You are on page 1of 7

ROMANUL CA SPECIE LITERARĂ

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune


complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este
determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.

Romanul poate fi istoria unui accident, unui incident, poate fi o lume, o lume
fictivă, detaliată până la ultima resursă posibilă de imaginație a scriitorului
respectiv. Este cea mai adâncă formă în scris existentă. Nu e neapărat structurată
pe planuri de acțiune, dar implică niveluri de semnificație paralele.

Structura romanului este dialogică, potrivit formalistului rus Bahtin sau


panoramică, potrivit altor teoreticieni ai romanelor.Spunem în mod curent că
un roman este o ficțiune în proză de dimensiuni mari. Poate fi un roman de
acțiune, polițist, de dragoste poate prezenta valori psihologice sau doar un studiu
social.

Cum spunea Raymond Queneau, « nu contează dacă cineva privește un număr


nedeterminat de personaje aparent reale într-un spațiu ficțional prelungit de-
a lungul unui număr nedeterminat de pagini sau capitole. Rezultatul va fi
întotdeauna un roman».

Naratologia îl definește însă drept o operă extinsă în proză care are forma unei
povestiri în cele mai multe dintre cazuri. Romanul este mai lung și mai complex
decât o povestire sau o nuvelă și nu respectă restricțiile impuse prezente în teatru
sau poezie.

În limba engleză cuvântul "novel" provine din cuvântul italian "novella" care
însemna nou. Uneori istoria unei familii se întinde pe mai multe romane și atunci
avem de-a face cu o "saga"( Forsythe Saga)

Limbile romanice îl preferă pe roman care provine din romance, poveste de


dragoste.
ROMANUL.SCURT ISTORIC

 Termenul de roman s-a impus în secolul al XII-lea,în Franța,perioadă cînd


povestirile de mari proporții,în versuri,în care ficțiunea ocupa locul
dominant,purtau denumirea de “conte roman”
 Structure epice de mare întindere au existat încă în literature greacă și
latină(Satirycon-de Petronius;Măgarul de aur-Apuleius).Cu toate acestea
începuturile romanului ar putea fi plasate,în Anglia secolului al XVII-
lea,odată cu scrierile lui Daniel Dafoe(Robinson Crusoe)
 Creatorul romanului modern este considerat Balzac,cel care a reușit să
surprindă în opera sa diversitatea mediilor sociale ori a tipurilor umane
 Romanul classic avea un character linear,închis,finit,acțiunea desfășurăndu-
se cronologic
 Romanul modern este lipsit de legi.Se insist pe latura psihologică a
personajului,se face apel la memoria involuntară care nu mai este controlată
de rațiune.Timpul nu mai curge chronologic,prezentul amestecându-se cu
trecutul;există un timp subiectiv și unul obiectiv.Narațiunea nu mai este
lineară pentru că romancierul înfățișează unități discontinue,așa cum
cinematografia apelează la montaj.

CLASIFICARE

Este dificilă o clasificare strict a romanuluidatorită complexității acestei specii


literare.Totuși putem distinge:

 Romanul –parabolă,romanul-eseu,romanul existențialist,noul roman


francez,etc.
 Romanul istoric,contemporan,de anticipație.
 Romanul rural,citadin.
 Romanul trdițional,modern.
 Romanul epistolar,jurnal,cronică.
 Romanul doric,ironic,corintic.
APARIȚIA ROMANULUI ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

Romanul românesc debutează cu dificultate,deoarece consideră criticii


literari,prozatorii români recurg la fabule prefabricate,la autobiografie,la
memorialistică,confesiune poetică,dând dovadă de un deficit de imaginație
creatoare.Factorii apariției genului romanesc la noi ,în opinia lui Paul Cornea sunt
plecarea în exil a unor scriitori din generația care au revoluționat domeniul poeziei
și dezvoltarea cuvântului cu cartea.Înflorirea romanului,circulația lui mai ales în
foiletonîn gazetele vremii a dus la formarea unui public specializat,notează Nicolae
Manolescu,apt să recunoască scenariile,să de pactul și parcursul literaturii propuse
de romancier.Din punct de vedere structural romanul românesc se constituie
potrivit lui N.Manolescu din suprapunerea a două serii stilistice distincte:”Una care
continua proza pașoptistă în special nuvela istorică și de moravuri și alta ce rezultă
din autohtonizarea romanului popular francez”.Treptat exersarea unor modele de
scriitură va înlătura handicapul începuturilor și prin “Ciocoii vechi și noi”de
Nicolae Filimon prin “Manoil” și ”Elena’de Bolintineanu se constituie cu substanță
autohtonă și instrumentar încă hibrid,se constituie fomula românească a genurilor.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea,în faza inițială a constituirii ei


moderne,literatura română a abordat simultan aproape toate genurile și speciile
literare,atât cele tradiționale , clasice,cît și cele noi,inaugurate de sensibilitatea
romantică.Noile iconcepte literare se impun nu prin eliminarea sau renegarea celor
vechi,ci prin continuarea,îmbogățirea și metamorfozarea acestora,producându-se
uneori un aliaj sui generis,turnându-se în tipare clasice un conținut romantic și
invers.Trăind într-o epocă de adevpărată de renaștere națională,care în mod firesc,
a determinat și o vie efervescență spirituală,în multiple direcții scriitorii românii de
la mijlocul secolului al XIX-lea s-au dăruit,cu febrilitate unei literaturii originale
din dorința de a se sincroniza cu cea europeană,și prin aceasta să contribuie activ la
ridicarea națiunii române în rândul națiunilor culte și civilizate ale lumii.

La mijlocul secolului al XIX-lea ,aflându-se în plin proces de constituire


modernă, literatura română nu dispunea de suficientă experiență care să faciliteze
și să asigure succesul tuturor inițiativelor.Cu toate acestea,scriitorii epocii se
lansează temerar,entuziast,în cele mai variate domenii de creație,preocupați în
primul rând de a umple goluile acut resimțite.Din această perspectivă apare așadar
explicabilă tendința,scriitorilor de la mijlocul secolului al XIX- lea de a impune și
la noi romanul.
APORTUL ADUS DE D.BOLINTINEANU ROMANULUI ROMÂNESC

Privindu-l pe Bolintineanu în cadrul epocii sale,trebuie precizat că el are meritul de


a se fi numărat printre primii scriitori români care au abordat această specie
epică,contribuind astfel la încetățenirea ei în literatura noastră,fiind un adevărat
deschizător de drumuri.

Un moment însemnat în apariția și evoluția romanului româessc îl înscrie anul


1855,bogat în producții de acest gen.Pe primul loc se situează romanul “Manoil” al
Dimitrie Bolintineanu,care apare de data aceasta integral în renuscuta România
Literară și apoi în volum aparte.Situând romanle lui Dimitrie Bolintineanu în
peisajul literar românesc din epoca în care au apărut, aproape toți comentatorii au
relevat faptul că ele se înscriu printre cele dintâi realizări meritorii de roman
românesc,punând cu adevărat bazele acestei noi specii literare.Prin structura sa
compozițională ,de roman epistolar ca și prin structura sa lirico-
sentimentală,Manoil continua sau mai bine zis adapta la noi romanul practicat în
epoca preromantismului.Modelul lui Dimitrie Bolintineanu a fost,desigur,romanul
epistolar al lui Goethe.

Din punc de vedere artistic romanele pașoptiste prezintă o serie de coerențe


precum:lipsa ficțiunii și a imaginarului,a originaității,excesul de expresii
romantice,scriitorii fac abuz de senzațional,aventură și melodrmatic,o altă
problemă este subiectivismul și confesiunea care nu permit realizarea completă a
personajelor prin propriul mod de a înțelegea lumea,ce sunt sub autoritatea
autorului,fiin prezentate unilateral.Autorii construiesc intrigi prea complicate,greu
de urmărit și introduc personaje care nu au legătură cu textul.
ROMANUL MANOIL.STRUCTURA ROMANULUI

În Arca lui Noe, Nicolae Manolescu precizează, cu deplină justeţe, că romanul


Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu, apărut acum 161 de ani, în 1855, reprezintă
,întâiul roman sentimental şi epistolar din literatura noastră." Până la acea dată,
romanul românesc se afla într-o stare embrionară. Prima încercare de roman
românesc, Elvira sau amorul făr’ de sfârşit, din 1845, care poartă pe foaia de titlu
menţiunea ,romans compus de D.F.B.", este mai mult o localizare, o adaptare
stângace a unui roman străin rămas neidentificat până acum. O a doua tentativă,
romanul istoric Radu al VII-lea de la Afumaţi, tot din 1845, este ,tradus de S.
Andronic", cum se precizează în subtitlul lui, după un presupus manuscris original
al profesorului francez Buvelot, stabilit în Bucureşti. Prin 1847-1848, Ion Ghica îşi
încearcă şi el puterile în construcţia dificilă a acestui gen de scrieri, dar eşuează,
lăsând numai un fragment, Istoria lui Alecu, rămas necunoscut, în manuscris, mai
bine de un secol. Ion Ghica avea ca model romanul Jérôme Paturot ŕ la recherche
d^une position sociale al lui Louis Reybaud. La stadiul de fragment a rămas şi
romanul Tainele inimii al lui Mihail Kogălniceanu, din care s-a publicat o mică
parte în 1850, în ,Gazeta de Moldavia". O altă încercare a făcut Alexandru
Pelimon, publicând, în 1853, aşa-zisul roman Hoţii şi Hagiul, o scriere
submediocră.

Manoil este, prin excelenţă, un produs romantic. Teza sentimentală pe care


D. Bolintineanu îşi propune să o demonstreze în acest roman este aceea că femeia
poate face din bărbat un înger sau un demon. Această teză, specifică
romantismului, în general, este însă structurată, în romanul lui D. Bolintineanu, pe
coordonatele proprii romantismului românesc, pe direcţia ideilor active, de progres
naţional şi dreptate socială. în Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea (vol.
III, 1909), N. Iorga admitea că romanul Manoil ,nu este numai o fantezie
romantică. Satira socială îşi are şi ea partea sa, şi pentru dânsa se scriu paginile
cele mai bune şi mai trainice."
Romanul prezintă drumul lui Manoil de la onestitate, demnitate şi idei umanitare,
la decădere morală şi materială, la abolirea ideilor şi sentimentelor ce-l
însufleţiseră mai înainte, de descrierea drumului lui fiind corelate diferite aspecte
ale societăţii româneşti din acel timp. Manoil, tânăr boier cu înclinaţii literare,
rămas orfan, îşi petrece viaţa la ţară, în familia boierului N. Colescu. Spre
deosebire de alţi mulţi tineri de categoria sa, are un comportament demn,
neconsimţind la multe din practicile protipendadei. îşi propune să o ajute pe
Tudora, o tânără ţărancă silită de un alt boier să-şi vândă onoarea de fată pentru a-
şi salva tatăl întemniţat pe nedrept, vorbeşte cu entuziasm despre literatura
naţională, doreşte o legătură sentimentală bazată pe cinste şi sinceritate.
îndrăgostindu-se de Marioara, fiica unui mare boier şi prietenă cu Smărăndiţa, soţia
lui N. Colescu, Manoil îşi pierde echilibrul interior, constatând că e înşelat, că
iubita sa e duplicitară. Dezamăgit, pleacă la Paris. Când se reîntoarce însă, după
doi ani, e complet schimbat, corupt, cinic şi desfrânat. Arestat sub acuzaţia de a fi
comis o crimă, e salvat de Zoe, o jună care-l iubea de pe timpul când era onest şi
demn, şi cu care se logodise înainte de a pleca la Paris. Rămânându-i statornică în
dragoste, Zoe izbuteşte să-l readucă la viaţa de odinioară, prin căsătorie. Ca
personaj, Manoil deschidea, în proza românească din secolul al XIX-lea, tipologia
eroului romantic.

Potrivit unei caracteristici generale ale literaturii române din faza constituirii
ei modern,de la mijlocul secolului al XIX-lea și în Manoil e vizibilă
întrepătrunderea între romantism și realism.Din acest punct de vedere, Manoil
merită a fi apreciat în primul rind ca un roman de atmosferă.Cu un evident simț
realist sînt evocate aspecte caracteristice ale societății românești de la mijlocul
veacului trecut,moravurile boierimii și ale celorlalți reprezentanți ai
protipendadei,în tablouri vii nuanțate,surprinzându-se detaliile semnificative.În
mod sugestiv sunt zugrăvite mediile mondene din epoca evocată,conversațiile din
saloane.Dimitrie Bolintineanu este primul romancier care amplifică planurile
conflictului,mutând acțiunea în cele mai diverse medii,însă coerent,alternând
tonurile,de la cel melodramatic la unul virulent , evidențiind contrastele
sociale,dintre boierime și țărănime,făcând elogiul purității sufletești și al demnității
umane.

Ca personaj, Manoil deschidea în proza românească din secolul al XIX-


lea,tipologia eroului romantic.Fiind în central acțiunii Manoil este singurul
personaj conturat mai pe larg. Schimbările radical ale caracterului său,trecerea de
la o atitudine la alta nu sunt însă explicate și motivate psihologic,se petrec brusc.El
este,desigur un exaltat romantic,oscilând între atitudini paradoxale.

Analizând romanul din perspectiva limbajului literar nu putem trece cu


vederea “păcatele limbii” începând cu forma caricaturală de adresare, dulcigăria
caracteristică romanticilor care nu ezită să-și facă apariția(nu văd ca pe o problem
faptul de a numi pe cineva altfel,dar cuvintele de genul îngerului meu la fiecare
colț…),formele verbelor și mai ales încercarea de infiltra în lexiconul personajelor
cuvinte din limba franceza(într-un mod total incorect, cuvintele franceze au o alură
mult prea româneasca).Limbajul artistic nu este lipsit nici el de coloritul acelor
timpuri.Într-un mod pur romantic, Bolintineanu face caracterizarea pesonajelor
feminie ale operei.Ceea ce ne face să gândim astfel, este amalgamul de detalii-
începând cu culoarea ochilor și finalizînd cu modul de aranjare a
părului.Personajele romanului pot forma doua paralele,una a virtutilor și alta
adeșertăciunii –ciudat fapt ca aceste două paralele se regăsesc în fiecare din
personajele operei.Dragote și intrigă reușește să împletească Bolintineanu în
romanul Manoil și toate acestea datorită faptului ca romanul abundă în personje
feminine.Toate frumoase și toate diferite,toate influente și manipulatoare….sau
poate nu ele erau manipulatoare cid oar el era dependend de starea de a fi tutelat și
de aceea se lăsa pradă manipulațiilor.

Ce este mai frumos și demn de apreciat la Bolintineanu este modul în care


personajul său Manoil vorbește despre poeți,despre munca și despre rostul
acestora.

“-Aș fi scris toată viața mea.

-Cu care scop?

-Cu scop ca să las limbei mele o literatură și să împlinesc o datorie cătră


patria mea.Dar d-voastră,poeții,nu doriți să scrieți daca persoana dumneavoastră nu
trage oarecare folos...”

“Poezia este o invenție poetul ce are nenorocirea să nu știe sai să nu


gândească aceasta ,nu mai scrie poezii,el poate fi istoric,romanțier,jurnalist,fară de
poet.A crea a născoci,iată misia unui poet.”

“Pentru ce, și pentru cine să scriu?îi răspunsei.N-are cine să le cetească,iar


cei ce le cetesc nu înțeleg nimic.Un poet la noi este privit ca un bufon.Și fiindcă
meseria bufonilor este mai gustată decât poezia,poeții s-ar face mai bine bufoni.”

„Alecsandri,Doamna mea, a făcut mai mult decât mulțin din poeții noștri.El
a reânviat muza poporală,care de secoli zăcea uitată și care era amenințată a se
pierde în gura țiganilor lăutari,care au urmat vechilor trubaduri ce au avut poporul
odinioară.Baladele,doinele,horile poporale,în care este istoria patriei,suferințele
poporului,poezia și caracterul natural al românului cu dispozițiile sale de
eroism,generozitate,loialitate și simțibilitate;”