You are on page 1of 5

Padurea spanzuratilor

de Liviu Rebreanu
roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu cititorul:
ceea ce se spune este adevarat și, totuși, este o opera ficționala și totul e inventat. Iata un aspect
care poate sa para paradoxal, dar care cuprinde esența romanului realist: ceea ce citesc s-ar fi
putut intampla. Acest lucru permite o identificare foarte puternica a lectorului cu personajul
principal, pentru puținii care iși regasesc propriile emoții. din acest considerent romanul realist
este foarte precis in ceea ce privește termenii, contextul istoric și social, descrierile și portretele
care servesc chiar la inserția istoricului prin metafora.
Romanul psihologic obiectiv/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a vietii
interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta. Este scris la
persoana a III-a (perspectiva narativa obiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor
sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.
Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata in fata cu
o istorie necrutatoare. Pe fundalul evenimentelor tragice din Primul Razboi Mondial, tanarul
Apostol Bologa – roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul Austro-Ungar, traieste o
experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte, iubire, datorie,
Dumnezeu, suferinta si izbavire isi schimba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:


- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului
- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care – mustrat launtric de partea de vina pe
care o avea in condamnarea lui Svoboda – Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.

„Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul
eroului din adancimile subconstientului” (Tudor Vianu).

Geneza romanului
„Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un prieten, la
sfarsitul anului 1918. Fotografia reprezenta o padure plina de Cehi spanzurati in dosul frontului
austriac dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit multa vreme. Auzisem
ca executii similare au suferit si multi romani. Mi se povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara
mea, au fost spanzurati mai multi preoti si tarani romani bucovineni.
Aveam o nuvela proaspata, Catastrofa, al carui erou, roman si ofiter in armata austriaca, e
adus de imprejurari sa lupte contra armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei cu cehii
spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman, care sa se
cheme Padurea spanzuratilor. Cateva luni mai tarziu, am aflat ca un frate al meu, despre care
familia mea credea ca ar fi prizonier undeva prin Rusia, ca acel frate al meu, student devenit
ofiter artilerist in armata austriaca, adus sa lupte pe frontul romanesc impotriva romanilor, a
incercat sa treaca la romani; a fost insa prins, condamnat si executat prin streang, inca din Mai
1917. Nu se stia nici localitatea unde a fost executat, necum imprejurarile sau oarecari
amanunte.Am inceput sa scriu romanul de vreo patru ori, cate treizeci pana la cincizeci de pagini.
Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. In schimb, in vreme ce scriam, in linistea
apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea, delicate ca ale unor degete
imateriale. Deschideam, cercetam intunerecul. Nu era nimeni si nimic… Cand insa bataile
acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul, insistent – fiindca sunt, repet, credincios si
superstitios – mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca
ce nu i-a fost de sigur acordata.
Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui spanzurat.
Si, dupa multe cercetari si destule peripetii, l-am descoperit in sfarsit la Ghimes, intr-o livada, la
marginea fostei frontiere. L-am desgropat apoi si osemintele le-am mutat dincoace de paraul care
fusese granita, pe pamantul vechi romanesc, asa cum ceruse el in ultimele momente si cum nu i
se admisese.
Si de atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile misterioase
in geam, am gasit un inceput care m-a multumit si o semnificatie pentru eroul romanului… Fara
tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi avut o infatisare
anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie si
invioratoare pe care numai experienta vietii o zamisleste in sufletul
creatorului…” (Liviu Rebreanu, Marturisiri, 1932)

Tema romanului
Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a Primului Razboi
Mondial, in care accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este silit
sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam; Padurea spanzuratilor este
„monografia incertitudinii chinuitoare" (G. Calinescu). Rebreanu este in acest roman „un
analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice". (Tudor
Vianu)

Subiectul romanului
Apostol Bologa, locotenent roman in armata austro-ungara in timpul Primului Razboi
Mondial, face parte din Curtea Martiala care-l condamna la moarte prin spanzurare pe ofiterul
ceh Svoboda pentru ca incercase sa dezerteze la rusi. Caracterizat ca un om al datoriei, care se
implica pana si in "bunul mers" al executiei, Bologa este prezentat retrospectiv, luminandu-i-se
astfel resorturile sufletesti care au condus, in final, la propria-i moarte.
Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul transilvanean Parva,
Apostol Bologa este educat de un tata sobru si o mama religioasa, aceasta din urma avand o
influenta considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc in credinta in Dumnezeu. Cand -
liceean fiind - isi pierde tatal, credinta i se prabuseste "ca o cladire veche cu temelii ca radacinile
stejarului". Mai tarziu, ca student la filosofie, isi cauta un reazem in ideea datoriei.
Cand izbucneste razboiul, se inroleaza ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei sale
Marta; lupta pe diferite fronturi, dar atunci cand este mutat pe frontul romanesc, intreaga fiinta i
se revolta, constiinta apartenentei etnice i se trezeste si hotararea de a dezerta este pusa in
aplicare. Prins de o patrula, este judecat si executat. Pe un plan mai profund, drama lui Bologa
este o parabola despre eroare, pedeapsa si izbavire, intre cele trei repere existentiale fiind lungul
drum al framantarilor si al suferintelor; eroarea omului (determinata, de fapt, de marea eroare a
destinului istoric) izvoraste din convingerea ca personalitatea umana nu se poate realiza plenar
decat in cadrul respectarii datoriei; in aceeasi clipa, incepe insa si pedeapsa care se manifesta sub
forma remuscarilor si a nevoii de izbavire, a contradictiei dintre dragostea de viata si moartea
vazuta ca mijloc de instaurare a adevarului absolut. Prin moarte, Bologa inceteaza de a mai fi o
identitate, el devine Omul care dobandeste Adevarul cu pretul a ceea ce avea mai bun.
Conflictul interior al protagonistului
Unul dintre cele mai convingatoare puncte de vedere asupra romanului Padurea
spanzuratilor il ofera Nicolae Manolescu intr-o carte devenita lucrare de referinta pentru
romanul romanesc. Criticul considera ca adevaratul conflict al romanului este acela dintre
„nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei".
Personajul este „incapabil a discerne intre propriile dorinte si dorintele straine. Crizele lui se
datoreaza descoperirii acestei confuzii". In crizele sale, Apostol Bologa are de fiecare data
„revelatia unui fals profund care i-a fundat existenta: se arunca atunci intr-o alta solutie de viata
care i se pare momentan adevarata, dar care se dovedeste ulterior la fel de falsa". Este adevarat
ca exista trei imperative care strivesc in Apostol Bologa libertatea de optiune (datoria fata de stat,
ideea nationala si credinta), in fond, cum criticul insusi subliniaza, „un trio represiv". In aceasta
situatie, drama lui Apostol Bologa consta in faptul ca, dupa ce cauta un acord cu „aceste instante
supraindividuale, descopera ca a fost manipulat" (Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc).
In aceasta situatie, personajul cauta, mai putin declarat, solutia unei eliberari, un liman de
statornicie care se va dobandi in ultima instanta prin contopirea sa cu intregul, odata cu
inlaturarea limitelor diferentiatoare (orgoliul individualitatii ori numele).

Constructia personajului principal


Prin romanul Padurea spanzuratilor se face un pas remarcabil in directia modernizarii
romanului psihologic. Drama lui Apostol Bologa este declansata de criza psihologica, personajul
apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de constiinta si subconstiinta
obsesiva. Monologul interior al eroului si autoanaliza("«Am pierdut pe Dumnezeu», ii fulgera
prin minte"), cuvintele personajului ce se constituie in marturisiri ale propriilor conceptii("Lege,
datorie, juramant ...sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de constiinta ta,
nici o datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare sufletul omului"), caracterizarea facuta
direct de catre narator("Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe
fata condamnatului. isi auzea bataile inimii ca niste ciocane."), introspectiainvalmaselilor de
ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de
simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea), precum si armonizarea
naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din constiinta personajului.
Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care
motiveaza evolutia personajului. Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce
fusese doi ani intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea pentru
copilul ei "o dragoste idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in Dumnezeu". Venit din
inchisoare, tatal vrea sa faca din fiul lui "un om si un caracter" si il povatuieste ca, pentru a
dobandi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insusi, trebuie sa stabileasca un echilibru intre
constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca sufletul sa fie tot una cu gandul, gandul cu vorba
si vorba cu fapta, iar "ca barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!" Avand
aceasta structura educationala, copilul evolueaza cu o baza de principii ce pareau
solide,primuldezechilibru interior producandu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul ca
"Am pierdut pe Dumnezeu". Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu
juvenil, avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul generator de energii", fiind singura
modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de
selectiune. Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul".
Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru conceptia
eroului si principalele lui coordonate de constiinta. Prima zguduire a conceptiilor sale despre
viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand este surprins de privirea dispretuitoare de
moarte a condamnatului ceh si el nu intelege lumina din ochii acestuia.
Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii,
eticii, considerand ca "omul singur nu e cu nimic mai mult decat un vierme" si ca numai
"colectivitatea organizata devine o forta constructiva". in contactul direct cu lumea eterogena a
frontului -cehi, rusi, polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii se rastoarna total,
devenind convins de valoarea unica a omului in univers: "nimic nu e mai presus de om" sau
"omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"
Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum si despre
datoria fata de stat - "Eu nu afirm ca statul nostru e bun! [...], dar cata vreme exista, trebuie sa ne
facem datoria..."-se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit, intr-un dialogpurtat cu
Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoriasunt valabile "numai pana in clipa cand iti
impun o crima fata de constiinta ta" si ca nici o datorie nu are dreptul "sa calce in picioare
sufletul omului".
Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte impotriva
romanilor duce la prabusirea definitiva a constiintei personajului, mai ales ca incercarea de a
obtine mutarea pe alt front este respinsa cu fermitate de generalul Karg, chiar daca doborarea
reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer pentru un ofiter
al statului Austro-Ungar si-i destainuieste generalului Karg ca in sufletul sau "s-a prabusit o
lume", exprimandu-si nadejdea ca omul ar trebui sa-si stapaneasca pornirile, astfel ca "sa nu faca
niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!"
Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front, sta in
gazda la groparul Vidor si se indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se si
logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin sectorul ungurului
Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze, gasind asupra lui si "harta cu
pozitiile frontului". Refuza cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, simtindu-si sufletul inundat
de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri...". Moartea
nu-l infricoseaza, ba se intreaba chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" intreaga sa
fiinta e cuprinsa de iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti
trece pragul mortii" si cine are fericirea sa o simta "traieste in eternitate...".
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru
libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii rasuna in ureche
glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol... Apostol... Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica "in
sensul analizei evolutive a unui singur caz de constiinta, un studiu metodic, alimentat de fapte
precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in adancurile inconstientului".

Constructia romanului
Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 11 capitole, cu
exceptia ultimei, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin aceea ca
viata tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul are doua planuri
distincte, care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al tragediei razboiului, altul
al dramei psihologice a personajului principal.
Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea
spanzuratilor" incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa, incarcata
de iubire a condamnatului. Compozitional, romanul ilustreaza cateva simboluri sugestive pentru
ideatica romanului, care se constituie in adevarate obsesii cu rol de accente psihologicepe
parcursul intregului roman:imaginea spanzuratorii(de 20 de ori), cuvantul "datorie " (de 9
ori), iar lumina din ochii condamnatului devine laitmotiv. Atmosfera dezolanta a peisajului de
toamna mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra, arborii sunt desfrunziti, iar ploaia,
vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata constituie manifestari ale naturii aflate in
concordanta cu starile sufletesti ale personajelor (elemente ale naturalismului).

Perspectiva narativa
Perspectiva narativa este cea „heterodiegetica”, naratiunea fiind realizata la persoana a
III-a cu „autor extradiegetic”,naratorul necorespunzand de fapt personajului implicat. Dupa
studiile de teorie critica tiparul narativ este deci cel auctorial cu focalizare interna – fixa,
naratorul stiind atat cat personajul central. Dar procedeul rebrenian consta in „a nara ceea ce
personajele insesi vad si simt” iar perceperea lumii romanesti este nuantata din perspectiva unuia
dintre actori. Ceea ce duce la concluzia ca incercand sa concilieze vocea auctoriala cu cea
actoriala, naratorul a obtinut un tipar narativ hibrid, cel actorial extern indirect. Noua tehnica
consta intr-o anumita interiorizare a viziunii, impreseia de obiectiv tine de felul cum orizonturile
subiective ale personajelor se intersecteaza, producand viziunea fara ajutorul autorului. E un alt
tip de obiectivitate obtinut prin inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot vedea si intelege in
limitele campului lor de observatie.