You are on page 1of 6

Prin definitie, alexitimia se refera la o abilitate limitata de a recunoaste propriile emotii si de a le

exprima verbal dar, alexitimia implica si pericolul incetarii perceperii senzatiilor fizice dintr-o anumita
cauza emotional.Conceptul a fost indelung studiat la adulti deoarece este vazut ca un factor de risc
pentru o serie de probleme medicale si de sanatate inrudite.
Alexitimicii sunt practic inabili in a identifica, a intelege si a descrie propriile emotii, iar constructia
termenului se bazeaza pe aceste principale deficiente ale functionalitatii emotionale.
Termenul provine din grecescul a (prefix care defineste lipsa a ceva), lexis (vorbire, cuvant) si thimos
(emotii) si poate fi tradus adliteram ca “ o lipsa a cuvintelor despre sentimente” (a lacke of words for
feeling). Se subliniaza ca alexitimia nu se defineste asa, aceasta referindu-se la sindromul descris in
literatura si nu la o simpla absenta a cuvintelor in exprimarea emotiilor.

Desi indivizii alexitimici par lipsiti de orice tip de sentiment, in realitate nu este vorba despre o absenta
a sentimentelor,ci de o incapacitate a acestora de a-si exprima emotiile. O alta tarsatura caracteristica a
acestor persoane este dificultatea de a diferentia emotiile de senzatiile corporale, putand
confunda suferinta emotionala cu durerea fizica. Ei pot afirma ca au „un gol“ in stomac,
palpitatii, transpiratii dar, de fapt nu isi dau seama ca ceea ce simt ar putea fi anxietate. Manifestarile
somatice, aparute in diverse forme sunt, de fapt, manifestari emotionale pe care ei sunt incapabili sa le
recunoasca. Ei exprima aceste simptome fizice si pentru ca au slabe capacitati de fantasmare. Studierea
viselor accestor indivizi dovedeste o limitare a vietii.
In abordarile psihanaliste s-a constatat ca subiectii alexitimici viseaza putin, iar continutul viselor lor
este sarac, factual si realist. Imposibilitatea lor de a povesti un vis este legata de dificultatea de a vorbi
despre emotiile proprii: subiectii viseaza, fara indoiala, dar nu pot verbaliza. Gandurile lor au continut
pragmatic si sunt indreptate mai mult catre exterior decat spre senzatiile interioare.
Alexitimicii au tendinta sa descrie evenimentele factual, fara fantasme, fara simboluri, relatand mai mult
circumstantele legate de producerea lor. Trairile, senzatiile sunt exprimate dupa acelasi tipar, ei
dovedind o lipsa de „nuanta“ referitor la acestea.
Acesti oameni nu-si gasesc cuvintele pentru a-si exprima sentimentele. Intr-adevar, ei par lipsiti de toate
sentimentele, desi asta s-ar putea datora mai degraba incapacitatii de a-si exprima emotia decat absentei
totale a emotiei. Aceasta categorie de oameni a fost observata mai intai de psihanalistii care s-au mirat
ca exista o categorie de pacienti care nu puteau fi tratati prin nici o metoda pentru ca nu dadeau semne
sa aiba sentimente, fantezii sau vise colorate — pe scurt, nu dadeau dovada de o viata emotionala
interioara despre care ar fi putut sa vorbeasca.

Trasaturile clinice definitorii ale alexitimicilor includ dificultatea de a descrie sentimentele — ale lor sau
ale altora — si un vocabular emotional extrem de limitat. Mai mult, discern cu greu emotiile intre ele
sau de senzatiile trupesti, astfel incat pot povesti ca au nervi la stomac, palpitatii, transpiratii sau ameteli
— dar nu-si dau seama ca de fapt simt o stare de neliniste

Alexitimicii plang rareori, dar si cand o fac, par a nu se mai opri. Sunt totusi foarte incurcati atunci cand
li se cere sa spuna de ce plang. Aceasta este de fapt esenta problemei. Alexitimicii simt, dar sunt
incapabili sa-si dea seama, sa se exprime si sa explice exact ce sentimente au. Le lipseste in mod acut
capacitatea fundamentala de a da dovada deinteligenta emotionala, de constientizare de sine — faptul de
a sti ce simtim, ce emotii ne tulbura in interior.

Aceasta confuzie fundamentala in privinta sentimentelor pare sa duca adesea la vagi probleme medicale,
atunci cand realmente aceste senzatii de disperare emotionala sunt traite; acest fenomen este cunoscut in
psihiatrie sub numele de somatizare — o durere emotionala poate fi confundata cu una fizica (si este
diferita de o boala psihosomatica, in cazul careia problemele emotionale duc la complicatii realmente de
ordin medical). Intr-adevar, mare parte din interesul psihiatrilor fata de alexitimici este acela de a-i
deosebi de cei care vin la doctor pentru a cere ajutor spre deosebire de cei care cad prada unei obsesii
sterpe de a gasi un diagnostic medical si un tratament pentru ceea ce este de fapt o problema emotionala.

Sunt multe interpretari populare, eronate ale termenului de alexitimie. De notat sunt cautarile pe net
asupre termenului care fac trimitere catre o serie de definitii si descrieri radical diferite. Multe definitii
eronate confunda alexitimia cu alte stari si tulburari care implica lipsa emotiei sau a exprimarii
emotionale.
De exemplu, alexitimia nu ar trebui confundata cu :
- Sociopatia (lipsa interesului pentru ceilalti)
- Stoicismul (rezistenta deliberata la impulsurile emotionale)
- Apatia (lipsa reactivitatii emotionale sau a motivatiei)
- Reprimarea emotionala (negarea subconstienta a emotiilor)

Alexitimia la copii este greu de diagnosticat, in mare parte datorita varstei. La 7-8 ani nimeni nu se
asteapta ca un copil sa-si inteleaga prea bine emotiile sau sa stie cum sa le descrie. Cu riscul de a
exagera, am putea spune ca totii copiii sunt alexitimici pana la o anumita varsta. Abia tarziu parintii isi
pot da seama ca ceva este in neregula. Totusi, nu se poate spune ca alexitimicii nu au emotii. In mare
parte, ei nu sunt constienti de expresia fizica a emotiilor resimtite (inrosirea obrajilor, cresterea pulsului)
si nu ii inteleg cauza. Cand cauza si natura unei emotii este evidenta, alexitimicii au emotii ca tot ceilalti
copii. Numai ca sentimentele putenice ii iau prin surprindere si nu isi pot controla corpul foarte bine. De
aici si accesele bruste de inrosire, transpiratie a palmelor etc.
Asadar, alexitimia este caracterizata prin :
-dificultati in indentificarea diferitelor tipuri de sentimente
-dificultati in a face diferenta intre senzatiile emotionale si cele fizice.
-intelegere limitata a ceea ce a provocat sentimentul
-dificultati in exprimarea verbala a sentimentelor
-un stil de gandire functional, practic.
-lipsa bucuriei si lipsa incercarilor de a gasi placerea
-o postura dreapta, « teapana ».

Totusi, nu se poate spune ca alexitimicii nu au emotii. In mare parte, ei nu sunt constienti de expresia
fizica a emotiilor resimtite (inrosirea obrajilor, cresterea pulsului) si nu ii inteleg cauza. Cand cauza si
natura unei emotii este evidenta, alexitimicii au emotii ca tot ceilalti copii. Numai ca sentimentele
putenice ii iau prin surprindere si nu isi pot controla corpul foarte bine. De aici si accesele bruste de
inrosire, transpiratie a palmelor etc.

Singurul tratament al alexitimiei este psihoterapia (numai atunci cand cauzele sunt de alta natura decat
neurologica) insa cu greu se poate realize asa ceva cu un copil. Scopul psihoterapiei in alexitimie este ca
pacientul sa-si inteleaga emotiile, sa le identifice, sa le explice. Este un proces de durata si foarte
frustrant chiar si pentru adulti. La copii devine aproape imposibil. Nu poti sa convingi un copil ca simte
ceva ce el nici nu stie ca exista. E greu sa-i explici ca exisat ceva ce alti oameni simt, iar el nu. E vorba
de concepte pe care nu le intelege, despre care nici nu stie ca exista.

Evaluarea consultaţiilor medicului generalist/medicului de familie a condus la observaţia căaproximativ


40% din consultaţiile sale sunt solicitate de pacienţi cu diverse acuze fizice la care nu sedecelează nici
un proces patologic obiectivabil. În consecinţă, medicul spune pacientului „nu e nimic rău
cuorganismul tău, totul porneşte de la tine din cap”. Pe de o parte, pacientul se va simţi neînţeles
şiminimalizat de către medic dar şi frustrat pentru că nu înţelege ce se întâmplă în corul său. Pe de altă
parte,aceiaşi frustrare poate fi regăsită şi la medicii care au în tratament această categorie de pacienţi. Nu
de puţineori, ei sunt catalogaţi ca bolnavi închipuiţi, pacienţi problemă, simulanţi, turci.Somatizarea
este un termen relativ recent introdus în literatura de specialitate, utilizat pentru a descrie
un fenomen cunoscut de secole: expresia somatică a unor probleme psihice. Somatizarea
ca prototip al relaţiei complexe psihic-somatic, este considerată o problemă
neelucidată şi nesoluţionată în întregime de medicina modernă.Incidenţa
crescută, costul ridicat al actului medical, dificultatea diagnosticului, eşecurile
în tratament,problemele sociale şi economice dar şi cele de suferinţă personală, poziţionează somatizar
ea în centrul preocupărilor medicilor şi psihologilor. Somatizarea este definită ca o formă de comunicare
nonverbală a distresului psihic, ca o tulburare deadaptare la solicitările şi presiunile vieţii cotidiene
(Lipovski, 1987). Vorbim de somatizare atunci când:
-persoana acuză prezenţa unor simptome somatice (6-8 simptome dintr-o arie mai diversă) înabsenţa
unor mecanisme patologice
- persoana atribuie simptomele unei boli fizice
- persoana apelează în mod repetat la consultaţii şi investigaţii medicale îşi menţine convingerea că
are o boală somatică în ciuda asigurărilor contrare date de medic(hipocondrie)
- prezintă un comportamentul de bolnav accentuat (în sensul dat de Pilowski).

Cele mai frecvente simptome din somatizare sunt cele de la nivelul aparatului:
cardiovascular: palpitaţii, dureri în piept, tahicardie
respirator:tulburări de respiraţie, senzaţia de sufocare
gastro-intestinal:senzaţia de greaţă, de vomă, balonări, dureri gastrice, constipaţie, diaree
reproducere:dismenoree, amenoree, dureri în timpul actului sexual
urinar:dureri la urinare, blocaje în urinare
neurologic:ameţeli, leşin, paralizii, surditate, vedere dublă
osos şi articular:dureri de spate, articulare, imobilitate.

Somatizarea include patru componente:


1.componenta perceptivă
, reprezentată de percepţiile corporale şi funcţionale. Se apreciază că persoanale cu somatizare au un stil
perceptiv somatic amplificator. Direcţia de focalizare a percepţiilor este preponderent internă, spre funcţ
ionarea organismului. Ea se concretizează prinexperienţierea simptomelor fizice;
2.componenta cognitivă,
caracterizată de tendinţa spre interpretări şi convingeri iraţionale legate de cauzalitatea
simptomelor. Se manifestă prin atribuţiile eronate, de tip catastrofal ale simptomelor;
3.componenta emoţională,
colorată de anxietate somatică intensă, teama de a nu fi bolnav, fobia faţăde boli;
4.componenta comportamentală,
se manifestă prin demersurile repetate, de a apela la consultaţii şiinvestigaţii medicale cît
mai complexe; schimbarea medicului, spitalului, oraşului, uneori a ţării pentru obţinerea
tratamentului miraculos este caracteristică în somatizare.Cele patru componente interacţionează şi
se potenţează unele pe altele. De ex., anxietatea somatică, va influenţa augmentarea
percepţiilor legate de funcţionare organismului, care la rândul lor întării credinţa încogniţia falsă şi va
declanşa un nou demers comportamental.Ca manifestare clinică, somatizarea cuprinde o arie foarte largă
de simptome (vezi lista de mai sus), care potsugera procese patologice foarte diferite. Tocmai din
această cauză pacienţii cu somatizare pot fi întâlniţi încele mai diverse clinici. Cele mai frecvente
simptome apar în sfera sistemului cardio -vascular, digestiv şirespirator. Durerea este prezentă
în majoritatea cazurilor de somatizare. Acuzele pot fi de intensităţi diferite,de la uşoare până la forma
acută şi invalidantă. Durata poate fi tranzitorie sau cronică. Se considerăsomatizare cazurile în care
simptomele somatice funcţionale persistă mai mult de 6 luni. Acuzele somaticesunt însoţite
de simptome emoţionale, de la anxietate la atacuri de panică, de la dispoziţie negativă ladepresie
accentuată, de la hipocondrie la forme de fobie invalidantă. Astăzi tot mai rare sunt
cazurile desomatizare asociate cu tulburările de conversie/isterice (pierderea sau alterarea
unor funcţii senzoriale saumotorii ca expresie a conflictelor psihice).

Factorii etiologici ai somatizării nu sunt încă pe deplin înţeleşi. Etiologia plurifactorială a


somatizării estecea mai probabilă.
În categoria factorilor precipitanţi sunt incluse evenimentele critice de viaţă,
situaţiilestresante, osuferinţă tranzitorie. Factorii de menţinere sunt cei care contribuie la
persistenţa simptomelor somatice funcţionale. Ei includ, pe de o parte, factorii etiologici, iar pe de
altă parte interacţiunea complexădintre pacient şi familie, medic, sistem social şi medical.
Diagnosticele ambigue, investigaţiile multiple, scutirea de roluri familiale sau sociale nu fac
altceva decât să intensifice preocupările excesive ale persoaneifaţă de o posibilă boală
nedescoperită.După cum diagnosticul de somatizare presupune o evaluare complexă
a pacientului, a factorilor biologici,sociali şi psihici, abordarea ei terapeutică trebuie să urmeze
aceiaşi direcţie multimodală. Nu există untratament al somatizării cu eficienţă unică
pentru toţi pacienţii. Sunt utile o serie de proceduri terapeutice care pot fi aplicate izolat sau în
combinaţie.
Dintre acestea amintim:
•Medicaţia psihotropă
•Psihoterapia cognitiv-comportamentală
•Tehnici de relaxare
•Tehnica biofeedback
•Psihoterapia de grup
•Terapia familială
•Fizioterapia
•Exerciţiile fizice
•Acupunctură
Din enumerarea de mai sus reiese clar faptul că abordarea terapeutică a somatizării poate fi realizată
doar deo echipă multidisciplinară. Munca în echipă are avantajul că reduce riscul
dihotomiei simpliste psihic-somatic.