendinţe majore în CC: (i) psihologia ecologică.2. (v) antropologia cognitivă. experimentul de laborator. cercetarea clinică etc). De exemplu. (ii) etnografia holistică. Clasificarea strategiilor şi metodelor de CC diferă deseori de la autor la autor şi naşte controverse. în care adevărul ipotezelor formulate anterior este acceptat sau respins în funcţie de rezultatele obţinute. 1994) Paradigme de cercetare: • postpozitivism e constructivism • feminism • marxism a culturală Strategii de cercetare: 8 etnografică şi observarea participativă . fenomenul social este văzut holistic 6. analiza conversaţională. etnografice. (iii) etnografia comunicării. are loc în mediul natural 2. Analiza statistică este indispensabilă în studiul experimental... cele două paradigme nu trebuie văzute în antiteză. analiză şi interpretare a datelor (tabelul 1. anumite ipoteze putând lua contur în timpul cercetării. Metoda predilectă de adunare a datelor în CC este interviul.

3). Stadiile cercetării calitative Sub aparenta simplitate. pe care le vom prezenta în paragrafele următoare. ca de altfel al oricărei cercetări. fapt ce necesită o combinare de strategii. 1994) istorie de viaţă istorie orală studiu de caz observaţie participativă studiu de teren studiu ecologic studiu fenomenologic studiu descriptiv______ studiu interacţionist simbolic cercetare interpretativă cercetare narativă cercetare acţiune cercetare biografică etnografie etnometodologie -istoriografie 1. Stadiul reflectării Primul pas al CC. Janesick subliniază perspectiva holistică a CC. motivul alegerii unui anume subiect poate fi foarte personal (ex. a subiectului abordat. de obicei. apt să utilizeze creativ cadrul ontologic. a tehnicilor. a paradigmelor teoretice. întrebările sunt generate. Pentru ceea ce în limbajul cercetării cantitative poartă numele de obiective. Pentru a susţine că dovezile sunt justificate şi valoroase. de problematica socială. Procesul CC. susţine punctul de vedere a lui Janesick. epistemologic şi metodologic al diverselor paradigme teoretice. CC ascunde multă complexitate. 1994). în CC se preferă denumirea de întrebări ale cercetării. îl constituie formularea întrebărilor cercetării.• fenomenologică şi practica interpretativă • clinică • biografică • istoriografică • cercetare acţiune 9 teoria generată • studiu de caz Metode de adunare a datelor. CC trebuie să demonstreze rigoare în întregul demers de cercetare. Imaginea lansată de Levi-Strauss (1966) a cercetătorului-bricoleur. întrebările reprezintă faţete ale realităţii empirice pe care cercetătorul doreşte să le exploreze. de confruntarea în activitatea practică cu probleme specifice. texte • metode vizuale Metode de analiză a datelor • analiza tematică • analiza de conţinut • analiza de discurs • analiza textuală • analiza conversaţională • analiza asistată de calculator Metode de interpretare » creativă • simbolică • evaluativă • credibilă • politică • aplicativă Janesick (1994) preferă o listare a diverselor metode de CC fără a o considera exhaustivă şi fără a introduce criterii de clasificare (tabelul 1. de domeniul de interes şi experienţa cercetătorului. Ele sunt cele care delimitează topica cercetării şi ghidează studiul. metode şi tehnici de cercetare. o conştientizare atentă din partea cercetătorului a propriei persoane. de cercetări anterioare. cuprinde şase stadii generale (Morse. indiferent de metoda utilizată. Tabel 1. Uneori. /. interesul pentru suicid datorită .3 Strategii şi metode de cercetare calitativă (după Janesick. a literaturii de specialitate.5. 1999). • interviul • observaţia • colectarea de documente. regulilor şi eticii cercetării calitative (Marshall şi Rossman. de literatura de specialitate parcursă.

atitudini sau politici modelează fenomenul? Cum interacţionează aceste forţe pentru a produce fenomenul? Care sunt acţiunile. Cercetătorul poate să traducă întrebările cercetării şi în formularea succintă a scopului studiului. Ele trebuie să fie clar formulate. să permită înţelegeri similare. Pentru a se menţine focalizarea cercetării pe un aspect cheie. este utilă precizarea a ceea ce nu va fi studiat deşi are legătură cu subiectul abordat. evenimentele. sau un anumit loc (ex. cu atât mai mult în cazul în care cercetarea este realizată de mai mulţi investigatori. a descrie fenomenul de interes. întrebările cercetării trebuie să vizeze doar acele aspecte ale realităţii care pot fi cercetate. întrebările pot să fie teoretice (ex.4. scopului şi domeniului de studiu articulează unităţile de . CC urmăreşte descoperirea sau înţelegerea fenomenului. Tabelul 1. Scopul şi întrebările cercetării calitative (adaptat după Marshatt şi Rossman. cum reacţionează pacienţii cu cancer la comunicarea diagnosticului?). ele putând fi reformulate pe parcursul cercetării. sesizarea relaţiei dintre părţi să devină dificilă. structurile şi procesul social care au loc în acest fenomen? Cum problematizează participanţii circumstanţele lor de viaţă şi cum se implică în acţiuni sociale? Formularea întrebărilor. CC are trei scopuri majore: a explora. 2000a). Momentul de reflecţie asupra opţiunii subiectului de studiu este un element cheie în CC (Baban. a explica.faptului că un părinte/rudă/prieten s-a sinucis). Altfel spus. atitudinile. Nu există contraindicaţii în alegerea unui subiect de studiu legat de trăiri personale. Este bine să se înceapă cu întrebări generale (una-doua) şi doar ulterior să se ajungă la întrebări specifice. patternurile de semnificaţii? Cum sunt conectate între ele patternurile descoperite? Ce evenimente. General vorbind. A formula de la bun început un număr relativ mare de întrebări particulare face ca „întrebarea cheie" să se piardă. întrebările trebuie examinate şi în termenii rezultatelor aşteptate şi a potenţialului auditor. care sunt diferenţele între universităţile de stat şi cele privatei).4 armonizarea dintre scopurile şi întrebările cercetării. Redăm în tabelul 1. 1999) Scopul cercetării întrebările cercetării Explorator: Investigarea fenomenelor vag înţelese Identificarea/descoperirea de semnificaţii Generarea de ipoteze pentru cercetări viitoare Explicativ: Explicarea relaţiei dintre patternuri şi fenomenul studiat Identificarea posibilelor relaţii care influenţează fenomenul Descriptiv: Documentarea şi descrierea fenomenului urmărit Emancipativ: Crearea de oportunităţi pentru acţiuni sociale Ce se întâmplă în acest program social? Care sunt temele. cum influenţează cogniţiile procesele afectivei). descriptive sau explicative) dar marea lor majoritate postulează o anumită relaţie între fenomene. Formularea întrebărilor este un proces reiteraţiv. convingeri. Cele mai multe CC sunt exploratorii şi descriptive. Există mai multe tipuri de întrebări (generale sau particulare. important este ca cercetătorul să conştientizeze motivele care i-au determinat alegerea. să vizeze o anumită populaţie (ex. scopul cercetării să se dilueze.

în acelaşi timp. In această fază. părinţi). II. că nu se va lansa în consideraţii exagerate. este aceea de a petrece un timp prea îndelungat în biblioteci. goluri pe care studiul îşi propune să le umple. profesori. Prezentarea critică a literaturii relevă semnificaţia cercetării. scopul lor fiind acela de a dezvolta o teorie pe baza dovezilor acumulate (vezi capitolul Teoria generata). Este rolul cercetătorului de a obţine „pe teren" informaţiile necesare. recurgând la observaţii participative. că este conştient ce este şi ce . CC poate să încorporeze şi metode cantitative. Pasul secund îl reprezintă documentarea teoretică în subiectul ales. Locul de desfăşurare a cercetării nu trebuie trecut cu vederea în stadiul planificării. asigură o mai mare rigoare procesului de studiu. cercetătorul trebuie să fie pregătit pentru a fi flexibil. Greşeala unor cercetători. Dacă scopul cercetării permite. în special a celor începători. Scopul cadrului teoretic este de a demonstra reperele pe care se fundamentează întrebările cercetării. după cum nu există proiect perfect. Se apreciază că CC este tot atât de bună cât este cercetătorul de bun. In cel de-al treilea pas se identifică paradigma teoretică reprezentată de premisele epistemologice. încrezător. sunt paşi importanţi ai acestui stadiu. apelul la „triumviratul" paradigmelor teoretice permite interpretarea unui set de date din perspective diferite (ex. Limitările studiului pot deriva atât din cadrul conceptual cât şi din proiectarea designului cercetării. Se pot lua în considerare şi locuri alternative (ex. Acesta va fi ghidat în cercetarea sa de perspectiva teoretică la care aderă (postpozitivism. eventual paradigma. conectează cercetătorul cu metode specifice de colectare şi analiză a datelor. de a demonstra că cercetătorul posedă o bază teoretică necesară pentru realizarea studiului. încercând să epuizeze toate sursele bibliografice legate de subiect. adică adunarea de date de la grupuri diferite de participanţi (ex. constructivism cognitivism şi social). Cele mai multe CC combină tehnicile de colectare a datelor. elevi. Există CC care nu pornesc de la un cadru teoretic. Reflectarea şi discutarea limitelor demonstrează că cercetătorul este realist. permite integrarea diverselor perspective teoretice. că întrebările cercetării sunt fundamentate pe cercetării empirice anterioare. Stadiul planificării Faza a doua presupune conturarea strategiei cercetării. de la cele valoroase la cele obscure. că au fost identificate lacunele de cunoaştere din domeniul de specialitate. Dincolo de cunoştinţele teoretice şi metodologice de care trebuie să dea dovadă. prin motivaţie şi implicare. Stabilirea timpului de desfăşurare a cercetării. în scopul comparării rezultatelor. Se omite nevoia revenirilor la sursele bibliografice în funcţie de direcţia pe care o ia investigaţia. Un cercetător cu experienţă va ştii să recunoască ce limite impune subiectul cercetat. aceasta pune în acţiune paradigma teoretică. de a produce o CC bogată şi relevantă prin cunoştinţele şi abilităţile sale. locul de desfăşurare. Fiecare metodă oferă o perspectivă unică. ontologice şi metodologice ale cercetătorului. Selectarea metodelor de colectare şi analiză a datelor este determinată de natura întrebării cercetării şi de perspectiva teoretică abordată de cercetător. Nu există proiect de cercetare fără limite. a începutului şi sfârşitului adunării de date. meticulos. reformulează întrebările cercetării. interviuri. cercetătorul trebuie să devină familiar cu ceea ce s-a studiat până în acel moment. Alegerea participanţilor. este de dorit să se apeleze la „triumviratul" surselor. grupul de participanţi şi să adecveze metodele de cercetare la aceste criterii. a accesului la ei. rezistent. dezvoltări conceptuale noi. policlinică şi spital). stabilirea caracteristicilor şi numărului lor. Odată stabilită. ce evidenţiază aspecte particulare ale realităţii. feminism etc).analiză spre care se va focaliza studiul. constructivism. persistent. analiza de documente (vezi „triumviratul" metodologic). calm.

că întrebările cercetării sunt interesante. Stadiul colectării datelor CC se desfăşoară printr-un contact prelungit şi/sau intens cu situaţia de viaţă sau fenomenul studiat. că va aduce beneficii concrete. Stilul de redactare trebuie să fie clar. Studiul pilot poate salva timp. organizaţiei sau comunităţii. dar în acelaşi timp să asigure nevoile proiectului. adresele cercetătorilor > Bugetul total al proiectului > Data de începere şi finalizare a cercetării > Rezumatul proiectului y Propunerea proiectului • introducere • scopul proiectului • trecerea în revistă a literaturii relevante pentru subiectul propus • importanţa proiectului • întrebările cercetării • metode • descrierea participanţilor şi locului unde se va desfăşura cercetarea • modul de colectare a datelor • analiza datelor • protecţia subiecţilor • plan de lucru cronologic « limitele cercetării > Diseminarea rezultatelor > Impactul scontat al cercetării > Publicaţii preconizate > Bibliografie > Anexe • CV cercetătorilor • Lista de publicaţii a cercetătorilor relevante pentru proiectul propus • Numele şi adresa unor persoane care pot oferi referinţe (2) • Buget detaliat • Formular de acceptare de a participa la studiu • Planul interviului ///. energie. Studiul pilot Dacă proiectul a primit finanţarea necesară. Argumentul trebuie să fie persuasiv. într-un cuvânt că merită să fie finanţat. că designul este „curat". Componentele unei propuneri de proiect > Titlul proiectului propus > Numele. Tabelul 1. Este indicat să se înceapă cu un studiu pilot care permite rafinarea metodelor utilizate (ex. Bugetul trebuie alcătuit în termeni realişti. reflectând viaţa de zi cu zi a persoanei/persoanelor.nu este cercetarea. Cercetătorul încearcă să obţină date din „interiorul" situaţiei. de înţelegere a fenomenului studiat prin prisma „actorilor". în urma studiului pilot. iar metodele riguroase. De cele mai multe ori. cum rezultatele pot şi nu pot să contribuie la înţelegerea fenomenului investigat. Se poate .5 cerinţele fundamentale ale unei astfel de propuneri. grupului. stadiul planificării include şi scrierea propunerii de proiect şi submiterea lui pentru finanţare. iar problematica relevantă pentru contextul social. clarificarea aspectelor confuze. să surprindă percepţiile „localnicilor" printr-un proces de participare empatică. redăm în tabelul 1. Uneori. să convingă că studiul este important. planul cercetării este supus unei revizuiri majore. de suspendare a prejudecăţilor şi preconcepţiilor. testarea întrebărilor. exersarea abilităţilor cercetătorului. ghidul interviului). Deşi elementele necesare unei propuneri de proiect pot să difere de la un finanţator la altul. cercetarea propriu-zisă poate să demareze. afilierea. deseori fenomenul/situaţia poate fi banală.5. profesional şi îngrijit din punct de vedere tehnic. O propunere este un argument în favoarea proiectului propus. implicare care altfel ar fi investite într-o direcţie eronată. IV. atractiv.

reducând la minim confuzia. Se poate apela la evaluatori multipli. Prea frecvent CC este prezentată în opoziţie concurentă cu cea cantitativă. se continuă cu aplicarea de chestionare. 1994). Analiza de discurs. nevoia de a obţine o imagine holistică a fenomenului studiat rămâne un deziderat comun oricărei tehnici. Selectarea participanţilor pentru studiu este un pas crucial. înregistrărilor. în cazul CC. observaţiilor să se realizeze pe măsură ce datele sunt adunate. căutare de excepţii Evidenţierea manifestărilor neobişnuite Evidenţierea a ceea este normal/mediu Atragerea atenţiei. Analiza şi interpretarea datelor Următorul segment al CC implică aşa numitul proces de management al datelor care constă în selectarea. se optează pentru criteriul de infirmare sau confirmare a cazurilor negative. a găsi sensul şi semnificaţia lor (Wolcott. Tabelul 1. cel de-al treilea pas poate fi selectarea cazurilor excepţionale. Chiar dacă strategia de colectare a datelor diferă în funcţie de metoda utilizată. codarea.6. reprezentative Cazuri politice Cazuri aleatorii Bulgăre de zăpada Teoretic Stratificare Criteriu specific Criteriul convenienţei Criterii mixte Documentarea diversităţii şi identificarea de patternuri comune Focalizare. Ideală este selecţia realizată pe baza unor criterii mixte sau respectând următorul „algoritm": în primul rând se aleg participanţii pe baza criteriului de caz tipic. simplificare Generalizare Analiza iniţială. ea începe imediat după colectarea primelor date.apela la mai mulţi cercetători în scopul economisirii timpului acordat colectării de date. Prin analiză se elaborează gradual generalizări şi integrări care se verifică din nou pe teren şi în raport cu corpul de cunoştinţe deja existent (vezi capitolele: Metoda interviului. condensarea. Analiza poate ghida mai departe adunarea de date. Analiza datelor nu este un segment diferit de adunarea datelor. aceştia pot confirma acurateţea studiului. buget.6 redă câteva dintre criteriile de selecţie a participanţilor. A analiza şi interpreta presupune a înţelege ce se întâmplă în spatele datelor. în al doilea pas. Este recomandat ca transcrierea interviurilor. 1992) Criteriu Scop Variaţie maximă Omogenitate Cazuri critice Cazuri de confirmare şi infirmare Cazuri extreme sau deviante Cazuri tipice. se poate începe cu tehnici de explorare. reducere. interese şi motivaţii multiple ____________ V. Analiza . de exemplu. Se omite că uneori datele sunt culese atât prin metode cantitative cât şi prin cele calitative. iar uneori pot oferi informaţii suplimentare. Se poate recurge la verificarea concluziilor cercetării cu un set secund de participanţi. efort Respectarea triumviratului. Criterii de selecţie a participanţilor în CC (adaptat după Kuzel. nu se referă la numărul de subiecţi ci la cantitatea şi bogăţia de informaţie adunată. Tabelul 1. Utilizarea surselor diferite de colectare a datelor (triumviratul datelor) facilitează imaginea holistică. evitarea ignorării Selectare credibilă dintr-un grup omogen Identificarea participanţilor prin intermediul altor persoane Exemplificarea constructelor teoretice Comparare. ilustrarea de subgrupe Identificarea participanţilor Economisire de timp. categorizarea şi transformare datelor în semnificaţii. Procesul de selecţie se realizează pe baza unor criterii adecvate scopului cercetării. In CC se lucrează cu un număr mic de persoane (15-20) pentru a se câştiga în profunzimea investigaţiei. verificându-se astfel „validitatea" interpretărilor. Adecvarea datelor. şi se finalizează cu interviuri de profunzime.

Procesul interpretării reprezintă puntea dintre noi şi lume. va continua cu o focalizare specifică pe propriul studiu (întrebările cercetării. să sugereze domeniul de studiu şi să nu conţină mai mult de 32 cuvinte. „în ştiinţele sociale totul este interpretare. De la început se impune precizarea că nu există un mod unic. In continuare autorul descrie metoda utilizată. infailibil de a scrie corect raportul calitativ. explorarea de semnificaţii. interpretarea şi explicarea trebuie să balanseze descripţiile. detalii procedurale (ex. localizând şi temporal perioada de studiu. Se relatează apoi în detaliu modul în care s-a desfăşurat cercetarea: cum au fost selectaţi participanţii şi care au fost criteriile de selecţie. p. analitic. confesiune etc. deci modul cum sunt interpretate datele şi cum este scris raportul este doar una din multiplele versiuni posibile ale realităţii. Pentru a înţelege datele adunate este necesară o combinaţie de cunoştinţe. unde s-a realizat cercetarea. Teoria generată). interpretativă. realist. care încearcă să răspundă la întrebarea „ce se întâmplă şi cum se întâmplă? " Al doilea nivel de înţelegere presupune răspunsul la întrebarea „de ce?" şi este o tentativă de explicaţie cauzală. raportul începe cu o parte de consideraţii generale (partea introductivă). detalii demografice despre participanţi păstrând anonimatul lor. CC este interpretativă şi creativă prin esenţă. înregistrări audio. Partea introductivă cuprinde. conectarea cu datele din literatură este partea cea mai importantă a cercetării. Tot în partea metodologică se descrie studiul pilot realizat. Acesta încearcă să convingă auditoriul asupra relevanţei şi importanţei experienţelor participanţilor. de obicei. literar. La fel ca şi clepsidra. Interpretarea datelor. Introducerea se finalizează întotdeauna cu enunţul întrebărilor cercetării şi eventual. nimic nu vorbeşte prin sine" (Denzin. transcrierea înregistrărilor).fenomenologică. prezentarea relevanţei problemei studiate la nivel macrosocial şi o scurtă trecere în revistă a literaturii cu impact direct asupra domeniului de studiu. Analiza. Alternativele metodologice pot fi succint descrise. dintre obiect şi reprezentările noastre despre el. Analiza ajută cercetătorul să meargă dincolo de concepţia iniţială şi să genereze teorii sau să-şi revizuiască cadrul conceptual iniţial. cum s-a obţinut consimţământul de participare şi cum au fost respectate principiile etice ale cercetării. într-un raport bun. 500). Redactarea cercetării calitative se realizează diferit faţă de cea cantitativă. Ce este interesant şi esenţial de spus auditoriului şi cum? Imaginea pe care autorul o poate avea în mintea sa atunci când începe redactarea raportului este aceea a formei unei clepsidre. Oferim în paragrafele următoare un ghid cu direcţii orientative generale de redactare. Raportul reprezintă transpunerea narativă a rezultatelor cercetării. Primul nivel de înţelegere este cel descriptiv. 1994). interpretările autorului se disting clar de relatările experienţelor participanţilor. dacă s-a utilizat principiul „triumviratului". Dacă în ultimul caz dovezile sunt prezentate într-o manieră concisă şi neutră. înţelegere raţională şi intuitivă şi capacitate interpretativă (Rose şi Webb. Discursul academic este şi el o formă de retorică în care cercetătorul apelează la autoritatea sa ştiinţifică şi morală pentru a-şi susţine punctul de vedere şi a-şi convinge auditoriul (Billig. Conform constructivismului social cunoştinţele sunt construite. oferind şi o scurtă justificare a alegerii metodologice din care să reiasă de ce metoda calitativă aleasă este cea mai adecvată scopului cercetării. VI. rezultatele şi interpretarea lor) şi se va încheia cu consideraţii generale. Titlul raportului trebuie să fie clar şi succint. în CC „povestea finală" poate lua diverse aspecte: critic. 1998). video. Rezultatele obţinute şi analiza lor alcătuiesc secvenţa fundamentală a raportului. Autorul exemplifică temele majore prin extrase din relatările participanţilor care susţin interpretările. Redactarea raportului CC se finalizează prin redactarea unui raport final. metodele. Identificarea temelor majore structurează construcţia narativă a acestei părţi a raportului calitativ. a posibilelor dovezi anticipate. 1994. Este important să se evite o sinteză exhaustivă a bibliografiei citite de autor oricât de tentant ar fi acest demers. de asemenea şi motivele pentru care au fost respinse. Nu există o graniţă .

ce studii sunt necesare în viitor. Conturarea unei grile evaluative ar putea avea efecte benefice asupra rezistenţei faţă de CC.144). cum este structura interviului sau detalii despre studiul pilot. 1. Stilul de redactare trebuie să fie clar.6. Trebuie să existe o relaţie flexibilă între paradigma teoretică. analiză/interpretare a datelor şi scrierea raportului. Criterii de evaluare a cercetării calitative Criteriile de evaluare a unei cercetării cantitative sunt bine definite: lot reprezentativ din punct de vedere al mărimii. Fazele descrise au o relevanţă didactică şi sunt doar repere ce ghidează CC. tocmai pentru a indica prezenţa cercetătorului ca o parte integrantă în procesul de generare de cunoştinţe şi nu ca un observator neutru. Aspectul pragmatic al CC se referă la impactul şi influenţa sa asupra politicilor sociale. unele sunt interpretative. design care neutralizează variabilele confundate. un proces reiterativ (figura 1. Raportul poate să conţină şi anexe unde se includ detalii care nu au putut fi cuprinse în textul propriu-zis. Proliferarea CC impune identificarea unor criterii de evaluare a acestui demers metodologic. ce a învăţat din cercetare. alte strategii sunt descriptive (cum sunt studiile de caz. în ce alt mod ar fi putut conduce cercetarea. Analiza reflexivă reprezintă o componentă vitală în raportul CC. Se va evita utilizarea unor concepte ca: experiment. colectarea datelor şi maniera redactării raportului. să aibă forţă şi cursivitate. Procesul de CC diferă în funcţie de strategia utilizată: unele strategii pornesc de Ia o teorie care este testată în teren şi redefinită ulterior. preferându-se cuvinte ca: cercetător şi participanţi. în această parte autorul îşi analizează şi relatează sentimentele faţă de studiu. Cu certitudine. analize statistice adecvate (Sparkes. în contrast. Raportul trebuie să răspundă şi necesităţii de reconciliere dintre perspectiva (experienţa) individuală şi procesul generic. este una artificială deoarece procesul de interpretare continuă şi în timpul redactării. experimentator. De multe ori o CC este publicată sub forma unei monografii datorită lungimii care nu poate fi compatibilizată cu un articol. în realitate. „Explicaţia face descripţia inteligibilă" (Miles şi Huberman. Se sugerează că un procent de 50-70% descripţii de experienţe/evenimente şi 30-40% cadru conceptual reprezintă un echilibru adecvat în raport.clară între descripţie şi explicaţie dar este recomandabil ca în raport să se remarce progresul de îa descripţie la înţelegere şi apoi la explicaţie. 2001). 1994. într-un raport bun. în timp ce altele pornesc de la date şi elaborează teorii. In CC se redactează. în fapt. la persoana I-a. Publicarea raportului este cel mai important mijloc de diseminare a rezultatelor cercetării. strategiile de abordare. Este recomandabil ca citatele incluse în raport să fie cele mai ilustrative şi de asemenea să nu fie prea lungi (în nici într-un caz mai lungi de lA pagini). p. Este important să se apeleze sistematic Ia acelaşi timp al verbelor şi la un echilibru în utilizarea diatezelor active şi pasive ale verbelor. Analiza datelor trebuie să înceapă în timpul colectării lor (fapt ce energizează adunarea de noi date şi permite realizarea raportului interimar) şi continuă în timpul redactării. dar cu siguranţă. CC este un continuum fluid. subiect. Ca orice alt raport de cercetare şi cel calitativ trebuie să includă lista referinţelor bibliografice. citatele din interviuri nu trebuie să depăşească jumătate din acest capitol al raportului. standardele unei bune cercetări calitative nu sunt încă bine conturate.1). Cifrele date sunt probabil arbitrare. singular. CC nu se desfăşoară secvenţial. Este adevărat că persistenţa rezervelor în acceptarea CC este determinată mai . cum s-a simţit în postura de cercetător. tehnici de măsurare valide. istoriile de viaţă). de obicei. 95% descripţii şi 5% cadru conceptual ar fi o opţiune nefericită. iar inversarea raportului ar înrăutăţi şi mai mult situaţia. datele calitative şi cadrul analitic se întrepătrund. distincţia care se face între faza de adunare.

Implicarea vizează angajamentul real. interpretări. un sistem de criterii de evaluare este imperativ necesar. Yardley (2000) identifică şase repere generale de evaluare a CC: (1) sensibilitatea la context. (4) transparenţa. (3) rigoarea. Contextul comunicării. Procesul cercetării calitative (adaptat după Miles şi Huberman. Pentru cercetătorii care consideră că procesul de cunoaştere nu poate fi niciodată total obiectiv. de exemplu. cultura. . practice. în CC se preferă utilizarea unui lot relativ redus de participanţi. Prin urmare. (2) implicarea. înţelegerea profundă a fenomenului investigat este raţiunea primordială pentru care se optează pentru metode calitative. (5) coerenţa. Un lot reprezentativ ca număr de subiecţi nu poate fi analizat în profunzime. Nu poţi construi făcând abstracţie de ceea ce există deja. aspiraţiile. validitatea şi replicabiiitatea îşi pierd relevanţa. să studieze un fenomen care este într-un proces continuu de schimbare sau un discurs care. ceea ce evident are un impact pozitiv asupra valorii CC. adică asimilarea. explicaţii şi concluzii Generarea de implicaţii teoretice.1. dar şi de dificultatea de a demonstra legitimitatea lor. ideologice. politice Figura 1. din categorii discrepante sau divergente (Miller şi Crabtree. statutului profesional şi social al cercetătorului şi participantului sunt elemente semnificative pentru CC. 1992). Astfel se ajunge la înţelegerea modului în care normele istorice. 34 Una dintre cele mai frecvente critici aduse CC este că nu utilizează eşantioane semnificative din punct de vedere al mărimii. conştientizarea sexului. prin sine. culturale. că întotdeauna este modelat de scopurile. Contextul literaturii relevante şi al cercetărilor empirice anterioare sunt esenţiale în analiza datelor. în primul rând se referă la contextul teoretic. Demersul calitativ îşi propune să ofere doar una dintre posibilele interpretări ale fenomenului. Chiar dacă Planul cercetării Transcrierea înregistrărilor Colectarea datelor Analiza interimară a datelor Dezvoltarea schemei de codare a datelor Scrierea raportului interimar Construirea de descripţii. Atât timp cât limbajul. Validitatea tehnicilor de măsurare şi replicabiiitatea rezultatelor sunt alte două criterii care nu pot fi aplicate CC. înţelegerea corectă şi utilizarea adecvată scopului cercetării a paradigmei teoretice. conversaţia participanţilor. relevante pentru fenomenul investigat. 1994) standardele cercetării cantitative sunt incompatibile cu specificul CC. al relaţiei dintre cercetător şi participant. este inconsistent (Swansea şi Chapman. şi (6) impactul. în acest sens amintim experienţa acelor cercetători care au trăit o perioadă mai îndelungată în comunitatea pe care au studiat-o. imersia în procesul de colectare a datelor.ales de relativa noutatea a metodelor calitative. socio-economice influenţează convingerile. interacţiunile sociale sunt considerate centrale procesului de înţelegere a semnificaţiei şi funcţiei oricărui fenomen. Sensibilitatea la context vizează mai multe aspecte. 1994). conştientizarea contextului socio-cultural este crucială. disponibilitate pentru dezvoltarea competenţelor şi abilităţilor metodologice. perspectiva şi experienţa celui care realizează acest proces. nu doar ca cercetător dar şi ca persoană faţă de subiectul abordat. selectaţi în virtutea unor atribute speciale. Implicarea conduce la profunzime în interpretare. înainte de a prezenta reperele de control a CC vom arăta succint de ce standardele tradiţionale nu sunt aplicabile CC. fac parte din categorii extreme sau tipice.

Transparenţa este o caracteristică care se manifestă la nivelul prezentării cercetării. evaluator sau formator. o analiză fenomenologică a interviurilor cu bolnavii poate oferi o înţelegere consistentă. Unele CC nu sunt importante pentru acurateţea explicaţiilor ci pentru modul nou şi provocator de abordare a datelor empirice care deschide perspective noi de înţelegere a subiectului. cum este cel teoretic. Criteriul decisiv în evaluarea CC este impactul şi utilitatea sa. Sunt redate motivele care au dus la alegerea subiectului. „deconstruirea" interviurilor pacienţilor) este total neadecvată. Utilizarea surselor multiple şi a unor metode diferite de adunare a datelor. ci să construiască o versiune a acelei realităţi. dificultăţile de interpretare a datelor şi de redactare a textului. De exemplu. nu stimulează schimbări în structurile existente. sunt condiţii dezirabile pentru depăşirea simţului comun şi superficialităţii în înţelegerea fenomenului. socio-cultural. Putem să exemplificăm cele afirmate prin opera lui Foucault (1989) asupra modului în care corpul uman este controlat social de practicile medicale. a înregistrării şi transcrierii minuţioase a datelor. impactul se lărgeşte. legătura personală cu subiectul respectiv. codare şi transcriere a datelor. Capacitatea de persuasiune şi impactul retoric asupra cititorilor se obţine şi prin transparenţa textului care detaliază fiecare aspect al procesului cercetării.Rigoarea decurge din modalităţile în care se adună şi se analizează datele. înainte de a defini simplist şi prematur ce înseamnă o CC valoroasă. Reperele descrise sunt relevante nu doar pentru evaluatori dar şi pentru cercetătorul care iniţiază un astfel de demers sau pentru cei care oferă cursuri de pregătire în CC. cu metodele de colectare a datelor şi cele de analiză. practic. deşi oarecum greu accesibil unei audienţe largi. cercetările calitative asupra diverselor forme de dizabilitate au influenţat modul de conceptualizare a acesteia. Standardele prezentate trebuie privite flexibil şi deschise interpretării. Reflexivitatea (prezentată la caracteristicile CC) este o componentă a transparenţei. Coerenţa descrie şi adecvarea dintre perspectiva filozofică adoptată de cercetător cu întrebările cercetării. Suntem de acord că există nivele diferite de impact şi utilitate. este mai important să se cunoască şi să se . De exemplu. dacă scopul cercetării este de a înţelege suferinţa cauzată de o anume boală din perspectiva suferinzilor. în schimb. selecţia participanţilor. Totuşi. Apelul la ceea ce numeam în paragrafele anterioare „triumvirat". profunde. citate din relatările participanţilor. Relevanţa socio- culturală reprezintă o preocupare a CC. dacă ideile pe care le propunem nu influenţează convingerile sau acţiunile cuiva. coerenţa construcţiei şi a naraţiunii permite lectorilor să perceapă realitatea oferită de cercetător ca având semnificaţie şi sens pentru ei. Coerenţa. în consecinţă. reacţiile emoţionale şi raţionale ale cercetătorului la experienţele participanţilor. utilizarea în acest caz a „triumviratul" CC (perspectiva familiei suferinzilor. plauzibile şi coerente. Este adevărat că uneori relevanţa teoretică poate fi atât de esoterică încât să aibă impact doar asupra unui număr relativ restrâns de specialişti. a perspectivelor diferite sau chiar divergente de interpretare. descrierea metodelor folosite. „Povestea" proiectului de cercetare calitativă nu trebuie să descrie realitatea investigată. dacă acei specialişti transpun ideile teoretice în practică. destigmatizând-o şi oferind un model cultural în care dizabilitatea nu mai este o deficienţă a unor persoane ci o diferenţă individuală. Nu este suficient să ne implicăm şi să realizăm cercetări contextuale. Impactul şi importanţa cercetării. modul de înregistrare. rezultă în creşterea gradului de rigoare. Ar fi o greşeală ca aceste criterii să se transforme în prescripţii rigide pentru cercetător. a avut un impact puternic asupra practicilor medicale şi de promovare a sănătăţii. a personalului medical. Textul.

Cercetarea feministă merge mai departe decât atât. 1975). încrederea se creează numai printr-o interacţiunea deschisă şi onestă. Prezentăm în continuare principalele elemente ale unui ghid de norme etice în CC. Etica cercetării calitative Psihologia ca ştiinţă despre oameni. de la colegi. Cercetătorul trebuie să fie conştient şi să ia atitudine publică atunci când rezultatele sale sunt utilizate non-etic în scop politic sau pentru beneficii sociale ale unui grup sau altuia. Nevoia de democratizare a procesului de cercetare este subliniată de majoritatea societăţilor profesionale ale psihologilor (British Psychological Society. Listă reflexivă pentru realizarea unei cercetări calitative Cum a fost ales subiectul cercetării • are relevanţă locală. începând cu planificarea cercetării şi terminând cu efectele ei. 1993.accepte complexitatea asociată unui astfel de proces de cercetare şi de evaluare. oferim o listă reflexivă utilă oricărui cercetător care doreşte să iniţieze un studiu calitativ sau evaluatorilor (tabelul 1. considerând că orice investigaţie trebuie să aducă beneficii participanţilor. ca incumbând mai mult rău decât beneficii (Punch. American Psychological Association. internaţională • poate conduce la găsirea unor noi soluţii Cum a fost condusă cercetarea • cercetătorul este familiar cu literatura de specialitate • metodologia s-a ales corect • participanţii au fost corect selectaţi • a realizat studiu pilot » a respectat principiile etice Cum s-a realizat analiza datelor • procesul de identificare de semnificaţii şi interpretările făcute sunt susţinute de datele cercetării a inferenţele sunt logice » au fost explorate interpretări alternative • integrează interpretările într-un cadru explicativ • utilizează principiul triumviratului • utilizează strategii de creştere a credibilităţii (al doilea evaluator. CC alocă o atenţie particulară principiilor etice. ce se va întâmpla cu datele adunate. în multe cazuri. Responsabilitatea cercetătorului nu se termină odată cu publicarea rezultatelor.7). Starea de bine. demnitatea participanţilor trebuie apărate în fiecare moment al cercetării. au dreptul în orice moment al cercetării să se retragă. dens • este transparent şi conţine elemente de reflexie Care este impactul cercetării • are relevanţă teoretică • are relevanţă pragmatică • influenţează politicile publice 1. Obţinerea consimţământului participanţilor. coerent. în completarea grilei generale de evaluare elaborată de Yardley. valorile. Protejarea participanţilor. Cercetările medicale şi experimentele psihologice s-au dovedit. Cercetarea cantitativă numeşte persoanele „subiecţi". cercetarea cantitativă se pretinde a fi „obiectivă" deşi cercetătorul este întotdeauna profund subiectiv (Shotter. 1994). în ciuda consimţământului iniţial. Tabelul 1. să se precizeze participanţilor că.7. în care participanţii sunt informaţi cu toate detaliile despre cercetare: scopul ei. timp adecvat în teren) Cum a fost redactat raportul cercetării • descrie contextul istoric. cultural. mai mult decât oricare altă ştiinţă. cine sunt participanţii şi de ce au fost selectaţi. de mediu • descrie metodologia cercetării • oferă suficiente detalii despre participanţi • este creativ. 1992). Confuziile create de cercetarea cantitativă între termenii de „subiect" şi „obiect" au generat suspiciuni în legătură cu graniţa dintre etic şi non- etic în psihologie. trebuie să fie morală. cum este condusă. sănătatea. de asemenea.7. Scopul acestui principiu etic este de a egaliza relaţia şi . regională. Este necesar. în acelaşi timp. O cercetare calitativă de valoare nu se poate realiza în absenţa încrederii dintre cercetător şi participanţi. Doar în condiţii de informare detaliată participanţii sunt în măsură să îşi dea consimţământul de a participa la studiu. dar ele sunt tratate ca „obiecte". feed-back de la participanţi.

Relaţiile interpersonale dintre cercetător şi participant. Depinde de valorile şi abilităţile cercetătorului ca participantul să nu se perceapă doar ca un mijloc de a atinge un scop academic. (2) respectarea autonomiei participanţilor. redăm sintetic în tabelul 1. Este responsabilitatea cercetătorului să se asigure că identitatea participanţilor nu poate fi recunoscută din materialul dat publicităţii. trebuie să ajusteze opţiunea subiectului cercetării. Nu intrăm în dezbaterea „cercetare fundamentală versus aplicativă". (2) non- manipulare. Tabelul 1.8. Orice cercetare ar trebui să înceapă doar după un moment de reflexie autentică din partea cercetătorului care îi va permite să răspundă sincer la întrebarea: merită cu adevărat a fi întreprinsă această cercetare? Niciodată o cercetare nu ar trebui întreprinsă din motive oportuniste sau pentru un beneficiu strict personal. în interpretarea şi utilizarea lor este crucială. Sieber (1992) ia în considerare trei astfel de principii: (1) beneficiu maxim pentru ştiinţă. cum va arăta produsul final. Valoarea proiectului. cazuri celebre de cercetători care au falsificat datele din diverse motive (vezi cazul psihologului Cyril Burt). De exemplu. Onestitate şi integritate profesională în adunarea datelor. în final. Exemplificăm şi alte principiile etice fundamentale. participanţii. Congruenţa dintre aspiraţiile cercetătorului şi gradul lui de pregătire. Protejarea identităţii participanţilor prin garantarea anonimatului reduce acest risc. Păstrarea confidenţialităţii şi anonimatului. Reciprocitate 1. empatie şi respect. Cercetătorul este cel care decide topica cercetării. Empatie culturală . Practic nu este niciodată posibil să se ajungă la o egalitate completă şi mutuală. Participanţii trebuie să părăsească cercetarea cu stima de sine intactă. ca de altfel şi în alte ştiinţe. Congruenţa dintre valorile personale ale cercetătorului şi cele ale cercetării este necesară. (3) respectarea valorilor democratice. House (1990) sugerează următoarele trei principii etice: (1) respect mutual.balanţa de putere dintre cercetător şi participant. umanitate. reduc imbalanţa relaţiei. Principiul este relaţionat cu cel enunţat anterior. Colaborare 1. social pe care l-ar putea aduce cercetarea participanţilor trebuie să primeze în faţa oricărui scop ştiinţific. Există în psihologie. participanţi la cercetare. Protecţia de orice prejudiciu fizic. reciprocitatea. Respectarea propriilor limite de competenţe ar reduce numărul mare de cercetări de proastă calitate. Ideal. preiau de la Cari Rogers trei atitudini etice. considerate centrale pentru orice cercetarea calitativă: onestitate. cercetarea ar trebui să aibă ca scop beneficiul participanţilor sau al comunităţii din care fac parte. de experienţă şi expertiză. dezvăluirile făcute de cercetător participanţilor despre sine şi experienţele personale.8 principiile etice elaborate de Flinders (1992). cu sentimentul de satisfacţie că au adus o contribuţie importantă ia cercetare şi cu dorinţa de a participa şi la studii viitoare. prin evitarea oricărui risc şi prejudiciu. (3) echitate în distribuirea onestă a „costurilor şi beneficiilor" cercetării. Vehicularea de informaţii personale implică întotdeauna un posibil risc de prejudiciu. în funcţie de combinarea a două criterii: etapa cercetării şi perspectiva urmărită de cercetător. emoţional. Consimţământ 1. în timp ce Hollway şi Jefferson (2000). dar principiul validităţii ecologice este important de respectat în CC. 1992) Pragmatic Deontologic Relaţional Ecologic Selectare 1. a metodelor de investigare. Cadrul etic al cercetării calitative (adaptat după Flinders.

a analiza conţinuturi şi a le conferi semnificaţie. în sensul că. observare) şi al tehnicilor de intervievare (formularea şi adresarea de întrebări. Confirmare 3. 1994. contextul în care se desfăşoară interviul poate facilita sau inhiba derularea sa. contact vizual). biroul cercetătorului). interviul poate avea loc doar dacă există acordul (formulat în scris) al persoanei intervievate privind tema ce urmează a fi abordată. Interviul presupune o formare profesională temeinică a cercetătorului la nivel emoţional (autocontrolul anxietăţii. poziţia spaţială. valorile. Evitarea 2. interviul poate fi definit ca „ arta de a pune întrebări şi de a asculta" (Fontana şi Frey. închisoare. sau a punctelor de vedere specifice unor grupuri (McCracken. percepţiile. Evitarea 2. Onestitate 3. nerăbdării). Interviul presupune: • o relaţie duală de comunicare între cercetător şi persoana/persoanele intervievate. Evitarea 2. cunoştinţele. educarea flexibilităţii şi a toleranţei). alte tipuri de instituţii. ce implică o muncă intensă şi plină de capcane. Pe de o parte. 1990).Munca 2. aşa cum am arătat în paragraful de mai sus. tonul. Comunicare Cercetarea şi etica trebuie să meargă întotdeauna mână în mână. fiecare intră în relaţia de comunicare cu experienţa. de cele mai multe ori. comportamental (relaţionare. Comunicarea este asimetrică. • un context specific (spital. atitudinile şi sentimentele sale. întrebările sunt puse de intervievator. iar persoana intervievată îşi exprimă opiniile personale asupra subiectului abordat. respectiv: distanţa. pag. 361). 2002): • Interviul nu este un monolog deoarece presupune o interacţiune duală. interviul nu trebuie să depăşească 60-90 de minute. vocea. • Un schimb structurat de informaţii. persoana intervievată răspunde la întrebări. în fapt. în care obiectivul cercetătorului este acela de a stimula persoana intervievată să îşi verbalizeze convingerile. gesturi. Interviul nu se desfăşoară ca o conversaţie improvizată. • un obiectiv explicit menţionat. Caracteristicile interviului Interviul este piatra unghiulară a metodologiei calitative şi una dintre cele mai utilizate tehnici de colectare a datelor. adaptare. Unii autori acceptă că interviul se poate întinde şi până la două ore. este de preferat ca interviul să continue la o următoare întâlnire. cercetătorul care nu ştie să asculte şi îşi . Tehnica interviului permite înţelegerea profundă şi nuanţată a fiinţei umane şi a relaţiilor ei cu lumea. convingerile. a planifica şi a conduce interviuri. Din perspectiva contextului temporal. Pentru a surprinde mai nuanţat aspectele specifice interviului vom prezenta totodată şi ce nu este interviul (Dafmoiu. ostilităţii şi iritării. ritmul vorbirii. ascultarea activă şi comunicarea nonverbală. iar pe de altă parte. Când subiectul abordat nu poate fi epuizat în această perioadă de timp. postura. este o sarcină complexă. dincolo de acest interval de timp discuţia poate devine obositoare. emoţiile.1. A pune întrebări şi a obţine răspunsuri este mult mai dificil decât pare la prima vedere. cercetătorul pune întrebări şi ascultă. PARTEA II METODE DE ADUNARE A DA TELOR CAPITOLUL 2 METODA INTERVIULUI 2. de calitatea întrebărilor depinde calitatea răspunsurilor. într-o formulare succintă. şcoală. indiferent că este vorba de metodologii cantitative sau calitative. în ciuda faptului că uneori este considerată o metodă simplă care nu presupune abilităţi speciale. reformularea. care poate duce la neînţelegeri sau chiar conflicte. atitudinal (eliminarea prejudecăţilor. Evitarea de teren prejudiciului riscului impunerii detaşării Raportul 3. domiciliul persoanei intervievate. Confidenţialitate 3.

încredere şi interes. cu atât „dezvăluirile" sale vor fi mai extensive. chiar familiar. ci presupune un triumvirat format din jurnalist. • Interviul nu este o confesiune în sens religios sau juridic. în măsura în care cercetătorul îşi ajută interlocutorul să se exprime. poate să întrerupă când doreşte procesul interviului. calitatea interviurilor este dată de calitatea cercetătorului şi a relaţiei stabilite de acesta cu interlocutorii săi. în cazul interviului. vor cuprinde nu doar informaţii şi cunoştinţe dar şi relatări despre emoţii şi experienţe personale. Apare întrebarea „orice cercetător este şi un bun intervievator? ". ce doreşte şi cui doreşte. Diferenţele individuale sunt inerente.„bombardează" interlocutorul cu întrebările sale poate rata interviul. Scopul interviului este acela de a înţelege universul persoanelor participante la studiu şi nu de a stabili adevărul opiniilor exprimate de acestea. dar are obligaţia de a se relaţiona faţă de ei empatic. persoana intervievată poate oricând să refuze răspunsul la anumite întrebări. cu respect. interlocutorul dezvăluie doar atât cât doreşte. în sensul în care modul de conducere al interviului îl determină pe intervievat la o argumentare excesivă. Interviul jurnalistic nu este o relaţie duală de comunicare. în ambele cazuri confesiunea implică o atitudine evaluativă şi morală. în al doilea rând. Cadrul de desfăşurare trebuie să fie unul prietenos. înţeleasă şi în siguranţă. Am trecut în revistă caracteristicile interviului. nu este un interviu jurnalistic. • Interviul nu este un interogatoriu. dar un bun intervievator trebuie să posede următoarele calităţi: • Ştie să asculte activ • Este empatic • Este entuziast • Este interesat în mod autentic de oameni şi experienţe umane • Are capacitatea de a suspenda judecăţile critice • Este profund interesat de subiectul cercetării • Are simţul umorului • Face faţă la informaţii contradictorii şi complexe • Ştie să încurajeze participanţii reticenţi sau inhibaţi fără a crea disconfort • Ştie să întrerupă divagaţiile nereîevante fără a jigni • Se poate focaliza total în timpul interviurilor • Se exprimă cu claritate • Conştientizează faptul că experienţele sale personale fac parte din „baza de date" a cercetării Ştie să îşi adapteze ţinuta la situaţia de cercetare (nu se va îmbrăca în ţinută sport . Interlocutorul nu trebuie să se simtă evaluat ca persoană sau ca valoare a ideilor exprimate. Dincolo de anumite prescripţii generale şi de asimilare a tehnicilor de intervievare. Cu cât persoana intervievată se va simţi mai respectată. în final. • Interviul nu este o dezbatere de idei. Cel puţin două cauze pot determina cercetătorul să opteze pentru utilizarea interviului ca tehnică de investigare: în primul rând. dacă este posibil. Cercetătorul nu numai că nu are dreptul de a încălca libertatea participanţilor. Obiectivele interviului jurnalistic sunt determinate mai ales de expectanţele publicului cititor şi nu de dorinţa de a înţelege. ca metodă de cercetare în ştiinţele sociale. • Interviul. interesul pentru semnificaţiile subiective conferite subiectului sau problemei investigate de participanţi. persoana intervievată şi public. îi stimulează în acelaşi timp şi disponibilitatea de a se autoanaliza şi a reflecta asupra temei discutate. explorarea nuanţată a unor subiecte considerate prea complexe pentru a fi investigate prin metode cantitative.

Kvale (1988) apelează la metafore pentru a descrie plastic două tipuri de interviuri. De exemplu. Informaţiile obţinute prin interviurile informale pot constitui punctul de pornire pentru celelalte forme de interviuri.când va intervieva un manager. Interviul informai sau nestructurat este. când scopul studiul este compararea. după cum nu va purta un costum elegant când va sta de vorbă cu persoane fără adăpost). pune întrebări care conduc subiecţii la relatarea poveştii lor de viaţă. In această formă interviul devine o „hoinăreală împreună cu participanţii".). Cel mai tipic interviu este cel individual. Problema sexului şi vârstei cercetătorului este deseori dezbătută în literatura de specialitate. implicit). Datorită faptului că interviul structurat presupune un set bine stabilit de întrebări. se suprapune în bună parte peste conversaţia socială. Uneori. Metafora alternativă este aceea în care cercetătorul este comparat cu un călător care cutreieră împreună cu localnicii. lasă un loc redus flexibilităţii şi variaţiei în investigare. interacţiunea creată în cadrul cercetării nu generează diferenţe în calitatea colectării de date. Tipuri de interviuri Există o varietate mare de interviuri.1. mai degrabă. 2. Cercetătorul călător se întoarce acasă pentru a-şi reciti notiţele şi a le transcrie într-o manieră estetică. Nu putem aprecia în mod absolut superioritatea unei forme de interviu în favoarea alteia. tehnici diferite se pot complementa în mod fericit. Posibilitatea acestora de a aborda mai nuanţat anumite aspecte este limitată. 2. Stilul interviului poate varia de la o conversaţie infonnală la forme foarte structurate. cercetătorul este comparat cu un miner care are ca scop găsirea unor comori îngropate. prin contactul direct. Interviul structurat (la fel ca şi chestionarele) se fundamentează pe două asumpţii acerb criticate de Denzin (1994): întrebările pot fi astfel formulate încât să aibă aceeaşi semnificaţie pentru toţi participanţii. 3. Fiecare tehnică are avantaje şi dezavantaje (vezi tabelul 2. Scopul unui interviu ghidat este de a furniza o direcţie minimă de discuţie care permite atât cercetătorului cât şi participanţilor să abordeze domeniile cheie pentru cercetare.participant. astfel încât Grbich (1999) propune trei mari categorii de interviuri: 1. o tehnică adiacentă în observaţia participativă.2. Cercetătorul trebuie „să ia note mentale" şi să transcrie ce a reţinut cât mai repede cu putinţă. se poate începe un studiu cu tehnica interviului ghidat. acelaşi pentru toţi participanţii. Avantajele interviului structurat rezidă în gradul mare de control pe care cercetătorul îl are în timpul adunării de date. Sarcina cercetătorului este să le găsească. se continuă cu forma structurată şi în final se pot colecta date prin conversaţii informale. respectiv. Interviul structurat este utilizat mai ales atunci când este important să fie utilizate aceleaşi întrebări la toţi participanţii. „comori" care nu se modifică în procesul interviului şi al analizei. Este vârsta importantă? Poate un cercetător mai în vârstă să interacţioneze firesc cu adolescenţii? Nu pot fi date soluţii unice la întrebările de mai sus. care să aibă impact asupra cititorilor. Cu certitudine însă se poate afirma că bogăţia şi acurateţea informaţiilor colectate depind în mare măsură de calitatea relaţiei intervievator . cercetări anterioare sau intuiţia cercetătorului. în funcţie de contextul interacţiunii şi nu se utilizează nici o formă de înregistrare. Dezavantajul derivă din constrângerile la care sunt supuşi participanţii. „faţă în faţă". Fiecare din cele trei tehnici de interviu (care nu epuizează posibilele forme de intervievare) favorizează anumite scopuri ale cercetării. Interviul . Interviul ghidat sau semi-structurat cuprinde un set de întrebări derivate din teorie. să le releve. Este de preferat un cercetător femeie în intervievarea femeilor sau nu? (şi invers. în primul tip. în care întrebările sunt puse spontan. când există un număr mare de participanţi sau de cercetători.

Cercetătorul este limitat la setul de întrebări prestabilit. Cele mai folosite forme de intervievare individuală sunt interviul nestructurat şi cel semi-structurat. interpretări culturale şi semnificaţii sociale. Colectarea de date este sistematică 2. pornind de la întrebări de genul. Participanţii sunt liberi să răspundă sau nu la întrebare. Acestea mai sunt numite şi interviuri de profunzime datorită scopului explorator şi de înţelegere nuanţată a unor fenomene şi comportamente complexe. Participanţii pot să îşi exprime opiniile personale şi să discute experienţe proprii 3. 1991) este o metodă utilizată pentru a aduna date de la persoane şi grupuri care au fost din diverse motive ignorate. Eficient pentru un studiu populaţional 3. Intervievatorul urmăreşte naraţiunea participantului şi nu planul interviului. discriminate sau uitate. ce părere aveţi despre. rezultatele nu pot fi comparate 3. Uşor de administrat 2. Analiza poate fi dificilă din cauza volumului mare şi variat de date 2. distantă sau chiar rece).. Dificultăţi în construirea de întrebări potrivite pentru toţi participanţii 2. 1988). asemănătoare cu cea din conversaţia socială. permite emoţiilor şi sentimentelor proprii să se manifeste în timpul cercetării. evident sacrificându-se astfel o bună parte din informaţia bogată ce s-ar obţine prin intervievare directă (Mishler. ordinea întrebărilor este mai puţin importantă. Posibilitatea de comparare este redusă 3. Cercetătorul nu poate să aprofundeze anumite topici 3. Tehnicile de intervievare diferă mult în funcţie de scopul urmărit. glume. prin scrisori sau auto-administrarea întrebărilor. In interviul creativ (Douglas. de la amintiri la cântece. Cercetătorul poate insista să obţină mai multe detalii 4. Istoria orală (Gluck şi Pătai..1. specificul problemei abordate sau de particularităţile persoanelor participante la studiu. interviul creativ şi interviul postmodern. Deoarece cercetătorul poate adapta structura interviului pentru fiecare participant. Uşor de codat şi analizat cu ajutorul computerului 4. sau să ofere atâtea detalii câte doresc 2. experienţa interviului este diferită pentru fiecare persoană 2. Interviurile pot să dureze prea mult 4. Alte tipuri de interviuri nestructurate sunt: istoriile orale.poate avea loc însă şi telefonic. că cercetătorul nu are o atitudine formală (neutră. expresii verbale. Permite intervievarea doar a unui număr relativ mic de persoane 5. că răspunde la întrebările puse de participanţi. 1. Deoarece fiecare interviu este unic. Istoria orală încearcă să surprindă diferite aspecte din viaţa cotidiană ale acestor categorii de oameni. comentarii. Este vorba de stabilirea unei relaţii de „om la om" cu scopul de a înţelege şi mai puţin de a explica. 1. SEMI-STRUCTURAT Topica şi întrebările sunt formulate în ghidul interviului dar rămâne la latitudinea cercetătorului decizia de a utiliza sau nu anumite întrebări şi momentul în care ele sunt puse. întrebări cheie pot să nu fie puse sau tratate cu superficialitate_________ NESTRUCTURAT Nu există un set de întrebări prestabilit. Nu permite generalizări la o anumită populaţie exploreze. cercetătorul este doar ghidat de setul de întrebări elaborat anterior (tocmai din acest motiv mai poartă numele de interviu ghidat). Caracteristicile şi avantajele/dezavantajele tipurilor de interviuri TIPUL DE INTERVIU AVANTAJE DEZAVANTAJE STRUCTURAT Ordinea întrebărilor este prestabilită şi toţi participanţii răspund la tot setul de întrebări 1.? permite interviului să ia o direcţie spontană. în interviul semi-structurat. Cercetătorul poate decide asupra căror topici să insiste şi care pot fi omise 1. Numele sugerează doar faptul că nu se utilizează întrebări închise. Cercetătorul poate obfine informaţii despre atitudini şi valori 1. . Cercetătorul are controlul interviului 1. Istoriile orale încearcă să reconecteze grupul absent cu istoria socială. Interviul oferă un anumit grad de libertate în desfăşurare 3. cercetătorul. raţională. Denumirea de nestructurat sau semi-structurat nu înseamnă că cercetătorul nu are o imagine clară despre ceea ce doreşte să Tabelul 2.

locul de desfăşurarea de cele mai multe ori controlat de persoana intervievată (deci pot apărea multe întreruperi). amânarea repetată a interviului. Astfel. vocea morală. fenomenologic. Cercetătorul nu îşi „mixează" în interpretare şi în raportul de cercetare propria voce cu cea a participanţilor. fundamentat de antropologia cognitivă. să . 1999). aparţinând unor domenii diferite. solicitarea întrebărilor înaintea interviului. intervievarea elitei şi a copiilor. preocupaţi de a accede la date autentice. atât de către intervievator cât şi de cel intervievat. adică cercetătorul trebuie să distingă clar vocea sa de cea a participanţilor. Când spunem voci multiple nu ne referim la numărul de participanţi în cercetare. Raportul cercetării nu numai că nu trebuie să devină o prelucrare sintetică a cercetătorului dar trebuie să păstreze şi să redea vocile multiple ale participanţilor. concretizate în discrepanţe şi disonanţe. Intervievarea copiilor ridică probleme speciale. Interviul fenomenologic urmăreşte înţelegerea experienţelor de viaţă trăite de anumite persoane şi modul în care acestea descriu semnificaţia fenomenului (vezi capitolul Analiza fenomenologică). emoţională. analiza datelor poate să surprindă vocea emoţională. (iii) analiza şi interpretarea naraţiunilor sunt realizate împreună cu participanţii. deci întrebările sunt utilizate la minim. debarasată de orice prejudecată şi inhibiţie. propun interviul postmodern (Grbich. Intervieva- rea unor persoane din elite profesionale. întrebările trebuie să fie adecvate vârstei copilului. Se poate apela la joc pentru realizarea interviului. morală şi socială.1985. Interviul postmodern este întâi de toate „stereo". focus-grup. Interviul creativ este asemănător cu istoria de viaţă în care persoana îşi istoriseşte. (iv) rezultatul interviului este considerat „proprietate" comună a cercetătorului şi participanţilor. Interviurile nu trebuie să depăşească lA de oră cu cei mai mici şi o oră cu cei mari. în Iluţ 1997) se renunţă la orice regulă de conduită formală în scopul unei exprimări libere. caracterul reflexiv al CC şi capacitatea de autoanaliză reflexivă a cercetătorului sunt deosebit de importante. Cercetătorii postmoderni. în acest sens. Conţinutul oricărui interviu are un caracter polifonic care nu trebuie sacrificat. ci la diversele perspective pe care naratorul le exprimă. Tehnica principală în interviul postmodern este conştientizarea şi înregistrarea vocilor multiple care se exprimă în naraţiune. istoria vieţii şi experienţelor personale. (ii) tehnica de bază este mai degrabă cea de ascultare şi mai puţin de intervievare. la adevărurile narative ale participanţilor. cit. (v) cercetătorul caută activ informaţii din surse diferite şi perspective multiple. caracterizat prin: (i) negociere iniţială cu participanţii pentru a aborda experienţele lor de viaţă. vocea absentă sau suprimată. El face un efort permanent de identificare. în condiţiile în care se recunoaşte că cercetătorul nu poate fi obiectiv în demersul său. sunt doar câteva din obstacolele care pot să apară. vocea celorlalţi. decupare şi exprimare distinctă a vocii sale. iar subiectele care nu sunt abordate de participanţi nu sunt investigate. limitarea timpului de intervievare la 20-30 de minute. Sarcina cercetătorului este de a identifica şi a reda caracterul polifonic al naraţiunii. autentice şi creative. poate să fie un demers nu tocmai uşor de realizat: accesul dificil la persoană. în întâlniri multiple. relaţionale cu nivelul lor de dezvoltare cognitivă. prin urmare contribuţia lor este în mod special afirmată în raportul de cercetare. Marshali şi Rossman (1999) descriu cinci forme diferite de interviu: interviul etnografic. Nu de puţine ori acelaşi narator exprimă voci contradictorii şi conflictuale. este utilizat în scopul adunării de date despre o cultură anume prin intermediul membrilor săi. Interviul etnografic.

stimulativă şi flexibilă prin care se pot obţine informaţii bogate de la participanţi. Se utilizează. Tendinţa de consens sau contradicţie asupra unui subiect este pusă uşor în evidenţă de grupul focus. este evidenţiată mai degrabă perspectiva „publică" a participanţilor şi mai puţin cea „privată" (Breitrose.5-2 ore) fiecare persoană să aibă posibilitatea să îşi exprime opinia (Bulai. Grupul focus implică participarea unui număr de 6-12 persoane şi a intervievatorul. experţi). Compoziţia grupului focus este omogenă din perspectiva categoriei de participanţi (ex. 1986). încurajarea gândirii laterale. Brainstorminguî. iar răspunsurile nu pot fi explorate în detaliu. Numărul întrebărilor trebuie să fie în general limitat la 8-10. 2000). profesional (Ramirez. permite doar un număr limitat de întrebări. să vizeze mai degrabă acţiuni decât sentimente. în general. Dincolo de abilităţile necesare pentru orice interviu. astfel încât în timpul alocat interviului (1. discuţia poate fi dominată de un număr restrâns de persoane. atitudinilor şi comportamentelor relevante pentru sănătate sau riscul de îmbolnăvire (Kitzinger. casete video. sunt necesari doi intervievatori. a obţine răspunsuri de la toţi participanţii. Prezentarea de situaţii ipotetice sau ideale permite distanţarea de situaţia reală şi astfel. în care fiecărui participant i se pune aceeaşi întrebare. O a treia posibilitate se referă la prezentarea unui scenariu de idei şi solicitarea dezvoltării de posibile răspunsuri. fumători. Se recurge la interviul de grup şi pentru a respecta criteriul „triumviratului metodologic". maxim 12.3. copii. Metoda prezintă şi dezavantaje: cultura grupului poate să interfereze cu expresia individuală. A o doua tehnică. mai ales cei de vârstă şcolară. Varianta interviului de grup structurat şi semi-structurat este cunoscută sub denumirea defocus grup şi este una dintre cele mai folosite metode de CC. schimbul de opinii şi idei între ei. a încuraja participanţii să îşi exprime opiniile. cu scop de pre-testare dar şi în scop explorator (Krueger. în cazul grupului focus sunt necesare şi abilităţi specifice managementului dinamicii de grup: a nu lăsa anumite persoane să domine discuţia şi grupul. Spunerea de poveşti. de intervievator şi de moderator (Morgan.fie scurte. Cercetătorul care doreşte să opteze pentru grupul focus trebuie să ia în considerare nu doar avantajele dar şi dezavantajele metodei. 2. profesori. 1994). este lansarea unei idei controversate şi lăsarea discuţiei să decurgă liber pe baza acelei ideii. dezvoltarea unei arii largi de posibile răspunsuri. adolescenţi. grupul poate face dificilă abordarea unor probleme mai sensibile. 1988. dar diversă din punct de vedere al statusului social. prin urmărirea balanţei perspectivelor exprimate de participanţi. vizionarea de filme. a expectanţei adultului presupusă de copil. Metoda permite verificarea instantanee a răspunsurilor. sunt alte câteva modalităţi care pot fi utilizate în grupul focus. prezentarea de studii de caz. nu de puţine ori. în psihologia sănătăţii grupul focus este utilizat frecvent pentru explorarea cunoştinţelor. Cea mai folosită tehnică de intervievare în grupul focus este tehnica cercului. Pregătirea interviului . structurarea lui ţine mai mult de cercetarea cantitativă. 3990). interviul de grup structurat este o metodă calitativă deoarece presupune întotdeauna interacţiunea participanţilor. Intervievatorul trebuie să fie conştient că. Dacă în cazul interviului individual. intervievatorul provoacă şi urmăreşte discuţia participanţilor pe tema propusă pentru cercetare după un ghid elaborat anterior. 1988). părinţi. educaţional. vor răspunde în direcţia răspunsului „corect". 1988). detensionarea emoţională a participanţilor. Stewart şi Shamdasani. fotografii sunt alte modalităţi utile de a începe o discuţie de grup sau de a revitaliza un grup apatic. a menţine în echilibru dublul rol. In grupul focus. Focus grupul are avantajul de a fi o tehnică puţin costisitoare. concrete.

Deşi structura interviului este realizată în detaliu. în general. Transcrierea interviurilor. acurateţea.: „ce opinie aveţi despre introducerea educaţiei sexuale în şcoli? "). educaţie. „care sunt tipurile de contraceptive moderne pe care le cunoaşteţi?". întrebările referitoare la percepţii. 5. analiză tematică sau de conţinut) 6. 4.Indiferent de forma pe care o ia. 3. .2. 2. întrebările referitoare la comportamente şi experienţe de viaţă prezente sau trecute colectează informaţii despre ceea ce a făcut sau face persoana intervievată în domeniul abordat în interviu (ex. „ce aţi făcut când aţi aflat că sunteţi însărcinată?"). el trebuie să decidă ce întrebări va pune şi în ce ordine. cercetătorul trebuie să fie conştient de necesitatea utilizării flexibile a planului elaborat. utilizarea interviului presupune asimilarea şi parcurgerea unui proces complex şi laborios. într-o primă formă. codarea. analiză conversaţională. stare civilă facilitează crearea unui cadru de referinţă pentru interpretarea răspunsurilor la celelalte categorii de întrebări. în primul rând. Analiza interviurilor pe baza unei metode alese în funcţie de scopul cercetării (fenomenologică. adică răspunderea la întrebarea cum. Etapele cercetării prin interviuri 1. trebuie identificată categoria de participanţi ce poate exemplifica cel mai bine aspectele relevante pentru cercetare. Tematizarea — alegerea topicii şi formularea scopului cercetării. întrebările referitoare la motive. Cuvintele-cheie sunt ulterior detaliate în aspecte specifice ce vor fi abordate în timpul interviului. Atunci când cercetătorul pregăteşte schema interviului. 3. analiza. O urmărire rigidă a topicilor interviului poate inhiba persoana intervievată sau chiar trezi rezistenţă şi compromite astfel calitatea şi sinceritatea răspunsurilor. luând în considerare şi aspectele etice şi morale ale unei cercetări calitative. 2.realizarea unui număr de interviuri pe baza ghidului elaborat anterior 4.comunicarea datelor cercetării într-o formă care respectă criteriile ştiinţifice şi etice Este important de reţinut că munca desfăşurată înaintea conducerii interviului propriu- zis este premisa succesului cercetării. lume şi ei înşişi (ex. 2001): 1. procesul unei cercetării realizate prin interviuri parcurge şapte etape (Kvale. întrebările referitoare la caracteristicile socio-demografice sunt întrebări care. analiză de discurs. profesie. cercetare fundamentată. „ce aţi simţit atunci?". Pasul următor presupune generarea schiţei interviului. se pun oricărei persoane intervievate. emoţii şi sentimente vizează adunarea de informaţii despre raportarea afectivă la lume. trebuie bine conturat şi justificat subiectul cercetării. Tabelul 2. Raportul . literatura de specialitate descrie mai multe forme de întrebări care pot fi utilizate în interviu (Silverman. originea cunoştinţelor şi informaţiilor despre un subiect anume: ex. Designul — stabilirea planului cercetării. interpretarea) în teren şi la masa de lucru 7. respectiv răspunderea la întrebările ce se studiază şi de ce. trecerea de la forma orală la un text scris 5. la experienţele trăite şi la propria persoană. cercetătorul identifică doar cuvintele cheie care vizează aspectele fundamentale urmărite de cercetare. „ce sentimente v-a provocat acel eveniment?"). întrebările referitoare la cunoştinţe sunt întrebări care urmăresc nivelul. în linii generale. ocupaţie. de unde aţi obţinut informaţiile despre contraceptivele moderne?". Verificarea — evaluarea produselor cercetări (interviurile. 1996) redate în tabelul 2. convingeri şi valori sunt cele care facilitează înţelegerea modului în care oamenii construiesc semnificaţii despre evenimente. mai ales în forma semi-structurată şi nestructurată. în al doilea rând. „de unde pot fi procurate acestea?". Acestea permit o înţelegere mai profundă a persoanei intervievate (ex.2. Interviurile . După criteriul conţinutului. întrebările referitoare la vârstă.

următoarele secvenţe vor facilita stabilirea unei relaţii pozitive şi egalitare: • explicarea fiecărei persoane ce se urmăreşte prin cercetare. abordată din perspectiva tuturor dimensiunilor enumerate sau întrebările pot urmări două sau trei direcţii. înainte de a fi utilizat în cercetarea propriu-zisă. • oferirea unei ceşti de cafea/ceai. Afirmaţia este în bună parte adevărată dacă luăm în considerare că scopul metodei este de a pătrunde în universul interior al persoanei intervievate. Tema investigată poate fi. care de obicei presupune realizarea a 3-5 interviuri şi. 2. în pieţe pentru un foarte scurt interviu şi a solicita acordul unui interviu ulterior. Este benefic a se discuta conţinutul interviului cu unul sau mai mulţi colegi familiarizaţi cu subiectul cercetat. în următorul pas se testează schema interviului în studiul pilot. pe stradă. • desfăşurarea interviului într-un mediu plăcut şi confortabil. • Contactarea unor persoane publice din comunitate (preot.: „cum vă descurcaţi cu îngrijirea copilului?"). revizuirea schemei de interviu. coafeză/frizer etc. Există mai multe modalităţi de a accede la persoanele dorite pentru a fi incluse în studiu: « Abordarea lor la domiciliu prin obţinerea de date din tabelele electorale sau de recensământ. în etapa pregătirii interviului este important să se stabilească modalităţile de a contacta participanţii. Folosirea metodei ce poartă numele „bulgăre de zăpadă". fără inhibiţii.) care să faciliteze accesul Ia membrii comunităţii. • sublinierea importanţei contribuţiei aduse de persoana în cauză prin acceptarea de a lua parte la studiu. • Utilizare mass-mediei (TV. relaţii. • informarea lor despre necesitatea înregistrării interviului şi acceptarea refuzului unora de a fi înregistraţi. • Utilizarea cărţii de telefon pentru a contacta persoane şi a le solicita acceptul de a participa la un studiu pe un anume subiect. timp în care se poartă o conversaţie informaîă. Odată ce persoana a consimţit să participe la studiu. • garantarea anonimatului şi a confidenţialităţii. • oferirea de răspunsuri oneste la întrebările persoanelor solicitate să participe la studiu. ziare) pentru anunţarea cercetării şi invitarea persoanelor interesate să participe.4. radio. practic. realizat la domiciliul persoanei. » permisiunea de a opri oricând interviul dacă persoana nu se simte confortabil. Răspândirea unor anunţuri în locurile publice. farmacist. politici. cunoştinţe şi putere. • Abordarea persoanelor în magazine. Realizarea unei relaţii între cercetător şi participanţi are ca scop minimalizarea diferenţei de statut. atunci când este cazul. Arta intervievării Se afirmă deseori că a realiza cu succes un interviu este o artă. care la rândul lor vor invita alţi participanţi. medic. • oferirea unei copii transcrise a interviului şi omiterea părţilor pe care cel intervievat nu le mai doreşte în interviu. descrieri de evenimente din grup sau comunitate (ex.6. Crearea unui sentiment de egalitate va facilita comunicarea liberă. neînregistrată în care pot fi reamintite „drepturile" participantului şi scopul cercetării. afişe care să încurajeze participarea persoanelor la studiu. întrebările referitoare la fapte permit colectarea de informaţii despre acţiuni. Prezentăm în continuare condiţiile fundamentale pentru desfăşurarea cu . profesor. adică o persoană aduce în studiu una sau mai multe persoane.

. în cazul în care este necesară utilizarea întrebărilor directe {„aţi primit vreodată bani pentru. întrebările nu trebuie formulate într-o manieră dihotomică.. practic în interviu cercetătorul urmează interlocutorul şi nu invers.?". • Una dintre condiţiile fundamentale în formularea întrebărilor este aceea de a nu impune sau sugera răspunsurile. „vă amintiţi o ocazie când. iar întrebările sunt selectate în funcţie de poziţia şi particularităţile celui intervievat.?") se recomandă să se apeleze la ele doar în ultima parte a interviului.. cercetătorul se ghidează după planul interviului. comunitate sau ca întrebări proiective faţă de aspecte nerelatate direct de către persoana intervievată.. • Dacă un anume subiect nu este aprofundat de interlocutor. Cele mai dezirabile întrebări sunt cele deschise. O altă formulare care permite persoanei să îşi exprime opinia în legătură cu subiectul abordat.. Se recomandă utilizarea la minim a acestei categorii de întrebări pentru a nu crea impresia unui interogatoriu..?".. Asociaţiile libere făcute de interlocutor sunt importante în demersul interviului. de genul „puteţi să îmi spuneţi mai mult despre aceasta"!. despre tratamentul primit în spital!". de obicei nu se pun exact aceleaşi întrebări la toţi participanţii. Se poate apela şi la întrebări specifice (ex.. sau „ce aţi simţit atunci?'") respectându-se condiţia ca explorările de profunzime să nu devină intruzive. • întrebările descriptive bine formulate pot declanşa o „cascadă" de informaţii despre subiectul abordat: „cum aţi aflat că. întrebările de structurare sunt folosite de cercetător cu . după ce persoana a descris spontan aspectele fenomenului investigat. a-ţiputea să-mi daţi mai multe detalii despre. O întrebare de genul „cât de satisfăcut sunteţi cu tratamentul medical primit în spital!" deşi pare o întrebare deschisă.. Provocarea interlocutorului de a relata liber propria poveste este o tehnică valoroasă de intervievare prin care se poate obţine o naraţiune bogată în date şi interpretări personale {„puteţi să îmi relataţi povestea avortului clandestin la care a trebuit să recurgeţi"?).. mai general: „puteţi să îmi relataţi despre. întrebările indirecte {„ce credeţi că gândesc alţi tineri despre. • întrebările referitoare la datele socio-demografice pot fi utilizate fie la începutul interviului..!".? ". • Interviul poate începe cu întrebări cu un caracter introductiv.T) sunt folosite pentru a identifica percepţiile şi convingerile persoanei faţă de un grup. care să sugereze răspunsuri de tip DA sau NU: „sunteţi mulţumit cu tratamentul primit în spitalT'.. acesta trebuie încurajat prin întrebări de aprofundare pentru a furniza informaţiile de care avem nevoie. Ordinea întrebărilor nu trebuie să fie rigidă. ar putea fi „care este părerea dvs... prin formulări de genul: „este foarte interesant ceea ce îmi spuneţi. Pentru a fi cu adevărat deschise. în realitatea permite o gamă relativ restrânsă de răspunsuri. fie la sfârşit. Totuşi.: „ce credeţi despre.?".succes a intervievării: • în conducerea interviului. Subiectul cercetării este abordat flexibil.

a cadrului şi contextului problemelor investigate. înregistrarea nu elimină total luarea de notiţe. In multe din relatările persoanelor intervievate. Interlocutorul nu trebuie grăbit. Verificarea răspunsului non-verbal îi va oferi informaţii cercetătorului despre cauza tăcerii. Evitarea limbajului esoteric permite înţelegerea similară.". întrebările justificative. Am vrut să spun. în cazul în care mimica interlocutorului trădează nelămurire. Acest gen de întrebări creează confuzie interlocutorului. volumul. privirea. un alt canal comunică experienţele de zi cu zi ale persoanei. deseori conflictuale. 1991). Prima şi cea mai importantă condiţie în ascultarea interlocutorului este imersia cercetătorului în interviu şi în naraţiunea persoanei intervievate. Pentru a înţelege cu adevărat naraţiunea persoanei. Utilizarea unui limbaj comun şi clar este un alt aspect ce nu trebuie neglijat. ezitările.".". femeia care îşi descrie experienţele sale în termeni acceptabili pentru societate şi familie).. De cele mai multe ori putem înlocui întrebarea „de ce "? cu întrebarea „cum"? (ex.. Vocea morală. se pot identifica două perspective.. cum sunt postura.scopul de a introduce o nouă temă în interviu {„v-aş propune acum să discutăm despre. trebuie să i se lase suficient timp pentru a termina relatarea începută.. • Interviul poate fi realizat într-o singură întâlnire. Tehnica şi tactica folosită în timpul interviului pot deveni. Este important ca.").. responsabilitatea morală şi profesională a cercetătorului sunt deosebit de importante.". cred că nu am formulat destul de clar întrebarea. Reflexivitatea şi respectarea normelor etice ale cercetării calitative sunt vitale în acest sens. de către cercetător şi participant. mişcările corpului. Este preferabil ca interviurile să fie înregistrate. întrebările interpretative iau forma parafrazării şi au ca scop clarificarea: „vreţi să spuneţi. exprimată în auto-evaluări.. dar poate dura şi zile. cum este cazul interviurilor despre istoria de viaţă. întrebarea „cum este personalul medical din spital şi câţi sunt pe secţie "1 conţine de fapt două întrebări. Tăcerile interlocutorului trebuie respectate deoarece pot indica nevoia de reflecţie asupra întrebării. căi de manipulare a subiecţilor. calitatea vocii). două canale de comunicare. Se notează elementele comunicării non-verbale..: „cum aţi rezolvat sarcina nedorită"?). experienţe care pot depăşi limitele acceptabilităţii. A învăţa să asculţi este la fel de important ca şi a învăţa să pui întrebări (Anderson şi Jack.. conştient sau inconştient. încercarea de reamintire. sau un moment emoţional intens.. cercetătorul îşi va cere scuze şi va refomula întrebarea: „ îmi cer scuze. în caz contrar se pot pierde multe informaţii. accentuările. ne permite să identificăm relaţia dintre imaginea de sine a . De aceea.. din când în când. de tipul „de ce "? trebuie evitate deoarece antrenează explicaţii cauzaie şi uneori sentimente de culpabilitate: „de ce aţi apelat la avort"?. să oferim interlocutorului întăriri pozitive despre modul cum decurge interviul. Cuvintele de încurajare ale cercetătorului vor recompensa persoana pentru implicarea sa autentică în interviu: „aţi descris foarte sugestiv ce aţi simţit atunci. presat cu întrebările. întrebările trebuie să conţină doar o singură idee. Un canal comunică experienţele care se pliază peste valorile culturii dominante (ex. cum sunt cele paralingvistice (pauzele. Anderson şi Jack (1991) recomandă trei căi de ascultare: (i) prima cale se referă la ascultarea vocii morale a persoanei. sau „am înţeles corect că.

modificările de tonalitate. Tabelul 2. cercetătorul va asculta din înregistrări nu doar ce a spus persoana. sentimente. cercetătorul ascultă cu o schemă mentală deja elaborată. (ii) a doua cale de ascultare se referă la meta-limbaj. Când experienţa personală nu se „potriveşte" cu valorile culturii dominante. nestructurate întrebări închise întrebări justificative Utilizarea j argoului sau a unui limbaj esoteric Structurare rigidă. Aşa cum arată Anderson şi Jack (1991) cercetătorul trebuie să înveţe să asculte stereo. sintetizăm în tabelul 2. într-o astfe! de situaţie. Mai mult decât atât. dar şi ce a sugerat. Pentru a facilita procesul de învăţare a tehnicii intervievării. evenimente şi experienţa subiectivă.persoanei intervievată şi normele culturale. Posibile erori în conducerea unui interviu întreruperi (fie din partea cercetătorului.3. e nevoie ca cercetătorul să asculte „şi cu a treia ureche". cum conştientizează discrepanţele şi contradicţiile personalităţi sale. Cu alte cuvinte. Momente critice în ascultare sunt tocmai acelea când cercetătorul are senzaţia că ştie deja ce va spune persoana. Comentariile ne permit să observăm cum persoana intervievată îşi monitorizează propriile gânduri şi sentimente. atât canalul dominant cât şi cel „mut" şi să înţeleagă relaţia dintre ele. Altfel spus. lipsa de deschidere sau de abilitate de a răspunde la anumite întrebări. de multe ori. Cercetătorul cu experienţă ştie să aloce „spaţiu" participanţilor pentru explorări de profunzime ale trăirilor interioare. Metalimbajul apare atunci când interlocutorul se opreşte spontan şi comentează ceea ce a spus. ale unor emoţii şi comportamente mai puţin dezirabile social. (iii) a treia cale de ascultare vizează logica naraţiuni. cercetătorul „puteţi să îmi spuneţi mai multe despre depresia pe care aţi avut-o?).3. p. persoanele „reduc la tăcere" canalul propriilor gânduri şi emoţii. Pentru a facilita accesul la canalul mut. cum le „socializează" în conformitate cu anumite norme dezirabile. convingeri şi atitudini şi va apela mai puţin la întrebările referitoare la activităţi şi fapte concrete. valori. dar totuşi absent. 19). De aceea întrebările specifice „ce înţelegeţi prin acest cuvânt? " facilitează identificarea a ceea ce este prezent. este necesar să interpretăm contextul pauzelor de vorbire. ascultă pentru a auzi dacă ceea ce spune persoana intervievată confirmă ceea ce ştie deja cercetătorul. fie a altor persoane/telefoane care interferează cu interviul) Lipsa de concentrare a cercetătorului Stare de încordare/anxietate a cercetătorului întrebări lungi. Aceasta permite înţelegerea suplimentară a gradului de consonanţă sau disonanţă dintre acţiuni. cele mai frecvente greşeli comise de un cercetător novice în realizarea interviurilor. 1991. deci nu îşi ascultă cu adevărat interlocutorul. urmărirea consistenţei interne sau a contradicţiilor în cele relatate de persoana intervievată. de tipul întrebare-răspuns Saltul de la o idee la alta Bombardarea interlocutorului cu întrebări Evitarea întrebărilor dificile de teamă ca persoana să nu se simtă ofensată întreruperea pauzelor pe care ie ia interlocutorul Consilierea persoanelor intervievate . persoana spune „am fost foarte deprimat pentru că nu am reuşit să duc la bun sfârşit ce mi-am propus". în discursul persoanei (Anderson şi Jack. Este util ca cercetătorul să solicite clarificări asupra unor termeni folosiţi de interlocutor (de ex. In acest sens. ce ar fi vrut să spună dar nu a spus. cercetătorul va utiliza mai ales întrebările referitoare la emoţii. dintre normele comportamentale impuse de societate/grup şi ce simte persoana când se comportă sau nu în acel mod.

Este total incorect a fi omise părţi din interviuri care contrazic temele majore identificate de cercetător în majoritatea interviurilor. Unele dintre cele mai bine articulate tehnici de analiză sunt: analiza de conţinut. etichete care definesc temele majore sau tipologiile. analiza fenomenologică (sau tematică). diferenţierile şi contrastele să fie testate din nou în teren. Alegerea uneia sau alteia dintre tehnicile de analiză a datelor depinde de obiectivele cercetării şi de paradigma teoretică pentru care a optat cercetătorul. semiotică. pe lângă conţinutul . este o formă de grupare figurativă. tehnicile de analiză a datelor au proliferat. în ultimii ani. Se ajunge astfel la conştientizarea. Nu există o modalitate unică şi perfectă de analiză şi interpretare a datelor în CC. temele majore. (iii) Gruparea frazelor cheie în categorii mai generale (clusteri comuni) prin subsumarea particularului în general. teorie şi reflexivitate. specifice anumitor strategii calitative vor fi prezentate în partea a treia a cărţii. Interviurile înregistrate (considerate material brut) se transcriu. patternurile şi relaţiile identificate. să înţelegem lumea persoanei intervievate. în scopul familiarizării şi asimilării conţinuturilor. (vi) Căutarea de evidenţe negative. (vii) O altă direcţie posibilă de analiză o reprezintă identificarea. de contraste şi diferenţieri.5. perspectiva holistică. Analiza şi interpretarea datelor interviului Nu este suficient să învăţăm arta intervievării. proces ce facilitează analiza şi interpretarea datelor. să rămână reluctantă în dezvăluiri. factorii care au stimulat-o să vorbească sau din contră. Prin acest demers se evită perspectiva „monolitică" asupra fenomenului investigat şi se aprofundează şi nuanţează înţelegerea lui. Natura contradictorie a datelor poate fi dezvăluită fără temerea că astfel cercetarea este compromisă.Exprimarea propriilor opinii în legătură cu cele relatate de interlocutor Abordarea superficială a subiectelor puse în discuţie 2. Este de preferat ca asemănările. (i) „Imersia" în datele adunate. Reperele generale de analiză a datelor în CC au fost prezentate în capitolul I. Alte modalităţi de analiză şi interpretare a datelor. (iv) Gruparea clusterilor în patternuri comune (meta- clusteri) care sintetizează experienţe individuale comune. a variaţiei faţă de tipic prin realizarea de comparaţii. surprinderea şi înţelegerea nuanţelor din relatările participanţilor. în acest paragraf prezentăm paşii tipici care trebuie parcurşi pentru oricare formă de analiză şi interpretare a datelor (Baban. analiza conversaţională sau teoria generată. (ii) Identificarea termenilor şi frazelor cheie în conţinuturile relatate de participanţi. este cel puţin la fel de important să înţelegem semnificaţia relatărilor. se transcriu şi se citesc de mai multe ori. Cazurile „deviante" sunt cele care impun cercetătorului să regândească şi să revizuiască explicaţiile date. Ca principii generale. interpretare şi creare. faptele par a nu se relaţiona. Procesul de analiză a datelor este unul de reconstrucţie. înregistrările se ascultă în mod repetat. 2000b). Analiza şi interpretarea poate fi un proces frustrant atunci când piesele par a nu se potrivi. (v) Ataşarea de etichete patternurilor identificate. Hollaw şi Jefferson (2000) indică fundamentarea procesului pe patru repere: simţ comun. Aşa cum arată Denzin (1994) interpretarea este o artă care permite trecerea de la munca de teren la crearea unui text care comunică ceva cititorului. analiza de discurs.

prin identificarea de relaţii şi elemente integrative între temele majore şi prin construirea unui lanţ logic (Tesch. Interpretările pot fi uneori greşite în sensul unei suprainterpretări. (x) Includerea caracterului reflexiv. în timp ce cercetătorul inductiv finalizează studiul cu acest cadru. până se ajunge ia un anumit grad de armonizare în identificarea temelor majore) creşte gradul de validitate al interpretărilor. Un alt procedeu de analiză este acela de a distinge între componenta raţională şi cea afectivă. ci mai degrabă sunt proceduri dialectice.manifest şi a celui latent al mesajelor participanţilor. Cercetătorul deductiv începe cu un cadru cauzal preliminar. explicaţiile nu trebuie să fie unilaterale. Utilizarea a doi cercetători în analiza şi realizarea decupajului tematic (cel puţin pentru primele interviuri. Uneori acest lucru se datorează faptului că persoana nu îşi asumă responsabilitatea exprimării unei opinii sau atitudini. interpretările trebuie să fie susţinute de prezentarea unor date descriptive solide. „cât de câf. „într-unfel". Cercetare calitativă „curată" nu există şi. Conţinutul manifest nu ridică probleme de identificare şi analiză. numită şi conceptuală. ea nu îşi propune ca obiectiv obţinerea unor date „aseptice". Indiferent de strategia utilizată. 1990). este o caracteristică în CC. se impune verificarea unor explicaţii alternative sau concurente. în ambele cazuri. In abordarea inductivă. Cercetătorii postmoderni îşi asumă şi fac cunoscut prin notele de reflexie. Concluziile cercetării sunt derivate din date empirice bogate şi relevante şi generate de reţele explicative multiple. versiunea iniţială este amendată şi reconturată în funcţie de datele empirice. adică a „stilului de confesiune" despre problemele pe care cercetătorul a trebuit să le confrunte şi să le depăşească. Dezvăluirea laturii umane a cercetătorului a luat forme noi în deconstructivism. analiza şi interpretarea datelor. minimalizări. care să conducă cititorul la înţelegerea semnificaţiilor experienţelor studiate.6 Avantajele şi limitele interviului . cercetătorul descoperă fenomenele şi relaţiile recurente care generează ipoteze şi care sunt modificate progresiv în teren. mesajul latent se exprimă prin transferul unor comportamente sau opinii către alte persoane. La nivel verbal. Apelarea la identificarea polifoniei mesajelor vehiculate (a vocilor multiple) este recomandată în vederea realizării unei analize complexe şi nuanţate. de altfel. Interpretarea şi textul creat de cercetător este „deconstruit" de el însuşi şi sunt introduse căi alternative de a privi datele. (ix) Sintetizarea experienţelor individuale esenţiale şi recurente şi a semnificaţiilor într-un cadru explicativ. cu idiosincraziile şi afinităţile lor) la colectarea. cercetătorul porneşte de la anumite constructe teoretice sau ipoteze pe care le testează sau le observă în teren. Altfel spus. participarea lor (cu istoria lor personală. Atunci când vorbim de validitate în CC ne referim la credibilitatea explicaţiei. Dată fiind diversitatea fenomenului psihosocial. Alteori. Verificare interpretărilor cercetătorului prin solicitarea opiniilor participanţilor la studiu creşte credibilitatea cercetării. trebuie redusă tendinţa multor cercetători de a rămâne doar la nivelul descriptiv al datelor. numită şi constructivă sau generativă. Relevarea a ceea ce a învăţat cercetătorul de la participanţi nu este un aspect de neglijat. participanţii pentru care există un plan latent al comunicării utilizează cu o mare frecvenţă cuvinte de genul: „posibil". 2. în strategia deductivă. „oarecum". omisiuni sau manipulări ale informaţiilor din interviuri. Conţinutul latent şi cauza sa este însă mult mai dificil de relevat. Strategiile inductive şi deductive de interpretare nu se exclud reciproc. (viii) Interpretarea temelor majore printr-un proces inductiv şi deductiv de căutare de semnificaţii. în acelaşi timp. pentru a obţine semnificaţiile dorite.

observaţia pune accent pe înţelegerea omului „real" în situaţii comune de viaţă. Cercetarea antropologică presupunea imersia pe o perioadă îndelungată în cultura studiată. Ca metodă calitativă de investigaţie. putem conchide în final că avantajele oferite de interviu depind de: • conţinutul întrebările utilizate • abilităţile de ascultare şi intervievare a cercetătorului • atitudinea adoptată de cercetător în timpul procesului de intervievare. interviul oferă cadrul de a spune „povestea sa" în proprii lui termenii. Strategia etnografică are un sens mai larg. Flexibilitatea metodei permite atât cercetătorului cât şi interlocutorului libertăţi pe care metodele cantitative nu le oferă. implicată într-un fel sau altul în orice tip de cercetare. Pornind de la etimologia sa. de la faza de entuziasm şi angajare totală în proiect. metoda câştigă tot mai mulţi adepţi datorită avantajelor pe care le incumbă. Scopul observaţiei este mai degrabă acela de a înţelege ce fac oamenii în anumite situaţii. cum este observaţia participativă. decât de a cerceta ce gândesc ei despre ceea ce fac. Caracteristicile observaţiei Observaţia este probabil cea mai veche metodă din psihologie. oameni. Interviul este un mijloc deosebit de valoros pentru a obţine informaţii bogate şi nuanţate despre experienţele de viaţă ale persoanelor. Observaţia este metoda care permite răspunsuri la întrebarea „ce se întâmplă aiciT' (Silverman. prin învăţarea limbii şi participarea la evenimentele sociale ale comunităţii. întâmplări comune. curn sunt observaţia. interviul. în contextul globalizării şi a nevoii de a înţelege alte culturii. foarte mulţi oameni o practică şi cu toate acestea. ilustrăm calităţile şi limitele acestuia prin cuvintele lui Oakley (1981. Primele cercetări sistematice care au utilizat observaţia au fost realizate de antropologi în deceniul al treilea al secolului XX cu scopul înţelegerii altor culturi. Calităţile interviului nu implică ideea că este o metodă perfectă. Dincolo de secretele din spatele uşilor închise. la cea a păstrării unei linişti agresive despre acesta. o mulţime de secrete se ascund în spatele uşilor închise". 2001). fie ea cantitativă sau calitativă. metoda s-a extins. Dacă iniţial observaţia era utilizată mai ales în studiul culturilor „exotice". dar şi cu metode cantitative. înregistrarea interviurilor oferă cercetătorului posibilitatea de ascultare repetată. ori de câte ori este nevoie. observaţia ne permite să cunoaştem lumea la „prima mână". realizarea unei cercetări prin interviuri poate deveni un proces de implicare şi solicitare emoţională deosebit de epuizant. termenul etnografic semnifică text ştiinţific (social) despre fapte. incluzând metode multiple. obiectiv. valid. în finalul capitolului dedicat metodei interviului. cum ar fi lipsa caracterului ştiinţific. pag. Pentru cercetător.1. generalizabil. în contextul CC. METODA OBSERVAŢIEI 3. observaţia este definită ca act de urmărire şi descriere sistematică a comportamentelor şi evenimentelor studiate ce au loc în mediul social natural (Banister şi colab. care nu mai are nevoie de îmbunătăţiri. 1995). Kvale (1996) descrie dinamismul emoţional prin care poate trece cercetătorul.în ciuda faptului că cercetătorii de factură pozitivistă acuză interviul de o serie de neajunsuri. Pentru persoana intervievată. Interviul poate fi utilizat împreună cu alte tehnici calitative. Cu alte cuvinte.41): „interviul este ca şi căsătoria: toată lumea ştie ce este. astăzi. analiza . Prin observaţie se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor şi multitudinea de factori ce determină acţiunile şi interacţiunile lor. de la bucuria „coagulării" datelor în interpretări coerente până la faza finală de epuizare. Observaţia este metoda predilectă de colectare a datelor în strategia etnografică.

cu atât mai puţin nu manipulează participanţii. Cu toate acestea. a analiza. 2002). Observatorii nu chestionează subiecţii asupra opiniilor şi atitudinilor lor. până la explicaţii false sau la a omite acest fapt. 2001) > a vedea prin ochii persoanelor observate evenimente. Participanţii (subiecţii observaţiei) pot fi conştienţi sau nu asupra prezenţei observatorului şi a aspectelor urmărite. Observaţia are ca scop final înţelegerea şi atribuirea de semnificaţii celor observate. Tabelul 3.documentelor. Una din notele esenţiale ale observaţiei este caracterul de non-intervenţie. Cele mai utilizate tehnici de observaţie naturală sunt cele cu observator vizibil dar ignorat. cu observator ascuns şi cea a utilizării unor . > a integra. Tipurile de observaţie Formele observaţiei pot fi grupate în trei mari categorii (Adler şi Adler. a organiza cele percepute. obiective care sunt totodată şi repere de lucru importante pentru cercetător. A observa înseamnă a selecta. valori. Observaţia trebuie astfel realizată încât comportamentul persoanelor să nu fie stingherit de observator.2. Scopul prim al observaţiei naturale este neutralizarea limitelor observaţiei de laborator şi câştigul în relevanţă ecologică. 1994): (i) observaţia naturală. (iii)autoobservaţia. Cu cât avem mai multe observaţii. trăsătură care a generat diverse modalităţi de a utiliza această metodă. Observatorul poate opta pentru a oferi un feed-back complet participanţilor despre cele observate şi interpretările făcute sau pentru a întrerupe orice contact cu cei observaţi. > a oferi un design de cercetare flexibil care permite o investigare deschisă spre aspecte neaşteptate şi neprevăzute. Explicaţiile care sunt oferite participanţilor pot varia de la explicarea completă a motivelor observaţiei şi a aspectelor urmărite. Observaţia se poate focaliza pe aspecte şi dimensiuni foarte specifice. Adler şi Adler (1994) subliniază caracterul flexibil al observaţiei. nu îi stimulează în vederea exteriorizării anumitor comportamente. a vedea viaţa socială ca un proces de evenimente interconectate şi relaţionate. Observaţia este naturală doar în măsura în care observatorul nu interferează cu procesul observat. > a descrie contextul şi persoanele observate cu scopul de a permite înţelegerea a ceea ce se întâmplă acolo. a categoriza. norme. a clasifica. Timpul observaţiei poate varia de la o singura observare la observaţii multiple. înguste sau poate avea o focalizare generală. Observaţia poate avea un grad mare de structurare sau poate fi complet liberă de orice tentativă de urmărire sistematică. Scopurile observaţiei (adaptat dupăSilverman. înregistrarea celor observate poate avea loc printr-o simplă luare de note sau prin mijloace audio- vizuale care permit urmărirea repetată sau independentă a celor înregistrate. în situaţii asemănătoare sau diferite. observaţia este o metodă cu o largă aplicabilitate. cu atât mai bine putem evita supraestimarea concluziilor. 3.1 obiectivele cercetării de tip observaţional. utilă în strategii şi domenii variate de studiu. acţiuni. social. Redăm sintetic în tabelul 3. nu provoacă deliberat situaţii specifice. > a contextualiza social şi istoric evenimentele observate pentru a fi înţelese corect. Observatorul nu este un fotograf al fenomenelor sociale (Dafmoiu. (ii) observaţia structurată. Observaţia naturală presupune înregistrarea comportamentelor unor persoane/grupuri în mediul lor de viaţă. Cu certitudine. > a evita utilizarea prematură a teoriilor şi conceptelor.1. Observatorul urmează fluxul evenimentelor. la organizaţional sau ocupaţional. înainte ca fenomenul să fie cu adevărat înţeles. educaţional. de la cel clinic. observaţia nu este o metodă pasivă de cercetare.

medie şi primară). urmează realizarea observaţieipropriu-zise. clinică. în observaţia participativă cercetătorul nu este un observator rece. Transparenţa observatorului poate avea grade diferite. de la informarea grupului asupra prezenţei cercetătorului până la implicarea lui în grup sub o identitate falsă. locuri private). Autoobservaţia este o tehnică care poate fi învăţată la fel ca orice tehnică de cercetare.echipamente de înregistrare. 2001).4. După acest prim stadiu al planificării. atât bărbaţi cât şi femei. participant ca observator. Observaţia sistematică s-a dezvoltat din nevoia de a controla variabile imposibil de controlat în mediu natural. 1989): (i) De ce se iniţiază observaţia! care sunt întrebările la care cercetarea trebuie să răspundă? întrebările pot fi formulate în termenii ipotezelor (ex. vor fi urmărite modalităţile de interacţiune pacient-personal medical). a fişelor de monitorizare. deşi mult timp negată ca posibilă metodă de cercetare. 1997). în scop de diagnoză sau selecţie. Gradul de implicare al cercetătorului poate lua diverse forme: participant complet. Utilizarea jurnalelor. (ni)Unde va fi realizată observaţia? (ex. Cercetătorul poate avea un anume interes pentru un loc specific sau pentru comportamente cu probabilitate mare de a se manifesta în anumite locuri. Observaţia sistematică. investigarea sinelui s-a dovedit a fi o tehnică utilă în studiu (Weber. ci este implicat în activităţile comunităţii pe care o observă. observatorul va decide anterior realizării . Este necesar şi răspunsul la întrebarea de ce s-a optat pentru acel grup/persoană. pacienţii cu anxietate redusă vor inîeracţiona mai bine cu personalul medical faţă de cei cu anxietate crescută) sau ca simple afirmaţii (ex. cu educaţie superioară. a autorapoartelor sunt modalităţi de înregistrare a propriilor gânduri. pacienţii cu diverse forme de cancer. O variantă a observaţiei naturale este observaţia participativă.3. este utilizată mai ales în contextul psihologiei organizaţionale. 3. din exterior. Incorporată de Max Weber ca metodă de cercetare. şi-a reintrat în drepturi odată cu afirmarea paradigmei calitative de investigare. în care cercetătorul nu informează subiecţii asupra studiului. servicii ambulatorii. Formularea întrebărilor cercetării trebuie să pornească de la asimilarea literaturii relevante pentru subiectul abordat. emoţii şi comportamente. observator ca participant şi observator complet (IM. Pentru a evita înregistrarea de date irelevante pentru scopul cercetării. locuri publice. Aceasta are avantajul că fenomenele investigate sunt observate din interiorul grupului. (iv)Pe ce perioadă de timp se va întinde observaţia? Observaţia se poate realiza continuu sau repetitiv până cercetătorul simte că a ajuns la „saturaţia" de date. Stadiile observaţiei Planificarea şi desfăşurarea observaţiei trebuie să se bazeze pe răspunsurile la câteva întrebări fundamentale care ghidează cercetarea (Jorgensen. în mediu natural sau de laborator. iar apoi stadiul analizei datelor. poate ridica serioase probleme etice şi chiar de siguranţă fizică a observatorului odată „demascat". dubla sa postură de obiect şi subiect al investigaţiei. Imersia observatorului în aceeaşi situaţie cu cea pe care o va observa. (ii) Cine va fi observaţi cine vor fi participanţii şi în ce tip de activitate/relaţie vor fi urmăriţi? ce caracteristici socio-demografice trebuie să îndeplinească? (ex. va favoriza o înţelegere mai profundă a lumii cercetate. Condiţiile unei bune observaţii Observaţia eficientă presupune o planificare şi un antrenament riguros al observatorului. Autoobservaţia. 3. Observaţia ascunsă. (v) Care sunt aspectele comportamentului verbal şi nonverbal care vor fi observate şi cum se va face înregistrarea celor observate? Selectarea şi definirea comportamentelor-ţintă în termeni corecţi şi observabili este un segment important al observaţiei. în observaţia sistematică se pot crea situaţii specifice în scopul provocării comportamentelor urmărite.

întreruperi IV. Comportament nonverbal a) kinestezic (faţă. dramatic. zâmbet. etnie.Grilă de observare şi codare I. coafura/freza. . coafură. întrebări de identificare. Elaborarea unei grile de observare asigură caracterul sistematic al observaţiei. Marshall şi Rossman (1999) propun o grilă de observare şi codare. găsirea de semnificaţii comportamentelor urmărite. Acesta facilitează descoperirea posibilelor erori sau probleme ce pot să apară ulterior. jignitor.observaţiei care sunt variabilele care vor fi studiate şi înregistrate. • descrierea acţiunilor participanţilor. accesorii) III. 5. 1995): • descrierea contextului în care are loc observaţia. Aspecte combinate (verbale şi nonverbale) Saluturi etc. Comportament verbal a) ton (intonaţie. cu funcţia de reper general şi fără pretenţia de exhaustivitate (tabel 3.2. intensitate. tatuaje sau alte aspecte particulare). adjective) d) puterea limbajului (agresiv. superior. intensitatea. 4. dramatizare) II. sex. sau cele două paliere să apară distincte. cu toate particularităţile de vârstă. corp. • descrierea participanţilor. aspecte fizice (stilul de îmbrăcăminte. umor. în timpul observaţiei. timpul alocat anumitor comportamente. machiaj. postura. acorduri/dezacorduri etc. tocmai de aceea este necesar şi pasul următor. Reacţia audienţei Postura corpului. socială. a comportamentelor verbale şi non-verbale. momentul zilei. frecvenţa. 3. ce legătură are cu subiecţii observaţiei. durata. incidentele intervenite.2). educaţie. ce anume va înregistra. privirea). părăsirea locului Critici. statut socio-profesional. metafore. concizie) c) conţinut (ex. expresivitatea mişcărilor (gesturi. lideri formali şi informali. personală. Lee (2000) organizează grila de observare în cinci domenii: 1. localizarea spaţială faţă de celelalte persoane (distanţă: publică. data. manipulativ) e) tăceri (timp de reculegere. norme de grup. în consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile. ton de expert. clarificări. din experienţa proprie a observatorului sau din proiecţia experienţei observatorului. în acest mod se poate recurge la redefinirea detaliile metodologice. semnificaţii ce pot deriva direct din comportamentul participanţilor. părţi de vorbire: verbe. Aspecte globale Utilizarea obiectelor. cât şi imediat după ce procesul s-a finalizat. Notarea detaliată a procesului observat este un element fundamental al metodei. V. 2. vârsta. • detalii despre observator.. timbru) b) durata (lungimea frazelor. picioare) b) mişcări (ocuparea spaţiului) c) înfăţişare (îmbrăcăminte. latenţa comportamentelor. intimă). cine este el. Tabelul 3. sexul. această parte este cea mai dificilă. religie. Un reper important al calităţii observaţiei este realizarea studiului pilot. Notarea presupune urmarea în linii mari a următorului model care permite respectarea criteriului replicabilităţii (Banister şi colab. conversaţia. • interpretarea situaţiilor. autodenigrare. propoziţii cu un caracter politic sau valoric. secvenţele comportamentelor. întrebări. incluzând toate detaliile ce ţin de ambianţa fizică. glume. mâini. Grila va cuprinde unităţile de comportament care vor fi observate. Notarea se realizează atât înaintea demarării observaţiei propriu-zise. timpul de vorbire al bărbaţilor şi femeilor. fraze de scuză. Utilizarea a cel puţin doi observatori independenţi şi compararea aspectelor reţinute în urma observării este un alt criteriu de calitate a observaţiei. contact vizual.

Observaţia nu lucrează cu categorii teoretice prestabilite. se descriu evenimentele în succesiunea lor cronologică. comunicarea. în particular interviul şi analiza de documente.) constituie un studiu de caz independent. adică a privi lucrurile şi din altă perspectivă. Avantajele şi limitele observaţiei Observaţia este de cele mai multe ori utilizată împreună cu alte metode. Situaţia observată poate fi replicată. Rezultatele obţinute din observaţii pot să fie contaminate de subiectivitatea celui care observă. observatorul fiind acela care construieşte teoriile ce vor genera categorii irelaţionate între ele. familie. • analiza reflexivă. o abundenţă de informaţii se pat aduna dar ele pot fi redundante.5. Cea mai evidentă limită a observaţiei este dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat. Furnizează date bogate în perioade scurte de observaţie. având un caracter flexibil care permite introspecţii în realităţi noi sau noi perspective asupra unor realităţi vechi. postura corpului sau intonaţia. deci nu ridică problema validităţii ecologice ca şi în cazul experimentului. cum s-au schimbat participanţii. Poate deschide sau sugera noi perspective de studiu. probleme din punct de vedere etic pe care a trebuit să le depăşească. • probleme cheie. rezultatele observaţiei pot să "ilumineze" asupra aspectelor propuse spre a fi investigate prin studiu (ex. etc. • persoanele. Dacă prima verigă a procesului de cercetare {de ce se realizează observaţia?) este silab formulată poate conduce la urmărirea unor aspecte greşite sau nerelevante. de la început la sfârşit. 3. etc). Dacă se desfăşoară pe termen scurt. indivizii sau grupuri de persoane devin unitatea de analiză. Observaţia prezintă o serie de avantaje. Datele obţinute sunt din viaţa reală. tocmai de aceea observaţia este deseori utilizată ca metodă ce precede alte tehnici de investigaţie. după care se va trece la generalizări în analiză. 1980). cum sunt elementele comportamentului non-verbal. Este important ca cercetătorul să cunoască nu doar avantajele observaţiei dar şi limitele pe care le presupune. Este metoda cea mai puţin intruzivă. dacă este pe termen lung. cum se adaptează elevii la noul sistem curricular etc). adică observată din nou (ex. în măsura în care noi aspecte interesante apar la lumină. sunt prezentate şi interpretate evenimentele majore. luarea de decizii. Analiza datelor observaţiei poate să urmeze unul sau mai multe din următoarele criterii: • cronologic. rezolvarea de probleme. explorarea reactivităţii emoţionale în calitatea de observator. Cu alte cuvinte» observatorul poate fi „orb" la aspecte pe care ar trebui . dacă s-a simţit confortabil în perioada cercetării. o întâlnire politică) ceea ce este mai dificil prin alte metode (Spradley. Metoda permite de asemenea redirecţionarea atenţiei în procesul cercetării. • discutarea interpretării datelor cu o altă persoană familiară cu tema cercetată creşte calitatea cercetării. şcoală. loc de joacă. aşa cum au avut loc. Descrierile furnizate de observator permit cititorului să emită judecăţi şi interpretări proprii. Categoria de subiecţi poate fi incorect aleasă. o nuntă. fără a ţine cont de ordinea în care au avut loc. • evenimente cheie. aspecte relevante pot să se piardă. • procesele.• oferirea de interpretări alternative. fiecare cadru/loc în care a avut loc observaţia (ex. Selectarea aspectelor şi dimensiunilor ce vor fi urmărite poate fi problematică. Observaţia dă acces la fenomene care altfel sunt mai puţin evidente prin alte tehnici. contextul. datele observaţiei pot fi organizate astfel încât să descrie procese relevante pentru cercetare (ex.

Lewin introduce termenul de cercetare-acţiune definind metoda ca o tehnică de cercetare comparativă a condiţiilor şi consecinţelor diverselor acţiuni sociale. încearcă să îl schimbi". mai ales dacă este vorba de mai mulţi participanţi. tehnica acţiune-cercetarea depinde de procesul schimbării pentru a produce cunoştinţe. ci printr-un proces continuu. în practică. Totuşi. implementare. CAPITOLUL 4 ALTE METODE DE ADUNARE A DATELOR 4.144). neajunsul mai sus menţionat nu se elimină. Chiar dacă se recurge la înregistrări cu ajutorul video-camerei. . metoda acţiune-cereetare este mai mult decât o simplă combinaţie a cercetării fundamentale cu cea aplicativă. în funcţie de observator. sau le ignoră conştient crezând că nu sunt relevante. Atât aspectul de investigaţie cât şi cel de intervenţie sunt văzute ca fiind elemente esenţiale ale oricărei cercetări. Lewin (1997) critică acerb atitudinea conform căreia cercetarea ştiinţifică ignoră consecinţele sale practice şi sociale în numele obiectivitătii demersului. Calitatea observaţiei este dată nu atât de utilizarea ei ca metodă unică de cercetare. nu teoria fundamentează acţiunea.să le observe. a înţelege. ci acestea se fundamentează reciproc. Pionierul metodei este Kurt Lewin care militează încă din anii '40 pentru orientarea exclusivă a ştiinţelor sociale către rezolvarea de probleme reale. diagnoză.1). Observaţia mizează pe caracterul natural. A observa. (1999) ca spirala investigaţiei colective şi auto-reflexive (vezi figura 4. după cum este imperativ ca ştiinţa să înţeleagă contextul ecologic al problemei studiate. firesc al comportamentului obişnuit al oamenilor. Calitatea metodei observaţiei depinde în mare„măsură (ca de altfel în oricare altă metodă calitativă) de experienţa şi abilităţile pe care le posedă observatorul. Metoda acţiune-cercetare este adecvată atunci când sunt necesare cunoştinţe specifice pentru soluţionarea unei probleme specifice. Schimbările nu sunt introduse după finalizarea cercetării. este fundamental ca ştiinţa să ghideze intervenţiile practice. Prin urmare. Procesul acţiune-cercetare este de altfel definit de Curtis şi colab.133). Altfel spus.J\fimic nu este mai practic decât o bună teorie" scrie psihologul american (p. monitorizare. conştiinţa participanţilor că există un observator poate modifica comportamentul şi atitudinea lor. al timpului şi personalului calificat necesar. aşa cum fac multe alte metode de cercetare. în contrast cu metodele tradiţionale. instituţii sau comunităţi. cu scopul ultim de a îmbunătăţii acţiunile sociale. de spirală. a asculta. generate de cercetare (p. Camera video nu poate înregistra toate aspectele. Reflectare ClJ Acţiune \ . Metoda presupune parcurgerea ciclică a mai multor faze: evaluare.1. bazându-se pe maxima „dacă vrei să înţelegi un fenomen. Observaţia poate deveni o metodă costisitoare din punct de vedere financiar. nu este o activitate uşor de realizat. cât de integrarea acesteia alături de alte tehnici metodologice. Ciclul se continuă în spirală până la obţinerea efectului dorit. demers care conduce la implementarea unor noi acţiuni sociale. Metoda de studiu acţiune-cereetare nu conferă un statut secundar intervenţiilor practice.. asumpţia fundamentală a metodei este aceea ca schimbarea iluminează procesul de investigare. planificare. Conform lui Lewin. a nota sau a înregistra concomitent. care iau la rândul lor calea descrisă mai sus. Metoda acţiune-cereetare Metoda acţiune-cereetare (action-research) este considerată ca fiind tehnica de studiu care serveşte cel mai adecvat nevoile unei organizaţii. Acest proces generează cunoştinţe specifice noi. pe altele poate nu le înţelege. Ea generează cunoştinţe prin studiul schimbării. înregistrările video sunt şi ele selective.

• reconsiderarea planului d«e acţiune în lumina noilor date.ste doar una din cele implicate în producerea de cunoştinţe şi schiimbări. psihologia organizaţională şi psihologia sănătăţii (Morrison şi Lilford. poate să simtă un anumit disconfort. • găsirea unei explicaţiii preliminare pentru situaţia problematică prin generarrea de ipoteze. Opţiunile de schimbare sunt generate de acţiunile colabo^rativ-participative. In procesul de acţiune-cercetare cercetătorul îşi asumai roluri multiple: de consultant. acesta va ffacilita încă o dată identificarea corectă a problemei şi a pasibilelor căi de acţiune. Excepţiile sunt reprezentate de psihologia comunitară.sul şi conflictul de rol pot să îl copleşească pe cercetătorul neexp3erimentat. acţiune-cercetare emancipatorie). Ingineria socială. ceircetătorul implicat în acţiune-cercetare poartă o responsabilitatee mai mare decât într-o cercetare „clasică". birouri. Din aceste cauze. • testarea ipotezelor prin puinerea lor în practică.. acţiune-cercetare practică. Există însă semne încurajatoare care indică faptul că relaţia dintre ştiinţă şi practică. etnografia reprezintă o tehnică de cercetare calitativă. 4. sunt descrise următoarele stadii ale procesului acţiune- cercetare (Banister şi colab. Pentru unii autori termenul defineşte o paradigmă filozofică la care aderă cercetătorul. în ciuda faptul că metoda acţiune-cercetare este un model de ştiinţă care se armonizează cel mai bine cu recomandările Consiliului Internaţional de Cercetare. colectarea şi citirea de documente. dintre teorie şi probleme. Pentru Morse şi Field (1996) etnografia . înregistrări video şi audio. Metoda acţiune-cercetare nu pcoate fi utilizată în laboratoare. note de teren. • „învăţarea lecţiei" ca urmiare a rezultatelor acţiunii. • monitorizarea acţiunii şi aa efectelor ei. fotografii. Caracterul său prolific este dovedit şi de numărul mare de tehnici noi pe care le-a generat.2 Metoda etnografică Termenul de etnografie este subiectul unor controverse. experimentul social. • descrierea „faptelor" situsaţiei problematice prin redactarea unui raport.1. Spirala acţiune-cercetare (după Curtis şi colab. universităţi. chestionare. observaţii. generat de fapptul că în acest caz va trebuie să coopereze permanent cu persoamele implicate în problemă şi cu cei care decid în politicile instîttuţiei sau comunităţii respective. Vocea cercetătorului e. obişnuit să lucreze iindependent. 2001). sănătatea publică. stre. Observare Fig. • examinarea informaţiei aadunate prin reflectare critică în scopul evitării distorsiunillor. cercetarea participativă sunt doar câteva dintre noile metode de studiu fundamentate pe principiile teoriei lui Kurt Lewin. de reflexie şi negociere. scopul acestei prime faze este de a obţine o imagine bogată şi o înţelegere profundă a problemei. Cercetătorul nu caută să obţină ccontrolul în demersul întreprins şi nu se situează pe poziţia de experrt. prin integrarea cercetătorului în viaţa de zi cu zi a persoanelor implicate în problemă. Subiecţii cercetării au un statut de egalitate. 1995): • identificarea problemei prin discuţii. devine din ce în ce mai solidă. 1999) Deşi există mai multe modalităţi de aplicare a metodei {acţiune-cercetare tehnică. de la adunarea de date la conştientizarea caracterului ei transformativ şi aplicativ. 4. Pentru alţii. Flexibilitatea. deocamdată puţine discipline sociale şi comportamentale utilizează regulat metoda. procesualitatea şi aplicativitatea sunt punctele forte ale metodei. Ea se realizeează exclusiv în mediul social în care a apărut problema. interviuri. Metoda acţiune-cercetare este o exemplificare elocventă a modului în care cercetarea este redimensionată. Prin faptul că demersul presupune schimbări reale. partiicipant. Cercetătorul tradiţional. dincolo de câteva aspecte specifice fiecăreia. realizarea unor jurnale detaliate. investigator. de parteneriat cu cerccetătorii. direct şi indirect. colaborator. „avocat". « reluarea procesului de câtte ori va fi necesar.

sociologie şi studii interculturale dar. ca metodă alternativă de cercetare a acelor fenomene care nu pot fi abordate pe scară largă şi/sau cantitativ. Caracterul holistic. 4. (iii) iniţierea unor studii de caz care să documenteze aspectele cheie relevate prin observaţii. Abordarea de tip etnografic presupune implicarea activă a cercetătorului în mediul pe care îl cercetează. acolo unde este nevoie de o abordare de profunzime. metoda etnografică urmează următoarele repere: (i) adunarea de date din diferite surse (ex. fundamentat pe principiile antropologiei culturale şi simbolice. religioase ale comunităţii. Cercetătorul participă pentru o anumită perioada de timp (de la câteva luni la unul-doi ani) la viaţa zilnică a oamenilor.1988. prin interviuri. sunt studiile realizate de profesorul american al universităţii californiene UCLA. cu nuanţele de limbaj colocvial. Metoda este folosită cu preponderenţă în domeniul clinic şi psihoterapeutic. elaborarea de ipoteze şi teorii. observaţia participativă.este atât o metodă de cercetare cât şi un produs al metodei. Un model exemplar şi autentic de cercetare etnografică. Publicaţiile sale (1981. Pentru atingerea acestor obiec-tive. (ii) studierea comportamentului în contextul vieţii cotidiene. In termeni practici. Avantajul metodei etnografice rezidă în nuanţele şi subtilităţile pe care le surprinde cercetătorul datorită implicării sale active şi cotidiene în fenomenul studiat. documente. în munca de teren. din documente). Etnografia este preocupată de experienţele de viaţă aşa cum sunt ele trăite sau simţite de oameni obişnuiţi. politice. de la observatorul relativ obiectiv până la cel de participant relativ subiectiv. cu obiceiurile. 1998) ilustrează ştiinţa şi arta cercetătorului de a pătrunde spiritual şi afectiv o altă cultură şi civilizaţie. în linii mari. Cercetătorul trebuie să devină familiar cu mediul pe care îl studiază. umeori chiar a lua notiţe poate fi total nepotrivit. abordarea etnografică este mai degrabă o strategie de cercetare multimetodologică ce combină o varietate de tehnici: interviul. culturale. urmăreşte ce se întâmplă.3. studiază documente. Cercetătorul trebuie să câştige atât încrederea comunităţii cât şi credibilitate în faţa ei. studiul de caz a devenit o metodă tot mai frecvent utilizată şi în psihologia sănătăţii. Calitatea relaţiei dintre cercetător şi oamenii comunităţii investigate este deosebit de relevantă. economice. contextual şi reflexiv sunt alt© avantaje ale metodei. sensibil şi creativ. Gail Kligman. Notele vor fi urmate de comentariul personal al cercetătorului. în ultimi anii. Strategia etnografică are rădăcini în antropologie. de a spune povestea lor deopotrivă riguros. verificarea lor. în comunităţi rurale şi urbane din România. conversaţii. De aceea este imperativ necesar ca cercetătorul să-şi scrie notele analitice despre observaţie sau conversaţie imediat după ce acestea au avut loc. Uneori. ascultă ce i se spune. normele şi valorile lor. inclusiv cele cu referiri la sentimentele proprii. cercetătorul se va documenta asupra aspectelor istorice. conversaţii. Dezavantajul decurge din faptul că nu întotdeauna cercetarea de teren permite înregistrări audio sau video. Calitatea cercetării etnografice depinde de calitatea şi cantitatea datelor pe care cercetătorul le poate aduna. cercetătorul etnograf se mişcă pe continuumui a patru roluri. observaţii. cu alte cuvinte colectează toate datele care îi sunt la îndemână şi care pot arunca o lumină asupra subiectului cercetării. colectarea de date din surse diferite. Studiul de caz Printre primele reacţii la neajunsurile implicate de utilizarea chestionarelor a fost dezvoltarea studiului de caz. în ultimii ani a devenit un model de investigaţie şi în psihologia socială. psihologia socială sau psihologia . acesta se poate confrunta cu rezerva sau chiar ostilitatea actorilor sociali. în metoda etnografică important este modul în care cercetătorul stabileşte accesul la actorii sociali şi la acţiunile acestora. pune întrebări.

are relevanţă teoretică şi istorică. un fenomen general. o categorie. teoria dependenţei de substanţei în acest context interesul pentru caz este secundar. orice studiu de caz trebuie să releve atât aspectele comune cât şi pe cele particulare cazului astfel încât rezultatul final să poarte amprenta unicităţii. 2001). şi 2. (Stake. Studiu de caz rămâne o metodă valoroasă deoarece dincolo de evidenţele empirice pe care le aduce. studiu de caz multiplu. o anume sectă religioasă) sau a condiţiei generale (ex. cOgniţiile iraţionale privind cauza îmbolnăvirii sau aspecte a^e inserării sociale a persoanei sero pozitive. studiu de caz componeriţ^l care vizează înţelegerea unor dimensiuni specifice. cu™ este reactivitatea emoţională în situaţie de spitalizare.educaţională. un pacient individual care exemplifică o situaţie. utilizat pentru a aprofunda o problemă specifică sau pentru a redefmi o teorie (ex. 1994). 1999). un prototip pentru categoria din care face pa^rte. Este util pentru că ilustrează o condiţie. studiu de caz instrumental. Cazul este mai mult decât o situaţie ajunsă sub scrutinul practicianului sau cercetătorului. . Se disting mai multe tipuri de studii de caz: studiu de caz intrinsec. este un exemplu. Se apreciază că studiu de caz serveşte foarte bine paradigma cercetător-practician (Radley şi Chamberlain. Studiu de caz poate fi definit ca descripţia şi analiza mijloacelor prin care persoana se prezintă pe sine ca un exemplu al categoriei din care face parte (Radley şi Chamberlain. Deşi în ultimele două-trei decenii studiul de caz era evaluat ca o metodă de simţ comun. izolaţi de populaţie). Cazul trebuie conceptualizat nu doar ca o unitate empirică (cum se întâmplă în cele mai multe din situaţii) ci şi ca un construct teoretic. Regulile care trebuie respectate de orice studiu de caz sunt: • conceptualizarea obiectului de studiu • selectarea fenomenelor/problemelor care vor fi relevate • căutarea de patternuri de date care prezintă problema • utilizarea tehnicii triumviratului (vezi capitolul 1) • oferirea de interpretări alternative • dezvoltarea unor generalizări propoziţionale/teoretice (şi nu populaţionale) pe baza cazului. gjenerat de interesul specific pentru un caz particular (ex. o> anume persoană dependentă de droguri). co)nectate între ele prin natura problemei (ex. o boală particulară. acesta facilitând înţelegerea fenomenului. studiu de caz educativ. 4. 3. Studiu de caz este o opţiune metodologică impusă de subiectul abordat. Cuvântul caz indică de cele mai multe ori o persoană. în funcţie de un alt criteriu distir^gem: 1. asistăm în ultimii anii la o schimbare de opinie. a comunităţii de aparteneneţă (ex. Totuşi. mai ales în descrierea unor boli noi sau în comunicarea de cunoştinţe în scop formativ (Vanderbroucke. dincolo de caracteristici specifice. Prestigioasa revistă medicală Journal ofthe Royal Society of Medicine argumentează în editorial său valoarea studiilor de caz. îin care se investighează mai multe cazuri individuale. implică analiză conceptuală. Aspectele asupra cărora se insist-ă în studiu de caz sunt dependente de tipul acestuia. 2001). stilizat în predare pentru valoarea sa instructivă. studiu de caz holistP care prezintă persoana complexitatea dimensiunilor psihosociale şi biocomporta-mentale precum şi interacţiunea dintre acestea. sinucigaşi).

naraţiunea este o strategie folosită de persoanele bolnave pentru a ţine sub control „biografia" proprie vieţii tulburate temporar sau cronic de episodul bolii. Prin naraţiune experienţa umană este organizată în episoade temporale semnificative şi împărtăşită ascultătorilor (cercetătorului). că acest impuls este o reacţie naturală la boală. Metoda este deseori folosită de cercetarea feministă ca modalitate de a înţelege viaţa şi cariera femeii. Este naraţiunea despre boală o oportunitate pentru pacient de auto- exprimare sau este doar o formă de reproducere a puterii. modalităţile sale de coping. Cu alte cuvinte. Spre deosebire de metoda etnografică care se se focalizează pe viaţa comunităţii. 1998) au devenit interesaţi de funcţiile naraţiunii în situaţia de boală şi de factorii care modelează naraţiunea. Boala este o situaţie tipică de eveniment care induce dezordine şi ameninţă ordinea vieţii de zi cu zi a persoanei. 1992. In abordarea narativă. Este demonstrat faptul că persoanele bolnave au nevoie să spună povestea bolii lor. naraţiunea are o funcţie de protecţie faţă de ameninţare. fie o ilustrare a unei cercetări la scară mai largă. de multe ori intempestiv. în viaţa sa. Cercetători care au trecut prin experienţa bolii maligne (Broyard. sentimentele.recunoaşte contextul situaţional în care a apărut şi s-a dezvoltat cazul. în sens foucauldian? Cei mai mulţi dintre cercetători acordă mai multe funcţii naraţiunii despre boală. Studiul naraţiunilor se dovedeşte potrivit mai ales în cercetările focalizate pe experienţa bolii. prin narare persoana bolnavă obţine o formă de control asupra bolii şi astfel induce un anumit grad de ordine în „haosul" intervenit. aceasta permite menţinerea imaginii identităţii personale. naraţiunea are şi o valoare terapeutică importantă. psihologia apelează preponderent la istoria de viaţă. a spune povestea bolii înseamnă a da voce corpului bolnav şi în consecinţă. Ideală este situaţia în care studiu de caz nu rămâne o metodă singulară în cercetare ci devine. istoria de viaţă încearcă să surprindă firul existenţial al unei persoane. 4. a istoriei de viaţă precum şi reconstrucţia identităţii şi a locului în lume după boală. valorile şi convingerile sale. Metoda narativă Se poate constata în ultimii 10-15 ani o creştere rapidă a interesului pentru studiul naraţiunii în toate disciplinele ştiinţelor sociale.4. Construcţia narativă este mijlocul prin care oamenii dau sens lumii şi schimbărilor constante din viaţa lor în scopul de a aduce logică şi ordine în situaţii confuze (Bruner. Nu doar naraţiunea structurează experienţa dar şi experienţa transformă naraţiunea. Istoria de viaţă scoate în evidenţă socializarea persoanei. Frank. fie un prerechizit metodologic. Scrierile lor au devenit exemple fascinante ale modului în care naraţiunea facilitează înţelegerea bolii. care este o variantă a metodei biografice. Pe de altă parte. se omite faptul că scopul prim şi ultim al studiului de caz nu este să reprezinte lumea ci să prezinte o anumită experienţă particulară. 1990). schimbările din organism vor fi mai bine acceptate şi vor primi un sens. Nararea propriei vieţi facilitează formarea conştiinţei şi imaginii de sine. după cum ascultarea „poveştii vieţii" cuiva ne permite să cunoaştem mai bine persoana în cauză şi modul în care aceasta construieşte semnificaţiile lumii sale sociale. Istoria de viaţă şi metoda biografică sunt metode ce urmăresc colectarea de naraţiuni pe care oamenii le spun despre vieţile lor. Pe de o parte. Atunci când metoda este criticată pe motivul dificultăţii generalizării datelor obţinute. demonstrează complexitatea fenomenelor socio-umane. percepţiile. Marshall şi Rossman (1999) oferă cinci criterii pentru istoria de viaţă: . Metoda se bazează pe asumpţia existenţei unei interacţiuni complexe între modul în care persoana înţelege lumea sa şi lumea însăşi. De asemenea.

tehnica triumviratului. 1994). deci naraţiunea vieţii este construită în context personal. Comportamentul social (a nara este un comportament social. Este deseori utilizată în studiul semnificaţiei bolii şi a modului în care persoana bolnavă construieşte semnificaţii despre corpul său şi noua sa identitate. Cercetătorul analizează modul în care naratorul îşi organizează percepţiile şi sistemul de convingeri asupra lumii. Murray (2000) propune analiza naraţiunii la unul dintre cele patru niveluri: intrapersonal. persoana este văzută ca membru al unei anume comunităţii culturale. poziţional şi social. interpersonaî şi social. 1999). Ca şi în cazul oricărei metode calitative şi prin istoria de viaţă se adună o abundenţă de date care necesită a fi sistematizate şi reduse în scopul analizei şi interpretării. travestitul). 5. adică prin combinarea conversaţiei sociale cu observaţia participativă şi luarea de note. persoane deosebite. se surprinde procesul de dezvoltare personală a persoanei pe parcursul anilor. Mishler (1986) aduce argumente care atestă modul în care naraţiunea se schimbă în funcţie de context. cum descrie comportamentele sale şi evoluţia sa în mediul social. naraţiunea trebuie văzută ca un produs al unui proces participativ în care două sau mai multe persoane sunt implicate. 2. (iii) condiţiile de viaţă. de excepţie (pompierul care şi-a riscat viaţa să salveze alte persoane. Acest fapt are o relevanţă fundamentală pentru cercetător. La nivelul interpersonal de analiză. (ii) principale repere existenţiale. 4. chiar şi mesajul din sticla aruncată în ocean este destinat unui cititor potenţial) este un act în care actorul social îşi ajustează comportamentul pentru a lăsa o anumită impresie auditoriului. (iv) căile şi mijloacele de adaptare ale persoanei. Ascultătorul transformă involuntar povestea spusă. alcoolicul. interviuri de tip fenomenologic. 3. Alegerea persoanei care să nareze povestea vieţii sale se face în general după trei criterii formale: persoane marginale (ex. Nivelul intrapersonal de analiză narativă are multe similarităţi cu metoda fenomenologică. Soluţii alternative la prezentarea cronologică a istoriei de viaţă includ optarea pentru: (i) dimensiunile critice din istoria de viaţă a persoanei. Nivelul interpersonal redă procesul şi caracterul interacţiunilor dintre persoane într-o situaţie anume şi modul în care dialogul este co-creat. metoda surprinde rolul semnificativ pe care ceilalţi îl joacă în transmiterea stocului de cunoştinţe sociale. Diferenţa dintre interviul fenomenologic şi cel utilizat în istoria de viaţă constă în timpul alocat adunării de date. interpersonal. Sunt citate trei tehnici majore de obţinere de istorii de viaţă: încurajarea persoanelor să îşi relateze în scris povestea lor de viaţă. pentru medic sau psihoterapeut. în ciuda pretenţiilor de exactitate şi obiectivitate s-a dovedit că informaţiile culese de medic prin anamneză diferă în .1. Edwards (1997) sugerează existenţa a trei tipuri de analiză narativă: analiza bazată pe realism ontologic care presupune ideea că naraţiunea reflectă lumea. Analiza intrapersonală (sau psihologică) este expresia experienţelor trăite de narator şi a modului în care acesta interpretează lumea. Dacă pentru prima metodă sunt necesare una-două ore. viaţa persoanei este raportată continuu la viaţa socioculturală a comunităţii. realizare unor interviuri pentru metoda biografică necesită aproximativ între 3 şi 8 ore de intervievare (Smith. laureatul Nobel) şi persoane obişnuite (Plumer. analiza cognitivă care subliniază rolul constructiv al naraţiunii şi analiza discursivă care ia în considerare contextul în care naraţiunea este construită (vezi capitolul 7). sunt descrise atât regulile şi codurile de comportament cât şi ritualurile şi miturile.

funcţie de sexul. medicului curant. vârsta. satiric. iar pe de altă parte. a incontinenţei urinare ca degradare a demnităţii umane. De exemplu. comportamentul acestuia. 1995). Fiecare poziţie socială aduce cu sine anumite caracteristici. Piummer (1999) citează opt stiluri posibile de redactare: realist. cum experienţa individuală participă la crearea de cunoştinţe comune. suferinţă şi tratament nu este un simplu produs cognitiv şi emoţional individual. Funcţiile importante ale naraţiunii sunt dovedite şi de dezvoltarea unei noi forme de psihoterapie. Două procese fundamentale dirijează reprezentarea socială: ancorarea şi obiectivizarea (Flick. uneori disparate. cinema sau massmedia (perioada romantică a tuberculozei. împărtăşite de o anume colectivitate. analiza narativă de la nivel social nu poate ignora reprezentarea diverselor boli în literatură. modul în care naraţiunile sunt construite şi împărtăşite social de membrii unei comunităţi sau societăţi. oferind un repertoriu de semnificaţii şi explicaţii. fapt care trebuie conştientizat de către medici. Studiul naraţiunilor este un mod potrivit de a explora felul în care construcţia semnificaţiilor evenimentelor este fundamentată cultural pe de o parte. poetic. astfel încât acesta va lua forma de „fluid". naraţiunea dominantă trebuie contracarată . Nivelul social sau ideologic de analiză ia în considerarea convingerile şi reprezentările sociale. Deseori cercetătorii se focalizează doar pe unul sau altul dintre nivelurile descrise. naraţiunea nu poate fi considerată doar „proprietatea" naratorului. în acest sens Ricoeur (1987) scria: învăţăm să devenim naratorul propriei noastre poveşti dar fără a deveni şi autorul propriei vieţi (p. rolul de bolnav aduce cu sine nevoia persoanei de a justifica boala sau de a evita acuzaţia de ipohondru sau de pacient veşnic nemulţumit de tratamentul primit şi condiţiile de spitalizare. Povestea despre boală. ea este produsul a două sau mai multe persoane implicate în interacţiune. faptic. de construire a unui întreg coerent din fragmente. a cancerului ca invazie dezastruoasă etc). Personalul medical are un rol important în modelarea naraţiunii bolnavului. romantic. a seropozitivului ca victimă inocentă. Ea este influenţată de factori sociali şi culturali. La nivel poziţional se analizează rolurile sociale ale naratorilor. Raportul va conţine atât aspectul descriptiv al istoriei de viaţă cât şi cel interpretativ. Ancorarea este procesul prin care ceva nefamiliar primeşte o semnificaţie prin conectare de ceva cunoscut. Deci. şi anume cea narativă. Psihologia critică este cea care subliniază nevoia de a comuta dominanţa de pe nivelul individual pe procesul social. Teoria reprezentărilor sociale are ca idee fundamentală influenţa contextului sociocultural asupra convingerilor şi practicilor de zi cu zi ale comunităţii. Pentru a înţelege semnificaţia naraţiunii trebuie să luăm în considerare contextul şi poziţia de pe care se narează. unele naraţiuni sunt mai puţin „sănătoase" decât altele. 437). Factorii contextuali şi socio-culturali devin resurse pentru naraţiunile individuale. un concept abstract câştigă sens prin asociere cu un fenomen cotidian. în redactarea raportului de cercetare narativă se poate opta pentru scrierea întregii istorii de viaţă sau doar pentru părţi specifice. analitic. în acest context. Uneori. Totodată. a bolii SIDA ca pedeapsă meritată. de la naraţiunea persoanei la cea a cercetătorului. Bolnavul va oferi o anumită naraţiune despre boală partenerului său şi o alta. Provocarea pe care o lansează orice naraţiune este conectarea explicaţiilor dincolo de c<|le care ţin de un nivel individual sau altul. Sunt binecunoscute deja cercetările privind reprezentarea socială a bolii SIDA în diverse culturi. de umplere a lacunelor. Prin obiectivizare. Cheia unei analize narative articulate este integrarea nivelurilor de analiză. jurnalist şi existenţial. Procesul de ascultare sau citire a unei naraţiuni este un proces constructiv.

Parafrazând un binecunoscut dicton latin. adică de cunoaştere esoterică. Brooks (1994) scrie: mens sana in fabula sana. Prin urmare. Prin aceasta. care există în lume. ideile. Acesta descrie procesul de surprindere şi înţelegere al obiectului sau evenimentului real. dezvoltată la începutul secolul XX de Edmund Husserî şi continuată de Heidegger. adică sănătatea mentală implică o poveste de viaţă coerentă iar nevroza este o naraţiune greşită (p. timpul şi cauzalitatea. termenul de intuiţie nu are o conotaţie similară cu cea din limbajul comun. Conceptul de fenomenologie derivă din cuvântul grec phenomenon care semnifică: a se arăta pe sine. Sartre şi Merleau-Ponty. dar mai ales cum este trăită. relaţionat cu spaţiul. psihologia şi cercetarea calitativă fac saltul de la poziţia de „observator" la cea de promotori ai schimbării. Filozofia fenomenologică are ca obiect de reflecţie actul conştient şi modul în care noi devenim conştienţi de obiectele. Un al doilea element fundamental pentru fenomenologie este locul privilegiat pe care îl acordă conştiinţei. Obiectul perceput. procesele din lume (Holstein şi Gubrium. mistică şi misterioasă. imaginaţie. evenimentele. 1994). Percepţia obiectului/evenimentului nu este identică nici cu obiectul/evenimentul şi nici cu actul perceptiv. atenţie. Pentru fenomenologi. prin aceea că experienţele şi acţiunile sale sunt urmarea interpretărilor sale". în aceeaşi măsură. memorie. ca element esenţial al fiinţei umane. trăit. Percepţiile ne aduc evidenţe despre realitate. PARTEA fi! METODE DE ANALIZĂ A DATELOR CAPITOLUL 5 ANALIZA FENOMENOLOGICĂ 5. cum sunt conceptele. teoria generată şi analiza discursivă. în afara conştiinţei nimic nu poate fi realizat. Cele patru tipuri fundamentale de experienţe sunt: spaţialitatea. corporalitatea. Pentru conceptualizarea acestui fapt (percepţia obiectului).1. este complet diferit de obiectul în sine şi. fenomenologia afirmă ferm că ştiinţa nu este limitată doar la studiul obiectelor empirice. evenimente şi situaţii. temporalitatea şi relaţionarea interumană. Asumpţia de la care porneşte fenomenologia este aceea că structura de bază a lumii vii este experienţa trăită: Experienţa este conceptualizată ca fiind percepţia lumii şi a propriei persoane în lume. 1995). imaginile. toţi aceşti termeni sunt modalităţi intuitive. nu doar aşa cum este ea văzută. Fiecare din aceste patru experienţe poartă atributul de viu. Analiza fenomenologică se fundamentează teoretic pe filozofia fenomenologică germană. a se pune în lumină. Astăzi se recunoaşte că psihologia are mult de câştigat în înţelegerea naturii umane şi sociale prin utilizarea metodelor narative. prezentăm succint reperele esenţiale ale filozofiei fenomenologice. In acest mod. Caracteristic fenomenologiei este teoria intuiţiei pe care o promovează. în momentele în care adevărurile şi valorile se constituie pentru sine. Termenul de intuiţie poate fi echivalat cu alţi termeni din psihologia contemporană. Intuiţia semnifică pentru fenomenologi prezenţa procesului de conştiinţă în relaţie cu un anume obiect. Toţi fenomenologii subscriu la enunţul „fiinţa umană este un mod unic de a fi. că acţiunile noastre au loc în contextual relaţiilor dintre lucruri. Husserl introduce termenul de fenomen. Nu intră în obiectivele acestui capitol abordarea exhaustivă a complexităţii teoriei fenomenologice.cu o altă naraţiune. oameni. Ştiinţa empirică reprezintă doar o parte din ceea ce se cheamă ştiinţă. Aici. cum sunt: percepţie. Existenţa umană dobândeşte semnificaţie şi interes numai în măsura în care suntem conştienţi de faptul că „a fi în lume" presupune a fi legaţi de acea lume. 49). Filozofia fenomenologică în analiza datelor calitative exista trei mari tradiţii: cea fenomenologică. Husserl face distincţia între două tipuri diferite de intuiţie: intuiţii empirice care „prezintă" obiecte reale şi intuiţii ideative. mens sana in corpore sano. cogniţie. Husserl introduce termenul de ştiinţă eidetică . cunoştinţe (Giorgi. este diferit şi de actul perceptiv conştient.

Aceasta este studiul procesului de conştientizare a obiectelor şi evenimentelor la care ajunge orice om (Giorgi. Fenomenologia este un mod descriptiv. frică. Analiza fenomenologică este preocupată de convingerile şi cogniţiile persoanei. 1995) este cel care aduce clarificări suplimentare. diferenţa apare în maniera de percepere al rolului cogniţiei. reflectiv şi interpretativ de cercetare. de modul cum gândeşte şi simte aceasta despre subiectul abordat. o organizaţie . oraşul multietnic. Scopul analizei de discurs este elucidarea relaţiei şi interacţiunii dintre afirmaţiile verbale ale persoanei şi discursurile . Metoda fenomenologică este opusă abordărilor care încearcă să producă o „imagine obiectivă" a obiectului sau evenimentului. Altfel spus. a fi promovat. Deşi ambele metode subliniază importanţa limbajului. constituie principiile analizei fenomenologice. precizând ce NU este fenomenul: • nu este lumea interioară • nu este o stare de conştiinţă • nu este un act de introspecţie • nu este un fapt mental • nu este o impresie Fenomenul reprezintă lumea externă percepută într-un mod specific. etc. încercând să descrie în detaliu conţinutul şi structura proceselor de conştiinţă. fenomenologia încearcă să facă vizibil invizibilul. în contrast.pentru a denumi ştiinţele conceptuale (ştiinţe despre „ceea ce este posibil"). Jarman şi Osborn. totuşi acordă şanse de accedere la cogniţii prin procesul de analiză a transcrierilor relatărilor. a deveni părinte. Cercetarea fenomenologică investighează modul în care persoana percepe lumea sa. Este important ca analiza fenomenologică să fie distinsă de analiza de discurs. Descripţiile pot fi obţinute prin interviuri de profunzime sau pot fi scrise de persoanele incluse în cercetare. furie. Metoda se bazează pe descripţiile experienţelor de viaţă cotidiană ale participanţilor şi mai puţin pe explicaţii. Scopul final este acela de a accede la cunoaşterea autentică a modului în care persoana sau grupul experienţiază fenomenul. depresie. experienţa fenomenologică surprinde relaţia dintre subiectivitate şi lumea reală. 5.2. analiza de discurs este sceptică în privinţa posibilităţii de a releva cogniţiile prin analiza detaliată a naraţiunilor verbale. gelozie. voluntariatul. corporaţia multi-naţională Merleau-Ponty (cit. a apela la avort. descrise de participanţi. Cercetarea fenomenologică Trăsăturile fundamentale ale fenomenologiei descrise mai sus. Deşi analiza fenomenologică recunoaşte că naraţiunea verbală nu face neapărat transparente convingerile persoanei. în fenomenologie cercetătorul caută să surprindă semnificaţiile de profunzime ale experienţelor trăite de participanţi.ajutorul social. de a „deschide o fereastră" către experienţă. ocupă locul central în preocupările fenomenologiei. Cu alte cuvinte.a fi bolnav. textuală a esenţei lor. Fenomenul poate fi: • o situaţie . Viaţa de zi cu zi. iubire • un program. ci ca o tradiţie de abordare care permite cercetătorului transformarea experienţelor de viaţă într-o expresie narativă. Multe din asumpţiile analizei fenomenologice sunt fundamentate pe teoria cogniţiilor sociale (Smith. • o emoţie .fericire. a divorţa. aşa cum este ea experienţiată de participanţi. Astăzi este acceptait faptul că termenul de fenomen a creat mult timp confuzie. Unii cercetători preferă să gândească fenomenologia nu atât ca o metodă în sine. în Giorgi. O abordare calitativă este fenomenologică în măsura în care este interesată de percepţiile personale ale unui obiect sau fenomen. 1995). 1999).

preexistente pe care persoana se bazează în procesul de comunicare.
Există diferenţe certe şi între analiza fenomenologică şi cea de conţinut. Spre
deosebire de analiza de conţinut, analiza fenomenologică nu este interesată de
frecvenţa de apariţie a unor cuvinte sau propoziţii. înţelegerea semnificaţiilor
fenomenelor aşa cum sunt ele trăite de participanţi se realizează în analiza
fenomenologică prin relaţia interpretativă pe care o are cercetătorul cu transcrierile
interviurilor.
O analiză comparativă a cercetării de tip fenomenologic cu cea a teoriei generate este
prezentată în capitolul următor.
Cercetarea fenomenologică nu porneşte de la formularea de întrebări. Investigaţia are
ca punct iniţial o experienţă concretă de viaţă (ex. infertilitate, boală cronică). Scopul
cercetării fenomenologice nu îl constituie conturarea de răspunsuri la întrebările
iniţiale, ci identificarea a ceea ce este esenţial în acel
fenomen. Surprinderea esenţialului presupune o analiză intensă, de profunzime; în
consecinţă, analiza a şase-zece interviuri este suficientă. Deşi oricare dintre tehnicile
calitative pot fi numite metode de profunzime, cu siguranţă analiza fenomenologică
merită în cel mai înalt grad acest atribut. Sarcina cercetătorului este de a face o
imersie în materialele care descriu fenomenul până când semnificaţia şi esenţa
lucrurilor devin clare pentru el. în procesul de imersie, cercetătorul pune în
„paranteză" percepţiile personale, cu scopul de a găsi semnificaţiile autentice ale
fenomenului. Ar fi o greşeală să se considere că aceste ultime semnificaţii sunt cele
„adevărate" (Moustakas, 1994).
Procesul de pătrundere a înţelesului profund al fenomenului se realizează prin diverse
tehnici. Spielberg (cit. în Morse şi Field, 1996) descrie procesul de accedere la esenţa
fenomenului în şapte secvenţe:
1. Intuiţia este primul pas în procesul fenomenologic. Intuiţia nu este o iluminare; ea
presupune dezvoltarea conştiinţei cercetătorului asupra fenomenului prin ascultare şi
privire.
2. Analiza implică identificarea structurii fenomenului studiat, identificare ce
are loc printr-un proces dialectic (prin conversaţii cu participanţi).
3. Descrierea fenomenului este cea de-a treia fază. In căutarea esenţei,
fenomenologia trece de la descripţiile fragmentare la descoperirea aspectelor comune.
4. Observarea modurilor în care fenomenul prinde contur.
5. Explorarea conştientă a fenomenului. în acest pas, cercetătorul reflectă
asupra relaţiei proprii cu fenomenul (afinităţi, distanţare, etc).
6. In penultimul pas, cercetătorul îşi suspendă convingerile şi cunoştinţele ştiinţifice
proprii, realizând procesul ce poartă numele de reducţie fenomenologică. Scopul
reducţiei fenomenologice este de a oferi o descripţie a esenţei fenomenului cât mai
puţin marcată de cercetător.
7. Ultimul pas, de natură hermeneutică, implică interpretarea semnificaţiilor
ascunse al!e fenomenului. , ~ "
5.3. Analiza tematică
Analiza tematică presupune căutarea şi identificarea firului comun care apare în
interviuri printr-un proces inductiv de explorare şi descoperire. Rezultatele cercetării
(în acest caz, temele majore) nu confirmă sau infirmă ipoteze ci reies din datele
adunate. Temele sunt concepte semnificative care leagă părţi importante din interviuri.
Acestea mai pot fi definite şi ca patternuri coerente de semnificaţie identificate în
conţinutul interviurilor. în cele mai multe cazuri temele au un caracter relativ abstract.
Ele nu se dezvălui imediat cercetătorului, semnificaţiile fenomenului nu sunt
transparente la prima citire a interviurilor. Prin urmare, ele trebuie descoperite printr-

un proces de analiză şi interpretare susţinută din partea cercetătorului. Termenul de
analiză fenomenologică interpretativă, introdus de Smith (1999), ilustrează caracterul
metodei.. Smith, Jarman şi Osbom (1999) descriu reperele generale care ghidează
analiza tematică.
(1) Primul pas presupune citirea repetată a transcrierilor, cu scopul de a deveni cât
mai familiar cu conţinutul acestora. Fiecare nouă recitire aduce cu sine noi înţelesuri
pentru cercetător. Este recomandabil ca fiecare transcriere să fie citită în detaliu
înainte de a trece la o a doua. Atunci când sunt transcrise interviurile, este preferabil
să se acorde un spaţiu suficient de larg, atât în partea stângă a foii cât şi în cea dreaptă.
In spaţiul stâng se notează primele comentarii şi sintetizări, interpretări preliminare
sau asocieri generate de lectura interviului.
(2) Se sintetizează notele scrise în partea stângă a foii utilizând marginea dreaptă.
Aici se notează temele care reies din conţinutul interviului, apelând la cuvinte-cheie
sau expresii care surprind esenţa a ceea este descoperit. Procesul poartă numele de
codare iniţială. Pentru fiecare temă identificată se produce un cod. Procesul de codare
este în fapt un proces de analiză propriu-zisă, iar codurile sunt reprezentări formale
ale gândirii analitice. Codurile pot să ia diferite forme: cuvinte cheie, numere, puncte
colorate, abrevieri - opţiunea aparţine cercetătorului. în acest
stadiu preliminar, de codare iniţială, nu este necesar ca acele cuvintele-cheie să fie
definitive, dar e important ca ele să articuleze conceptul identificat. De exemplu, în
interpretarea tematică a interviurilor care abordau durerea cronică, temele identificate
în stadiul preliminar al analizei au fost: nesiguranţă, căutare de explicaţii, încercarea
de a da un sens suferinţei, implicaţii personale. In această primă etapă a analizei
tematice, transcrierile sunt tratate ca date potenţiale şi nu se omit sau selectează părţi
din conţinuturi, pe criteriul relevanţei sau irelevanţei. Codările iniţiale trebuie să fie
cât mai largi.
(3) Pe o pagină separată sunt listate temele identificate şi se caută relaţii între acestea.
In acest proces apare evident că unele teme pot fi ordonate împreună, după cum pot să
apară teme noi. în momentul în care noi clusteri au fost identificaţi se reia
interacţiunea cu textul transcrierii pentru a verifica semnificaţia celor spuse de
participant.
(4) Se continuă la fel cu fiecare transcriere, pentru a identifica teme comune şi noi.
Fiecare temă este codată pe marginea dreaptă a paginii. Temele noi identificate în
interviul al doilea, al treilea, etc, se verifică şi în transcripţiile anterioare. Pentru
fiecare interviu se realizează acea pagină separată descrisă la punctul (2), care listează
temele.
(5) Atunci când procesul de căutare de clusteri tematici în fiecare interviu a luat
sfârşit, se trece la căutarea temelor care reflectă experienţele comune. Toate temele
identificate sunt scrise pe o pagină separată pentru a facilita găsirea de similarităţi sau
conexiuni între ele. Astfel, se poate pune în evidenţă faptul că unele teme pot fi
grupate împreună în teme supraordonate care aglutinează temele disparate. Noi
clusteri, cu un grad mai înalt de generalitate se conturează din temele iniţial
identificate. Acestea reflectă experienţa comună împărtăşită de participanţi. Ele sunt la
rândul lor etichetate, fiind produse noi categorii de coduri.
(6) Se realizează un tabel sintetic, care cuprinde temele majore identificate şi
ordonate coerent. De cele mai multe ori, odată cu identificarea temelor sunt
conturate şi subtemele adiacente fiecărei categorii tematice. Tabelul trebuie să
cuprindă şi
indici care să arate locul unde pot fi găsite pasajele care ilustrează temele (de obicei se
utilizează cuvinte cheie preluate din pasaj şi numărul interviului, al paginii şi al

paragrafului, de ex. plăcerea de a fi împreună, 4.11.5). Odată ce acest sistem de
codare numeric şi conceptual a fost creat, fiecare interviu este citit din nou pentru a ne
asigura că semnificaţiile psihologice implicite şi explicite au fost identificate corect în
descripţii şi că se regăsesc în temele conturate.
(7) Temele majore astfel identificate sunt verificate şi prin căutarea discrepanţelor.
Acestea trebuie să direcţioneze cercetătorul spre reluarea analizei, într-un proces
ciclic, reiterativ.
(8) în următorul pas, transcrierile se rearanjează în funcţie de codurile primite. Se
creează fişiere (preferabil în computer, dar pot fi realizate şi prin decupaje propriu-
zise) cu pasajele din interviuri care ilustrează fiecare temă majoră comună.
De exemplu, putem avea cinci foldere care corespund celor cinci teme majore
identificate. Fiecare folder conţine extrase din interviuri care ilustrează tema
respectivă. Chiar şi în această fază temele pot fi „rafinate" odată cu lecturarea repetată
a pasajelor respective.
(9) Stadiul final este acela al trecerii de la texte fragmentate la o perspectivă
holistică asupra datelor. Analiza tematică se traduce într-o naraţiune. Distincţia netă
dintre analiză şi producerea unui text coerent este una falsă. Analiza continuă şi în
procesul de scriere. Structura naraţiunii este dată de experienţele comune
participanţilor. Totuşi, aceasta nu implică ignorarea experienţelor unice sau
contradictorii. Raportul cercetării fenomenologice presupune aceleaşi elemente
tipice oricărui raport de cercetare calitativă, descrise în alte capitole (vezi cap. 1 şi 2).
Paşii analizei fenomenologice, redaţi sintetic în tabelul 5.1. nu trebuie să se
transforme în prescripţii rigide. Analiza tematică nu este un proces mecanic. A lucra
sistematic este important, dar la fel de important este a lucra creativ. Cunoştinţe,
abilităţi, spirit analitic şi sintetic, creativitate, practică şi experienţă, sunt condiţii
esenţiale pentru a ajunge la semnificaţiile profunde din relatările participanţilor.
Balanţa dintre înţelegere raţională şi intuitivă,
dintre rigoare sistematică şi creativitate interpretativă sunt cheia succesului în analiza
fenomenologică.
Tabelul 5.1. Procesul de analiză tematică
5. Citirea şi recitirea repetată a fiecărui interviu şi realizarea unei sintetizări, asocieri şi interpretări
preliminare
6. Căutarea de categorii tematice în fiecare interviu şi codarea lor iniţială
7. Identificarea relaţiilor dintre teme şi gruparea temelor în categorii supraordonate
8. Reluarea procesului pentru fiecare interviu
9. Căutarea experienţelor comune (un nou set de teme şi coduri sunt produse)
10. Realizarea tabelului sintetic cu temele majore identificate în toate interviurile
11. Identificarea discrepanţelor
12. Gruparea extraselor care ilustrează temele majore
13. Analiza temelor majore prin crearea unui text narativ (analiză
interpretativă)_____________________________________________
5.4. Analiza tematică în studiul sănătăţii reproducerii din România
Pentru o mai bună ilustrare a metodei fenomenologice, vom prezenta succint
rezultatele a trei studii calitative realizate cu scopul de a explora efectele contextului
politic, cultural, social şi economic asupra comportamentului sexual şi de
reproducere. Primul studiu (Baban şi David, 1994, 1996; David şi Baban, 1996) şi-a
propus investigarea consecinţelor politicii pronataliste dusă de regimul Ceauşescu
timp de 24 de ani, la nivelul percepţiilor asupra sexualităţii, practicilor contraceptive,
sarcinilor nedorite şi a relaţiilor dintre partenerii de cuplu. In acest scop au fost
intervievate 50 de femei cu vârste, educaţie şi profesii diferite. Analiza tematică a
interviurilor a identificat următoarele teme majore şi subteme:
Sexualitatea - subiect tabu în familie

practică de planificare familială acceptată social • avortul repetat Decizia pentru avort: răspuns la condiţiile vieţii de zi cu zi • condiţii precare de viaţă • luxul de a face copii • Dumnezeu vede şi înţelege Practici contraceptive • Tradiţie în practicile contraceptive şi ale recurgerii la avort 8 Raţionalizarea rezervei faţă de metodele moderne de contracepţie • Tendinţe demografice şi anxietăţi naţionaliste Corporalitate şi sexualitate • Reluctanţă individuală şi instituţională faţă de un dialog deschis • Pornografia indice al revoluţiei sexuale . în acest scop au fost realizate atât interviuri individuale cât şi grupuri- focus.„ cadoul" democraţiei • recompensa anilor de suferinţă şi umilinţă • avortul .• atmosferă de familie puritană • reguli restrictive • percepţia virginităţii ca virtute • imoralitatea relaţiei sexuale premaritale Sexualitatea: jenă. comportamentul de reproducere şi practica recurgerii la avortul legal în contextual tranziţiei la democraţie şi economie de piaţă. 2000c) urmăreşte analiza convingerilor şi atitudinilor femeilor faţă de sexualitate. solitudine în interiorul relaţiei Schimbarea regimului politic din România a adus cu sine şi eliberarea corpului femeii şi a practicilor de reproducere de sub controlul statului. stres şi ameninţare • bariere interne şi externe în atingerea intimităţii • practici contraceptive tradiţionale • percepţia ambivalenţă a sexualităţii-sursă de intimitate şi de ameninţare lunară • sexualitatea ca şi notă esenţială a masculinităţii • sexualitate şi triplul rol al femeii Sarcina nedorită . Analiza a reliefat următorul tablou tematic: Ororile trecutului • amintiri vii şi dureroase • demnitate feminină marcată • lecţia trecutului Avortul legal . Cel de-al doilea studiu (Baban. umilinţa şi teroarea practicii avortului clandestin • frica de moarte şi riscul apelării la serviciul medical • suferinţă fizică şi psihică asumată • reluctanţă în viaţa sexuală după avortul clandestin Relaţii între parteneri şi contradicţii în comunicare • percepţia căsătoriei ca şi sursă de statut social pentru femeie • relaţie de tip patriarhal • susţinerea carierei soţului • rolul de soţie şi strategia de compromis şi evitare de conflicte • rolul de mamă şi renunţarea la identitatea personală • viaţa de familie şi lupta cotidiană cu lipsurile materiale • solidaritate în confruntare cu lumea.eveniment catastrofal • maternitate dorită » eşecul repetat al metodelor contraceptive tradiţionale • percepţia sarcinii nedorite ca traumă şi eşec personal 8 acceptare resemnată sau respingere completă Avortul clandestin: stresul asumării deciziei şi preţul său psihologic » percepţia avortului ca mijloc de a proteja familia • asumarea riscurilor avortului clandestin • anxietatea.

• A arăta bine - indice al succesului social
• Funcţii profilactice ale legalizării prostituţiei Mass-media şi percepţia femeii
• „Cum să pui mâna pe un bărbat"
• „Cum să-ţi păstrezi soţul"
• „Cele 10 porunci ale femeii perfecte"
• „Cum să vezi viaţa în roz"
• „Preţul succesului"
Motivaţia celui de-al treilea studiu a fost generată de dorinţa de a explora ideologia
masculină din cultura noastră şi impactul ei asupra: (a) valorilor şi atitudinilor sexuale
masculine; (b) naturii relaţiilor complexe dintre sexualitate, comportament de
reproducere şi atitudini parentale; precum şi (c) asupra naturii relaţiilor de cuplu şi a
modului în care percepţia masculinităţii şi feminităţii influenţează aceste relaţii. Au
fost invitaţi să ia parte la studiu 50 de bărbaţi cu vârste cuprinse între 18 şi 57 de ani,
cu niveluri de educaţie şi profesie diferite. Analiza interpretativă fenomenologică de
profunzime a celor 50 de interviuri a evidenţiat patra teme majore: Sexualitatea
masculină - construcţie eclectică
• sexul ca experiment
• sexul ca iubire şi implicare afectivă
• sexul ca atracţie fizică
• sexul ca nevoie fiziologică
Raţionalizare comportamentelor sexuale şi de reproducere de risc
• cârpe diem şi ruleta rusească
• sexul natural
• contracepţia modernă - substanţe nenaturale
• prezervativul şi sexul accidental sau ilicit
• avortul - un rău necesar Sentimentul de continuitate şi permanenţă
• copiii - îndeplinirea rolului de adult
• maternitate - experienţă naturală pentru femeie
• paternitate - suport şi siguranţă financiară
• mama - prezenţă obligatorie pentru satisfacerea nevoilor copilului
• tatăl - figura cheie pentru dezvoltarea armonioasă a copilului
Bărbat „adevărat" şi femeie „potrivită" - cheia mariajului fericit
• masculinitate: putere, încredere, succes, responsabilitate
• feminitate: căldură, înţelegere, delicateţe, senzualitate
• feminismul ca mişcare extremistă împotriva bărbaţilor
• feminismul ca şi consecinţă a complexelor sau traumelor Interpretările
categoriilor identificate în cele trei studii nu se pretind a fi caracteristice pentru
întreaga populaţie adultă a ţării. Acestea surprind percepţiile, convingerile şi
experienţele participanţilor la studiu care pot fi caracteristice şi pentru alte grupuri
sociale din România.
CAPITOLUL 6 METODA TEORIEI GENERATE
6.1. Definirea teoriei generate
Grounded theory (teoria generată sau fundamentată) este o strategie de cercetare
calitativă dezvoltată de Glaser şi Strauss (1967), membrii ai Şcolii de sociologie de la
University of Chicago. Metoda îşi are rădăcinile în psihologia socială a lui W. James,
C.H. Cooley şi W.I. Thomas, dar şi în experienţa acumulată de cei doi autori în studiul
pacienţilor muribunzi şi a aspectelor sociale ale morţii. Apariţia metodei face parte din
mişcarea de distanţare a sociologiei americane faţă de abordările pozitiviste din
ştiinţele sociale şi de conturare a unor tehnici de cercetare care să permită formularea
de teorii bazate pe date experienţiale şi ancorare în realitate. Glaser şi Strauss se opun

divizării arbitrare dintre teorie şi cercetare, dintre cercetarea cantitativă, "riguroasă" şi
cea calitativă, "nesistematică şi bazată pe impresii", dintre procesul de colectare a
datelor şi cel de analiză. Unul dintre scopurile metodei dezvoltată de Glaser şi Strauss
este şi acela de a încuraja cercetătorii de a lucra creativ în elaborarea de teorii (Locke,
1996). Teoria generată este o strategie interpretativă care împărtăşeşte filozofia
analizei fenomenologice, în ciuda faptului că există şi distincţii clare între cele două
metode (vezi tabelul 6.1). Alte repere filozofice ale metodei sunt reprezentate de
simbolismul interacţionist, de principiile pragmatismului cât şi ale umanismului
american (Annells, 1996).
Metoda constă în procesul de colectare, analiză şi interpretare de date cu scopul
declarat de a dezvolta o teorie asupra fenomenului studiat şi de a genera modele
explicative ale comportamentului uman (Strauss, 1987). Metoda implică o strategie
empirică de cercetare, respectarea unui set de proceduri ce ghidează cercetarea şi
strategii inductive, deductive şi de
verificare a analizei de date. Se porneşte de la cazuri, evenimente, experienţe
individuale şi se dezvoltă progresiv, prin sintetizare, categorii conceptuale abstracte
care explică datele cercetării. Cu alte cuvinte, se porneşte de la un subiect de cercetare
şi se ajunge prin analiză inductivă la o teorie relevantă pentru lumea socială. Pe baza
teoriei formulate se pot deduce ipoteze care sunt ulterior verificate. Dacă în cazul
metodei acţiune-cercetare există o interacţiune între procesul de cercetare şi cel de
schimbare, caracterul dominant al teoriei generate este unitatea implicită şi explicită
dintre cercetare şi dezvoltarea teoriei. Metoda furnizează mijloace riguroase de a da
un sens conceptual unei baze largi de date şi de verificare a ideilor intuitive şi de.
Abstractizările sunt construite pornind de la date şi bazându-se pe date. Metoda este
adecvată pentru studiul proceselor individuale, interpersonale şi a relaţiilor reciproce
dintre indivizi şi fenomenele sociale.
Adepţii teoriei generate apreciază că metoda are potenţialul de a rezolva criza de
încredere prin care trece metodologia cercetării socio-umane prin puntea pe care o
creează între abordarea pozitivistă şi cea interpretativă (Charmaz, 1999). Un scop
declarat al lui Glasser şi Strauss (1967) este acela de a depăşi caracterul descriptiv şi
interpretativ al metodei fenomenologice, care îşi propune surprinderea vocilor
participanţilor. Tabelul 6.1 prezintă o comparaţie între metoda fenomenologică şi cea
a teoriei generate.
Ca repere distincte ale teoriei generate, care vor fi discutate în paginile următoare,
amintim:
• eşantionarea teoretică
• colectare de date din surse multiple
• procesul de codare
• saturarea categoriilor
• densitatea conceptuală
• procesul constant de comparare
• dezvoltarea unei teorii substantivale şi formale.
Tabel 6.1. Analiză comparativă a metodei fenomenologice şi a teoriei generate
Analiza fenomenologică
Teoria generată
derivă din filozofia
fenomenologică
ia în considerare contextul
relaţional
subliniază semnificaţia
experienţelor trăite
subliniază intuiţia

ia în considerare "comunul" din
viaţa cotidiană
orientată spre descoperire
focalizată spre cunoaşterea de tip
cum este
interesată de percepţia timpului
şi spaţiului
importanţa limbajului şi textului
semnificaţii construite prin
practici cotidiene
interviul este suficient
• analiza datelor generează cazuri paradigmatice şi teme
derivă din filozofia simbolismului interacţionist ia în considerare contextul social şi interpersonal
subliniază experienţa şi procesele sociale subliniază construcţia conştientă a semnificaţiei ia în
considerare inteligenţa reflexivă şi alegerile conştiente orientată spre descoperire focalizată spre
cunoaşterea de tip ce este
interesată de percepţia timpului şi spaţiului
importanţa limbajului şi textului semnificaţii exprimate prin simboluri şi interacţiuni interviul este
completat de observaţia participativă, şi/sau de analiza de documente analiza datelor generează coduri,
categorii, teorii şi modele
6.2. Stadiile teoriei generate
Sunt descrise patru stadii în desfăşurarea teoriei generate. Totuşi, trebuie să
specificăm că în realitate cercetarea nu se desfăşoară liniar, procesul de explorare
fiind atât ierarhic cât şi recursiv. Datorită caracterului flexibil, teoria generată mai este
denumită de Glaser (1999) şi adopt-and-adapt method. în teoria generată cercetătorul
se implică simultan în: colectarea de date,
analiza şi categorizarea lor prin dezvoltarea de coduri deschise, scrierea de note
analitice (memo) pentru a explica categoriile dezvoltate, identificarea categoriei
esenţiale, reluarea paşilor anteriori pentru a verifica şi rafina analiza, dezvoltarea
teoriei. Aşa cum reiese din această succintă descriere, teoria generată implică deliberat
interacţiunea continuă dintre procesul de adunare de date, cel de analiză şi de
elaborare a teoriei (Miller şi Fredericks, 1999). Descriem în continuare conţinutul
fiecărei etape.
Stadiul 1: adunarea de date se realizează preponderent prin interviuri semi-
structurate, dar şi prin observaţie şi consultarea de documente (jurnale, scrisori,
biografii, materiale mass-media, video-casete). Cercetătorul adună date, le codează, le
analizează şi decide dacă mai are nevoie de noi date pentru elaborarea teoriei şi de ce
tip de date. Interviul se transcrie imediat după ce a fost realizat pentru a fi citit şi
analizat. Astfel, intervievatorul poate să adapteze ghidul interviului (prin omiterea sau
introducerea unor noi topici) în funcţie de nevoile cercetării. Datele adunate în faza
iniţială direcţionează colectarea ulterioară de noi date. Acest fapt permite creşterea
"saturaţiei" categoriilor identificate precum şi apariţia de informaţii mai puţin
comune. Pentru a descrie modul de colectare de date în teoria generată, este utilizată
uneori analogia cu forma unui furnal (Silverman, 2001). Iniţial, interesul
cercetătorului pentru subiectul abordat este larg, dar pe măsură ce studiul progresează
are loc o focalizare treptată spre topici specifice.
Primul stadiu din teoria generata mai poartă numele de eşantionare teoretică deoarece
colectarea de date este ghidată mai degrabă de constructe teoretice şi nu de criterii de
reprezentativitate a eşantionului. în prima fază de colectare a datelor cercetătorul
foloseşte orice tip de eşantionare care îi este la îndemână. Această fază poartă numele
de eşantionare deschisă şi este acompaniată de procesul de codare deschisă (vezi
paragraful următor). In următoarea fază a adunării de date, cercetătorul va urmări o
eşantionare variată (pentru a obţine date diverse şi a identifica cât mai multe faţete

Codarea deschisă presupune realizarea unei analize secvenţiale. în faza de codare iniţială. • găsirea unui nume provizoriu fiecărui cod. • verificarea meticulozităţii codării (dacă codarea a acoperit toate datele). "Care sunt consecinţele acţiunii? ". respectiv document de document. paragrafe. In cea de a treia fază. prin identificarea de concepte sau categorii care sintetizează caracteristicile pasajelor. în paralel cu procesul codării. cât mai logic conectat cu datele empirice şi să aibă un caracter activ (care redă procese. propoziţii. putere. idei. categoria esenţială şi teoria elaborată. care vor fi apoi integrate în teoria elaborată. numele codului poate fi schimbat pe parcursul analizei. a primelor impresii. "Ce se întâmplă aici?" "Ce fac /ce spun aceste persoane"! sau "Ce dimensiune indică acţiunea?". acţiuni şi nu fapte statice). mecanism defensiv. dimensiuni) generate de însuşi datele cercetării. numele trebuie să fie cât mai specific. fişele de observaţie sau documentele) sunt examinate şi reduse la unităţi semantice mici. In fazele ulterioare de analiză. Această fază de eşantionare este dublată de codarea selectivă. în general se ia ca reper eşantionarea discriminatorie. • focalizarea pe dimensiunile relevante. Codul este deci un termen ce desemnează orice produs al analizei (categorie sau relaţie între două sau mai multe categorii). care implică o selecţie directă şi deliberată a persoanelor. analiza datelor devine un proces sistematic şi riguros prin care se realizează legătura fundamentală dintre datele brute şi dezvoltarea teoriei. Pe baza semnificaţiilor descoperite în date se generează categorii (aşa numitele categorii substantivale). documentelor care să verifice şi să confirme eventual. propoziţie de propoziţie. mai corect spus conceptualizarea datelor sau dezvoltarea de categorii teoretice. Codarea implică punerea de întrebări despre semnificaţia datelor şi oferirea de răspunsuri provizorii. în codarea deschisă se recomandă: • identificarea "in vivo" a codurilor (adică în datele obţinute de la participanţi) la care se pot adăuga concepte teoretice existente în teoriile relevante cercetării (ex. aceste note permit trecerea de la cazuri individuale la definirea . gânduri.ale fenomenului) care este dublată de codarea axială. Stadiul 2: codarea este cea mai importantă procedură de organizare a datelor în teoria generată. locurilor. imagine de sine etc). Fragmentarea datelor are ca scop gruparea lor în categorii conceptuale care sunt generate de semnificaţia datelor analizate şi în care acestea se potrivesc. paragraf de paragraf. datele brute (transcrierile interviurilor. Prin codare. axială şi selectivă. Strauss şi Corbin (1998) sugerează trei modalităţi distincte (amintite deja) de a coda datele. tentative interpretative sub formă de note de cercetare sau aşa numitele memo. stigmă. ca nume de cod pot fi utilizate şi expresii relevante folosite de participanţi. astfel. notele de cercetare reprezintă pasul intermediar dintre codare şi scrierea primului draft al raportului. vorbim de codare deschisă. Este preferabil ca aceste categorii să apară din date şi nu să se impună asupra datelor prin categorii construite anterior analizei. identificate în cuvinte. Scopul codării deschise este acela de a identifica conceptele generale (categorii. Codarea este un termen generic care descrie operaţionalizarea datelor brute. codarea este direcţională către identificarea unor categorii cu un grad mai înalt de abstractizare şi generalizare. • localizarea cazurilor comparabile din perspectiva dimensiunilor identificate. Codarea deschisă se fundamentează pe procesul de comparare a datelor şi pe cel de punere de întrebări: "Despre ce este vorba în aceste date?". • notarea.

aceasta poartă numele de categorie esenţială (core catgory) şi centralitatea ei se fundamentează pe faptul că . Relaţia dintre codarea deschisă. apar alte întrebări: "ce semnificaţie au categoriile?". pe măsură ce sunt conturate categorii conceptuale şi relaţii între acestea. Conceptul vizează preocuparea cercetătorului de a avea suficiente date pentru o înţelegere cât mai profundă a fenomenului. Prin această tehnică. cât şi prin centralitatea sa. Codarea selectivă este faza finală a procesului de codare şi se referă la stabilirea categoriei pivotale. cercetătorul poate decide să compare experienţa durerii la femei cu cea a bărbaţilor.. De exemplu. Dacă în primele faze ale studiului. cercetătorul ajunge la o înţelegere mai nuanţată a categoriilor identificate. Saturarea teoretică este o altă caracteristică esenţială în teoria generată. scrierea notelor şi formularea de ipoteze (vezi figura 6.2). codurile. "Densitatea conceptuală". cercetătorul îşi pune întrebări de genul "care sunt caracteristicile fenomenului?" sau "când apare fenomenul?". CS — categorie substantivală CG — categorie generală CE — categorie esenţială Fig. Trebuie reţinut că procesul de codare şi comparare nu se realizează distinct faţă de cel de intervievare. este decizia luată de cercetător de a opri colectarea de date atunci când acesta simte că date suplimentare sau analize adiţionale nu mai generează categorii noi. pe baza datelor. "au ele relevanţă şi pentru alte grupuri de persoane sau în alte circumstanţe?" Teoria se constuieşte. a tinerilor cu cea a vârstnicilor. diagramelor. Compararea se va realiza la toate nivelurile de analiză şi pe criterii cât mai diferite: se vor compara cazurile între ele. cel analitic. frecvenţa apariţiei sale şi implicaţiile asupra unei teorii mai generale.1. a celor îngrijiţi la domiciliu cu cei spitalizaţi. Categoria esenţială are un grad înalt de generalitate şi abstractizare şi este identificată atât prin căutarea asocierilor relevante cu alte categorii şi subcategorii. care posedă poprietatea de a conecta toate celelalte categorii. notelo. iar metoda dezvoltată de autori are ca obiectiv principal ghidarea cercetătorului în generarea de teorii. Stadiul 4: elaborarea teoriei prin integrarea categoriilor identificate pe baza datelor reprezintă scopul ultim al metodei. într-un studiu al durerii în care s-a elaborat categoria experienţierea emoţională a durerii fizice. Spre deosebire de cercetarea pozitivistă care îşi pr«pune testarea de ipoteze. proces relaţional cu cel de saturaţie. Aşa cum am arătat. un pas important este identificarea categoriei supraordonate. sintetizate în multitudinea de categorii (Strauss şi Corbin (1998).patternurilor de acţiune. evenimentele. La un anumit moment se poate spune că acele categorii identificate sunt saturate în date şi exemple ilustrative. Saturarea este mai degrabă o decizie decât un proces. trecându-se astfel la ultimul stadiu al cercetării. metoda teoriei generate facilitează apsriţia de ipoteze. Codarea axială se realizează în faza a doua de codare şi implică analiza intensivă a fiecărei categorii identificate prin codarea deschisă (categorii substantivale) în scopul descoperiri relaţiilor dintre acestea. Teoria este definită de Strauss şi Corbin (1998) ca fiind o relaţie plauzibilă între concepte şi seturi de concepte. categoriile. în dezvoltarea teoriei. defineşte bogăţia evidenţelor empirice pentru modelul generat. practic. 6. Figura 51 redă relaţia dintre cele trei tipuri de codări şi produsele (categoriile) astfel generate. axială şi selectivă Stadiul 3: compararea constantă a categoriilor identificate permite căutarea de patternuri similare şi diferite.scrise odată cu idenificarea codurilor (memo) şi a ipotezebr formulate. în acest sens este deosebit de util realizarea de diagrame care să reprezinte relaţiile descoperite. codurilor. respectiv că se poate elabora o teorie a fenomenului studiat şi că teoria acoperă toate datele adunate. cercetătorul începe să îşi sintetizeze primele note teoretice. contextele. esenţială sau centrală (core category) şi a relaţiilor dintre aceasta şi celelalte categorii. După ce criteriul saturaţiei a fost atins.

Odată "construită" teoria. criterii care pot fi aplicate şi în cazul teoriei generate. deci ignoranţă teoretică. Scopul acestei proceduri este ca teoria elaborată să fie puternic fundamentată pe date şi nu pe constructe teoreticeexistente. ci mai degrab. Relevarea implicaţiilor teoriei substantivale asupra altor domenii conduce la generarea de teorii formale.3. comunicarea medic- pacient.acoperă o variaţie largă a fenomenului explorat. fenomenologice sau critice.1. Teoria generată poate fi utilizată de pe poziţii post-pozitiviste. bine circumscris (ex. tastăm dacă noile date se "potrivesc" sau nu cu teoria creată. construită prin procesul descris sus. flexibilitatea metodei care poate fi adaptată la diferite paradigme epistemologice sau ontologice. Nu sugerăm omiterea lieraturii relevante. ideile şi intuiţiile cercetătorului se verifică pe baz. într-o evaluare generală. Deseori. Cercetarea pe baza metolei teoriei generate presupune ca activitatea de consultare a literaturii de specialitate să aibă loc după adunarea de date şi analizi lor preliminară. Aceasta se produce printr-o manieră discursivă. care ar putea influenţa analiza şi modelul generat. Procesul de amânare i cercetării bibliografiei are în acest caz. Teoria trebuie concepualizată ca ceva fluid. reflectă caracterul ei fundamental. un efect formativ pntru scopul final al studiului. feministe. CAPITOLUL 7 ANALIZA DE DISCURS 7. .) şi teori formale (generale). Jonathan Potter şi Margaret Wetherell. categoria eseiţială face referire la un proces social sau psihologic fundamental. Chamberlain (1999) sugerează că în cazul teoriei generate. Strauss şi Corbin (1998) propun câteva direcţii care ar favoriza un viitor pozitiv pentru teoria generată: • mai multe cercetări realizate în culturi diferite • utilizarea metodei în contexte sociale cât mai diverse • combinarea teoriei generate cu metode hermeneutice sau cu alte metode calitative • utilizarea programelor de analiză computaţională • elaborarea unor teorii şi interpretări cât mai variate. 6. adică teorii cu relevanţă pertru un domeniu anume. munca în echipă. în c^pitolul I au fost prezentate criteriile de verificare ale oricărei cercetări calitative. Caracterul flexibil al metodei derivă clin natura strategiilor sale inductive. delincventa juveiilă. Cu alte cuvinte. -opul elaborării teoriei este de a dezvolta ipoteze. Acestea sunt tastate prin permanenta comparaţie a datelor care apar în urma \_jjior noi cercetări. Ian Parker. Alte puncte tari ale metodei descrise în capitolul de faţă. etc. Perspectivele teoriei generate Un argument puternic în favoarea teoriei generate se referă \0. Experienţa cercetătorului şi cunoştinţele sale sunt binevenite în fazele ulterioare dezvoltării teorei. în sensul suilinierii că realitatea socială nu este "descoperită". potenţialul de teoretizare al procesului de explorare şi cel generalizare al teoriei elaborate. ir fi ideală situaţia în care se conturează doar o singură categoie esenţială. teoriile substantivale sunt implicite în ceb formale. Metoda teoriei generate generează teorii substantivale. datorită preocupărilor sale de a studia semnificaţiile şi „jocurile limbajului". a cărei este afectată de trecerea timpului şi de condiţii noi. se poate afirma că teoria generată este nici mai bună nici mai rea decât alte metode de cercetare calitativă. realizate în situaţii diferite. datelor şi nu pe cea a teoriilor existente. Ca un precursor de marcă al AD îl numim pe filozoful Wittgenstein. /ltfel spus. se poate trece la demersul de redactare al raportului de cercetare. De cele mai multe. constructiviste. Erica Burman. Dintre psihologii care au adus o contribuţie semnificativă la dezvoltarea AD amintim pe britanicii Michael Billig. Limbaj şi analiza de discurs Analiza de discurs (AD) a devenit una din strategiile de cercetare calitativă care a cunoscut o dezvoltare impresionantă în ultimul deceniu. şi î. Ron Harre.

a subiecţilor fără identitate personală. 1993). 1992). etnometodologiei. Paul Ricouer. limbajul este conceptualizat ca o experienţă construită şi nu ca o oglindă sau reprezentare a realităţii (Burman şi Parker. 1995). Studiul limbajului. Contrar abordării tradiţionale. dar şi în transformările exterioare ei. eveniment sau stare de fapt poate fi descrisă în diferite modalităţi. Argumentele postmodernismului despre relativitatea adevărului au jucat un rol . inculcate de practicile instituţionale (Parker. a proceselor psihice ignorând persoana. apreciază pozitivismul. Tradiţional. în aceste cazuri limbajul este folosit doar ca un mijloc de a ajunge la o anumită entitate/fenomen psihologic (ex. cu impact semnificativ asupra unei comunităţi ştiinţifice largi. există. ca de exemplu introvert sau extrovert. a poststructuralismului francez. 1994). Potter şi Wetherell. 1999). în timp ce pozitivismul vede limbajul ca o reflectare neprobîematică a realităţii. Suma răspunsurilor este utilizată pentru clasificarea sau plasarea persoanei într-o anumită categorie. Redescoperirea limbajului a reprezentat un moment crucial pentru dezvoltarea AD în ştiinţele sociale (Harre. î990a. Fiecare persoană. de cele mai multe ori el fiind cel care dă sens cuvintelor. AD este văzută ca o versiune a hermeneuticii şi semioticii pentru ştiinţele sociale (Much. Modul în care sunt construite şi utilizate chestionarele este relevant în acest sens. Roland Barthes. a postmodernismului. Toate aceste discipline şi teorii subliniază construcţia socială şi orientarea spre acţiune a limbajului ca şi practică socială (Marshall. Prin caracteristicile sale. în ciuda importanţei sale. este un indice al răspunsului cercetătorilor la provocările postmoderne faţă de ştiinţă. Limbajul este văzut ca având un rol major în reproducerea stereotipiilor şi practicilor discriminatorii. AD a beneficiat de dezvoltarea lingvisticii. semioticii. care nu are înţeles obiectiv independent de contextul social şi relaţional în care este utilizat. AD vede rolul limbajului ca fiind unul activ şi constructiv. Istoria analizei de discurs trebuie căutată în transformările care au avut loc începând cu deceniul al optulea în interiorul psihologiei ca urmare a crizei de paradigmă prin care a trecut. este acolo şi „aşteaptă" doar să fie descoperită. Una din problemele fundamentale ale abordării tradiţionale din psihologie este că a studiat „o lume tăcută". caracterizate prin întoarcerea spre limbaj a fenomenologiei germane. Prin limbaj alte realităţi pot fi construite. Publicarea revistei Discourse and Society. în acest sens. psihologia consideră limbajul ca un mijloc transparent care reflectă neproblematic realitatea. aşa cum apare în abordarea discursivă s-a dezvoltat relativ curând în psihologie. a comportamentelor decontextualizate. Luarea în considerare a contextului social este importantă. sub influenţa renumitului cercetător Naom Chomsky. limbajul a devenit un domeniu major de studiu în psihologie doar spre sfârşitul anilor '50. AD respinge asumpţia că limbajul este doar un mijloc de a cunoaşte realitatea existentă şi nimic mai mult. Un set de afirmaţii/întrebări despre un obiect sau o problemă sunt adunate de cercetător. cercetătorii poststructuralişti consideră limbajul o structură vie. trăsătura de personalitate) care. teoriei literare. Amintim aici numele unor teoreticieni ca Umberto Eco.Argumentul central al AD este acela că relevarea modului în care limbajul serveşte nevoile instituţiilor şi ideologiilor dominante va emancipa oamenii de constrângerile ideilor false. Noua metodă a permis ruperea de fetişizarea pozitivismului şi a dualismului cartezian şi a deschis calea spre explorarea semnificaţiilor şi a modului în care semnificaţiile sunt construite. Subiecţii au sarcina ele a răspunde la fiecare afirmaţie cu „da" sau „nu" sau pe o scală numerică unde fiecare număr semnifică gradul acordului sau dezacordului.

paradigma dominantă. trebuie să fie detaşată de timp şi spaţiul socio-cultural este utopică şi nu mai poate fi susţinută de date. în cazul AD. AD oferă „povestea" socială a subiectivităţii umane prin studierea resurselor lingvistice care construiesc şi reproduc domeniul sociopolitic (Burman. politice. interese ideologice etc). Prin deconstruirea acestor categorii se demonstrează că lucrurile pot sta şi altfel. AD oferă psihologiei o abordare alternativă pentru măsurătorile de laborator.1). textul semnifică ţesătura de . „inteligenţă". Domeniile de dezvoltare şi aplicabilitate aleAD • Psihologie • Sociologie • Antropologie • Medicină socială • Filozofie • Ştiinţele educaţiei • Lingvistică • Politica socială • Relaţii internaţionale • Ştiinţele comunicării şi mass-media • Literatură Eticheta de AD poate fi utilizată în sens generic pentru orice cercetare preocupată de limbaj şi de funcţiile sale sociale (Potter & Wetherell.important în dezvoltarea AD. Etimologic. 1993). Prin relevarea naturii constructiviste a fenomenului psihologic se lasă spaţiu explicaţiilor alternative a ceea ce este sau poate fi realitatea psihică şi a modului în care ea se schimbă. Din perspectiva postmodernă. Categorizarea şi ierarhizarea fenomenelor nu sunt simple reflecţii ale realităţii ci sunt determinate de anumite cauzalităţi (nivelul cunoştinţelor de la aceea dată. nu este tipică şi situaţiilor viitoare. categorizările comportamentale şi încercările de a dezvolta modele predictive ale comportamentului uman. Astăzi se recunoaşte că sistemele de cunoştinţe care produc adevăruri sunt valabile doar pentru o anumită perioadă istorică sau cadru social. astfel încât relaţia descoperită în trecut. „personalitate". AD este o metodă atractivă pentru psihologia critică deoarece permite analiza construcţiilor conceptuale dominante din psihologie (ex. Definirea analizei de discurs Cercetătorii definesc AD în diverse moduri. 7. nu pot exista adevăruri absolute sau poziţionări etice universale. Aşa cum arată Micîea şi Bivolaru (2000) „Discrepanţa dintre cercetarea fundamentală şi cea aplicativă este mai mare în psihologie decât în alte ştiinţe. Acest fapt se datorează dezvoltării concurente a AD în cadrul mai multor discipline care au generat o diversitate de perspective teoretice (vezi tabelul 7. cuvântul text provine din limba latină. Complexitatea şi dinamismul lumii sociale determină faptul că cercetătorul poate emite rareori predicţii valide. economice să influenţeze într-un sens sau altul procesul de aplicare a cunoştinţelor teoretice.2. 1987)." Psihologia critică este cea care trage semnalul de alarmă asupra riscului potenţial ca instituţiile sociale. „boală mentală" etc). Tabelul 7. Convingerea că o cercetare socială pentru a fi ştiinţifică. semnificând ţesătura unui material care ne îmbracă.1991). Lumea socială este văzută ca un sistem de texte care pot fi sistematic „citite" şi decriptate de cercetător (Burman & Parker. Relaţia dintre cercetarea fundamentală şi cea aplicativă nu este văzută ca un continuum. Una din cunoştinţele acestui fapt a fost adâncirea hiatusuiui dintre cercetarea academică şi relevanţa ei ecologică. Există prea mulţi factori care operează în orice situaţie socială.1. Obţinerea de cunoştinţe şi adevăruri pure şi neutre nu este posibilă. Similar. Probabil singurul aspect asupra căruia există un acord este faptul că terminologia confuză abundă. deci obiectivă.

feminitate sau masculinitate). în loc de a trata cuvintele care descriu convingeri. AD este interesată de modul în care limbajul construieşte obiecte. părinte-copil. Opţiunea individuală „de a împacheta" într-un anumit mod percepţiile sau experienţele trăite oferă o versiune particulară evenimentului sau realităţii. (2) ca mod de „împuternicire" (empowerment) şi oferire de control. Cu alte cuvinte. semnificaţia noţiunii de sănătate. ea poate fi realizată pe orice conţine o semnificaţie (ex. excluderea unor grupuri. Vorbirea. oraşe. experienţe. funcţionarea cognitivă şi crearea de sensuri (ex. spitale. profesor-elev. 1987). şi (4) practicile politice (ex. AD reprezintă mijlocul prin care se încearcă depăşirea concepţiilor cognitiviste asupra comportamentului uman şi centrarea pe construirea socială a realităţii. AD face referire la practicile sociale şi politice în trei moduri: (1) ca şi critică socială. discriminarea altora). spitale. în loc de a considera fumatul ca o strategie individuală de coping. postere. 1990b). Cu alte cuvinte. comportamentul nonverbal. AD analizează şi tensiunile din interiorul discursurilor şi modul cum aceste tensiuni se reproduc şi transformă lumea. deconstruirea discursurilor dominante este urmată de identificarea şi promovarea discursurilor alternative şi a practicilor de rezistenţă. „întreaga lume poate fi descrisă ca fiind un text. sunt toate forme de text. Pe lângă faptul că face transparentă inegalitatea şi dominarea. AD demonstrează modul în care limbajul este folosit pentru a perpetua şi legitima relaţiile de putere existente sau practicele instituţionale opresive din şcoli. Prin prisma teoriei discursive lumea este o textură de discursuri. Ca şi critică socială. Domeniile vizate cu precădere de analiza de discurs sunt: (1) interacţiunile şi practicile sociale (ex. psihoterapie etc. AD încearcă să descifreze cauzele pentru care oamenii continuă să fumeze şi modul în care negociază tensiunea dintre conştiinţa efectului nociv şi nevoia de a fuma. reclamele. AD vede cuvintele ca un mijloc prin care se negociază semnificaţii. corpuri umane). relaţii interetnice. AD urmăreşte ca rezultatele sale să devină repere pentru schimbare şi reformă. 1992). AD este metoda care studiază modul în care limbajul se structurează într-un anumit fel astfel încât produce semnificaţii şi discursuri care operează independent de intenţiile vorbitorului sau ale celui care scrie un text (Parker. mitul „eficienţei şi expertizei profesionale" oferă cadrul instituţionalizat pentru un comportament depersonalizat al medicului faţă de pacienţi (Turner. semafoarele. tribunale). întotdeauna există mai multe moduri de a descrie un aspect al realităţii obiective sau subiective. iar discursul o practică socială (Parker. AD informează asupra modului în care se poate rezista la victimizare sau marginalizare. boală. inclusiv subiectivitatea şi conştiinţa de sine. tipul de învăţământ. scrisul. percepţii ca fiind generate de structuri cognitive stabile. steaguri.158). (2) şinele. Totodată. în acest mod. (3) cultura. De exemplu.semnificaţii ale lumii sociale care ne împresoară. Deşi în mod tradiţional AD era interesată de analiza limbajului scris sau vorbit. arhitectura. dintre femei şi bărbaţi. p. subiecţi. nimic nu există în afara textului" consideră Derrida (1976. De exemplu. relaţia medic-pacient. dintre grupurile cu orientare sexuală predominantă şi cele minoritare). relaţiile sociale şi cele de putere (ex. atitudini. alfabetul Braille sau cel Morse. de asistenţă socială sau medicală). . Ca modalitate de „împuternicire" AD se focalizează pe identificarea aşa numitelor „contra-discursuri" faţă de discursurile dominante. moda. AD furnizează şi spaţiul pentru construcţii alternative şi formulează propuneri de schimbări în practicile instituţionale (în şcoli. (3) ca ghid pentru schimbare şi reformă. de utilizare a resurselor lingvistice şi non-lingvistice pentru a înţelege semnificaţiile lor. AD sistematizează deliberat diferitele modalităţi de a vorbi.

sunt practice sociale cu impact real. Conform definiţiei dată de Foucault (1998) discursurile. AD presupune tratarea obiectului de studiu ca şi text şi localizarea discursurilor în aceste texte. Diferite discursuri sunt disponibile pentru comunităţi diferite (Painter şi Theron. Fiecare din aceste zece criterii face referire la niveluri diferite ale AD şi totodată sugerează aspectele asupra cărora analiza trebuie să se focalizeze. Parker (1992) elaborează un set de zece criterii necesare pentru identificarea şi definirea discursului (vezi tabelul 7. orală sau scrisă. (2) In al doilea rând. Discursul este cel care conectează cunoştinţele cu elementul puterii. discursul ca set de semnificaţii care constituie obiecte este şi o practică reprezentaţională. în sensul cel mai larg. în acest fel ne permit să vedem lucruri care nu se află în mod concret în realitate.2. . dar care odată „obiectivate" în discurs. De exemplu. Discursul şi analiza de discurs Pentru a facilita procesul de analiză discursivă sunt necesare unele precizări legate de termenul de discurs.7. ele scot „la lumină" fenomene. Discursurile nu sunt doar simple descripţii ale lumii sociale. de producere de cunoştinţe. Puterea discursului constă tocmai în producerea de cunoştinţe. Noţiunea de discurs porneşte explicit de la scrierile lui Foucault. termenul de discurs acoperă toate formele de interacţiune verbală. indiferent că sunt elaborate la nivel academic sau al vieţii cotidiene. Multe dintre obiectele la care discursul face referire nu există în domeniul lumii reale. Textul poate fi orice care permite interpretare. există discursuri morale care furnizează coduri şi reguli de comportament etc. 1990). realizat lingvistic. analiza presupune un anumit grad de obiectivare. 2001). 1990). Discursurile devin astfel o practică socială şi fac posibilă memoria colectivă. discursurile dovedesc o anumită coerenţă şi sistematizare. Putem vedea discursul ca un cadru al semnificaţiilor. dar produs de relaţiile şi structurile instituţionale şi ideologice (Abrams şi Hogg. Privite din perspectivă istorică. formală sau informală (Potter & Wetherell. în acest sens. ca sisteme logice şi coerente de afirmaţii. discursul conţine cel puţin două niveluri de obiectivare: primul nivel este cel al realităţii la care discursul face referire. Tabelul 7. există discursuri medicale care influenţează înţelegerea a tot ceea ce are legătură cu sănătatea şi boala. Criterii de definire şi analiză a discursului • discursul este realizat în „texte" » discursul este despre „obiecte" • discursul implică subiecţi • discursul reprezintă un sistem coerent de semnificaţii • discursul încorporează întotdeauna alte discursuri • discursul presupune un proces reflexiv • discursul este întotdeauna localizat istoric • discursul susţine instituţiile • discursul reproduce relaţiile de putere • discursul are efecte ideologice Ce semnificaţii practice implică criteriile de definire ale discursului pentru cercetătorul analist? (1) în primul rând. în acest caz.2). devine dificil să le eludăm şi să nu ne raportăm la ele ca fiind reale. reformularea definiţiei discursului ca fiind un set lingvistic de ordin mai înalt decât propoziţiile şi realizat sau actualizat în sau cu mijlocul textelor este potrivită. După Foucault (1972) discursurile sunt practici care formează sistematic obiectul despre care ele vorbesc. Parker (1990b) defineşte discursul caftind un sistem de afirmaţii care construiesc un obiect. în concordanţă cu multitudinea de sensuri ale AD şi termenul de discurs are înţelesuri multiple.3. în societăţile occidentale există un număr de discursuri dominate care influenţează diversele domenii ale vieţii contemporane.

în afara discursului. (8) Cele mai interesante discursuri sunt acelea care implică într-un mod sau altul structurile instituţionale. discursul medical există într-o varietate de . Spre deosebire de cercetările pozitiviste care pretind totala neutralitate a cercetătorului (fapt imposibil de realizat. conotaţiilor şi implicaţiilor pe care textul le evocă. dar i se poate conferi şi o altă realitate prin discurs. Aşa cum am arătat. (5) Discursurile nu sunt statice. Prezenţa subiecţilor în discurs se referă în primul rând la cel care adresează mesajul (emiţătorul. După cum subliniază Ricouer (1971) nu este relevant să recuperăm semnificaţiile originale. auditoriul poate să aducă propriile semnificaţii. obiectul la care discursul se referă poate să aibă o existenţă reală. independentă de discurs. discursul este despre obiecte iar analiza de discurs este despre discursul ca obiect. Reflexivitatea discursului este utilă nu doar pentru a asigura „recuperarea" discursului discret (discursul din umbră) dar permite şi reflectarea asupra terminologiei folosite de analist pentru a descrie discursul. Reflecţiile analistului despre puterea discursului cercetat implică folosirea altor discursuri. (7) AD nu poate avea loc fără a localiza obiectul în timp. în istorie. Al doilea nivel de obiectivare este discursul în sine. discursul ştiinţific este unul în care dreptul de a vorbi este clar semnalat de cantitatea de cunoştinţe posedate. unde s-au dezvoltat discursurile şi cum s-au schimbat ele. Ele se relaţionează cu alte discursuri. (3) Discursurile pot fi numite şi modalităţi de percepere şi articulare a unor relaţii. Reflexivitatea cercetătorului are scopul de a produce noi semnificaţii asupra unor fenomene şi cunoştinţe. cum. luate de la sine ca adevărate. discursul presupune o relaţie de putere. boala cronică) este pasul următor. Discursul conţine propriile lui negaţii. în spaţiu social. Forţa şi structura unei AD este dată de descrierea circumstanţelor care au condus la dezvoltarea acelui discurs şi a modului în care s-a realizat. Analiza riguroasă a unui discurs include articularea lui sistematică cu alte discursuri şi înţelegerea relaţiilor dintre diferitele discursuri. părinţi. se schimbă. Tocmai de aceea AD presupune angajarea în procesul hermeneutic de recuperare a semnificaţiilor ascunse. e necesar să se specifice ce tipuri de persoane vorbesc în acel discurs (adolescenţi. De aici derivă câteva condiţii care se impun analistului. concordanţele şi discordanţele dintre ele. Acesta trebuie să răspundă întrebării „la ce obiecte face referire discursul?". deci este important sa identificăm cine beneficiază de pe urma discursului şi cine este oprimat de discurs. (4) întotdeauna AD este un proces de explorare a semnificaţiilor. Reflexivitatea presupune evaluări morale şi opţiuni politice din partea cercetătorului analist. (6) Reflexivitatea este o preocupare centrală în AD. De exemplu. Cititorul. propria înţelegere şi decriptare a discursului. Criteriul care face referire la faptul că un discurs implică alte discursuri presupune ca analistul să sesizeze tensiunile din interiorul unui discurs şi să identifice care este discursul dominant. pornind de la alegerea temei de cercetare şi terminând cu interpretarea datelor) AD recunoaşte rolul activ al analistului. poate adresate altui tip de auditoriu. pacienţi) şi în ce calitate. Prin practicarea reflexivităţii se atrage atenţia asupra participării cercetătorului în procesul de producere de cunoştinţe. De exemplu. medici. care în cazul limbajului scris este mai degrabă textul şi nu autorul care 1- a generat) şi la destinatari. de cele mai multe ori acestea fiind mai degrabă implicite decât explicite. Cercetătorul discursiv analizează când. descrierea obiectului (ex. Cu alte cuvinte. fiind considerată punctul de conexiune dintre individ şi social. A vorbi despre vorbire ca şi cum ar fi un obiect este caracteristic AD. se dezvoltă. se reconectează cu alte discursuri.

E necesar să atragem atenţia asupra posibilei capcane de a considera că discursurile sunt de două categorii: discursuri ideologice şi discursuri care spun adevăruri. AD analizează modul în care discursul se conectează cu alte discursuri. totuşi discursul nu este echivalent cu puterea. cunoaşterea caracteristicilor unui discurs ia conturul unor repere generale de realizare a analizei discursive. Foucault consideră că discursul şi practica sunt lucruri identice. Folosirea discursului perpetuează puterea instituţiilor. în AD termenul de ideologie are sensul semnificaţiei în serviciul puterii. fie pentru a permite grupurilor dominante să îşi spună naraţiunile proprii despre trecut. AD este o formă critică de ideologie. Nu întotdeauna diferenţele dintre abordările majore din AD sunt net conturate.3. analistul va identifica categoriile de persoane care câştigă sau pierd din utilizarea discursului. La fe! de important este cunoaşterea principiilor fundamentele ale AD şi a etapelor sale de realizare. programe mass-media. (10) Foucault este cel care înlocuieşte termenul de ideologie cu cel de discurs. 1991). Foucault introduce tandemul conceptual „putere/cunoştinţe". care sunt instituţiile care sunt subminate când se folosesc acele discursuri.3). decizii. conferinţe. 1999) disting trei principii fundamentale în AD: • variahilitatea • construcţia . Deci. 7. precum şi instituţiile/grupurile care doresc să promoveze discursul sau doresc dispariţia lui. Instituţionalizarea psihologiei intensifică puterea ei faţă de laici. fie pentru a sancţiona opresiunea. Dacă am echivala aceşti doi termeni am ignora funcţia de rezistenţă a discursului. însuşi refuzul politicii este un act politic (Sherrard. care nu aspiră atât la adevăr. Tradiţii discursive • Analiza conversaţională • Analiza Foucauldiană • Analiza discursivă critică • Lingvistica critică « Psihologia discursivă • Sociolingvistica interacţională • Etnografia vorbirii Potter şi Wetherell (1990. 1987). Cu alte cuvinte. Sentimentul de neputinţă şi lipsă de control al pacientul în relaţiei cu tehnologia medicală sunt exemple ale relaţiei intime dintre putere şi cunoştinţe (Turner. Stadiile analizei de discurs Există mai multe tradiţii teoretice de realizare a analizei discursive (sintetizate în tabelul 7. aşa cum am arătat discursurile reproduc relaţiile de putere. cărţi. cum sunt oferite instituţiilor „întăriri" când se utilizează unul sau altul dintre discursuri. Analistul trebuie să identifice care sunt instituţiile „recompensate" de discurs.texte: reviste de specialitate. Tabelul 7. Toate cunoştinţele sunt politice. Practicile discursive sunt acelea care reproduc instituţiile. în scopul de a justifica prezentul şi a preveni ca cei care resping discursurile dominante să schimbe starea de fapte. (9) Instituţiile sunt structurate în jurul relaţiilor de putere şi în acelaşi timp ele reproduc puterea. cât mai ales la schimbare. Modul în care psihologia îşi defineşte profesia creează cadrul pentru a delimita „adevărurile" venite din interior şi cele din afară.4. Toate acestea descriu într-o formă sau alta practici instituţionale ale sistemului medical. Deşi. am ignora pe aceia care refuză semnificaţiile dominante ale discursului. conversaţii cotidiene. Aşa cum am arătat în paragrafele anterioare.

interogare în tribunal) sunt cele care dau sens discursurilor. Cercetarea discursivă este un proces complex şi laborios aşa cum va reieşi în urma prezentării celor zece stadii după Porter şi Wetherell (1987). unitatea de analiza a AD este departe de a fi individul ci sistemul de semnificaţii şi construcţii sociale care transpar în texte sociale particulare (ex. Ideea fundamentală care stă la baza acestei paradigme este că fiecare persoană posedă o sumă de trăsături stabile şi consistente care vor determina răspunsuri/reacţii similare. Cercetarea psihologică clasică are ca unitate de analiză subiectul uman şi diferenţele individuale. Explicaţia fenomenelor psihice este identificată la nivel individual. şcoală. cadrul cultural. boală. de negare). acordându-se o atenţie sporită contextului. în al doilea rând. persoanele cu motivaţie intrinsecă de cele cu motivaţie extrinsecă). Elementul de variabilitate este central în analiză. sănătate. Repertoriile interpretative şi discursurile sunt conceptualizate ca având originea în fenomenele culturale şi istorice şi transmise sociale.• funcţia Diferenţa esenţială dintre metodele tradiţionale din psihologie şi AD este dată de unitatea de analiză. prin prezenţa sau deficitul unor caracteristici care induc diferenţele individuale. spre deosebire de metodele clasice de investigare care cercetează decontextualizat persoanele. Prin urmare. în mod diferit. deseori contradictoriu. AD este direcţională spre căutarea activă a diverselor semnificaţii care se atribuie obiectului de studiu (ex. Contextul distal (clasa socială. fie al libertăţii individuale. sau al copingului centrat pe emoţie). variabilitatea şi diversitatea de la nivel individual. Altfel spus. ca o sumă de semnificaţii împărtăşite de o anume comunitate. grupul etnic. atât de mult fetişizate de psihologia tradiţională (ex. Discursul nu este văzut ca un produs individual şi subiectiv ci ca o construcţie socială. AD urmăreşte nu doar identificarea şi descrierea diferitelor repertorii interpretative (discursuri) dar şi examinarea consecinţelor utilizării unui anumit repertoriu particular. fragmentar. regional sau ecologic) şi cel proxim (ex. Nu comunicăm doar ca să transmitem informaţii. Principiul al treilea porneşte de la asumpţia fundamentală a AD. AD urmăreşte şi examinarea regularităţilor din limbaj în termenii de patternuri comune şi recurente care apar în textele sociale. Scopul cercetării este mai ales acela de a clasifica şi departaja indivizii pe baza trăsăturilor stabile. Procesul de AD este segmentat în zece secvenţe din raţiuni didactice. stres etc). prin urmare metoda nu trebuie percepută fragmentar. având funcţii diferite (de valorizare personală. Este evident că unele . indiferent de situaţie sau moment. explicarea fumatului se realizează fie prin discursul adicţiei. AD are ca asumpţie fundamentală. în AD accentul cade pe modul în care este generată diversitatea de semnificaţii şi la ce servesc acestea. consultaţie medicală. Prin urmare. AD investighează similaritatea din diversitatea de repertorii culturale. Se analizează modul în care diversele versiuni sunt construite. în ciuda caracterului variabil. Luarea în considerare a celor două tipuri de contexte este deosebit de relevantă. Deci. Inconsistentele şi variabilitatea din vorbire demonstrează că persoanele se bazează deseori pe diferite repertorii discursive. Cel de-al treilea principiu sugerează analistului necesitatea de a formula ipoteze privind funcţiile construcţiei respective. AD este interesată nu atât de persoanele care generează limbajul ci mai degrabă de modul în care limbajul este folosit de acele persoane şi ce semnifică mesajele transmise. în realitate AD nu se realizează secvenţial. discursul are şi o coerenţă generală şi o anumită structură. Aceasta înseamnă că relatările oamenilor sunt construcţii (nu neapărat intenţionate) care îndeplinesc anumite funcţii. şi anume că limbajul are o funcţie constructivă şi nu doar reflectorie sau descriptivă. de justificare. diversitate care se manifestă în funcţie de context.

Mărimea „eşantionului" reprezintă una dintre diferenţele fundamentale dintre cercetarea calitativă şi cea cantitativă (Baban. colectare datelor poate să fie reprezentată de adunarea de documente oficiale.. atunci datele vor fi culese dintr-un „eşantion" ales de reviste. realizarea a 7-10 interviuri este adecvată. scrisori. destinate unei audienţe de milioane de persoane. Un număr mai mare de interviuri nu ridică neapărat valoarea cercetării. Realizarea a zece interviuri şi analiza lor discursivă poate să furnizeze informaţii la fel de valide ca şi sutele de răspunsuri la o anchetă structurată. AD practicată în paradigma psihologiei discursive apelează de cele mai multe ori la interviuri realizate fie individual. în procesul de adunare de date analistul va respecta normele etice ridicate de înregistrările din mediul natural. Dacă ne ghidăm după principiile AD prezentate mai sus. Se poate cerceta de la conversaţii cotidiene între două persoane. ci poate adăuga doar nevoia unui timp crescut de muncă fără să adauge nimic nou sau valoros la analiză. 2000 b). înregistrări de conversaţii cotidiene. Procedeul va asigura o înţelegere mai nuanţată a practicilor lingvistice. deoarece termenul de eşantion nu este folosit în cercetarea calitativă. Posibile forme ale datelor înAD interviuri focus grup documente reprezentări mass-media conversaţii în mediul natural discursuri politice Este recomandabilă adunarea de date din surse diferite. Succesul AD nu este dependent de mărimea grupului de participanţi. Forma variată a datelor din metoda discursivă este redată în tabelul 7. interviurile permit cercetătorului intervenţia activă. Stadiul patru: realizarea de interviuri Acest stadiu apare doar în situaţia în care se optează pentru o astfel de formă de colectare a datelor. după cum poate fi şi un grup de participanţi. Interviurile din AD sunt diferite de interviurile tradiţionale din ştiinţele sociale. până la discursuri publice ale unor persoane politice. de transcrierea lucrărilor unor conferinţe. cum sunt cele dintre medic şi pacient. Forma datelor depinde de scopul urmărit în cercetare. o colecţie de discursuri politice. consistenţa . 2000 a).din stadiile descris mai jos sunt tipice şi pentru ale metode de cercetare calitativă. articole ştiinţifice. ele întâmplându-se în mediul natural. Scopul interviurilor tradiţionale este de a obţine consistenţă în răspunsurile participanţilor. Deoarece este foarte probabil ca la un număr relative mic de persoane să apară o arie largă de patternuri lingvistice. înregistrări de conversaţii. de cotidiene sau reviste. pentru că eşantionul poate fi un text. întrebările cercetării se focalizează pe modul în care realitatea este construită prin limbaj şi pe funcţiile acestor construcţii. Am utilizat ghilimele din cel puţin două motive: în primul rând. Consimţământul scris al tuturor persoanelor implicate este obligatoriu. în al doilea rând. la convorbiri mai formale. fie prin tehnica focus grup (Baban. de utilizarea unor documente private. Stadiul trei: adunarea de date Aşa cum am arătat. Dacă dorim să analizăm cum este reprezentată imaginea femeii în presa scrisă. Stadiul doi: alegerea „eşantionului". Tabelul 7. profesor şi elev. Toate aceste forme de date prezintă avantajul de a nu „fi contaminate" de cercetător.4. Cercetătorul elaborează repere uniforme de conducere a interviurilor pe o temă anume pentru toţi participanţii.4. Stadiul unu: formularea întrebărilor cercetării AD permite întrebări multiple şi variate. Deşi materialele înregistrate natural prezintă o serie de avantaje. Este posibilă astfel compararea răspunsurilor.

Prima regulă de bază a analizei se referă la citirea şi recitirea de nenumărate ori şi foarte atent a transcrierilor. Paginile de codare devin pagini separate de transcrieri. Categoriile folosite în codare sunt fundamental legate de întrebările cercetării. adică o oră de interviu necesită 10 ore de transcriere (în situaţiile în care nu se acordă o atenţie mare la pauze. urmează în mod obligatoriu transcrierea integrală a lor. Trebuie să adăugăm că şi întrebările cercetătorului pot deveni o topică de analizat. Şi în AD consistenţa este importantă. în învăţatul mersului pe bicicletă. Stadiul cinci: transcrierea interviurilor După ce interviurile au fost înregistrate. Transcrierea implică efortul de a da un înţeles clar şi exact la ceea ce s-a spus. 2001b). Stadiul şase: codarea Codarea este o fază complet diferită de analiza în sine. Scopul codării nu este de a găsi rezultatele finale ci de a separa un corp mare de date în secvenţe mai mici şi deci mai uşor de mânuit. Stadiul şapte: analiza Porter & Wetherell (1999) afirmă că analiza discursivă este ca şi pedalatul pe bicicletă. Nu se poate spune: „fă întâi asta iar apoi asta" şi succesul analizei este garantat. Nu există o tehnică mecanică pentru a produce dovezi dincolo de faza de transcriere şi codare. Deseori importanţa şi dificultatea acestui stadiu este subestimată de cercetător.20 de ore transcriere (Wetherell et al. Cercetătorul trebuie să permită diversitatea răspunsurilor în relatările participanţilor. suprapuneri. Dacă se iau şi aceste elemente în considerare. în AD întrebările cercetătorului sunt văzute ca fiind active şi constructive şi nu pasive şi neutre. Se poate ca anumite pasaje de transcripţii să apară în diferite categorii de codare. ezitări. nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că AD se realizează după „bunul plac" al fiecărui cercetător. Uniformitatea spune puţin despre aria largă de resurse pe care persoanele le folosesc când construiesc semnificaţiile lumii sociale în care trăiesc şi nu reflectă clar funcţiile construcţiilor participanţilor. Abilităţile de analist se dezvoltă pe măsură ce se depune efort de a înţelege transcrierile. De multe ori. Spre deosebire de interviul clasic. în acest stadiu al AD suntem într-un proces de producere de date şi nu de limitare a lor. Codarea din AD este diferită de cea din analiza de conţinut. unde codarea datelor în categorii şi urmărirea frecvenţei de apariţie este echivalentă cu analiza. nu trebuie omis nici faptul că textul transcris trebuie editat pe computer şi listat. Transcripţiile bune sunt esenţiale pentru o analiză bună. Deşi pot să apară drept detalii tehnice minore. Transcrierea nu înseamnă doar punerea cuvintelor pe hârtie. doar după îndelungi ore de . Analiza care identifică doar răspunsuri consistente este într-un fel mai puţin relevantă. dar nu în sensul arătat mai sus. Consistenţa ne sugerează faptul că participanţii aduc cu sine un număr limitat de repertorii interpretative. Persoanele intervievate sunt văzute ca şi participanţi activi şi nu ca persoane care răspund la întrebări. Doar aşa fiecare transcriere va putea fi lecturată de cinci-şase ori. deci tehnica interviului din metoda discursivă este foarte flexibilă comparativ cu tehnica clasică. Rata de munca interviu-transcriere este de 1 la 10.fiind valorizată deoarece este luată ca o evidenţă a similitudinii setului de convingeri şi atitudini. Totuşi. intonaţie). în afară de a spune că trebuie să pedalezi şi să îţi menţii echilibrul. Modul în care vorbirea construieşte rezultatul obţinut este mai important în AD decât regularitatea. atunci raportul este probabil de 1 ora interviu . Codarea are mai degrabă un scop pragmatic decât unul analitic. Interviul se poate transforma în orice moment într-o conversaţie informală. la fel ca şi răspunsurile participanţilor. Aşa cum vom arăta mai jos.. există mai multe forme de validare a analizei. este dificil să dai alte repere fixe. este la rândul ei o activitate constructivă.

ce metafore sau termeni evaluativi sunt folosiţi). dacă se identifică un pattern repetitiv atunci se pot căuta şi excepţiile de la acel pattern. Lectura din AD nu se realizează în acelaşi spirit. în primul stadiu SÎ descrie modul în care limbajul este folosit (ex. am putea spune că analiza se realizează în trei etape. în al doilea stadiu. 1991). Analiza bună permite să se vadă cum discursurile se armonizează unele cu altele şi cum structura acestora generează funcţiile identificate. Obiectivul îste acela de a explica relaţia dintre putere. Cele mai relevante sunt: (a) coerenţa. unde de cele mai multe ori procesul nu este atât de transparent. care presupune depăşirea fazei de descriere. contradicţiile şi ariile vagi. analistul va căuta evidenţe lingvistice în acest sens. Identificarea noilor probleme acţionează ca un sistem de verificare a validării AD. Raportul constituie o formă de confirmare şi validare a procedurii de cercetare în sine. care se referă la capacitatea unei scheme analitice de a da un sens categoriilor de discursuri şi de a genera explicaţii care sunt susţinute de contextul micro şi macrosocial. Aceste patternuri trebuie căutate atât sub aspectul diferenţelor şi variabilităţii cât şi în similarităţile şi regularităţile din conţinuturi şi forma lingvistică. în acest sens. de a-şi forma o imagine despre funcţiile construcţiei. Tipic în AD este ca raţionamentul procesului de redactare. Dacă se citeşte un articol sau o carte.ă şi unitară şi de a ignora nuanţele. Pentru validarea prin coerenţă se poate recurge şi la confirmarea prin excepţie. Al treilea criteriu şi în multe cazuri cel mai puternic este productivitatea. O parte importantă a procesului de analiză este interogaţia critică a propriilor noastre supoziţii. A scrie critic despre lume implică a relata ce se întâmplă la nivel macrosocial astfel încât ceva care este de multe ori camuflat pentru oamenii din contexte locale. Stadiul nouă: scrierea raportului de cercetare In AD raportul final este mai mult decât o prezentare a dovezilor cercetării. AD este interesată de detaliu şi nu atât de ideea generală care s-a spus. se trece la interpretare.„luptă" cu textul şi după începuturi/intrări greşite. se poate spune că raportul din AD este mai riguros decât cel al unei cercetări experimentale. interpretare şi concluzii să fie documentate în detaliu astfel încât să permită fiecărui cititor evaluarea proprie a demersului analitic şi interpretativ întreprins de cercetător. Analiza subtilă şi atentă a modului complex în care oamenii corstruiesc semnificaţii şi a influenţelor contextului asupra tipului de poveste pe care oamenii o relatează este tipică în AD. Analiza (care trebuie . Se examinează în acest stadiu „tipul de discurs" folosit de participanţi. dar creează altele noi. este ie a găsi caile de relaţionare dintre evenimentele de la nivel mkrosocial (observate de analist în teren) cu cele de la nivel macrosocial. O analiză coerentă trebuie să acopere atât patternul discursive larg cât şi cel secvenţial. dominaţie şi ideologiile care au fost fundamentate în aceste asumpţii. Argumentul fundamental al AD este acela că vorbirea oamenilor îndeplineşte diferite funcţii şi are efecte variate. Resursele lingvistice utilizate în discurs nu doar rezolvă probleme. „analistul" se întreabă constant: de ce citesc în acest fel pasajul1? sau ce dovezi produc prin acest tip de lectură"? Educaţia academică antrenează persoinele să sesizeze esenţa în ceea ce lecturează. Identificarea funcţiilor şi consecinţelor construcţiilor din discurs este un alt obiectiv al inalizei. în demersu. patternurile sistematice încep să apară. (b) probleme noi. Coerenţa este dată de setul de dovezi care sunt aduse de analist. prin dezvoltarea mei analize sociologice al contextului larg. Sumarizând. de exemplu. Stadiul opt: validarea Există mai multe tehnici care pot fi utilizate pentru validarea dovezilor cercetării din AD (Sherrard. să devină transparent. scopul uzual este de a produce o sinteză simp'. Cel mai important stadiu al analizei este cel al explicaţiilor. şi (c) productivitatea. pe care îl întreprinde. Modul de a realiza aceasta. de la datele discursive la analiză.

al selecţiei pasajelor relevante din repertoriile participanţilor ce ilustrează cel mai elocvent patternurile identificate. Psihologia individuală este doar unul dintre adevărurile posibile. Cu alte cuvinte.să încorporeze sugestiile prezentate în paginile anterioare) ocupă cea mai mare parte din raport. de a deconstrui orice şi oriunde. este o metodă laborioasă. traininguri de formare. Cu certitudine. a modului în care a fost afectat de cercetarea întreprinsă. Dimensiunea discursivă poate fi combinată cu cea cognitivă fără a intra într-un conflict epistemologic. în AD extrasele nu sunt caracterizări sau ilustrări ale datelor. AD redefmeşte obiectul psihologiei (Harre. Dificultatea procesului analitic şi interpretativ. în sensul că una dintre ele este corectă iar cealaltă greşită. Stadiul zece: aplicarea Ultimul stadiu din procesul fluid al AD est unul deseori ignorat de cercetători. dat fiind faptul că orice revistă sau capitol de carte limitează numărul de cuvinte. Ambele paradigme au problemele şi avantajele lor. In afara faptului că analiza de conţinut nu are ca fundament teoretic conceptualizarea limbajului ca un domeniu activ de construcţie a lumii sociale. De altfel. seminarii. Nu pledăm pentru o retorică anti-pozitivistă sau anti-cognitivistă. extrasele sunt prezentate în scopul ilustrării unui model derivat din observaţie sau din o anume teorie. localizând raţionalitatea şi responsabilitatea la nivelul psihismului uman. AD nu trebuie percepută ca soluţia salvatoare pentru limitele psihologiei ortodoxe. la text. nu sunt demersuri uşor de realizat. Se poate aluneca într-o poziţie şi mai periculoasă. la analiza discursului său ştiinţific. AD deschide calea reflecţiei asupra practicilor psihologice şi asumpţiilor filosofice care le susţin- Limbajul organizat în discursuri sau în repertorii interpretative (Potter şi Wetherell. Este . sunt datele însuşi. Exemplificările prin extrase de date susţin analiza şi interpretările cercetătorului. cărţi adresate publicului larg. ca orice metodă calitativă. Nu în ultimul rând amintim pasajele care conţin reflexiile cercetătorului. conferinţe. codarea poate să fie realizată. a dificultăţilor întâmpinate. în emisiuni de televiziune şi radio. reflexii legate de motivaţia personală în alegerea subiectului. alături de alte adevăruri ipotetice.5. energie şi experienţă. Analiza de discurs se realizează diferit faţă de analiza de conţinut. Lungimea raportului de cercetare calitativă ridică o problemă serioasă în cazul publicării. cercetătorul ia parte activ şi critic. ci ea va fi inclusă obligatoriu în agenda cercetării. articole de ziar. 1983). empiricismul şi constructivismul nu trebuie văzute ca două paradigme opuse. care solicită o investiţie mare de timp. AD nu este lipsită de o serie de neajunsuri. Relevanţa şi problemele analizei de discurs AD introduce o perspectivă nouă şi incitantă în psihologie. Dacă obiectul psihologiei tradiţionale este persoana. alături de participanţi. 1999) este vital pentru înţelegerea modului în care actorii sociali vad lumea şi locul lor în lume. La fel cum empiricismul construieşte un model propriu al lumii şi consideră acesta ca fiind real şi AD poate cădea în aceiaşi greşeală. faza de aplicare a AD nu trebuie văzută ca fiind opţională sau delegându-se sarcina. Una dintre acestea este popularizarea cunoştinţelor obţinute. dincolo de revistele de specialitate. 7. Un al doilea mod de aplicare poate lua forma unui dialog cu persoanele participante în cercetare. O altă diferenţă între analiza de conţinut şi AD constă în faptul că în prima metodă. A finaliza cercetarea prin anticiparea „cohortei" de specialişti care va citi şi se va „ilumina" în urma parcurgerii raportului ştiinţific este total nerealist. In primul rând. de a reduce totul la discurs. şi deci poate să ia aspect numeric în raport. Există mai multe metode de aplicare a AD.

Care sunt consecinţele posibile ale pericolului idealismului. Astfel. Prin ideea de democratizare şi împuternicire pe care o lansează AD poate naşte iluzii pe care nu le susţine întotdeauna în mod real. contradicţiilor. în această categorie analitică sunt incluse analiza istorică. relaţionat cu relativismul postmodernist şi cu minimalizarea caracterului obiectiv şi material al vieţii sociale şi puterii? Răspunsul la întrebare rămâne deschis. Modele de analiză calitativă în ultimii ani. la fel ca pentru oricare altă paradigmă de cercetare. tensiunilor şi a formelor de exercitare a puterii prin limbaj. numită şi analiză cvasi-statistică. fenomenologică sau a diverselor discipline sociale (ex. Prin aceasta semnalăm riscul ca AD să devină un scop academic în sine. dacă cercetătorul are un angajament politic puternic. în scopul evidenţierii modului în care este utilizat limbajul în practicile cotidiene. Problema rămâne când AD este utilă şi când nu? AD este probabil cea mai adecvată metodă de abordare a problemelor generate de contexte sociale. Pentru un cercetător fără un angajament politic principiile AD sunt fie irelevante. CAPITOLUL 8 ALTE METODE DE ANALIZĂ A DATELOR 8. implicând totodată riscul de a rupe cercetarea de viaţa de zi cu zi. In acelaşi timp. psihologie socială. Caracterul abstract al AD nu este uşor de asimilat. metodele de analiză calitativă au proliferat. articole din presă. 2001). A identifica discursurile în practicile sociale înseamnă a te poziţiona în afara discursului şi a lua poziţie faţă de modul în care cultura dominantă reproduce discursul. AD. • Analiza reiterativă implică ca cercetătorul să adune date (prin interviuri. arătându-i funcţiile. a apărut şi ca reacţie la „dezumanizarea" metodelor cantitative din psihologie. • Analiza investigativă presupune colectarea de documente şi analiza semnificaţiilor cuvintelor şi frazelor. • Analiza enumerativă. feministă. Se încearcă astfel surprinderea miturilor. fie incomprehensibile. în ciuda dezavantajelor descrise. analiza de discurs şi analiza semiotică. accesibilă unor cercuri academice restrânse. Datorită dificultăţii sale. Analiza de conţinut este un mod tipic de analiză enumerativă. acesta poate genera tipul de analiză şi discurs care să-i susţină perspectivele sale politice.discursul cu adevărat real? Cu siguranţă nimeni nu a văzut Serviciul Naţional de Sănătate şi totuşi se vorbeşte şi se scrie despre acesta.1. identificând şi dând voce discursurile marginale. deci este real. AD este una din metodele care are impactul cel mai puternic asupra cititorilor. Cum se relaţionează discursul cu lumea reală? Are AD capacitatea de a identifica „lucrurile reale"? Dacă schimbăm discursul schimbăm şi lumea? în jurul acestor întrebări putem aduce argumente pro şi contra cercetării discursive. AD este percepută ca o metodă elitistă. culturală. Aşa cum am arătat în paginile anterioare. subordonate. psihologie cognitivă. sociologie. Riscul ca lectorul să preia interpretarea analistului ca singura posibilă şi să nu îşi elaboreze propria grilă de lectură nu poate fi eludat. observaţii) concomitent cu analiza lor. antropologie etc). luând diverse forme şi integrându-se în diferite paradigme teoretice. alături de alte metode calitative. şi ce este mai important. asupra cellor care decid în politicile publice. analiza calitativă poate fi realizată din perspectivă: lingvistică. se aplică mai ales când se lucrează cu documente (ex. Reflexia asupra datelor cumulate într-o primă etapă informează asupra tipului de date care mai sunt necesare studiului şi . particulare şi semnificative. numindu-1. Caracteristic acestui tip de analiză este faptul că adunarea datelor este realizată ca o etapă distinctă faţă de cea analitică. texte din arhivă). o modă academică postmodemă (Baban. Grbich (1999) descrie patru mari categorii de proceduri analitice. consecinţele.

istoria orală se poate încadra atât în abordarea de tip feminist cât şi în cea reiterativă. Analiza de conţinut Analiza de conţinut este o metodă analitică care s-a dezvoltat iniţial în domeniul comunicării şi mass-mediei. expresii). analiza memoriei. această variantă este aplicată de cele mai multe ori în analiza de conţinut numerică sau manifestă. analiza narativă. vizual sau scris a unor mesaje. afirmaţii. prin forma preponderent enumerativă pe care o ia. Din categoria analizei subiective fac parte cercetarea feministă. Cele patru modele de analiză nu reprezintă tipologii analitice total distincte unele de alte. co-cercetarea. în capitolul de faţă vor fi discutate succint analiza de conţinut. status social). şi-a extins domeniul de aplicabilitate. Experienţa subiectivă a cercetătorului este inseparabilă de procesul analitic.2. interviuri) şi identificarea în fiecare text a topicilor importante. 8. rasă. studiile de caz. • Analiza subiectivă incumbă ca cercetătorul să fie puternic implicat în viaţa celor pe care îi ia în studiu sau. a unei taxonomii tipice procesului studiat. Scopul analizei de conţinut este identificarea posibilelor forme pe care le poate lua fenomenul social s. analiza de conţinut este tehnica cea mai apropiată de abordările cantitative. deşi continuă să fie metoda preponderentă pentru analiza textelor din mass-media. exclamaţii). Sistemul de categorizare poate fi realizat în două modalităţi: (1) prin derivarea anterioară analizei a categoriilor analitice. metode sau tehnici este artificială şi utilă doar din punct de vedere didactic.are o ia (interogaţii. cultură. reflexivitatea. Este evident că există suprapuneri între acestea. a formei pe c. conştiinţa de sine. el însuşi să fie „ţinta" cercetării. istoriile orale.au psihic investigat şi ilustrarea existenţei acestor forme (Grbich. Tehnica presupune o încercare de „obiectivare" a conţinutului verbal. Metoda implică şi dezvoltarea unui sistem de categorizare. de exemplu. sunt câteva dintre elementele esenţiale ale analizei subiective. cea semantică şi dramaturgică şi etnometodologia. în acest context. Dinamica cercetării calitative înseamnă că orice graniţă sau distincţie între strategii.determină reîntoarcerea „în teren". şi (2) prin citirea atentă a textelor analizate (articole. redarea vocii cercetătorului alături de cea a actorilor sociali. analiza conversaţională. Tocmai de aceea mai poartă şi numele de metodă de analiză cvasi-statistică. categorii ce reflectă fie fenomene sociale sau psihice. Sunt incluse în acest tip de analiză: metoda teoriei generate. Obiectivarea are loc prin măsurarea frecvenţei anumitor unităţi (cuvinte. fie constructe teoretice sau întrebări din ghidul de interviu. acţiunile de tip „advocacy" direcţionale spre schimbare. a spaţiului alocat unităţii (lungimea frazelor sau paragrafelor). 1999). tehnica acţiune-cercetare. analiza care generează teorii şi analiza de discurs. conştiinţa diferenţelor de „putere" (sex. Noi combinaţii creative între metodele calitative sunt binevenite. alte abordări postmoderne. Astăzi. tehnica este utilizată mai ales în analiza de conţinut . £>eşi se încadrează în cercetarea calitativă. a intensităţii de manifestare. fraze. în capitolele anterioare au fost prezentate analiza tematică (fenomenologică). cea etnografică. analiza fenomenologică.

: perceperea riscului. se analizează conţinutul. Când fiecare categorie şi subcategorie este saturată. Deşi analiza de conţinut poate lua forme diferite. Analiza de conţinut latentă subliniază mai puţin aspectul numeric al datelor. 7. aşa numitele coduri (ex. 1994) vede fenomenul social existând atât la nivel subiectiv. categoriile primare trebuie să fie suficient de largi (în general 10-15 categorii) astfel încât să permită includerea unei cantităţi mari de date. Acest tip de analiză se focalizează pe relaţia dintre cele două lumi. se descrie patternuî detectat.) în linii mare se parcurg următorii paşi: 1. în analiza de conţinut latentă (numită şi analiză de conţinut calitativă) paragrafele din interviuri sunt recitite în contextul întregului interviu pentru a identifica şi coda temele majore. pe identificarea regularităţilor manifeste şi a legilor stabile. cât mai ales aspectele contextuale. filme. pentru a documenta şi diferenţele. Se disting două forme de analiză de conţinut calitativă: • analiza de conţinut de tip etnografic. cercetătorul poate alege să subdividă categoriile în subcategorii. mesaje email etc. propoziţiilor. Codarea are avantajul de a reduce multitudinea şi complexitatea datelor la forme mai uşor de manipulat. puţine date vor putea fi incluse în categoriile respective. cercetătorul va descoperi rapid că în unele din cele 10-15 categorii identificate există doar unul sau două segmente de date. aşa cum s-a descris în paragraful anterior. fraze. în mintea oamenilor. 2. cuvântări publice. Cele 10 . 8. ce ţin de „cum " şi „de ce " apare fenomenul. 5. teme). Apare deci necesară combinarea categoriilor pentru a fi exemplificate prin date bogate. cărţi. numită şi numerică) cercetătorul identifică frecvenţa de utilizare a cuvintelor. expunerea la risc etc). documente publice. 6. se notează codurile dominante. combină datele narative cu cele numerice şi cu analiza reflexivă. în pasul iniţial. Deşi se consideră că astfel se câştigă în validitate. a cauzalităţii fenomenelor. • analiza de conţinut numită transcendenţa realismului (Milles şi Huberman. se pierde în bogăţia datelor şi contextul cercetării. Odată ce categoriile sunt suficient ilustrate de date. Aceştia sunt întabelaţi. Unii autori (Morse şi Field. scrisori. se interpretează relaţiile dintre teme în termenii ipotezelor generale. utilizând frecvenţe. 1996) fac distincţia între analiza de conţinut manifestă şi cea latentă. Dacă categoriile sunt prea restrictive de la bun început. Utilizarea matricelor pentru manipularea datelor este tipică acestui tip de analiză de conţinut. recurente. procente sau orice altă formă numerică.15 categorii pot fi reduse la patru -wnci. Acestea devin categorii primare de date. se alege unitatea de analiză (cuvinte. punând un accent important pe contextul socio-cultural. termenilor centrali cercetării. 3. se adună documentele (interviurile) necesare analizei. In analiza manifestă (similară cu cea descrisă mai sus. identifică relaţiile dintre acestea şi explică contextul în care ele se manifestă. ignorarea riscului. în funcţie de caracterul materialului analizat (programe TV. în pasul următor. concepte teoretice. cercetătorul descrie categoriile.calitativă sau latentă. articole de revistă sau ziar. în acest caz. se aplică categoria sau codul (care sunt mutual exclusive) stabilit anterior. 4. astfel încât datele calitative iau o formă numerică. Cele două modalităţi de analiză de conţinut . se verifică „fidelitatea" interpretării (prin evaluarea similarităţii de analiză între doi cercetători). descriptorilor. interviuri. codurile sunt derivate din conţinutul textelor sau transcrierilor. cărora Ii se atribuie etichete. cât şi la nivelul lumii obiective. casete video.

de exemplu să asculţi ce spune cineva". AC a apărut ca o reacţie şi o alternativă la modelele cognitive de analiză a semnificaţiei discursurilor. independent de practicile sociale care ghidează comportamentul verbal al persoanei. materialele putând fi adunate în afara contextelor în care au fost produse. de exemplu. Aceasta nu presupune că AC minimalizează rolul factorilor cognitivi în limbaj şi crearea de sensuri.(manifestă şi latentă) pot fi utilizate împreună. 2001). şcoală etc). ci subliniază faptul că procesul cognitiv poate fi. Notele sale de curs şi cercetare au fost pentru prima dată publicate în 1992. Convingerea epistemologică a lui Sacks era aceea că societatea poate fi studiată nu numai la nivel macrofenomenal. procedura analitică şi interpretativă poate fi uşor verificată de orice cititor. . în analiza conversaţiei (AC) nu este relevant ce se întâmplă în mintea persoanelor care vorbesc. este adevărat că analiza de conţinut s-a dezvoltat pe baza efortului de a combina tehnici cantitative cu cele calitative de interpretare. nu puţine sunt situaţiile când se fac interpretări calitative pe baza unor inferenţe derivate din artefacte statistice. mort prematur la vârsta de 40 de ani. Distincţia dintre AC şi analiza de discurs (AD) nu este întotdeauna clar trasată. p. contingenţele interacţionaî-verbale. Conform AC vorbirea este oarecum independentă de starea cognitivă a participanţilor. regularităţile. matrice. şi anume faptul că numerele „nu vorbesc de la sine". Metoda AC a luat contur pe baza activităţii întreprinse de sociologul american Harvey Sacks. AC descrie modalităţile prin care oamenii obişnuiţi realizează interacţiuni sociale cotidiene de tip verbal (conversaţii obişnuite) prin structurări secvenţiale ale vorbirii. sub forme numerice. metoda poate fi aplicată fără a „deranja" în vreun fel mediul social (spital. prin analiza. într-o oarecare măsură. De asemenea. 8. atât timp cât datele sunt expuse în tabele. Apariţia diverselor pachete de softuri informatizate (vezi capitolul 9) a avut un efect facilitator semnificativ asupra tehnicilor de analiză de conţinut. s-a dezvoltat în cadrul tradiţiei analizei discursive. 1999). care susţin faptul că vorbirea este un act preponderent social şi relativ autonom faţă de dimensiunile psihologice individuale. dar şi la cel micro. Cel mai mare avantaj aî metodei rezidă. diagrame. putem spune că scopul AC este acela de a identifica competenţele comunicativ-sociale care stau la baza comprehensiunii mutuale şi inter-subiectivităţii în interacţiuni verbale cotidiene (Sacks. Analiza conversaţională Tehnica analizei conversaţionale (AC) ca metodă de mterpretare a vorbirii în interacţiunea socială. Mai exact. Totuşi. ldeea centrală care stă la baza AC este explorarea inter-subiectivităţii şi a modului în care vorbirea se structurează în funcţie de ceilalţi participanţi la conversaţie. Altfel spus.26). în acelaşi timp.3. „Cred că sociologia nu poate fi o ştiinţă actuală dacă nu are în vedere şi detaliile micro- evenimentelor. ne alegem cuvintele într-o coerenţă şi potrivire (logică. Trei asumpţii fundamentale. în caracterul său non-intruziv. AD (vezi capitolul 7) studiază discursul ca text produs în practicile sociale şi este preocupată mai mult de dimensiunea retorică şi argumentativă a comunicării. modul cum se face tranziţia la un nou subiect de conversaţie etc. ci maniera în care acestea îşi construiesc mesajele în funcţie de interacţiunea interlocutorilor şi influenţa lor mutuală (Drew. socială) cu secvenţele verbale anterior spuse de ceilalţi sau de noi înşine. stau la baza AC (Silverman. fiind preponderent social organizată. probabil. scrie Sacks (1984. a conversaţiilor înregistrate în mediu natural. Limita analizei de conţinut constă în limitele oricărei metode cantitative. Succint am putea formula diferenţa între cele două metode în termenii nivelului de analiză. recurenţa anumitor patternuri lingvistice. emoţională. mijloacele ei. Obiectivul AC este aceia de a identifica anumite fenomene în comunicarea socială cum sunt: structura conversaţiei.

Cercetarea prin AC se realizează în mai multe stadii: • se înregistrează câteva conversaţii în mediu natural. care fundamentează şi bazele teoretice ale metodei cu acelaşi nume. organizarea secvenţială. Etnometodologia este. cu scopul de a identifica un pattern comun în conversaţiile studiate. • se analizează aspectele conversaţionale descrise mai sus. De exemplu. 8. Proprietăţile anterioare pot fi identificate doar analizând conversaţii specifice. ocupaţie). • se caută „cazurile deviante". client-specialist). Trăsătura primordială a lumii sociale. asemănătoare cu analiza conversaţională şi analiza de discurs. de exemplu. de secvenţele ei anterioare. Vorbirea conţine patternuri organizate şi stabile. organizarea structurală a vorbirii. • se identifică efectele specifice conversaţiei (o cerere de clarificare. In acest sens. Un aspect pozitiv al AC rezidă în modul avantajos în care poate fi combinată cu metoda etnografică. Mai simplu spus. etnometodologia încearcă să înţeleagă metodele „folk" (etno.) şi care este „traiectoria" lingvistică parcursă pentru a obţine efectul dorit. Vorbirea este modelată contextual. de simţ comun) pe care oamenii le folosesc pentru a-şi organiza lumea (Silvermna. convorbirile telefonice avute de o familie timp de o una-două zile. Etnometodologia Termenul de etnometodologie a fost introdus în anii "60 de sociologul american Harold Garfmkel. din multe perspective. 1994). • se examinează modul în care vorbitorii preiau anumite roluri (cel care întreabă vs. exclamaţii etc. analiza trebuie să se bazeze pe date empirice.4. relevarea modului în care lumea noastră depinde de felul în care comunicăm şi interpretăm. conform teoriei dezvoltate de Garfinkel. 2. cum evenimentele obiective sunt produse şi menţinute de modul în care comunicăm şi acţionăm (Travers. cel care răspunde. încercând totodată să depăşească limitele metodei etnografice (Holstein şi Gubrium. O problemă a etnometodologiei este solicitarea intensă pe care cercetătorul o cere de la participanţi. pentru a documenta activităţile şi procesele zilnice dintr-o . „repararea" a ceva anterior spus în mod greşit. 2001). iar pe de altă parte. 2001). provocarea bunei dispoziţii etc. • se adună o bază largă de date care ilustrează structura regulată identificată în primele conversaţii înregistrate (în AC nu există intenţia de eşantionare în funcţie de vârstă. dar presupune şi sensibilitate fenomenologică. sex.2001): 1. • se citesc transcrierile fără tentative de formulare de ipoteze sau încadrări conceptuale. o anumită secvenţă de vorbire nu poate fi înţeleasă fără referire la cele anterioare. înregistrând câteva conversaţii. este procesul comun (împărtăşit de membrii comunităţii) de construire a sensului lumii şi a metodelor de acţiune. Procedura standard din AC presupune identificarea unor regularităţi structurale în limbaj (fenomen). în ciuda faptului că AC este percepută de unii cercetători ca o metodă preocupată mai mult de mecanismele lingvistice ale comunicării decât de contextul în care are loc. 3. • se transcriu înregistrările în cele mai mici detalii. relativ independente de caracteristicile psihologice ale vorbitorului. Obiectivul abordării îl constituie pe de o parte. în număr suficient de mare pentru a demonstra faptul că regularităţile au valoare normativă care orientează vorbitorii către anumite inferenţe şi acţiuni. iar apoi colectarea unei baze largi de materiale despre acel fenomen. tehnica este puternic ancorată în locul. timpul şi contextul conversaţiei. cu pauze. adică laice. Uneori mai este denumită şi metodă etnografică postmodernă.

organizaţie. semnul îşi schimbă sensul. cu actorii de pe o scenă care joacă o piesă şi roluri . Totuşi. Niciodată semnul nu are o semnificaţie completă. Sistemele de semne şi coduri au semnificaţii acceptate de membrii unei comunităţi şi stau la baza comunicării culturale. 8. • elementelor binare (bine-rău. numită şi analiză interacţională a fost dezvoltată de antropologul american Erving Goffman ca sub-ramură a simbolismului interacţionist. Orice alt produs cultural poate fi considerat ca fiind un sistem de semne. iar perspectiva holistică se pierde. Evident. Procesul de conectare a formei de expresiei cu semnificaţia semnului se realizează mental şi este influenţat de perspectiva observatorului. • modului în care acestea generează semnificaţii. să realizeze interviuri şi observaţii în mod repetat.5. cercetătorul trebuie să participe intens la activităţile acelei organizaţii. Semnul este compus din modalitatea sa de exprimare (cuvânt. Totodată. Conform exigenţelor metodei. în ultimul deceniu tot mai mulţi psiholingvişti de orientare post-structuraiistă au început să adopte tehnica. normal-anormal. sunt doar câteva exemple de sisteme de semne. cum este analiza fenomenologică sau cea narativă. Limbajul Morse. puternic-slab. i se impută şi faptul că mizând pe o suprainterpretare a textelor. bogăţia descripţiilor etnografice se diluează. După Manning şi Cuîlum-Swan (1994) metoda semiotică presupune analiza: • modului în care sunt utilizate semnele. Metafora utilizată de autor pentru a ilustra esenţa metodei sale se bazează pe comparaţia oamenilor. Analiza semiotică nu este atât de frecvent utilizată în psihologie ca alte metode calitative. muzica.6. în viaţa lor de zi cu zi. analiza semiotică ignoră aspectele subiective şi emoţionale ale procesului de comunicare. Tehnica oferă o interesantă abordare contrastantă faţă de teoria generată. simbol) şi din semnificaţia sa. • semnificaţiilor aparente şi a celor ascunse. nu este suficientă realizarea câtorva interviuri sau observaţii. • frecvenţei de apariţie. scris). până ce fenomenul este înţeles. fiind necesar un proces de interpretare sau de contextualizare. sunet. Analiza semiotică Analiza semiotică este definită ca analiză a semnelor şi codurilor. matematica. Analiza dramaturgică Tehnica analizei dramaturgice. dar acesta nu este singurul. fără însă a avea pretenţia de a o ridica la rang de teorie sistematică. • contextului în care apar. » modalităţii în care „cititorul" decriptează semnele şi codurile. Obiectivul declarat al lui Goffman (1983) a fost acela de a releva o dimensiune a vieţii sociale ignorată de sociologi. • formei în care apar semnele. femeie-bărbat) şi a dimensiunii „privilegiate". în toate nuanţele sale. Un exemplu clasic de sistem de semne este limbajul (vorbit. Lingvistul elveţian Ferdinad de Saussure este considerat a fi întemeietorul semioticii. • deconstruirii perspectivelor care stau la baza textelor. nu putem omite din acest context numele altor doi mari semioticieni. şi anume Umberto Eco şi Roland Barthes. • felului în care se relaţionează cu alte semne şi coduri. Când interpretarea se modifică. focalizându-se pe unităţi de analiză cum sunt semnele şi codurile. construită social şi cultural. şi anume cea „dramaturgică". Critica cea mai semnificativă care i se aduce analizei semiotice este aceea că. 8.

de tip „faţă în faţă" din viaţa cotidiană. de cele mai multe ori. găsirea unui partener prin intermediari). comunitate etnică sau religioasă etc). cele doua roluri (idealistul şi cinicul) nu sunt entităţi distincte. cei care îşi asumă rolul cu un anumit grad de idealism şi cei care îl joacă cu cinism. cu excepţia unor situaţii restrânse (prezentarea la un interviu pentru obţinerea unui loc de muncă. Analiza dramaturgică este criticată pe motivul că introduce o viziune cinică asupra naturii umane. Metoda constructelor personale şi a grilei repertoriale . Totuşi. De multe ori.distribuite (Heritage. în orice situaţie socială este angajată în „interpretarea" unui rol. reflectă faptul că societatea contemporană valorizează jocuri bine interpretate. „trebuie să ştii cum să te vinzi". 2001). unde ei se produc şi dau ce e mai bun din ei. unde persoanele se pregătesc pentru a juca rolul şi „scene". • distincţia dintre „a fi" şi „a face". ci iau mai degrabă forma unui proces în care se începe de pe o anumită poziţie (fie a idealismului. mijloace de transport în comun. Goffman introduce câteva concepte şi dimensiuni care oferă o grilă de analiză a comportamentelor indivizilor şi instituţiilor sociale: « producerea unei bune impresii. „eliberarea de cravată". cinicul ajunge să creadă în semnificaţia acţiunilor sale. cum sunt: „imaginea este totul". „reclama este sufletul comerţului". PARTEA IV RECONSIDERAREA RELAŢIEI CALITATIV-CANTITATIV CAPITOLUL 9 ELEMENTE CANTITATIVE ÎN METODE CALITATIVE DE CERCETARE 9. Metoda dramaturgică s-a dovedit o tehnică relevantă. Goffman distinge două categorii mari de oameni: cei care cred în rolul pe care îl joacă şi cei care nu cred în acest rol. până în momentul în care „ceilalţi" nu mai sunt prezenţi. De exemplu. de halat) reflectă elocvent dimensiunea descrisă de Goffman. Din perspectiva dramaturgică. atâta timp cât interlocutorul/ partenerul/observatorul încearcă să obţină informaţii despre ea. dacă un membru al unui grup profesional (medici. • scene şi culise. că în general oamenii nu trăiesc sub această impresie. „să ştii ce trebuie să faci la momentul şi locul potrivit. agenţi de spionaj care caută să nu fie descoperiţi. toate situaţiile şi instituţiile sociale cuprind „culise". Modul în care instituţiile şi birourile sunt fizic organizate (cu spaţii publice care implică o anumită ţinută şi comportament şi spaţii private care permit glume. grup profesional. expresii bine ancorate în limbajul cotidian al multor culturi. pe străzi etc. ci se desfăşoară în contextul jocului celorlalţi membri din echipă (familie. dovedirea recuperării sănătăţii mentale. Rolurile celor mai mulţi oameni nu sunt independente. dorinţa imediată de a pedepsi sau admonesta pe cel care a încălcat regula. sau din contră. pe care le-a denumit interacţiuni ordonate. conform căreia oricare persoană. şi atractivă în analiza profesiilor şi instituţiilor. profesori) face o greşeală în faţa „celorlalţi" (din afara grupului) ceilalţi membrii ai grupului îşi reprimă.1. Culisele au şi scopul de a permite actorilor sociali a se relaxa înainte sau după „jocul de rol" şi unde pot fi ei înşişi. metoda dezvoltată de Goffman răspunde unei realităţi a vieţii sociale contemporane. Metoda implică analiza oamenilor (şi acţiunilor lor) ca fiind jucători într-un joc de echipă. In acest context. fie a cinismului) şi în timp. „bârfe". se trece pe o poziţie contrară. Goffman a fost preocupat de analiza interacţiunilor umane. şi modul cum acţiunile lor pot fi influenţate de ceilalţi). a locurilor publice (comportamentul oamenilor în parcuri. a nevoii de a-şi juca rolul cât mai bine. fără prea multe tribulaţii asupra autenticităţii rolului şi jocului. Idealismul se erodează şi persoana îşi va juca rolul cu cinism. • jocul de echipă.

prin recunoaşterea similarităţilor şi diferenţelor dintre experienţele personale şi ale celorlalţi (Franseîla şi Dalton. Persoana trebuie să fie conştientă că „celălalt" îşi construieşte lumea diferit faţă de sine (Banister şi colab. pe alţii şi lumea în care trăieşte. Kelly a fost preocupat să dezvolte o metodă de cercetare care să întrunească trei atribute (Smith. fiică. Teoria autorului american este una de factură constructivistă. Sistemul personal de construcîe este alcătuit dintr-o colecţie de dimensiuni bipolare. prietenia. putem alege elemente ca prieten. • să fie idiografică. situaţii de muncă. prin prisma a ceea ce le preocupă. Important este să se aleagă elemente relevante pentru domeniul de studiu.George Kelly este autorul care a formulat.. mamă. fiecare alternativă fiind validă. esenţa răspunsurilor participanţilor să nu se piardă în analiza numerică. 2. Fiecare construct central subsumează un număr de constructe subordonate. 1999b): » să fie de natură fenomenologică. funcţionând pe bază de similaritate-diferenţă. Alegerea elementelor repertoriului personal este dictat de obiectivul cercetării. atât în cercetarea calitativă cât şi în cea cantitativă. 1994). Topica de studiu trebuie să fie astfel aleasă încât să fie relevantă pentru participanţi (de ex. De exemplu. Scopul metodei este de a înţelege mai bine persoana/persoanele. teoria constructelor personale şi totodată o metodă de cercetare derivată din modelul său. ei înşişi etc). adică să fie capabilă să surprindă percepţiile şi constructeîe personale ale participanţilor. Conceptul desemnează existenţa unor moduri alternative de a vedea lumea. In modul acesta persoana se construieşte pe sine. care să faciliteze identificarea constructelor personale ale participanţilor. boala. „ostil". în general se aleg 9 până la 15 elemente. o ierarhizare în viaţa noastră. Constructele supraordonate (esenţiale) sunt cele centrale pentru fiinţa noastră şi impun o ordine personală. Construcţia realităţii personale şi sociale este experienţiată de persoană la toate nivelurile de conştiinţă: cognitiv. De exemplu. care la rândul lor subsumează şi mai multe constructe subordonate. Elementele pot fi prezentate participanţilor pe cartonaşe sau se poate cere acestora să le genereze ei înşişi. în anii "50. Identificarea similarităţilor şi diferenţelor. persoana pe care o admiră cel mai mult. soră. iar pentru celălalt. pentru studiul imaginii de sine în relaţiei cu ceilalţi. 1990). Un construct câştigă semnificaţii din ambii polii: similaritatea are înţeles numai în contextul diferenţei. pe care o displace cel mai mult etc. conform teoriei lui Kelly. cercetătorul fenomenelor sociale şi psihologice poate accede doar la o realitate subiectivă care se construieşte prin semnificaţiile pe care persoanele le ataşează experienţelor anterioare. Metoda are un caracter flexibil şi poate fi aplicată în diferite modalităţi. Un alt element fundamental în teoria lui Kelly este „constructivismul alternativ". Semnificaţiile personale sunt „lentilele" prin care noi filtrăm şi interpretăm experienţele curente. De aceea constructele sunt foarte individuale şi înţelese personal. • să fie cantitativă. Procedura de realizare a unei grile repertoriale cuprinde următoarele faze: 1. familia. doi oamenii înţeleg diferit constructul de „prietenos". comportamental. I se prezintă . afectiv. realitatea obiectivă fiind văzută ca un „mit" şi prin urmare neputând fi cunoscută. mai ales dacă ştim că polul opus pentru unul din ei este „neprietenos". Cunoaşterea de sine se câştigă. Specifică teoriei constructelor personale este metoda de investigare numită grilă repertorială (repertory grid). partener. eu ideal. să permită reprezentări numerice şi analize statistice. coleg.

sensibil-insensibil Se continuă astfei. cercetătorul să analizeze complet şi nuanţat datele brute. Evaluarea fiecărui element pe baza constructului creat. Se pot utiliza scale diferite de evaluare (de la 1-3. chiar uşuratic) sau nu va sconta pe generozitatea şefului său. iată. participantul răspunde: insensibil. Tabelul 9. Matrice de întabelare a scorurilor de evaluare a elementelor o •3 N .1. Termenul de similaritate identificat de participant furnizează eticheta iniţială pentru construct. 4. în caz contrar se pierde multă informaţie valoroasă privind caracteristicile persoanei. Analiza relaţiilor dintre elemente furnizează alte date relevante pentru persoanele/fenomenele studiate. eticheta opusă. în analiză se acordă o importanţă aparte evaluărilor propriei persoane. 1- 7 sau 1-10) şi se cere participantului să acorde un scor fiecărui element al constructului. întrebat care este opusul lui sensibil.simultan participantului trei din cele 9-12-15 elemente/ cartonaşe alese la întâmplare şi i se cere să spună în ce fel două dintre cele trei elemente sunt similare şi în ce mod acestea sunt diferite faţă de cel de-al treilea. 3. 5. mamă.. Kelly recomandă ca înainte de a prelucra datele statistic. iar „tată" este diferit. de ex. astfel putem afla mai multe despre modul în care persoana se percepe pe sine. până se obţine un număr suficient de constructe personale. se calculează şi coeficienţii de stabilitate. dar cu simţ al umorului şi responsabil. se poate analiza şi distanţa dintre scoruri. la o inspectare a datelor se remarcă faptul că participantul se evaluează pe sine ca fiind o persoană cu probleme de adaptare şi de decizie. în cazul exemplului dat mai sus.1). Se realizează o matrice cu evaluările elementelor (vezi tabelul 9. tehnica se bazează pe asumpţia că din modul în care o persoană îi descrie pe alţii. 1-5. frate: 6. Dacă procedura de explorare se repetă la diverse intervale de timp. Să luăm următorul exemplu: se prezintă cartonaşele cu următoarele trei elemente: sine. tată: 3 etc. în pasul următor se compară scorurile de pe rânduri cu cele de pe coloane. deci se obţin constructe bipolare. Totuşi. obţinându-se primul construct personal . Analiza relaţiilor dintre constructe. ar putea fi vorba de o evaluare a elementelor pe baza constructului sensibil-insensibil de acest gen: mamă: 10. se pot obţine multe date despre el însuşi. 6. Se apelează la programe statistice pentru calcularea corelaţiei dintre diferitele constructe sau dintre elemente. Participantul sugerează că primele două elemente sunt similare prin sensibilitate. sine: 8. Participantul din ex:emplul utilizat în tabel nu se va baza pe fratele său (evaluat ca mai puţin responsabil. iar cel de diferenţiere. Analiza statistică.

g 3 -O CM O . Informaţiile culese sunt analizate împreună cu participanţii pentru a vedea care este soluţia care ar trebui adoptată (a demara sau nu procesul schimbării).* 8& »3 1 1 .. de a reflecta asupra experienţelor sale şi de a le comunica verbal. din dependenţa sa de capacitatea participanţilor de a se introspecta. . 10 10 9 9 7 10 9 9 3. mamă.. sine 8 9 6 3 10 8 8 3 2. O altă tehnică utilizată cb metoda constructelor personale este autocaracterizarea. ca şi în cazul altor tehnici calitative.Instrucţiunea acestei tehnici este: „scrie o scurtă piesă/povestire în care tu eşti personajul principal. a climatului organizaţional etc). care surprinde niodalitatea prin care persoana se construieşte pe sine. printr-un proces de negociere cu cel care a scris-o.2 "O 3" _c 'o J3 o cu » "O Că i "3 *S _c O s> '3 1 C3 +-> I 1 s g respons rezisten hotărât generos WQ O rS 'Sa •a . frate 6 3 9 9 8 8 8 3 5. scrie din perspectiva saupunctm de vedere al unui prieten care te cunoaşte foarte bine. atmosferei de grup. prieten 9 8 6 7 8 9 9 9 9. Metoda lui Kelly este criticată şi pentru ambiguitatea termenului de construct şi a unei insuficiente diferenţieri între termenul de construct şi cel de concept. soţ 7 9 10 10 8 7 9 9 6. coleg 7 6 3 5 6 7 8 7 7. şef 6 10 8 10 2 3 8 4 etc. Citind povestirea.1 U C e" "S 1 -a Elemente 1. cercetătorul încearcă să înţeleagă şi să obţină o imagine cât mai empatică a conţinutului relatării. este adevărat?" Ultimul arbitru al conferirii de semnificaţii valide povestirii este cel care a scris-o. Metoda ABC a fost conturată tot în baza teoriei constructelor personale. de genul „îmi pare că aici. cum pot fi depăşite obstacolele pentru a începe procesul schimbării (dacă s-a optat pentru schimbare). a privi dintr-o nouă perspectivă situaţia (dacă opţiunea este de a rămâne în situaţia prezentă). Metoda permite identificarea tensiunilor care ar putea îngreuna procesul de schimbare (a persoanei. cu scopul facilitării schimbării.. Limita metodei constructelor personale decurge. soră 8 9 4 8 10 10 9 6 8. Neglijarea contextului socio-cultural a generat alte critici faţă de metoda constructelor personale. mai bim ca oricine altcineva".tată 3 2 7 5 9 7 7 7 4. în acest sens se utilizează următoarele elemente: • poziţia prezentă şi poziţia dorită (Al şi A2) • dezavantajele poziţiei prezente şi avantajele poziţiei dorite (BlşiB2) • avantajele poziţiei prezente şi dezavantajele poziţiei preferate (CI şi C2) Participanţii completează fişe ce cuprind reperele de mai sus.

diversă de perspective şi puncte de vedere.1). informaţii despre modul în care persoanele îşi reprezintă un anume fenomen social sau psihic. în trei categorii: negativ. Metoda Q nu necesită eşantionarea aleatoare a participanţilor. persoanele. în timp ce pentru categoria neutru (0) pot fi sortaţi opt itemi. pe rânduri. iar ulterior tehnica Q.. Stephenson propune o simplă şi elegantă alternativă metodologică. autorul analizei factoriale. Sarcina cercetătorului este de a furniza participanţilor un set de itemi (de obicei între 10 şi 100) care reflectă un spectru cât mai larg de idei despre fenomenul explorat. opiniile şi convingerile personale. Stephenson este unul dintre primii „eretici" care au „tulburat" liniştea psihologiei academice tradiţionale şi a metodologiei experimentale pe care aceasta o promova (cunoscută şi sub denumirea de metodologie R). populaţie de idei. evitându- se astfel tendinţa de a-i plasa central (neutru). Din punct de vedere statistic. Itemii sunt analizaţi. neutru sau pozitiv (sau acord. pe care iniţial o denumeşte metoda factorului inversat. datele sunt codate astfel încât: -6 devine 1. 4.. de un grup restrâns de profesionişti familiarizaţi cu subiectul cercetării. în pasul următor participanţii continuă să sorteze itemii utilizând o grilă cu subcategorii ale acordului sau dezacordului (vezi figura 9.. datele adunate prin metoda Q sunt despre ce fac participanţii cu un grup de itemi relevanţi pentru subiectul cercetat.. şi anume în loc ca testele să fie aplicate unui anume număr de persoane. într-o primă fază.. dezacord şi neutru). conform grilei din figura 9. -5 devine 2. Grila „forţează" participanţii să situeze itemii sub forma unei distribuţii gausiene. Introducerea se va face astfel încât participanţii să fie eşalonaţi pe coloane. 1999). fie pe baza conceptelor şi teoriilor din literatură (Stainton Rogers.2 Metoda Q Metoda Q este cea mai elocventă ilustrare a combinării abordării cantitative cu cea calitativă în cercetare. sau mai corect spus acţiunile lor. De exemplu. când li se cere să ordoneze acei itemi.1.0 devine 7'. Sunt necesare cercetări ulterioare pentru a evalua măsura în care obiectivul lui Kelly poate fi atins prin modelul său sau nu. persoanele „se aplică" unui anume număr de afirmaţii/itemi. datele sunt introduse în computer pentru a fi analizate cu un program de analiză factorială. aceştia fiind aleşi astfel încât să reprezinte o arie largă. Prin modul în care acestea sortează un anumit număr de itemi. 1999). 2. iar +6 devine 13 (se pot utiliza şi scale de gradare de la -5 la +5). în care se identifică categoriile relevante. Noua abordare implică inversarea unui principiu fundamental din metodologia cantitativă. Obţinem. Colecţia de itemi se elaborează fie pornind de la interviuri. respectiv ideile. Procedura tipică pentru metoda Q presupune următoarele stadii: 1. Mai explicit spus. 9. se obţine „o versiune a realităţii" (Kitzinger. respectiv puternic dezacord pot fi selectaţi doar câte un item pentru fiecare categorie. Fiecare . cum îi numeşte Stephenson.Scopul declarat al lui Kelly a fost acela de a elabora o metodă care pune accent pe cunoaşterea individului ca factor determinat al propriei dezvoltării. obţinute prin rotaţia varimax a factorilor. 3. participanţii sortează itemii prezentaţi pe cartonaşe. De pe poziţiile unui bun cunoscător al metodologiei R. Metoda Q nu îşi propune să măsoare ceva obiectiv. iar răspunsurile lor la itemi. ci să ofere posibilitatea participanţilor de a-şi exprima propria subiectivitate. astfel. Metoda a fost elaborată în 1935 de Stephenson. pentru categoria puternic acord. vor fi corelate şi ulterior analizate factorial. sau sunt verificaţi printr~un studiu pilot. analiza factorială va identifica pattemuri alternative de răspuns. In acest mod. colaborator al celebrului psiholog american Spearman.

Astăzi se comercializează trei mari categorii de pachete informaţionale de analiză calitativă (vezi tabelul 9. 6. având la dispoziţie programe informaţionale care îi asistă în procesul de analiză a datelor. Programele informaţionale de analiză calitativă au deja o istorie veche de 25 de ani. absenţa validităţii de conţinut a afirmaţiilor din setul de itemi). mulţi alţi cercetători apreciază faptul că metoda Q are ceva unic de oferit cercetării calitative. In ciuda acestor critici. 9. Pe de altă parte. se verifică dacă modul în care factorii etichetaţi şi descrişi de cercetător corespunde cu intenţiile şi opiniile participanţilor. metoda Q acţionează ca un mecanism de identificare a perspectivelor colective asupra fenomenului studiat.60-0. Unul sau mai multe pattemuri de sortări ale participanţilor vor fi similare factorului identificat. 5. Dacă prima generaţie de programe avea doar capacitatea de a sistematiza datele. 1991) Metoda Q este uneori criticată atât din perspectiva abordării calitative cât şi a celei cantitative. în special în investigarea unor fenomene complexe cum sunt cele cu un puternic determinism socio-cuîtural. ajungând până la generarea de teorii. adepţii metodelor cantitative consideră că metoda Q nu întruneşte rigorile tehnicilor cantitative (număr insuficient de subiecţi. 7.1. sarcina cercetătorului este să denumească factorul identificat în funcţie de juxtapunerea patternurilor de sortare. 9. Tabelul 9.2. Deşi metoda se bazează pe compararea patternului individual de răspuns cu patternul fiecărei alte persoane din studiu. format restrictiv de răspuns. în tabel fiind redate doar cele mai larg răspândite.. Cercetătorii fideli tehnicilor calitative acuză metoda Q de toate „tarele" metodelor cantitative: itemi preselectaţi. Verificarea se poate realiza fie prin oferirea listei de itemi participanţilor şi solicitarea de comentarii deschise asupra fiecărui item.2). Această proprietate este conferită de saturaţia patternurilor de sortări în factorul respectiv. Programe de analiză calitativă (după Fielding şi Raymond. sunt produşi pe baza similarităţii sistematice dintre oameni diferiţi. se descriu factorii şi se interpretează. în acest mod.3. Metode de analiză calitativă asistate de computer Astăzi.factor este estimat pe baza corelării tuturor răspunsurilor participanţilor. lipsa selecţiei aleatoare. noile generaţii sunt mult mai evoluate. cei mai mulţi cercetători calitativi lucrează cu ajutorul computerului. factorii care emerg astfel. la un coeficient de 0. fie prin conducerea unor interviuri de profunzime. devenind astfelpatternuri tipice. -6 -5 -4 -3 -2 -l 0 +1 +2 +3 +4 +5 +6 Dezacord Acord total total Fig. 1998) . apelarea la analiza statistică.90. Matricea de răspunsuri pentru sortarea Henrilor (după Stainton Rogers.

PC) Ethnograph (PC) (PC) HyperRESEARCH Wordcruncher (PC) FolioViews (Mac. Scopul nostru este doar de a semnala cercetătorilor existenţa acestor programe de analiză calitativă şi de a-i familiariza cu câteva dintre numele celor mai cunoscute pachete informaţionale. sensibilă la nou şi progres? Că trebuie să ne delimităm de ceva ce a încorsetat spiritul liberal şi umanist al psihologiei. comparare. Apelul lui Neisser (1976) adresat psihologilor. de dominare şi dictare de principii şi reguli după care trebuie condusă orice investigaţie. cuantificarea lor. PC) Hypersoft (Mac) Zylndex (PC) FuzzyStat (PC) NUD*IST (Mac. realizarea de legături.1. . I. categorizare.De sistematizare a Tipul de program De De analiză de datelor construire de teorii conţinut Ethno (PC) The AQUAD (PC) ATLAS/ti Textpack (Mac. Dezvoltarea programelor informaţionale de analiză calitativă au micşorat şi mai mult decalajul dintre metodologia cantitativă şi cea calitativă. reţinerea tuturor datelor şi recuperarea lor în diverse forme etc. Fielding şi Raymond. după cum este adevărat că cercetarea cantitativă nu mai poate avea „o atitudine imperialistă". codare. 1998). nici de către criticii acesteia. începând cu deceniul al optulea al secolului XX. de a se orienta spre cercetări cu validitate ecologică. şi pentru psihologie în particular? Că este o abordare vetustă ce trebuie înlocuită cu o alta. în ciuda proliferării programelor de analiză calitativă şi a dovedirii utilităţii lor. Harre. Shotter. PC) GATOR (PC) Qualog (PC) HyperFocus (Mac) Sonar (Mac) Textbase Alpha (PC) Programele se bazează pe un model abstract de cercetare calitativă şi au în general capacitatea de a realiza următoarele operaţii asupra datelor: segmentare. studii de laborator. înseamnă acest fapt că cercetarea cantitativă şi-a pierdut din relevanţă şi semnificaţie pentru ştiinţele sociale în general. J. Weitzman şi Miles 1995. Pentru aceasta există surse bibliografice bine documentate (Richards şi Richards. 1994. dar şi la impunerea unei noi paradigme ontologice. care a impus designuri experimentale de cercetare. Nu intră în obiectivul acestui capitol o descriere detaliată a procesului de analiză calitativă asistată de calculator şi nici prezentarea fiecărui pachet informaţional redat în tabelul de mai sus. Gergen. analize statistice. PC) (Mac. includerea datelor video sau audio. Parker şi alţii. tot mai mulţi psihologi au devenit adepţii paradigmei calitative. precum K. nici de către adepţii analizei asistate de computer. Ceea ce nu trebuie uitat. Studentul. precum şi criticile vehemente ale altor cercetători iluştri. au condus la apariţia nu numai a unor moduri alternative de: cercetare. Evident. CAPITOLUL 10 REFLECŢII FINALE ASUPRA CERCETĂRII CALITATIVE 10. Cantitativ versus calitativ sau complementaritate? Timp de multe decenii. unii cercetători continuă să exprime reluctanţă şi nelinişte legată de „imixtiunea" acestor instrumente de lucru între cercetător şi date şi de posibile consecinţe nefaste asupra demersului de analiză calitativă. epistemologice şi metodologice în psihologie. Cercetarea calitativă nu trebuie şi nu poate să o înlocuiască pe cea cantitativă. este că ultimul cuvânt în procesul de analiză interpretativă îl are şi trebuie să îl aibă cercetătorul. forme numerice ale datelor şi o epistemologie bazată pe concepţii specifice despre ştiinţele naturale. există diferenţe mari între programele de analiză informaţională în ceea ce priveşte capacitatea lor de a opera asupra datelor. psihologia a fost dominată de paradigma pozitivistă. identificare de patternuri regulate. încercând să impuniă legile determinismului fizic asupra fenomenului social şi psihic? Ideile transmise de-a lungul acestei cărţii sunt total străine unei astfel de perspective. R. construirea de teorii.

Dihotomia naturalism- pozitivism este mai curând una valabilă la nivelul dezbaterilor epistemologice. unui „mariaj fericit" sau măcar unei „relaţii amiabile" între metodologia calitativă şi cea cantitativă. Caracteristicile polarizate ale cercetării calitative şi cantitative Caracteristicile cercetării calitative Caracteristicile cercetării cantitative • Abordare din interior s Abordare din exterior 0 Abordare naturalistă • Abordare pozitivistă o Inductivă * Deductivă • Interpretativă a Empirică 0 Implicarea Eului • Detaşare • Abilităţi interactive * Abilităţi de experimentator • Interes pentru persoană » Interes pentru variabile • Dinamică • Stabilă G în/despre situaţii de viaţă reală • în mediu de laborator C Viziune holistică • Viziune fragmentară • Dificil de reprodus • Reproductibilă Preocupată de schimbare şi • Preocupată de situaţii bine interacţiuni structurate • Cunoaştere idiografică • Cunoaştere nomotetică • Dezvoltă ipoteze • Testează ipoteze 0 Analitică. Protagoniştii dezbaterilor centrate pe valoarea cercetării cantitative şi calitative adoptă frecvent o poziţie polarizată şi inflexibilă în ceea ce priveşte natura cunoaşterii umane şi a explicaţiilor psihologice. fie de pe poziţie pozitivistă. cercetarea calitativă nu este doar inductivă.1. Tabel 10. decât în practica cercetării empirice. o eroare profundă dacă una dintre paradigmele de cercetare ar fi considerată corectă. interviuri) Cercetare cantitativă (ex. nu trebuie să se situeze pe poziţii epistemologice şi metodologice dilematice. In cazul în care admitem că problema nu se pune în termenii de „bun-rău". predictivă şi descriptivă explicativă în ciuda acestui fapt. Cercetare calitativă (ex. arunci când comparăm metodele cantitative cu cele calitative. Când dorim să sintetizăm caracteristicile celor două paradigme de cercetare. întrebarea nu este care abordare trebuie adoptată şi care trebuie ignorată.1. De exemplu. tânărul cercetător sau cel format deja. ilustrată în figura 10. care este cea bună şi care este cea rea.1. fie constructivistă.doctorandul. iar cealaltă. în teorie este mai uşor să operezi cu un pol sau altul al caracteristicilor unui fenomen. Strategia triumviratului. Chiar dacă modalităţile de accedere la informaţii şi de analiză a acestora este diferită. cel puţin scopul este comun: o cunoaştere cât mai autentică a fenomenului social şi psihologic investigat. este mai uşor şi mai ilustrativ să o facem ca în tabelul 10. incorectă. rămâne deschisă întrebarea: „pot fi utilizate împreună sau sunt modalităţi incompatibile de a explora lumea?" Chiar dacă sunt voci care se opun vehement. ea poate fi condusă şi după modeie deductive. chestionare) Cercetare comparativă . reflectă maniera în care cele două abordări trebuie şi pot să fie complementare şi nu competitive sau incongruente. S-ar comite prin urmare. tot mai sonore devin acele voci care pledează entuziast pentru strategia triumviratului în cercetarea psihologică (pentru detalii vezi capitolul 1). de tip „to be or not to be". exploratorie şi • Analitică. „ştiinţific- naiv". a conceptualizării prin contrastare reciprocă. în realitate lucrurile nu stau atât de simplu.

Din acest punct de vedere nici cercetarea calitativă nu face excepţie (vezi tabelul 10. 10. deoarece viitorul este întotdeauna legat de trecut şi prezent. cu riscuri de vicii ascunse mai mici. în acest fel.Fig.1. Atâta timp cât acceptăm asumpţiile formulate de Emdem şi Sandeîowski (1999). dar putem specula asupra lui. indiferent pe ce baricadă se situează. O astfel de prezumţie ar fi eronată şi nu ar aduce nici un serviciu cercetării calitative. Nu există metodă ideală de studiu sau teorie explicativă perfectă. idolatria metodologică.2 Avantajele şi dezavantajele cercetării calitative Unii autori consideră că cercetarea calitativă trebuie să o preceadă pe cea cantitativă. economice. deliberării şi reconsiderării. Avantaje şi dezavantaje ale cercetării calitative Puncte tari Puncte slabe Interacţiunea faţă în faţă cu participanţii Datele se adună în mediul natural Explorează percepţiile participanţilor Permite follow-up-uri de clarificare Facilitează evidenţierea nuanţelor Utilă în explorarea fenomenelor complexe Adună date verbale şi nonverbale Oferă flexibilitate Oferă informaţie contextualizată Facilitează cooperarea Se pot obţine cantităţi mari şi diverse de date într-un timp relativ scurt Posibil de cuantificat şi de analizat statistic Etc. cercetarea cantitativă devine „copilul" celei calitative (Burt şi Oaksford. este aleasă în mod necesar. ideologice.3. şi anume: (a) nu există un singur set de tehnici sau criterii ştiinţifice care să contribuie la producerea de cunoştinţe valide. Reflectarea asupra punctelor de slăbiciune şi a celor de rezistenţă a oricărei metode/teorii de cercetare este un indiciu de maturitate profesională din partea cercetătorului. sunt în ultimă instanţă incerte. „purismul" metodologic în faţa nevoii de pluralitate impusă de realitatea psiho-socială.2. Nu ştim dacă aceşti cercetători apreciază faptul că metodologia calitativă este perfectă în postura de „mamă". cu garanţii mai serioase şi credibilitate mai plauzibilă. Alegerea metodei de cercetare nu trebuie văzută ca o simplă opţiune tehnologică: tehnica mai robustă.) Tabelul 10. Tehnica triumviratului 10. întrebările cercetării trebuie să fie balizele de reper în alegerea metodei şi nu un angajament ontologic. trebuie să prevaleze în opţiunea metodologică pe care o facem.2. oricât de bine ar fie ele fundamentate teoretic sau metodologic. trebuie să lase locul logicii. De multe ori raţiunile etice. 1999). Ce putem să spunem în acest . Consideraţii despre viitorul cercetării calitative Este adevărat că nu putem prezice viitorul. practice. Depinde de gradu! de cooperare ai participanţilor Esenţialul se poate pierde în mulţimea de date Datele pot fi interpretate în multiple moduri Necesită o pregătire de specialitate riguroasă Dificil de replicat Echipament şi materiale costisitoare Generează dileme etice Datele pot fi influenţate de cercetător Depinde de onestitatea participanţilor Poate cauza discomfort sau chiar situaţii de risc pentru cercetător Stilul de redactare poate „pierde" cercetarea Depinde în grad mare de abilităţile cercetătorului Etc. 10. Fidelitatea cercetătorului trebuie să cedeze în faţa pragmatismului. epistemologic sau metodologic al cercetătorului. şi (b) toate cunoştinţele.

(1996) Perceptions of sexuality. Pentru a câştiga în rigoare. 10.. (1973) Mythologies. există şi astăzi multă rezistenţă faţă de cercetarea calitativă. (1991) Learning to listen: interview techniques and analysis.. (1995) consideră că este în beneficiul cunoaşterii psihologice ca „cercetătorii să fie profund interesaţi şi personal implicaţi în subiectul de studiu. tradiţionalismul psihologiei academice a fost inevitabil „contaminat" cu ideile curentelor amintite. în Handbook of Qualitative Research. prin metodele „obiective" de investigare se obţin „cunoştinţe acurate. Zeidenstein şi K. Produce impresie intensă Criterii secundare - TEHNICI CALITATIVE Fig. Australian Psychologist.. Criterii de validare ale cercetării calitative (după Whittemore şi colab. 219- 227. (1994) Plăcerea textului. şi Tindall C. 1597- 1611. abordare umanistă. Ca urmare. and postmodernism.2. cercetarea calitativă a fost denumită fără menajamente. 3. cercetare jurnalistică. London: Paladin Barthes R. Qualitative Health Research. ce transcend opiniile şi interpretările personale. eds. 3. idei care au indus cel puţin modificări de poziţie. decât plictisiţi. Denzin N. Cluj: Echinox. London: Sage. Aceasta continuă să fie văzută ca un atentat la adresa ştiinţelor „serioase". Adler P. 2000). New York: The . Burman E. şi Pătai D. constructiviste. în Learning about sexuality.context despre cercetarea calitativă? Opoziţia faţă de ştiinţele pozitiviste a fost şi mai este interpretată ca o tentativă de uzurpare a raţiunii şi a adevărului în favoarea subiectivităţii şi aproximărilor. şi Prilleltensky I. American Psychological Association (1992) Ethical principles of psychologists and code of Conduct. (1996) Grounded theory method: philosophical perspectives. (1995) Qualitative Methods in Psychology. Termenii peiorativi duri la adresa cercetării calitative au fost schimbaţi cu termeni mai eleganţi. A Research Guide. 377-392. S. şi David H. feministe.2. dacă nu de paradigme. paradigm of inquiry. Annells M. cercetare potrivită pentru studiul homosexualităţii sau a culturilor aborigene. of Philosophical Psychology. Gluck S. şi Kack D.. American Psychologist. Andersen K. (1990) The context of discourse: let's not throw out the baby with the bathwater. Taylor M. Moore.P. J. Bibliografie Abrams D. şi Hogg M.. în efortul de a câştiga recunoaşterea şi respectul comunităţii ştiinţifice a elaborat un set de criterii de validare a datelor cercetării. hermenutice.P. eds. (1994) Observational Techniques. Baban A. Barthes R. Banister şi colab. eds. şi Adler P. 2001) Ca efect al infuziei ştiinţelor sociale cu teorii postmoderne. Banister P. cercetare feministă. New York: Routledge. 36. cercetătorii care adoptă metode calitative nu îşi pot permite să ignore sursele de distorsiune şi ineficientă create de carenţele de proiectare şi de realizare a cercetării (King şi colab. Washington: CEDPA.36). Astăzi s-a ajuns să se afirme deschis că. critice. nu de puţine ori. (2001) Contemporary Debates in Criticai Psychology: Dialectics and Synthesis. Parker L. Austin S. în Women' Words: The Feminist Practice of Oral History. Deşi respingerea ei s-a mai atenuat în ultimul deceniu.. dar moarte". Open University Press. reproductive behavior and partner relations during the Ceauşescu era. care asumă ideea existenţei unor adevăruri unice. şi Lincoln Y. 75- 80. De aceea. dar acuraţi şi exacţi" (p. 47. (1994) Voices of romanian women.A. Buckingham. Sinteza acestor criterii de validitate este redată în figura 10. şi David H. Baban A. metodologia calitativă. dar folosiţi tot în sens peiorativ: ştiinţă de „catifea". deoarece metodele cantitative blochează orice informaţie care ajunge la cercetător pe calea simţurilor.379-394. metodologie neştiinţifică.

19-32. (1992) In search of ethical guidance: constructing a basis for dialogue. London. Denzin N. J. of Philosophical Psychology. S. European Journal of Patient Education and Counseling. 332-335. Kligman. Comportament. 27-49. Van Langenhove.256. when and how to use them. Gal şi G. Van Langenhove. (2000a) Tendinţe noi în cercetarea psihologică: metodologia calitativă. (1994) Repopulating the depopulated pages of psychology. (1992) Intoxicated by my illness. Broyard A.. Bulai A. Qualitative Studies in Education. şi Lincoln Y. Denzin N. Cogniţie. (1976) Grammatoîogy. R. şi Oaksford M. Sage: London. Comportament. Chamberlain. Thousand Oaks. 307'-335. M. (1990) Constructing the subject: historical origins of psychological research. Fontana A. Breitrose P. 2-7. şi Van Langenhove L. 33- 35. Cărtărescu M. The Psychologist. Harre R. Flinders D. Billig M. Derrida J. şi Baban A. Burman E. (1994) Handbook of Qualilative Research. London: Sage. (1999) Postmodernismul românesc. Cogniţie. Emdem C. în Qualitative Health Research: Theories and Methods. Edwards D. Creier. Smith.. the Art of Sciences. Baban A.A. publics and everyday life after socialism. 361-376. 2. London: Sage. British Psychological Society (1993) Revised ethical principles for conducting research with human participants. (2000c) Women s sexuality and reproductive behavior in post- Ceauşescu România: a psychological approach. (1990) Acts of meaning. New Jersey: Princeton University Press. Harre şi L.A. Eds. (1993) Discourse Analytic Research. Eds. A practicai guide. Bucureşti: Univers enciclopedic. Bruner J. (1999) Forme în mişcare: postmodernismul. (1988) Focus Groups. (Î994) Psychoanalysis andstorytelling. Iaşi.Population Council Press. 317. vol. armaz K. în Handbook of Qualitative Research. Thousand Oaks. Smith J. Creier. (1994) The art and politics of interpretation. eds. Bryce H. (1995) Social representations. în Qualitative Health Research: Theories and Methods.. 325-338. în Rethinking Methods in Psychology. Brooks P. 223-244. Eds. Hopkins Press. (2000) Focus-Grup. 70. J. (1998) Computer analysis and qualitative research. Murray şi K.. ed. 500-529.4. . Theory andPsychology. 235-245. Eds. (1996) Women's health and reproductive rîghts: Romanian experience. (1999) Qualitative methods: beyond beliefs and desires. CA: Sage. Oxford: Blackwell. şi Sandelowski M. Cambridge: Cambridge University Press. Harre şi L. Comportament. Bucureşti: Paideia. (1999) Using grounded theory in health psychology. Danziger K. 6. MA: Harvard University Press. în Handbook of Qualitative Research. şi Lincoln Y. Murray şi K. în Rethinking Methods in Psychology. 202- 217. şi Raymond M. în Rethinking Psychology. şi Frey J. (1994) Interviwing. 351-370. 5. CA: Sage. Baban A. Baltimore: J. Baban A. 64-79. Constantinescu M. (1999) Doing Interpretative Phenomenological Analysis. Burt K. Cambridge. Curtis S. The Psychologist. Chamberlain. Fieîding N. Denzin N. New York: Fawcett Columbine. (2001) Analiza de discurs: provocare postmodernă pentru psihologie. London: Sage. Denzin N. Palo Alto CA: Stanford University Press. 4. London: Routledge.P.L. M. (1999) Conversation analysis. 183-201. Burman E.. Sage. Creier. şi Lincoln Y. (1999) Grounded theory. Smith. Chamberlain K. & Parker I. (1999) The good. Internaţional Journal of Nursing Practice. the bad and the relative: goodness and the criterion problem in qualitative research. 12.. metode de abordare clincă: observaţia şi interviul. Interviul şi observaţia. 225. şi Treloar C. Dafinoiu I..96. (1991) What discourse is not. J. 28. (2000b) Strategii şi metode de cercetare calitativă. London: Sage. Flick U. R.. Eds. în Reproducing gender: politics. Bucureşti: Humanitas. (1997) Discourse and cognition. Baban A. 4. 101-106. David H. Cogniţie. Drew P. Polirom. Eds. (2002) Personalitatea.328. 5. 4.

Iaşi: Polirom. Thousand Oaks. 347-358. London: Sage and Open University. (1989) Participant observation. J. şi Dalton P. Routledge. New York: Routledge. (1981) The History of Sexuality I: an introduction. In Handbook of Qualitative Research. în Completing a qualitative project: details and dialogue.. 4. Guba G. London.(1972) The Archaeology ofKnowledge. şi Gubrium J. Kitzinger C. (2000) Fundamentele cercetării sociale. Narrative and the Jnterview Method. Eds. Qualitative Health Research. CA: Sage. (1992) Sampling in qualitative inquiry. Keohane R. Harre R. Sociology of Health and Illness. Chicago: University of Chicago Press. (1999) Researching subjectivity and diversity: Q methodology in feminist psychology. ed. Goffman E. London: Sage. Un discurs despre discurs. 267-276. Janesick V. Thousand Oaks. Health.L. Thousand Oaks. (1988) Focus Group: a Practicai Guide for Applied Research.L. (1994) Fenomenology. London: Sage Harper D. Holstein J. Jorgensen D. Glaser B. şi McLaren P. (1990) An ethics of qualitative field studies. 23.. şi Yates S. Grbich C. Kligman G. CA: Sage. (1981) Căluş. Kitzinger C. ed. Fox D. (1988) The Wedding of the Dead: Ritual. 18. Ionescu I. ed. Chicago: Aldine.. 2. Glaser B. Harre R. şi Pătai D. 103-127. (1998) Ordinea discursului. of Mental Health. Harmondsworth: Penguin. (1998) Stories of illness as care of seif: a Foucauldian dialogue. Review of Educaţional Research Journal. 836-845. Berkeley: University of California Press. 57. 1-50. 138-157. şi Van Langenhove L. Gluck S. London: Penguin. Heritage J. London: Sage. Educaţional Research.. Newbury Park. 158-164. Hollway W. and meaning. CA: Sage. Eds. 4-10. (1983) Personal being: a theory for individual psychology. în Rethinking Psychology. Denzin N. Denzin N. şi Van Langenhove L.Controlling Reproduction in Ceausescu's România. Bucureşti: Eurosong & Book.A. 16. Symbolic Transformation in Romanian Ritual. (1994) The dame of qualitative research design: metaphor. King G. Fransella F. Morse J. (1991) Women'Words: The Feminist Practice of Oral History. methodolatry. 209-219. 191-208. CA: Sage. London: Sage. ed. (1990) Personal Construct Counselling in Action.L.. Gage N. Foucault M. Harre R. In Handbook of Qualitative Research. London: Sage. 1-17. ethnomelodology and interpretive practice. (1999) Qualitative Research in Health. 48. Taylor S. ed.. (1989) The paradigm wars and their aftermath: a historical sketch of research and teaching silice 1989. 24-42. şi Jefferson T. Berkeley. Krueger R. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului.. In Rethinking Psychology. Kligman. (1983) The interaction order. American Sociological Review. şi Prilleltensky I.Foucault M.L. 329-348. Frank A. Kuzel A. Iaşi: Polirom Jacob E. Johnson J. Foucault M. şi Lincoln Y.. ed. (1998) The Politics of Duplicity . şi Lincoln Y. şi Lincoln Y. J. Polirom. Harre R. London: Tavistock Foucault M. în Handbook of Qualitative Research. London: Sage. Wetherell M. University of California Press. Smith J.a review. Thousand Oaks. Iaşi. (2001) Goffman. London: Sage. (1994) The methodology of focus groups: the importance of interactions between research participants. CA: Sage. House E. and Popular Culture in Transyivania. în Doing Qualitative . (1995) Criticai Psychology: an Introduction. şi Strauss A. Iluţ P. 47-56. CA: Sage. Newburry Park. (1995) Phenomenological Psychology. şi Verba S. Kincheloe J. Kligman G. Foucault M. Smith J. în The paradigm dialogue. Giorgi A. Poetics. (1998) Sociologii constructiviste. Oxford: Blackwell. în Discourse Theory and Practice. Psychology ofWomen Quarterly. G. (2000) Doing Qualitative Research Differently: Free Association. Denzin N. (1995) Discursive Psychology.. 262-272. (1967) The Discovery of Grounded Theory. (1997) Generalizibility in qualitative research. (1994) Rethinking Criticai Theoiy and Qualitative Research. Garfmkel and conversaţional analysis. (1989) The birth of the clinic. (1995) Discourse analysis and mental health. 6.. (1987) Qualitative research traditions . (1999) The future of grounded theory. (1991) Discipline and Punish: The Birth of the Prison.

. Ed. J. Sage. 239-246. (1996) Qualitative research methods in counselling psychology. Harvard University Press. Van Langenhove. Cogniţie. 5. London: Sage. Parker I. şi Crabtree B. American Behavioral Scientist. McLeod J. ed. 538-552. Lyotard (1984) The Postmodem Condition: a Report on Knowledge. South African Journal ofPsychology. 4. (1988) Focus Groups as Qualitative Research. (1993) Essay on Women. Sage. Thousand Oaks. Thousand Oaks. Comportament.Criticai Analysis for Social and Individual Psychology. San Francisco: Freeman. Theron W. şi Rossman G. of Philosophical Psychology. Manchester: Manchester University Press. CA: Sage. 1-8. Morse J. în Rethinking Methods in Psychology. McCracken G. (1976) Cognition and reality. Levi-Strauss C. CA: Sage. J. Much N. Kvale S. Thousand Oaks. (1994) Narrative. Neisser U. (1992) Discourse Dynamics. CA: Sage. (1999) Life story research. Murray M. Smith. London: Routledge. Manning P. 90-106. şi Dryden W. Woolfe R. Marshall H. Bivolaru A. London: Sage. (1998) Politropia psihologiei. (1999) How does grounded theory explain? Qualitative Health Research. Edinburgh: Edinburgh University Press.. Sage. Moustakas C. 11.. în Handbook of Counselling Psychology. Sage. Porter J. Medicine and Health. 31-44. (1992) Doing qualitative research. 209-219. 189-203. 31. Parker I. Chicago: University of Chicago Press. DC: American Psychological Association. London: Routledge. Chamberlain K. London. Harre şi L..261-268. (1997) Resolving Social Conflicts and Field Theory in Social Science. Plummer K. Newburry Park. (1999) Designing Qualitative Research. Murray M. CA: Sage. (2001) Importing Discourse Analysis. CA: Sage Mishler E. ed. Newburry Park.şi Huberman A.G. şi Miller W. Buckingham: Open University Press.. London: Sage. Lewin K. Journal of Health Psychology. CA: Sage. ed. Oakley A. (1988) The 1000-pages questions. 91-107.K şi Cuîlum-Swan B. of Philosophical Psychology. (1987) Discourse and Social Psychology. Miles M. (1966) The Savage Mind.. Washington. ed. Denzin N. Creier. Painter D. Oakley A. Eds. Phenomenology and Pedagogy. Locke K. (1992) The analysis of discourse as methodology for a semiotic psychology. (1994) Discourse analysis in an occupational context. Cogniţie. Parker I. Miclea M. 337-347.. Eds. CA: Sage.. M. şi Field P. 3. în Doing Feminist Research. CA: Sage. (1996) Qualitative Research Methods for Health Professionals. (1981) Interviewing women: a contradiction in ierms.Research.A. (1994) Qualitative Data Analysis. Lee R. & Symon G. în Handbook of Qualitative Research. Creier. (1996) Rewriting the discovery of grounded theory after 25 years? Journal of Management Inquiry. content and semiotic analysis. 30-61. şi Fredericks M. (1990a) Discourse: definitions and contradictions. 436-449. şi Lincoln Y. Miclea M. (1994) Designing funded qualitative research. Thousand Oaks. Kvale S. 4. & Wetherell M. 50-63. 227-235. Comportament. şi Lincoln Y. Crabtree B. Morrison B. London: . (1986) Research Interviewing: Context and Narrative. Miller S.. Morgan D. (2001) How Can Action Research Apply to Health Services.. Miller W. Cambridge: Cambridge University Press. 4. (1990) The Long Intervieva. London. Denzin N. Qualitative Health Research. (1999) Qualitative Health Psychology: Theories and Methods. (2000) Unobtrusive Methods in Social Research.. 6. 3. (2000) Câteva reflecţii asupra practicilor de cercetare în psihologia actuală. Newbury Park. Marshall C. 52-73. (1996) InterViews: an Introduction to Qualitative Research Interviewing. Roberts H. London. 463-477. (1990b) Discourse. 65-86. Cassell C. J. R. 295-316. Newbury Park. (2000) Levels of narrative analysis in health psychology. Morse J. şi Lilford R. 36. context and practice. 3-4. In Qualitative Methods in Organizational Research. Thousand Oaks. în Handbook of Qualitative Research. (1994) Phenomenological Research Methods.

Silverraan D. Stainton Rogers R. CA: Sage. 178-192. (1984) Note on methodology. (1975) Images of man in psychological research. London: Sage. London: Sage. 205-219. în Rethinking Methods in Psychology. Van Langenhove. 171-180. Smith J. Sacks H. London: Sage. (1999) Doing Interpretative Phenomenological Analysis. 83-98. Sage. Ricouer P.. Shotter J. J. Chamberlain. Strauss A. şi Lincoln Y. Van Langenhove. şi Rallis S. 8.(1991) Explaining health and illness: an exploration of diversity. & Wetherell M. ed. (1994) Constructivism. verb or social practice? J. London: Sage. Sherrard C. Stainton Rogers R. şi Lincoln Y. London. CA: Sage.N. London: Sage. Eds. Smith. în Handbook of Qualitative Research. M.J.. Smith. şi Shamdasani P. în Qualitative Health Research: Theories and Methods... London: Sage. text and interaction.B. aguidefor students and internai review boards. Cambridge: Cambridge University Press. (1999) Q methodology. Harre şi L. (1994) Case studies. 286-305. Toronto: University of Toronto Press. în Structure of social action: studies in conversaţional analysis. (2001) Lectures 1: ndes of conversaţional sequence. Thousand Oaks. London: Sage. (1987) Life: a story in search of a narrator. London: Sage and Open University. Smith L. Ramirez A. (2001) Interpreting qualitative data: methods for analysing talk. Qualitative Health Research. Van Langenhove. Denzin N. 38. Jarman M. Denzin N.. (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor. Eds. Thousand Oaks. Eds. Taylor S. Van Langenhove. în Strategies of Qualitative Inquiry. în Rethinking Methods in Psychology. 4. 118-137. şi Webb C. (1999) Discourse Analysis.M. Spradley J. în Handbook of Qualitative Research. of Philosophical Psychology. 118. 445- 462. Cluj- Napoca: Sincron. ed. Smith J. Harre şi L. Şi Osborn M.A. 556-562. (1994) Inside the black box: theoretical and methodological Issues. (1998) Analysing data: maintaining rigor in a quaiitative study. Harfe şi L. Thousand Oaks. Journal of Social Research.Sage. 321-332.A. ed. Sparkes A. şi Richards L. Smith.. Radley A. ed. R. case-study perpspective. 21-27. & Wetherell M. 538-552. Journal of General Psychology. ed. în Handbook of Qualitative Research. în Handbook of Qualitative Research. Denzin N. şi Corbin J. R. Rinehart and Winston. R. Potter J.182. -Smith J. şi Lincoln Y. Thousand Oaks. în Discourse Theory and Practice.A. Ricoeur P. Atkinson J. 158. ed. şi colab. J. . (1999b) Repertory grids: an interactive. şi Lincoln Y. (1992) Planning ethically responsible research. CA: Sage. London. 529-562. Yates S.W. Stewart D. (1971) The model of the text: meaningful action considered as a text. 236-247. (1994) Biographical method. 80-92. Punch M. Schwandt T. Richards T. în Rethinking Methods in Psychology. (1994) Using computers in qualitative research. San Antonio: Universiry of Texas. (1987) Qualitative analysis for social scientists. în Handbook of Qualitative Research. ed. Sacks H. Methuen.. CA: Sage. Denzin N. (1980) Participant Observation. CA: Sage Swanson J. 11. Murray şi K. Denzin N. (1994) Poliîics and ethics in qualitative research. ed. (2001) Myth 94: Qualitative Health Researchers will Agree about Validity. Eds. şi Chamberlain K. (1990) Focus Group: Theory and Practice. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf. Wetherell ML. 9-26. şi Heritage J. R. Denzin N. 162-177. Cambridge: Cambridge University Press.. M. CA: Sage.. în Rethinking Methods in Psychology. Potter J. şi Chapman L. Rossman G. şi Lincoln Y. (1990) Discourse: noun. (1991) Developing discourse analysis. în Criticai issues in qualitative methods. (2001) Health psychology and the study of the case: from method to analytic concern. (1986) Focus Groups: Theory and Practice. 111-118. Strauss A. New York: Hoit. Social Science / Medicine. NewburyPark.. J. (1998) Grounded theory methodology. Thousand Oaks. Stake R. Smith. Rose K. ed. (1999) Semi-structured interviewing and qualitative analysis. Radu I.A.. 53. interpretivist approaches to human inqidry. Eds. Sieber J. J. Qualitative Health Research Journal.F (1998) Learning in thefield: an introduction to qualitative research. şi Lincoin Y. Harre şi L.

(2001b) Discourse Theory and Practice. 11. şi Mandle C. Falmer. Willig C. Vanderbroucke J. ig2 .. (1999) Case reports in an evidence-based world. London: Sage. Sage. şi Yates S. London: Sage. 15. (1987) Medical Power and Social Knowledge. Walkerdine V. (1995) Computer programs for qualitative data analysis. New York. Yardley L. (2001) Criticai Psychology. Buckingham: Open University Press. Polirom. (2001a) Discourse as Data. (2001) Validiry in Qualitative Research. Travers M. CA: Sage. 92. Taylor S. (1994) Transforming Qualitative Data: Description. Weitzrnan E. Interpretation Thousand Oaks. of Qualitative Health Research. CA: Sage. (1999) Applied Discourse Analysis. 66-93. TurnerB. Australian Psychologist. şi Yates S. 215-228.B. J. London: Sage and Open University. (1990) Qualitative Research: Analysis Types and SoftwareTools.. Analysis... Wetherell M. (2001) Teorie şi metodă în ştiinţele culturii (traducere ediţia 1954). 159-163... Wetherell M. 522-537. Ussher J. Woîcott H.M.. şi Miles M. Chase S. Weber M. Tesch R. 1-3. Journal of the Royal Society of Medicine. London: Sage and Open University. 36.P.A. Thousand Oaks. (2001) Qualitative Research through Case Studies. Whittemore R. (2000) Dilemmas in qualitative health research. Taylor S. Iaşi.Morse J. Health Psychology. Thousand Oaks.