You are on page 1of 3

Grigore Ureche (1590 - 1647)

Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând
funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii
la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă.

Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lemberg, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat
istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a
participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.

În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare
spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de
Jos.

A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii [2] și a fost înmormântat într-o
criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română
"Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele
scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba
slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd,
spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore
Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, "Letopiseţul
Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă
atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de
stat al Moldovei.

Ion Neculce (n. 1672 – d.cca 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier, care a
ocupat diferite funcții importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.

Ion Neculce s-a născut în anul 1672, în satul Prigorenii Mici, azi comuna Ion Neculce din
județul Iași. Tatăl său a fost Neculce vistiernicul, se pare grec de origine, iar mama - Catrina
era fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino și a Catincăi Bucioc. Al doilea soț al Catrinei a
fost Enache (Ienachi) grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului. În anul 1686, un podghiaz polon
(podghiaz sau poghiaz = grup de ostași care execută o incursiune pe teritoriul străin cu scopul
de a jefui) a ars conacul familiei de la Prigoreni și l-a ucis pe Enache. Catrina cu copiii (mai
avea două fete) a fost nevoită să plece în Țara Românească, pentru a se adăposti la rudele de
acolo, la stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea mai era însoțită de mama ei, Iordăchioaia, și de
fratele ei, Iordachi stolnicul. În 1691 se întoarce în Moldova, unde capătă slujba de postelnic.
În 1700 era vătaf de aprozi, apoi devine vel-agă ( mare agă, rang boieresc, echivalent șefului
poliției), fiind însărcinat cu găzduirea solului polon Rafael Leszczynski în Iași. În aceeași
perioadă s-a căsătorit cu Maria, fiica biv-hatmanului Lupu Bogdan,nepoată de soră a lui
Dimitrie Cantemir. Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de vel spătar, și, după ce a
stat retras un timp, a fost făcut mare hatman (1710-1711) de către Dimitrie Cantemir, la
trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. După
ce rușii au pierdut războiul, în bătălia de la Stănilești (1711), Neculce a trecut cu Cantemir în
Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, capătă învoirea de a intra în Moldova
, sub domnul Mihai Racoviță. "Atunce [zice Neculce] și mie mi s-au isprăvit ferman de la
Poartă de pace. Și-am venit la pământul mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2 ani la Moscu și
7 ani în Țara Leșească, cu multe valuri și supăr, care nu le mai poci înșira cu condeiul meu" A
trăit la moșia sa din Boian. A primit marea dregătorie de vel vornic al Țării de Sus, acordată
de Grigore al II-lea Ghica, în 1731. A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele
cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Constantin Mavrocordat, fiind scos din domnia
Moldovei, nu a stat mazilit nici un an întreg, ci a fost numit în Muntenia, ceea ce s-a întâmplat
în anul 1744.

În lucrarea sa „Istoria literaturii române”, istoricul Gheorghe Adamescu spune: „Neculce a


fost un militar distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot
așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă
în țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă
țara și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci - precum însuși
zice - și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”.

Miron Costin (n. 30 martie 1633 – octombrie/decembrie d. 1691) a fost un boier,


diplomat, om politic și un important istoric al Principatului Moldovei.

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul hatmanului
Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a
născut în 1633. Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze
în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor. Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul)
polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi
face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om
de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă,
ucraineană, slavă veche şi latină. Se întoarce în patrie abia la începutul anilor '50, unde în
scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe
care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.
Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi
timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a
reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la
asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki,
care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde
cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis
repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir,
tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în
1691.