You are on page 1of 361

Capitolul 12

1.În vremea aceea, mergea Iisus, într-o zi de sâmbătă, printre semănături, iar
ucenicii Lui au flămânzit şi au început să smulgă spice şi să mănânce.

10.Şi iată un om având mâna uscată. Şi L-au întrebat, zicând: Cade-se, oare, a
vindeca sâmbăta?

17.Ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia 42, 1-4

Matei cap. 12

Trestie nu va
-Va manifesta
strivită frânge bunatate faţă
de cei ce sunt
epuizaţi de lumea
aceasta
-Va vindeca pe cei
bolnavi
Feştilă nu va -Va mângâia pe cei
necajiţi
fumegând stinge -Va încuraja pe cei

ă temători
-Va ierta pe cei ce se
pocăiesc de păcatele
lor

24. Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta
nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul,
căpetenia demonilor.

- Acuzaţia e absurdă → Mt 12, 25-26 (“orice cetate sau casă care se
dezbină în sine nu va dăinui”);
- Acuzatorii sunt inconsecvenţi → Mt 12,27 (dacă Eu scot pe demoni cu
Beelzebul, feciorii voştri cu cine îi scot?);
- Acuzaţia ascunde realitatea → Mt 12,28 (dacă Eu cu Duhul lui
Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui
Dumnezeu);
- Acuzaţia este de neiertat → Mt 12, 31-32 (Orice păcat şi orice hulă se va
ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta).

Păcatul împotriva
Duhului Sfânt
 Are loc atunci când cineva este indiferent faţă de
Dumnezeu
 Are loc atunci când cineva este necredincios,
împietrit la suflet
 Se manifestă prin lipsa pocăinţei sau indiferentism
 Orice păcat se iartă doar când există căinţă sinceră
şi credinţă în Dumnezeu
 Argumente scripturistice: Ps 94,8; Ef 4,30; Fapte
7,51; I In 5,16

36.Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe
care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii. 37.Căci din cuvintele tale vei fi găsit
drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit.

 Omul este răspunzător de
ceea ce face în viaţa aceasta
 Cuvintele se pot manifesta
-prin minciuni, hulă, răutate
-prin adevăr, slăvire, bunătate
 Argument pt. necesitatea
faptelor bune înaintea
judecăţii divine

Mt 12, 39: Neam viclean şi desfrânat
cere semn, dar semn nu i se va da, decât
semnul lui Iona proorocul.

 Viclean şi desfrânat = corupt şi infidel
 Iona → 3 zile în burta peştelui
 Iisus → 3 zile în “inima pământului”
 3 zile ≠ 72 ore, ci din seara de ieri, azi
toată ziua şi mâine dimineaţă, după ora 24
a zilei precedente
 Aici avem o profeţie prin tipul profetului
Iona, cu referire la patima Domnului

Mt 12, 42 42.Regina de la miazăzi se va scula la judecată
cu neamul acesta şi-l va osândi, căci a venit de la
marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui
Solomon, şi iată aici este mai mult decât Solomon.

Cărturarii, fariseii şi împărăteasa de la Miazăzi:
simpatizanţii lor:
a. Pentru ei adevărul este Ea a înfruntat greutăţile unei călătorii
la îndemână (Matei lungi printr-un ţinut greu de parcurs. Ea
26,55). a venit probabil din ceea ce este
Yemenul de astăzi, în partea de sud-vest
a Peninsulei Arabe, pe malul asiatic al
Mării Roşii, opus Etiopiei (Africa). Ea a
străbătut probabil cel puţin 2000 de km.
b. Ei au acces la Unul mult Ea a venit să vadă înţelepciunea lui
mai înţelept şi mai mare Solomon în legătură cu „numele
decât Solomon. Domnului", chiar dacă adevărul
despre Dumnezeu se reflecta într-un mod
slab în Solomon.
c. Ei nu dau nimic, ci Ea i-a dat lui Solomon din
conspiră ca să ia până şi comorile ei daruri de o valoare imensă (l
viaţa lui Iisus. Regi 10,10).
d. Ei au avut parte de o Ea auzise doar zvonuri.
mulţime de avantaje
religioase.
e. Ei au fost invitaţi, chiar Nu ni se spune că ea ar fi primit vreo
îndemnaţi să-L accepte invitaţie.
pe Iisus şi adevărul Lui
(Matei 11,28-30; cf.
22,1-5).

46-50 // Mc 3. V. . MMS 4-6/1964 ≠ E. 19-21  Iacob cel Mic (Gal 1.G. Savin. Dicţionar al NT. Mama şi fraţii Lui Mt 12.19. Drăgulin. Pleroma 4/2007. Mircea.47)  Simon. Minei 27 aprilie  Iuda (autorul epistolei soborniceşti)  I. Deheleanu. I. ST 5-6/1961.40. 1 Cor 15. 31-35// Lc 8. episcop de Ierusalim cf. P.7)  Iose (Mc 15. ST 5-6/1985. Conţac. 1995.

36-43)  Pilda comorii ascunse (13.47-50)  Pilda slugii nemilostive (18.1-13)  Pilda talanţilor (25.45.Mt 13 – Pildele împărăţiei  Pilde specifice lui Matei  Pilda neghinei (13.1-16)  Pilda celor doi fii (21.44)  Pilda Mărgăritarul de mare preţ (13.14.28-32)  Pilda nunţii fiului de împărat (22.30) . 46)  Pilda năvodului (13.23-35)  Pilda lucrătorilor viei (20.24-30.1-14)  Pilda celor zece fecioare (25.

26-29) .Pilde la Ev. Marcu – Pilde specifice lui Marcu  Pilda cu sămânţa care rodeste de la sine (4.

1-13)  Pilda bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr (16.11-27) .28-30)  Pilda împăratului nechibzuit (14.13-21)  Pilda slujitorilor care veghează (12.1-8)  Pilda Fariseului şi vameşului (18.40-50)  Pilda samarineanului milostiv (10.1-9)  Smerenia la ospeţe (14.9-14)  Pilda minelor (19.11-32).7-11)  Pilda celor poftiţi la cină (14.19-31)  Pilda slujitorilor netrebnici (17. 18.5-13)  Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (12.35-48)  Pilda smochinului neroditor (13. Luca  Pilda celor doi datornici (7.Pilde specifice Ev.7-10)  Pilda judecătorului nedrept (sau Pilda văduvei stăruitoare.29-37)  Pilda prietenului deranjat la miezul nopţii (11.  Pilda iconomului necredincios (16.31-33)  Pilda drahmei pierdute (15.15-24)  Pilda constructorului nechibzuit (14.  Pilda fiului risipitor (15.8-10).

32. Luca 8.3-9.18-23.33. Luca 12. Luca 13.9- 16).30-32.19)  Pilda lucrătorilor viei. (Marcu 12. .1-7)  Pilda Robului credincios şi a celui necredincios (Matei 24. Luca 11.43-45. Luca 15.24-27.24-26)  Pilda aluatului (Matei 13. Matei 13.45-51.14.31.42-46) Pilde pe care cei trei le au în comun  Pilda semănătorului (Marcu 4.12-14.47-49)  Copiii care stau în pieţe (Matei 11.33-41.4-15)  Pilda seminţei de muştar (Marcu 4.18. Matei 21.16-19.1-9. Pilde comune Evangheliilor sinoptice Pilde specifice lui Matei şi Luca  Casa zidită pe stâncă (Matei 7.20. Luca 20. Luca 7.20)  Pilda cu oaia rătăcită (Matei 18. Luca 13. Matei 13. Luca 6.3-9.31-35)  Întoarcerea duhului necurat (Matei 12.

v. A luat cele şapte pâini şi mulţimile pe iarbă şi luând cele peşti şi. iar ucenicii mulţimilor. 16 Iisus însă le-a răspuns: N-au v. femei. a dat ucenicilor pâinile. 21 Iar cei ce mâncaseră erau ca la v. 36 pământ. cât să să mănânce. cu rămăşiţe de fărâmituri. . 35 – Şi poruncind mulţimii să şadă jos pe v. mulţumind. dă drumul lângă Mine şi n-au ce să mănânce. deci. să-şi cumpere mâncare. ca sate. privind la cer. douăsprezece coşuri fărâmituri. afară de mii de bărbaţi. v.17 Iar ei I-au zis: Nu avem aici v. chemând la Sine pe ucenicii ucenicii au venit la El şi I-au Săi. 19 Şi poruncind să se aşeze v. 15. v. 18 Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici.21 Mt 15. în pustie. zis: locul este pustiu şi vremea că iată sunt trei zile de când aşteaptă iată a trecut. 33 Şi ucenicii I-au zis: De unde să avem trebuinţă să se ducă. 32 Iar Iisus. Mt 14-15 înmulţirea pâinilor Mt 14. a frânt şi a dat cinci pâini şi cei doi peşti şi ucenicilor. v. 20 Şi au mâncat toţi şi s-au săturat v. săturăm atâta mulţime? v. 32-38 v. să nu se istovească pe drum. atâtea pâini. frângând. daţi-le voi noi. 36. 37 Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au şi au strâns rămăşiţele de luat şapte coşuri pline. Ei au răspuns: Şapte şi puţini peştişori. v. afară de copii şi de femei şi de copii. v. şi mulţimilor ca să se ducă în să-i slobozesc flămânzi nu voiesc. pline. iar ucenicii mulţimilor. a zis: Milă îmi este de mulţime. 38 Iar cei ce au mâncat erau ca la patru cinci mii de bărbaţi. 34 Şi Iisus i-a întrebat: Câte pâini aveţi? decât cinci pâini şi doi peşti. 15 Iar când s-a făcut seară. a binecuvântat şi.

iar cine va blestema pe tată sau pe mamă.  Mt 15. 6.2: Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine. învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor".  Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. 8: "Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele.13) .Datinile bătrânilor  Mt 15. dar inima lor este departe de Mine.Şi zadarnic Mă cinstesc ei.5-6: Voi însă spuneţi: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu.Acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe mama sa. cu moarte să se sfârşească. Is 29.  Mt 15. 9. (cf. şi aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră.

Mărturisiri despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos  Mt 14.Iar Iisus. 33: Iar cei din corabie I s-au închinat. ci Tatăl Meu.16-18: Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul. răspunzând.Şi Eu îţi zic ţie. 18. zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Cel din ceruri.  Mt 16. i-a zis: Fericit eşti Simone. fiul lui Iona. 17. că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta. Fiul lui Dumnezeu Celui viu. că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. .

ca să-L batjocorească şi să- L răstignească. Mt 20. Lc 18. 2. Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor. Şi ei s- au întristat foarte! 3. Prevestirea patimilor Matei Marcu Luca 1. Mt 17. 23.31-34 Şi suindu-Se la Ierusalim.43b-45 Pe când străbăteau Galileea. 30-32 Lc 9. Şi Îl vor da pe mâna păgânilor.1 Lc 9. Şi-L vor omorî. 21. Iisus a luat 34 de o parte pe cei doisprezece ucenici şi le-a spus lor. 19. Mt 16. . pe cale: 18.22-27 Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul. şi-L vor osândi la moarte.31-9. 20-21 Mc 8. Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. dar a treia zi va învia. 22-23 Mc 9. dar a treia zi va învia. 32. şi a treia zi să învieze. De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis. 17-19 Mc 10.

Fiul lui David!  V. dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. 27: Da. ajută-mă. Doamne. Doamne.  V. 25: zicând: Doamne. . Mt 15 – Femeia cananeancă  V. 22: Miluieşte-mă.

. rugăciune". iar voi o se va chema. Zicându-le: Scris Şi celor ce vindeau Mea. oare. dar aici.12-17 Mc 11. casă de scris: "Casa Mea este: "Şi va fi casa porumbei le-a zis: rugăciune se va casă de rugăciune Mea casă de Luaţi acestea de chema. negustorie.45-48 In 2.15-19 Lc 19. şi ce cumpărau schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele Şi nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu Scris este: "Casa Nu este. şi cumpărau vindeau şi pe cei şi cumpărau oile şi boii. Nu faceţi faceţi peşteră pentru toate voi aţi făcut din casa Tatălui de tâlhari!" neamurile"? ea peşteră de Meu casă de tâlhari. 13-22 Iisus a intrat în templu intrând în templu intrând în templu Şi a găsit şezând în templu a alungat pe toţi a început să dea a început să scoată i-a scos pe toţi cei ce vindeau şi afară pe cei ce pe cei ce vindeau afară din templu.Alungarea vânzătorilor din templu (asemănări şi deosebiri) Matei 21.

a Iar când s-a făcut ieşit afară din seară. poporul se ţinea după El. Şi ziceau: Osana mulţimea era acesta şi în trei zile nu găseau ce să-I Fiului lui David. Şi Dar arhiereii şi Ce semn ne arăţi minunile pe care căutau cum să-L cărturarii şi că faci acestea? le făcuse şi pe piardă. ascultându-L. facă. afară din cetate. 48. învăţătura Lui. au ieşit cetate la Betania. uimită de îl voi ridica. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă? Şi lăsându-i. căci tot s-au mâniat. . şi le-a zis: poporului căutau în templu şi pentru că toată Dărâmaţi templul să-L piardă. iudeii şi I-au zis: cărturarii cărturarii. şi noaptea a rămas acolo. Iisus a răspuns copiii care strigau temeau de El. Căci se fruntaşii 19.Alungarea vânzătorilor din templu (continuare) Şi văzând Şi au auzit Şi era în fiecare zi Au răspuns deci arhiereii şi arhiereii şi în templu şi învăţa.

Dajdia cezarului (Mt 22) Inscripţia pe faţa monedei: Inscripţia pe reversul monedei TICAESARDIVI AVGFAVGVSTVS PONTIF MAXIM TIBERIUS CAESAR DIVINUS MARE PREOT AUGUSTUS FIUL DIVINULUI AUGUSTUS .

iar darul de pe altar mult mai valoros decât altarul. 16-22). ca şi cum aurul Templului ar fi mult mai important decât Templul în sine. care i-au ucis pe profeţi (v. onestităţii manifestate la obţinerea lucrurilor care intră în ele şi b. ca şi cum zeciuiala din ierburile aromatice ar fi de o importanţă mai mare decât practicarea dreptăţii. 13). . 28) I au ca pe un lucru de la sine înţeles superioritatea lor morală. 29-32). 15) R ăstoarnă adevărul despre jurământ. 23. 26) E xteriorizează religia. ca şi cum ar fi mai buni decât strămoşii lor. 25. a îndurării şi credincioşiei şi strecurarea ţânţarului ar fi obligatorie. ca şi cum curăţarea rituală a ceştii şi a farfuriei ar fi de preferat practicării a. A lterează caracterul prozeliţilor după ce i-au câştigat prin mari eforturi de partea religiei iudaice (v.Mt 23 cele 7 vai-uri F ariseii trântesc uşa împărăţiei în nasul oamenilor (v. 27. S e laudă cu ritualurile. ca şi cum aparenţele pot acoperi înşelăciunile şi violenţa (v. chiar dacă ar însemna înghiţirea cămilei (v. înfrânară manifestate la consumarea conţinutului lor (v. astfel încât jurământul făcut pe Templu şi pe altar nu este unul care obligă (v. I nversează valorile. 24).

stelele vor cădea din cer.14. 3:15 (=4:15 Evrei). loel 2:10a. Atunci se va arăta în cer semnul Zaharia 12:10. Fiului omului.).Mt 24  Semnul şi venirea Ţinând cont de faptul că ceea ce urmează acum este adânc înrădăcinat în profeţii şi trebuie interpretat în aşa fel încât să se aibă în vedere stilul specific acestui tip de literatură. toate seminţiile pământului se vor boci. şi vor vedea pe Fiul omului Daniel 7:13. 29-31. puterile cerurilor vor fi Isaia 34:4b. 26:64. Apocalipsa 6:13. Ezechiel 32:7. Hagai 2:6. lumina ei.26. vor fi prezentate imediat cele mai importante referinţe din Vechiul Testament (şi câteva din Noul): Mt 24. Matei 16:27. Apocalipsa 1:7.12. venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. 21:25. 21. zile de necaz. întuneca şi luna nu-şi va mai da Apocalipsa 6:12. Luca clătinate. loel 2:10b. îndată după acele Isaia 13:10. soarele se va 2:31 (=3:4 Evrei. Apocalipsa 6:13. . şi Isaia 34:4b.

Patimile Mântuitorului Matei Marcu Ioan L-au dezbrăcat 27:28a L-au îmbrăcat 27:28b 15:17a 19:2b L-au încoronat 27:29a 15:17b 19:2a I-au dat un sceptru 27:29b I s-au închinat 27:29c 15:18 19:3a L-au scuipat 27:30a 15:19b L-au lovit 27:30b 15:19a 19:3b .

Mt 27. zicând: Eli. care se tălmăceşte: Dumnezeul Dumnezeul Meu. ocara oamenilor şi defăimarea poporului. regele lui Israel. lama Iisus cu glas mare: Eloi. să Se tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El. ca să vedem şi să credem. 6: Iar eu sunt vierme şi nu om.Psalmul 21 în relatarea Patimilor Mântuitorului Ps 21. ia aminte la mine. coboare de pe cruce. 34: Şi la al nouălea ceas. 27. 44: În acelaşi chip Îl ocărau şi Mc 15. de ce M-ai părăsit? Ps. Eloi. Mt. 1: Dumnezeul meu. a strigat Iisus cu glas mare. 32: Hristos. Dumnezeul meu. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau. lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu. pentru ce M-ai părăsit? Meu. 21. Dumnezeul Meu. Eli. pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele. . 46: Iar în ceasul al nouălea a strigat Mc 15. sabahtani?.

35: Şi sta poporul huleau. 35: Şi sta poporul Dumnezeu: Să-L scape pe Tine Însuţi.8: "Nădăjduit-a spre Domnul. Ps 21. 39: Iar trecătorii Îl Mc 15. . 43: S-a încrezut în Mc 15.7 : Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit. iar căpeteniile îşi capetele clătinându-şi capetele şi băteau joc de El. dacă El este Hristosul. clătinându-şi pe acolo Îl huleau. alesul lui Dumnezeu. 29: Iar cei ce treceau Lc 23. zicând: Pe zicând: Huu! Cel care alţii i-a mântuit. iar căpeteniile îşi acum. să Se dărâmi templul şi în trei zile mântuiască şi pe Sine îl zideşti. mântuiască-l pe el. dacă-L vrea pe El! Te de pe cruce! băteau joc de El. privind.continuare Ps 21. că-l voieşte pe el". zicând: Pe Căci a zis: Sunt Fiul lui alţii i-a mântuit. să Se Dumnezeu. 30: Mântuieşte-Te Lc 23. grăit-au cu buzele. alesul lui Dumnezeu. izbăvească-l pe el. privind.Ps 21 . coborându. clătinat-au capul zicând: Mt 27. dacă El este Hristosul. Mt 27. mântuiască şi pe Sine Însuşi. Însuşi.

de o parte şi se împlinească ceea trestie şi I-a dat să hainele Lui. toate s-au săvârşit burete. să vedem dacă vine e sete. 16: Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea. iartă. a zis: Mi- să bea.37: Unde ce L-au răstignit. 35 : Iar după Mc 15. au aruncat sorţi". pe Iisus. şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât. l-a pus într-o fac. 18. că nu ştiu ce împreună cu El pe aruncând sorţi. zice: "Vor privi la Mele între ei. unul a în râs şi ostaşii care aceea. trestie şi I-a dat să împlinească l într-o trestie. Mt 27. 36 : Şi. alergând alergând. 36: Şi.Ps 21 . 34 : Iar Iisus In 19. şi împărţit hainele Lui. unul a zicea: Părinte. Ilie ca să-L coboare. au alergând. l-a pus într-o aducându-I oţet. . 48: Şi unul Mc 15. Ps 21. oţet. acum. Şi proorocul: să vedem dacă vine iarăşi altă Scriptură "Împărţit-au hainele Ilie ca să-L coboare. Mt 27. ca să se l de oţet şi punându. zicând: Lăsaţi aruncat sorţi. 28: După dintre ei. au de alta. 18: Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. L-au răstignit. înmuiat un burete în le lor. şi umplându. Şi împărţind alţi doi. Lc 23. Îi da bea. Lc 23. zicând: Lăsaţi Scriptura. 36: Şi Îl luau In 19. iar Acela pe care L-au pentru cămaşa Mea împuns". 37 : 37. iar în mijloc ce s-a zis de bea. ştiind Iisus că îndată şi luând un înmuiat un burete în se apropiau. ca să oţet.continuare Ps 21.

Şi acestea zicând.. ci să au aruncat sorţi". şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii". 46: Şi Iisus. 24 : Şi L-au Lc 23. 23—24 : După ce L-au răstignit. 50: Iar Iisus. aruncăm sorţii pentru ea. Şi-a dat cu glas tare. 34 : Iar Iisus In 19. . Mt 27. "Împărţit-au hainele 24.. 28. m-a auzit. ce au răstignit pe împărţit hainele Lui. Deci au zis unii Mele între ei. strigând iarăşi cu glas mare. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. de sus proorocul: să ia. au răstignit şi au zicea: Părinte. strigând Mc 15. împărţit între ei le lor. Şi împărţind hainele Lui. a cui să fie. duhul.Ps 21 – continuare Ps 21. în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. au cămaşa era fără ce s-a zis de pentru ele. ca să se împlinească Scriptura care zice: "Împărţit-au hainele Mele loruşi. iartă. că nu ştiu ce Iisus. 35 : Iar după Mc 15. ţesută în întregime. cusătură. 27: Că n-a defăimat. Şi-a dat un strigăt mare. a zis: Părinte. iar către alţii: Să n-o pentru cămaşa Mea sfâşiem. 37: Iar Iisus. Şi-a dat duhul. Dar se împlinească ceea aruncând sorţi hainele Lui. duhul. care ce aruncat sorţi. Ps 21. nici n-a lepădat ruga săracului. ca să hainele Lui. scoţând Lc 23. fac. Mt 27. ostaşii au luat aruncând sorţi. 19. Nici n-a întors faţa Lui de la mine şi când am strigat către Dânsul.

Matei 21‐25 Marcu 11‐14 Luca 19‐22 Alungarea vânzătorilor  din Templu  Uscarea smochinului  Botezul lui Ioan de unde  a fost  Pilda celor 2 fii de la vie  Pilda lucrătorilor răi ai  viei  .

ro/studiul-sfintei-scripturi/cum-arata-templul- care-locuit-maica-domnului .Alungarea vânzătorilor din Templu  http://www.doxologia.

schimbătorilor de bani şi  templu. intrând în  v. .12 “şi a alungat pe toţi  v. a început să dea  templu. iar mesele  scaunele celor care  schimbătorilor de bani şi  vindeau porumbei”. a început să  cumpărau în templu şi a  afară pe cei ce vindeau şi  scoată pe cei ce vindeau şi  răsturnat mesele  pe cei ce cumpărau în  cumpărau în el”. 15‐16 “Şi.Matei 21 Marcu 11 Luca 19 v.   16. Şi nu îngăduia să mai  treacă nimeni cu vreun  vas prin templu”. scaunele vânzătorilor de  porumbei le‐a răsturnat. 45 “Şi intrând în  cei ce vindeau şi  templu.

Schimbători de bani 1 Dinar roman  Monedă din Tyr .

  v. peşteră de tâlhari”. oare. iar voi o faceţi  rugăciune se va chema. 46 “Scris este: "Şi va fi  casă de rugăciune se va  "Casa Mea casă de  casa Mea casă de  chema.  56. 7.13 “Scris este: "Casa Mea. dar voi aţi  peşteră de tâlhari!” pentru toate neamurile"?  făcut din ea peşteră de  Voi însă aţi făcut din ea  tâlhari”. 17 “Nu este. Is.                              Ier.7.Matei 21 Marcu 11 Luca 19 v.11 . scris:  v.  rugăciune".

  toate în jur şi vremea fiind spre  v. 11‐15 “Şi a intrat Iisus în  Pilda  afară din cetate la Betania. veţi  Ierusalim. Căci nu era timpul  aceasta. Şi ucenicii Lui  grăiesc vouă: Dacă veţi avea  ascultau. rod din  nul îndată?  21. Iar Iisus.. intrând în templu. Şi. au văzut  . S‐a dus la el. 6‐9 Dimineaţa. Uscarea smochinului Matei 21 Marcu 11 Luca 13 v. doar va  înainte să nu mai fie rod din  găsi ceva în el. a doua zi. a ieşit  v. 14. pe când  seară.  12. ucenicii s‐au minunat. a flămân‐ doisprezece. Şi a doua zi. ci şi muntelui  vindeau . Şi au venit în  credinţă şi nu vă veţi îndoi. a mers acolo. El a  lângă cale. privind  smochinului  noaptea a rămas acolo. Şi. le‐a zis: Adevărat  mănân‐ce. vorbind. Şi văzând un smochin  ieşind ei din Betania. şi a zis lui: De acum  frunze.” v. a ieşit spre Betania cu cei  se întorcea în cetate.  acestuia de veţi zice: Ridică‐te şi  trecând pe acolo. i‐a  zicând: Cum s‐a uscat smochi‐ zis: De acum înainte.  15.  face nu numai ce s‐a făcut cu  a început să dea afară pe cei ce  smochinul. şi.  13. şi  Ierusalim şi în templu şi. 17‐21 “Şi lăsându‐i. dar n‐a  flămânzit.  18. n‐a găsit nimic decât  uscat îndată.  zit.  tine nimeni în veac să nu  răspunzând..  19. Văzând  frunze.  smochinelor.  20. Şi văzând de  găsit nimic în el decât numai  departe un smochin care avea  frunze. ajungând la  tine în veac! Şi smochinul s‐a  smochin.20 “Dimineaţa.

.

.” . Botezul lui Ioan de unde a fost   ‐ a recunoaşte calitatea “trimisului” ca profet  ‐ a confirma indirect că Irod a ucis pe nedrept  ‐ a rămâne doar la ideea de abluţiune  Autoritatea/puterea era oferită/confirmată de instanţa  religioasă supremă  “s‐a cutremurat cetatea..

Pilda celor 2 fii de la vie  Comparaţie între iudei şii păgâni. înaintea lui  Dumnezeu  A lucra la vie= a lucra în numele Domnului  Via Ps. Is. 79. 5 .

 Slugi. Gard. 34‐45 Marcu 12. un fiu  O slugă. 9‐19 Un om. Pilda lucrătorilor răi ai viei  Matei 21. a treia  slugi. altă slugă. De la Domnul s‐a făcut aceasta şi este lucru  a ajuns în capul  minunat în ochii noştri”. Turn Un om. 117. l‐au ucis” “Piatra pe care au nesocotit‐o ziditorii. altă slugă. 1‐12 Luca 20. aceasta  11. unghiului” Ps. Fiul său iubit al său (slugă). aceasta a ajuns  “Piatra pe care n‐au luat‐o  să fie în capul unghiului?   în seamă ziditorii. Alte  O slugă. 22‐23 Ps. 117. 22 . Teasc. fiul meu cel iubit L‐ai scos afară din vie  “prinzându‐l l‐au omorât şi  “Şi scoţându‐l afară din  şi l‐au ucis l‐au aruncat afară din vie” vie. Via. Via Lucrători.

 1‐14) Irodianii şi dajdia  cezarului (22.15‐22) Saducheii şi învierea  morţilor (22. 41‐46) . 23‐33) Fariseii şi porunca cea mai  mare a Legii (22.Matei 22 Parabola nunţii fiului de  împărat (22. 34‐40) Iisus întreabă pe farisei  despre David al cui fiu este  (22.

  slugile lui. 15‐23 “Spuneţi celor chemaţi: Iată.Parabola nunţii fiului de împărat (22.” ospăţul meu.  Al treilea a zis: Femeie mi‐am luat şi de aceea  nu pot veni “trimiţând oştile sale.  6. şi pe  buni.” . te rog iartă‐mă. Şi “Ieşi la drumuri şi la  garduri şi sileşte să intre. a văzut acolo un om care nu era  îmbrăcat în haină de nuntă. şi s‐a umplut casa nunţii cu  şchiopi adu‐i aici”. altul la neguţătoria  Cel dintâi i‐a zis: Ţarină am cumpărat şi am  lui. te rog iartă‐mă. ca să mi se umple  oaspeţi” casa” v. a nimicit pe ucigaşii aceia şi  Atunci. 1‐14 Luca  14. Veniţi la nuntă” “unul la ţarina sa. Iar ceilalţi. că iată toate sunt gata. punând mâna pe  nevoie să ies ca s‐o văd. 1‐14) Matei 22. am pregătit  “Veniţi. stăpânul casei a zis: cetăţii lor i‐au dat foc” “ieşind slugile acelea la drumuri. 11 “intrând împăratul ca să privească pe  oaspeţi. şi răi şi  săraci. şi pe neputincioşi.  12. Şi i‐a zis:  Prietene.  19. cum ai intrat aici fără haină de  nuntă? El însă a tăcut” “Legaţi‐l de picioare şi de mâini şi aruncaţi‐l  în întunericul cel mai din afară. şi pe orbi.  20. au  Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii. mâniindu‐se. juncii mei şi cele îngrăşate s‐au  junghiat şi toate sunt gata. şi pe  adunat pe toţi câţi i‐au găsit. le‐au batjocorit şi le‐au ucis” Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpă‐ rat şi mă duc să‐i încerc.

.

 14‐37 AD. . Irodianii “Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată.25)  Tiberius. cei ce poartă  haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele  regilor” (Lc 7. young  TIBERIUS CAESAR DIVINUS MARE PREOT features / Livia  AUGUSTUS FIUL DIVINULUI AUGUSTUS seated right.   Denarius Laureate  Inscripţia pe faţa monedei: TICAESARDIVI AVGFAVGVSTVS Inscripţia pe reversul monedei PONTIF MAXIM head right.

 la înviere.29). cei ce zic că nu este înviere”  “Moise a scris pentru noi: Dacă moare fratele cuiva. a căruia dintre ei va fi  soţie?”  Concluzie: “Vă rătăciţi neştiind Scripturile. “saducheii. Erau deci şapte fraţi… La urmă a murit şi femeia. şi el n‐a avut copii. 6.  având femeie.    33.  Deut 25. Tobit 8 .    29. să ia fratele lui pe  femeie şi să ridice urmaş fratelui său.5. nici  puterea lui Dumnezeu” (Mt 22. Deci femeia. Exod 3.

3 7 comprimă Deut 6. Fariseii  Porunca cea mai mare din Lege  Mt 22.18. . 19.5 şi Lev.

Mustrări adresate fariseilor  Filacterii Ciucuri Rabi şi tată Cărturari şi farisei Închideţi împărăţia cerurilor Mâncaţi casele văduvelor şi vă rugaţi îndelung Ucenicii căutaţi devin fiii gheenei Călăuze oarbe –aurul şi templul Vai vouă că daţi zeciuială Vai vouă că curăţiţi paharul pe dinafară Vai vouă că sunteţi morminte văruite Vai vouă că zidiţi mormintele profeţilor şi împodobiţi pe ale drepţilor Şerpi. pui de vipere! Abel la Zaharia fiul lui Varahia Mustrări către Ierusalim: precum cloşca puii .

peste care Dumnezeu pusese în pustie din Duhul care era peste Moise (Numerii 11. “Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise” Cărturarii Fariseii   Recrutaţi dintre preoţii   Puneau în practică ceea ce  vârstnici (după 50 ani nu mai  cărturarii afirmau prin teorie deserveau cultul la Templu)  Dreptatea fariseică – dreptate   Studiul Torei şi a Mişnei considerată normativă pentru   rabini popor [subiectivismul  interpretării dăunează adesea  normei] ședeau pe scaunul lui Moise. 16-29) . deoarece ocupau poziții în Sinedriul care reprezenta grupul celor șaptezeci.

Evreii mesianici de  azi păstrează acest  obicei.11-16. Deuteronom 6. Ciucurii aceştia să fie ca. În cuburi se pun 39. singură bucată pentru mâini).phyiakterion.. „mijloc de protejare“.1-10. ei. care înseamnă să pună un şiret de mătase violetă.4-9.  Ciucuri Vestimentaţie Num 15.Mt 23. . Haina exterioară are  patru colţuri. Filacteriile Scriptura nu  sunt prinse cu o curea de piele prin care specifică ce material  sunt legate de mâna stângă şi de centrul şi câte noduri(uni  frunţii bărbaţilor. fie la sinagogă. din neam în neam.13-21. înainte de rugăciunile consideră 5 noduri). 5: “căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. 11. uitându‐vă la  cele patru pasaje biblice: Exod 13.  de dimineaţă.38‐39 “să‐şi facă ciucuri la poalele Filacterii hainelor lor. Domnului şi să le împliniţi şi să nu umblaţi scrise cu mâna pe pergament (pe patru după inima voastră şi după ochii voştri care  bucăţi de pergament pentru cap şi pe o vă îndeamnă la desfrânare”.. să vă aduceţi aminte de toate poruncile 13. şi pe Cuvântul acesta este o transliterare a deasupra ciucurilor de la poalele hainelor lor termenului gr. la  poale fiind ataşate   câte un ciucur. fie acasă.

Cei ce au trăit în jurul datei de 145 î. care aveau diferite ce priveşte închinarea. plăcerile vieţii. nu s-au amestecat bine. 6. când o viaţă virtuoasă vor fi bine primiţi. răsplata de după moarte. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi. în  sinagogi. saducheilor.” . iar alta secta esenienilor. cf. rugăciunea şi opinii despre acţiunile umane. deoarece ei evitau orice contact cu alte A trăi după reguli raţionale.. Poporul le acordă o mare numită secta fariseilor. care însemnează. astfel: „În acel timp erau trei Impun poporului doctrina lor în ceea secte printre iudei. 7. una era sacrificiile. A respecta tot ce li se prescrie ca fiind Fariseii. persoane din motive de puritate rituală. „peruşim”. iar Josephus vorbeşte despre ei în Antichităţi iudaice alături de saduchei şi cei cu vicii vor suferi veşnic. cei care se separă”. în general. alta secta atenţie şi respectă regulile lor. „cei care A respinge o hrană gustoasă şi stau deoparte. Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de  oameni: Rabi. esenieni. Pentru prima dată apar în Cred în nemurirea sufletului şi în istorie în timpul lui Ionatan Macabeul. în politică.” Învățătură. Hr. Iosif Flaviu Comportament Cuvântul „fariseu” derivă din ebraicul A trăi o viaţă simplă în condiţii umile.

23. şi nici pe cei ce vor  lor este împărăţia  să intre nu‐i lăsaţi”. căci Mântuitorul spune: „Pe acestea trebuia să le faceţi” (Mt. “Vai vouă. neglijau principiile majore ale legii. că voi nu  cei săraci cu duhul.  “Că închideţi împărăţia  cerurilor înaintea   Prima fericire: “Fericiţi  oamenilor.23). ci faptele lor. în favoarea unor elemente minore.3 23.23). reale. Mt  cerurilor. că a  intraţi. dar supra-apreciate: „pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” (Mt.13  Sensul primului „vai”  înseamnă a pretinde că  ești în Împărăția  Cerurilor.1. și a‐i amăgi și  pe alții cu oferta ei.  . cărturarilor şi fariseilor făţarnici!  Nu regulile lor erau greşite. 23.” Mt 5.

 14 . că aceia se  mâncaţi casele văduvelor  vor mângâia.4 şi cu făţărnicie vă rugaţi  îndelung.” Mt 5.2. cărturarilor şi fariseilor făţarnici!   Vai vouă. “Vai vouă. cărturarilor şi   Fericirea a doua: “Fericiţi  fariseilor făţarnici! Că  cei ce plâng. Mt 23. pentru aceasta  mai multă osândă veţi  lua”.

 Mt 23. 15 . îl faceţi fiu al  5. şi dacă l‐aţi  moşteni pământul.3. “Vai vouă. cărturarilor şi fariseilor făţarnici!   Că înconjuraţi marea şi   Fericirea a treia: “Fericiţi  uscatul ca să faceţi un  cei blânzi. că aceia vor  ucenic.5 gheenei şi îndoit decât  voi”.” Mt  făcut.

   Fericirea a patra: “Fericiţi  care ziceţi: Cel ce se va  cei ce flămânzesc şi  jura pe templu nu este cu  însetează de dreptate. “Vai vouă. 16 . cărturarilor şi fariseilor făţarnici!   Vai vouă. că  nimic legat.” Mt 5. dar cel ce se  aceia se vor sătura.  va jura pe aurul  6 templului este legat”.4. călăuze oarbe. Mt  23.

 fiindcă nu  se jură pe el şi pe Cel care  poţi să faci un fir de păr alb  locuieşte în el.   aşternut al picioarelor Lui. Eu  cu nimic nu este legat. Nici pe capul  Deci cel ce se jură pe templu  tău să nu te juri. 21. Nici pe  este mai mare. Anamneză catehetică Mt 23. cel ce se jură pe  nici pe Ierusalim.  pământ. 22. 19. adu darul tău”.  Împărat. 35. fiindcă este  altarul care sfinţeşte darul?  venind. fiindcă este tronul lui  legat. aurul sau templul care  darul tău la altar şi acolo  demult: "Să nu juri strâmb. 33‐36 “Nebuni şi orbi! Ce este mai  “Deci.  20. şi  cer. 23‐24 Mt 5.  jură pe cer se jură pe tronul  lui Dumnezeu şi pe Cel ce  şade pe el. ” . Deci. darul sau  cu fratele tău şi apoi.  sfinţeşte aurul?  18. dacă îţi vei aduce  “Aţi auzit ce s‐a zis celor de  mare. Ziceţi  îţi vei aduce aminte că  ci să ţii înaintea Domnului  iar: Cel ce se va jura pe altar  fratele tău are ceva  jurămintele tale". dar  împotriva ta. 36. 34. 17‐22 Mt 5.   însă vă spun vouă: Să nu vă  cel ce se va jura pe darul ce  24. Cel ce se  sau negru”.  juraţi nicidecum nici pe  este deasupra altarului este  înaintea altarului. Nebuni şi orbi! Ce  mergi întâi şi împacă‐te  Dumnezeu. fiindcă  altar se jură pe el şi pe toate  este cetate a marelui  câte sunt deasupra lui. Lasă darul tău acolo.

 cărturarilor şi fariseilor făţarnici!  Că daţi zeciuială din izmă.  oarbe care strecuraţi ţânţarul şi  7 înghiţiţi cămila! “.5. Călăuze  aceia se vor milui. Mt 23. ” Mt 5. dar aţi lăsat părţile mai   Fericirea a cincea:  grele ale Legii: judecata. 23‐24  . mila şi  “Fericiţi cei milostivi. că  credinţa. din mărar şi  din chimen. 24. pe acestea trebuia să le faceţi  şi pe acelea să nu le lăsaţi . “Vai vouă.

 Fariseule orb! Curăţă întâi partea  dinăuntru a paharului şi a blidului. Mt 5. “Vai vouă. 25‐26 . iar înăuntru   Fericirea a şasea: “Fericiţi  sunt pline de răpire şi de lăcomie. cărturarilor şi fariseilor făţarnici!   Că voi curăţiţi partea din afară a  paharului şi a blidului.8 23.   cei curaţi cu inima.6. că  26.  aceia vor vedea pe  ca să fie curată şi cea din afară”. Mt  Dumnezeu”.

 9 făţărnicie şi de fărădelege”. Mt 23. care pe din afară se arată  frumoase.  28. că aceia fiii lui  necurăţia. Aşa şi voi. înăuntru însă sunt pline  “Fericiţi făcătorii de  de oase de morţi şi de toată  pace. cărturarilor şi fariseilor făţarnici!   Că semănaţi cu mormintele cele   Fericirea a şaptea:  văruite.  Dumnezeu se vor  înăuntru însă sunteţi plini de  chema”. Mt 5. pe din  afară vă arătaţi drepţi oamenilor. “Vai vouă.7.  27‐28 .

 31. “Vai vouă.11 .8. dar. Mt  mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii ai  5. 32. Dar  voi întreceţi măsura părinţilor   Fericirea a noua: “Fericiţi  voştri!” Mt 23.  30. cărturarilor şi fariseilor făţarnici!   Că zidiţi mormintele proorocilor şi   Fericirea a opta:  “Fericiţi  împodobiţi pe ale drepţilor. n‐am fi fost părtaşi  dreptate. 29‐32 veţi fi voi când vă vor  ocărî şi vă vor prigoni şi  vor zice tot cuvântul rău  împotriva voastră. Astfel. că a lor este  cu ei la vărsarea sângelui  proorocilor. 10 celor ce au ucis pe prooroci. Şi  ziceţi: De am fi fost noi în zilele  cei prigoniţi pentru  părinţilor noştri.  minţind din pricina Mea”   Mt 5.  împărăţia cerurilor”.

 Mt 24-25 Mica Apocalipsă Istorie și eshatologie .

 Scopul final al venirii Sale este „desăvârșirea lumii trecute prin sfârșitul formei actuale a ei. viața veșnică întru fericire sau nefericire”. Cuvântul eshatologie este de origine greacă. și de la λόγος. . care înseamnă „cel de pe urmă”. care înseamnă „cuvânt”.  Domnul Hristos a vorbit ucenicilor Săi despre a doua venire a Sa pe pământ. „știință”. El derivă de la ἔσχατος. judecata universală din urmă. învierea generală a morților și schimbarea trupurilor de pe pământ.

și altul eshatologic. Cuvântarea Mântuitorului este construită în două planuri: unul istoric pentru o mai ușoară înțelegere a ucenicilor. . vizând dărâmarea Ierusalimului ca sfârșit al Legii Vechi și inaugurarea celei noi.

sfârşitului veacului?”. iar la prima dată arătându-i întrebarea „când” şi clădirile templului. . venirii Tale şi al despre sfârșitul lumii. anunţarea distrugerii  ucenicii de Iisus. „care este semnul” le apoi întrebându-l: răspunde printr-o „Care este semnul lungă cuvântare. templului.Unde este rostită cuvântarea?  „ieşind din templu şi  Iisus le răspunde şezând pe Muntele ucenicilor prin Măslinilor”.

Mt 24. ciumă. dar încă nu este  Foamete. luaţi seama să nu vă provocat de oameni speriaţi. .1-2?  8. 6-8  Şi veţi auzi de războaie şi  Războiul este de zvonuri de războaie. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie manifestări extra- peste împărăţie şi va fi umane foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.  Ps 2. sfârşitul. căci trebuie să fie toate. cutremure sunt  7.

 18. ţarină să nu se întoarcă  16. 22. lucrurile din casă.  19. Atunci cei din Iudeea înapoi. . 21. când veţi vedea  17. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna. 15-22 Dărâmarea Ierusalimului  15. stând în locul cel sfânt . Iar cel ce va fi în cine citeşte să înţeleagă . Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! 20. ca să-şi ia zis prin Daniel proorocul. Deci. ca să-şi ia haina. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile. Căci va fi atunci strâmtorare mare. să fugă în munţi. cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Mt 24. n-ar mai scăpa nici un trup. nici sâmbăta. dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile. Cel ce va fi pe casă să urâciunea pustiirii ce s-a nu se coboare.

să nu ieşiţi. să nu  24. hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi  27. şi pe cei aleşi. de va fi cu la apus. Căci precum vor da semne mari şi fulgerul iese de la chiar minuni. Căci se vor ridica credeţi. aşa va fi şi putinţă. Mesia vouă: Iată este în este aici sau dincolo. de vă va  Deci. ca să răsărit şi se arată până amăgească. este în cămări. de vă vor zice zice cineva: Iată. Atunci. venirea Fiului Omului. să pustie. . iată nu-l credeţi.Profeţie despre viitor Amăgire  23.

iar stelele vor cădea din cer şi vor trece. ci  31. . din ceruri. cosmice soarele se va întuneca şi luna 35. şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi. Atunci se va arăta pe cer trece. Iar îndată după strâmtorarea acelor zile. cuvintele Mele nu vor  30. semnul Fiului Omului şi vor 36. Cerul şi pământul nu va mai da lumina ei. nici îngerii cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi. cu sunet mare de trâmbiţă. dar puterile cerurilor se vor zgudui. numai Tatăl. nici Fiul. nu ştie. Fenomene  29. Iar de ziua şi de plânge toate neamurile ceasul acela nimeni pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului. de la marginile cerurilor până la celelalte margini.

până în ziua când a intrat  33. Şi n-au ştiut până ce când veţi vedea toate a venit potopul şi i-a luat acestea. mlădiţa lui se face  38. la uşi. . frunze. cunoaşteţi că se însurau şi se măritau. aşa va fi smochin pilda: Când venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele fragedă şi odrăsleşte acelea dinainte de potop. la fel va fi şi este aproape. vara e aproape. Învăţaţi de la  37. să ştiţi că pe toţi.  39. venirea Fiului Omului. Şi precum a fost în zilele lui Noe. oamenii mâncau şi beau. Asemenea şi voi.Comparaţii  32. Noe în corabie.

ar  41. noapte vine furul. că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. De aceea şi voi se va lua şi alta se va fiţi gata.Selecţie după criterii tainice  40. . Din două care vor priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. care vor fi în ţarină. Omului va veni. Aceea cunoaşteţi. Privegheaţi deci. Atunci. din doi  43. că de-ar şti stăpânul unul se va lua şi altul casei la ce strajă din se va lăsa. măcina la moară. una  44. în care nu gândiţi Fiul  42. că în ceasul lăsa.

Drept aceea.Două Pilde despre final  10 fecioare (Mt 25.  29.  “Nu vă cunosc pe voi. 1  Concluzie: mire  “Luaţi deci de la el  Concluzie: talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. 14-30) 13)  5. separate în 2. că nu ştiţi prisosi. nici ceasul când n-are şi ce are i se va vine Fiul Omului. 1  5 şi 5.” lua.” .  Talanţi (Mt 25. i se va da şi-i va privegheaţi. iar de la cel ce ziua. 2. 1. Căci tot celui ce are  13.

De la text la reprezentare artistică Pictură murală grecească Catedrala din Strasbourg. portal sculptat .

Fecioarele înțelepte Albrecht Durer (1471- Catedrala Magdeburg.Paris .1245  Notre Dame 1528) gravură din 1507 .

Pilda Talanților .

iar caprele de-a stânga.  33. precum desparte pe tronul slavei Sale.Judecata viitoare (Mt 25. atunci va şedea despărţi pe unii de alţii. Şi se vor aduna Omului întru slava înaintea Lui toate Sa. păstorul oile de capre. 31-46)  31. Când va veni Fiul  32. Şi va pune oile de-a dreapta Sa. . şi toţi sfinţii îngeri neamurile şi-i va cu El.

.

PSB p. toţi îl vor vedea pe Hristos stînd pe scaunul de judecată. cu arhangheli. (Sf. 653). După cum atunci cînd se face judecată înaintea poporului se dau la o parte perdelele. în ziua cea din urmă însă va veni cu însăşi slava Tatălui. „In ziua cea din urmă. atunci pe Tabor.. Ioan Gură de Aur. iar judecătorii sînt văzuţi de toţi cei de faţă. nici de martori. şi El. ci cu oştire nenumărată de îngeri. cu heruvimi.. cu gura Lui. nici de dovezi. Atunci nu va mai fi nevoie nici de documente. Cel Care va judeca va fi totul: şi martor şi dovadă şi Judecător. pentru a-i cruţa pe ucenici. tot aşa şi atunci. în ziua cea mare a judecăţii lumii. că „toate sînt goale şi descoperite înaintea ochilor Lui”. nu va veni aşa. şi nu numai cu Moise şi Ilie. a dat drumul numai la atîta strălucire cît puteau ei suferi. nu va avea un nor deasupra capului Lui. toţi oamenii vor sta înaintea Lui. ci cu cerul înfăşurat. El le ştie bine pe toate. Omilii la Matei. . va grăi oamenilor. cu popoarele acelea nenumărate de puteri cereşti. .

Mt 25.“va zice Împăratul celor de-a “Atunci va zice şi celor de-a dreapta Lui: Veniţi.34 25. în focul moşteniţi împărăţia cea cel veşnic. 41  Flămând  Flămând  Însetat  Însetat  Gol  Gol  Bolnav  Bolnav  În temniţă  În temniţă “Doamne. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică. stânga: Duceţi-vă de la binecuvântaţii Tatălui Meu. Mine. Mt întemeierea lumii”. care este gătit pregătită vouă de la diavolului şi îngerilor lui”. când Te-am văzut ” “46.” . iar drepţii la viaţă veşnică. blestemaţilor.

Ioan Gură Aur. blînd fiiind. al unui pahar cu apă. al cercetării bolnavilor. pentru că ştiam că aveţi să fiţi aşa!” Şi în schimbul căror lucruri primesc bunătăţi aşa de mari? In schimbul unui adăpost. ca şi cum ar fi ceva de la părinţi. al unei haine. Hristos însă. al unei pîini. ci faptele lor. Omilii la Matei .„N-a spus: „Luaţi!”. al ducerii la cei întemniţaţi. De pildă. ceva ce vi se cuvenea de mult”. Pretutindeni. vi s-au pregătit şi vi s-au hotărît acestea. lăsîndu-ne nouă libertatea să facem mai mult decît ne cere. 898). ci: „moşteniţi”. şi celălalt de vindecare. Celorlalţi le spune: „Duceţi-vă de la Mine. cel bolnav şi cel închis nu au nevoie numai de cercetare. dar. ne cere să dăm un ajutor de care un nevoiaş are neapărată nevoie. blestemaţilor!” Nu spune: „Blestemaţilor de Tatăl Meu!”. .” (Sf. ci unul are nevoie de libertate. „ceva al vostru. că nu Tatăl i-a blestemat pe ei. ne cere să facem numai cît putem. după cum am mai spus. mai bine spus. Sînt însă cazuri cînd ajutorul pe care ne cere să-l dăm nu umple toată nevoia celui nevoiaş. Ie spune Hristos. ne cere chiar mai puţin decît putem. p. dar. „înainte ca voi să fiţi.

Mt 26. 14‐22. 20‐24. 24‐29. Lc 22. Mc 14. 23‐25 . I Cor 11.

(Sf. i‐a îngăduit să‐I toarne mirul pe capul Lui. La el este vorba de altă femeie minunată. este una şi aceeaşi femeie. De aceea Hristos. Ioan M-rea Meteora. nici nu avea vreo betejune trupească. au arătat cit a cheltuit ea cu mirul acesta şi cât de mare i‐a fost mărinimia sufletului ei”. S‐ar fi putut vinde mirul cu trei sute de dinari. Ungerea cu mir Hrisostom Omilii la Matei p 905‐907) . sora lui Lazăr. dar nu este aşa. fiind încredinţată că Iisus îi va şterge uşor şi necurăţenia sufletului ei.. dar la evanghelistul Ioan. La cei dintâi trei evanghelişti. Şi nici nu s‐a apropiat de Domnul ca de un simplu om ‐ unui om simplu nu i‐ar fi şters picioarele cu părul capului ei ‐. mădularul care era mai preţios din trupul ei. nu. De aceea. ci de cineva mai mare decît un om. după părerea mea. făcînd mare pogorămînt.. Femeia aceasta a văzut că Iisus l‐a vindecat pe Simon ‐ că altfel Iisus n‐ar fi voit să rămînă la un lepros ‐ şi că Simon L‐a oprit la masă. „Femeia aceasta pare să fie una şi aceeaşi la toţi evangheliştii. capul. pe acela l‐a pus la picioarele lui Hristos. ea s‐a apropiat de El ca să‐L cinstească şi să‐şi îndrepte sufletul. de aceea a prins şi ea curaj.

 mergeţi după el.  care trebuia să se jertfească  ucenicii la Iisus şi L‐au  ucenicii Lui L‐au întrebat: Unde  Paştile. 14 Lc. Şi a trimis pe  întrebat: Unde voieşti  voieşti să gătim.  cei doisprezece ucenici. În cea dintâi zi a  12. Şi unde va intra. Şi acela vă  seară. Iar El le‐a zis: Iată. Iar în ziua cea dintâi a  7. Iar când s‐a făcut  16. mergeţi după  Mei. le‐a spus şi au pregătit Paştile. ducând un  voieşti să pregătim?   spuneţi‐i: Învăţătorul  urcior cu apă. la tine vreau să  stăpânului casei că Învăţătorul  întâmpina un om ducând un  fac Paştile cu ucenicii  zice: Unde este odaia în care să  urcior cu apă. acolo să pregătiţi. Iar ei I‐au zis: Unde  în cetate. Şi au ieşit ucenicii şi au venit  ucenicii mei? 12.   să mănânc Paştile cu  20.   19. Şi a trimis doi din ucenicii Lui. Iar el vă va arăta un foişor  casei: Învăţătorul îţi zice:  Iisus şi au pregătit  mare aşternut gata. Iar El a zis: Mergeţi  zicându‐le: Mergeţi în cetate şi vă  9. ca să mâncăm. 8. Acolo să  Unde este încăperea în care  Paştile. când  zice: Timpul Meu este  14.   . Şi ucenicii au făcut  ucenicii Mei?   11. la cutare şi  va întâmpina un om. zicând:  să‐Ţi pregătim să  Paştile?   Mergeţi şi ne pregătiţi  mănânci Paştile?   13. vă va  aproape. când jertfeau Paştile. 26 Mc. a şezut la masă cu  în cetate şi au găsit aşa precum  va arăta un foişor mare. în  Azimelor.Mt.   10.   mănânc Paştile împreună cu  el în casa în care va intra. 22 17.   pregătiţi pentru noi.   aşternut. Şi a sosit ziua Azimelor.  Paştile. au venit  Azimilor. Şi spuneţi stăpânului  precum le‐a poruncit  15.   18. spuneţi  veţi intra în cetate. ca să mănânci  Petru şi pe Ioan.

 luând   Şi.   varsă spre iertarea păcatelor. mulţumind. al  Meu. Că acesta este Sângele Meu. Iisus. Şi a zis lor: Acesta este Sângele   28.  binecuvântând.    27.    24. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea  nu voi mai bea din rodul viţei până  de acum din acest rod al viţei până  în ziua aceea când îl voi bea nou în  în ziua aceea când îl voi bea cu voi. a frânt şi. care pentru  Legii celei noi. Mt  26  Mc 14  Iar pe când mâncau ei.    25. a zis: Luaţi.   Trupul Meu. Adevărat grăiesc vouă că de acum   29.   toţi. mâncând ei.  şi a zis: Luaţi.   23. acesta este  mâncaţi. care pentru mulţi se  mulţi se varsă. a luat Iisus pâine şi  pâine şi binecuvântând. 26 . zicând: Beţi dintru acesta  a dat şi au băut din el toţi. a frânt şi le‐a dat lor  dând ucenicilor. întru împărăţia Tatălui Meu. le‐ le‐a dat. acesta este trupul Meu. Şi luând paharul.  împărăţia lui Dumnezeu. mâncaţi. al Legii celei noi.  nou. Şi luând paharul şi mulţumind.

 Şi luând paharul.   ori veţi bea. Şi când a fost ceasul. zicând: Acest pahar este   19.  Mea.   Cină. mulţumind. zicând: Acesta este Trupul  Meu care se dă pentru voi. spre pomenirea   20. S‐a aşezat la  masă.    23. a frânt şi  Legea cea nouă întru sângele  le‐a dat lor. mulţumind.   zicând: Acest pahar este Legea cea nouă. până ce nu va veni   25. Asemenea şi paharul. Căci eu de la Domnul am   15. Asemenea şi paharul după  împărăţia lui Dumnezeu. aceasta să  Meu. a luat pâine. Şi.   voi. mulţumind. în noaptea în  patima Mea.   zis: Luaţi.   26. a zis:  trupul Meu care se frânge pentru  Luaţi acesta şi împărţiţi‐l între voi. Lc 22  I Cor  11  14. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să  primit ceea ce v‐am dat şi vouă:  mănânc cu voi acest Paşti.    16. moartea Domnului vestiţi  până când va veni. Căci de câte ori veţi mânca  întru Sângele Meu. Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum  pomenirea Mea. Căci zic vouă că de acum nu‐l voi mai   24.   . după ce au cinat. mai înainte de  Că Domnul Iisus.   din rodul viţei. până când nu va fi desăvârşit în  împărăţia lui Dumnezeu. şi apostolii împreună cu El. a frânt şi a  mânca.   care a fost vândut. care se varsă pentru  voi. Şi luând pâinea. Aceasta să faceţi ori de câte  faceţi spre pomenirea Mea.  această pâine şi veţi bea acest  pahar. acesta este   17. mâncaţi. Aceasta să faceţi spre   18.

 al Legii  trupul Meu. ” STOP celei noi. care pentru  mulţi se varsă spre  iertarea păcatelor”. 35  Cuvintele de instituire   Cuvintele de instituire  pentru pâine: “Luaţi. .  pentru vin: “acesta este  mâncaţi. A luat  Înmulţirea pâinilor Mt 14  A binecuvântat  Cina cea de Taină Mt 26  A frânt   Cina de la Emaus Lc 24  a dat  Fapte 20. acesta este  Sângele Meu.

 Mt.  A înmuiat bucăţica şi a dat‐o lui Iuda Iscarioteanul. În foişorul din Ierusalim. după ce ucenicii au  rugat pe tânăr să le arate locul. sprijiniţi pe coate .  Simon Cireneul vine de la ţarină. seara. Mc şi Lc 22. pe când  IOAN “vinerea Paştilor” atunci când Pilat rosteşte  sentinţa.7 precizează “ziua Azimelor”.  Masa de Paşte – seder – cină obişnuită (Lc 22)  Aşezarea pe jos.

pâinea vinul .

 Pâine obişnuită  Prescură  Pahar  Potir  Seara  Dimineaţa.  comemorativă . de obicei  Moment scurt  Slujbă lungă.

 Exod  Evanghelii  Credincioşie faţă de   Iubirea faţă de  Dumnezeu Dumnezeu şi semeni  Sânge de animal  Sângele Mântuitorului .

29c 15. 17a 19. 29b I s-au închinat 27. Matei Marcu Ioan L-au dezbrăcat 27. 28a L-au îmbrăcat 27. 19a 19. 17b 19. 30b 15. 18 19. 3a L-au scuipat 27. 3b . 2b L-au încoronat 27. 29a 15. 30a 15. 19b L-au lovit 27. 28b 15. 2a I-au dat un sceptru 27.

Mt 27. care se tălmăceşte: Dumnezeul Dumnezeul Meu. 1: Dumnezeul meu. Eloi. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau.Ps 21. zicând: Eli. de ce M-ai părăsit? Ps. regele lui Israel. 21. Mt. . lama Iisus cu glas mare: Eloi. să Se tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El. coboare de pe cruce. pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele. a strigat Iisus cu glas mare. 34: Şi la al nouălea ceas. ocara oamenilor şi defăimarea poporului. Eli. Dumnezeul meu. 6: Iar eu sunt vierme şi nu om. 44: În acelaşi chip Îl ocărau şi Mc 15. ca să vedem şi să credem. 46: Iar în ceasul al nouălea a strigat Mc 15. pentru ce M-ai părăsit? Meu. sabahtani?. 32: Hristos. 27. Dumnezeul Meu. lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu. ia aminte la mine.

39: Iar trecătorii Îl Mc 15. să Se dărâmi templul şi în trei zile mântuiască şi pe Sine îl zideşti. 35: Şi sta poporul huleau. privind. Ps 21. grăit-au cu buzele. . iar căpeteniile îşi capetele clătinându-şi capetele şi băteau joc de El. 30: Mântuieşte-Te Lc 23. izbăvească-l pe el. dacă El este Hristosul. dacă-L vrea pe El! Te de pe cruce! băteau joc de El. mântuiască şi pe Sine Însuşi. zicând: Pe zicând: Huu! Cel care alţii i-a mântuit. Însuşi. mântuiască-l pe el. coborându. iar căpeteniile îşi acum. dacă El este Hristosul. 43: S-a încrezut în Mc 15. zicând: Pe Căci a zis: Sunt Fiul lui alţii i-a mântuit. 29: Iar cei ce treceau Lc 23. privind. Mt 27. alesul lui Dumnezeu. să Se Dumnezeu. că-l voieşte pe el".8: "Nădăjduit-a spre Domnul. 35: Şi sta poporul Dumnezeu: Să-L scape pe Tine Însuţi.7 : Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit. alesul lui Dumnezeu.Ps 21. clătinându-şi pe acolo Îl huleau. clătinat-au capul zicând: Mt 27.

ca să se l de oţet şi punându.37: Unde ce L-au răstignit. şi umplându. pe Iisus. că nu ştiu ce împreună cu El pe aruncând sorţi. iar în mijloc ce s-a zis de bea. de o parte şi se împlinească ceea trestie şi I-a dat să hainele Lui. Ilie ca să-L coboare. toate s-au săvârşit burete. Şi proorocul: să vedem dacă vine iarăşi altă Scriptură "Împărţit-au hainele Ilie ca să-L coboare. 16: Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea. au aruncat sorţi". Şi împărţind alţi doi. trestie şi I-a dat să împlinească l într-o trestie. 18: Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. alergând alergând. acum. a zis: Mi- să bea. Lc 23. şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai coborât. 36 : Şi. înmuiat un burete în le lor. unul a în râs şi ostaşii care aceea. unul a zicea: Părinte. au de alta. 18. Ps 21. 36: Şi. 48: Şi unul Mc 15. oţet.Ps 21. . Mt 27. Îi da bea. 28: După dintre ei. ca să oţet. zicând: Lăsaţi aruncat sorţi. 36: Şi Îl luau In 19. zicând: Lăsaţi Scriptura. să vedem dacă vine e sete. şi împărţit hainele Lui. 35 : Iar după Mc 15. l-a pus într-o aducându-I oţet. 37 : 37. l-a pus într-o fac. Mt 27. L-au răstignit. zice: "Vor privi la Mele între ei. Lc 23. ştiind Iisus că îndată şi luând un înmuiat un burete în se apropiau. iar Acela pe care L-au pentru cămaşa Mea împuns". au alergând. iartă. 34 : Iar Iisus In 19.

Ps 21. nici n-a lepădat ruga săracului. Nici n-a întors faţa Lui de la mine şi când am strigat către Dânsul.. 28. de sus proorocul: să ia. şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii". 37: Iar Iisus. . 19. aruncăm sorţii pentru ea. 35 : Iar după Mc 15. ca să se împlinească Scriptura care zice: "Împărţit-au hainele Mele loruşi. strigând iarăşi cu glas mare. ce au răstignit pe împărţit hainele Lui. ţesută în întregime. au cămaşa era fără ce s-a zis de pentru ele. împărţit între ei le lor. 34 : Iar Iisus In 19. că nu ştiu ce Iisus. Dar se împlinească ceea aruncând sorţi hainele Lui. cusătură. ci să au aruncat sorţi". ostaşii au luat aruncând sorţi. Mt 27. strigând Mc 15. "Împărţit-au hainele 24. în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Ps 21. Şi-a dat un strigăt mare. Deci au zis unii Mele între ei. Şi-a dat cu glas tare. fac. 46: Şi Iisus. duhul. iar către alţii: Să n-o pentru cămaşa Mea sfâşiem. m-a auzit. 50: Iar Iisus. 27: Că n-a defăimat. au răstignit şi au zicea: Părinte. scoţând Lc 23. a cui să fie. duhul. Şi-a dat duhul. Mt 27.. Şi împărţind hainele Lui. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. 23—24 : După ce L-au răstignit. 24 : Şi L-au Lc 23. ca să hainele Lui. care ce aruncat sorţi. a zis: Părinte. Şi acestea zicând. iartă.

Îngroparea şi Învierea Domnului .

 NU A PLOUAT! . practicile funerare iudaice obligau  Un cutremur a zguduit cetatea. fiind apoi nevoit să părere de rău).  Pentru că a doua zi era sărbătoarea Paştilor. a cărei Moartea survenea în cel mai scurt timp. pentru a ceruri a Domnului Iisus. au fost eliberaţi anului. răstignire. primiţi în împărăţia cerurilor. deschidere a inaugurat-o Mântuitorul Iisus Hristos. s-a sfâşiat complet. Aşadar. adusă de romani. pentru că  Evanghelistul Matei. Sfinţii care au trăit contextul celei mai mari sărbători a în timpul Legii vechi. relatează deja se atinseseră de un cadavru. urmând a fi nu mai avea nici un punct de sprijin. iar înmormântarea unui om în aceeaşi zi în soldaţii asistaţi de un sutaş. despărţitor dintre încăperile Sfânta şi Tradiţia lor nu includea pedeapsa prin Sfânta Sfintelor. ca un perete condamnaţilor să mai continue. iudeii au cerut scurtarea din încătuşarea morţii prin învierea chinurilor celor răstigniţi. asfixierea cetatea Ierusalimului. urmeze un ritual de curăţie. cineva trebuia să-i gravitatea greşelilor săvârşite. ceea ce primul efect al jertfei Mântuitorului însemna oricum o situaţie neplăcută în asupra oamenilor. 21. iar simbolizând încheierea Legii vechi. probabil în cu fum sau zdrobirea picioarelor intervalul dintre învierea şi înălţarea la condamnaţilor (crurifragium). Natura s-a cutremurat la momentul morţii Mântuitorului. 23). mai ales a unui răstignit seama că uciseseră pe Fiul lui (Deut. înmormânteze chiar în zi de sărbătoare. mărturisind acest aspect prin baterea sau în cele şapte zile ale Azimelor ce pieptului cu pumnii (gest de adâncă urmau după Paşti. şi-au dat care a murit. iudeii nu doreau ca supliciul  Draperia templului. Dacă cei condamnaţi ar Dumnezeu şi toată mulţimea a înţeles fi murit a doua zi. situaţie ce Mântuitorului şi s-au arătat multora în propunea mai multe metode.

18-19.  Aceste aspecte au fost şi ele înmormântarea în groapa comună. iudaice cu încărcătură religioasă. sfetnic al cercurilor aristocrate. membru al sinedriului (Luca 23. suliţă în coasta Mântuitorului. 33. a consimţit încredinţarea acea noapte. simbol al Sfintei demersul legilor romane. profeţite în Vechiul Testament (Ps. aici în Palestina. prevedeau. apariţiei luceafărului de seară. răufăcătorilor. a venit la acesta observat că deja murise. ostaşii au Ponţiu Pilat. murit aşa repede într-un supliciu apropiindu-se seara. cunoscut şi de către procuratorul  Venind la Mântuitorul. . pentru a fi exemplu iudaice. observând cu toţii că din rană a  Cererea lui Iosif intervine în ieşit sânge şi apă. care Euharistii şi al Tainei Botezului. începutul sabatului fiind considerat la momentul trupului celui mort. unul dintre ei înfige o trupul lui Iisus spre înmormântare. Iosif din Arimateea. pentru a evita conflictele inutile.18-19). Iudeii ce aducea de obicei o agonie trebuiau să se pregătească pentru îndelungată. când începeau să se aprindă luminile în case. Pentru a fi pentru a cere să i se încredinţeze siguri. în cazul crucificaţilor.  Procuratorul s-a mirat că Iisus a  După amiaza trecuse deja. 21. Verificând moartea serbarea Paştelui ce urma chiar în lui Iisus. romanii respectau obiceiurile 51). lui Iosif.  Chiar dacă practicile romane obişnuiau abandonarea trupurilor  Un personaj deosebit al societăţii pe cruce.

de frica iudeilor. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină. aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui. Coborârea de pe cruce  “38.  40.  42. cel care venise la El mai înainte noaptea. dar într-ascuns. Şi Pilat i-a dat voie. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme. precum este obiceiul de înmormântare la iudei. acolo L-au pus pe Iisus.  39. Şi a venit şi Nicodim. din pricina vinerii iudeilor. fiind ucenic al lui Iisus. 38-42 . în care nu mai fusese nimeni îngropat. şi în grădină un mormânt nou. După acestea Iosif din Arimateea. ”  Ioan 19. Deci. a rugat pe Pilat ca să ridice trupul lui Iisus. pentru că mormântul era aproape.  41.

58 ἐνετύλιξεν  ὀθονίοις μετὰ τῶν αὐτὸ σινδόνι καθαρᾷ ἀρωμάτων (o bucată de  Mc 15.40  Mt 27.53 καὶ καθελὼν ἐνετύλιξεν αὐτὸ σινδόνι  Giulgiul din Torino . Haina de îngropare Sinoptici Ioan 19.46 καὶ pânză/giulgiu cu  ἀγοράσας σινδόνα miresme) καθελὼν αὐτὸν ἐνείλησεν τῇ σινδόνι (l-au înfăşurat în pânză[tură]/giulgiu)  Lc 23.

3. în care nu mai fusese nimeni îngropat”.  Mc 16.“un mormânt nou. “Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli noua piatra de la uşa mormântului”. .

64. venind în cetate. pecetluind piatra”. Şi. Zicând: Doamne. au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. 12. ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus. Iar a doua zi. 15. 63. 11-15 “Şi plecând ele. mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei. pe când noi dormeam. Iar ei. L-au furat. au întărit mormântul cu strajă. 62-66: “. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. 66. 65. s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat. au dat bani mulţi ostaşilor. Deci. care este după vineri. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei. venind noaptea. 13. 14. luând arginţii. porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi. adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat.  Mt 28. ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui. noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. au făcut precum au fost învăţaţi. fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Straja şi pecetluirea mormântului  Mt 27. Pilat le-a zis: Aveţi strajă. . ducându-se. iată unii din strajă. până în ziua de azi”.

A treia zi  Vineri după ceasul 9 (ora 15) până la începutul zilei cultice de sâmbătă (adică vineri după ora 16. de la începutul zilei liturgice. până la începutul zilei cultice de duminică (adică până la ora 16 de sâmbătă)  Duminică. de la începutul zilei cultice până la apariţia îngerului care înlătură piatra de la intrarea mormântului . în funcţie de sunetul şofar-ului)  Sâmbătă.

1 “Iar în ziua întâia a  MAICA DOMNULUI nu săptămânii (duminica).  Ioana – femeia lui Huza  Ioan 20. au  Magdala – localitate din venit Maria Magdalena şi cealaltă Galileea Marie. Iosi (“fraţii” Domnului) mama lui Iacov. Maria este încadrată de Sf. Evanghelii în categoria “femei mironosiţe” . 10 “Iar ele erau: Maria şi Iacob cel mare Magdalena. ca să vină să-L  Salomeea – soţia lui ungă”. Zevedeu. 1 “Maria Magdalena. mama lui Iacob şi  Mc 16. Maria.  Maria. fiind încă întuneric”. 1 “când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică). ca să vadă mormântul”. şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele”. Femeile la mormânt  Mt 28. Magdalena a venit la mormânt dis- de-dimineaţă. mama lui Ioan  Lc 24. şi Salomeea au cumpărat miresme.

τὸ σουδάριον .  Mt 28.  Mesaj de încredinţare pentru ucenici  Giulgiurile desfăcute  Mahrama .7 Ἠγέρθη ἀπὸ τῶν νεκρῶν  In 20. A înviat În mormânt Lângă mormânt  Lipsa Trupului îngropat al  Străjerii Domnului  “grădinarul”  Prezenţa cerească confirmă  Petru şi Ioan învierea. 9b ἐκ νεκρῶν ἀναστῆναι.

.

 Repunerea în apostolie a  Multiple arătări. . cina şi evanghelice ale arătării văpaia inimii Domnului înviat  Consumă Hristos peşte şi  Înălţarea Domnului cu miere trupul la cer  De unde cunoaştem că 40 de zile s-a arătat după înviere. Cunoaşterea Celui înviat  În zi de duminică. Sf. Petru  Vederea şi atingerea  Ioan şi Petru în rănilor Celui înviat Evanghelia a IV-a  Călătoria prin Scripturi  Mărturii extra- către Emaus.

Contestarea Învierii Domnului în zilele noastre Altă localizare a Osuare mormântului .

fratele lui Iacob  Un alt osuar are inscripţia Mariamne  Un alt osuar Iuda fiul lui Iisus . frate cu Iisus  Talpiot. cartier din Ierusalim  1980 descoperirea a 10 osuare. frate cu Iacob ori Iacob.  2007 este publicată teza mormântului lui Iisus  Din cele 9 osuare care au fost identificate. unul este cu numele Iisus. fiul lui Iosif. fiul lui Iosif. fiul lui Iosif. Iisus.

Lect. în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. 1987. Prof. 1990. 2001. I. Protos. București. Învierea Domnului în memoria narativă a Evangheliilor. Expunere la Evanghelia după Luca. Ed.. I. Lect.. 1998. 13-35) Repere exegetice şi teologice. an XLVI. pr. din limba latină de Pr. . Performantica. I. 2010. Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca. Desartovici. Pe drumul Emausului. conf. I. St. Alba Iulia. Bucureşti.. în GB. 113- 128. Relatarea unei recunoaşteri (Luca 24. 2002. Basilica. Bibliografie  Sf. Ed. în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. p.  Dragoman.  Sf.I. în O. an CVIII. prof.. Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca. Dr. XIII. Inscripţii funerare din Ierusalim şi relaţia lor cu Noul Testament. Pr.  Sfântul Teofilact al Bulgariei. Noţiuni introductive şi comentariu. Chiril al Alexandriei. Ed. vol. Dr.  Melniciuc-Puică. Ambrozie al Milanului. Pr. 3-4. Sophia..Cuza» Iaşi ..  Melniciuc-Puică. I. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Dr. în BOR. Învierea Mântuitorului.. Mănăstirea ”Portăriţa”. 2001.. 2000.  Tofană. Teologie. Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus (Luca 24. Reîntregirea.  Stamatoiu. Constantin. Tom VI. Traducere de diacon Gheorghe Băbuţ. Dr.  Constantinescu. Ilie Melniciuc Puică. 2003. Pr. Craiova.. Ioan. dr. 2010.  Preda. 1-2. 13-32). după cele patru evanghelii.P. Oradea. Ed. Ed. Cuza”. an LIII. Iaşi. D. trad. Universitaria. Pr. Sineanu și L. 2008.S. Cele Patru Sfinte Evanghelii. 2. ediție îngrijită de R.  Ganea. Pr. Ed.

EVANGHELIA DUPĂ MARCU Elemente introductive .

Mesianitatea lui Iisus şi “Secretul mesianic”. 33-47 . 2000. Dr. 3-4. Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi Marcu.  MIHOC. 2005. Bucureşti. în Revista Teologică.. Murgu. an LI. Constantin. 282-396. pp. Bucureşti. 3-4. Ioannis. Ioan. Pr. Vol. Atanasie. Stelian. S-a descoperit manuscrisul Evangheliei după Marcu?. p. an X. 2010. I: Evangheliile de la Matei şi Marcu. 2012. trad şi comentariu C.  Noul Testament.  NEGOIŢĂ. Evanghelia după Marcu. p. p. E. Pr. în ST. 1998. Ed. în ST. prof. Editura Sofia. Adevărul Holding. Pr. Bucureşti. 1974.  COMAN. Ed. Un Studiu al Noului Testament. 1999. coordonată teologică a Evangheliei după Marcu. dr.. an XXVI.. 14-23  KARAVIDOPOULOS. Evanghelia după Marcu. Istorie şi dezvoltare în Evanghelia după Marcu. 172-175  TOFANĂ. BĂDILIŢĂ. Reşiţa. Bizantină. Conf. BIBLIOGRAFIE  Teofilact al Bulgariei. 2. traducere din limba greacă modernă de Sabin Preda.

fie.36-39). 14. 5.12). Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 25 aprilie. Era văr cu Barnaba (Col. care-i aştepta pe Petru şi Ioan la poarta dinspre Betania. de unde se crede că şi Ioan Marcu era originar. Marcu. AUTORUL Marcu era un personaj bine cunoscut în biserica primară. 4. fiind prins de către păgâni într-o catacombă din Alexandria Egiptului. Într-o călătorie de mai târziu Marcu l-a însoţit pe Barnaba în insula Cipru (Fapte 15. Alţii văd în el pe tânărul care mergea după Domnul. tânărul a fugit.5. 26. 14. dar nu şi în Evanghelia ce-i poartă numele. 14.12. Numele mamei lui era Maria (Fapte 12. spre a-i conduce la casa aleasă de Domnul pentru cina Euharistică (Mc. Col.36). Primul lui nume era Ioan (Fapte 13. Se pare totuşi că Marcu l-a cunoscut pe Iisus personal cel puţin în ultimele zile petrecute de El la Ierusalim sau la cina Pascală.5. Mt. 4.12). .13) şi unde se adunau membrii bisericii primare din Ierusalim (Fapte 12. 51). care cândva fusese locuitor al insulei Cipru (Fapte 4.13. Faptele Apostolilor pomenesc de 6 ori pe un ucenic numit fie „Ioan. Chiril Metafrastul şi Nichifor Calist spun că Marcu şi-a încheiat viaţa prin moarte martirică. Casa lui Marcu din Ierusalim pare să fi fost casa în care era „odaia de sus” (cf. Ioan Marcu este cel care i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba în prima parte a cele dintâi călătorii misionare a lor (Fapte 13. apoi legat şi târât pe străzile oraşului până şi-a dat sufletul. În paginile Noului Testament numele său este consemnat de 10 ori.10. unde cel puţin pentru un timp au locuit unii din apostoli după înviere şi înălţare (In. fie Ioan. 51-52). 2 Tim. simplu. 4. rămânându-i „pânzătura”/haina în mâinile lor (Mc. cel numit Marcu".13). 15. Fapte 1. În momentul în care era pe punctul de a fi prins de soldaţi. în noaptea când Acesta a fost prins şi apoi judecat (Mc.19. Numele Marcu este de la latinescul Marcus şi este supranumele scriitorului (Fapte 12.10). dinspre grădina Ghetsimani.11).10).13). Unii îl socotesc pe Marcu printre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului care s-au găsit mereu în preajma Apostolilor.18). Lc. Sf. Mai târziu el pare să fi lucrat sub îndrumarea lui Petru şi a lui Pavel (1 Pt. 20. Unii comentatori văd pe Marcu în purtătorul ulciorului cu apă.25). 22.

Elementul practic.17. mai vorbitorul de limbă latină. Ev. 12. de aceea prezentarea sa este scurtă. 14. evanghelie: Iisus a fost slujitorul celor în  d) Romanii sunt prezentaţi ca personaje suferinţă.11.42. 15. 15. Acest fapt este evident prin: imperiului.12. conţine doar Roma la cererea membrilor bisericii 661 de versete. prezentat în Isaia 53. Marcu se adresează venit dintre neamuri din partea de vest a în special lumii latine. aşa cum este pozitivă (12. VIAŢA LUI IISUS DESCRISĂ CELOR DIN ROMA  Această evanghelie a fost scrisă la Este cea mai scurtă evanghelie. datorită  b) Traducerea expresiilor aramaice şi caracteristicilor specifice ale ascultătorilor săi.34. 14. faptele.41.26. evanghelist decât cuvintele şi predicile.  a) Folosirea unor expresii latine: concisă şi clară.  Destinatarul acestei evanghelii este El se concentrează pe ceea ce a făcut Iisus. pe la anul 62-63 d.36). praetoriu.  c) Explicarea obiceiurilor evreieşti: Tema suferinţei este dominantă în această 2. Petru.22. din partea de vest a imperiului. ebraice (3.17. 5. 7. iar uneori chiar într-o lumină urme. 9.43.1-10).Hr. după Marcu relatează 79 de pentru a păstra predicile apostolului evenimente. iar ucenicii Săi vor merge pe aceleaşi neutre. creştinul mult decât ceea ce a spus. minunile sunt mult mai importante pentru centurion”.4. quadrant. 18 minuni şi doar 5 parabole.3. 7. Iisus este Robul care suferă. „Legiune. .

relatări de minuni (parabola seminţei care 13) creşte de la sine. 1-10) 3. 27-10.12. 1-25) fiicei lui Iair. 27  4. învierea şi arătările Domnului înviat (Mc.1-13) I.32-52) diavolul (3. 1-52) 7. Patimile.respingerea lui Iisus în Nazaret. Sfârşitul activităţii în Galileea (cap. evenimentele până la arestare . Activitatea Domnului în Ierusalim (11-  3. 15-20)  1. 1. 11-21) 16)  4.7.8.13)  3.43)  2. 20-35) II. începutul activităţii în Galileea (cap.alegerea celor 12 Apostoli (3. Călătoria în afara Galileii (secţiunea intermediară Ghetsimani (14. 44) misiune de probă a Ucenicilor (6.vindecarea orbului din Betsaida (8.activitatea Mântuitorului în Capernaum (1.prima înmulţire a pâinilor şi umblarea pe mare. 24 . procesul. PLANUL EVANGHELIEI Partea a II-a  Partea I Introducere (cap.evenimentele pe drumul ultimei călătorii  2. 47)  2. evenimente premergătoare (11.1-23)  1.1-5.29)  3. 30-50) II.discuţii despre „curat" şi „necurat" (7.22)  1. 6. că lucrează cu spre Ierusalim (10. parabola semănătorului) (4. Activitatea în Cezareea lui Filip. 3.călătoria prin Pereea şi Iudeea (10.7-6.  3.7-19)  4. 1-31)  1.1 -3.acuzaţii împotriva lui Hristos. Drumul I. 21-39) a Patimilor (8.6)  2.chemarea primilor ucenici (1.27 . Apogeul activităţii în Galileea (cap. 23)  1.9.15. 26)  2.parabole.scena IV. 13)  2.14 . intrarea în Ierusalim şi învăţături (11.călătorie prin Galileea (9. 22-26) . potolirea furtunii pe mare.conflicte legate de post şi Sabatului (2. moartea şi  1. 53 .a doua înmulţire a pâinilor (8. răstignirea. 24-37) îngroparea (14.În părţile Tirului şi ale Sidonului (7.aluatul fariseilor şi taina pâinilor (8.14-29) apocalipsă" a Noului Testament – Mc. 1. învierea  1. 1-13)  3.mărturisirea lui Petru şi prima prevestire  2. 6) spre Ierusalim (8. cuvântarea eshatologică („mica III. moartea şi învierea încercarea credinţei ucenicilor (6. trimiterea în .14 . 30-56) Mântuitorului (14-16)  3.tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (6. III.3.

şi 13. Şi ei. frică şi de uimire. mergând. că 11. după ce a vorbit cu ei. Finalul scurt v. 8 şi nimănui nimic n-au spus. toată făptura. demoni vor izgoni. peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi. au fugit de la mormânt. de la mormânt. le vor urma aceste semne: în numele Meu. Iar ei. Aceea. 20. S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. mergând. S-a arătat în alt chip. că erau cuprinse de frică şi de uimire. Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la temeau.  Şi ieşind. au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul. au fugit 10. La urmă. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui. dar nici pe ei nu i-au crezut. După aceea. a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Iar celor ce vor crede. Şi înviind dimineaţa. 8-20 Şi ieşind. auzind că este viu şi că a fost văzut de ea. plecând. n-au crezut.8-20) Finalul lung v. pe când cei unsprezece şedeau la masă. 17. prin semnele care urmau. 9. care mergeau la o ţarină. din care scosese şapte demoni. Deci Domnul Iisus. Şi aceia. Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu- i va vătăma. . în limbi noi vor grăi. erau cuprinse de 12. 16. la doi dintre ei. în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s- a arătat întâi Mariei Magdalena. 14. li S-a arătat şi I-a nimănui nimic n-au mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. FINALUL EVANGHELIEI DUPĂ MARCU (16. Amin. 15. căci se temeau. au vestit celorlalţi. 19. iar cel ce nu va crede se va osândi. căci se ce-L văzuseră înviat. 18. căci n-au crezut pe cei spus.

Fericitul Ieronim ne informează că. ca şi în Lc. fără a mai spune ceva despre arătările după înviere. inspirată a Sfintei Scripturi. a adăugat aceste versete ca o încheiere. 16. Acest adaos arată că şi în antichitatea creştină a existat o problemă legată de finalul Evangheliei după Marcu.  Eusebiu de Cezareea şi Fericitul Ieronim atestau faptul că acest final lipsea din manuscrisele greceşti pe care ei le cunoşteau. mai ales în cea după Luca (despre Maria Magdalena se spune că este cea din care Iisus scosese 7 demoni. 19.  Probabil că cineva. Pentru credinţa creştină. în unele manuscrise greceşti. expresia „Domnul Iisus" din Mc. un orăşel de pe malul răsăritean al Nilului. 12-13) face aluzie la episodul relatării în Luca (24. analizând vocabularul şi stilul textului din Mc. În această pericopă biblică avem un rezumat al arătărilor Domnului înviat. 13-35). ca ultima filă a manuscrisului original să se fi pierdut. arătarea la cei 2 ucenici (16. 2). nu mai apare nicăieri în alte Evanghelii. finalul actual (v. 8-20) are deplină autoritate canonică. frecventă în Faptele Apostolilor. Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din majoritatea manuscriselor şi a codicilor greceşti. 14) este cunoscut sub numele de loghionul lui Freer. Într-adevăr în anul 1907 s-a descoperit la Akhmim. Greu de crezut este că Marcu şi-ar fi încheiat Evanghelia cu versetul 8. adaosul intercalat (16. parte integrantă. 14 se afla un adaos special. în care apare acest adaos menţionat de Ieronim. consemnat şi în celelalte Evanghelii. 9-20 se poate ajunge la concluzia că acest final nu este scris de mâna lui Marcu. după Mc. De asemenea.  Este probabil.  Întrucât acest manuscris a intrat în posesia unui american pe nume Freer. 8. fiind socotit. un manuscris biblic. . datând din secolele V-VI d. într-o epocă foarte timpurie.Hr. 16. 16.  Într-adevăr. precum şi din unele importante manuscrise ale vechii Tradiţii.

11-12)  După săvârşirea unor minuni. Evanghelia Sf. 34. avertizează “beneficiarii” „să nu spună nimic” (Mc. 1. înainte de patima şi Învierea Sa.36). ca un fir roşu. 5.9) până „când Fiul Omului va învia din morţi”. 8.  Ucenicilor le nuanţează această interdicţie (Mc. de la botez şi până la patimi. . de la un capăt la altul. care Îl recunoşteau ca fiind trimisul Domnului. 1.8. 43. de a ascunde Mesianitatea.  Din lectura evangheliei se poate deduce uşor să nu spui că Iisus Hristos încearcă de mai multe ori să- Şi ascundă mesianitatea sau dumnezeirea: nimic”  Iisus le porunceşte demonilor. Marcu este străbătută parcă. să tacă (Mc.44. 7. de ideea “nimănui SECRETUL MESIANIC la MARCU ascunderii de către Iisus a Mesianităţii Sale. Spre deosebire de ceilalţi evanghelişti.30.  Permanenta preocupare a lui Iisus. 9. 1. constă în a identifica tentaţia oamenilor de a-L slăvi şi încorona ca pe o tentativă diavolească de a-L abate de la Patima şi Învierea Sa. 3. 24-25.

14. Iisus evită „Cu adevărat Omul acesta conştient folosirea titlului de Mesia. . însemna pentru iudei că Iisus voia să restabilească şi venind pe norii cerului”. pentru a sublinia că este a fost Fiul lui Dumnezeu “. oricare ar fi fost răspunsul Său.  Aşadar. El adaugă faţă de arhiereu afirmaţia despre Fiul Omului care. Dar. Pretinzând funcţia şi dreapta Celui Atotputernic titlul de Mesia. este mai aproape de Dumnezeu decât Mesia. 61 urm. întrucât. în viziunea lui Marcu. ceea ce era egal evident. Arhiereul aşteaptă un răspuns afirmativ. Astfel arhiereul Îl putea acuza uşor. secretul mesianic al lui Iisus devine mijloc şi cale spre descoperirea adevăratei Sale identităţi. fiul lui Iisus. Iisus şi-a “Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a exercitat misiunea Sa pretinzând că este Mesia.  Pentru a preveni de la început neînţelegerea misiunii Sale. 15. implicat în misiunea Sa mântuitoare faţă de lume. menită să-L compromită. se încheie cu suprema mărturisire a Mesianităţii Sale. pentru el. doar atunci când planul lui Dumnezeu cu lumea era sigur. Problema Mesianităţii lui Iisus este pusă în modul cel mai limpede în textul din Mc. făcută de ofiţerul roman. pe Celui binecuvântat?“ Iisus: „Eşti tu Hristosul. care a condus execuţia lui Iisus: „Cu adevărat Omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu " (Mc. fiul Celui binecuvântat?" SECRETUL MESIANIC la MARCU  Întrebarea prezintă intenţia marelui preot de a-i întinde lui Iisus o capcană. În cadrul acestuia Caiafa îl întreabă. tronul şi împărăţia lui David. cu instaurarea unei guvernări independente. la un moment dat. Este vorba despre un episod din procesul „Eşti tu Hristosul.  Toate aceste afirmaţii şi proclamări directe sau indirecte a lui Iisus ca Mesia. în calitate de fiinţă cerească. 39).

SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ LUCA ELEMENTE ISAGOGICE .

 În listele ce prezintă canonul Noului Testament. precum şi a Bisericii. A treia Evanghelie. împreună cu Faptele Apostolilor alcătuiesc o prezentare a vieţii şi activităţii Mântuitorului Hristos. iar Faptele Apostolilor în poziţia a cincea. studiate împreună. Cele două scrieri noutestamentare sunt. de obicei. . atunci când dorim să subliniem provenienţa lor de la un singur redactor al inspiraţiei divine. prin propoveduirea împărăţiei cerurilor la toate neamurile. Evanghelia după Luca se află în a treia poziţie.

au atribuit Sfântului Luca aceste două scrieri noutestamentare.  Noul Testament aminteşte pe Luca şi în Ep. cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus.AUTORUL SCRIERILOR LUCANICE  Numele Evangheliei este dat după autorul acesteia. Sf. deşi din dovezile interne ale sfintei scrieri nu rezultă numele aghiografului. . Marcu. Luca. 23-24: „Te îmbrăţişează Epafrast. 14). 11: „Numai Luca este cu mine”. la v. prin afirmaţiile Sfinţilor Părinţi.  Pe baza acestor texte. pe baza enunţului paulin despre „doctorul cel iubit” (Col 4. către Filimon. tradiţia bisericească. Al treilea text din epistolele pauline –singurele care fac referire la persoana şi lucrarea profană a lui Luca. cei împreună-lucrători cu mine”. Aristarh.se află la II Tim 4.  Autorul celor două scrieri a fost identificat de tradiţia bisericească timpurie cu doctorul Luca. Dimas şi Luca.

A slujit Domnului fără abatere. acelaşi Luca a scris Faptele Apostolilor”. 1-4) că alte (evanghelii) au fost scrise înaintea lui. cea după Marcu în Italia. El spune clar în prolog (Lc 1.  Al doilea paragraf al Prologului continuă: „Întrucât existau alte evanghelii. De la începutul (Evangheliei) am primit nu cu mică importanţă naşterea lui Ioan. fără soţie şi fără copii. care este începutul Evangheliei. II d. plin de Duhul Sfânt”.. Vechiul Prolog (sau Prologul antimarcionit).. . cea compusă de Matei în Iudeea.H. Mai târziu. şi mai târziu următor al lui Pavel până la martiriul lui. A murit la 84 de ani în Beoţia. consemnează: „Luca era din Antiohia Siriei. datând de la sfârşitul sec.. ca mărturie exterioară evangheliei. de profesie medic.. (Luca) a fost îndemnat de Duhul Sfânt şi a compus întreaga Evanghelie în regiunea numită Ahaia. ucenic al Apostolilor..

împotriva lui Marcion.Epafras. nu un învăţător ci un ucenic. şi mult mai târziu Apostol. ci bărbat al timpului apostolic. ca un martor ocular. Acest lucru este evidenţiat de împărţirea Sf. prima relatare la persoana I-a plural fiind călătoria de la Troa la Filipi. Ap.H.  A deprins medicina. Faptul că a practicat medicina reiese din Col 4. Marcu şi Iustus) şi cei proveniţi dintre păgâni (Col 4. considerată pe atunci doar ocupaţia sclavilor sau a taumaturgilor păgâni. Pavel făcută între ucenicii săi „din tăierea împrejur” (Col 4. 11-12: Aristarh. Un iudeu nu ar fi putut îndemna pe copilul său la o asemenea ocupaţie. învăţătorul care l-a inspirat”. în jurul anilor 207-208. nu a fost apostol. Tertulian (+ cca.  Sf.  Sf. 14. Luca şi Dimas). .). când a urmat pe Pavel. deci din a doua călătorie misionară (50-52 d.. de după sinodul Apostolic. 14. Luca provine dintre păgânii încreştinaţi din Antiohia Siriei.. Luca relatează activitatea Apostolului Pavel. făcând distincţia între Evangheliile scrise de Apostoli (Matei şi Ioan) şi bărbaţi apostolici (Marcu şi Luca): „Luca totuşi. Numele pur grecesc de Luca provine din forma prescurtată a lui Loukanos. scrie. 240). neconformă cu statutul social şi cu prescripţiile Legii.

datarea redactării acestor două scrieri ar fi anul 63 d. Luca a putut scrie dipticele biblic. se poate ca la Roma să fi trecut la redactarea Evangheliei ce-i poartă numele şi a Faptelor Apostolilor. TIMPUL REDACTĂRII. .H. fără a se continua relatarea misiunii apostolice (deşi Luca l-a ajutat constant pe Sf.H.H. în timpul primei captivităţi pauline (62-63 d.) Sf. Pavel cf.H. Dacă în timpul captivităţii de la Cezareea Palestinei (58-60 d.  Prin amintirea numelui de Teofil. Apostol Pavel (există unanimitatea că aici se aminteşte doar de prima captivitate – 61-63 d. II Tim 4. Luca sugerează că această scriere este adresată păgânilor interesaţi de creştinism. care în prologul Evangheliei este numit kratiste Theophile.). DESTINATARI  Interdependenţa dintre cele două scrieri este reflectată de prologul din Faptele Apostolilor. 1) şi prin prezenţa aceluiaşi destinatar numit Teofil.). indiferent de provincia romană în care s-ar afla. Luca a adunat informaţii despre viaţa şi faptele Domnului Hristos. dar şi prin omiterea unor evenimente cu specific iudaic – ce nu ajutau la formarea viitorilor creştini dintre păgâni – Sf. Deoarece evenimentele relatate în această a doua scriere culminează cu captivitatea romană a Sf. unde Sf. 11). prin expresia „cuvântul cel dintâi” (Fapte 1.  Locul scrierii Evangheliei şi a Faptelor Apostolilor poate fi situat atât în Ahaia cât şi în Roma.

Teofile. arătându-li-  4. Până în ziua în care S-a înălţat slujitori ai Cuvântului. Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le- au văzut de la început şi au fost  2. preaputernice Teofile. semne doveditoare. Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine urmărit toate cu de-amănuntul de viu după patima Sa prin multe la început. DIPTICE ÎN PROLOGUL SCRIERILOR LUCANICE . să ţi le scriu pe rând. la cer. Ca să te încredinţezi despre Se timp de patruzeci de zile şi temenicia învăţăturii pe care ai vorbind cele despre împărăţia lui primit-o”. după ce am  3. Dumnezeu”.  2. Deoarece mulţi s-au încercat  “1. poruncind prin Duhul Sfânt  3. început Iisus a face şi a învăţa. Cuvântul cel dintâi l-am făcut să alcătuiască o istorisire despre o.EVANGHELIA DUPĂ LUCA FAPTELE APOSTOLILOR  “1. despre toate cele ce a faptele deplin adeverite între noi. Am găsit şi eu cu cale. apostolilor pe care i-a ales.

DIPTICE ÎN EVANGHELIA DUPĂ LUCA .

51 Şi pe când îi binecuvânta. care este aproape de Ierusalim. şi Îmi veţi fi Mie martori în şedeţi în cetate. S-a 10 Şi privind ei. în Ierusalim cu bucurie mare. de ce 53 Şi erau în toată vremea în templu. cale de o sâmbătă. staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a lăudând şi binecuvântând pe înălţat de la voi la cer. pe când ei priveau. astfel va şi veni. Amin precum L-aţi văzut mergând la cer.24 Faptele Apostolilor cap. 52 Iar ei. ridicându-Şi mâinile.1 49 Şi iată. Eu trimit peste voi 8 Ci veţi lua putere. despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Samaria şi până la marginea 50 Şi i-a dus afară până spre Betania pământului. închinându-se Lui. s-au întors îmbrăcaţi în haine albe. 12 Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor. i-a 9 Şi acestea zicând. 11 Care au şi zis: Bărbaţi galileieni. iată doi bărbaţi au stat lângă ei. venind Duhul Sfânt făgăduinţa Tatălui Meu. pe când El mergea la cer. Dumnezeu. S- binecuvântat. până ce vă veţi Ierusalim şi în toată Iudeea şi în îmbrăca cu putere de sus. voi însă peste voi. a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. şi. ALT TIP DE DIPTICE Evanghelia după Luca cap. .

Trimiterea celor şaptezeci de ucenici (10.22-56)  17. Parabola Samarineanului milostiv (10.7-35)  6. (9. Refuzul unui sat de samarineni de a primi pe Iisus.13)  5. împărţirea averilor etc. Predica de pe loc şes (6.52)  1. Bunavestire a Maicii Domnului (1.1-8)  12.9-14)  13. Minuni (7. Pocăinţa femeii celei păcătoase (7.13-19)  3.12-26. Tânărul bogat la Iisus (18.22-30)  3.14-30)  9.51-19.1-9)  D.21-35)  4. (15.10-17)  19.a. Diferite vindecări minunate (4. Plângerea Ierusalimului (13. 5.20-40)  12.10)  9.18-27)  21. Pregătirea pentru venirea Mântuitorului (3. 1.50)  8.1-10) activităţii în Galileea (9. 5.1-3) 17. cuvinte despre  20. Trimiterea celor doisprezece la propovăduire (9. Ioan Botezătorul (1.39-56)  3. Prologul (1. Relatării despre chemarea ucenicilor (5. Mărturisirea lui Petru. Parabola vameşului şi fariseului (18. Întreita ispitire a lui Iisus (4.1-11.1-12)  1.35-43)  16. Parabola celor zece mine (19.1-4)  E.1-17)  13.18-21)  2. vestirea pătimirilor.5-25.57-80) cuvinte despre ucenicia adevărată (9.1-13) (13.25-37)  4. Mama şi fraţii lui Iisus (8. Naşterea lui Iisus şi anii copilăriei (2.1-9)  18.31-34)  15.27-39. 6. Predica Sf.36-50) fiului risipitor. 1-4. Vindecarea femeii gârbove (13. 6. Despre poarta cea strâmtă şi altele (13. Diferite cuvinte şi discuţii cu fariseii (11.a.11-19)  10. Parabolele oii celei pierdute. Parabola cu cina şi alte cuvinte (14. Schimbarea la faţă (9. Parabolele grăuntelui de muştar şi aluatului (13.4-18)  15.18-30) Cruce. Vestirea patimilor (18.1-  8. Îndemn la pocăinţă şi parabola cu smochinul neroditor  4.27)  B. Botezul lui Iisus (3.23-37)  7. Vestirea şi naşterea Sf. mărturisire ş.17)  14. Minuni (8.21-22) priveghere.38-42)  C.11-27) .17-19)  10. lui Zaheu (19. (12.18-35)  14. Ucenicii lui Ioan Botezătorul la Iisus (7. Genealogia lui Iisus (3. Vindecarea orbului din Ierihon (18.1-6)  5.10-17)  1. Marta şi Maria (10.14-9. Pilda semănătorului şi alte pilde (8.1-24)  3.28-36)  22. 6. Evanghelia «Copilăriei» (1. Vindecarea bolnavului de idropică (14. Parabola bogatului neînţelept şi cuvinte despre grijă. Iisus binecuvântează copiii (18.12-16. Călătoria spre Ierusalim (9. Săturarea celor cinci mii (9.5-2.37-50)  24.31-44. PLANUL EVANGHELIEI DUPĂ LUCA  A.51-62)  2. (4. Femei care slujesc lui Iisus (8. Ioan Botezătorul (3.26-38)  2.  2.1-11. Vizita Maicii Domnului la Elisabeta (1. Vindecarea celor zece leproşi (17.  11. Pocăinţa.19-21)  16. Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr ş. diferite  1. sfârşitul  23.1-20)  6.1-52)  4. Parabola cu văduva stăruitoare (18. Vindecarea unui tânăr bolnav. drahmei celei pierdute şi  7. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu (17. Activitatea lui Iisus în Galileea. diferite cuvinte.20-37)  11. Prima propovăduire în Nazaret (4.

41-44)  Darul văduvei la Templu (21.5-38)   G.28 .27-40)  Întrebare despre Fiul lui David (20. Arătările Mântuitorului Înviat şi Înălţarea (cap. Intrarea în Ierusalim.9-19)  Întrebarea despre dare (20. 24) .1-4)  Cuvântul eshatologic (21.21.1-8)  Parabola lucrătorilor răi (20. înaintea Patimilor (19. Pătimirile lui Iisus (cap. 22 şi 23)  H.20-26)  Întrebarea despre Înviere (20.PLANUL EVANGHELIEI DUPĂ LUCA .38)  Curăţirea templului (19.45-47)  Întrebare fariseilor despre putere (20.continuare F.

 Tofană. Altarul Banatului. Lect. ediție îngrijită de R. 1952.  Marcu. doctorul preaiubit. în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. Iaşi.P. 13-35) Repere exegetice şi teologice. Ed. St. “Alma Mater”. Părţi proprii Sfântului Luca în finalul istorisirilor evanghelice. Părţi proprii Sfântului Luca în textul introductiv al Evangheliei a treia. Talcuire la Evanghelia după Luca. Pr.  Bude.. din limba latină de Pr. Dr. Ed.. Euristica. în MA. Pr. Performantica. Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus (Luca 24. Prof. Elemente de istorie antică profană în scrierile Sfântului Evanghelist Luca.  Sf. Desartovici. Pr. 10-12.  Dinu. Chipul Maicii Domnului în Evanghelia Sfântului Luca. an XIII. Pr. Parabolele Evangheliei după Luca – aplicaţii exegetice. 1998. tradiții creștine. Teologie. Ilie Melniciuc Puică. an LXXXVIII. Ed. I. 2010. Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca. Dr. . Dr. trad.. Oradea. Expunere la Evanghelia după Luca. Cuza”. Sineanu și L. N. conf. Actualitatea parabolelor istorisite în Evanghelia după Sfântul Luca. în GB. 1956. Studiul Noului Testament. Prof. I. Ed Cartea Ortodoxă. an XVIII. an IV. Luca. pr. Dr.1-24)-istoria exegezei. 1-2)..  Melniciuc-Puică.. Pr.. N.. Ed. Univ. București. 2006. Traducere de diacon Gheorghe Băbuţ. Performantica.  Marcu. 1970. Gr. 1959.  Preda. Ed. Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca. V. Soteriologia scrierilor lucanice. în ST.repere isagogice şi comentariu (cap. N. 2006. 1-2. an LIII.. I. Prof. Bucuresti. I. Gr. Prof. Ad. Gr. Cluj-Napoca 2005.. Ediţia a II-a. 3. 3-4.  Melniciuc-Puică.. C.  Nicolaescu. Dr.  Melniciuc-Puică. în BOR. Ambrozie al Milanului. 5-6. Ed. trad. în O. St. an X. Păstorii din Betleem. Dr. 13-32). Pr. I. Performantica.  Melniciuc-Puică. 1-3. Imnuri creştine din epoca apostolică în cuprinsul Noului Testament. Cartea neamului lui Iisus Hristos..  Tofană. Ed. I. Mănăstirea ”Portăriţa”. Utilizarea Vechiului Testament în scrierile lucanice.. 1961. în O. 2004. 2011. 4-6.. Pr. 1-2.. nr.  Marcu.. Evanghelia după Luca. dr. Mitropoliei Olteniei. Arad. în MA.  Murg... Prof. Cei Șaptezeci de ucenici (Luca 10. 2001.. Tănăsescu-Vlas.  Gregorian.  Sfântul Teofilact al Bulgariei.S. Ed.  Bora.. Chiril al Alexandriei. an I. Pr. 1951. Iaşi. Iaşi.. Dr. Universităţii „Aurel Vlaicu”. Relatarea unei recunoaşteri (Luca 24. Ioan. I. EIBMBOR.  Vătămanu. BIBLIOGRAFIE  Sf. an XII. Craiova. 2013. Lect.. 2002.. 5-6.. Tom VI.. Adrian. Sophia..  Efthimie Zigaben. Bucureşti. 2010. 2001. 1967. în GB. 1994. Dr.. Ed. 2005.

.

de la Fecioara Maria. Matei şi Luca s- au referit la copilăria lui Iisus nu pentru a completa nişte informaţii care ar fi lipsit. Ana. Ioan Botezătorul. Simeon. 4-2. depăşind barierele timpului. în felul acesta. 23 şi Lc 1. “Evanghelia Copilăriei” (Mt 1. de la magi. 52)  Întrebările legate de originea lui Iisus au apărut într-un al doilea moment al gândirii creştine. ce s-a datorat credinţei în Hristos mort şi înviat.  Originea Mântuitorului Iisus Hristos. ajunge să se întrebe şi să contemple preexistenţa Cuvântului din veşnicia Sfintei Treimi. Zaharia. Fiecare a re-elaborat tradiţii familiare care au provenit. Cercetarea lor are în primul rând un caracter hristologic. aşadar. care mai face un pas în aprofundarea originii Mântuitorului şi. . Elisabeta. 18-2. şi ele şi-au găsit răspunsul în Evangheliile după Matei şi Luca. astfel de tradiţii au părăsit lumea familiară şi au devenit parte integrantă a Evangheliei. de la păstorii din Betleem şi pe care primele două generaţii de creştini le-au dezvoltat şi consemnat în scris. a constituit doar un interes secundar. după cum reiese şi din prologul Evangheliei Sfântului Ioan. de la Iosif. probabil.

în Matei. dar şi juridică: Iisus este Mesia deoarece este Fiul «legitim» al lui Iosif. Sfântul Matei îl alege. în schimb. pe Dreptul Iosif. deoarece primul evanghelist în ordine canonică adoptă în Evanghelia sa o perspectivă specific iudaică. . însă este de preferat să fie respectată perspectiva fiecărui evanghelist. numai Iosif primeşte de la un înger vestea zămislirii neprihănite a lui Iisus. descendentul regelui David. dar care oferă şi interpretări paralele. Dacă pentru Sfântul Luca personajul‐cheie îl constituie Fecioara Maria. în Luca.  Unele diferenţe dintre cele două versiuni ar putea fi armonizate. Cei doi evanghelişti au folosit izvoare diferite. care uneori se întâlnesc la amândoi. Din punct de vedere literar. în mod firesc. numai Maria primeşte o astfel de revelaţie. este clar că istorisirea Sfântului Matei nu coincide cu cea a Sfântului Luca.

. regele Iudeii.» (Lc 1. . dacă ţinem seama de mărturia lui Iosif Flaviu. 1. Este clar că prima referinţă istorică este în acord cu mărturia paralelă din Mt 2. Această înscriere s-a făcut mai întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria» (Lc 2. 1- 2). în timp ce recensământul lui Quirinius rămâne numai probabil. care datează acest recensământ în anul 6 d. Datele istorice pe care Sfântul Luca le-a introdus în expunerea copilăriei Mântuitorului. au scopul de a-l orienta pe cititor şi de a încadra într-un context istoric faptele narate: «Era în zilele lui Irod. Hr. 5) sau: «în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul Augustus să se înscrie toată lumea..

trebuia găsit un alt motiv de către Luca pentru prezenţa Mariei la Betleem. Galileea (Lc 1. atât Maria (explicit). De altfel. în momentul Bunei- Vestiri. cât şi Iosif (implicit) se aflau în Nazaret. Pentru a împăca Lc 2. iar sarcina ei destul de avansată ar fi constituit un motiv obiectiv pentru a nu-l însoţi pe Iosif. . 56). Vestea că Elisabeta a rămas însărcinată cu viitorul Botezător al Domnului o determină pe Maria să-şi viziteze rudenia care locuia în zona colinară a Iudeii. 26-27). 1 cu faptele documentate de istoria antică. Maria nu era obligată să-l însoţească pe Iosif ca să se înscrie în registrele fiscale. Sfântul Luca prezintă o schemă geografică opusă. exegeţii au făcut eforturi aproape disperate. Aşadar. iar după această vizită este evident că Maria se reîntoarce la «casa sa» (Lc 1. mai ales dacă nu i se impunea prezenţa. când S-a născut Iisus. adică în Nazaret.

Luca este preocupat să insiste asupra faptului că imediat Iisus a fost cunoscut nu numai în jurul Betleemului. ci şi la Ierusalim.  În mod public este prezentat la templu ca Răscumpărătorul profeţit al lui Israel (Lc 2. din nou la casa lor din Nazaret. fără să se fi gândit să fugă în Egipt. După stabilirea naşterii la Betleem. Sfânta Familie s-a reîntors liniştită la «casa sa din Nazaret». tocmai în faţa palatului lui Irod care (potrivit Sfântului Matei) a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-L găsi pe noul rege al iudeilor. Betleem. . în timp ce schema geografică fundamentală din relatarea Sfântului Matei se mişcă dinspre locul de origine. spre Nazaret unde se stabileşte. După curăţirea/răscumpărarea/prezentarea de la templu. 25-38). iar.  Cu alte cuvinte. mai apoi. schema Sfântului Luca se mişcă în direcţie opusă: dinspre locuinţa originară din Nazaret înspre o aşezare temporară la Betleem.

ci să-şi sprijine reflecţia teologică proprie pe realitatea istorică. însă nu au fost preocupaţi să ofere o cronică a faptelor.  Cele două relatării atribuite evangheliştilor Matei şi Luca trebuie considerate producţii ale reflecţiei creştine antice despre însemnătatea mântuitoare a Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos în lumina profeţiilor veterotestamentare. Istoria în Teologia celor două texte biblice comparate  Sfinţii Evanghelişti au valorificat evenimentul istoric al descendenţei davidice şi al naşterii la Betleem a Mântuitorului.  Teza teologică principală expusă în aceste relatări este următoarea: Iisus Hristos ne-a revelat în mod plenar că El este prin naşterea şi învierea Sa Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu. .

esenţial. Matei îngreuiază descrierea relatării sale prin numeroasele citări biblice. deşi întreaga sa istorisire este împletită cu reminiscenţe biblice. diferitele aluzii biblice ţintesc la aprofundarea însemnătăţii mântuitoare a evenimentelor. citările au scopul de a demonstra împlinirea Scripturilor în Iisus. În Evanghelia după Matei. descoperim deosebiri importante:  Matei foloseşte un stil schematic. Din punct de vedere teologic. 23). creând o atmosferă idilică în jurul personajelor. conferind istorisirii un dinamism foarte interesant. episoadele se succed într-o manieră concisă. comparând relatările din Matei şi Luca. Luca abia citează o singură dată Scriptura (2. Luca adoptă un ton narativ mai familiar şi colorat. printr-un diptic al vestirilor şi naşterilor. într-o formă stereotipă. Ioan Botezătorul şi pe Mântuitorul Hristos. potrivit Sfântului Luca. în Matei. . hieratic. Luca prezintă în paralel pe Sf.

vizita pe care Maria o face Elisabetei. 34). de unde Evanghelia va iradia în toată lumea. adevăratul Israel. cu episoadele care o însoţesc.  Sf. lui Iosif şi fraţilor săi.asemenea lui Moise. pe care Luca o prezintă după botezul lui Iisus. prezentându-L pe Iisus ca fiind Mântuitorul umanităţii întregi. Conţinutul celor două istorisiri este aproape în întregime diferit. . conţine Vestea pe care îngerul Gavriil o aduce lui Zaharia şi apoi Fecioarei Maria.  Din istorisirea Sfântului Luca reiese că Iisus va fi semn de împotrivire. o expunere care este plină de abundenţa harismelor şi a libertăţii.  Nu există ruptură între cele două legăminte încheiate de Dumnezeu. Matei începe cu genealogia lui Iisus. care. deşi nu a fost recunoscut şi acceptat de poporul Său. la rândul ei. în Matei. epicentrul istoriei mântuirii. venirea magilor. Evanghelistul Luca. întemeind comunitatea mesianică. naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului Hristos.va actualiza făgăduinţele divine. nu au aproape nimic în comun cu istorisirea lucană. Evanghelist Matei subliniază că Iisus a dus la plinirea profeţiilor mesianice. asemenea lui Samuel . dimpotrivă. în schimb. prezentarea la templu. Totuşi Evanghelistul insistă asupra temei bucuriei mesianice.  Abordarea doctrinară este diferită:  În Luca motivul bucuriei mesianice pentru venirea în lume a Mântuitorului caracterizează întreaga istorisire. pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel (2. Vestirea naşterii şi încunoştinţarea lui Iosif. respectând «geografia sa teologică». ca şi discuţia pe care o are la 12 ani cu învăţătorii de lege. îşi deschide prezentarea cu Ierusalimul şi face să conveargă copilăria lui Iisus cu prezentarea şi rătăcirea Lui în Cetatea Sfântă. între Vechiul şi Noul Testament. deschis tuturor popoarelor. atmosfera este foarte sobră. care este Biserica. Iisus .

27.20. 18. Se observă că numele Iisus dat Pruncului este voit şi impus de voinţa dumnezeiască (Mt 1. 34). Lc 1.25. Este menţionat în mod explicit rolul Duhului Sfânt în zămislirea lui Iisus (Mt 1. sunt prezentaţi ca fiind logodiţi.25.1. 20. 16.4-6). 21.32). 20.1. Mt l. 18. 23. Părinţii lui Iisus. 35). Lc 1. Lc 2. Naşterea lui Iisus a avut loc în zilele lui Irod cel Mare (Mt 2. Lc 2. Lc 1. 5-6). Lc 1. 24-25. 20-23.39).23. 23. Lc 2. Un înger vesteşte zămislirea şi naşterea lui Iisus (Mt 1. . Lc 2. unde Pruncul Iisus a crescut la Nazaret (Mt 2. Lc 1. Iisus S-a născut în Betleemul Iudeii (Mt 2. 21. Convergenţe între cele două „evanghelii ale copilăriei” Despre Maria se afirmă în mod explicit că era fecioară (parthenos. 27. 31). Naşterea lui Iisus are loc după ce părinţii au început să locuiască în aceeaşi casă (Mt 1. Lc l. După naştere.34). Lc 1. Maria şi Iosif. însă fără să fi avut raporturi matrimoniale (Mt 1. 27). Lc 1.11). Iisus este considerat a fi Mântuitorul (Mt 1. Sfânta Familie a părăsit Betleemul şi s-a stabilit definitiv la Nazaret. 5). 30-35). Este menţionată descendenţa davidică a lui Iisus (Mt 1. Zămislirea lui Iisus a avut loc independent de Iosif (Mt 1.

în care se remarcă mai ales „Vieţile paralele” scrise de Plutarh. prin celebrele zugot (perechi) despre Hilel şi Şamai. Moise şi Ilie. ca forme de re-scriere a informaţiilor primite de la „martorii oculari”:  Paralelismul era un gen literar foarte răspândit. folosit atât în literatura greacă (synkrisis) . ale lui Iosua şi Zorobabel -. sau comparaţiile lui Pliniu cel Bătrân -.în care sunt prezentate în paralel chipurile lui Moise şi Iosua. cât şi în literatura biblică. veterotestamentară . . Luca găsim paralelismul şi interpretarea midraşică. Specific „Evangheliei copilăriei” de la Sf. Ilie şi Elisei. sau în literatura rabinică.

Lc 1. 34 întrebarea lui Zaharia / Mariei  6. Lc 1. 80a // Lc 2. 65-66 // Lc 2. Lc 1.23 // Lc 1. Lc 1. 67-79 // Lc 2. Lc 1. 1-7 timpul naşterii  2. Lc 1. Lc 1. 26-27 prezentarea părinţilor  2. 80b // Lc 2. 28 arătarea îngerului  3. 29 neliniştea lui Zaharia / Mariei  4. 21 circumcizia  5. Lc 1.Exemple de paralelism consemnate în Ev. Lc 1. 35-37 răspunsul îngerului  7. 12 // Lc 1. Lc 1. 13-17 // Lc 1. Lc 1.25 // Lc 1. 57 // Lc 2. 41-52 locul vieţuirii: deşertul / Nazaret . 24 . laudă şi se bucură  3. 8-11 // Lc 1. 59-64 // Lc 2. Lc 1. 30-33 mesajul îngerului despre prunc  5. Lc 1. Lc 1.17-18 reacţia de teamă şi mirare  4. 5-7 // Lc 1. 58 // Lc 2. 38 reacţia Elisabetei / Mariei  1.39-40 creşterea Pruncului  7. 18 // Lc 1. 8-20 lumea aude. 19 . 22-38 imn şi profeţie  6. după Luca:  1.

să sublinieze continuitatea şi unitatea dintre cele două Testamente.  Folosindu-se de această metodă a paralelismului (synkrisis). reprezentate în mod emblematic de Sfântul Ioan Botezătorul şi de Mântuitorul Iisus Hristos. Sfântul Luca este preocupat să demonstreze cititorilor săi în ce fel Dumnezeu Şi-a dus la împlinire planul Său de mântuire a lumii. Sfântul Luca vrea să demonstreze. precum şi identitatea lor profundă. rolul părinţilor acestora. unor curente baptismale şi tendinţelor ecleziale din Biserica Primară. dar mai ales diferenţele dintre cei doi prunci. Scopul paralelismului între cele două personaje este acela de a evidenţia asemănările. în acelaşi timp. superioritatea Mântuitorului Hristos faţă de Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul. .  Un astfel de paralelism literar îi permite Sfântului Luca să evidenţieze legătura care există între cele două persoane şi între misiunea pe care o are de îndeplinit fiecare.

Aghiograful foloseşte un cuvânt sau o frază a Scripturii pentru a demonstra împlinirea ei în viaţa Mântuitorului. Midraşul şi Tipologia în Evanghelia după Luca  Midraşul şi targumul constituie pilaştrii exegezei ebraice.Emanuel. ci de la Persoana Mântuitorului Hristos.  În acest fel. pentru a interpreta fiecare eveniment din viaţa Sa în lumina Legii şi a profeţiei veterotestamentare. Targumul urmăreşte să redea şi să facă înţeles textul Torei prin intermediul unei traduceri interpretative. Sfântul Luca. Midraşul este metoda prin excelenţă. pentru că ambele metode urmăresc interpretarea Torei.fiica Sionului. „Tora vie”. Iisus . Sf.  De aceea exegeza Sfântului Luca este midraşică şi tipologică totodată: porneşte de la Hristos pentru a înţelege Scripturile. însă descrie şi modelează faptele şi spusele Domnului prin multiplele aluzii la Scriptură: Elisabeta aminteşte de Sarra.Ilie. adaugă la interpretarea midraşică şi o interpretare dezvoltată în creştinismul primar: tipologia. . Luca foloseşte midraşul pentru o transmitere mai bună şi o înţelegere mai profundă a fiecărui element din «Evanghelia copilăriei». Maria .  Sfântul Luca nu pleacă de la un text prestabilit. Ioan . ce permite pătrunderea sensului textului şi actualizarea lui pentru viaţă.

39-56) 2. Naşterea lui Ioan Botezătorul (Lc 1. Dipticele bunelor vestirii a naşterilor (Lc 1.5-56) I. Circumciderea lui Iisus. Dipticele celor două naşteri (Lc 1.Structura generală a secţiunii din Luca 1-2 este următoarea: 1.59-79) Simeon şi lauda profetesei Ana (Lc 2.52) IV. Naşterea lui Iisus (Lc 2. Secvenţă complementară: Călătoria Mariei la Elisabeta şi cântarea Fecioarei (Lc 1. Vestirea naşterii lui Iisus (Lc 1.80) Concluzie întăritoare în credinţă (2.4 1-52) .21- 38) Concluzie întăritoare în credinţă (1.57-58) V.8-20) Circumciderea pruncului şi cântarea VI.5-25) III. 1-7) Bucuria îngerilor şi păstorilor (Lc 2. Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul (Lc II.57-2.26-38) 1. cântarea dreptului profetică a lui Zaharia (Lc 1.40) VII Secvenţă complementară: Călătoria lui Iisus la templu şi concluzie întăritoare în credinţă (2.

 8). Vestea naşterii Sfântului Ioan (Lc 1. cărora  Dumnezeu le‐a dăruit bucuria naşterii de fii: Sarra  (Gen 16).  Cazul Elisabetei. Ana (1 Regi 1‐2). Rebeca (Gen 25). Rahela (Gen 30) şi. bătrânul  preot cere un semn: „După ce voi cunoaşte aceasta ?”  (Lc 1.23)  Vestea naşterii Sfântului Ioan adusă de înger preotului  Zaharia aminteşte de patriarhul Avraam şi de soţia sa  Sarra: ei erau înaintaţi în vârstă. Precum Avraam (Gen 15. 8 . aminteşte de alte femei care nu  puteau procrea din Vechiul Testament. Gen 16‐17). în mod  special. apoi. I. 18).  . iar soţia era stearpă  (cf.

Elişhaba’at).7-19). Potrivit limbajului biblic. deoarece „umblau fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (v. Fiecare dintre preoţi slujea la templu câte o săptămână. ebr. Deut 4. ebr. dintre cele 24 instituite de regele David pentru fiii lui Aaron. „Dumnezeu S-a milostivit”. ca să slujească la templu (cf. 24. 40. Zaharia (cf. ebr. „Dumnezeu (Eli) a jurat”. Cu toată sfinţenia vieţii lor. 6. cât şi soţia sa Elisabeta aparţin familiei preoţeşti a lui Aaron. 6).  Elisabeta (cf. cea a lui Abia. 25) a unei familii preoţeşti. totuşi ei nu se bucuraseră de darul naşterii de fii. semn că ei nu fuseseră binecuvântaţi de Dumnezeu. potrivit mentalităţii de atunci. Io-hanan).6. de două ori pe an. Zakaryah) înseamnă „Dumnezeu (Yah) şi-a amintit”. 1 Par 23. .  Ioan (cf. această prezentare nu este altceva decât un elogiu adus vieţii de sfinţenie (cf. Zaharia făcea parte din cea de a opta clasă preoţească.  Amândoi „erau drepţi înaintea lui Dumnezeu.  Atât Zaharia.

19. masa pentru pâinile punerii înainte şi candelabrul cu şapte braţe (= menorah). intrau în fiecare zi numai preoţii. bătrânului preot i se arată „un înger al Domnului” (v. .24-27. 21). în acest loc de rugăciune. în momentul aducerii jertfei de tămâie. aleşi prin tragere la sorţi. într- un context liturgic în care mulţimea poporului adunată pentru rugăciunea zilnică aştepta binecuvântarea preotului. unde se găseau altarul tămâierii. arhanghelul Gavriil potrivit v. Buna Vestire adusă lui Zaharia are loc în templul din Ierusalim. conform Numerii 6. pentru cele două momente liturgice zilnice.  În Sfânta. 11).  Probabil în timpul ritului de seară (cf. aşezat în dreapta altarului. când acesta ieşea din Sfânta Templului. Daniel 9.

20-21). 13 ni se descoperă că preotul Profetul Daniel Zahariaa exprimat o (Daniel 9. 20..17 şi 10.. 12 teama subiectului uman apare Daniel 8. 7-8 ca reacţie la apariţia îngerului 5 Lc 1. Daniel 10. 19 îngerul Gavriil Daniel 10. 11 „grăiesc. Evanghelia după Punctele de legătură Cartea profetului Luca Daniel 1 Lc 1. 10-11 îngerul Gavriil îşi face Daniel 9.cuvintele” 6 Lc 1. 13 „Nu te teme”. 20-21 apariţia în timpul actului liturgic 3 Lc 1. 15 vorbi .22 destinatarul vedeniei nu poate Daniel 10. 22 apariţia îngerului e numită Termen folosit de şase „vedenie”. optasia ori în Daniel 9-10 2 Lc 1. 12 7 Lc 1. rugăciune de cerere 4 Lc 1.

13-14) şi instituţia nazireatului (Num 6. precum şi consacrarea sa pentru o misiune specială. .  Cele două coordonate ale vestirii îngerului au evidente asemănări cu viaţa lui Samson (Jud 13. subliniind bucuria pe care o aduce naşterea acestui copil: speranţa mesianică ce va renaşte în poporul Israel. 3). dă har”).„Dumnezeu face milă. 4. Vestirea Arhanghelului  Arhanghelul pune numele copilului (Ioan .

prin naşterea pruncului Ioan. 26. 26- 27). 18). Iezechiel va putea vorbi numai casei lui Iuda şi Ierusalimului timp de 7 ani şi jumătate (Iez 24. sau mai bine zis în finalizarea slujirii începute.8// Lc 1. unde profetul devine mut pentru a nu-i mai putea mustra pe evreii răzvrătiţi.  Îndoiala temporară a lui Zaharia privind naşterea unui fiu este exprimată în aceeaşi manieră ca la Iez 3. Zaharia reia întrebarea pusă odinioară de Avraam: „Cum voi cunoaşte acestea?” (Gen 15. Pentru îndoiala sa. Îndoiala şi atenţionarea lui Zaharia  În momentul în care îngerul a anunţat zilele deosebite pentru Israel. Zaharia „este supus muţeniei”. fiind neputincios în rostirea binecuvântării zilei. fără a manifesta şi încrederea patriarhului. .

II. Evanghelii după Luca. şi nu urmează vreo altă relatare din Noul Testament. în cetatea Nazaret.  Evenimentul Buneivestiri nu se petrece în Sfântul Locaş (deşi se vestea întruparea Fiului lui Dumnezeu).14. . Buna Vestire adresată Fecioarei Maria (Lc 1. nici măcar la Ierusalim sau în Iudeea. sau vreo expunere paralelă cuprinsă în această parte a Sfintei Scripturi. Mai mult. suprinde faptul că autorul nu aminteşte textul clasic al profeţiei lui Isaia 7. oraş pe care Vechiul Testament nu-l pomeneşte nici măcar o singură dată. care este redat cu fidelitate de prima evanghelie din canonul Noului Testament. 28-35)  Acest moment este un pasaj specific Sf. ci în „Galileea neamurilor”.

din cea împărătească. 36) ar putea indica originea sa levitică. Felurite încuscriri s-au făcut între aceste două seminţii: că mai întâi Aaron. apoi Iodae. Aşadar.  „Dar cum de este Elisabeta rudenie cu Maria? Că se trăgea din seminţia lui Levi. înrudirea ei cu Elisabeta (Lc 1. arhierei fiind amândoi. din seminţia împărătească şi-au luat femei. dimpotrivă. iar Maria din cea a lui Iuda . adică din cea preoţească. În nici un loc din Noul Testament nu este afirmat explicit că Maria ar fi aparţinut stirpei davidice. iar după ei şi alţii. printr-o asemenea împletire au ajuns rudenii şi Elisabeta cu Maria”. E. Zigaben .

iar Gavriil zămislirea prin lucrarea Sfântului Duh. Maria punând în lumină zămislirea fără ispită bărbătească. Îngerul nu i se arată unui preot bătrân şi nici măcar unui bărbat. Maria este un fel de „purtătoare de cuvânt” a mesajului hristologic al autorului. unei tinere fecioare de condiţie socială modestă. 27 şi 34) în momentul în care are loc Bunavestire. în acelaşi mod în care e şi îngerul Gavriil: amândoi completează tabloul zămislirii lui Mesia. ci unei femei. Despre Maria se spune în două rânduri că era „fecioară” (în v. .

53. Când preotul a negat. ea s-a învrednicit să audă: „Fericită este ceea ce a crezut”. 2010. Fecioara a îndreptat greşeala. Ambrozie al Milanului. nu pare să se fi îndoit cu privire la faptul în sine. prin care mântuirea a fost gătită pentru toţi. de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. ci să fi întrebat de natura faptului. Performantica. Expunere la Evanghelia după Luca. Ed. p. când spune: „Cum va fi aceasta. Sf. Şi ea. Şi-a început lucrarea de la Maria. Iaşi. este cu adevărat fericită. Prin urmare. care este mai slăvită decât un preot. să fie prima care dobândeşte roada mântuirii de la Fiul ei”. Cel care va mântui lumea. astfel încât ea. a crezut că s-ar putea întâmpla. Nici nu este ciudat că Domnul. Căci este evident că cea care a întrebat cum ar putea fi.“Dar Maria. .

 Fecioara Maria a primit vizita îngerului Gavriil în perioada dintre logodnă şi căsătorie. Este soţia lui Iosif. Sfântul Luca ne spune despre Maria. E un fel de logodnă care are. . pentru încă un an. dar rămânea pe mai departe în casa părinţilor ei. din punct de vedere legal. iar căsătoria era consumată). ci numai cel legal. Dar Iosif nu este tatăl natural al lui Iisus.  În tradiţia iudaică privitoare la căsătorie existau două faze:  a) acordul legal matrimonial: tânăra devenea soţie legitimă. că era „logodită”. valoare de căsătorie. şi deci nu avea încă raporturi conjugale cu soţul ei.  b) în a doua fază logodnica era condusă la casa soţului ei. se află sub protecţia şi ajutorul lui. adoptiv.

Care a avut un rol determinant în cazul primei creaţii (Gen 1. . 2). fără să ştie de bărbat (v. constituie. un caz şi mai deosebit de zămislire decât cel atestat de mai multe ori. Faptul nou şi surprinzător petrecut cu Sfânta Fecioară Maria se poate armoniza perfect cu teologia unei noi creaţii în care Duhul lui Dumnezeu. între episoadele biblice. 34) zămisleşte. Faptul că o tânără fecioară. este prezentat din nou în lucrare. în cazul unor familii a căror sterilitate Dumnezeu a depăşit-o.

2. 5. nedumerirea Fecioarei: „Cum va fi aceasta. . 4. vestea adusă: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” (Lc 1. estompată de mesager prin cuvintele „Nu te teme!” (Lc 1. 3. 34). Domnul este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc 1.confirmarea asistenţei divine în procesul zămislirii pruncului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va umbri. de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc 1. 31). 28). 29-30). A. Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc 1. 35) şi 6. cuprinde şase elemente constitutive: 1.Evenimentul Bunei-Vestiri către Fecioara Maria. reacţia de teamă. 38). închinăciunea îngerului: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har. acceptarea mesajului: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1.pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine. B.

făcând astfel aluzie la textele profetice cu specific mesianic din Sof 3. har şi ajutor de la Dumnezeu. II. 14 [ronni] şi Zah 9. 9 [gheli]. 28b)». v. Dumnezeu ne descoperă deodată făgăduinţa şi vocaţia Fecioarei Maria: bucurie. Domnul este cu tine (haire.  Este probabil ca salutul îngerului adresat Fecioarei Maria să nu aibă conotaţia obişnuită a lui şhalom. keharitomene ho Kyrios meta soi. – închinăciunea îngerului: „ Bucură-te”  Prin închinăciunea îngerului Gavriil. ceea ce eşti plină de har.a.1. ci să redea ebraicul ronni (= bucură-te) sau gheli (= veseleşte-te). «Bucură-te. .

cu condiţia de a nu înţelege harul în sensul de har sfinţitor. favoare. dar. „Cea plină de har”  Cea de a doua expresie din salutul îngerului se referă la apelativul keharitomene (part. Forma pasivă a verbul haritoo pune accentul pe acţiunea lui Dumnezeu. bunăvoinţă.b. bunăvoinţă. de „favoare. graţie”). prin harul care a transformat-o. de la radicalul haris. II. ci. stare de har oferită gratuit”. perf. potrivit sensului grec. de aceea sensul nu se referă numai la „a manifesta un har dumnezeiesc”. „har.1. ci pune accentul pe rezultatul acestei acţiuni a lui Dumnezeu. pasiv al verbului cauzativ haritoo. Traducerea „plină de har” este posibilă. . se referă la starea prezentă a Mariei.

. subliniind că îndeplinirea misiunii nu depinde numai de puterea lor omenească.1. este folosită atunci când Dumnezeu cheamă un om pentru a-i încredinţa o misiune specială în slujba Sa. De obicei. se referă la ajutorul lui Dumnezeu. ho Kyrios meta soii”. „Domnul este cu tine. „Domnul este cu tine”  Cea de a treia expresie a îngerului. iar în limbajul biblic această expresie are o însemnătate precisă. II.c.

31.11.14 etc. nu în contradicţie cu Matei 1. . 2. Gavriil îi dă un nume. Iisus (Iesous) este un nume clasic.23 când Iosif asumă paternitatea legală prin numirea Pruncului. cf.). ebr. care totuşi va fi pus de Maria. „vei chema” (v. Este definită personalitatea Celui ce Se va naşte (vv. Is 7. îngerul Gavriil îi comunică mesajul. Marie. II. Gen 16. sau Ioşua.  Vestea propriu-zisă a naşterii lui Mesia este redată printr-o formulă tripartită: 1. căci ai aflat har la Dumnezeu”. Ieşua. abrevierea lui Iehoşua). care înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”. mama Sa. teoforic (cf. 31-33). care se referă la naşterea lui Mesia: „Nu te teme. 3. „vei naşte”. „vei lua în pântece”. După salut.2.

Titlurile pe care îngerul Gavriil le atribuie Pruncului Iisus:  „El va fi mare. 27. 32. în calitate de Dumnezeu. cf. titlul de „Fiu al Celui Preaînalt” reprezintă mai mult decât o insereţie în linia dinastică davidică. încât expresia „Fiul Celui Preaînalt” trece în prim-planul relatării. în mod sporadic apărând referiri la domnia veşnică a Sa. . 32).  Dacă tronul lui David este „dat” lui Iisus. 88. subliniindu-se atât demnitatea regală cât şi veşnicia împărăţiei Sale. 7. Profeţiile veterotestamentare privind naşterea unui Răscumpărător sunt legate în mod deosebit de poporul evreu şi dinastia davidică. 2 Regi 7.  „Fiul Celui Preaînalt (ho Hypsistos) Se va chema” (v. Sf. 33). 14). megas” (v. Iisus „va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Lc 1. Fiul are rezonanţă veterotestamentară în Ps 2. Luca inversează propoziţiile într-o manieră semnificativă.

întrebarea sa „Cum va fi aceasta. care nu a început viaţa conjugală cu el. 34) este întru totul firească în situaţia clar definită la început: ea este fecioară. ca în cazul lui Zaharia.II.3.  Nu este vorba de necredinţă. Nedumerirea Fecioarei Maria  Nedumerirea Fecioarei Maria. . de data aceasta. este una de uimire. ci de exigenţa de a înţelege sensul acestei maternităţi transcendente şi de a-şi încredinţa viaţa planului lui Dumnezeu. de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc 1.

35. ascunzând chivotul Legii (Exod 40.II. precum a acoperit Cortul Mărturiei. Gen 1. ea fiind numită de tradiţia ortodoxă Platytera.4. Pântecele ei a devenit mai cuprinzător decât cerul. 2). Puterea Celui Preaînalt va acoperi pe Maria.pruncul va fi „sfânt”. Conceput prin intervenţia Sfântului Duh -aluzie probabil la Duhul lui Dumnezeu (ruah Elohim) din momentul creaţiei (cf. fiind exclus orice raport trupesc. Confirmarea asistenţei divine  Confirmarea asistenţei divine se face în Lc 1. prin intervenţia directă a Duhului Sfânt. . Îngerul îi explică Fecioarei Maria «cum» Îl va zămisli pe Mesia. 34-35).

este acelaşi verb pe care-l foloseşte sf. Se subliniază încă o dată conceperea Sa fără relaţia trupească. Cel zămislit va vesti slava lui Dumnezeu şi va descoperi prezenţa Lui în mijlocul poporului său. Verbul episkiazein. a acoperi cu umbra”. . „a umbri. când descrie norul care-i acoperea cu umbra sa pe cei trei ucenici. Luca la momentul Schimbării la Faţă. în aşa fel încât va fi numit „Fiul lui Dumnezeu”.  De asemenea. prin accentuarea din folosirea adjectivului predicativ: „Cel ce Se va naşte Sfânt”.

 Îngerul îi dă un semn. trebuie să-i dea Mariei certitudinea că într- adevăr Dumnezeu a înfăptuit prin ea zămislirea unui Fiu. 36). despre care suntem încunoştinţaţi acum că este o rudenie a sa (synghenis). chiar dacă Fecioara Maria nu-l ceruse (v. Ceea ce s-a întâmplat cu Elisabeta. . Care este însuşi Mesia.

Cluj Napoca. dr. propusă de Preot Prof. care o aşază pe Fecioara Maria în linia drepţilor Vechiului Testament. John Breck. p.  Structura chiastică. 213: . doule Kyriou”. o expresie plină de rezonanţe biblice.II. Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii. 18) Fecioara Maria îşi oferă disponibilitatea sa totală. Ed. 2003. Fecioara Maria consimte necondiţionat  Comparativ cu atitudinea şovăitoare a lui Zaharia (v.5. declarându-se „roaba Domnului. Patmos.

ea porneşte la drum. III. ci şi să transmită mai departe vestea primită. prin care urechile şi pântecele Elisabetei (Lc 1. Duhul Sfânt a rostit. Prin amintirea Elisabetei. prin gura Elisabetei. adică bucuria mesianică s-a transmis în intimitatea fiinţei sale. 2. în ţinutul muntos al Iudeii. către cetatea unde locuia Elisabeta.41. ceea ce se va realiza în viitor . care ascultă salutul Mariei: 1.ca act voit de Dumnezeu.  Aici are loc un triplu eveniment. 3.cinstirea cu apelativul „Maica Domnului” a Mariei . petrecut prin atitudinea Elisabetei. se face pregătirea Fecioarei Maria de a o vizita  Fecioara Maria acceptă nu numai să zămislească prin lucrarea Duhului Sfânt.44) acceptă bucuria mesianică. salutul este perceput ca o formulă de binecuvântare. De aceea. . pruncul Elisabetei a săltat în pântecele mamei.

pentru toţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pun în practică. este „cea care a crezut”. 45). dar le depăşeşte prin comparaţia cu reprezentantele întregului gen feminin (cf. Expresia „Maica Domnului meu” constituie temeiul biblic ce stă la baza primului titlu pe care Biserica de mai târziu. 43). Este „binecuvântată” pentru Fiul pe Care-l va naşte şi este „binecuvântată” ca Maică a Domnului (Lc 1. 27). Lc 11. 13. 24) şi Iudita (Jud.  Fecioara Maria este chemată „fericită” (makaria). mai presus decât toate femeile. Este alăturată eroinelor biblice Iaela (Jud. 5. 43). Fecioara Maria devine.  pentru că „a crezut” (he pisteusasa. Rostirea profetică a Elisabetei subliniază 4 elemente-definiţii:  „binecuvântată” (euloghemene) de Dumnezeu este Maria. v. l-a acordat Fecioarei Maria: Theotokos. 18).  titlul Kyrios este dat acum Fiului Fecioarei Maria (v. prin hotărârea Sinodului al III-lea Ecumenic (Efes. 431). . datorită rodului pântecelui său. un model ideal.

fiind comparată cu Batşeba şi mama lui Belşaţar (Dan 5. Maria devine regină. 43) găseşte similitudini în nedumerirea lui David din II Sam 6. întrucât regele este „domnul meu”. 21 („La ce a venit domnul meu.  Pentru prima trimitere vechitestamentară s-ar găsi o analogie tipică între Maria şi chivotul Domnului. 9 („Cum va intra chivotul Domnului la mine?”) sau în II Sam 24. 10-12). regele. ca să vină la mine Maica Domnului Meu” (Lc 1. . 11 şi Lc 1. Întrebarea „De unde mie aceasta. chiar şi prin faptul că Fecioara şi chivotul au mai rămas în acel loc încă trei luni (II Regi 6. De aici apare şi expresia formulată în Acatistul Bunei Vestiri de „chivot însufleţit”.  Pe baza celei de a doua referinţe din Vechiul Testament. 56). la robul său?”).

când. . doreşte să preaslăvească pe Dumnezeu pentru darul primit: naşterea cu trup a Fiului Său. de faţă cu Elisabeta. Cântarea Sfintei Fecioare Maria sau „Magnificat” (Lc 1. având-o în frunte pe Miriam.b. după eliberarea din Egipt – Exod 15). care traduce primul cuvânt rostit de Fecioara Maria –„măreşte”. sora lui Moise. III. Cântarea face parte din imnele de preamărire a lui Dumnezeu (după modelul cântării intonate de o parte a poporului Israel. 46-54)  Numele de „Magnificat” provine din latinescul magnificat.

Puternic”. mine şi nu vei uita pe roaba şi mi-a dat fiu”… Ta…” Prima parte (segmentul B) Prima parte (segmentul A’) Lc 1. născut lui Iacov un fiu.8: Iar sufletul meu să se Măreşte sufletul meu pe bucure de Domnul. 9 „Sfânt şi înfricoşător acum mă vor ferici toate născut. 46: Şi a zis Maria: Ps 34. tem de Dânsul”. 48b: „Că iată de Gen 30. lucruri mari şi înfricoşătoare pe care le- au văzut ochii tăi”. bucura- Mântuitorul meu. Cel ce a făcut cu tine ce se tem de El”. Lc 1. 21: „El este lauda ta şi El este neam şi în neam spre cei din veac în veac spe cei ce se făcut mie mărire Cel Dumnezeul tău.47: Şi s-a bucurat duhul Avacum 3.18: Ci eu voi tresălta meu de Dumnezeu. neamurile”. Mântuitorul meu! Prima parte (segmentul A) Lc 1. să se Domnul. 48a: I Regi 1. Lc 1. mă-voi de Dumnezeu. veselească de mântuirea lui. 32 „A zămislit Lia şi a „Că a căutat Doamne. 17: „Iar mila Domnului Lc 1. 49b: „Sfânt este Ps 110. de veselie în Domnul. este numele Lui”. 13: „Spre fericirea mea s-a Lc 1. Prologul cântării Sfintei Fecioare  Lc 1. 50a: „Şi mila Lui în Ps 102. Dumnezeule Savaot. că mă vor ferici femeile!” numele Lui”. căruia I-a spre de vei căuta la întristarea roabei pus numele Ruben. 49a: „Că mi-a Deut 10. 11: „Atotputernice Gen 29. . zicând: „A smerenia Tale şi-i vei aduce aminte de căutat Domnul la smerenia mea roabei sale”.

53a: „Pe cei flămânzi I-a Ps 106. Lc 1.A doua parte (segmentul C) Lc 1. 15: „Scaunele celor mai puternici de pe tronuri mari le-a surpat Domnul şi a pus Lc 1. 52b: Şi a înălţat pe cei pe cei blânzi în locul lor”. lui Avraam şi seminţiei lui. 11: „Tu ai smerit ca pe un Său. Finalul „Magnificat”‐ului Lc 1. 9: „Că a săturat umplut de bunătăţi suflet întristat şi suflet Lc 1. deşerţi”. A doua parte (segmentul C’) Lc 1. cu braţul Lc 1. rănit pe cel mândru. smeriţi”. 51: „Cel ce dă biruinţă Israel. 51b: Risipit-a pe cei mândri puterii Tale ai risipit pe vrăjmaşii în cugetul inimii lor”. 55: Precum a grăit către părinţii noştri. şi cu urmaşii lui din mila sa” veac în veac”. 54: „A sprijinit pe II Regi 22. . 51a: „Făcut-a tărie cu braţul Ps 89. 52a: „Coborât-a pe cei Sir 10. în veac”. ca strălucită regelui Său şi face milă cu să-şi aducă aminte de unsul său David. bunătăţi”. 53b: Şi pe cei bogaţi I-a scos flămând a umplut de afară. Tăi”. A doua parte (segmentul D) Lc 1. slujitorul Său.

aşadar nu propria preamărire ca mamă a Domnului. . 57). o femeie.  Lauda Mariei. şi s-a înapoiat la casa sa [la Nazaret]». Ea cântă. care-l vor mărturisi pe Fiul născut cu trup din ea. într-un mod unic. acoperind cu binecuvântare o singură persoană. Versetul final (v.55) subliniază că evenimentul întrupării împlineşte făgăduinţele făcute „părinţilor noştri. 36) şi naşterea lui Ioan: «Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni. v. ci ridicarea tuturor celor smeriţi. lui Avraam şi seminţiei lui până în veac”.  Versetul 56 înregistrează pur şi simplu intervalul dintre «a şasea lună» (cf.  Menţionarea celor trei luni au scopul de a introduce istorisirea naşterii lui Ioan (cf. prin El. Ordinea prin care lauda personală precede pe cea universală exprimă legea fundamentală a iconomiei mântuirii: Dumnezeu descoperă mila Sa pentru toţi. a preamăririi maternităţii sale nu este adusă Fiului ce i-a fost dat. v. ci milostivirii divine de care Dumnezeu a învrednicit-o înaintea generaţiilor viitoare.

pregătind relatarea paralelă despre naşterea lui Iisus. 80). 67-79: Benedictus) şi se încheie cu o scurtă informaţie despre creşterea Sfântului Ioan (v. dar pentru naşterea Sfântului Ioan relatarea se concentrează în jurul punerii numelui şi al reacţiei de bucurie şi de uimire a vecinilor şi a rudelor. .  Acest lung text prezintă persoana şi misiunea Sfântului Ioan Botezătorul.IV. pe când în descrierea naşterii lui Iisus autorul evidenţiază împrejurările istorice. Simetria celor două tablouri paralele continuă dipticul vestirilor. Relatarea detaliată a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (vv. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi Cântarea preotului Zaharia (Lc 1. 57-66) încadrează imnul de laudă şi de mulţumire adus de preotul Zaharia lui Dumnezeu (vv. vestea şi bucuria păstorilor. topografice. 57-80)  Episodul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul inaugurează dipticul narativ despre naşterea celui mai mare profet născut din femeie şi despre naşterea Mântuitorului Hristos.

circumcizia şi punerea numelui Botezătorului  vv. 80: Creşterea Sfântului Ioan Botezătorul în pustie . 57 .66: Naşterea. 67 .79: Cântarea preotului Zaharia  v. Structura textului este constituită din trei părţi:  vv.

femeia ta. Verbul gennao este folosit de obicei pentru a indica actul de procreaţie al tatălui şi foarte rar se referă la aducerea pe lume a unui prunc de către o femeie.Naşterea Sf.. egennesen». «Dumnezeu S-a milostivit». îţi va naşte un fiu.  Bucuria bătrânilor părinţi pentru naşterea fiului atât de dorit s-a răspândit printre «vecini şi rude» (v. .». Astfel ei sunt cei care «nasc. traduce adeseori ebraicul hen sau haninah şi corespunde etimologiei numelui Ioan: Io-hanan. însă expresia este corectată cu ajutorul pronumelui care se referă la tatăl pruncului: «Elisabeta.. «milă». în timp ce femeile zămislesc şi nasc (tikto). 58). 57). religioşi: «Domnul a mărit mila Sa» faţă de Elisabeta şi Zaharia. 57-58)  Elisabeta a născut (egennesen) un fiu» (v. Elisabeta este subiectul verbului gennao. Ioan Botezătorul (Lc 1. Motivul bucuriei este exprimat în termeni specifici. Termenul eleos.

63).  Insistenţa cu care Zaharia pretinde să se urmeze indicaţiile date de îngerul Gavriil demonstrează că el crede cu adevărat şi se supune voinţei lui Dumnezeu. apoi a lui Zaharia. însă vecinii şi prietenii ignoră acest fapt şi vor să-i fie dat numele tatălui (v. Lc 1. binecuvântând pe Dumnezeu» (v. 59-66)  Zaharia şi Elisabeta. 2-9). după ce a scris numele Ioan pe o tăbliţă (pinakidion): «şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea.12) şi. 59). Circumcizia era semnul legământului lui Dumnezeu cu Avraam (cf. . în iudaismul târziu. prin intermediul ei. la opt zile de la naştere au circumcis pruncul. Gen 17. Vindecarea muţeniei a fost imediată. De ritul circumciziei. era legat şi cel al punerii numelui. reconfirmă alegerea numelui (vv. Circumcizia şi punerea numelui (Lc 1. Ios 5. 64). Intervenţia Elisabetei mai întâi.  Din vestirea îngerului cunoaştem deja numele pruncului (cf. fiecare prunc de parte bărbătească din Israel devenea membru al poporului ales şi moştenitor al făgăduinţelor divine (cf. 13). potrivit Legii mozaice. 60 .

 67 ‐ 79)  Preotul Zaharia a revenit la slujirea din care căzuse prin necredinţa sa. În cântare. Cântarea lui Zaharia sau „Benedictus” (Lc 1. Zaharia recunoaşte că este deja depăşit de lucrarea profetică ce se lucrează în persoana lui Ioan ca „profet al Celui Preaînalt”.  Benedictus. este numele preluat din traducerea latină a primului cuvânt din imnul preotului Zaharia. pronunţând nu numele pruncului Său (pe care îl scrisese pe tăbliţă) ci pe cel al lui Dumnezeu. printr-o rugăciune-cântare de preamărire. fiind exprimat în limba română prin „Binecuvântat este Dumnezeu”. străbătută de un puternic accent profetic şi etnic. .

1. cuprinse în secţiunea mai largă a v. 76)]. .  Dacă socotim că v. 68-78. dar cea mai completă pare a fi aceea care aminteşte de două învelişuri: două structuri mici (v. 2. 70) – „Iar tu. pruncule. S-au propus diferite structuri care au ancorare în text. Prima tratează despre mulţumirea îndreptată spre Dumnezeu. Care trimite pe Mesia să mântuiască pe Israel. prooroc al celui preaînalt te vei chema” (Lc 1. 70 şi 76 sunt miezul celor două structuri. marcate prin termenul „profet”. Imnul expus de Zaharia apare ca un cântec tipic iudaic. vom observa că Zaharia adaugă pe fiul său în suflul revelaţiei profetice dezvoltate în istoria poporului evreu [„cum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac” (Lc 1. 68- 72 şi 73-78). iar a doua structură – îndreptată spre pruncul Ioan – afirmă rolul acestuia de profet şi Înaintemergător.

 O altă împărţire a cântării lui Zaharia propune structura în două părţi: vv. Care împlineşte făgăduinţele Sale prin întruparea lui Hristos (vv.75). 76-79. 1. se află în prelungirea şi linia Psalmilor 40. 2. 36 (deşi este folosită la încheierea unei laude aduse lui Iahve) sau III Regi 1. Prima parte a cântării lui Zaharia este o mulţumire (sau eulogia) dedicată intervenţiei lui Dumnezeu. 13.  Formula-rugăciune: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu”. 68 . 68 . 71. iar cea de a doua parte este o genethliakon. O formulă aproape identică celei rostite de Zaharia găsim la I Cron 16.75 şi vv. 20 şi 105. 48. când este folosită de David cu prilejul întronării lui Solomon. . 48. adică o profeţie despre viitoarea misiune a noului-născut.

12). 19. Expresia „a făcut răscumpărare” are corespondent în Ps 110. 1. Vocabularul şi imaginea răscumpărării sunt clasice în Sfânta Scriptură. Exod 6. 34. Is 10. Exod 32. Dezvoltarea binecuvântării lui Zaharia aminteşte de trei lucrări ale lui Dumnezeu exprimate de verbele „a cercetat”. a răscumpărat şi a ridicat putere de mântuire în casa lui David (Lc 1. pentru a indica eliberarea din robia Egiptului. 6. 68b-69).4). în contextul de faţă are o conotaţie pozitivă. în vederea mântuirii. 9. care uneori are scopul de a-l pedepsi pe Israel (cf. Cercetarea lui Dumnezeu. referindu-se nu la un eveniment trecut (cum ar fi naşterea pruncului Ioan) ci mai degrabă la iminenta naştere a lui Iisus. „a făcut” şi „a ridicat”. Dumnezeu a cercetat. Astfel. datorită căreia Israel a devenit poporul lui Dumnezeu (cf. . 2.

Ps 17. 17). slujitorul său”. Termenul stilizat literar „corn” este derivat din podoaba craniană a vitelor. . 3. 69: „Şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David. Lc 1. fiind înţeles ca titlu ce defineşte pe trimisul lui Dumnezeu. este atribuită «Fiului lui David» (cf. Ps 131. 10 .. 3) sau a Unsului Său (cf.Lc 1. 1 Regi 2. în casa lui David. Titlul «cornul mântuirii». keras soterias. keras soterias».. 69). slujitorul Său» (v.17). 32). pe Care Dumnezeu «L-a ridicat (egeiren). din neamul lui David. «Puterea de mântuire. Ridicarea cornului. Mântuirea lui Dumnezeu este imediat calificată în relaţie cu Hristos. este un semitism care indică puterea lui Dumnezeu (cf. care simbolizează puterea şi tăria (cf Deut 33. adică lui Iisus Hristos. ca semn al puterii este sugerată de Ps 148. precum Mesia. 14.

105. Ps. răscumpărarea sau mântuirea săvârşită de Hristos constă în eliberarea de păcat şi de sub stăpânirea celui-rău.10) se referă la eliberarea de duşmanii personali şi naţionali.71-72: „Şi să facă milă cu părinţii noştri.Lc 1. Orizontul veterotestamentar (cf. 20. 17. sunt evidenţiate lucrările lui Dumnezeu: a face milă cu părinţii şi a aminti legământul făcut cu Avraam (Lc 1. ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt”  Versetul 70 interpretează actul mântuitor al lui Dumnezeu ca o împlinire a promisiunilor făcute profeţilor de a-i apăra de duşmani (v. din nou. 70-71). 71). v. Termenul „legământ” (diatheke) este exprimat ca un jurământ al lui Dumnezeu către patriarh. .  Răscumpărarea adusă de Hristos este descrisă ca fiind „ mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi” (v. însă. 77). Prin două verbe la infinitiv. potrivit realităţii neotestamentare şi a Evanghelistului Luca (cf. 72).

înaintea feţei Sale.. Lc 1. pentru totdeauna. ci cel făcut cu Avraam (cf.75: „Să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate.17). Legământul de care Şi-a amintit Dumnezeu nu este cel încheiat cu Moise. .. eliberându-l de duşmanii care-l împiedicau să o facă. Gen 22.”  Legământul lui Dumnezeu cu patriarhul Avraam consta într-un jurământ (horkos) făcut de Dumnezeu şi se întemeia pe făgăduinţa de a da poporului posibilitatea de a-I sluji şi de a trăi potrivit Legii.  Zaharia se face purtătorul de cuvânt al iudeului care aştepta de la timpurile mesianice condiţii prielnice pentru a putea trăi o viaţă religioasă şi morală «în sfinţenie şi în dreptate en hosioteti kai dikaiosyne» (v. 75).

5) adică un cult “duhovnicesc”). 6. 14 ş. 1 Pt 2. la cultul pe care atât vechiul Israel. 5. Tit 2. 1 Pt 2.9. Rom 9. noul popor al lui Dumnezeu. Apoc 1. ca «neam sfânt şi preoţie împărătească» (cf.1. sunt datori să I-l aducă lui Dumnezeu. Exod 19.12. în primul rând. 6). Ios 24. 12. Această slujire necesită o dublă dimensiune: «în sfinţenie şi în dreptate»..u. ea trebuie să îmbrăţişeze întreaga existenţă a omului religios (cf. cât şi creştinii. Slujirea aceasta se referă. 1. .

de fapt.  El este ultimul dintre profeţi. care constă în iertarea păcatelor.  El aduce «cunoştinţa mântuirii. de recunoştinţă. de cunoaştere practică. pruncule. 3-5 şi Mal 3. Is 40. 1. Naşterea şi misiunea lui se află la confluenţa dintre cele două Testamente. la cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu ca Mântuitor.  Dubla slujire a Sfântului Ioan. prooroc al Celui Preaînalt te vei chema  Cea de a doua parte a cântării lui Zaharia se concentrează asupra persoanei Sfântului Ioan şi a misiunii sale viitoare în legătură cu venirea lui Mesia (v. de înţelepciune. 77). gnosis soterias» (v. «ca să îl facă cunoscut adică şi să-L arate Iudeilor pe Hristos . de Precursor şi de Profet. iar scopul misiunii sale este acela de «a găti căile Domnului» (cf. 23). constă şi în efortul de a problematiza poporul în legătură cu valoarea timpului prezent şi de a-l ajuta să trăiască experienţa mântuirii aduse de Hristos.76: Iar tu.u.că Acesta este mântuirea lor». «Cunoştinţa mântuirii» se referă. de credinţă. 76 ş.). . în care şi prin care toţi oamenii au devenit părtaşi mântuirii oferite de El. Lc 1. Termenul gnosis trebuie înţeles în sensul semitic.

18). 42. Lc 4.  Sf. Lc 1. Ier 23.1. Ps 106. 8.78: „ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus”  Tema iniţială a „cercetării” (cf. Acest termen trebuie înţeles în legătură cu „Steaua lui Iacob” (cf. Misiunea lui Hristos tocmai aceasta este. Care a venit să «lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii» (cf. 68) este reluată acum şi dezvoltată printr-o imagine foarte poetică: «ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus (episkepsetai hemas anatole ex hypsous)». v. Zah 3. adică Hristos. potrivit profeţiilor din Is 9. substantivul anatole traduce şi ebraicul semah. Num 24. .1. ca Odraslă din seminţia lui David. 5. 6. „mlădiţa” care a răsărit din tulpina lui David (Is 11.  În versiunea greacă a Vechiului Testament. o va aduce poporului Său. Luca exprimă prin aluzia la această profeţie calitatea de luminător spiritual pe care Iisus.12).7 (cf.17).10).

80). Sf.  Versetul 80 este primul «sumar» narativ întâlnit în opera Sfântului Luca şi rezumă creşterea copilului Ioan. 80)  Fără să mai fie menţionaţi părinţii săi (probabil că muriseră între timp). Luca precizează că Ioan (copil. Samson (Jud 13.Creşterea Sfântului Ioan în pustie (v. 24) şi Samuel (1 Regi 2. 8). în termenii în care Vechiul Testament descrie creşterea lui Isaac (Gen 21. sau tânăr adult) trăia în «ţinuturi pustii (en tais eremois) până în ziua arătării lui (anadeixeos autou) către Israel» (Lc 1. 21). .

 În legătură cu expresia „primul născut” Scriptura foloseşte expresia aceasta ca în textele: „Eu sunt Dumnezeu primul şi ca Mine nu este altul” (Is 44. 6).V. . 27). Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut de Dumnezeu (prototokos). Naşterea lui Iisus (Lc 2. 6‐7)  „Când s-au împlinit zilele ca ea să nască” (v. când zice: „Eu voi aşeza pe întâiul-născut acela mai presus de regii pământului” (Ps 88. Expresia „primul născut” arată că Fecioara a născut nu un simplu om. 6). nu înseamnă aici primul născut între fraţi trupeşti. ci primul şi ultimul. David însuşi vorbeşte despre acest Fiu prim-născut. Titlul de Unul-Născut nu implică faptul că Maria ar mai fi avut şi alţi fii. ci pe Fiul din Tatăl.

care naşte în condiţii umile. făcând aluzie la textul din Isaia 1. De aceea Maria şi Iosif găsesc loc într-o grotă din apropierea casei de oaspeţi.  Pruncul Iisus este culcat în iesle (fatne) pentru că nu mai era loc de găzduire (katalyma) pentru ei (cf. 3: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său. Boul şi asinul au fost introduse mai târziu de tradiţie (Sf.  Nu se spune în text nici că Iisus S-a născut iarna. aşezarea în iesle. fie pentru adăpostit animalele domestice în apropierea Betleemului. Iustin). Evanghelistul se referă la o cameră mai mare a unei case de oaspeţi sau a unui han. care era folosită de obicei fie pentru locuit. 12).  Prin termenul katalyma. dar Israel nu Mă cunoaşte. v. 7). vestirea păstorilor (v.  Textul nu vorbeşte de prezenţa animalelor. unde nu mai aflaseră loc şi pentru ei. . poporul Meu nu Mă pricepe”. sugerează grija maternă a Mariei. Înfăşatul Pruncului.

10. 28) constituie manifestarea prezenţei lui Dumnezeu însuşi.  Revelaţia propriu-zisă (vv. Naşterea lui Iisus este o „veste bună”. Iez 1. lipseşte numai reacţia umană. Revelaţia făcută păstorilor (Lc 2. ci „tot poporul” (laos). Care.7. 8 . . Beneficiarii acestei mari bucurii nu sunt numai păstorii. aducătoare de mare bucurie (hara megale).14)  În timp ce stăteau de strajă noaptea la turmele care se aflau pe câmp. prin intermediul unui înger (anghelos). Exod 16. cf. Lumina strălucitoare (doxa. 9-12) conţine multe elemente care amintesc vestea adusă de îngerul Gavriil lui Zaharia şi Fecioarei Maria. adică viitoarea comunitate întemeiată de Hristos înviat. comunică păstorilor mesajul Său. păstorii sunt destinatarii unei revelaţii.

   Lui Iisus. Domnul. şi Lc 2.  Acest Prunc este Mântuitorul şi Domnul.7). . Semnul (semeion) dat păstorilor este Pruncul  „înfăşat” şi culcat în iesle (cf. Hristosul. Căruia îngerul îi atribuie trei titluri  postpascale: Mântuitorul. titluri care‐I  vor fi atribuite şi după învierea din morţi.

. Iosif.16: “Şi grăbindu‐se. culcat în iesle”. ordinea Maria. au venit şi au aflat pe Maria şi  pe Iosif şi pe Prunc. exercitând rolul de tutore.  Astfel.  Maria medita („păstra în inima ei”) la cuvintele şi  însemnătatea evenimentelor la care a fost martoră  (2. Prunc denotă că Iosif a  luat‐o pe Fecioară în casa şi sub ocrotirea sa.19. împreună  cu Pruncul (altfel ar fi de neînţeles pentru ce s‐au  deplasat la recensământ).51.11).Lc 2.  Versetul se încheie cu precizarea că păstorii au găsit  semnul prezis de îngeri. precum făcuse Iacov patriarhul faţă de Iosif la  Gen 37.  În contrast cu vestirea publică săvârşită de păstori.

21)  Tăierea împrejur a Mântuitorului (Lc 2.59‐66).21) este amintită  lapidar.31). prin mărturia a două persoane  venerabile. . VI. aşa  cum fusese vestită Fecioara Maria de către înger (Lc 1. Dacă după numirea lui  Ioan apare lunga cântare‐profeţie a preotului Zaharia.  aceasta fiind exprimată.  iar în plan secundar pentru a arăta că învăţătorul aparţine  poporului iudeu. Tăierea împrejur a Mântuitorului (Lc 2. deşi nu are aceeaşi amploare  ca la circumciderea lui Ioan Botezătorul (Lc 1.  împlinind  prevederile  Legii  dată  de   Dumnezeu   lui Moise.  Amintirea acestui eveniment. la  numirea lui Iisus (care înseamnă „Domnul mântuieşte” din  ebraicul Ieşuah) nu apare nici o formă profetică deosebită. pentru a sublinia  punerea numelui de Iisus.  subliniază că Pruncul avea trup real. la prezentarea şi închinarea Pruncului în  Templul din Ierusalim.

 15). 2. Probabil în Palestina. Expresia „curăţirea lor” este probabil  un mod de a aminti de vizita la templu. VIa. oferind ca jertfă nu un miel ci două turturele şi doi pui de  porumbei. dar nu avem vreo confirmare din surse contemporane  Evangheliei. accentuând semnificaţia  prezentării Pruncului înaintea Domnului. 12.  Expresia din Exod 13. conform stării economice precare a părinţilor Pruncului. Maria şi Iosif s‐au conformat prevederilor  legale. 2 ceremonia curăţirii era făcută în  beneficiul mamei şi nu a copilului.  Luca nu accentuează starea economică.12 pare confuză atunci când se referă la  ceremonia de răscumpărare a întâiului născut şi nu la punerea acestuia  înaintea Domnului – obicei pentru care nu există prevederi legale în  Vechiul Testament. ci faptul că părinţii Pruncului  împlineau prevederile Legii.  Părinţii trebuiau să „răscumpere” pruncul întîi‐născut prin plata a cinci  sicli de argint (cf Num 18. . deoarece ea singură devenea  necurată după naşterea copilului. cele două ceremonii erau  combinate.  Aducerea la Templu a Pruncului  Conform textului din Lev.

 ci că aştepta  pe Hristosul.  Paralelismul dintre Zaharia şi dreptul Simeon se exprimă  prin actul binecuvântării adresate lui Dumnezeu.] de Dumnezeu (2. Despre primul Luca spune că era drept şi  temător/pios [eulabes în gr.Dreptul Simeon  În legătură cu aceste evenimente de la Templu sunt descrişi  Simeon şi Ana. iar aici  Simeon ţine în braţe pe Stăpânul. după cum Duhul Sfânt i‐a vestit: „că nu va  vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului”  (Lc 2. iar tatăl laudă pe „Domnul  Dumnezeul lui Israel. cerând eliberare. că a cercetat” poporul Său. .  Din text nu reiese că Simeon ar fi fost bătrân. şi Duhul  Sfânt era asupra lui”. acolo  Ioan rămâne lângă mama sa. 26). 25)  „aşteptând mângâierea [paraklesis] lui Israel.

.  Termenul „cuvânt” redă grecescul rhema.  Termenul grecesc apolueis va fi preluat cu sens de „sfârşit” în limbajul liturgic al slujbelor divine Verbul „apoluo” are sens de „a elibera”. „ a trimite afară”. „a ierta”.”  Acum. „a pleca”.. dar şi complementaritatea între „cuvântul Tău” şi „ochii mei”. „a părăsi”. “Acum slobozeşte. „a divorţa”. . ca forme cognitive şi relaţionale în dimensiunea duhovnicească. ci urmarea lui Hristos – Robul Domnului (cf Is 53) prin supunere liber consimţită. În Noul Testament expresia „robul lui Dumnezeu” nu mai implică gesturi umilitoare.  Robul” este cuvântul ce desemnează statutul unui slujitor sau a unui „împreună-slujitor”. prin aceea că se referă la cuvântul înţeles ca revelaţie divină exprimată prin viu grai sau prin scrierile inspirate. diferit ca sens de logos.  Este evidenţiată relaţia rob-stăpân. când timpul profeţiei a trecut.

dispare distincţia de „popor ales”.26. 50-51). De aceea. fiind în acest verset folosit cu sens soteriologic. lui Elcana şi Ana (I Regi 2. propoveduit de Apostolii Săi.  După cântarea biblică.  Prin Hristos. deoarece El este mântuirea tuturor. 34). cât şi ca gest sacru (Lc 9. 10.  „Pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Hristos va fi „pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Lc 2. Binecuvântarea are sens atât ca mărturie a cuvintelor. dar nu în calitate de preot. această „mântuire” va fi încercarea prin care mulţi din Israel vor cădea. Termenul etoimazo are sens de pregătire a creaţiei. . 5 prin care se afirmă că „tot trupul va vedea mântuirea Lui”.27). ci ca manifestare a Duhului Sfânt care lucra prin el (Lc 2. Luca precizând universalitatea mântuirii adusă de Domnul Hristos. Aluzii biblice desco- perim în binecuvântarea dată de Eli judecătorul. 24. ca împlinitor al credinţei şi nădejdii oamenilor. de împlinire a mântuirii. 16. dar şi de proniere a ei. „Că au văzut ochii mei mântuirea Ta” sunt cuvintele bătrânului Simeon care fac aluzie la textul din Is 40. 20). bătrânul Simeon recurge la binecuvântarea pe care o dă părinţilor şi Pruncului adus la Templu. Mântuirea se realizează în Hristos. prin înlocuirea „neamurilor” cu „popoarelor” Sf. 25.  „Înaintea tuturor popoarelor” este o aluzie biblică din Is 52.

25-27. prin misiunea Sa. urmează exprimarea la singular. amintirea acestei profeţii confirmă că unul din izvoarele Evangheliei a treia este mărturia Maicii Domnului. dar nici prezenţa Fecioarei îndurerate la picioarele crucii (cf. Fecioara Maria este anunţată că prin sufletul ei va trece sabie.34). Dacă până aici dreptul Simeon a folosit un limbaj neutru sau la plural. Luca prezintă suferinţa Maicii Domnului reiese că ea va fi maica tuturor celor ce vor crede în Iisus Hristos.  Deşi Sf.Profeţie despre Prunc  Pruncul. va fi un semn (în greceşte semeion) al contradicţiilor (antilegomenon) dintre oameni. Luca nu prezintă împungerea în coastă cu suliţa. In 19. ca „Maică a durerii”. . adresată Maicii Domnului.  Din modul cum Sf.

iar prezenţa bărbatului şi femeii la un loc confirmă că mântuirea este oferită tuturor.  Alături de Simeon. pentru slujiri diferite. slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni”) (Lc 2. cum ar fi mama lui Samuel (I Regi 1-2) şi femeia lui Tobit (Tob 1. paronimul lui Fanuel – smulge binecuvântarea lui Dumnezeu. 4). 3) fiind exemple ale femeilor pioase. Amintirea vieţuirii cu bărbatul ei timp de şapte ani. 14) şi soţia lui Isaia (Is 8. 20. 11. 1. Hulda (IV Regi 22. cu numele Ana. 13). profetesa asigură mărturia necesară veridicităţii în Israel prin „gura a doi sau trei martori” (Deut 19. la aşteptarea lui Mesia. 9). Luca valorifică genealogiile iudaice oficiale. alături de triburile lui Iuda. supuse trimiterii divine speciale. 15). 2. trimite la eroina Iudita din Israel (Iudit 16. indiferent de gen. Fenomenul profetic nu se manifesta doar asupra bărbaţilor.  Au fost identificate şi alte femei remarcabile din Vechiul Testament.  Vârsta înaintată pe care Ana proorociţa o avea. Amintirea tatălui ei – Fanuel = „faţa lui Dumnezeu” – trimite cu gândul la lupta de la pârâul Iaboc (Gen 32. participă. tribul sau seminţia Aşer. 37) evocă participarea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel la slăvirea lui Dumnezeu. 38). şi a văduviei de 84 de ani (adică 12 x 7 = 84). 20). Debora (Jud 4.  Fanuel apare ca nume de persoană în genealogia de la I Cron 4. strămoşii „exprimă” împlinirea aşteptării „tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim” (Lc 2. care precede conduita sa („nu se depărta de templu. Proorociţa Ana  Profetesa Ana semnifică „cea graţioasă”. Prin Ana. Mariam (Ex 15. . 31) unde Iacob – numit de atunci Israel. 4. fără a omite şi informaţiile istorice păstrate în genealogia privată pe care o foloseşte la Lc 3. 23-38.  Prin proorociţa Ana. localizat(ă) în vestul Galileii înainte de robia babiloniană. Prin acest amănunt Sf.

conform prescripţiilor din Ketubot 50 şi Ioma 82a. la vârsta de 12 ani. cetatea de rezidenţă a lui Iisus (Lc 2. Luca nu aminteşte direcţia unde s-au îndreptat Iosif. el trebuia să înceapă a posti. la începutul drumului dacă Iisus este cu ei. Totuşi aceştia erau acceptaţi la călătoria religioasă ca însoţitori. nu poate constitui o piedică insurmontabilă pentru edificarea credinţei. Maria şi Pruncul după momentul prezentării la Templu. sau la cel al  rudelor şi cunoscuţilor. cu prilejul Paştilor. după Matei. fiind conştient de faptele sale. căutând pe Iisus timp  de trei zile.  Maria şi Iosif s‐au asigurat. după o primă etapă mai lungă. 40‐51  Faptul că Sf. are loc în Nazaret. deoarece aghiograful insistă mai ales asupra simbiozei trup-duh în creşterea Pruncului. la Templu. pe drum oferind  Copilului posibilitatea de a „migra” de la grupul bărbaţilor la cel al femeilor.  Când un băiat împlinea 12 ani. Deruta Mariei şi a lui Iosif a fost deosebită. până L‐au găsit în mijlocul învăţaţilor.  Distanţa între Nazaret şi Ierusalim (aproximativ 120 km) putea fi parcursă de convoiul pelerinajului în trei-patru zile. obligaţia pelerinajului nefiind precizată la femei şi copii.  Un eveniment inedit în viaţa Mântuitorului este pelerinajul la Ierusalim. declanşat de recensământul lui Quirinius în cetatea Betleem.  Încheierea periplului din Iudeea. . faţă de prezentarea primejdiilor amintite în Ev. Pelerinii plecaţi din Galileea erau nevoiţi să treacă şi prin Samaria (probabil un popas făcându-se la Sichem). spre cetatea lui David. Iisus la 12 ani Lc 2.  Unii bărbaţi făceau pelerinajul doar o singură dată pe an. Era această vârstă semnul că un copil ajunge la maturitatea morală.39).

 Expresia „la picioarele” unui rabin (învăţat) era echivalentă cu „a fi ucenic”. 49 arată hotărârea responsabilă a Fiului de a împlini lucrarea  Robului profeţită de Isaia la capitolele 40‐55. Filiaţia divină este greu înţeleasă. . aghiograful folosindu-le pentru a confirma sensul expresiei „umplându-se de înţelepciune” (Lc 2. care vede cum Pruncul (brefos Lc 2. ca fiind superioară celei legale. ci confirmarea filiaţiei divine. în public. ochii celor de pe margine fiind focalizaţi asupra comportamentului izvorât din gândirea personajului central. simte atracţia spre „cele ale Tatălui”.  La evangheliştii sinoptici a „sta în mijloc” are sensul de a fi în centrul discuţiei sau a unei controverse. 49] nu este o formă de răzvrătire. 43) în ritmul normal de creştere al unui copil. devenit Copilaş (to paidion Lc 2.  Răspunsul lui Iisus [„De ce era să Mă căutaţi? Oare. exprimându-se ca Învăţător atunci când face distincţia între tatăl legal şi Tatăl fiinţial. Verbele „ascultând” şi „întrebând” confirmă existenţa unui dialog constructiv. 16). 40). temporale. prin această precizare Evanghelistul dorind să evidenţieze calitatea Domnului de interlocutor cu aceeaşi ştiinţă şi pregătire ca şi a celor din perimetrul cercului de învăţaţi. nu „la picioarele” lor. chiar dacă pare a avea o oarecare severitate. 40) şi apoi Copil (Iesous ho pais Lc 2. doar de Mama Sa. nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Lc 2. Copilul Iisus se afla „în mijlocul” învăţaţilor. prin care se manifestă libertatea  Mântuitorului ca Învăţător suprem şi Mare Preot. „a urma” metodele de exegeză ale unui erudit (în cercetarea Legii şi a obiceiurilor iudaice în cazul nostru).  „Trebuie” din Lc 2.

. 40 şi 52 atestă dezvoltarea  armonioasă psiho‐fizică a Copilului Iisus. Lc 2. Sf. evitând  speculaţiile fanteziste din apocrifele care mitologizau  viaţa şi faptele Domnului Hristos. Luca punctează acest eveniment în  favoarea unei vieţi normale a Cuvântului Întrupat. vârsta [elikia are  deopotrivă sens de „vârstă” şi „statură”] şi harul) închid  ciclul numit „Evanghelia copilăriei”.52  Cele trei elemente (înţelepciunea.  “Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul  la Dumnezeu şi la oameni”.  Rezumate din Lc 2. Finalul din Luca 2  Fără a urmări o biografie completă a lui Iisus Hristos  din Nazaret. dar nu rup cele  două capitole de restul scrierilor lucanice.

ILIE MELNICIUC PUICA PR. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 1 . CONF. DR. Noul Testament – suport de curs An I sem.2 SUPORT DE CURS INTRODUCERE ÎN NOULUI TESTAMENT PR. CONF.

Totuşi au existat voci.Kata Ioanin”. ILIE MELNICIUC PUICA 2 . 4. cea a lui Ioan. chiar şi în vechime. 1. unul dintre ucenici. 3 Epistole din canonul celor soborniceşti şi Apocalipsa. fiul lui Zevedeu.” (după Werner G.. în special. până sub Traian (98-117). 198). autorului i s-a dat şi supranumele de „teologul”. Această opoziţie faţă de autor a dispărut de timpuriu. ucenicul sau apostolul Domnului.. Aşadar. în secolul al XIX-lea. Eusebiu de Cezareea menţionează un preot din Roma. pp. VI. op. Autorul Evangheliei a IV-a a. codici şi manuscrişi ai Noului Testament. 7. Canonul Muratori atribuie Evanghelia a IV-a lui Ioan.. totuşi ele pot fi tratate împreună. Evanghelia a IV -a este consemnata sub titlul .. fratele lui Iacob. care în lucrarea sa „Adversus Haeresis” afirma: „După aceea (după apariţia celor 3 evanghelii sinoptice) Ioan.2 EVANGHELIA DUPĂ IOAN Apostolul Ioan ne-a lăsat cinci scrieri în canonul Noul Testament şi anume: Evanghelia a IV-a. Noul Testament – suport de curs An I sem. adică pe cea a lui Ioan care începea cu mărturia despre Logos. DR. aceasta ne-o spune unul dintre cei mai dragi ucenici ai săi. Ioan. Prologul Antimarcionit la Ioan (160-180) se exprima: „Evanghelia de la Ioan a fost dată Bisericii de către Ioan pe când se afla încă în trup. p. cit. 238). CONF. În acest sens principalul martor este Sfântul Irineu. ucenicul Domnului. PR. XIV. cu care sărbătorea Paştile (Eusebiu de Cezareea în cartea a 5-a Istoriei Bisericeşti). Tot Irineu mai adaugă şi mărturia potrivit căreia Ioan a trăit în Asia. VIII. pe la începutul secolului al III- lea. cu numele de „Caius” care nu admitea Evanghelia Sfântului Ioan. În acest sens. Kummel. PSB 13. cât şi a cugetarii Apostolului.despre a patra dintre Evanghelii. Clement Alexandrinul în lucrarea „Stromate” afirma: „după moartea lui Domiţian (81- 96) Ioan a părăsit insula Patmos şi s-a întors la Efes”. care au negat paternitatea ioaneică a Evangheliei a IV -a.. înconjurat şi întărit de Duhul Sfânt a scris o Evanghelie spirituală şi duhovnicească” (Stromate după Eusebiu de Cezareea. dar pe la începutul secolului al IV-lea originalitatea Evangheliei a fost pusă din nou sub semnul întrebării. iar tradiţia mai consemnează şi faptul că Policarp l-ar fi cunoscut pe Apostolul Ioan. Istoria bisericească. 204-205). iar pentru profunzimea conţinutului. când mulţi critici protestanti au negat paternitatea ioaneică a Evangheliei a IV-a din canonul Noului Testament. în ultimele cinci cărţi ale sale”. Tot el mai scria: „văzând că ceilalţi Evanghelişti au istorisit numai fapte materiale. care-şi rezemase capul pe pieptul lui Iisus la Cina cea de Taină şi-a publicat Evanghelia pe când se afla în Efesul Asiei” (citat după Eusebiu de Cezareea. Deşi cele cinci cărţi diferă în ceea ce priveşte conţinutul şi reprezintă fiecare o cugetare specifica a autorului. Canonul Muratori (180-200) scrie: „. În toate ediţiile greceşti. p. Marturii ale Tradiţiei Întreaga Tradiţie a Bisericii primare atribuie Evanghelia a IV-a Apostolului Ioan. Papias din Ierapolis. cu şi mai mare asiduitate. Critica modernă a revenit. V. iar Sfântul Epifanie de Laodiceea vorbeşte de o secta a „alogilor” care nu admiteau Evanghelia Logosului. ultimul dintre Apostoli. în Asia. Din mărturiile existente rezultă că Evanghelia a IV-a este larg cunoscută ca operă a Apostolului Ioan încă din prima lumatate a secolului al II-lea.

Mai mult. Criticii raţionalişti au mai notat şi faptul că „tăcerea” unora care ar fi trebuit să amintească de moartea Sfântului Ioan din Efes. nu au putere de argument suprem. la acea dată Ioan Apostolul era încă în viaţă. care spunea: „Papias. 17 -18 şi 2. Evanghelia ar aparţine prezbiterului (bătrânului) Ioan foarte cunoscut în Efes. dar care nu o fac. ca autor al Evangheliei a IV-a. spune în cartea a II-a Explicării cuvintelor Domnului că Ioan a fost ucis de iudei”. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 3 . Noul Testament – suport de curs An I sem. susţine critica raţionalistă. 2. Două martirologii vechi afirmau că Ioan şi Iacov ar fi împărtăşit împreună aceeaşi soartă. Aşadar. O mărturie analoagă apare la monahul grec Gheorghe Hamartalos (păcătosul) din secolul al IX-lea. 2. 3. 39 unde Mântuitorul spune ucenicilor Iacov şi Ioan că paharul pe care-l va bea El. care menţionează acelaşi lucru: pe Ioan între martiri. Ioan. fie odată cu fratele sau Iacov. Luca ar fi pomenit acest lucru. 4. menţionat de Irineu şi Policarp. e puţin probabil. de critica raţionalistă sunt următoarele: a. dacă la anul 63-64 nu s-ar fi petrecut moartea celor doi. menţionează în ziua 27 decembrie printre martiri şi pe Ioan şi Iacov. versetele 2-3. Evanghelia ar aparţine unui necunoscut. după moartea lui Iacov. ca martir în Palestina. Sfântul Ioan n-ar fi ajuns la Efes. revenit la Ierusalim (în anul 5o). este Sfântul Ignatie. criticii au tras concluzia că expresia „veţi bea paharul” s-ar fi referit la moartea celor doi Apostoli. Textul din Marcu 10. din care citează cap. Dacă Ioan şi Iacov ar fi murit împreună la Ierusalim cu siguranţă Sf. Ioan. Obiecţia este fără temei pentru că nici un scriitor bisericesc nu pomeneşte nimic de existenţa vreunui prezbiter care să se fi bucurat în sânul Bisericii primare de o activitate atât de deosebită încât să fie confundat cu Apostolul Ioan şi mai ales. De aceea. În acest sens se invocă faptul ca în Viaţa lui Policarp precum şi în Epistola acestuia către Filipeni nu se găseşe nici un indiciu în sensul că acesta l-ar fi cunoscut pe Ioan sau Evanghelia sa. în Epistola către Galateni 1. d. îl vor bea şi ei. ar putea constitui un argument împotriva paternităţii ioaneice a Evangheliei a IV-a. întrucât ar fi murit în anul 44 d. Argumentele invocate. care în Epistola sa către Efeseni vorbind de relaţiile PR. de aceea afirmaţiile lor rămân doar cuvinte izolate. Într-un rezumat al unei lucrări a lui Filip Sidetul apare o informaţie de genul următor: „Papias în recenta sa carte zice că Ioan Teologul şi Iacov au fost omorâţi de „iudei”. 1-9 este menţionat faptul că Sfântul Pavel. b. redactat la Efes în anul 411. cap. în aceeaşi epocă. ba există o referire chiar la Epistola întâi sobornicească a Sf. Al doilea martirologiu este Calendarul din Cartagina din anul 505. Primul martirologiu. întâlneşte pe Ioan Apostolul pe care îl menţionează între „stâlpii” Bisericii din Ierusalim. c. Ipotezele din urmă n-au putut fi însă probate de-a lungul istoriei. Această afirmaţie a Mântuitorului n-ar fi fost consemnată de Marcu. Altul de la care s-ar fi putut culege informaţii despre Ioan Apostolul. Întrucât paharul la care se referea Mântuitorul însemna moartea Sa. fie mai târziu (65-70). 12. fără vreun temei pe care istoria să-l fi considerat a fi solid în viabilitatea lui. O analiză amănunţită însă a epistolei duce la concluzia că există destul de multe mărturii indirecte care vorbesc clar de faptul că Policarp l-a cunoscut atât pe Apostol cât şi Evanghelia acestuia. n-ar fi Apostolul direct al Domnului. ci un preot pe care cei doi l-ar fi confundat cu Apostolul Ioan.2 Două au fost direcţiile mai importante ale acestei critici: 1. întrucât el o face când aminteşte de moartea lui Iacov în Fapte Apostolilor. morţi la Ierusalim. martor ocular al lui Ioan. în acest sens. CONF. ca această confuzie să fi fost generală în Asia.Hr. Obiecţii ale criticii moderne: 1. după 17 ani de la convertire.

şi anume. atunci afirmaţia trebuie înţeleasa ca evidenţiind doar faptul ca sursa naraţiunii a fost un martor ocular. totuşi. ca autorul va fi făcut referire la sine însuşi. în mod expres. Aşadar.4.1. dacă nu este înţeleasă din perspectiva unui martor ocular. Datele criticii interne: Aluzii cu privire la autor în sintagma „Ucenicul iubit” Nicăieri în Evanghelia a IV-a autorul nu-şi spune numele.24-25. Afirmaţia îngăduie presupunerea că printre martorii oculari ai contemplării slavei dumnezeieşti. c. unde se afirmă: „ce am auzit. una fizică (1. ca referindu-se la creştini. dar nici nu a lăsat lucrarea fără indicii în această privinţă.2 strânse dintre Biserica din Efes şi Apostolul Pavel. Autorul nu afirmă că Cuvântul a devenit trup.. În ciuda faptului că acest verb a fost interpretat de unii exegeţi ca referindu-se la o vedere mai mult spirituală. ILIE MELNICIUC PUICA 4 . Termenul „acestea” apare în text. Deşi. în primul rând. Noul Testament – suport de curs An I sem.” (1.. în concluzie se poate afirma faptul că tradiţia veche dispune de suficiente mărturii care să ateste paternitatea ioaneică a Evangheliei a IV-a. multe dintre acestea fiind văzute chiar de el. ca şi voi sa credeţi». probabil. ci vorbeşte. a Cuvântului întrupat. deoarece se pune întrebarea. într-un sens general. Indiferent de concluzia la care se ajunge în privinţa înţelesului expresiei «am văzut slava Sa». de către unul din ostaşii însarcinaţi cu execuţia Mântuitorului. în încercarea de a reconstitui drumul acestuia spre Roma. 14). Întrebarea este. destul de ambiguu. Episodul evocat anterior de evanghelist este cel al străpungerii coastei Domnului. daca aceste cuvinte sunt opera autorului sau ale unui scrib. totuşi întrebuinţarea noutestamentară a acestui verb sugerează ideea că «vederea» este. doar de personalitatea Apostolului Pavel.35: «şi cel care a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărata. nu poate sa faca referire decât la acest eveniment. În acest sens. care are ca punct culminant moartea pe cruce. Dar. Acest mod de raportare a autorului la opera sa trebuie înţeles numai în lumina dorinţei sale evidente de a nu-şi dezvălui identitatea. în exprimarea autorului.. s-ar număra şi autorul. întrucât. în care se afirma: „şi Cuvântul Trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut Slava Sa. ce am văzut cu ochii noştri. apare pluralul (acestea). Această interpretare este confirmată de textul din I Ioan 1. se pare. din Epistolă. el se găsea în drum spre Roma şi că trebuie să fi fost preocupat. despre Cuvântul care S-a întrupat şi Care a locuit cu şi printre noi. Iata ce serie autorul: «Acesta este PR. Un alt pasaj care se referă la problema autorului este cel din 19. un lucru pare cert. mai sus citat. DR. cu suliţa. dar afirmaţia evanghelică îşi pierde înţelesul. fie martorul identic cu autorul. putând denumi fie un martor diferit de autor. ca fiind mărturisite de martori oculari.” şi în care persoana I plural îndeplineşte aceeaşi funcţie. Unii specialişti au interpretat pronumele personal „noi”. ca martor ocular al evenimentelor relatate. Mai problematic de interpretat este pasajul din 21. nu face nici o aluzie la Apostolul Ioan. nu se poate afirma cu certitudine. Şi acela ştie ca spune adevărul.. CONF. Indiciile referitoare la autorul scrierii încep cu Prologul Evangheliei. 14). înseamnă ca martorul ocular trebuie sa fi avut în vedere şi sa fi vorbit despre întreaga activitate a Domnului Hristos. trebuie menţionat însă faptul că în momentul în care Sfantul Ignatie îşi scria lucrarea sa. ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii aceea va vestim. astfel că textul. daca scriitorul se refera la el sau la altcineva care aduce mărturie? Daca autorul intenţionează ca cititorii săi să nu-l considere pe el martor la evenimentele relatate. că autorul a intenţionat ca cititorii săi să înţeleagă faptele evanghelice relatate. în general. din versetul urmator.

Tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan. de pescuitul peştilor pe care îi prinsesera. 1-11). 9-10). primul episod în care este menţionat acest ucenic: „Iar la masa era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui. Luca: „. unde informaţia din versetul 24 pare să-l identifice pe acest ucenic drept autorul Evangheliei a IV-a: «Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea. ILIE MELNICIUC PUICA 5 . Mt. şi reluate în capitolul 21.de ucenici direcţi ai lui Ioan. la Cina cea de Taină. acela care la Cina s-a rezemat pe pieptul lui Iisus. amintirea faptelor la care a fost el însuşi. „ucenicul pe care il iubea Iisus” i se adresează venerabilului Apostol Simon. Aşadar. Dacă această concluzie este corectă. Nimeni nu putea fi altul. 7a). acesta fiind contextul celor relatate. accentuând că martorii au fost menţionaţi înainte de aceasta afirmaţie. părerile specialiştilor sunt impărţite: Unii sunt de părere că au fost adăugate fie de alţi ucenici ai lui Iisus.25). şi L-a întrebat cine-l va trăda: „.. aceasta existând înaintea scrierii. decât cel care mai experimentase.. în memoria celui ce relata. 20) b. ci şi autorul Evangheliei. afirmaţia dovedeşte că acest ucenic nu a fost doar martorul lucrării lui Hristos. 2 şi care cuprindea pe Apostolii Petru. 24) trebuie înţeles ca referindu-se. însă.şi mai probabil . 13.” (Lc. anuntând prezenta surprinzătoare a Domnului înviat: „Atunci ucenicul acela pe care îl iubea Iisus i-a zis lui Petru: Domnul este!” (21. Toate cele consemnate în acest episod.în primul rând.. la subiectul afirmaţiei anterioare. De fapt. fie .. simbol al împărăţiei cerurilor (cf. fiii lui Zevedeu şi alţii doi. Iată ce scrie Sf. O parte dintre biblişti au evitat sa adopte aceasta concluzie. 20). se găsea mai demult în anturajul lui Petru şi PR. cel puţin o dată. Expresia „ucenicul pe care îl iubea Iisus” trebuie interpretată în contextul aşa-zisului „adaos”al Evangheliei (cap.. ideea că scrierea se bazează pe o mărturie personala. se afirmă că acesta s-a aplecat spre Iisus. 5. în mod firesc. Ioan.spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el. Într-un alt context. care erau fara Simon. 23-24. se consemnează faptul că el apare în anturajul imediat al Apostolului Petru. Noul Testament – suport de curs An I sem. care au putut să depună mărturie asupra autenticității scrierii. Dar. În acelaşi verset se afirmă: „Dar întorcându-se. sub masca acestui nume. arată cât de vie era. readuce fulgerator în mintea ucenicului imaginea lui Iisus. şi ştim că mărturia lui este adevărată.» În ceea ce priveşte autenticitatea acestor ultime două versete (24 . fiii lui Zevedeu. cine este cel care Te va vinde? »(21. înca în viață. putem sa ajungem la concluzia că autorul celor relatate trebuie sa fi fost însuşi „ucenicul iubit”. . capitolul 21 oferă două detalii semnificative pentru identificarea persoanei sale: a. ca martor ocular. Deci.” Ambele acţiuni sunt legate de faptele menţionate în 13. 21). Cuvântul (v. Pescuirea minunată. CONF. al cărui nume nu este amintit de autor. acest eveniment. 5. întrucât nu există dovezi că această afirmaţie nu ar fi făcut parte din materialul original al Evangheliei. şi ştim că mărturia lui este adevărată.. În acest context. trebuie să fi făcut parte din ultimii patru. adică la «ucenicul iubit» care s-a rezemat pe pieptul lui Iisus la ultima Cină şi care L-a întrebat: «Doamne. » Textul nu dă numele respectivului ucenic.. trebuie privită ca pe o mărturie valoroasă în problema autorului.2 ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea. martor ocular..Doamne. relatat de acelaşi capitol 21.. eveniment pe care ucenicii îl mai traisera (vezi Lc. Ucenicul iubit. astfel că s-ar putea presupune faptul că autorul ultimului capitol nu era sigur de paternitatea scrierii. din acest context aflăm că unul din fiii lui Zevedeu.în al doilea rând. Natanael. pe care îl iubea Iisus.. Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Iisus. Ordinea cuvintelor exprimă.. Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: întreaba cine este despre care vorbeşte”. DR. Toma. dar el făcea parte din grupul amintit în 21. 47-48). dar în acelaşi anturaj al lui Petru. cine este cel care Te va vinde?» (21.

Ap. Numirea Apostolului Ioan în anturajul lui Petru după înviere lasă să se înţeleagă faptul că şi înainte de înviere. fiul lui Zevedeu. şi după învierea Domnului. că acest detaliu ar fi putut fi transmis autorului evenimentelor consemnate în scris. 3. 14). La toate acestea se mai adauga şi amanuntul că Sf. nu putea fi aşadar. 4. consemnat de evanghelist. menţionaţi sub aceeaşi formula „Petru şi celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus”. 26). Este adevărat. 2). Petru şi Ioan. 20. Ioan Botezătorul este numit. 2. în PR. Noul Testament – suport de curs An I sem. Aşadar. lângă Iisus. Schimbarea la lata (Mt. din mormânt. ILIE MELNICIUC PUICA 6 . 9). Pavel despre .Ap. 22. au fost aleşi de Mântuitorul Hristos să pregatească şi Paştile pentru El şi ucenici Săi (Lc. 17.Ap.” (In. a crezut (In. în momentul în care Maria Magdalena se grăbea sa le aducă vestea dispariţei trupului lui Iisus. din clipa aceea. Ucenicul nenumit era un cunoscut al Ap. CONF. iar acest motiv. Astfel. decât acelaşi Apostol Ioan. se găsesc din nou împreună. i-a zis mamei Sale: Femeie. Autorul celor relatate menţionează că „ucenicul iubit”. Petru şi trebuie să fi existat un anume motiv pentru care a fost prezentat în naraţiunea Patimilor. Acesta este singurul episod.2 în care va fi rămas. nu putea face parte o altă persoană. cei doi Apostoli sunt prezentaţi ca formand restransul „cerc petrin” şi de autorul cărţii Faptele Apostolilor: Petru şi Ioan se urcă împreună la templu pentru rugaciunea din ceasul al nouălea (F. 14. în trei împrejurări în care ceilalţi lipseau: învierea fiicei lui Iair (Mc. Aceasta afectivitate a lui Iisus pentru el. Apostolii Ioan şi Petru aparţineau cercului restrâns de ucenici care au fost prezenţi. 5. După învierea Domnului şi pogorarea Duhului Sfânt. de dinainte de înviere. Chefa şi Ioan (Gal. când a văzut mormântul gol. Cei doi sunt prezentaţi împreună şi în referirea Sf. 8. 37). cei doi Apostoli.. 13). se pare. în episoadele menţionate deja. încât o astfel de interpretare aproape că este exclusă. la casa sa: „Atunci Iisus. împreună cu Iacov. „Atunci a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic .pe care îl iubea Iisus . O alta referire la „ucenicul iubit” se afla în episodul rastignirii. în care caz autorul scrierii ar fi o persoană diferita de cea a „ucenicului iubit”. din acelaşi cerc apropiat al corifeului Apostolilor. DR. în fata sinedriului. „ucenicul iubit” din acelaşi anturaj. decât Ioan Apostolul. numai că naraţiunea se desfăşoara atât de natural. Petru şi Ioan. 33). în care „ucenicul iubit” nu este prezent alaturi de Petru. 20. ucenicul o va fi simţit şi va fi socotit să o lase în anonimatul şi modestia în care se ascunde taina adevăratei iubiri. iata.Apostolii stâlpi” ai Bisericii din Ierusalim: Iacov. prima interpretare este de preferat: identificarea „ucenicului iubit” cu Apostolul Ioan. De altfel. Tot Petru şi Ioan sunt trimişi din Ierusalim în Samaria pentru propovaduirea evangheliei (F. Toate aceste dovezi sugerează probabilitatea ca „ucenicul pe care îl iubea Iisus” să fi fost Apostolul Domnului. Şi din aceasta împrejurare putem să deducem faptul că „ucenicul iubit” nu putea fi altul decât autorul celor consemnate în paginile evangheliei şi care n-a uitat cu uşurinţă momentul când credinţa i-a umplut inima. altul. văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stand alaturi. 8). 1) Petru şi Ioan. îi uimese pe membrii acestuia cu îndrăzneala şi curajul lor în a-L propovădui pe Domnul înviat (F. Ioan. I) şi episodul rugaciunii din gradina Ghetsimani (Mc. fiul tau! Apoi i-a zis ucenicului: Iata. de „ucenicul iubit”.. Aceiaşi Apostoli. Prezent în anturajul petrin după învierea Domnului. credem că va fi fost locul mai deosebit pe care acesta îl ocupa în inima lui Iisus.8).şi le-a zis: l-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.. unde este consemnat faptul că Iisus a lasat-o pe mama Sa în grija „ucenicului iubit” care a luat-o. mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (19.

astfel că nu poate fi identificat cu ucenicul iubit. Sfântul Luca îl prezintă şi el în două episoade şi care nu se găsesc la ceilalţi sinoptici: . Ioan.exprimarea dorinței lui Ioan şi Iacov de a coborî foc din cer asupra unui sat samaritean necredincios (9. Să fie acest lucru întâmplător? Credem că autorul evangheliei va fi dorit ca Apostolul Ioan să fie recunoscut sub un alt nume. ci lucrarea comună a Bisericii. simplu „Ioan”. Aşadar. 8). încearcă să-l descopere pe acesta în alte personale evanghelice. fiind şi ucenicul Botezătorului Domnului. 17). numele său găsindu-se printre cei Doisprezece (3. doar Luca îl menţionează cu numele) (22. . deloc lipsit de semnificaţie şi căruia se cuvine acordată o atenţie specială.în descrierea episodului în care Ioan este cel care interzice unui exorcist să alunge demonii în numele lui Iisus (9. O propunere a fost Natanael. a căror prezentare făcută de autorii sfinţi ar putea duce la astfel de concluzii. Lipsa menţionării numelui ucenicului este interpretată ca un indiciu că Evanghelia nu este lucrarea unui singur om. înainte de Patima Sa (14. Aşadar. Lazăr e numit de surorile sale „cel pe care îl iubeşti”. în episodul Schimbării la față (9. Într-adevăr. Prezentarea făcută de Marcu nu aruncă însă o lumină favorabilă asupra Apostolului Ioan. Noul Testament – suport de curs An I sem. deoarece avem puţine informaţii despre el. 1-9). este şi apariţia târzie a „ucenicului pe care Iisus îl iubea” în naraţiunea Evangheliei. 37) . în Ioan 11. fără alte numiri. 38) . Marcu la „doi dintre Apostoli”. . dar aceasta este conjuncturală. Prezentarea vieţii şi învăţăturii lui Iisus devine astfel mărturia Bisericii despre ea însăşi şi despre învăţătorul ei. nu putem afirma cu certitudine că ar exista vreun indiciu evanghelic sau vreun motiv istoric pentru a respinge identificarea „ucenicului iubit” cu Apostolul Ioan. ILIE MELNICIUC PUICA 7 .în casa lui lair. şi în acest caz.în cel al vindecării soacrei lui Petru (I. împreună cu Petru şi Iacov (5. iar ipotezele alternative trebuie să recunoască această particularitate şi să ofere o explicaţie adecvată.în micul grup de ucenici care au cerut un semn în legătură cu sfârşitul (13. lăsându-se. Susţinatorii ipotezei se bazează pe presupunerea că Lazăr va fi participat la ultima Cina a lui Iisus cu Ucenicii Săi şi unde el işi va fi rezemat capul de pieptul lui Iisus. 3) . O altă ipoteză în privinţa identificarii „ucenicului iubit” îl prezintă pe acesta drept un personaj ideal. 32). împreună cu fratele său. în anonimatul modestiei şi al respectului datorat „magiştrilor”. Din analiza acestor episoade se poate uşor observa faptul că el se găseşte destul de des în situaţii „compromițătoare” pentru calitatea sa de Apostol al dumnezeiescului învățător. O ipoteză aparte susţine identificarea „ucenicului iubit” cu Lazăr. prietenul Mântuitorului Hristos. CONF. fiul lui PR. Un amănunt. se poate vedea că acesta apare în următoarele episoade: . în capitolele 11 şi 12 din evanghelia a IV-a. Iacov (10. iar în capitolul 21 din evanghelia după Ioan acestuia i se da numele. 29) .54). De ce nu apare înainte de Cina cea de Taină? Examinându-se trimiterile la Apostolul Ioan în Evanghelia după Marcu.în episodul rugăciunii lui Iisus în Gradina Ghetsimani. tocmai această lipsă de referiri specifice la autorul scrierii creează o înclinaţie spre o paternitate ioaneică a acesteia. fiul lui Zevedeu.în cel al istorisirii chemarii Apostolilor de către Mântuitorul Hristos. expresia „ucenicul iubit” apare pentru prima dată după ce Lazăr este introdus în naraţiune.35) .implicarea sa în pregătirea Paştilor (Matei se refera la „ucenici”. 3. Cercetătorii care neagă identificarea „ucenicului iubit” cu Apostolul Ioan. DR. Argumentul invocat este faptul ca.2 evanghelia a IV -a.în cererea unui loc de frunte în împărăţia cerurilor.

Sfântul Irineu precizând localitatea Efes. se poate situa redactarea Evangheliei înainte de sfârşitul sec.38. Această formulă a fost creată de Rabbi Simeon cel Mic la cererea lui Rabbi Gamaliel II. Cu toate acestea. Ignatie Teoforul (+ cca. Analizând Evanghelia se poate constata că autorul acestei evanghelii a cunoscut Evanghelia după Marcu. Tradiţia Bisericii vorbeşte de o lungă activitate a Apostolului la Efes şi aici trebuie. Această localitate a fost acceptată de majoritatea criticilor.Hr. înainte de a fi fost scrisă Evanghelia sa. iar Sf. localitatea fiind Efesul. CONF. este la fel de adevărat. care a fost episcop al Antiohiei. erau excluşi din sinagogă (a se vedea în. Sfântul Efrem Sirul consemnează o tradiţie conform căreia Evanghelia ar fi fost scrisă în Antiohia Siriei. 31-34 şi 18. fapt care echivalează cu oficializarea pedepsei de eliminare din sinagogă a celor ce-l mărturisesc pe Iisus şi la care se pare că fac aluzie textele ioaneice. de altfel. a fost descoperit în Egipt şi datează de la începutul secolului al II-lea. 37. de specialişti. Fragmentul conţine parţial texte din In. şi că trebuie să fi durat un oarecare timp până când textul Evangheliei a ajuns de la Efes în Egipt. şi că de la scrierea ei trebuia să treacă un oarecare timp pentru ca ea să se răspândească şi să devină familiară cititorilor creştini din Asia Mică. notat P 52 şi care pentru atestarea vechii Evangheliei a IV -a este de mare importanţă. Antiohia este. 16. Apologia Sfântului Iustin (150) şi Păstorul lui Herma (140).2 Zevedeu. poartă pecetea influenţei operei şi teologiei ioaneice. în care este citată Evanghelia după Ioan. fapt explicat. Nu este exclus ca Ioan să-şi fi desfăşurat o vreme activitatea în Antiohia şi astfel prin propovăduirea sa să-şi fi exercitat influenţa sa asupra acestei cetăţi. exclusă. argumentele „pro identificare” sunt mai convingătoare. totuşi. 2. stau mărturie.. se poate constata că Epistolele Sf. 18. se poate presupune că Evanghelia a IV -a a putut fi scrisă doar după această dată. probabil cândva între anii 90-100. într-o clipă să piară. dar. ajungem la concluzia că Evanghelia a IV-a n-a putut fi scrisă înainte de anii 70-80. întrucât nici Evanghelia nu este un tratat sistematic de teologie şi nici Ioan nu este PR.Hr. 9. 107). localizată şi redactarea Evangheliei a IV -a. şi faptul că nu există nici pentru identificarea sa clară cu acesta. Ioan este numit încă din vechime şi „teologul”. simpatizanţi ai Mântuitorului. Trasaturi caracteristice ale Evangheliei a IV-a Evanghelia a IV -a a fost şi este numită şi o „evanghelie teologica”. 22. Exista o rugăciune sinagogală intitulată Şemone Esre (Rugaciunea celor 18 binecuvântări) în care a fost introdusă o formulă de blestem împotriva creştinilor. În orice caz. Iată textul unei astfel de formule adăugată în a 18-a binecuvântare: „Nazareenii şi ereticii (creştinii). un terminus post quem poate fi fixat cu destulă uşurinţă. desigur. I. Referitor la timpul scrierii Evangheliei. Având în vedere faptul că Evanghelia a doua din Canonul noutestamentar a fost scrisă cel târziu în anul 63 d. să fie şterşi din cartea celor vii şi să nu fie scrişi cu drepţii”. În acest sens. Locul şi timpul scrierii După Sfântul Irineu şi Epifanie locul ar fi Asia. Noul Testament – suport de curs An I sem. chiar şi de aceia care pun la îndoială autenticitatea paternicităţii ioaneice. ci de o copie. Totuşi. Ioan Apostolul a trăit până pe vremea lui Traian (98-117). Ca loc al scrierii. Terminus ante quem este dat de folosirea Evangheliei imediat după începutul secolului al II-lea. ILIE MELNICIUC PUICA 8 . DR. Într-adevăr. 3. 2). în jurul anilor 85-90 d. şi că potrivit şi informaţiei lui Clement Alexandrinul. Dacă se are în vedere faptul că nu este vorba de un autograf al Apostolului. Evanghelia după Ioan pare să reflcete şi o situaţie în care iudeii. Expresia nu trebuie înţeleasă în sensul propriu al cuvântului. Există şi un fragment de papirus Rylands 457. Aşadar.

se poate observa în Evanghelie cum Mântuitorul Hristos dă uneori. Aşadar. prin minunea învierii lui Lazăr (In. acesta înţelegând expresiile după sensul lor obişnuit. sau. În greceşte acest cuvânt nu se referă neapărat la un eveniment miraculos. luminează pe tot omul (1. şi anume „teologie” însemnând cunoaştere a lui Dumnezeu. vindecarea orbului din naştere este o minune. venind în lume. Aşadar. în Cuvântarea de despărţire şi în lucrarea Acestuia în Biserică. unor cuvinte. în acelaşi timp. De exemplu. evident. viţa. 18). dar şi pentru faptul că „evenimentul” hristic este prezentat de către el în toată semnificaţia sa soteriologică. CONF. pâinea vieţii. Continuitatea dintre Iisus Hristos cel întrupat şi Iisus Hristos prezent în tainele Bisericii se vădeşte. ci şi o faptă cu valoare simbolică. Sfântul Ioan a fost numit „Teologul” întrucât L-a desluşit mai profund pe Iisus în calitatea Sa de Dumnezeu. DR. sensuri pe care auditoriul nu le sesizează imediat. Care. ILIE MELNICIUC PUICA 9 . Simbolismul este prezent aproape peste tot în Evanghelie nu numai în fapte sau evenimente numite în mod expres „semne”. vorbire cu şi despre Dumnezeu. dar care au valoare de „semne”. 9). Faptul minunat este în aşa fel exprimat în relatarea ioaneică încât să evidenţieze adevăruri profund spirituale. aşadar nu implică în mod direct o minune. Expresii cu sensuri suprapuse Folosirea frecventă de către Evanghelistul Ioan în lucrarea sa şi a unor cuvinte cu sensuri suprapuse. deoarece prezintă şi descoperă într-un sens mai spiritual ce înseamnă Iisus Hristos şi evanghelia Sa pentru lume. 11. Ioan este numit „teologul” întrucât el a pătruns mai adânc evanghelia mântuirii în comparaţie cu ceilalţi sinoptici. 6. sau spălarea picioarelor ucenicilor. descoperind. numai o minune. Autorul nu a inventat faptele cărora le descoperă semnificaţii simbolice. Pentru a înţelege teologia ioaneică şi simbolismul ei trebuie făcută distincţia între semn şi minune. astfel că. definită ca lumina cea adevărată. Sf.2 teolog în sensul modern al cuvântului. 1-45). Trebuie precizat însă că această evidenţiere a sensului simbolic nu diminuează istoricitatea evenimentelor relatate. 11. Simbolismul Evangheliei (apa vie. PR. vindecarea orbului din naştere este un semn în sensul de simbol al luminii pe care Iisus Hristos o dă prin persoana Sa. minunea în sine. iar Evanghelia sa este mai teologică decât a sinopticilor. spre exemplu. specifică autorului. adică a unor cuvinte care. pe lângă înţelesul lor direct. cât simbolismul ei. evanghelistul Ioan nu are în vedere. Valoarea teologică a Evangheliei constă în perspectiva spirituală pe care ea o prezintă: descrie identitatea dintre Iisus Hristos istoric şi Mântuitorul Bisericii creştine. Pentru autorul Evangheliei a IV-a. în făgăduinţa Duhului Sfânt. 4. Aceste apelative trebuie înţelese mai degrabă în sensul originar al cuvântului. Este adevărat că în Evanghelie acest cuvânt desemnează în patru locuri o minune a Mântuitorului (2. dar în timp ce sinopticii relatează minunile pentru ele însele sau cel mult pentru faptul că relevă mesianitatea lui Iisus Hristos. Curăţirea templului. cuvântul semeion nu înseamnă.54. dar sunt considerate de evanghelist ca având valoare de semne. în special. dar este cert că el a ales anumite fapte spre relatare tocmai datorită semnificaţiilor lor simbolice. Iisus se vede obligat să le explice. Ea implică şi o „tehnică” literară. în Evanghelia a IV -a. nu sunt minuni. Noul Testament – suport de curs An I sem. b. Cheia simbolismului ioaneic este dată întotdeauna în text. au şi o altă semnificaţie. Mântuitorul Hristos avea să arate că EI este învierea şi Viaţa. într-un mod aparte. păstorul) Pentru a înţelege mentalitatea şi dimensiunea simbolismului cugetării Evanghelistului este necesar să avem în vedere sensul pe care-l dă cuvântului „semn” – semeion. 14 şi 12. Astfel. dar există consemnate în Evanghelie şi alte evenimente care nu sunt minuni. mai profundă nu e întâmplătoare. a. în primul rând. într-un mod cu totul diferit de ceilalţi evanghelişti.

El referindu-se la răstignirea Sa. 3) care înseamnă „din nou”. La sinoptici întâlnim acelaşi limbaj. Tot ceea ce evanghelistul a consemnat. care consemnează în lucrarea sa. de fapt. prin patimi. din faza sa religioasă. în viziunea evanghelistului. construit de Irod. Acesta este şi sensul luat de femeia samariteancă din discursul lui Iisus Hristos: „Doamne. Aşadar. nici să mai vin aici să scot” (In. la templul trupului Său. sensul expresiei „pâinea cea vie”. că. Acesta este şi motivul pentru care Ioan este singurul evanghelist. dimpotrivă. în care este vorba de botezul în apa vie. stil şi semnificaţie. Acesta este. însă.sunt duh şi sunt viaţă” (6. de aceea vor transforma. apa vie era apa curgătoare. în timpul Procesului. care au şi valoare de semne. Nicodim înţelege primul sens. 38-39 unde El vorbeşte clar de Duhul Sfânt care se va revărsa în lume. dă-mi această apă. Aceeaşi expresie revine şi în 8. ci. Iisus Hristos se referea. ci doar cu aceea de a-i călăuzi pe cititori spre înţelegerea profundă şi spirituală a faptelor Sale. 4. înviere. aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos în acuză la adresa Sa. în această expresie. 28 şi 12. în viziunea lui teologică. la PR. din exprimarea Mântuitorului. Acesta este motivul pentru care-L întâlnim pe Mântuitorul în situaţia de a explica ceea ce spune. 32-33. în Evanghelie. Cuvântările Mântuitorului Diferenţa dintre Ioan şi sinoptici se poate vedea clar şi din consemnarea cuvântărilor Mântuitorului şi din semnificaţia dată acestora. Noul Testament – suport de curs An I sem. Mântuitorul foloseşte cuvântul anothen (In. 14 este consemnată afirmaţia Mântuitorului potrivit căreia Fiul Omului trebuie să fie înălţat. şi anume de dărâmarea şi rezidirea lui. cuvintele lui Iisus Hristos . c. 10 întâlnim expresia ὕδατος ζῶντος = apa vie. În Ioan 3.2 şi înţelesul lor adânc. are în viziunea sa un caracter pedagogic. 15). 19-21. un moment al înălţării lui Iisus spre Tatăl Său.. Când Mântuitorul foloseşte acest cuvânt. fapt destul de rar întâlnit la sinoptici. cât şi simbolic. 3. CONF. Evanghelistul nu face decât să arate prin aceasta că răstignirea şi preamărirea Mântuitorului formează. adică cel de naştere spirituală. din acest unghi teologic. În toate aceste exprimări Mântuitorul are în vedere atât sensul literar. iar în ultimul din aceste texte. Mântuitorul are însă în vedere. DR. răstignirea înseamnă pentru el un simbol al înălţării lui Iisus Hristos sau al preamăririi Lui prin Cruce. Astfel. adică în apa curgătoare. Harul Duhului Sfânt. fapt precizat puţin mai târziu. supremul act de umilire a lui Iisus Hristos înseamnă şi supremul act de preamărire a Sa. 68). ca în final să extindă semnificaţia asupra Persoanei proprii. care constituie pentru el. cu excepţia câtorva momente. De aici ajunge la o treaptă mai înaltă de înţelegere a expresiei. De exemplu. în mod paradoxal. Moarte. prezentă în pâinea euharistică. El dezvoltă aceasta temă plecând de la pâinea pe care a înmulţit-o şi apoi a împărţit-o mulţimii. În capitolul 6 Mântuitorul vorbeşte de pâinea cea vie. iudeii înţeleg că este vorba de dărâmarea templului de închinare. în 7. de pildă în 2. evanghelistul notează că este vorba de „înalţarea pe Cruce”. fapt pe care nu-l întâlnim în modul de relatare al cuvântarilor lui Iisus Hristos de către Ioan evanghelistul. mai târziu. În convorbirea cu Nicodim. Iisus Hristos vorbeşte de templu. În greceşte. unul şi acelaşi act Mântuitor. ILIE MELNICIUC PUICA 10 . Iisus Hristos se referea însă la al doilea sens. Referitor la aceste cuvinte cu sensuri suprapuse trebuie precizat faptul că Iisus Hristos nu le întrebuinţează niciodată cu o intenţie enigmatică. dar şi „de sus” (în sens spiritual). În Ioan 4. dar auditoriul recepţionează întotdeauna primul sens. cu acest sens întâlnim expresia şi în Învăţătura celor 12 Apostoli. ca să nu mai însetez. duhovnicesc. Prin aceste cuvinte Evanghelistul nu vede o umilire a lui Iisus. adică conotaţii simbolice. În acest sens.

Ioan. pentru a înlătura ipoteza după care Ioan 21 ar fi fost adăugat ulterior. întrucât ea se găseşte în majoritatea codicilor mari şi mici. şi anume. poziţia lui Ioan. CONF. Marele comentator M. 21 în întregime. constituind încheierea firească a Evangheliei. prezentă în apa lacului Vitezda. ci numai prin puterea specială. Ucenicii lui Ioan. 11) 3. iar după catolici şi ortodocşi.dacă ultimul capitol ar fi fost scris de un ucenic al Apostolului. 3b enumeră nişte boli care nu s-ar fi putut vindeca pe cale naturală. ca de altfel. aceasta este mai puţin controversată. întrucât evanghelistul transmite. În ceea ce priveşte pericopa cu femeia păcătoasă. atunci versetul 7 rămâne neînţeles. i-au pus pe critici în situaţia să recunoască ca autentice aceste părţi. adică una dezvoltată. 24 rezultă că ucenicul care a scris acestea nu ar putea fi altul decât cel care a scris şi cap. printre ultimii Apostoli amintiţi. dar faptul că sunt prezente în alţi codici majusculi şi minusculi. Dacă majoritatea criticilor recunosc că acest capitol este un adaos ulterior. Vaticanus şi Alexandrinus etc.-L. fapt care nu este specific sinopticilor. . se pare că el formează un adaos ulterior. capitolul 21 Criticii susţin că aceste pericope nu au aparţinut de la început Evangheliei pe motivul că ele lipsesc din unii codici mai importanţi: Sinaiticus. şi anume. 21. înainte de Toma şi Natanael. fie de vreunul dintre ucenicii sau episcopii aşezaţi de Sf. Autenticitatea Evangheliei a IV-a Foarte mulţi critici moderni. aşa cum rezultă din Fragmentul Muratori. Lagrange. precum şi numai Ioan avea interesul să spulbere părerea greşită. nu l-ar fi plasat pe Ioan.numai un martor ocular putea să descrie amănunţit cele cuprinse în acest capitol. şi mai vechi. Motivul pentru care lipsesc din codicii importanţi. pe care aceasta o primea prin mijlocirea îngerului. DR.din 21. pescuirea minunată. dar şi prin sensul cuvintelor suprapuse. ca un apendix la Evanghelie. din mesajul acestora. Dacă suprimăm versetul 4. mult mai mult. arătările Domnului înviat. ori acesta se găseşte în toţi codicii. formată în legătură cu cuvintele Domnului. întrucât versetele 30 şi 31 din cap 20 formează o încheiere firească a Evangheliei. Versetele 24 şi 25 din cap. 53 . Referitor însă la capitolul 21. de care se vorbeşte în versetul 4. prin reliefarea simbolismului cuvântărilor lui Iisus Hristos. se pare. 20. mai ales că Evangheliile sinoptice consemnează în listele Apostolilor.minunea de la Vitezda 2. Faptul că majoritatea criticilor ortodocşi şi catolici recunosc că acest capitol a fost adăugat ulterior de Ioan se bazează pe următoarele argumente: . în versetul 2. autorul ar fi străin de Evanghelie. că i-au solicitat să scrie şi Evanghelia. episodul cu femeia păcătoasă (7. nu se cunoaşte. nuanţele din convorbirea lui Iisus cu Petru. care au scris versetele 24 şi 25 ale cap. neagă autenticitatea unor versete sau pericope din Evanghelia a IV-a. din consideraţie pentru învăţătorul său. .8. şi anume. Noul Testament – suport de curs An I sem. că el nu va mai muri. atunci acesta. 21 au putut fi însă scrise fie de unul dintre ceilalţi ucenici ai Domnului. precum: 1. Ioan în provincia Asia şi care. susţine că acest capitol ar fi fost scris deodată cu Evanghelia. după versetul 23. Legătura dintre capitolele 20 şi 21 ar fi fost întreruptă prin deplasarea versetelor 30 şi 31 din cap. PR. ILIE MELNICIUC PUICA 11 . versetele 3b şi 4 din capitolul 5 . al căror loc la început ar fi fost în cap. mai ales că vers.2 Ioan nu vom găşi prezentată nici o parabolă în sensul deplin al cuvântului. ei se deosebesc când precizează persoana care l-a scris: după protestanţi. acesta ar fi un adaos făcut chiar de Evanghelistul Ioan. amintiţi. prin alte procedee.

Marcu. puţin înclinat spre contemplaţie şi al cărui interes redacţional se axează pe acţiuni şi evenimente. o rezumă într-o singura frază (Mc. 20. tipic iudaică. Luca. ceea ce a şi făcut să merite supranumele de „evanghelie spirituală”. Ideile de bază ale cuprinsului Evangheliei Prologul 1. 147. în rândul specialiştilor. Ps. ILIE MELNICIUC PUICA 12 . cu privirea sa de vultur. conceput în formă poetică. care nu are paralelă la sinoptici şi în care sunt anunţate şi schiţate temele majore care urmează a fi tratate în cuprinsul Evangheliei: viaţa. după scrierea Evangheliei. În linii mari.19). 10-11. Ioan foloseşte termenu1 LOGOS. Astfel. dezvoltă tema esenţială a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. de la Avraam la Iisus şi plasează astfel evanghelia sa sub semnul aşteptării împlinirii profeţiilor Vechiului Testament. lumina. mărturia. 23. 55. încep din momentul mărturiei lui Ioan Botezătorul (1. 1-29). Spre deosebire de relatările „evangheliilor copilăriei”. 1-18 Evanghelia a IV-a. autorul pune în contrast pe Hristos . CONF. începe opera sa evanghelică cu o listă genealogică. În concluzie. 20. cu care sfârşea Apostolul cap.Cuvântul lui Dumnezeu. 4. dimpotrivă. plecând de la experienţa sa personală şi de la ambianţa religioasă vetero-testamentară pentru a accede la eternitatea lui Dumnezeu. revelatorul Tatălui. din acest punct de vedere. întunericul. În ceea ce priveşte provenienţa ideii de „logos” în scrisul ioaneic s-a discutat mult. se poate afirma că exegeza ortodoxă poate susţine fie părerea că Ioan 21 (minus ultimele două versete) a fost adăugat de Apostol. dar că legătura lui cu Evanghelia a fost slabită datorită deplasării versetelor 30 şi 31 în cap. figura Logosului sau a Cuvântului. şi se mai discută. se deosebeşte însă. Se pare că Ioan se inspiră din literatura sapienţială iudaică şi din reflecţia Bisericii primare asupra temei biblice a Cuvântului lui Dumnezeu (cf. în vastul orizont biblic al planului mântuirii conceput de Dumnezeu pentru om. Poziţia centrală în acest imn îl ocupă. o bună parte a criticilor văd în acest prolog un text concentrat care a constituit iniţial un imn creştin căruia evanghelistul nu i-a făcut decât mici retuşuri. ca şi Cuvântul. 1). Cel de-al patrulea evanghelist. are în fruntea ei un prolog. DR.2 21. Noul Testament – suport de curs An I sem. realizate în Iisus Hristos. 19) şi continuă până la concluzia finală: apariţiile pascale ale lui Iisus (20. Ioan. 89. Înţelep. el nu consemnează evenimentele istorice ale naşterii şi cele ale primei copilării a lui Iisus. 21 şi astfel îşi încheia lucrarea sa. care insistă asupra preexistenţei şi divinităţii lui Hristos.Legea. 1. care susţine că a fost scris deodată cu restul Evangheliei. îl conduce pe cititor la contemplarea venirii istorice a lui Iisus. legându-l de PR. Matei. Din acest punct de vedere. În serviciul acestei viziuni sintetice şi aprofundate. adevărul. unde înţelepciunea. este prezentată ca şi persoană legată de Dumnezeu şi trimisă de El în 1ume spre a o aduce la viaţă. Is. Fiecare Evanghelie începe cu o introducere care relevă metoda de lucru a evanghelistului. ci descrie într-un Prolog. a cărui origine se pierde în Dumnezeu. aşadar. de toţi ceilalţi evanghelişti. care are o mişcare „în spirală”. slava etc. pentru a nu exista două încheieri una după alta. 15. compune o prefaţă după modelul elenistic. opera lui Iisus-Logosul şi persoana Sa divină. Versetele Prologului. cu celălalt cuvânt al lui Dumnezeu . Lui Solomon 18. Reluarea acestei teme şi dezvoltarea ei în diferitele capitole ale textului Evangheliei. 119. cea mai pătrunzătoare interpretare teologică a evenimentului „Iisus”. adică este reluată în cicluri succesive din ce în ce mai precise. 29. Ier. fie părerea lui Lagrange. gândirea ioaneică se derulează în interiorul unei structuri literare tipic orientală. consemnându-l apoi în Evanghelia Sa. 14-16. au deplasat versetele la sfârşitul cap. Ps.

3 .a doua persoană a Sfintei Treimi . în limbalul ioaneic. Iisus este. divină. introdusă în acest loc în Prolog. DR. Ideile de bază ale prologului: 1 . către . pe când folosirea fără articol semnifică natura divină aşa cum este exprimat în cuvintele: „Cuvântul era Dumnezeu”. participând astfel. izvorul vieţii.Misiunea lui Ioan Botezătorul a fost aceea de a da mărturie despre Lumină (1. aceea a realizării istorico-pământeşti a misiunii lui Iisus Hristos şi care începe cu figura lui Ioan Botezătorul. persoana care dă viaţă şi îl aplică lui Hristos în raportul Său veşnic cu Tatăl. desigur. care înseamnă întotdeauna la Ioan „Tatăl” (cf. o persoană istorică.Dumnezeu (cu sau fără articol). persoana trimisă de Dumnezeu ca Fiu unic al Tatălui. care. evanghelistul creează contrastul puternic dintre Logosul divin. prin noua temă „Ioan Botezătorul”. autorul introduce o temă. dar rămâne anterior acestuia. După ce îl contemplă pe Iisus Cuvântul în Dumnezeu şi în acţiunea Sa mediatoare în actul creaţiei. Dar. 3. îl trece pe cititor într-o noua etapă. care îl precede în timp pe Iisus. comunicantă a Fiului cu Tatăl . Ioan evanghelistul leagă înţelesul misiunii sale de mărturia luminii. evanghelistul. din versetele anterioare. De aici înainte. 8. o părăseşte. şi Ioan Botezătorul. în acest cadru al Prologului.adică întru dimensiunea interioară. „El este viaţa”. prezentată ca viaţă şi lumină a omului.o prepoziţie dinamică. înţelepciunea autentică făcută vizibil. „pros” .este coautor al creaţiei (1. Ioan dezvoltă o nouă cugetare asupra Logosului: „Viaţa era întru El şi viaţa era lumina oamenilor” (v.Preexistenţa din veşnicie a Logosului (1. rezumă în el istoria vechiului Israel. la fel. Cuvântul complet şi definitiv al lui Dumnezeu. în veşnicie. mărturia lui Ioan era aceea despre Logosul divin întrupat. într-adevăr. la naşterea timpului.16-17. Aşadar. veşnic Dumnezeu şi la Dumnezeu. nemijlocit. şi. adică modalitatea omului de a exista în Dumnezeu. dar şi mişcarea perpetuă. 4) Această frază deschide calea istoriei umane în raportul său cu Cuvântul. Noul Testament – suport de curs An I sem. aceea de întrupat. În aceste versete. ca ultim profet. Probabil că lui Ioan nu i-a fost străină nici ideea de Logos a lui Filon din Alexandria. o reintroduce şi o dezvoltă contrapunctic în strânsă conexiune cu celelalte. cu existenţă temporară. la care se referă versetele anterioare. prin actul creaţiei. nemărginită şi supratemporală a lui Dumnezeu. cât de cea supranaturală. ILIE MELNICIUC PUICA 13 . Este vorba. adică în prezentul existenţei umane şi nu în trecut.6-8) Prologul ioaneic are o construcţie simfonică.la. persoană istorică. 27. aflăm că este Cuvântul întrupat. întru- nceput . anterior oricarei creaţii. nu atât de viaţa naturală. luminează. cuvântul „viaţă” (folosit de 36 de ori) nu înseamnă niciodată mod de existenţă biologică. 1-2 ) Ideea este subliniată de folosirea unor expresii precum: „En arhe” la început. care ne-a fost oferită prin întruparea Logosului. Dinamismul relaţiei dintre Tatăl şi Fiul este bine pus în lumină de către termenul „Theos” cu articol. adică de om adevărat. CONF.2 teologia Cuvântului. evanghelistul realizează şi trecerea la prezentarea noii condiţii a Logosul preexistent. sugerând nu numai imediata vecinătate. preexistent. De altfel. 3-4): „toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut”. înainte Mergătorul Domnului. descoperă. Cu această idee. Mai degrabă. 42). care. ci viaţa adevărată. care a fost.Logosul . în sensul de putere care aşază. accentul evanghelistului va fi PR. 2 . Prin introducerea lui Ioan. 6. care în spaţiul elenistic era definitorie pentru filosofia vremii. după ce contemplă veşnicia divină a Cuvântului în Dumnezeu. Logosului şi a înţelepciunii. care a trăit într-un timp istoric bine determinat şi care are un Înainte Mergător. Cu aceste versete Ioan situează rolul Logosului în crearea Universului.

5 . prin naşterea Fiului Său. care înseamna întotdeauna la Ioan „Tatăl” (cf. acolo el „era”. . a răspuns pozitiv mesajului Său. 2. Expresia „s-a sălăşluit printre noi” subliniază clar scopul întrupării: Dumnezeu locuieşte cu poporul Său nu într-o manieră trecătoare. în schimb. ci una stabilă şi veşnică (cf.Întruparea Cuvântului (1. cea care va defini opera Sa pământească. Accentul pus de evanghelist în versetul 12 cade pe expresia „le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”. dar are. Aici. în textul amintit.21. cel al majorităţii din Israel.2 pus doar pe această latură a existenţei Logosului. 15). un nou raport. 10. Vorbind într-o manieră care rămâne încă imprecisă despre Lumina care vine în lume. cât şi devenire. printr- o naştere spirituală în actul credinţei. în special. În acest sens. Rom. nici din vrere bărbătească. pe când folosirea fără articol semnifică natura divină aşa cum este exprimat în cuvintele: „Cuvântul era Dumnezeu”. 4 . 10) despre apariţia istorică a Logosului. Prin urmare. se constituie într-o adevărată sinteză a întregului imn: întruparea Logosului este afirmată acum solemn. este un fapt extraordinar. care L-au acceptat. 27. urmare instinctului şi poftei umane. Ceea ce subliniază evanghelistul. apare des în scrisul ioaneic (In. Ioan are în vedere acum pe toţi cei care au crezut în misterul întrupării şi cărora Cuvântul întrupat „le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu”. se poate spune că filiaţia divină este. 13). 8. 42). CONF. 12).52.6 etc. 1. Ioan este unicul autor al Noului Testament care distinge clar cele două expresii: Fiul lui Dumnezeu (υἱὸς τοῦ θεοῦ). Expresia „fii ai lui Dumnezeu”. Noul Testament – suport de curs An I sem. ILIE MELNICIUC PUICA 14 . Filip. rară în Noul Testament (cf. de primirea lui Iisus. aceştia au devenit fii ai lui Dumnezeu printr-o lucrare care nu este opera unei naşteri naturale. nici din voie trupească. Apoc.. DR.9). a fost cel al unui refuz clar al lui Iisus Cuvântul. şi derulându-se pe de-a întregul într-un circuit de timp limitat. 5. L-a primit. Faptul acesta este minunat reliefat tot de Ioan evanghelistul. Cuvântul întrupat şi de credinţa în Persoana Sa divină.de a lumina pe oameni (1. I. ci vin direct de la Dumnezeu. ea se identifică cu istoria raporturilor continue ale Logosului cu omul şi cu lumea. şi anume. că omul nu are puterea de a fi fiu al lui Dumnezeu. Cuvântul era Dumnezeu şi aici El se face trup.14) Versetul 14. în acelaşi timp. ci de la Dumnezeu s-au născut (v. în mod deosebit. 3. Dinamismul relaţiei dintre Tatăl şi Fiul este bine pus în lumină de către termenul patros cu articol. Viaţa lui Iisus este deci istorie a Logosului întrupat. stabilind cu Dumnezeu un nou raport. ca Om. I. 16-17. natura umană pe care El o crease.). aici el „se face”. puterea de a deveni. formulă folosită doar pentru creştini. când spune că cei care l-au primit. maniera în care Lumina vine în lume este încă ascunsă.de a aduce înfierea (1. 12. Versetul 14 constituie şi o paralelă la primele versete ale Prologului. şi care se realizează într-o adevărată naştere spirituală în actul credinţei. acolo era la Dumnezeu.2). o „rămăşiţă” din Israel. 11.Prezenţa Logosului în lume are scopul . formulă folosită doar pentru Hristos şi „fiii lui Dumnezeu (TEKNA τοῦ θεοῦ). 6. sunt aceia care nu din sânge. totodată un grup de oameni. 16-17. de a se face. 12. Această devenire este condiţionată. Numai versetul 14 va anunţa clar faptul necunoscut până atunci: „Cuvântul S-a făcut trup”. 8. 3. Dacă comportamentul umanităţii şi. marcând astfel o netă distincţie între natura raportului filial al lui Hristos şi cel al creştinilor în Dumnezeu. evanghelistul anunţă întruparea şi anticipă de la paragraful următor (v. aici El „se sălăşluieşte printre noi”. Acum Cuvântul devine „carne”. central în prolog. 3. mântuitoare. 7. atât dar. 13. In. PR. arătând prin aceasta faptul că Dumnezeu stabileşte cu lumea. în viziunea lui Ioan. 12. 15.

Legea a fost adusă oamenilor prin oameni (Moise) (v. atunci ei nu fac altceva decât să reformuleze întrebarea precedentă.. Apostolul Ioan descrie o serie de mărturii şi pe mărturisitorii acestora: Ioan Botezătorul. Raportul Logosului înainte şi după întrupare cu omenirea 1.) Eşti proorocul? (. Prezenţa Logosului întrupat în lume şi atitudinea lumii faţă de Acesta 1. 40. care identifică pe Iisus cu „Mielul lui Dumnezeu” cel ce ridică păcatul lumii. 4-5 4. precum a zis Isaia proorocul”. în care L-au şi primit. În spatele întrebării cu care-l întâmpină preoţii şi leviţii pe Ioan Botezătorul - „Eşti proorocul?” (1. Într-o schiţă teologică.” (14 c) exprimă mărturia apostolică despre Cuvântul întrupat pe care L-au contemplat în actul credinţei. Natanael. este plin de harul adevărului (14 c). afirmă evanghelistul.Harul şi adevărul au venit în lume prin Iisus Hristos (v. 17) Ultimele două versete ale Prologului descoperă şi clarifică tot ceea ce autorul a afirmat înainte. DR. Avraam şi Isaia. În partea ultimă a capitolului întâi.21) -.5-6). El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor. ar putea fi aşteptarea împlinirii profeţiei din Deut. El avea să fie solul Domnului.21-22). 6-18 Mărturii despre Iisus Hristos şi semnificaţiile lor (1. din partea „iudeilor”. Aşadar. Cuvântul întrupat. 3 3. iar. înaintea mea s-a plinit. în lumina profeţiei lui Isaia. 4. Dacă în mintea lor Ilie şi Moise se confundau.Mărturia lui Ioan despre Cuvânt (v.şi noi am văzut slava Sa. Acum Ioan Botezătorul afirmă transcendenţa lui Iisus printr-o comparaţie directă cu statutul său de creatură: „Cel ce vine după mine. cel puţin ca funcţie. adică de darul revelaţiei eshatologice. Pentru Ioan. comparând cele două iconomii (veche şi mesianică). 8 .. asociate la cei doi mijlocitori ai săi: Moise şi Iisus. înainte de a veni ziua Domnului. 6 . ILIE MELNICIUC PUICA 15 . glasul care strigă: „Un glas strigă: „În pustiu gătiţi calea Domnului.) Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis” (1. 16). 15) afirmă din nou preexistenţa Logosului. dar se distinge de mărturia precedentă.15-22. ca nu cumva la venirea Mea să lovesc ţara cu blestem” (Mal. 19-51) După identificarea Logosului divin. drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Is.2 A doua parte a versetului . Deci. venirea lui Mesia trebuia precedată şi pregătită de sosirea lui Ilie. Grupul de preoţi şi leviţi au venit din Ierusalim..„Eşti Prorocul?” . ziua aceea mare şi înfricoşată. Ioan voia să spună că Cel Ce-i urma l-a depăşit în devenire prin aceea că El s-a născut în eternitate. 23: „El a zis: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Îndreptaţi calea Domnului”. Întrebarea celor care vin la Ioan Botezătorul ascunde mai mult decât o simplă curiozitate. istoria mântuirii se sprijină pe două elemente fundamentale: darul credinţei în revelaţia provizorie din Sinai şi harul adevărului în revelaţia mesianică şi definitivă a lui Iisus. ideile Prologului pot fi consemnate astfel: 2.nu face altceva decât să continue firul logic al întrebării precedente. Raportul Logosului cu universul în actul creator al acestuia 1. Eşti Ilie? Maleahi a vorbit despre venirea lui Ilie în ultimele două versete ale cărţii lui: „Iată.. Prorocul era Mesia însuşi. conform acestei profeţii aflate pe ultima pagină a Vechiului Testament. 18.. El este în întregime revelaţie. Ordinea în care îi sunt adresate întrebările nu este întâmplătoare: „Dar cine eşti? Eşti Ilie? (. vă voi trimite pe proorocul Ilie. Primul mărturisitor este Ioan Botezătorul.3). 7 . atunci întrebarea . CONF. Ioan consemnează o serie de mărturii despre Iisus PR. Noul Testament – suport de curs An I sem. precum şi mărturiile indirecte ale lui Moise. fiindcă mai înainte de mine era” (15 b).. după ce despre el se dă mărturie prin afirmaţia din Ioan 1. Dacă însă în gândirea lor..

face chiar o mărturisire de credinţă a dumnezeirii lui Iisus. expresia . care ridică păcatul lumii” comportă clar ideea că Iisus Hristos. misiunea mântuitoare a lui Iisus Hristos.2 Hristos în care se afirmă că Mesia a venit.. CONF. încă de la începutul descrierii operei mesianice a lui Iisus este consemnată. din această perspectivă.. care ridică păcatul lumii” (1. caracterul sacrificial al slujirii lui Iisus. Aşadar. va fi mai puţin pătruns de om. la începutul evangheliei. 49). dându-i-se un înţeles mesianic. Evanghelia a IV -a este una profund sacramentală. poate fi redată atât prin . numindu-se Fiul Omului: „. 12).îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. una indirectă. prin acest titlu.rob” (slujitor al Domnului). Evanghelia după Ioan se prezintă ca fiind „una a jertfei”. prin excelenţă. una dintre primele consemnate de Sf. Natanael . care se tâlcuieşte Hristos” (1. CARTEA SEMNELOR (2-12) Secţiunea I: „Iisus. unde Mântuitorul săvârşeşte şi prima Sa minune. Inserată în Evanghelia a IV-a. chiar la începutul ei. al cărui sacrificiu avea un înţeles simbolic. poate fi socotită ca o relatare a inaugurării activităţii Mântuitorului Iisus Hristos sau ca un început al „semnelor” pe care El le-a făcut. Scopul prezenţei acestor vase. personal. puse pentru PR. dar o fac într-un cadru al revelării Persoanei lui Iisus mult mai redus. 45). Aşadar. Expresia ebraică folosită pentru miel. şi alta directă.de acum veţi vedea. Astfel. dând numirii o semnificaţie soteriologică.. Aşadar. În Evanghelia a IV-a. Andrei . şi care lămureşte expresia.triumfând. 1-11). la care se adaugă şi explicaţia „care ridică păcatul lumii”.Iahve (Is. numindu-L Fiul lui Dumnezeu: „Rabi. care îndeplineşe un rol sacrificial. mărturiile despre Iisus sunt concretizate în următoarele titluri mesianice: Ioan Botezătorul . Apa pusă în cele şase vase de piatră. Crucea înseamnă..miel”. Evanghelii. Pentru Filip . expresia nu are alt rol.53. 13. Prezentă. de evanghelist. 52. ca şi la sfârşitul ei. Dintre toate aceste numiri reţinem expresia „Mielul lui Dumnezeu”.Iisus este „Acela despre care a scris Moise în lege şi în prooroci” (1. de aceea cei mai mulţi dintre exegeţi au văzut în aceasta minune o preînchipuire a Cinei celei de Taină. în viziunea lui Ioan. 42. îl prevestea pe Acesta ca pe Cel care slujeşte şi-şi va da viaţa de bună voie pentru ridicarea păcatului lumii. 1-4. scoţându-se în relief şi rolul Său mesianic. aşa cum îl aşteptau evreii.simbol al faptului că religia cea veche face loc celei noi încărcate de o putere nouă. Din acest punct de vedere. Isaia 53. dar şi cu expresia isaiană „robul lui Dumnezeu” (Ebed . în viziunea lui Ioan. 51). la început.. Activitatea începe cu nunta din Cana (2. evenimentul central al operei mântuitoare a lui Iisus. Iisus Hristos încheie lista de titluri. 42).îl numeşte Mesia: „L-am aflat pe Mesia. poartă păcatul omenirii pentru care se va jertfi ca un miel.. DR. la sfârşit. 41). care. este prefăcută în vin .Mielul lui Dumnezeu” îşi găseşe înţelesul numai în asociere cu expresia isaiană Ebed . exprimând mesianic.Iahve. totul se desfăşoară în Evanghelia a IV-a între două menţionări ale Crucii. care va culmina cu actul sacrificial al Crucii. ale curăţirii. Pentru a putea fi înţeleasă semnificaţia ioaneică. Noul Testament – suport de curs An I sem.suferind şi care. aplicat lui Iisus. ILIE MELNICIUC PUICA 16 . dată acestei titulaturi. ci-l va asuma pe cel de Mesia umil . expresia „Mielul lui Dumnezeu. 7). Acest titlu mesianic revine de două ori în Evanghelie şi constituie unul din marile titluri ale hristologiei ioaneice. cât şi prin . caracterul jertfelnic al slujirii Lui. este necesar să se facă legatura cu ritualul jertfei Mielului pascal la evrei. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (1. Aşadar. Sinopticii descriu şi ei întâlnirea dintre Iisus Hristos şi Ioan Botezătorul. 1 . decât acela de a marca încă din startul apariţiei lui Iisus în lume. pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (1. Mântuitorul Hristos nu se va arăta în rolul unui Mesia politic . deci..4. întemeietorul unei iconomii religioase superioare Vechiului Legamânt” (2.29).

Credincioşii se vedeau obligaţi să cumpere animalele necesare tot de la Templu. pe Cruce (In. femeia Maria . implică simbolismul lor. 15-20. aici .o minune a vinului. din raţiuni religioase. Minunea ospăţului din cap. El Se află în „Casa Tatălui Său”. Exista obligativitatea schimbării banilor. Iisus e stăpânit de o mânie sacră. 4). Dialogul dintre Iisus şi Mama Sa conţine însă. cf. Pasajul alternează hieron cu naos. aparent. mai târziu. Episodul curăţirii templului (2. pe lângă sensul material. cât şi. schimbând. 6 .3) mijloceşte fără să fie rugată (2. Episodul „Cana” mai evidenţiază însă şi rolul de „mijlocitoare” al Maicii Domnului şi puterea ei pe lângă Fiul său: Maria observă nevoia umană înainte de a i se prezenta (2. şi o adresare ireverenţioasă a unui fiu faţă de mama sa. PR. Semnificaţia aceasta este atestată de evanghelie prin consemnarea faptului că Iisus ascultă rugămintea mamei Sale. 7 . dar cu o semnificaţie profund duhovnicească: aşa cum femeia Eva devine „mama tuturor celor vii”. femeie? încă n-a sosit ceasul Meu” (2. atât aici. gr. La Templu veneau evrei din mai multe regiuni. fiecare având monedă proprie. S-a lăsat astfel să se înţeleagă la Cana că sacramentalitatea Bisericii înseamnă acelaşi lucru ca şi minunea Hristosului istoric pentru contemporanii Săi. care vor fi abolite prin jertfa lui Iisus. a tuturor celor vii din Împărăţia Fiului ei. cuprinzând în sine pe toţi oamenii. 6 prezintă paralela exactă a minunii din Cana: acolo - o minune a pâinii. Această comercializare abuzivă şi ilegitimă este denunţată de Iisus. iar pe de altă parte Templul nu admitea monedele cu efigia împăratului şi. ţări. ILIE MELNICIUC PUICA 17 .pâinea are. 5). 7). Simbolismul euharistic este evident dacă facem o comparaţie cu alte episoade ioaneice în care se exprimă acelaşi sens suprapus al cuvintelor: .cap. într- adevăr. provincii. termen grecesc diferit de cel tradus.14 prin „boi şi oi şi porumbei” exprimă toate sacrificiile cerute în Lege. gărzile Templului n-au intervenit să-L aresteze pe Iisus? La In. grăbind ceasul preamăririi lui Iisus (2. Episodul mai conţine şi o aşa-zisă „Evanghelie a Maicii Domnului” şi care constă în puţine cuvinte: „Să faceţi orice vă va spune!” (2. în versetul următor.16 unde stă scris: „nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie”. dar se întreabă de ce totuşi paznicii. ton kollybiston. Noul Testament – suport de curs An I sem. chiar planul de mântuire a lumii. iar Iisus o foloseşte intenţionat. Iisus prinde un „bici din frânghii” (phragelion). prin El.12 şi Marcu 11. 26) ca o rezonanţă a textului din Facere 3. şi pe acela simbolic: de pâine euharistică. 3).apa = harul Duhului . DR. CONF. numind-o „femeie”: „Ce este Mie şi ţie. Minunea în Cana se realizează. 2. 4. acesta din urmă apărând şi la Matei 21. în sensul că vinul dobândit din apa curăţirii. Stăpân al Templului. adesea întâlnită şi la profeţii veterotestamentari.15. determină lucrarea milostivă a Fiului. după ce cuvintele lui Iisus sunt îndeplinite: „Umpleţi vasele cu apă! Şi le-au umplut până sus” (2. devine vinul euharistic. 13-25) nu este lipsit nici el de o semnificaţie simbolică. Banii trebuiau schimbaţi fie pentru a plăti impozitul la Templu.15 pentru alungarea animalelor din curtea exterioară a Templului. prin „zarafi”. 4). In 2. Pentru „schimbătorii de bani” se foloseşte cuvântul tous kermatistas (τους κερματιστάς). Autorul face legătura cu templul cel preamărit al lui Mesia care va deveni templul desăvârşit. banii trebuiau schimbaţi pentru a putea cumpăra apoi animalele de jertfă. evangheliile sinoptice au „peşteră de tâlhari” şi citează Is. are tot dreptul să-i alunge din propria casă pe cei care I-au ocupat-o.cap. tradus cu „Templu” In 2. Expresia era uzuală şi familiară în limbajul ebraic.devine mama lui Mesia şi. într-un anumit fel. curăţitor de păcate al Noului Israel.„Eva cea nouă” . iar ca Fiu al Tatălui. 19. pe de o parte pentru că singura monedă admisă la Templu era şekelul (în vremea lui Iisus şekelul se bătea doar în Tyr). Majoritatea exegeţilor conferă pasajului valoare istorică.2 curăţirea iudeilor. fie pentru a cumpăra animale de jertfă.

PR.mărturia lui Iisus Hristos este de la Dumnezeu. 2. 1-43) este consemnat de evanghelist imediat după capitolul 3.2 56. de o apa nouă. răstignirea însemnând. de sus. Atitudinea Lui Iisus faţă de Templu se modifică în funcţie de context. CONF. Sensul discursului se lărgeşte pe măsură ce se aprofundează. prin care acesta anunţă deja sosirea lui Mesia. Întâlnirea lui Dumnezeu cu omul nu se mai realizează. DR. Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. În LXX. din puterea Duhului. din apă şi Duh.14-15 cuprinde un cuvânt enigmatic al lui Iisus Hristos referitor la înalţarea Sa. semnificaţia Botezului creştin în care se realizează adevărata naştere spirituală. în Duh şi Adevăr. care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii n-au amestec cu samarinenii” (4. întotdeauna începând de undeva. 1-21) unde este vorba de o naştere spirituală. unul cu apă. care eşti iudeu.Iisus este pentru femeia samarineancă un simplu iudeu: „Cum. Itinerariul are mai multe trepte. Pericopa 3. într-un templu făcut de mâini omeneşti. dar şi cu Duh Sfânt. ceri să bei de la mine. Episodul „Nicodim” anticipează.21. aşadar. în înţelegerea Persoanei lui Iisus: .7 alături de Ier. apa Duhului. versetul sună aşa: „Râvna casei Tale m-a mistuit”.10 (după LXX). În viziunea lui Ioan acest itinerariu sfârşeşte întotdeauna în punctul culminat. ci în persoana lui Iisus Hristos. „Apa vie” de care vorbeşte Mântuitorul în convorbirea Sa cu samarineanca simbolizează Duhul Sfânt. preamărirea Fiului. Noul Testament – suport de curs An I sem. precum şi Garizim şi Ierusalim. tu. el prezintă un adevărat itinerariu al credinţei creştine şi al revelării lui Iisus. Mântuitorul abordând o tema nouă.venirea lui Iisus este de sus . cuvintele Sale făcându-ne să înţelegem că apa din fântâna lui Iacov va fi înlocuită. din perspectiva lui Iisus care-Şi prevesteşte moartea. Capitolul 4 face trecerea spre noua secţiune. 22-26). 7. 3 la care a făcut referire. foarte de jos. care corespunde noii iconomii religioase a Noului Legamânt.11. cea a puterii unei noi slujiri cultice. ci este Iisus însuşi. înălţat de Moise în pustie. unde se spune că în ziua de pe urmă (împărăţia mesianică) nu vor mai fi negustori în casa Domnului.viaţa veşnică este condiţionată de credinţa în Fiul Episodul întâlnirii cu femeia samarineancă (4. în mod paradoxal. Urmează în continuare mărturia lui Ioan Botezătorul (3. aşadar. scoţând în relief dumnezeirea Sa prin următoarele idei: . 9). vor ceda locul cultului creştin. Astfel. făcându-se o comparaţie cu şarpele de aramă. în acest pasaj avem ambele situaţii: Iisus îi alungă pe negustori din respect nemărginit pentru „Casa Tatălui” . adăugând la In. precum şi botezul adus de Iisus. care a fost interpretat în manieră mesianică de primii creştini.treapta I . este trupul Său. adică membrul al doilea din Ps.Cel ce vine din cer este deasupra tuturor . nu de la oameni . curăţirea Templului nu este un episod oarecare din viaţa lui Iisus. pe când în evanghelie verbul a fost trecut la viitor. egal cu mărturisirea dumnezeirii lui Iisus. dătătoare de viaţă lumii. 68. Sensul acestor „semne” este exemplificat apoi în dialogul cu Nicodim (3. ILIE MELNICIUC PUICA 18 .Iisus rosteşte cuvântul lui Dumnezeu pentru că este trimis de Dumnezeu . ci constituie cheia înţelegerii misiunii lui Iisus în ansamblul ei. ca şi apa din Cana. din nou. Prin consemnarea acestor cuvinte. Sensul exact al termenului grecesc redat prin „a mistui” este „a devora”. când slujirea veche şi cultul vechi. Ioan are în minte Zah. acesta având încă în minte botezul din cap. 14. în viziunea sa. în care apa şi Duhul nu vor înceta niciodată. iar mai jos va vesti că Templul epocii mesianice nu va mai fi din piatră. Privit şi dintr-un alt punct de vedere. Evanghelistul intenţionează să facă o aluzie la răstignirea Mântuitorului şi în acelaşi timp la înălţarea sau Preamărirea Sa prin cruce.17 „râvna casei Tale mă va mistui”.

tot aşa şi Fiul dă viaţă celor care voieşte (5. Din capitolul 5 aflăm că Tatăl şi Fiul sunt una. fiul tău trăieşte!”. mărturisesc locuitorii cetăţii. Pe acest nivel de înţelegere. Aşadar. Femeia i-a răspuns: „Nu am bărbat”. dar. Care se cheamă Hristos” (4.treapta a V-a . 15).conţine mărturisirea credinţei în dumnezeirea şi mesianitatea lui Iisus. Aşadar. opoziţia împotriva Mântuitorului.treapta a II-a . 60-71) şi pe care l-a dat celor ce refuzau să accepte învăţătura Sa despre pâinea euharistică. cerându-i apa de care El vorbea şi care nu va mai produce setea: „Dă-mi şi mie această apă ca să nu mai însetez şi nici să mai vin aici să scot” (4. CONF. În prima parte a capitolului 6. „Ştim că vine Mesia. Duh. în viziunea ioaneică. 12).. În secţiunea a II-a . manifestat în lucrarea Sa de vindecare şi mântuire a lumii. 24). ci cel puţin unul mai mare decât Lacob. şi anume asupra temei adevăratului loc de închinare.Pâinea vieţii (cap. ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos. 6) Este compusă după un plan analog celui precedent. . 47). Caracteristicile şi barierele naţionale. iar cel pe care-l ai acum nu-ţi este soţ” (4. Până aici a fost vorba mai mult de caracterul mesianic cu Hristos înţeles în sens general. 19-30 explică de ce cuvintele lui Iisus au o astfel de eficacitate: după cum Tatăl învie pe morţi şi le dă viaţă. . Aşadar. A doua minune: umblarea pe mare este destinată să sprijine răspunsul lui Iisus Hristos de la sfârşitul cuvântării (6. 26). limitate. 21). în duh şi adevăr. DR. Acum Iisus i Se revelează deplin: „Eu sunt. mărturiseşte femeia. 16-18). Relatarea primei minuni.treapta a III-a . la fel. ia-ţi patul tău şi umblă!” Cuvintele care urmează acestei pericope 5. Cele două relatari: vindecarea fiului unui funcţionar regal (4. ca unul care este a doua Persoană. În primul caz se spune: „Mergi. care explică semnificaţia „semnelor” săvârşite. Cel care vorbeşte cu tine!” (4. în mod deosebit. 25).femeia face un salt în înţelegerea celui care vorbeşte. iar în cel de al doilea caz se spune slăbănogului: „Scoală-te.. precum şi superioritatea noii credinte creştine. El este recunoscut şi mărturisit ca Dumnezeu şi Mântuitor: „Credem nu numai pentru cuvântul tău. pentru femeie. ILIE MELNICIUC PUICA 19 . unei interpretări euharistice. părintele lor (4. 20). 42). ambii bolnavi fiind vindecaţi numai prin cuvânt. conţinând două minuni şi o cuvântare. femeia îi răspunde. cu o jumătate de mărturisire a mesianităţii Sale: „văd că Tu eşti prooroc” (4.treapta a IV-a . egală cu Tatăl în fiinţă şi putere. Noul Testament – suport de curs An I sem. pentru că-i descoperă trecutul: „Du-te şi chemă-l pe bărbatul tău. de aceea şi cultul datorat Lui are caracter universal.2 . 43 . fiind unul. puterea cuvântului lui Iisus vine din interiorul fiinţei Treimii.„Cuvântul care dă viaţa” (4. puterea cuvântului Lui dumnezeiesc. începe să se accentueze. Aşadar. itinerariul ioaneic al revelării lui Iisus şi al credinţei în El sfârşeşte cu suprema mărturisire şi recunoaştere a dumnezeirii Sale. Mântuitorul lumii! (4. Iisus arată clar distincţia dintre PR. un simplu iudeu. latentă până aici. 43-54) şi vindecarea paraliticului de la Vitezda (5. 1-18) scot în evidenţă puterea Fiului. atât în ceea ce priveşte viaţa intratrinitară. În faţa acestei situaţii. puterea cuvântului lui Iisus aparţinea calităţii Lui de Dumnezeu adevărat. Acum Dumnezeu este descoperit ca fiind în esenţa Fiintei Sale. Iisus i-a răspuns: „Bine-ai zis că nu ai bărbat. şi-n raport cu ea. Fiul este Dumnezeu. datorat adevăratului Dumnezeu (4.discuţia atinge apogeul. că cinci bărbaţi ai avut.Iisus devine pentru samarineancă un Prooroc. Începând cu capitolul 5 se accentuează divinitatea lui Iisus Hristos. Secţiunea a III-a . cât şi lucrarea mântuitoare.5. avem un salt în ceea ce priveşte înţelegerea mesianică a lui Iisus. discuţia se poartă pe tărâm teologic. Iisus nu mai este pe această treaptă a dialogului. cea a înmulţirii pâinilor se pretează incontestabil. . dispar în adevăratul cult. Iisus Se descoperă femeii ca fiind Mesia.

24 (LXX).” 6. In. ea trebuie completată prin învăţare. nu va mai înseta niciodată. pentru că cel ce o va primi va rămâne întru Iisus şi Iisus întru el: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (6. dar dacă ei nu înţeleg semnificaţia spirituală a acestei pâini. afirmaţia Mântuitorului de a se da pe Sine ca mâncare vine greu mulţimii pentru a putea fi primită.6).14). Referirile la euharistie apar cu pregnanţă în partea a doua a discursului. Ps.13 sau Ier. chiar dacă este rezultatul unei minuni.9). Psalmul spune exact aşa: „şi a plouat asupra lor mană spre mâncare. 4 şi în acest capitol 6 poate fi reconstituit acelaşi itinerariu al credinţei şi al revelării lui Iisus. Mântuitorul oferă cheia înţelegerii afirmaţiei Sale. cea adevărată”: gr. ca eveniment istoric. numai în aceasta stare.35./ pâinea cerului le-a dat-o lor. Legat de aceasta temă. la comuniunea baptismală. DR. unde Mântuitorul vorbeşte de apa vie. rit cunoscut de ucenicii Săi.48. ci se arată. spre viaţa veşnică. în sensul că nu va „distruge”. 68). Culmea itinerariului este marcată de mărturisirea credinţei Apostolilor în dumnezeirea lui Iisus: „Doamne. 31. opoziţie între mană. trupul Său va deveni deplin spiritualizat şi.39 „din tot ce Mi-a dat să nu pierd nimic. care este un aliment coruptibil (după o zi îşi pierde prospeţimea) şi Pâinea-Iisus. din care. învierea (11.5).34. Mântuitorul avea în vedere Pâinea euharistică. Bunul Păstor (10. 6. în cap. 6. Noul Testament – suport de curs An I sem. ton arton ek tou ouranou ton alethinon (τον αρτον εκ του ουρανού τον άληθινόν).25). pe Sine: Pâinea cea adevărată (6. Lasă să se înţeleagă că prin înălţarea Sa. „a ascultat de la Tatăl”. dacă cineva va gusta. atunci ea nu va avea pentru ei un efect durabil. 62-63). darul lui Moise. ILIE MELNICIUC PUICA 20 . aluzie la Is.2 minune şi semn: mulţimile au mâncat pâinea înmulţită . deosebirile dintre sinoptici şi Ioan constau în faptul că sinopticii se rezumă la a consemna doar momentul instituirii Euharistiei.31 „Pâine din cer le-a dat să mănânce”: cf. simbolic. ci să-l înviez”: El nu va pierde absolut nimic. la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (6. 77. făcând aluzie la înalţarea Sa şi evidenţiind contrastul dintre duh şi trup (6. 4 „L-a ascultat pe Tatăl”: litt.11. Era vorba de harul Duhului Sfânt. este incoruptibilă şi asigură viaţa veşnică. consemnând nu momentul instituirii acestei Taine. Dar evanghelia a fost redactată cu mult după înviere. Ascultarea nu e suficientă.aceasta fiind o minune. Mântuitorul vorbeşte de o mâncare. 6. se va oferi lumii spre mâncare în Sfânta Euharistie.51). mulţimea şi o parte din Ucenicii Săi îl părăsesc. conform sensurilor de bază ale verbului grecesc. dar care şi ea va rămâne pentru viaţă veşnică şi care va fi trupul Lui.45 „vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu”: litt.32 „Pâinea din cer. obţinută prin minune. devine vizibil prin Iisus. care se va face în el izvor de apă curgătoare. Aici. Imaginea se împleteşte cu cea din capitolul 4. Secţiunea a IV-a: Iisus viaţa şi lumina lumii (cap.12). În acest context. 56). „Lumina cea adevărată” (8.7. Viţa cea adevărată (15. Pâinea cea adevărată trimite la întruparea lui Iisus şi. 6. Cuvintele acestea smintesc mulţimea. ci consecinţele spiritual-teologice pe care ea le poate avea pentru cei ce vor crede în ea şi o vor accepta. Dar omul trebuie să răspundă pentru a fi tras la Tatăl.1. care vine direct de la Tatăl. Acesta nu se mulţumeşte acum doar să vorbească (aşa cum făcuse în perioada veterotestamentară. în timp ce Ioan merge mai departe. „învăţabili”. Ca şi în cap. 54. Poarta (10. CONF. Prima din cele şapte formule prin care Iisus Se califică. Din cuvântarea Mântuitorului reiese clar care este semnificaţia acestei pâinii: ea conţine în sine puterea vieţii veşnice. prin profeţi). dat lumii ca pâine şi sursă a vieţii. nu va „nimici”. De aceea. Calea (14. 7-8) PR. probabil.

Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred într-însul” (7. De asemenea. 20. construcţia cap. „pentru că Duhul Sfânt încă nu venise”.18. si-i voi întări domnia. 22. căci am văzut printre fiii lui [pe acela care] va domni pentru Mine” (după LXX). care va ridica Templul. Mih. între El şi fruntaşii iudeilor. 13. esenţa ei lăuntrică. Duhul nu va putea veni. Am evitat însă altă echivalare („inimă” ori „sân”). Ca Duhul să poată veni.2 Capitolele 7-8 formează o unitate literară. Sărbătoarea Corturilor nu are numai o valenţă „agrară” (legată de belşugul roadelor). El îmi va zidi casă numelui Meu şi Eu îi voi statornici tronul până în veac. râuri de apă vie vor curge din pântecele Lui.. însă pe parcurs a căpătat sens mesianic.35. În v. dar este vorba de o judecată exercitată de PR. Ea comemorează ieşirea din pustiu a poporului lui Israel (Moise le potoleşte setea printr-un miracol). Iisus se urcă incognito la Ierusalim. În capitolul 8 domină ideea judecăţii. 4. 47. dat fiind că nici ideea de „pântece” n-a fost aleasă întâmplător de evanghelist. 7. ci şi. dar trimite în acelaşi timp la perioada mesianică de la sfârşitul lumii.1 şi 14. iar ideea dominantă a secţiunii este faptul că Iisus Hristos este viaţa şi lumina lumii. Pe acest fundal „ţâşnesc” cuvintele lui Iisus. cel care va fi din pântecele tău. stropind cu apa adusă din bazinul Siloam. descrisă de Iezechiel în profeţia sa (cf.1-3 şi Iez. In. ILIE MELNICIUC PUICA 21 . cel ce crede în Mine . In. la Sărbătoarea Corturilor. voi ridica sămânţa ta după tine. De aceea se arată mirată de pretenţiile Sale mesianice. 38-39). Dacă Iisus nu pleacă la Tatăl. iar el îmi va fi Mie fiu”. Se referă la profeţia lui Nathan din 2 Regi 7.14. 55. Pântecele poartă rodul fiinţei umane. 7. 3. CONF. 5. Despre locul de baştină al lui David aflăm la I Regi 16.1- 12). Preoţii înconjurau altarul de şapte ori. Aici se găsesc trei dialoguri şi ele evidenţiază tensiunea crescândă dintre Iisus şi iudei.27. centrul de greutate spirituală. Zah. e necesar ca Iisus să-Şi împlinească misiunea pe pământ. care Se substituie acestei ape sacre. sau în primul rând. Cu capitolul 7 începe să se evidenţieze rolul şi acţiunea Duhului Sfânt în lume. Tema predilectă asupra căreia Mântuitorul insistă la Ierusalim este cea a „apei celei vii”: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea. nu la Betleem. una eshatologic-mesianică. 12.18.1- 12.5-6. Pasajul din Iezechiel este foarte important şi merită transcris integral. Iov 15. Termenul „pântece”: gr. 7. văzute în termenii slavei (cf. 7. „Pentru că Iisus nu fusese încă preamărit” există mai multe variante: „pentru că Duhul (Sfânt) n-a fost încă dat”. Ecouri în Is. Din punct de vedere literar. Şi Eu îi voi fi tată. Cf. întrucât vorbeşte despre izvorul care va ţâşni din Templu în zilele din urmă. koilias desemnează aici interiorul fiinţei umane.23).38 „cine crede în Mine” „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”: nu e un citat din Scriptură. fertilizând cu apa lui vie întregul pământ. aşadar la credincios. profeţia lui Ioel 4.42 „Hristosul vine din seminţia lui David”. 9.1. DR. Iisus este „stânca” mesianică din care îşi vor astâmpăra setea toţi cei care cred în El. Profeţia îl vizează la un prim nivel de lectură pe regele Solomon. tot el îl scoate în lume. 11.. 47. In. Sensul acesta se va completa imediat prin imaginea Duhului care izvorăşte şi Se împrăştie din „pântece”. ca apa din căuşul unei fântâni. acelaşi sens în Prov. Prezenţa Lui acolo dă naştere la controverse şi dispute acute.1-9. ci trimite la diverse pasaje din Vechiul Testament. 7 este alta decât a capitolelor precedente. Mulţimea e convinsă că Iisus S-a născut la Nazaret. să moară şi să învie.37 „ziua cea mare a sărbătorii”: ziua a şaptea sau a opta. Ceremonia din această zi conţinea şi o rugăciune pentru ploaie. 38 avem un enunţ în care „lui” se referă la „cine crede”.14. Noul Testament – suport de curs An I sem. Pătimirile şi Cincizecimea sunt. să fie slăvit la Tatăl (edoxasthe).12-14 (după LXX): „Când ţi se vor împlini zilele şi vei adormi alături de părinţii tăi. Is.8. ambele.1: „Umple-ţi cornul cu untdelemn şi hai să te trimit până la Betleem. la Iesei. în care se făcea rugăciunea colectivă pentru ploaie.

că El este Acela care oferă lumii şi lumina ei. cel ce fusese orb este dat afară din Sinagogă.. întrucât. 7 se dă numele scăldătorii. Deut. În virtutea acestei idei. alcătuind perechea de martori ceruţi în Lege pentru condamnarea cuiva (cf. întrucât Iisus Hristos. 19.15-21). ca Dumnezeu. înseamnă „trimis”. DR. 1-41). Prin urmare. ci le dă chiar viaţa Sa pentru ele: „Eu sunt Păstorul cel Bun. iar cei ce văd să fie orbi” (9. arată că. 8.Păstorul cel bun.primeşte sensul deplin de a fi. CONF. ci Iisus este exclus de iudei. voi încercaţi să judecaţi lucrurile la nivel uman. El este Lumina prin excelenţă. În ceea ce priveşte parabola Păstorului celui bun (cap. 34. PR.16 „Judecata Mea este adevărată”: în sensul de „corectă.2 lumină. fariseii au dreptul să se mire. intenţia evanghelistului care era de a arăta că de fapt bolnavul era trimis spre Iisus. 14-15). 35.30. 19. autorul Evangheliei a aratat cum Iisus Hristos dă viaţă prin cuvântul Sau. în fond. La In. cap. aceasta trebuie înţeleasă în lumina profeţiei lui Iezechiel. evanghelistul descoperă ceva mai mult din misterul persoanei lui Iisus Hristos. În viziunea lui Ioan. intenţia evanghelistului era aceea de a sublinia contrastul puternic dintre atitudinea căpeteniilor iudaice .. 9. Cel judecat acum. pentru ca cei ce nu văd să vadă. 17. „trimisul” prin excelenţă al Tatălui. 8. şi anume.10.17 „mărturia a doi oameni este adevărată”: printr-un subtil sofism. de fapt. Iisus respinge acuzaţia fariseilor. 8. Noul Testament – suport de curs An I sem.30. două tipuri de logică: legislativ-umană şi subiectiv-divină. şi viaţa Mea o pun pentru oile Mele” (10. aşadar. Eu ştiu ce spun atunci când afirm că vin de la Tatăl. Problema este că fariseii.Iisus Hristos . dar ca martor secundar.călăuze oarbe şi cea a lui Iisus Hristos .15-21. ci şi prin detalii. ca şi a aceluia din capitolul anterior. Cel trimis spre vindecarea oricărei suferinţe. Ca şi vindecarea slăbănogului de la Vitezda. cf. Paşte şi Sărbătoarea Corturilor. în traducere.6. Num. 39). aceste mărturii nu au valoare decât în planul „credinţei”. ca să ajungeţi la o concluzie de ordin divin. 9-10) Secţiunea cuprinde mai întâi o relatare despre vindecarea orbului din naştere (9. iar Iisus Hristos. În capitolele anterioare. Martorii invocaţi de Iisus pentru legitimarea identităţii Sale mesianice sunt El însuşi şi Tatăl. care nu poartă grijă de oi. 17. nu în cel juridic. La începutul evangheliei fusese invocat şi Ioan Botezătorul. Iisus este un Subiect care trebuie cunoscut.6. nu bolnavul este dat afară. cei judecaţi şi condamnaţi sunt tocmai judecătorii orbi care-L judecă pe El. El este mereu împreună cu Tatăl. Secţiunea a V-a: Lumina care judecă (cap. Prin consemnarea acestui episod. lumina şi vindecarea veneau nu de la o simplă scăldătoare. Minunea vindecării orbului din naştere constituie un „semn” în sensul ioaneic al cuvântului. De pildă. Perspectiva lui Iezechiel este acum împlinită. Or. ci de la Iisus. În capitolul acesta. despre „femeia păcătoasă” (8. Se confruntă. 13-17 „mărturia Ta nu este adevărată”: pentru că o mărturie valabilă are nevoie de cel puţin doi martori. având o semnificaţie nu numai prin faptul că Iisus se manifestă ca lumină. Din punct de vedere legal-juridic. 35. care se cheama Siloam şi care. ei fiind judecaţi de Lumină: „Spre judecată am venit în lumea aceasta.22-42 aflăm elemente veterotestamentare aplicate la lucrarea şi Persoana Mântuitorului Hristos: Sărbătoarea înnoirii. dar în acelaşi timp şi depăşită. ceea ce înseamnă „doi” pentru Iisus înseamnă zero pentru farisei. în cap. unde păstorii lui Israel sunt condamnaţi ca fiind nişte păstori răi. Aşadar. Păstorul cel bun nu numai că poartă grijă de oi. Acest amănunt marchează. lumina care descoperă totul . necrezând în mărturia lui Iisus (care presupune un viraj mistic al sufletului către Dumnezeu) nu ajung a fortiori nici la mărturia Tatălui. Pentru vindecare. Num. 1-11). După sabat. experimentat prin credinţă. ILIE MELNICIUC PUICA 22 . minunea aceasta se face sâmbăta. 10). conformă cu realitatea divină. Deut.

2Mac. 10. 1. 2Ezr. la rândul lor. Acuzaţia de blasfemie „Te faci” pe Tine însuţi Dumnezeu. de resfinţire a Templului. dar îl consideră ca făcând parte din Legea lui Moise.2 aceasta este ultima sărbătoare importantă prezentată de evanghelist în raport cu Iisus. Antioh al IV-lea Epiphanes profanase Templul din Ierusalim. şi Iisus. El revelându-le sensul „hristologic”. confecţionată din lut sau din metal. 10. în decembrie 164 î. dacă se poate spune aşa. Comemorează victoria Macabeilor asupra lui Antioh al IV-lea Epiphanes. acum se celebrează Sărbătoarea înnoirii. CONF. care mai poartă şi numele de „Sărbătoarea luminilor”. Lămpile respective aveau diferite forme. 1 Mac. trimite direct la sensul sărbătorii Hanukka. În Antichitate. pe care Iisus le transfigurează prin cuvintele şi „lucrările” Sale. 10. adevăratul Paşte. Mesajul rămâne acelaşi: Iisus nu subminează.1-8). ca Trimis.H. eliberarea şi reînnoirea/resfinţirea sunt simboluri puternice. În fiecare seară de Hanukka se aprindea „lampa” cu opt braţe. Lumina. (theoi). care.38 iudeii erau îndemnaţi să filtreze informaţia despre Iisus. Hanukka e tot o sărbătoare de re-sfinţire. în partea stângă. Unii istorici explică durata de opt zile prin faptul că în timpul celor trei ani de lupte împotriva lui Antioh iudeii n- au putut participa la Sărbătoarea Corturilor de la Ierusalim. Conform unei tradiţii transmise de Talmud (Şab 21b). conferindu-i o dimensiune eshatologică şi plenară. „Să PR. ea a ars opt zile.36-59. evreii reuşesc să recucerească Ierusalimul. a încercat elenizarea forţată a Iudeii. se referă în textul citat la membrii poporului lui Israel. luna decembrie). amplasând. În acest context Iisus Se substituie Templului: El este sfinţit de Tatăl însuşi. 6. Se mai poate echivala prin „resfinţire” sau „închinare” a unui lăcaş unei divinităţi pentru săvârşirea unui cult religios. aşa cum arată descoperirile arheologice: fie opt lămpi separate. Aşadar Iuda Macabeul a unificat în mod excepţional cele două sărbători. din câte se pare. să întreţină flacăra decât o zi. demolează altarul profanat şi reconstruiesc altul. Iisus citează Ps. Prin In. adevărata Sărbătoare a înnoirii.2. agăţate pe un picior vertical. scrie Ioan). adică Te pui pe Tine în locul Celui care Te-a creat se întemeiază pe această confuzia făcută de iudei între Iisus şi Dumnezeu-Tatăl. dar a noului Templu. fie un vas rotund cu opt scobituri roată-împrejur. Apropierea sărbătorilor îşi are importanţa ei pentru înţelegerea textului evanghelic. pe cei care au ascultat cuvântul lui Dumnezeu. De aceea recurge la citatul „Eu am zis: Dumnezei sunteţi” în In. o statuie pe locul altarului de jertfă şi instituind jertfe pentru zeii păgâni (cf. Revolta evreilor conduşi de Iuda Macabeul s-a încheiat cu resfinţirea Templului. pentru a urma voia lui Dumnezeu. Termenul grecesc apare de câteva ori în LXX: Dan. Noul Testament – suport de curs An I sem. 4. cu untdelemn. DR. care au beneficiat de revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu. de unde şi durata sărbătorii ulterioare. sfinţire”. Şi autorul psalmului. în timpul operaţiunilor de purificare a Templului a fost descoperit un flacon cu untdelemn sfinţit destinat să alimenteze menora. In. adevărata Sărbătoare a Corturilor. Hanukka e o sărbătoare de opt zile (între 25 Kislev şi 3 Tevet. în principiu. atunci pe ce se întemeiază acuzaţia de blasfemie lansată împotriva lui Iisus? „Tatăl L-a sfinţit” (de la verbul hagiozein). biruinţa.16. ci Mesia. Până acum a fost vorba despre Sărbătoarea Corturilor (desfăşurată în septembrie-octombrie). În Iisus cele două sărbători se unifică. „reînnoit”.6 (după LXX). „inaugurare.17. în decembrie („era iarnă”. 34. pline cu untdelemn. pentru a vesti lumii biruinţa. El este adevăratul sabat. 3. sărbătorile. 81. Dan.9. lampa era pusă lângă uşa casei. nu suprimă tradiţia iudaică în forma ei mai vizibilă. 8. ci o transfigurează. ori scoasă în drum.22 „Sărbătoarea înnoirii” (ta enkainia) în greceşte o traducere a ebraicului Hanukka.9-14. umplute. 10. Deşi cantitatea respectivă nu putea. ILIE MELNICIUC PUICA 23 . Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Aşadar. Trimisul lui Dumnezeu. sprijinit şi de o parte a evreilor cosmopoliţi. Solomon sfinţise primul Templu cu ocazia Sărbătorii Corturilor. După trei ani de înfruntări sângeroase. de vreme ce însăşi Scriptura îi numeşte „dumnezei”. Iisus nu Se proclamă Dumnezeu-Tatăl. Dar sensul prim rămâne ideea de „înnoire”.

totuşi. Mărturisirea Martei încununează. Secţiunea a VI-a: Biruinţa vieţii asupra morţii (cap. Vasile al Seleuciei identifică mai multe raţiuni ale lacrimilor lui Iisus. Nici jelirea. In sprijinul acestei afirmaţii aduce mai multe exemple în care divinitatea atoatecunoscătoare întreabă. Multă atenţie este dată şi explicării acestui verset (6. Iisus intenţionează să-l viziteze. legat la mâini şi la picioare (11. Noul Testament – suport de curs An I sem. El vrea să-i facă „pe calomniatori martori oculari ai minunii” (τούς συκοφάντας αύτόπτας τού θαύματος. 27). unde este întâmpinat de Marta. 5. DR. 6. Care a venit în lume” (11. spiritualizată. spune că este manifestarea unui anumit mod de a judeca. 6. 36: „Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea”. nici ruperea cămăşii şi nici smulgerea părului nu trebuie să fie expresia durerii pentru cei adormiţi. 6. Prin modul în care El se califică. 27). cel mort învie şi iese din mormânt. 1- 23). 6-7). 18-19). pe moarte. în acest context.2 recunoaşteţi şi să ştiţi” (gnote kai ginoskete) şi astfel să confirme erminia unui text scripturistic ce mărturiseşte despre El. 2-4). 35: „Iisus a lăcrimat”. Mântuitorul se defineşte pe Sine ca fiind El învierea şi Viaţa pentru cei ce cred în El. Or. sora lui Lazăr. Numai în momentul în care omul îşi mărturiseşte sărăcia poate vedea generozitatea lui Dumnezeu. Iisus întreabă pentru că modul de a lucra prin întrebări îi este „obişnuit” (συνήθης. eu am crezut că Tu eşti Hristosul. „Iubitorii de Hristos” ar trebui ca doar aşa să-şi arate durerea pentru cel adormit. ci „de milă faţă de sufletul omorât al iudeilor”. în viziunea evanghelistului. 20). Iisus lăcrimează nu pentru Lazăr. Spusele iudeilor sunt bazate pe judecata că afecţiunea se măsoară prin lacrimi (6. nici tânguirea. dar ucenicii îl previn de faptul că este căutat de iudei ca să-L omoare. Apoi. Ιn 11. Despre atitudinea iudeilor surprinsă în In 11. Iisus „arată compasiune [συμπάθειαν] faţă de cei lipsiţi de compasiune” (6. „scriind prin lacrimile Sale o lege a lacrimilor” (6. Şi toate acestea pentru că Stăpânul Hristos S-a făcut „începătură celor adormiţi” (άπαρχή τών κεκοιμημένων. efectele cosmic-umane ale Învierii Mântuitorului. în primul rând. De fapt. era bolnav. ci doar lacrimile şi acelea puţine (6. Marta face solemna mărturisire a dumnezeirii lui Iisus: „Da. Mântuitorul merge. nici suspinarea. Modul acesta de a lucra este unul al iconomiei dumnezeieşti. în Betania. cu care are o discuţie legată de posibilitatea şi realitatea învierii în ziua cea de apoi. prin care întreaga materie a trupului omenesc va fi transfigurată. au loc două minuni: învierea propriu-zisă a lui Lazăr şi ieşirea din mormânt a acestuia. care doarme (τόν ύπνοϋντα) şi aşteaptă trâmbiţa (την σάλπιγγα περιμένοντα.44). 11) În aceasta secţiune. Doamne. Fiul lui Dumnezeu. lipsa de măsură a lacrimilor este o ofensă la adresa Celui ce făgăduieşte învierea (τόν την άνάστασιν ύποσχόμενον. Cu toate acestea. 10-13). prietenul Lui. Mântuitorul se găsea dincolo de Iordan când I se aduce vestea că Lazăr. O altă cauză a lacrimilor Stăpânului este că El a dorit să dăruiască „iubitorilor de Hristos” o măsură a plânsului de doliu (πένθους). Vasile al Seleuciei ţine să completeze cele relatate în evanghelie spunând că pentru unii dintre iudei PR. În cele din urmă. 16). plânge pentru „socotinţele acelora” (6. 5. 8-10). 14-15). 21-22). concepţia iudaic-mesianică a Martei este depăşită. A doua minune anticipează. cuvântarile Mântuitorului sunt amestecate cu relatările.43. ILIE MELNICIUC PUICA 24 . 10. Minunea învierii lui Lazăr confirmă revendicarea lui Iisus că El este învierea şi Viaţa. aşadar. Mai este un motiv pentru care Iisus i-a întrebat pe iudei. CONF. şi itinerariul credinţei sale. Prin cuvântul Său.

11 cum Moise. când [Moise] a lovit piatra şi au ţâşnit ape. Se pare că episcopul Seleuciei a combinat aceste două episoade pentru a-şi susţine afirmaţia. spunând că a luat înfăţişarea morţii şi nu a fost înghiţit de tirania PR. 7. 38 sunt lăsate la o parte. unde se vorbeşte despre faptul că iudeii nu au putut să defaime în niciun fel minunea această. ca să o micşoreze pe cea dintâi. Pentru a-şi susţine afirmaţia trimite la un episod din Vechiul Testament: „Aşa a fost poporul în pustie. Reacţia aceasta a iudeilor nu este o noutate. In 11. Cartea Numerii relatează în 20. 5 cum poporul lui Israel după cucerirea canaaneilor a început să grăiască împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise. ILIE MELNICIUC PUICA 25 . o „avuţie părintească” (πατρικόν κτήμα 7. amintindu-se porunca Mântuitorului din In 11. spunând: «Acesta este. (Omilia la Lazar. Stăpâne? Iadul e prădat atunci când grăieşti Tu. DR. 14-16). şi piatra se mută împreună cu cel mort!” (8. la porunca Domnului. [ei au spus] nu poate să ne dea şi pâine? O cere pe a doua [minune]. El vrea ca ei să simtă „duhoarea celui mort”. 39: „Daţi la o parte piatra mormântului!”. Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?”. şi piatra nu se mută [singură]? Scoli pe cel mort. 39-40]. a cercetat cele ce s-au făcut. După ce au fost martori ai stricăciunii. Aceeaşi carte relatează în 21. a lovit de două ori. pentru că ea este „dovada morţii adevărate”. după ieşirea poporului din Egipt. ca să ne omori în pustiu. 12]. Episodul pe care episcopul Seleuciei îl are în minte este greu de identificat. 22- 23). 3). după ce au simţit că mortul începuse să putrezească nu au mai putut să conteste această minune (8. 5-10). spunând că adormise şi nu fusese dată morţii adevărate. nu este acesta. Au defăimat scularea fiicei lui Iair [Mc 5. 9]. Au defăimat recăpătarea vederii orbului din naştere.2 lacrimile lui Iisus la mormântul lui Lazăr au devenit materie a „nerecunoştinţei lor” (6. Când a văzut o piatră seacă în pustiu scoţând din ea izvoare în chip uimitor. criticându-le. Idea imposibilităţii contestării minunii învierii lui Lazăr este prezentă şi în omilia la Lazăr atribuită lui Amfilohie al Iconiei. seamănă cu el» [In 9. Vasile al Seleuciei pregăteşte explicarea raţiunii pentru care Iisus porunceşte iudeilor să dea piatra la o parte prin trei imagini antitetice. Deopotrivă îşi exprimă încă o dată uimirea în faţa lucrării iconomice a lui Iisus: „Ce zici. că aici nu este nici pâine. Au defăimat învierea fiului unul-născut al văduvei [Lc 7. oare. şi nu muţi piatra? Ce nevoie ai de mâna altora Tu Cel ce cu limba pui pe fugă moartea? Grăieşte numai. După ce au simţit „duhoarea celui mort” iudeii nu mai pot contesta autenticitatea minunii. Numai această minune n-au putut să o defaime. CONF. 2-6) Hristos le cere iudeilor să dea piatra de pe mormânt pentru ca ei să devină „anchetatori riguroşi ai morţii”. stânca cu toiagul său şi a ieşit apă multă şi au băut poporul şi dobitoacele. Vasile al Seleuciei spune despre ea că este o boală. pentru că ei aveau obiceiul „de a defăima cele făcute prin cele nefăcute încă” (7. 3-4). 37: „Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea. Şi acum este aceeaşi glăsuire ieşită din aceeaşi socotinţă”. nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă”. Iată ce spune: „cu adevărat nimic nu i-a iritat atât pe iudei cât învierea lui Lazăr. Drumul spre mormânt şi înfăţişarea lui relatate în In 11. zicând: „La ce ne- ai scos din pământul Egiptului. Noul Testament – suport de curs An I sem.

dar să fie văzut de iudei. „iadul a fost legat şi mortului i s-a dat drumul”. In tâlcuirea patristică a textului ioaneic din 11.2 morţii. să-l ţin din alergare. îndată sare înaintea glasului”. Numai învierea lui Lazăr nu au putut să o defaime. priveliştea să urmeze chemarea. (9. Pentru a oferi ascultătorilor săi o imagine cât mai cuprinzătoare a celor petrecute la învierea lui Lazăr. 4-6) Interpretul accentuează că minunea învierii lui Lazăr s-a lucrat printr-un singur cuvânt grăit de Iisus. CONF. episcopul Seleuciei prezintă o imagine de mare efect a puterii glasului Domnului. DR. 41-42 . spune Vasile al Seleuciei. ILIE MELNICIUC PUICA 26 . Nu vreau să apară mai târziu decât glasul. spunând că îmbătându-se la masă. despre care dă mărturie cerul. De asemenea. au fost identificate mai multe motive: puterea glasului dumnezeiesc al lui Iisus. 19]. şi mortului i s-a dat drumul. Cuvântul lui Iisus este puternic pentru că el este o poruncă. Iisus lucrează astfel. Au defâmai schimbarea apei în vin [In 2. să fie chemat de Mine. pentru că nu vrea să-l supere pe cel mort cu două porunci. episcopul Seleuciei descrie într-o manieră foarte plastică starea trupului lui Lazăr înainte de chemarea lui din mormânt. Vasile al Seleuciei. fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. intrat deja în descompunere. ca nu cumva. Sunt amintite minunile săvârşite prin cuvântul Domnului. cât şi alţi interpreţi patristici au încercat în tâlcuirile lor să rezugrăvească imaginea aceea pentru ca auditorii să-şi poată închipui mai bine cele săvârşite cu Lazăr. vino afară! Şi a ieşit mortul. Predicatorul găseşte şi o raţiune pentru care Iisus îl cheamă pe Lazăr printr-un singur cuvânt sau printr-o singură poruncă: „N-a zis: Scoală-te şi după aceea ieşi din mormânt! Căci nu vreau. a fost realcătuit şi reanimat. irosindu-i timpul cu amândouă. 3]. Un glas a fost scos din gură şi mortul a fost trimis din mormânt”. atenţia este îndreptată spre versete 43-44: „Şi zicând acestea. iar pe de altă parte „mortul a fost trimis din mormânt”. Primind mortul acest semn al repeziciunii. a strigat cu glas mare: Lazăre. starea trupului lui Lazăr înainte de chemarea lui din mormânt. vorbeşte despre puterea glasului lui Iisus astfel: „Cu un cuvânt iadul a fost legat. Noul Testament – suport de curs An I sem. realcătuirea trupului lui Lazăr şi locul sufletului său înainte de reanimarea sa. 39b-40 şi rugăciunea lui Iisus către Tatăl din In 11. Deşi textul ioaneic nu spune nimic despre cum trupul lui Lazăr. spunând că fusese cules şi nu că a fost uscat prin cuvintele Stăpânului.” După dialogul dintre Iisus şi Marta redat în In 11. El este glasul Creatorului. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”. Scopul acestei descrieri este clar tot acela PR. dar şi o chemare. Puterea „cuvântului” sau a „glasului” lui Iisus este dovedită de ceea ce s-a săvârşit. „Cuvântul” este puternic din pricina Celui ce-l grăieşte. atât Vasile al Seleuciei. Să-mi urmeze cel chemat prin cuvinte. Au defăimat smochinul care s-a uscat [Mt 21. să-l supăr pe cel mort cu două porunci. Arătarea îndată după chemare a celui mort de patru zile dovedeşte puterea Celui ce cheamă. spune El. 43. nu au mai cunoscut păcăleala. Pe de o parte „un glas a fost scos din gură”. făcând încă o dată dovada calităţilor sale oratorice. Două porunci l-ar face pe cel mort să întârzie.

umerii şi mâinile deplasate. Iată cum descrie stare trupului lui Lazăr înainte de înviere: „Era de faţă între cei vii cel mâncat deja în cele dinlăuntru. ILIE MELNICIUC PUICA 27 . fără însă a oferi un răspuns acestei întrebări.. aşadar.o manieră foarte vie. Cel prin care toate s-au făcut. Deşi naraţiunea evanghelică nu spune nimic despre starea trupului în mormânt. asemeni altor Părinţii ai Bisericii. Leontie de Arabisus vorbeşte în omilia sa la Lazăr despre cum acesta a ieşit iară nicio împiedicare din mormânt pentru că sufletul lui nu era mort. Autorul omiliei se întreabă cu privire la ceea ce s-a făcut mai întâi. Teofan Cerameus în omilia a XXV-a. 14- 16). 17. CONF. dat viermilor. aminteşte că în cazul celor morţi de curând. Pământul. O mărturie importantă despre acest concept avem în omilia a Π-a a lui Leontie. tendoanele desprinse. Despre acesta spune că „era numărat între cetele sufletelor.2 de a arăta că cuvântul lui Iisus este dătător de viaţă. PR. nervii. J. lua înapoi ceea ce el însuşi adăugase. 16-17) Caracterul unic al învierii lui Lazăr este dovedit chiar de starea trupului lui Lazăr. care merită redate pentru frumuseţea lor: „Ce s-a făcut însă mai întâi? întoarcerea sufletului sau scularea trupului? Cum s-au ridicat nişte picioare putrezite? Cum s-au articulat iarăşi mâini desfăcute? Cum s-au aprins din nou pupilele ochilor stinse faţă de strălucirile luminii? Cum s-au încordat tendoanele? Cum s-a strâns gâtul? Cum au apărut măduvă şi vene? Cum s-a întins iarăşi sănătoasă pielea mâncată şi cum s-a plămădit Lazăr în mormânt ca într-un pântec?” (10. Noul Testament – suport de curs An I sem. 8-14. a încercat să ilustreze această imagine care susţine întru totul că Iisus este Dumnezeu adevărat. Kremer face trimitere la concepţia iudaică potrivit căreia sufletul rămâne încă trei zile în apropierea mormântului şi pleacă abia când survine descompunerea. Iisus îl recreează pe Lazăr şi arată că El este Creatorul. El spune că aceasta credinţă se bazează pe învăţătura Părinţilor. întoarcerea sufletului sau scularea trupului. Leontie. care începuse să se descompună. episcopul Seleuciei îşi îndreaptă atenţia spre locul unde se află sufletul lui Lazăr. Imaginea ieşirii lui Lazăr din mormânt este zugrăvită într. Vasile al Seleuciei. preotul din Constantinopol spune despre acesta că murise recent şi că sufletul lui zbura în jurul trupului. (9. Făcând referire la învierea fiului văduvei din Nain. sufletul stă undeva aproape de trup şi până a treia zi îşi vizitează trupul. Ochii putrezi. In analiza textului din In 11. ajuns o lepădătură. După ce descrie starea trupului lui Lazăr înainte de înviere. De asemenea. Imaginea realcătuirii trupului lui Lazăr este zugrăvită prin câteva întrebări retorice. „căci nu este moarte a sufletului”. Şi astfel trupul se sfâşia în unele ca acestea. DR.. oasele refuzau articularea. preotul din Constantinopol. la învierea dreptului Lazăr. măduva şi venele dădeau din ele sucuri. a fost chemat la ieşire”. şi pentru că nici mahrama şi nici înfaşurăturile de îngropare nu puteau să-l împiedice. asemeni unui pântec matern în care fătul se formează pentru ca la vremea potrivită să iasă bine alcătuit. 1-7) Potrivit episcopului Seleuciei mormântul a devenit pentru Lazăr un loc al plămădirii. hărăzindu-şi un loc corespunzător purtărilor lui” (9. In unele ca acestea desfăcut fiind Lazăr.

11. Aici versetul se referă la Iisus. Pentru a armoniza imaginea plină de mişcare a lui Lazăr ieşind din mormânt. după înviere. Intrarea în Ierusalim In. lacomă şi tiranică. Când l-a înviat pe Lazăr. Hristos şi-a descoperit în mod deplin puterea asupra morţii. Iisus e întâmpinat ca un Mesia-Rege. Secţiunea a VII-a: Viaţa dobândită prin moarte (12. Unii istorici susţin că s-ar putea să fi fost câteva pâlcuri de palmieri chiar pe Muntele Măslinilor. Adăugirea „Regele lui Israel” ne trimite la In. închişi de frica iudeilor (In. cu naraţiunea evanghelică. De aceea.15 apre textul „Nu te teme. totuşi moartea îşi vede întreaga stăpânire desfiinţată la învierea lui Lazăr. iată. fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă.44 ne spune că: „a ieşit mortul. este interesat să creeze o imagine care să surprindă cât mai fidel cu putinţă cadrul în care a avut loc minunea învierii lui Lazăr. 8). O astfel de înţelegere explică şi interesul pentru anumite amănunte pe care naraţiunea evanghelică nu le conţine.13 „au luat ramuri” (ta baia) „de palmier”. 9-10). Ioan schimbă ordinea din evangheliile sinoptice. Trecut în greacă. ci pe seama harului despre care spune că îl înaripa. DR. El încalecă pe un măgăruş care se găseşte acolo întâmplător. pe care o zugrăveşte. deşi este vicleană. „Cel care vine în numele Domnului” îl desemna pe credinciosul care urca la Templu pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. deşi textul evanghelic din In 11. Ramurile de palmier erau simbolul victoriei (cf.26 (după LXX. Minunea tulbură pe fruntaşii iudeilor şi hotărăsc moartea lui Iisus. De aceea. 117. 9. 9). 23 că „a venit ceasul să fie preamărit Fiul Omului”. Când l-a înviat pe Lazăr.7 vorbeşte despre o măgăriţă şi mânzul ei. 9. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă”. Regele tău PR. relatarea ioaneică se dezvoltă. pentru că ungerea din Betania precedă intrarea în Ierusalim. 118. Așadar. 12. Apoc. ILIE MELNICIUC PUICA 28 .49. unde avem mărturisirea profetică a lui Natanael exprimată printr-un titlu mesianic direct. depăşită. prin uşile încuiate. 12. Aşadar mulţimea îl întâmpină pe Iisus ca pe un rege victorios. τάχος (repeziciune. dar pe care le socoteşte necesare pentru receptarea mesajului. După înviere.2 Termenii folosiţi pentru a arăta cum Lazăr a ieşit din mormânt sunt δρόμος (alergare. simţindu-se cum se desfăşoară tensiunea patimilor. Lazăr este „un semn de triumf împotriva morţii” (11. 7. „Osana”(hosanna) înseamnă „mântuieşte”. „Binecuvântat Cel care vine în numele Domnului” este citat din Ps. Trupul Său era. CONF. cu un deosebit apetit pentru morţi. 7). alţii susţin că ramurile erau aduse de la Ierihon. αναπηδάω (a sări. 11. e aclamat ca un biruitor politic. „care vine” în numele Tatălui. cuvântul copt şi-a pierdut semnificaţia specializată. Vasile al Seleuciei doreşte ca mesajul său să fie cât mai bine receptat. autorul omiliei pune toată această mişcare nu pe seama picioarelor. dar la Paşti şi la Sărbătoarea Corturilor tradiţia impunea folosirea ramurilor.9). Hristos a anticipat biruinţa definitivă asupra morţii. 7. ajungând să însemne „ramuri” în general. Iisus pătrunde cu trupul Său.1-36) Din capitolul12. pentru Vasile al Seleuciei este important ca ascultătorii săi să înţeleagă că. 1. La In. prin înviere. Mântuitorul însuşi afirmând în 12.25a după TM) şi era aclamaţia mulţimii din timpul Sărbătorii Corturilor şi la Paşti. deplin spiritualizat. cu ramuri de palmier. Matei 21. Noul Testament – suport de curs An I sem. fiică a Sionului. fiind o implorare şi expresie de laudă la adresa lui Dumnezeu. Condiţia perisabilă a materiei trupului uman era. în încăperea unde se găseau Apostolii. 19-20). La Ierusalim nu existau palmieri. 20.

probabil. 12. Mesia politic. Dumnezeu nu împietreşte învârtoşează inimile oamenilor după bunul Său plac. însă Domnul Dumnezeul vostru nu v-a dat inimă să înţeleagă. 10.” Spre deosebire de Ioan. închis în sine. Fiul omului?”. PR. 11. ci anumite grupuri de persoane care nu au crezut mesajului adus de Iisus. care in extenso este: „Bucură-te foarte. exprimare biblică ce nu face diferenţa între cauzal şi consecutiv şi mai ales vrea să evite o eventuală înţelegere dualistă. din Ierusalim. în mod arbitrar. citat cu aproximaţie din Isaia. în mod paradoxal. rămâne singur. piatră la ficat. apogeul tensiunii patimilor. iar dacă va muri. Ea nu înţelege cum de Regele-Mesia. cea eshatologică. regele tău vine la tine. moartea Mântuitorului însemna. Cartea semnelor se încheie cu un epilog. a împietri”. Gestul e menit să tempereze entuziasmul greşit al mulţimii şi să depolitizeze scena. Noul Testament – suport de curs An I sem. rinichi): inima devine ca un chist. ILIE MELNICIUC PUICA 29 . Mântuitorul îl exemplifică printr-o comparaţie: „Adevărat vă spun vouă.” Niciun text din Vechiul Testament nu vorbeşte despre moartea sau întreruperea domniei lui Mesia.12. În concepţia teologică a lui Ioan. 9. când ei îl aşteaptă pe Regele lui Israel. Acest adevăr. Moise face aceeaşi constatare a eşecului său pe lângă poporul lui Israel. se sufocă pur şi simplu sub „grăsimea” dimprejur. este centrul raţional şi emotiv al fiinţei umane (omul gândeşte cu inima). dar reproduce versiunea LXX: „Doamne.. cum zici tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acesta. fiică a Ierusalimului!/ Iată. Discuţia cu fruntaşii iudeilor este dusă pe temeiul Scripturii şi erminiei ei. Ioan. Isaia are un alt verb. parazit al fiinţei.1. MANIFESTAREA SUPREMĂ A MESIANITĂŢII LUI IISUS (13-21) Partea a II-a a Evangheliei începe cu marea Cuvântare de despărţire pe care Iisus a ţinut-o. preamărirea Mântuitorului. ochi să vadă şi urechi să audă până în ziua aceasta. în sens medical. drept şi mântuitor este el. La In. trimite la episodul învârtoşării inimii lui Faraon „de către YHWH” (cf.). pe un măgăruş.27. Ex. profetul” face referire la Is./ blând şi călare pe un asin şi pe-un mânz tânăr. 7.34 „noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac. Iisus Se urcă. nu pricepe de ce Iisus vorbeşte despre Fiul omului. 9. semn al unei boli sufleteşti foarte grave. Verbul grecesc vine de la un cuvânt care înseamnă „piatră” (de construcţie. Ioan elimină din citatul isaianic termenul „popor”. fiind cea dobândită. prin suferinţă şi moartea de pe Cruce. 12. pentru mentalitatea semită. de fapt. va dispărea (va fi înălţat).10 etc. „pe veci” cu poporul Său are un punct de sprijin în Psalmul 88. „a îngrăşa”. fiică a Sionului!/ Dă de veste.. Fiul lui David. încercările mari pe care le-au văzut ochii tăi.35.” Tocmai pentru că mulţimea îl întâmpină ca pe un „Rege al lui Israel”.9. De asemenea. nu va muri. ci omul poate refuza cu obstinaţie şi în mod sistematic şansa credinţei. aduce multă roadă” (12.1-3. Aşadar. în Deut. dat fiind că Iisus nu vizează aici „poporul” (laos).2 vine şezând pe mânz de asină” citat prelucrat din profetul Zaharia. „ceasul sosit” însemnă.38-40 „cuvântul lui Isaia. La In. provocator. în care sunt recapitulate ideile principale ale capitolelor anterioare. 53. în casa părinţilor lui Ioan Marcu. semnele şi minunile mari de acolo. prin urmare nu mai are acces nici la divinitate. de care vorbeşte evanghelistul. prin intermediul lui Isaia.13-14. CONF. dar şi.22. care.3. DR. şi dobândirea unei alte vieţi.37 (după LXX): „Seminţia [lui David] va rămâne în veac. Inima. Credinţa că Mesia va rămâne totdeauna. în acelaşi timp. cine a crezut. care foloseşte verbul „a învârtoşa. zicând: „Voi aţi văzut toate câte a făcut Domnul în ţara Egiptului în faţa voastră cu Faraon şi slujitorii lui şi cu toată ţara lui. 24). mulţimea îi aduce două întâmpinări. dacă grăuntele de grâu când cade în pământ.”. Ea nu mai poate percepe nimic din exteriorul ei. socotit a rămâne pentru totdeauna cu poporul Său. iar mai mult. 29.

în această optică. preştiinţa lui Iisus. Ioan 13. dar reale) şi faţă de textul ebraic. De asemenea. incontestabilă) a lui Iuda. „a ridica”. Lupta decisivă se dă între diavol şi Iisus. iar despărţirea de El înseamnă moarte (15. care îi spune lui Petru: „dacă nu te voi spăla nu ai parte de Mine” (13. practic. se concentrează în jurul ideii fundamentale. Aceste locaşuri pot fi atinse numai dacă se foloseşte o singură cale şi se urmează un singur adevăr: Iisus Hristos. nicio consistenţă. Dar cea mai semnificativă modificare: în textul veterotestamentar (şi în greacă. evanghelistul notând un amănunt. cea a iubirii lui Dumnezeu pentru lume.10 (după LXX). Cuvântarea este precedată de spălarea picioarelor ucenicilor (13. adevărul şi viaţa” (14.8-14. Mântuitorul descoperă trădarea lui Iuda. folosit şi în alte contexte. 18„cine mănâncă pâinea mea şi-a ridicat călcâiul asupra mea”: cf. „a se da mare”. în viziunea evanghelistului. b. ILIE MELNICIUC PUICA 30 . Iubirea şi păzirea Cuvântului lui Iisus sunt condiţii ale intrării în comuniune cu Persoanele Sf Treimi (14. 21). prin care El urmărea să ofere Ucenicilor doar o simplă lecţie de smerenie. dacă gestul Său avea doar caracterul şi semnificaţia unui simplu ritual al spălării. „a mânca”. în care se vorbeşte despre legătura dintre viţă şi mlădiţă. atotputernicia lui Iisus: El va fi predat autorităţilor pentru că aşa a plănuit însuşi. Următoarele teme.2 Atât Cuvântarea cât şi Rugăciunea arhierească (cap. şi anume că „era noapte” făcându-se o aluzie la acţiunea întunecată a acestui fiu al întunericului care era Iuda. 16. care iese de la Cină. s-au concentrat în jurul a două idei: Iisus - viaţa şi lumina lumii. Cuvântarea de despărţire (14-16) Cuprinsul acestei Cuvântări se rezumă la trei idei fundamentale: 1 . şi în ebraică) verbul este la trecut.56-58. Iisus se prezintă pe Sine ca fiind „calea. Cuvintele lui Iisus rămân fără înţeles. Acest adevăr este îmbracat în relatarea unei frumoase alegorii. Deofiinţimea Fiului cu Tatăl (14. Activitatea şi misiunea Duhului Sfânt în lume PR. manifestată deplin în patima şi moartea lui Iisus. un profund caracter sacramental.definirea calităţii de Apostol şi a rolului ucenicilor în lume Definirea persoanei lui Iisus a. Noul Testament – suport de curs An I sem. ca în 6. Punând în gura lui Iisus acest verset din psalm. şi faţă de LXX. La acestea. în vreme ce Ioan are verbul epairein. privind partea a doua a activităţii Sale mesianice. văd în acest gest al lui Iisus şi o prefigurare a efectelor Botezului creştin. Diferenţe (minime. In. CONF. singura Taină a Bisericii creştine prin care ai parte de Hristos. Nu întâmplător: cel care-L va preda pe Iisus mănâncă acum la aceeaşi masă cu El. pe când Ioan are verbul trogein. 6). Realitatea împărăţiei lui Dumnezeu este evidenţiată prin cuvintele lui Iisus: „în casa Tatălui Meu multe locasuri sunt” (14. persoana lui Iuda nu mai are. Ioan ţine să sublinieze încă o dată trădarea (pentru el. unii chiar a Euharistiei. 56). 1-10). După spălarea picioarelor Ucenicilor. Viţa este Iisus din care mlădiţele îşi trag seva dătătoare de viaţă. 6. ale părţii a doua. Iisus se prezintă ca dătător de viaţă. Ideea este subliniată de afirmaţia Mântuitorului. 54. O bună parte dintre biblişti. în vreme ce Ioan îl pune la prezent. Temele principale. 40. Ps. 13-17). evanghelistul mai asociază şi pe cele ale mângâierii şi unităţii creştine. Episodul acesta are. înţelese ca roade ale Duhului. a rolului şi a misiunii Duhului Sfânt 3 . constituie o sinteză a învăţăturii Mântuitorului.definirea persoanei lui Iisus 2 .32) c. DR. 1-11). LXX are verbul megalynein. la origine „a roade”. 2). LXX are verbul esthien. 16-17) d. 8). din primele 12 capitole. Iisus este mijlocitor al trimiterii Duhului Sfânt în lume (14. întrând în comuniune deplină cu El (cf. culminând cu evenimentele Patimilor şi a învierii.definirea activităţii.

c. Calăuzitor al Apostolilor spre adevărul Evangheliei (16. Ier. Lumea se va bucura când ucenicii vor plânge. La Ioan Iisus îi obligă pe ucenici să-L părăsească. Mc. a unei speranţe fără precedent: învierea. pentru ultima oară. 1-6).7: „Loviţi păstorii şi risipiţi oile. Despărţirea de Apostoli va fi de scurtă durată (16. 13) Calitatea de Apostol şi rolul ucenicilor în lume Apostolii sunt numiţi prietenii Săi (15. împlinesc propria lor lege.21 „femeia. că prigoanele care vor urma trebuie să fie înţelese de către ei ca fiind urmarea îmbrăţişării cauzei lui Iisus. Evanghelistul vrea să spună că adversarii. arătându-le că ei nu sunt din lume (15. 68. ci pe ură primară. totuşi nu cred că se poate merge cu raţionamentul până la a presupune un refuz al asumării Legii din partea comunităţii ioaneice. 27). în durerile facerii. Deşi în expresia respectivă se simte o nuanţă de obidă. ca prieteni ai Săi. 6. până la venirea lui Iisus. 16. „pentru nimic”. care face aluzie la Zah. 24. dorean (δωρεάν). 26.31. 1-6). la Ioan sinonimă cu „iudeii”. 26. Mc.2 Duhul Sfânt este prezentat ca fiind: a.17. de frică. încă o dată. In. 19). 16. în scurt timp. viziunea alegorică a Femeii şi Pruncului (Mesia) din capitolul 12 al Apocalipsei.5 (după LXX). 8) c. Rugăciunea şi cererile lor vor fi ascultate (16. are întristare”: chinul Răstignirii este simbolizat prin chinurile facerii. şi „Legea voastră” In 8. iar ucenicii să se bucure. Originea apostolatului este divină .u. chinurile prin care trece poporul lui Israel înaintea intervenţiei salvatoare a lui Dumnezeu. lumea va trebui să plângă. să fugă şi să se ascundă. sau pentru descrierea zilelor de pe urmă. 13) şi exemplifică această idee prin sublinierea jertfei prietenului pentru prieten. CONF. Apostolii vor fi mărturisitori ai lui Iisus şi cunoscători ai dumnezeirii Sale (15.Apostolii sunt chemaţi direct de Iisus. În Epistola către Romani (8. Cf. iar întristarea lor se va preface. Până şi Legea ar fi fost abandonată în numele acestui conflict radical. Ioan 15.13. Os. DR. Dar acest raport va fi dovedit înşelător. cf.8. Noul Testament – suport de curs An I sem. Mântuitorul caută să-i întărească pe ucenicii Săi. Rugăciunea arhierească a lui Iisus (cap. 13. 13. Pavel afirmă că întreaga creaţia a gemut.17. (Is. cât şi în Noul Testament imaginea femeii prinsă de chinurile facerii este folosită pentru a caracteriza. a unei lumi noi. „tristeţea voastră va deveni bucurie”. 33). ei trebuie să ştie că Mântuitorul îi va întări pentru a le putea depăşi (16. „M-au urât fără pricină”: gr. ILIE MELNICIUC PUICA 31 .24. În evangheliile sinoptice ucenicii îl părăsesc pe Iisus. „Legea lor” ar însemna aici că nu este şi „Legea noastră”. „degeaba”.19 ş. 23-24). Atât în Vechiul Testament./ şi-Mi voi abate mâna asupra păstorilor”.34. Mt.23). Ioan 16. Răstignirea nu se închide în tristeţe. 17) PR.32 „să vă împrăştiaţi”: gr. 10. 13. 26) b. Mt. opoziţia radicală dintre comunitatea creştină şi cea iudaică. skorpisthete (σκορπίσθητε). În faţa prigonirilor viitoare. Duhul Sfânt va fi cel care va judeca lumea (16.21 ş. când naşte. De aceea. este Cel care va birui lumea (16. în realitate. atitudine bazată nu pe logică (vorbele şi faptele Sale îndemnându-i să-L recunoască). urându-L pe Iisus. „Legea lor”: unii exegeţi afirmă că. 25 Iisus denunţă iraţionalitatea atitudinii adversarilor. De asemenea. precum şi prin faptul împărtăşirii adevărului dumnezeiesc numai lor. prin aceste cuvinte. în bucurie (16. „Tristeţea voastră se va schimba în bucurie”: litt. 20. pe care ei L-au urmat.20 „lumea se va bucura”: „lumea” are aici sensul special de „entitate opusă” împărăţiei cerurilor.u).27.22). 13. Iisus citează Ps. Iisus. Învăţător al Apostolilor şi martor al Evangheliei (14. plastic. ci se deschide spre bucuria palingeneziei. evanghelistul scoate în evidenţă. împrăştiindu-se care încotro. 14. Cuplul tristeţe-bucurie prelungeşte cuplul anterior „Mă veţi vedea” - „Nu mă veţi vedea”.

Iisus se prezintă pe Sine. rostită de către Iisus în faţa ucenicilor Săi. ca Dumnezeu întrupat (17.22. e ţinut în frâu de o forţă misterioasă. si-a ridicat asupra mea călcâiul. CONF.19.3. 2Pt. referitoare la rugăciunea pentru Lazăr: „acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu (αίτηση τον θεόν). 3. ci pur şi simplu ca o confirmare a faptelor declanşate de o voinţă liberă. 11). 17.cererea de a fi sfinţiţi în cuvântul Evangheliei (17. Rugăciunea pentru ucenicii Săi 3. în viziunea Sa. adresată Mântuitorului. αίτέω şi έραηάω. Noul Testament – suport de curs An I sem. ca îndeplinirea mecanică a unui destin prestabilit.” Împlinirea Scripturii nu trebuie înţeleasă ca o limitare a libertăţii individuale. δέομαι şi πορσεύχομαι. dar simultan şi pe Tatăl (17.capitolul 17 redând. Nu întâmplător e descris aici prin aceeaşi expresie cu care în 2 Tesaloniceni este descris Antihristul. Rugăciunea lui Iisus pentru ucenicii Săi se rezumă la: . motivată de relaţia lor cu Tatăl: „însuşi Tatăl vă iubeşte pe PR. Exceptând afirmaţia Martei. ho hyios tes apoleias (o υιός της άπωλείας).dorinţa Mântuitorului ca Apostolii şi toţi Ucenicii Lui să fie în comuniune cu El şi aceasta pentru că iubirea Lui s-a transpus nu numai în ei. din nou.22). aşa cum El s-a manifestat.10 (după LXX).cererea pentru unitatea acelora care cred în numele Său.23). . care nuanţează rugăciunea. în lume (17. Ioan 17. Preamărirea Tatălui în Fiul s-a manifestat prin lucrul făcut de Iisus (17. 9.8 etc. care. Ben sahat. 2) ca având putere de a da viaţa veşnică. Rugăciunea pentru lume Rugăciunea lui Iisus pentru Sine constă în cererea Sa de a fi preamărit. În schimb. ILIE MELNICIUC PUICA 32 . „Pierzania” echivalează cu „damnarea” în Noul Testament (cf.). Cum am văzut. Expresia pare să traducă ebr. care va însemna pentru lume o mărturie a dumnezeirii Sale. rugăciunea pe care Iisus Hristos o adresează Tatălui. până în acel moment. criteriu de recunoaştere a dumnezeirii Aceluia a cărui învăţătură îi poate ţine în unitate (17. prin cuvintele Mântuitorului.2 Rugăciunea arhierească a lui Iisus se cuprinde în capitolul 17 şi conţine trei paşi mari: 1. în întregime. chiar dacă acest tip de frază se întâlneşte şi în greacă. este că nu întâlnim în scrierea ioaneică a Evangheliei a IV-a verbele care exprimă rugăciunea. ci şi în lume (17. doar în „Cuvântarea de despărţire”. 20). citat de Iisus în 13.13. Rugăciunea arhierească a Mântuitorului din Ioan 17 Rugăciunea Mântuitorului din Ioan 17. unde se referă la Antihrist./ cel care mâncă pâinea mea.12 „ca să se împlinească Scriptura”: probabil pasajul din Ps. Filip.1-26 nu este una din rugăciunile obişnuite pe care Evangheliile canonice le-au păstrat din tradiţia mărturiilor apostolice. de Tatăl şi de a fi arătat ca Dumnezeu.18-21: „Chiar şi prietenul apropiat.3). expresie care aici îl desemnează pe Iuda. rugăciunea pe care Apostolii o vor înălţa Tatălui: „Orice veţi cere (αιχήσητε) de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (16. . ci caracterul ei aparte este definit de prezenta sa ca şi concluzie a „Cuvântării de despărţire”. Mt.4-6). 24). 17. a cărui apariţie va inaugura sfârşitul lumii şi care. Rugăciunea pentru Sine 2. 17) Rugăciunea lui Iisus pentru lume constă în: . Ceea ce ne surprinde.3. A devenit celebră datorită versetului din 2Tes. 12-14 „fiul pierzaniei”: gr. într-un asemenea context. întâlnim alte două verbe specifice acestei Evanghelii. 2. Finalul capitolului 16 aminteşte. pentru moment.1). 2. Dumnezeu îţi va da” (In 11. Avem de-a face cu un semitism. Tematica rugăciunii în Evanghelia după Ioan conturează aspecte unice în teologia biblică a Noului Testament. Rom. în cea de a patra evanghelie Iuda este demonizat. Apoc. toate referinţele legate de rugăciune se găsesc în „Cuvântarea de despărţire” (In 14-17).cererea de a fi păstraţi în unitate (17. . DR. constă în două lucruri: cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi cunoaşterea lui Iisus Hristos. în care nădăjduiam. 40. 7.

33).19b-36. Aceeaşi idee o întâlnim şi în literatura apocaliptică iudaică.. prin Fiul. devine un model de rugăciune pentru Apostoli. Astfel. şi în cartea Jubileelor unde sunt redate rugăciunile lui Moise. care identifică în v. naraţiunea din In 12. Frecventa binecuvântărilor şi a cererilor devine astfel caracteristica rugăciunii-testament a lui Moise. EIBMBOR. de este cu putinţă depărtează paharul acesta. 2000.. şi mijlocită de însăşi relaţia Mântuitorului cu Tatăl: „Ieșit-am de la Tatăl şi am venit în lume.28. ca parte integrantă a cuvântărilor. şi ce voi zice? Părinte. Luca 22.. ILIE MELNICIUC PUICA 33 . în secolul al V-lea. Fiul lui Dumnezeu..19).ar avea o PR. Rugăciunea capitolului 17 este rostită pentru încurajarea ucenicilor. Chiril al Alexandriei. cererea bunurilor pentru noi Şi-o însuşeşte Hristos ca Mijlocitor şi Arhiereu. deşi a fost dat de către un teolog luteran în secolul al XVI-lea. Scopul didactic al rugăciunii din Ioan 17 a fost subliniat încă de la începuturile exegezei patristice. numită „Ghetsimani-ul ioaneic” („Acum sufletul Meu e tulburat. este relaţia acesteia cu rugăciunea din grădina Ghetsimani redată în Evangheliile sinoptice (Matei 26.. faţă de toate celelalte rugăciuni întâlnite în spaţiul literaturii biblice şi a celei iudaice târzii. Părinte. ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” punctul focal al rugăciunii Mântuitorului.28).32-42. rugăciunea este înţeleasă ca un exemplu de mijlocire la care face trimitere şi 1 In 2. iar binecuvântările sunt o rugăciune profetică. se regăseşte ca idee și în omiliile Sf. de ceasul acesta. In Evanghelia după Ioan. în rugăciunea lui Baruh din 2Baruh 48. din cartea a 4-a. rugăciuni.14 şi Rom 8. Marcu 14.şi binecuvântările lui Moise peste seminţiile poporului . în abordările bibliştilor. Noul Testament – suport de curs An I sem. În acest sens.36-46. avem cântarea lui Moise . Chiril al Alexandriei. izbăveşte- Mă. pe lângă numele dat acestei rugăciuni. cuvântarea de despărţire este transformată într-o rugăciune. capitolul 8. spun bibliştii. iar. în consecinţă.. 700) care. este un Psalm. spunea: „Hristos [. DR.27. ci şi pe cel al unui testament. Din această perspectivă. 9. este „rugăciunea de consacrare” sau „rugăciunea de sfinţire”.] ne îndeamnă să credem că este şi acum jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”.întristat de moarte este sufletul meu . Noe.1.în capitolul 32 . deşi este împreună-Dătător cu Tatăl al darurilor duhovniceşti”. care este un cuvânt de despărţire al lui Moise rostit în faţa noii generaţii care se născuse de-a lungul celor 40 de ani de pribegie prin pustia Sinaiului.testamentară şi scrierile iudaice târzii ne prezintă. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: L-am preaslăvit şi iarăşi îl voi preaslăvi”) . din capitolul 17. amintim cartea Deuteronomului. în contextul cuvântărilor de despărţire. El se roagă pentru ca scopul lui Dumnezeu să fie desăvârşit prin ceea ce face El acum şi prin ceea ce urmează să facă ucenicii Săi”. Numele de „rugăciunea arhierească” a lui Iisus. Bucureşti. Ceea ce este specific rugăciunii lui Iisus din capitolul 17 al Evangheliei a IV-a. 19 . CONF. concluzia ioaneică a întregii Cuvântări de despărţire. care a venit de la Tatăl spre moarte şi înviere pentru viaţa lumii. [. (Sf.25.11.34. iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (16. Spre finalul cărţii.părinte. „iar deoarece toate se săvârşesc de către Tatăl. Ceea ce este important.] Arhiereu al sufletelor noastre. biruinţa lor va fi dată de rugăciunea în care s- a cerut ca ei „să fie una” (17. O altă denumire comună pe care o are rugăciunea din Ioan 17.„Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi. Evr 7. Cântarea lui Moise. este „unicitatea celui care se roagă şi timpul rugăciunii sale: Iisus.23). în Duhul. Avraam şi Isaac. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 41).21. Însă In 17. Revelaţia vetero.40-46 . într-un asemenea context.în capitolul 33. În mijlocul necazurilor pe care le vor avea în lume (16. fiindcă voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit” (16.27).22) şi de sfinţirea lor întru adevăr (17.1-26 nu are doar valenţa unui model de rugăciune.).2 voi. respectiv desăvârşirea lor întru unime (17. în special în rugăciunea lui Ezra.

pentru proslăvirea Sa (17. căci cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor. 20-23 . 1 1b-16 — rugăciunea pentru ca ucenicii să fie păziţi c. pentru familia sa şi pentru popor”. Rugăciunea de cerere (αίτέω) a ucenicilor şi rugăciunea (όρωτάω) Mântuitorului în Ioan 14-17 „Cuvântarea de despărţire” a Mântuitorului. pentru apostoli şi pentru toţi cei care. prezintă. pentru desăvârşirea lor în slavă Rugăciunea din Ioan 17 respectă tiparele Zilei Ispăşirii: arhiereul în Lev 16. este adresată Tatălui. Noul Testament – suport de curs An I sem.17 . 6-1 la . vv. Ordinea răsturnată din structura Evangheliei după Ioan .face ispăşire pentru sine.13. adică biserica din toate timpurile”. există un consens în privinţa împărţirii ei teologice în trei părţi principale: (1) rugăciunea lui Iisus pentru Sine. ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. prin cuvântul lor. pentru preoţime şi pentru întreaga comunitate a lui Israel.„Nici un om să nu fie în cortul adunării. Rugăciunea de cerere (αίτέω). iar răspunsul la această rugăciune este lucrarea Tatălui. Unii biblişti.rugăciunea pentru proslăvirea Fiului pentru ca El să dea viaţă celor ce i- au fost daţi (2) vv.26).mai întâi rugăciunea din grădină (In 12.20. cu precădere. tot astfel lisus se roagă pentru Sine. şi au crezut că Tu M-ai trimis”) nu conţin o cerere strictă pentru ucenici. un anume tip de rugăciune: rugăciunea de cerere. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.rugăciunea ca toţi credincioşii să fie una (4) vv. consideră că versetele 6-8 („Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Dacă veţi cere (αιτήσετε) ceva în numele Meu (έν τω όνόματί μου). autorul consideră că această structură este preluată identic în rugăciunea lui lisus: „precum arhiereul face ispăşirea pentru sine. 17-19 . Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine. Mântuitorul reaminteşte acest aspect în cadrul „Cuvântării de despărţire”: „Tatăl să vă dea orice-I veţi cere (αιτήσετε) în numele Meu (εν τω PR. pentru Biserică (17. când va intra el să cureţe locaşul sfânt şi până va ieşi. aveau să creadă în Iisus. vv.rugăciunea pentru ca ucenicii să fie sfinţiţi împreună cu Iisus (3) vv. Aşa se va curăţi el pe sine şi casa sa şi toată obştea fiilor lui Israel” .raţiunea rugăciunii pentru ucenici b. Eu voi face. vv. de aceea ele pot fi incluse în prima parte a rugăciunii. pe bună dreptate. Prima menţionare o avem în In 14. aducând astfel un echilibru în împărţirea celor 26 de versete. în capitolele 14-16. Plecând de la structura ritualului Zilei Ispăşirii.1-5). DR.2 continuitate logică cu rugăciunea din capitolul 17. cele două rugăciuni ioaneice fiind complementare.6-19) şi (3) rugăciunea pentru cei credincioşi. 6-19 .rugăciunea pentru ucenici a.1) poate fi înţeleasă având în vedere accentul teologic al Evangheliei ioaneice.14: „Şi orice veţi cere (αιτήσετε) întru numele Meu (έν τω όνόματί μου). adresată ucenicilor Săi. iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit. 24-26 . şi nu atât cel al redării evenimentelor din perspectivă istorică. aceea voi face.27-28) şi mai apoi rugăciunea din capitolul 17 dinaintea trecerii „pârâului Cedrilor. CONF. în numele lui Iisus. (2) rugăciunea lui Iisus pentru ucenicii Săi (17. Referitor la structura rugăciunii. unde era o grădină” (In 18. Schnackenburg propune următoarea împărţire a textului din Ioan. 1-5 . prin folosirea verbului αίτέω.” Observăm accentul pe care îl subliniază autorul Evangheliei în privinţa legăturii dintre rugăciunea de cerere (αίτέω) şi rostirea acestei rugăciuni în numele lui lisus (εν τω όνόματί μου). Biblistul R. capitolul 17: (1) vv.rugăciunea pentru cei credincioşi. ILIE MELNICIUC PUICA 34 .

5). din expresia „acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El” (13.clară continuitate cu sublinierea „acum”-ului ioaneic. în In 14. „Ziua aceea” s-ar referi la adevăratul locaş. pe care „îl cunoaşteţi voi.vom veni la el şi Ne vom face locaş la ci” (14.13. respectiv a celor credincioşi în Sf. şi roada voastră să rămână.27. Fiul. Ape 21. care se roagă.17.4) Şi „Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el” (15. ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi. chiar dacă rugăciunea este rostită în numele lui Iisus. Hristos în voi (Col 1. este ziua în care „Noi . In 17. Rămânerea întru Hristos implică şi aducerea unei roade autentice: „Nu voi M-aţi ales pe Mine. „The Christ-Christian Relationship in Paul and John”. Până acum n-aţi cerut (ήτήσατε) nimic în numele Meu (έν τω όνόματί μου).23). Această idee este conturată şi de afirmaţia din Ioan 15. In 14.23). determină identitatea voii ucenicilor.16). face referire la făgăduinţă din Ioan 14.22). Astfel. Cu toate acestea. În acest sens. O nouă perspectivă a rugăciunii de cerere (αίτέω) în numele lui Iisus este definită în Ioan 16. In 14. 2. Treimi în cei credincioşi.18-20). Versetul 7 continuă exprimarea legăturii dintre mlădiţă și viţă ca expresie a comuniunii euharistice a credincioşilor cu Hristos: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi” (15. Din această perspectivă. Stephan Smalley vede o strânsă paralelă între descrierea paulină şi cea ioaneică referitoare la sălăşluirea Sf. care merge la Tatăl (14. rugăciunea de cerere (αΐτέω) în numele lui Iisus este posibilă doar în contextul unei permanente comuniuni euharistice. Treime: voi în Dumnezeu (Col 3. Duhul Sfânt .17) .16).13) . Ziua cunoaşterii. In 15. Rugăciunea de cerere în numele lui Iisus.26-28. cu voia lui Iisus. CONF. DR. subliniind limbajul eshatologic ioaneic. Ramsey Michaels.31).16. subliniind „aparentul paradox al hristologiei ioaneice”. la noul templu sau la făgăduinţa eshatologică a lui Dumnezeu de a locui în mijlocul poporului Său (Ez 37. Duhul în voi (I Cor 3. va răspunde şi El rugăciunii: „Eu voi face (εγώ ποιήσω)”. definită şi ca ziua prezenţei Duhului adevărului.12).2 όνόματί μου)” (15. In 4. legat de Patimi. aspectul identităţii cu voia lui Iisus este subliniat de folosirea „numelui” (τό όνομα) în Evanghelia a IV-a: a crede în „numele” lui Iisus (1. Dumnezeu în voi (Fil.23. „Orice veţi cere (αιτήσετε) de la Tatăl în numele Meu (έν τώ όνόματί μου) El vă va da" (16. ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere (αιτήσετε) în numele Meu (έν τω όνόματί μου)” (15. Noul Testament – suport de curs An I sem.13-14).9. În acelaşi fel.”. ca bucuria voastră să fie deplină.23-24).23). voi în Duhul (Rom 8. Apostolul Pavel face referire la aceeaşi imagine.3. iar nu cea individuală. înseamnă „a face rugăciunea păstrând vie unirea” cu Iisus.3. de vreme ce la voi rămâne şi întru voi va fi” (14. care a săvârşit lucrurile pe care I le-a dat Tatăl să le săvârşească (5.21). voi în Hristos (2 Cor 5. Adevărat. înviere şi înălţare. mergând la Tatăl. va continua săvârşirea lucrărilor Tatălui în a răspunde rugăciunilor de cerere ale ucenicilor (14. cereţi (αιτείτε) şi veţi primi.12. amintind de aspectul corporativ al templului (ICor 3.Stephen SMALLEY. ca urmare a vieţii eshatologice realizate prin prezenţa Duhului Sfânt.20: „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi”. 3.36). de părtăşie. în care rugăciunea de cerere este o stare de comunicare. răspunsul Fiului va împlini ceea ce spune însuşi Iisus: Tatăl va fi slăvit întru Fiul (14. In 14. Sintagma „în ziua aceea” (fev έκείνη τη 'ήμέρά). rugăciunea de cerere fiind adresată Tatălui.16.4-5). În opinia lui J. în PR.18) înseamnă a crede în Iisus. a cere în numele lui Iisus.7: „Dacă rămâneţi întru Mine (έάν μείνητε έν έμοί) şi cuvintele Mele rămân în voi (τά βήματά μου έν όμίν μείνη). Iisus Hristos. cereţi (αιτήσασθε) ceea ce voiţi şi se va da vouă”.23-24: „Şi în ziua aceea (έν έκείνη τη ήμερα) nu Mă veţi întreba nimic. însuşi Iisus.Tatăl. 2. adevărat zic vouă: Orice veţi cere (αιτήσετε) de la Tatăl în numele Meu (έν τω όνόματί μου) El vă va da. ILIE MELNICIUC PUICA 35 . respectiv în 16.13-14.16). se poate afirma că intenţia autorului ioaneic este mai degrabă de a sublinia nuanţa corporativă a rugăciunii de cerere.26a: „în ziua aceea (έν εκείνη τη 'ήμέρά) veţi cere (αίτήσεσθε) în numele Meu (fev τω ονόματί μου)”. Doar în și din acea zi va fi posibilă rugăciunea de cerere (αιτέω) în numele lui Iisus.17).

„nu Mă veţi întreba (έρωτήσετε) nimic” (16. Însăşi rugăciunea lui Iisus ce precede acea zi. fapt care atrage atenţia asupra unei anumite acţiuni încheiate începând cu acea zi. cât şi al doilea. sunt cei pentru care El se roagă acum.15). accentuează sensul mijlocirii: posibilitatea ca în numele lui Iisus Hristos ea să devină desăvârşită. ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (17. de a cere în rugăciune . Afirmaţia nu denotă lipsa preocupării mijlocirii pentru lume'' . Contextul imediat (16. Pentru aceştia urma ca.). Tot în acea zi.20).12-13). că ai Tăi sunt” (17. Acum însă.30).16). .18).16). Bruce on His 70th Birthday. Rugându-se în numele lui Iisus. în contextul evenimentelor pascale. Cei pentru care urma să se roage înaintea Tatălui ca ei să primească Mângâietorul ca să fie cu ei în veac (14.20) poate sugera verbului ερωτάω atât primul sens. să ne apropiem.19. încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară.15) . Expresia „nu vă zic că voi mai ruga (ερωτήσω) pe Tatăl pentru voi” nu accentuează lipsa unei mijlociri. prin cuvântul lor” (17.16: „Dumnezeu aşa a iubit lumea.20). ci.9). ucenicii pot fi împreună cu Iisus Hristos în prezenţa Tatălui. In rugăciunea din In 17 avem amintită doar rugăciunea (ερωτάω) a Mântuitorului: „Eu pentru aceştia Mă rog (έρωτώ). fiind ai Tatălui.5.întăreşte acelaşi argument. urgenţa şi importanţa rugăciunii este definită de împlinirea iconomiei Tatălui. subliniază natura rugăciunii Mântuitorului din Ioan 17: rugăciunea Arhiereului care urma să-i aducă în prezenţa lui Dumnezeu.19-22). Patemoster. să intrăm în Sfânta Sfintelor. Într-un asemenea context trebuie înţeles şi In 16. Ei vor urma să continue misiunea Sa în lume (17. Harris (ed. fraţilor.. Murray J. aşa cum subliniază şi autorul Epistolei către Evrei: „Drept aceea. „Nu Mă rog (έρωτώ) ca să-i iei din lume. 17.ucenicii au parte de răspunsul direct al Tatălui.astfel Duhul Sfânt îi va învăţa pe ucenici tot ceea au nevoie în privinţa cunoaşterii (16. Arhiereul lor. ci insistă că acum. verbul έρωτάω poate avea două sensuri: fie „nu Mă veţi ruga nimic în rugăciune”.9). Ramsey Michaels. afirmă Mântuitorul.aducându-ne aminte şi de jertfa ţapului pentru Azazel din Ziua ispăşirii (Lev 16. pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o. şi pentru întreaga Biserică (17.. legat de a pune întrebări (16.26b: „şi nu vă zic că voi ruga (ερωτήσω) pe Tatăl pentru voi”.26. ci să fie păziţi de cel viclean (17. pe toţi cei ce erau din poporul lui Dumnezeu (Lev 16.15. adică prin trupul Său. ci şi pentru cei ce vor crede în Mine. Exeter. CONF. în lumina tipologiei Zilei ispăşirii. Putem observa că Iisus însuşi aminteşte în rugăciunea Sa.1-34).9.9). 1980.23b). ucenicii sunt cei pe care El însuşi îi va aduce înaintea Tatălui. prin catapeteasmă. ci pentru cei pe care Mi i-ai dat. Noul Testament – suport de curs An I sem. Tatăl I-a dat Fiului pe ucenici pentru ca aceştia. să ajungă în prezenţa Tatălui. De aceea Iisus specifică: „nu pentru lume Mă rog” (ερωτώ) (17. prin sângele lui Iisus. ci să aibă viaţă veşnică” -. fie „nu veţi avea nicio întrebare”. despre rugăciunea (έρωτάω) pentru ucenicii Săi. Şi având mare preot peste casa lui Dumnezeu. F. Pauline Studies: Essays Presented Io Professor F. În opinia lui J. adresată Tatălui. nu pentru lume Mă rog (έρωτώ). DR. În privinţa verbului έρωτάω din 16.10) . PR. ILIE MELNICIUC PUICA 36 . „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog (έρωτώ). având îndrăzneală.„în ziua aceea veţi cere (άιτήσεσθε) în numele Meu (εν τω όνόματί μου)” .26b). dimpotrivă. să nu se mai roage (έρωτάω) Tatălui: „şi nu vă zic că voi ruga (ερωτήω) pe Tatăl pentru voi” (16.23b autorul ioaneic foloseşte aici sensul suprapus al verbului. Încetarea rugăciunii (ερωτάω) lui Iisus Hristos pentru lume şi insistenţa rugăciunii Sale doar pentru ucenici înaintea Tatălui (17.acest fapt ar contrazice afirmaţia din In 3. mijloceşte pentru prezenţa Duhului Sfânt care va fi dat credincioşilor: „Şi Eu voi ruga (έρωτήσω) pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (14. Iar rugăciunea Sa (ερωτάω) pentru ca ucenicii să nu fie luaţi din lume. după primirea Mângâietorului. Prin întoarcerea Sa la Tatăl şi trimiterea Duhului Sfânt.2 Donald HAGNER. 98.” (Evr 10.

Ioan Gură de Aur. 5. ILIE MELNICIUC PUICA 37 . de acum şi până-n veac. în Omilia a 79-a la Evanghelia după Ioan. ne putem întreba dacă putem vorbi despre rugăciunea mijlocitoare a lui Iisus pentru lume şi în In 17. El însuşi.2. Însăşi iubirea faţă de Fiul Său făcut om îl face pe Tatăl să împlinească oamenilor cererile lor.. în cadrul discursului euharistic. putem afirma că. Sf. Mântuitorul. rugăciunea (αιτέω) ucenicilor. ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate.9). distincţia între rugăciunea (έρωτάω) lui Iisus adresată Tatălui şi rugăciunea (αϊτέω) ucenicilor adresată Tatălui.6). rugăciunea de mijlocire a Mântuitorului este nu pentru Biserică. consideră că încetarea rugăciunii (ερωτάω) Mântuitorului este determinată de iubire: „văzându-Mă înviat şi în mijlocul vostru. afirmă: „Rugăciunea lor de cerere către Tatăl va fi făcută în numele Lui. arătându-se în aceasta şi iubirea dintre Ei.8. atunci când veţi avea în Mine o credinţă mai vie şi mai tare. Preaslăveşte pe Fiul Tău. Tatăl nu aşteaptă să intervină Fiul pentru împlinirea rugăciunilor oamenilor. 48. Iubirea pe care o aveţi faţă de Mine ajunge pentru a obţine ajutorul Lui”. După evenimentul pascal. CONF.1). vă va iubi.51). „Părinte. Noul Testament – suport de curs An I sem. în lumina afirmaţiilor vetero-testamentare potrivit cărora Dumnezeu nu-Şi împarte Slava Sa cu nimeni: „Nu voi da nimănui slava Mea” (Isa 42. În prima parte a rugăciunii (17. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui David.16). înviere şi înălţare. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3. implică mărturisirea dumnezeirii Sale. este determinată de împlinirea cererilor rugăciunii (ερωτάω) lui Iisus în evenimentele „acum’-ului ioaneic. încât pe Fiul Său Cel Unul.27) aminteşte. Cuvintele din deschiderea rugăciunii. Într-un asemenea caz. dar şi bucuria Unuia că oamenii îl iubesc pe Celălalt”. în numele Fiului. ca şi cum le-ar răsplăti aceasta. În concluzie. fără ca Acesta să I- o ceară cu insistenţă. Autoritatea primită de Iisus. împlinind cererile celor ce-L iubesc pe El. Desigur. fiindcă Tatăl Meu. În dialogul Mântuitorului cu Nicodim.. ci împreună cu Biserica. ca şi Fiul să Te preaslăvească” (17. în lumina profeţiei lui Isaia . în In 14-17. iar Tatăl nu va fi convins la aceasta prin stăruinţele Fiului ca Mângâietor şi Mijlocitor. în întruparea Fiului ca om şi în jertfa Lui pentru ei ştie cât de mult ţine şi Fiul la oameni şi la împlinirea cererilor lor. căutând să reverse asupra celor ce-L iubesc pe Hristos cea mai înaltă bunăvoire. şi pentru că El le-a arătat oamenilor Numele lui Dumnezeu (17. Râvna Domnului Savaot va PR. în contextul în care Iisus însuşi Se delimitează foarte clar în rugăciunea Sa faţă de lume: „nu pentru lume Mă rog (ερωτώ)” (In 17. din pricina faptului că El a săvârşit (17.11). DR. veţi putea învăţa toate lucrurile cu o libertate deplină.4) tot ceea ce Tatăl i-a dat să facă. în care iubirea şi jertfirea lui Dumnezeu se focalizează spre lume.2 Sf. şi în capitolul 6. „adică pentru slava pe care a avut-o înainte de întemeierea lumii”. Dar Tatăl o ia oarecum înaintea intervenţiei Fiului. referindu-se la încetarea rugăciunii (ερωτάω) Mântuitorului şi începutul rugăciunii (άιτέω) ucenicilor în numele lui Fiului. legat de Patimi.„Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. în numele Fiului. Fiul Tatălui (17.1-8). ci îşi va manifesta generozitatea de la Sine faţă de ei. vorbind despre Jertla Sa. Rugăciunea lui Iisus pentru lume Realitatea mijlocirii pentru lume este întâlnită în Evanghelia după Ioan în cel puţin în două texte importante. Tatăl o ia oarecum înaintea cererii Mijlocitorului”. afirmă: „pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (6. avem mărturisirea că „Dumnezeu aşa a iubit lumea. este realizată în noua realitate postpascală a comuniunii euharistice. De aceea. Chiril al Ierusalimului. Părintele Dumitru Stăniloae înţelege acest moment ca „o nouă formă a reciprocităţii iubitoare dintre Tatăl şi Fiul. arătându-Şi atenţia fată de Fiul.Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară. E oarecum o „întrecere” între Tatăl şi Fiul în iubirea Lor faţă de oameni. Iisus se roagă pentru proslăvirea Sa.

Rugăciunea lui Iisus nu cere ca ucenicii Săi să fie luaţi din lume. în Evanghelia după Ioan.16: „Am şi alte oi. Prin viaţa ei. aceasta-i rădăcina nemuririi (Înţelepciunea lui Solomon 15. sensul cuvântului κόσμος este unul negativ.6.58 şi 13. Brown. In opinia lui R. spre deosebire de perspectiva paulină Iisus are deja numele dumnezeiesc („Eu sunt”?) înainte de jertfa Sa. „i-ai iubit pe ei. 24). Iisus se roagă pentru cei care cred în El prin cuvântul mărturisit de ucenicii Săi . cunoaşterea lui Dumnezeu (17.3) nu este doar o funcţie a cunoaşterii cognitive. „aceia pe care Mi i-ai dat”. ci doar să fie păziţi de cel rău.20-26). „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut.26). de prezenţa creştinilor. va fi singurul criteriu de recunoaştere al dumnezeirii Aceluia a cărui învăţătură îi poate ţine în unitate (17.6-7) . C.subliniază contingenţa ei cu mântuirea. iar El l-a făcut de cunoscut lumii (In 17. deoarece stăpânul ei este Cel-Rău. 20). Lumea este străină atât de slava pe care Fiul a avut-o la Tatăl înainte de întemeierea lumii. Numele lui Dumnezeu având putere. Noul Testament – suport de curs An I sem. Şi în această a doua parte. aceasta e dreptatea întreagă şi a-Ţi cunoaşte puterea.έγω ειμι” în In 8. precum M-ai iubit pe Mine”.H. În concluzie. atât Hristos. lumea va încerca să-i piardă pe cei ce au ieşit din mijlocul ei.1). „viaţa veşnică” şi „cunoaşterea veşnică” sunt expresii paralele ce vizează aceeaşi experiere.26)”. Aspectul cunoaşterii lui Dumnezeu în literatura iudaică elenistică -„Că a Te cunoaşte pe Tine. ci şi în lume (17.o rugăciune ca ei să devină una aşa cum şi Tatăl şi Fiul sunt una.15) .2 face aceasta” (Isa 9. putem afirma că în toate cele 18 situaţii din In 17.19 este mărturisirea că numele divin i-a fost dat deja. cât şi de Numele dat Fiului de către Tatăl.24. Aşa se explică delimitarea atât de drastică în v. ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (17. ci ea presupune trăire în părtăşie cu Dumnezeu. păstrând sensul relaţiei intime revelat încă din cartea Facerii (4. În acelaşi timp. În a doua parte a rugăciunii (17. Cu toate acestea. 9: „nu pentru lume PR. R. Mai mult. aşa cum pretindeau învăţătorii gnostici în privinţa comuniunii cu Dumnezeu în 1 Ioan. prin respingerea lui Hristos.9- 11).deoarece ucenicii Săi nu mai aparţin lumii. Iisus se roagă pentru cei pe care Tatăl i-a dat Lui pentru ca ei să fie păziţi în numele Tatălui. El refuză să se roage pentru lume (In 17. le-am dat-o lor”.. În acest context. dar.se poate observa că unitatea creştinilor în timpul lui Ioan era deja afectată. În a treia parte a rugăciunii (17. şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor” . ILIE MELNICIUC PUICA 38 .3) . iar „viaţa”. Iisus îi trimite pe ucenici în lume pentru a mărturisi despre adevăr. Dodd aminteşte că pronunţarea de către Iisus a expresiei .că noul veac deja a început. şi la cererea de a fi sfinţiţi în cuvântul Evangheliei (17. lisus face afirmaţii magnifice în rugăciunea adresată Tatălui referitoare la ucenicii Săi: „slava pe care Tu Mi-ai dat-o. CONF. În acest ultim context. acest nume „Domnul” i-a fost dat de către Dumnezeu lui Iisus după jertfa şi înălţarea sa (Fil. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Rugăciunea lui Iisus pentru ucenicii Săi se rezumă astfel la cererea de a fi păstraţi în unitate (17. care va însemna pentru lume o mărturie a dumnezeirii Sale. lumea este înţeleasă ca fiind cea care are nevoie de întruparea lui Hristos. O unitate adusă la desăvârşire între creştini va convinge lumea. Lumea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nici pe Iisus Hristos pe care El L-a trimis. Rugându-se ca ei să fie sfinţiţi aşa cum El însuşi s-a sfinţit pe Sine.11). Brown consideră că în In 10.9-19).17).9) care prin respingerea lui Iisus a devenit tărâmul celui rău (In 17. cât şi ucenicii Săi s-au implicat profund în lume. DR. 2. lumea urăşte tot ceea ce nu este al ei.28. În acest context. lumea este definită ca având nevoie să creadă în lucrarea Tatălui şi a Fiului şi să cunoască lucrarea Şi persoana Tatălui Şi a Fiului. lumea nu s-a supus autorităţii Iui Hristos pentru a primi viaţă veşnică. lumea este străină de iubirea lui Dumnezeu. care sunt din staulul acesta. dorinţa Mântuitorului este ca Apostolii și toţi Ucenicii Lui să fie în comuniune cu El şi aceasta pentru că iubirea Lui s-a transpus nu numai în ei.

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Mă rog”. Pe de-o parte, grecescul κόσμος desemnează întreaga creaţie bună a lui Dumnezeu,
îndeosebi pe oameni drept creaturi ale Sale pe care El îi iubeşte până la dăruirea de Sine. Pe
de altă parte, el prezintă lumea umană aşa cum s-a dezvoltat ea începând din ziua căderii în
păcat. Lumea aflată sub păcatul strămoşesc trebuie transfigurată în lumea care are viaţă din
Dumnezeu. Aceasta este Şi misiunea ucenicilor pentru care se roagă Mântuitorul.

După această Rugăciune, Iisus părăseşe locul în care avut loc Cina.

Relatarea patimilor Mântuitorului
Descrierea Patimilor Mântuitorului în Evanghelia a IV -a nu diferă substanţial faţă de
sinoptici. Trăsăturile specifice care, totuşi, există în relatarea ioaneică, nu au alt rol decât
acela de a face legătura dintre relatarea Patimilor şi Cartea semnelor. Iată câteva exemple, în
acest sens:
În cap. 10, 18, Mântuitorul subliniază ideea că-şi dă viaţa Sa de bunăvoie. Această
libertate suverană a poporului este sugerată prin scena arestării şi prin faptul că nici unul
dintre ucenicii Săi nu este reţinut. Ori, această imagine din timpul Patimilor are corespondent
în secţiunea anterioară în care se spune că „N-am pierdut pe nici unul, decât fiul pierzării”
(17, 12).
În relatarea ioaneică a patimilor, Iisus este prezentat permanent ca stăpân pe situaţie,
ceea ce nu se întâmplă la sinoptici.
În cap. 3, 14 se vorbeşte apoi de înălţarea Fiului Omului, făcându-se atunci o aluzie la
răstignire, ori acum, în ajunul patimilor, Mântuitorul vorbeşte de ceasul venit pentru
preamărire.
În cap 9 s-a văzut cum judecata exercitată de lumină s-a răsfrânt asupra acelora care au
judecat lumina. Ideea este reluată în scena prezenţei lui Iisus în faţa lui Pilat, căruia
Mântuitorul îi spune că a venit să mărturisească despre adevăr (18, 37). Din cap. 14, 6 aflăm
deja că adevărul este chiar Persoana Sa şi că este strâns legat de lumină. Întrebarea sceptică a
lui Pilat: Ce este adevărul (18, 38), arată, în acest context, că Pilat şi toţi ai lui nu trăiau în
adevăr şi lumină.
Ioan 19, 24 De gâtul răstignitului se agăţa o tăbliţă pe care se nota motivul
condamnării. Inscripţia se numea, în latină, titulus, iar în greacă pinax sau, uneori, leukoma,
pentru că era vopsită în alb (leuke). Tăbliţa respectivă era ulterior bătută deasupra capului
condamnatului, la mijlocul braţului transversal al crucii. La Ioan, inscripţia simbolizează
climaxul evangheliei. Regalitatea lui Iisus e aici afirmată, afişată, prezentată întregii mulţimi,
cum se va spune în versetul următor, chiar dacă e vorba de o regalitate percepută diferit:
mesianică, religioasă, reală, pentru creştini; politică, falsă, caricaturală pentru evrei şi romani.
19,20 „era scris în ebraică, latină, greacă”: unele mss. prezintă altă ordine: „ebraică, greacă,
latină”. Ebraica este deopotrivă limba sacră şi limba naţională; urmează latina, ca limbă
oficială; în fine, greaca, limba comună, cea mai răspândită în Orientul elenizat.
19,21 „să nu scrii «Regele iudeilor»”: controversa continuă. Inscripţia redactată la
porunca lui Pilat poate fi interpretată ad litteram. De aici temerile arhiereilor. Refuzând
modificarea inscripţiei, Pilat îşi ia revanşa faţă de cei care l-au obligat să-L răstignească pe
„regele iudeilor”, în acelaşi timp, neintenţionat, dar semnificativ, el afirmă mesianitatea lui
Iisus. 19,23 „I-au luat hainele şi au făcut patru părţi...”: întreg versetul trimite la Ps. 21,19
(după LXX). Am tradus gr. ta himatia (τα ιμάτια) prin „haine” (cele de deasupra) şi gr. ton
chitona (τον χιτώνα) prin „cămaşă”. Momentul a fost notat şi de sinoptici: Mt. 27,35; Mc.
15,24; Lc. 23,34. După obicei, hainele condamnaţilor la moarte erau luate de călăi. Ioan
stăruie asupra cămăşii ţesute într-o singură bucată, necusută. Leon-Dufour vede în tunica

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 39

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

necusută şi nesfâşiată un simbol al victoriei lui Iisus asupra morţii. Aşa cum tunica nu a fost
„sfâşiată”, tot aşa Iisus n-a fost „sfâşiat” prin răstignire. De aceea evanghelistul a împărţit
versetul Psalmului 21 în două momente distincte, acordând o atenţie sporită celui de-al doilea.
Primul moment, al împărţirii „vesmintelor”, se referă la răstignire, în vreme ce al doilea,
despre păstrarea cămăşii, chiton, se referă la înviere.
Ultimele cuvinte ale lui Iisus - „Săvârşitu-s-a” (19, 30) - arată că misiunea Sa s-a
îndeplinit, făcându-se o legătură cu capitolul 4, 34, unde Iisus vorbeşte de misiunea Sa.
Ioan 19, 28: „ca să se împlinească Scriptura”: cf. Ps. 68,22: „Au pus în mâncarea mea
fiere/ şi în setea mea mi-au dat să beau oţet.” De asemenea, Mt. 27,34.48.
19,29 „un vas plin cu oţet”: spre deosebire de sinoptice, Ioan precizează că era vorba
de un vas plin. Ce căuta acolo vasul cu oţet? Imposibil de precizat. Soldaţii romani aveau în
ploscă apă cu oţet pentru a suporta mai uşor zăpuşeala. Iisus cere El însuşi băutura „de
nebăut”.
19,30 „săvârşitu-s-a”: gr. tetelestai (τετέλεσται). Ultimele cuvinte ale lui Iisus sunt,
fireşte, în nota de triumf a evangheliei. Iisus îşi ţine destinul în propriile mâini până la
„săvârşire”. Cuvântul are sens de poruncă: Iisus nu Se mulţumeşte să constate, ci impune
săvârşirea planului Tatălui până la capăt. Verbul e la perfect, semn că totul s-a împlinit.
Cuvântul-poruncă e urmat de împlinirea lui aproape instantanee: Iisus îşi înclină capul şi
„predă” duhul. La Marcu şi Matei, ultimele cuvinte exprimă revolta unui credincios:
„Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (cf. Ps. 21,2 după LXX, Mt. 27,46; Mc. 15,34). Luca
transmite altă variantă, mai calmă: „Tată, în mâinile Tale îmi pun duhul” (cf. Ps. 30,6 după
LXX; Lc. 23,46), de fapt o trimitere la momentul săvârşirii din viaţă a lui Iisus.
„A dat duhul”: gr. paredoken to pneuma (παρέδωκεν το πνεύμα). La Matei apare un
alt verb, aphienai, care înseamnă „a lăsa”, nu „a da”. Diferenţa dintre cele două verbe exprimă
perfect diferenţa de viziune teologică. La Matei (în sinoptice, în general), Iisus acceptă cu
umilinţă batjocura, condamnarea, moartea; El Se supune întru totul Tatălui, ca un Fiu
ascultător şi om total (asumând slăbiciunea făpturii omeneşti).
Relatarea pe care evanghelistul o face referitor la scena împungerii Domnului în
coastă cu suliţa (19,34), din care a ieşit sânge şi apă, are o semnificaţie profundă, făcându-se
legătura cu cap. 6 unde se vorbeşte de sângele Fiului Omului, dar unde nu ni se spune de unde
şi cum urmează a se lua.
Tot în acest eveniment, în care se arată că sângele curge din coasta lui Iisus, se
lămureşte, în viziunea evanghelistului, şi minunea din Cana, unde apa prefăcută în vin nu
simboliza altceva, decât „semnul sângelui care urma să curgă din viţa cea adevărată”. Aşadar,
sângele şi apa au în Evanghelia a IV-a un profund caracter sacramental, prefigurând
Euharistia. Acest ultim semn trebuie să aibă consecinţe durabile în istorie şi este pecetluit de
moartea lui Iisus.
Ioan 19, 31 „să nu rămână trupurile pe cruce de sabat”: după Lev. 21,22-23 „dacă
cineva a făcut vreun păcat care merită pedeapsa cu moartea şi-l veţi omorî spânzurându-l de
un lemn, trupul lui să nu rămână peste noapte pe lemn, ci trebuie să-l înmormântaţi în aceeaşi
zi, căci omul spânzurat pe lemn este blestemat de Dumnezeu.” Aşadar arhiereii nu doreau să
întineze ziua sabatului. E vineri, în ajunul Paştelui şi a sabatului deopotrivă.
Intervenţia arhiereilor declanşează un miracol; soldaţii romani devin, fără voia lor,
instrumentele prin care se înfăptuieşte miracolul. Cei doi inamici ai lui Iisus participă la
preamărirea lui Iisus pe cruce. Soldaţii L-au împuns cu lancea pe Iisus ca să vadă dacă nu
cumva mai trăieşte. Deoarece nu I s-au zdrobit picioarele, trupul lui Iisus a rămas intact. Deşi
mort, Iisus „împrăştie” viaţă şi energie, încă un element al teologiei triumfale, specifică lui
Ioan. Începând cu Origen (Contra Celsum 2,36) episodul va fi interpretat ca un miracol.

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 40

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Pentru evanghelist ţâşnirea sângelui şi apei (vezi legătura cu Duhul, în 7,37.39) este un simbol
extrem de puternic pentru afirmarea prezenţei vii a lui Iisus după moarte (în comunitatea
creştină). Părinţii au interpretat scena în cheie euharistică.
19,35 „cel care a văzut a dat mărturie”: revine tema, obsedantă, a mărturiei, într-un
mod aluziv se face trimitere la „ucenicul pe care Iisus îl iubea”, prezent la faţa locului.
Mărturia lui nu poate fi pusă la îndoială. Prin ea se revitalizează credinţa nu doar a comunităţii
ioaneice de la sfârşitul secolului I, ci a tuturor celor care ascultă sau citesc evanghelia.
19,36 „niciun os nu i se va zdrobi”: trimite simultan la două pasaje din Vechiul
Testament (nu e un citat exact): Exod 12,46, care se referă la modul în care trebuie mâncat
„paştele” (mielul pascal): „Paştele să fie mâncat în aceeaşi casă; carnea să n-o scoateţi afară
din casă şi oasele să nu le zdrobiţi.” Iisus apare ca noul „miel pascal”, cu oasele nezdrobite.
Fără să ştie, soldaţii romani au împlinit preceptul din Tora. Al doilea pasaj se află în Ps. 33,21
(după LXX), care vorbeşte despre „cei drepţi”: „Domnul va păzi toate oasele lor:/ niciunul din
ele nu va fi zdrobit.” Conform unei credinţe iudaice integritatea scheletului era o condiţie
esenţială pentru înviere.
Ioan 19,37 „iar altă Scriptură zice”: adică alt pasaj din Scriptură, „vor privi la Cel pe
care L-au străpuns”: cf. Zah. 12,10: „şi vor privi către Mine, Cel pe care L-au străpuns.”
Traducătorii LXX au citit greşit radicalul ebraic DQR, „a străpunge”, prin RQD, „a dansa”,
dar ceilalţi traducători antici l-au tradus corect, „a străpunge”.
Moartea este urmată de înviere şi ambele evenimente au, în Evanghelia după Ioan,
caracter de eveniment unic.
Învierea constituie, în viziunea evanghelistului, un nou început al lumii, un eveniment
epocal în care se întâlnesc un plan istoric, temporal al existentei şi o dimensiune spirituală,
atemporală a ei.
Învierea lui Iisus este un eveniment istoric, dar, în acelaşi timp, este şi unul supra-
istoric, care transcende istoria, fapt reliefat prin scena pătrunderii trupului lui Iisus înviat, la
Apostoli, prin uşile încuiate.
Martorii învierii şi ai arătărilor după înviere ţin de un fapt istoric; Iisus, Cel înviat, ţine
de dimensiunea supraistorică a lumii. Aşadar, învierea nu poate fi istoricizată complet pentru
că ea este prin excelenţă un eveniment supra-istoric.
Dintre arătările Mântuitorului după înviere, consemnate de evanghelistul Ioan, ne
reţine atenţia una: cea din seara învierii, când Mântuitorul pătrunde cu trupul prin uşile
încuiate, moment care coincide cu instituirea a două Taine ale Bisericii, din cele şapte: Preoţia
şi Pocăinţa (20, 19-23).

Învierea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan (In 20-21)
În Evangheliile sinoptice şi în Evanghelia Sfântului Ioan relatările despre învierea
Mântuitorului Hristos reprezintă o formă elaborată, plecând de la kerygma Bisericii
apostolice, în urma experienţei arătării Mântuitorului Hristos înviat înaintea apostolilor
adunaţi laolaltă şi a câtorva martori privilegiaţi. Nici una dintre naraţiunile evanghelice nu se
încheie cu moartea şi punerea în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos. Moartea nu are
ultimul cuvânt. Vestea cea bună de fapt răsună: „Hristos a înviat!”. Ce s-a întâmplat între
momentul punerii trupului lui Iisus în mormânt şi cel al proclamării credinţei în învierea Sa de
către apostoli? Scrierile Noului Testament mărturisesc că „Hristos a fost ridicat cu umanitatea
Sa la deplinătatea puterii prin care lucrează asupra noastră, prin cele patru momente
succesive: coborârea la iad (cf. 1 Ptr 3, 19), învierea cu trupul, înălţarea la cer şi şederea de-a
dreapta Tatălui”.

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 41

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Evangheliile propun însă un răspuns imediat prin istorisirea arătărilor lui Hristos, Domnul
înviat. Mântuitorul Hristos S-a arătat ucenicilor, le-a descoperit ce înseamnă intrarea Sa în
viaţa veşnică, rostul coborârii dumnezeirîi şi înălţării umanităţii unite în Persoana Sa divino-
umană, sensul învierii umanităţii pe care Şi-a asumat-o, după care le-a dat puterea de a fi
martori şi i-a trimis în misiune. Acesta este în sinteză mesajul relatărilor evanghelice despre
înviere.
Comunitatea celor care au crezut şi-a exprimat la început convingerea sa prin intermediul
unor formulări succinte: mărturisiri de credinţă care proclamă că Iisus a înviat din morţi,
imnuri care vorbesc despre înălţarea Mântuitorului Hristos întru slavă. Astfel, Sfântul Pavel
reproduce o formulă tradiţională, foarte veche, care poate fi datată în jurul anului 35 d. Hr. (cf.
1 Cor 15, 3-5).
După ce se referă la moartea şi la punerea în mormânt a Domnului, prin termenul
tradiţional „a înviat” ne vesteşte că Mântuitorul Hristos a trecut din moarte la o viaţă care nu
are sfârşit. Aici este folosit termenul egegertai, perfectul pasiv al verbului egeiro care
înseamnă „a se trezi, a se deştepta din somn", se subînţelege, în contextul nostru, din
„moarte”. Un alt verb folosit în 1 Tes 4, 14: aneste, de la anistemi care înseamnă „a se ridica,
a se scula”, se înţelege: din poziţia întinsă a trupului.
Hagiografii Noului Testament au folosit şi alte expresii scoase dintr-un registru lingvistic
cu totul diferit: înălţarea lui Iisus de-a dreapta lui Dumnezeu, intrarea Sa în slava pe care a
avut-o mai înainte de crearea lumii, preamărirea Sa.
Evenimentul însuşi al învierii nu este istorisit în nici un text al Noului Testament: prin
natura lui, scapă cunoaşterii istorice. Precum soarele orbeşte pe oricine îl priveşte fix, dar se
recunoaşte din efectele pe care le produce, evenimentul învierii poate fi cunoscut numai prin
credinţă, pe baza mărturiei întâlnirii Mântuitorului Hristos înviat cu ucenicii care au făcut
experienţa învierii Sale: în textul transmis de Sfântul Pavel (1 Cor 15, 4-8) afirmaţia despre
înviere este imediat urmată de cea a arătărilor, despre care ne este dată o listă a celor care au
beneficiat de ele, până la Sfântul Pavel însuşi.
Plecând de la aceste atestări care aparţin cunoaşterii istorice, învierea Mântuitorului Iisus
Hristos este un fapt pe care credinciosul îl poate considera real şi meta-istoric.
Evangheliştii au relatat unele întâlniri reale ale ucenicilor cu Mântuitorul Hristos înviat în
mod diferit, fiecare potrivit perspectivei teologice proprii şi surselor tradiţionale de care
dispunea.
Istorisirile despre arătările Mântuitorului Hristos sunt, desigur, condiţionate din punct de
vedere narativ de datele spaţio-temporale, însă nu pentru acest fapt ele nu constituie un
rezumat de tip biografic despre Iisus după biruinţa Sa asupra morţii: existenta Mântuitorului
Hristos înviat are un caracter ceresc şi nu aparţine acestei lumi.
Nu trebuie să ne mirăm de faptul că în Evanghelii localizarea arătărilor Mântuitorului
Hristos înviat (Ierusalim sau Galileea) şi cronologia lor nu concordă: scopul evangheliştilor
nu este acela de a reconstitui o secvenţă a evenimentelor corelate potrivit unei logici interne,
după cum este cazul istorisirii pătimirilor în care arestării îi urmează procesul, iar procesului
condamnarea şi moartea, ci să arate, sub diferite aspecte, efectul evenimentului pascal în
această lume, „legătura lui Hristos înviat cu planul istoriei”. Ceea ce este comun tuturor
prezentărilor evanghelice şi care precedă arătările Mântuitorului Hristos înviat este
descoperirea mormântului gol.
Evangheliştii se feresc să-L prezinte pe Mântuitorul Hristos înviat ca fiind un
supravieţuitor dintr-o moarte clinică. Pentru a evita acest risc, Evanghelia după Marcu (16, 1-
8) considerată cea mai veche de către exegeţi, din punct de vedere cronologic nu se referă la
nici o apariţie, ci se încheie în mod brusc prin vestirea unei întâlniri în Galileea. Potrivit altor

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 42

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

texte, Mântuitorul înviat S-a arătat pe Sine viu, Şi-a manifestat prezenţa şi în acelaşi timp S-a
făcut nevăzut; iniţiativa Sa este absolută, iar aspectul Său nu permite să fie recunoscut
imediat; noua Sa existenţă nu are nevoie de justificări apologetice, cu rare excepţii confirmate
de mărturiile din Luca 24, 36-43, potrivit cărora Mântuitorul Hristos înviat vrea să
demonstreze ucenicilor realitatea propriului trup înviat, care au crezut că văd un duh sau o
fantasmă. În ceea ce priveşte perioada de timp în care au avut loc apariţiile, Sfântul Luca
însuşi nu se preocupă prea mult să o precizeze: înălţarea ar fi avut loc în seara învierii (cf. Lc
24, 51), sau la patruzeci de zile după înviere (cf. Fapte 1, 3-11)? În orice caz, arătările
Domnului înviat înaintea ucenicilor sunt încheiate, deoarece Biserica este întemeiată. Sfântul
Matei ne arată, în mod indirect, că arătarea lui Hristos înviat în Galileea este şi o întâlnire de
rămas-bun. În Evanghelia Sfântului Ioan, cuvintele Domnului din Ioan 20, 29 inaugurează
perioada Bisericii în istorie, când oamenii vor crede fără să-L mai vadă pe Hristos prezent
fizic pe pământ. Totuşi, încetarea arătărilor nu înseamnă în nici un caz absenţa Mântuitorului
Hristos înviat, ci se schimbă numai modul prezenţei Sale. El rămâne pentru totdeauna
„Emanuel" (cf. Mt 1, 23; 28, 20); puterea Duhului Sfânt îi va îmbrăca cu putere de Sus pe
ucenici (cf. Lc 24, 49), Duhul Sfânt le este dăruit (cf. In 20, 22), iar ei vor continua în istorie,
prin Biserica născută la Cincizecime, opera mântuitoare a lui Hristos.
Perspectiva credinţei Bisericii este confirmată de faptul că în fiecare Evanghelie, episodul
principal al unei astfel de secţiuni constă din întâlnirea Domnului cu ucenicii adunaţi laolaltă:
astfel sunt puse bazele Bisericii văzute, comunitatea celor care au crezut şi au mărturisit
învierea Sa (Mt 28, 16-20; Lc 24, 33-49; In 20, 19-23; cf. Mc 16, 7 şi Mc 16, 14-18). În toate
versiunile evanghelice, relatările întâlnirii cu Hristos înviat sunt constituite în baza unei
scheme tripartite:
1) iniţiaţiva de a Se arăta îi aparţine Mântuitorului Hristos înviat;
2) este recunoscut de cei cărora Se face prezent;
3) acestora le încredinţează misiunea de a fi martorii învierii Sale,
Aceeaşi structură se întâlneşte şi în celelalte naraţiuni pascale

Perspectiva Sfântului Evanghelist Ioan
Învierea Mântuitorului Hristos, potrivit perspectivei teologice a Sfântului Ioan, formează
împreună cu pătimirile şi moartea Sa un eveniment mântuitor unic: împlinirea ceasului,
revelaţia supremă a iubirii Tatălui descoperită prin taina trimiterii Fiului Său în lume.
Strălucirea slavei lui Dumnezeu a cuprins întreaga existenţă pământească a Mântuitorului
Hristos, însă numai prin întoarcerea Sa la Tatăl. El Şi-a manifestat în mod deplin identitatea
Sa dumnezeiască şi sensul misiunii Sale în lume. Este vorba de ultimul act al unei drame
răvăşitoare, care are drept autor pe Dumnezeu-Creatorul, ca protagonist pe propriul Fiu, trimis
în lume să descopere oamenilor planul Său mântuitor, pentru a-l împlini prin jertfa pe Cruce,
ca întronare a împăratului iubirii răstignite. Preamărirea prin înviere constituie ultimul act al
împlinirii operei de mântuire, iar consecinţa acestuia constă în trimiterea darului Duhului
Sfânt.
Sfântul Ioan se referă numai la unele manifestări ale Mântuitorului Hristos înviat, însă
perspectiva sa asupra tainei pascale diferă de cea sinoptică. Pentru sinoptici, învierea lui
Hristos este, după cum spune vestea însăşi, un eveniment care urmează imediat morţii,
distinctă de înălţare, dacă prin aceasta se înţelege întronarea cerească a Mântuitorului Hristos
şi ca Om. Spaţiul de timp care desparte aceste evenimente este sesizat de Sfântul Ioan.
Potrivit schemei sale hristologice a coborârii/înălţării Fiului Omului, înălţarea coincide cu
momentul morţii: pentru Iisus, a muri înseamnă, după încheierea propriei misiuni, „să treacă
din această lume la Tatăl” (In 13, 1). Sensul dublu al termenului „a fi înălţat" (hypsoo), din

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 43

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Ioan 12, 32, arată în mod clar că moartea şi înălţarea Fiului constituie două aspecte ale
aceleiaşi taine; în Ioan 13, 30-31 moartea iminentă este evocată numai prin acel „acum” al
preamăririi.
Ceea ce caracterizează hermeneutica învierii în perspectiva ioanină este preferinţa pentru
verbul „a vedea”. Pentru Sfântul Ioan, arătările lui Hristos înviat sunt semne care revelează
dumnezeirea Fiului şi care au ca scop să-i conducă pe ucenici la credinţă. Iată de ce relatările
pascale din Evanghelia a patra nu sunt o biografie a Mântuitorului Hristos înviat, ci mai
degrabă, o istorie a ucenicilor îndrumaţi de credinţa în învierea lui Hristos, care le vine în
întâmpinare. Dacă Evangheliile conţin relatări despre învierea Domnului înseamnă că unele
persoane au intrat în „contact” cu Mântuitorul Hristos după moartea Sa -dacă ne este permisă
folosirea acestui cuvânt pentru a descrie o experienţă destul de neobişnuită -, şi au găsit
moduri noi pentru a descrie aceste „întâlniri”.
Exegeţii au afirmat despre Evanghelia Sfântului Ioan că este o „Evanghelie a întâlnirilor”:
întâlnirea Mântuitorului cu Nicodim, cu femeia samarineancă, întâlnirea cu ologul de la
Vitezda, cu orbul din naştere, cu Maria şi Marta, şi chiar cu Pilat. Nu este surprinzător, atunci,
că principala relatare a Sfântului Ioan despre arătările Mântuitorului Hristos înviat au devenit
o serie de întâlniri care ilustrează diferite reacţii de credinţă.
Structura textului de la Ioan 20 şi analiza exegetică a mesajului
Care este „structura" dată de evanghelistul Ioan sau, mai bine spus, cum a reuşit să redea
materialul pe care 1-a adunat? Sunt patru episoade paralele, împărţite în două părţi: 1) faptele
de la mormânt (In 20, 1-18); 2) arătările Mântuitorului înviat (In 20, 19-29), însoţite de o
concluzie generală (In 20, 30-31). Fiecare parte este alcătuită, la rândul ei, din două episoade
paralele: episodul martorilor la mormânt (In 20, 1-10) şi cel al primei arătări înaintea
ucenicilor (In 20, 19-23); întâlnirea Mariei Magdalena cu Domnul Iisus (In 20, 11-18) şi
arătarea Mântuitorul înviat înaintea lui Toma (In 20, 24-29). Rezultă astfel o structură
armonioasă.
Printre studiile dedicate structurii capitolului 20 din Evanghelia Sfântului Ioan merită să
ne reţină atenţia cel propus de trei exegeţi francezi; chiar dacă este o propunere interesantă,
este totuşi artificială, iar mulţi autori sunt reticenţi în ceea ce priveşte împărţirea textului în
structuri hiastice sau în baza unui termen sau altul. Ei includ şi versetele finale, vv. 30-31, şi
ar vedea în capitolul 20 această structură chiasmatico-circulară:

A. In 20, 1-10 A'. In 20, 30-31
Cei doi ucenici la mormânt: Credincioşii în viitor:
a crede fără a-L vedea a crede fără a-L vedea
pe Iisus pe Iisus
B. In 20, 11-18 B'. In 20, 24-29
Iisus şi Maria Magdalena: Iisus şi Toma:
Iisus Care Se sustrage Iisus Care Se lasă verificat
C. In 20, 19-23
Iisus şi ucenicii:
Iisus, Tatăl şi Duhul Sfânt

Punctul slab al acestei structuri îl constituie paralelismul dintre A şi A', în timp ce în Ioan
20, 8 se spune despre ucenicul iubit că „a văzut şi a crezut", o situaţie diferită este a celor care
vor crede fără să vadă, şi se întemeiază pe vestirea martorilor oculari.
Biblistul I de la Potterie se inspiră din propunerea lui D. Mollat, în baza corespondentelor
în folosirea verbelor „a vedea/a crede", şi reconstruieşte o structură concentrică a capitolului

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 44

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

nostru cu următoarea simetrie: A. Cei doi ucenici la mormânt („au văzut şi au crezut") Ioan
20, 1-10//A' Arătarea Domnului în prezenţa lui Toma („pentru că M-ai văzut ai crezut...
fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut") In 20, 26-29; B. Arătarea Domnului Mariei Magdalena
şi vestirea făcută ucenicilor („L-a văzut pe Domnul") Ioan 20, 11-18//B'. Arătarea Domnului
înaintea ucenicilor şi înştiinţarea lui Toma („L-am văzut pe Domnul... nu voi crede") Ioan 20,
19-25.
Determinarea unei structuri literare şi teologice, coerente şi armonioase, în textul din Ioan
20, 1-31, nu elimină toate fisurile şi tensiunile care reies din diferitele moduri de structurare
propuse de exegeţi, ci ei numai recunosc rolul redactării care stă la originea relatării ioanine.
însă este posibil să distingem şi două părţi mai generale: vv. 1-18 sunt concentrate în jurul
figurii Magdalenei; vv. 19-29 se concentrează în jurul lui Toma; ambele părţi încep prin
aceeaşi adnotare temporală, „în prima zi a săptămânii" (v. l şi 19). Cu toate nepotrivirile
formale evidenţiate de exegeţii moderni, trebuie notat efortul evanghelistului de a ilustra
naşterea şi dezvoltarea credinţei pascale a ucenicilor.
Capitolul 20 trebuie văzut ca o cateheză de credinţă care recunoaşte în Iisus pe Domnul -
Kyrios este titlul acordat lui Hristos înviat -, şi care iradiază prezența Sa în lume. Scopul
expunerii ioanine este acela de a-i prezenta pe ucenici şi pe Maria Magdalena plecând de la o
lipsă de credinţă, ajungând, în cele din urmă, la o credinţă deplină. Cititorul asistă, astfel, la
extinderea progresivă a credinţei în învierea Mântuitorului Hristos până la noi, cei de astăzi.
1. Martorii la mormânt: Petru şi celălalt ucenic (In 20,1-10)
În acest text se pare că Sfântul Ioan a organizat faptele care au avut loc la mormânt într-o
secvenţă narativă în trei scene: Maria Magdalena merge la mormânt pe când era încă întuneric
(In 20, 1-2). Ea vede piatra răsturnată de la mormânt; aici relatarea Sfântului Ioan diferă de
cea sinoptică. Maria Magdalena nu intră, nu priveşte, ci aleargă imediat să-1 avertizeze pe
apostolul Petru. Nu există în acest moment nici o arătare de înger, ea va avea loc mai târziu.
Ea vede numai piatra răsturnată de la mormânt şi crede că trupul Domnului a fost furat. Nici
nu se gândeşte la înviere, în cea de a doua scenă (In 20, 3-10), mormântul gol dobândeşte o
importantă mai mare. Cea de a treia scenă (In 20, 11-18) o are ca protagonistă pe Maria
Magdalena care rămâne plângând lângă mormântul Domnului.
După cum reiese şi din tradiţia sinoptică, aflarea mormântului deschis şi gol nu a avut
multă relevanţă pentru naşterea credinţei pascale, deoarece aceasta se întemeiază pe arătările
Mântuitorului Hristos înviat, care nu sunt altceva decât revelări ale Sale în planul istoriei
noastre omeneşti, într-un moment succesiv, însă, a dobândit o mai mare importantă, probabil
că un răspuns apologetic împotriva insinuărilor iudaice despre furarea trupului lui Iisus de
către ucenici, care apoi ar fi inventat învierea din morţi.
în timp ce sinopticii vorbesc de mai multe femei, Sfântul Ioan o aminteşte numai pe
Maria Magdalena, menţionată în primul rând şi de către Matei şi Marcu. însă numai Ioan
vorbeşte de două vizite ale Magdale-nei la mormântul Domnului. Cea de a doua vizită (cf. In
20, 11-18) este cea care are cele mai multe corespondențe paralele în tradiţia sinoptică. Prima
vizită (cf. In 20, 1-2) are scopul creării cadrului relatării scenei despre Simon Petru şi ucenicul
iubit în vizită la mormânt. Evanghelistul Ioan nu ne spune însă care a fost scopul vizitei
Mariei Magdalena la mormânt; poate pentru bocetul funebru care, potrivit uzanţelor timpului,
trebuia să se prelungească trei zile la mormântul defunctului. Potrivit lui Marcu şi Luca,
femeile s-au dus la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus; potrivit Iui Matei, ca să viziteze
mormântul păzit de gărzi.
În relatarea ioanină este prezentă o dublă mişcare: Maria Magdalena aleargă de la
mormânt în întâmpinarea ucenicilor (vv. 1-2), Petru şi celălalt ucenic aleargă spre mormânt.
Cei doi ucenici care răspund relatării Magdalenei despre aflarea mormântului gol sunt Simon

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 45

iar ucenicul iubit pe cea profetică. ajunge prima. p. Venirea lui Petru la mormântul lui Iisus este confirmată şi de Luca 24. martori. „fiind încă întuneric" (skotias eti ouses). însă scoate în evidentă. la care se adaugă prezenta celor doi ucenici. precum şi starea sufletească a Mariei Magdalena. însă scoate în evidentă figura ucenicului iubit de Domnul. Poate pentru Sfântul Ioan întunericul simbolizează absența lui Iisus din mijlocul ucenicilor Săi. Acesta este unul din elementele cele mai sigure. ziua înnoirii lumii prin învierea lui Hristos.2 Petru şi ucenicul iubit. Orice speculaţie legată de întrebarea cine dintre cei doi ar fi avut o mai mare demnitate bisericească este fantezistă Mesajul Mariei Magdalena: „L-au PR. 3-10). pe de altă. adică prirna zi de după Sabat. răvăşită de sentimentul de absentă iremediabilă. Maica Domnului. 2). fiind subliniată dragostea sa ca element care-i dă puterea şi intuiţia credinţei (v. nu se preocupă să inspecteze interiorul mormântului deschis. 12. cărora li se adresează Maria sunt aceiaşi care sunt prezenţi şi în istorisirea pătimirilor. Passione e Resurrezione del Signore. în mediul iudaic. 3-6. Alte interpretări: Petru ar reprezenta slujirea pastorală. Înainte de capitolul 20 de la Ioan. ci când noaptea încă nu se terminase. 360: Rolul lui Petru şi al ucenicului pe care-l iubea Iisus. Centrul de interes în această primă parte. semnificat întotdeauna şi pentru totdeauna de un mormânt. care se întemeiază pe faptul învierii Mântuitorului Hristos în acea zi. parte importanta femeii în credinţa creştină. din punct de vedere al tradiţiei. este determinat de faptul că ei sunt persoane instituţionale ale comunităţii creştine. sau al unei Biserici harismatice) au puţin fundament în text. 2 Cor 5. nu pare să corespundă intenţiei autorului. potrivit amintirilor transmise în medii şi în tradiţii diverse (Mc 16. Lc 24. 34 şi este pusă în legătură cu vizita femeilor la mormânt. 1-12). Lc 24. şi trebuie identificat cu martorul care stă la originea tradiţiei evanghelice ioanine. instituţionalizate. Sfântul Ioan a modificat relatarea sinoptică despre timpul vizitei la mormântul Domnului: nu „pe când răsărea soarele" (cf. Această interpretare. şi lângă crucea răstignirii alături de Maria. 1-8. 17). l). ceea ce este în linie cu istorisirea sinopticilor. Sinagoga aleargă. Mc 16. aproximativ între orele 3:00 şi 6:00 dimineaţa. Adnotarea sugerează graba Mariei de a merge la mormânt (mnemeion). în contextul pascal. datare care pentru creştini corespunde Duminicii. ΒΕNΟΙΤ. îl constituie vizita femeilor la mormânt (spre deosebire de kerygma din l Corinteni 15. 8). Mt 28. termenul grec skotia este tipic limbajului ioanin. Cei doi ucenici. unde femeile nu sunt menţionate). într-o atmosferă de necredinţă. Petru şi ucenicul iubit (In 20. Acest fapt explică şi absența din kerygma oficială. nu avea valabilitate juridică. Unii exegeţi mai vechi au văzut în alergarea celor doi ucenici simbolul Bisericii şi al Sinagogii. 1-8. iar Petru latura oficială a Bisericii. Speculaţiile făcute asupra precedentei ucenicului iubit şi diferitele simboluri descoperite (Petru este reprezentantul Bisericii iudeo-creştine. ci se grăbeşte să-i avertizeze pe ucenici. atestată de tradiţia sinoptică comună. în această naraţiune. deoarece mărturia unei femei. CONF. însă nu intră. ziua liturgică a celebrărilor euharistice. însă lasă să se înţeleagă şi trăsătura simbolică a întunericului. în curtea arhiereului alături de Simon Petru în timpul arestării Domnului. sau că ucenicul iubit ar reprezenta dimensiunea contemplativă. iar Ioan este reprezentantul Bisericii păgâno-creştine. Maria Magdalena se află încă în întuneric. Cf. acest ucenic fusese prezentat în timpul Cinei celei de taină alături de Iisus. în timp ce Biserica ajunge înaintea ei la credinţa în Hristos. Bultmann a susţinut că Petru reprezintă creştinismul de matrice iudaică. Pentru prima dată în Evanghelia Sfântului Ioan „celălalt ucenic" este identificat cu „ucenicul pe care-l iubea Iisus" (v. DR. destul de artificială. P. Noul Testament – suport de curs An I sem. sau al unei Biserici ierarhice. expresia „ziua cea dintâi" sugerează faptul că a început pentru lume o zi nouă (cf. Sfântul Ioan se referă la un fapt autentic. Indicaţia cronologică despre ziua cea dintâi a săptămânii concordă cu sinopticii (cf. ILIE MELNICIUC PUICA 46 . chiar dacă particularităţile sunt diferite. în timp ce ucenicul iubit reprezintă Biserica dintre neamuri. 2).

Sfântul Ioan vrea să arate cititorilor Evangheliei sale importanța Scripturii în procesul de maturizare a credinţei. dincolo de spaţiu şi de timp. „Giulgiurile nedesfăcute. 3). 4-5). De aceea vederea să se transformă în credinţă. ci a fost luat (gr. indică faptul că marama care acoperea capul lui Iisus păstra forma ovală a capului Său. sau un fel de văl folosit în ritualul funerar pentru a acoperi fața defunctului sau pentru a ţine închisă gura mortului. tradus prin „învăluită. metamorfozarea unei prezențe care de acum nu mai este cuprinsă în lume. deoarece hoţii cu greu ar fi despuiat un cadavru înainte de a-l fura din mormânt. Este vorba de credinţa ca valoare absolută a ucenicului iubit: aceasta. verbul ermenon este la pasiv şi se referă la acţiunea lui Dumnezeu). Bucăţile de pânză care zăceau pe jos (othonia keimena). şi modelul ucenicului creştin. ucenicul fondator al comunităţii ioanine. verbul „a crede" (episteusen. 7-8). 54). în locul în care fusese pus trupul Mântuitorului. 1-2) printr-o credinţă parţială (vv. ca să ajungă la deplinătatea credinţei în învierea Mântuitorului Hristos după ce a constatat că a biruit moartea (vv. nu ştie că Domnul a înviat. sau. mai bine zis. nu se referă la înviere. că El trebuia să învieze din morţi". potrivit Sfântului Ioan. Toate semnele morţii au dispărut. Acest semn a PR. aorist. mai curând. trupul lui Iisus a ieşit din ele într-un mod minunat. toate acestea sunt un „semn al unei absente tainice. Pentru ucenicul iubit. trebuie făcută o comparaţie cu ultimul mare „semn" săvârşit de Iisus la porţile Ierusalimului: învierea lui Lazâr. Pentru a sesiza această relaţie profundă dintre „a vedea" şi „a crede". sunt ca o crisalidă din care fluturele a ieşit". a giulgiurilor şi a mahramei din mormântul gol. nu pare că ucenicul iubit să fi ajuns la o credinţă deplină. precum şi episodul despre arătarea Domnului înaintea ucenicilor adunaţi laolaltă. puse de-o parte pe pământ. Este vorba de o credinţă iniţială. Aici transpare şi ironia ioanină: cititorul ştie că. Nu se spune că piatra a fost dată la o parte. însă nu înţelege. ci întreaga Evanghelie după Ioan. înfăşurată". Sfântul Ioan vrea să arate ucenicilor şi creştinilor. 29). Marama (soudârion) era o bucată de pânză pătrată folosită. se întemeiază totdeauna pe semne. după cum indică şi etimologia termenului. Asemenea experienţei diferitelor personaje din primele pagini ale Evangheliei. v. ci devine cuprinzătoare a lumii. după cum arată şi v. ca apoi să ajungă la o credinţă autentică (cf. 1-4. „De la zbuciumul pricinuit de absență. pentru a şterge sudoarea de pe față. care s-au gândit într-un prim moment la furarea trupului. CONF. înviind. Reacţia ucenicului iubit este redată cu ajutorul a două verbe: „a văzut şi a crezut" (hai eiden hai episteusen. Această aşezare surprinzătoare a giulgiurilor sau a bucăţilor de pânză şi a maramei evidenţiază că. fără să le mute. entetyligmenon. 8). după cum piatra mormântului nu a fost dată la o parte de oameni (cf. eran) „Domnul". 9. este dezminţită de prezenţa giulgiurilor în mormânt. ea trece acum la zbuciumul pricinuit de incertitudine". Ucenicul iubit putea să se gândească la o intervenţie minunată a lui Dumnezeu. a trecut şi el de la lipsa de credinţă (vv. care n-au crezut în învierea lui Hristos. Ceea ce explică şi observaţia din versetul următor: „încă nu înțeleseseră Scriptura. Noul Testament – suport de curs An I sem. ton lithon ermenon. însă. In 2. Ucenicii înţeleg că trupul lui Iisus nu a fost furat. ci la furarea (de altfel pedepsită cu asprime) trupului Domnului. care este. care au trecut de la lipsa de credinţă printr-o credinţă parţială. cu sens incoativ) poate să însemne „a început să creadă". că această acuză adusă de mediile iudaice. nici trupul Domnului nu a fost luat de acolo de mâini omeneşti. sugerează că El nu putea să fie ţinut de „durerile morţii" (Ps 114. Un participiu pasiv. dincolo de modalitatea decăzută în care prezenţa este separare". Ce „a văzut"? Ce raport există între „a vedea" şi „a crede"? Folosirea în mod absolut a verbelor „a vedea" şi „a crede" relevă în tot acest capitol tema credinţei care culminează cu fericirea din versetul final: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (v. DR. şi nici măcar că „trupul" a fost furat. ILIE MELNICIUC PUICA 47 . poate bazată pe „semnul" pietrei răsturnate. care domină nu numai istorisirea învierii.2 luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus".

Condiţia cerută pentru a vedea „slava lui Dumnezeu" este „credinţa" (In 11. a fost pusă de-o parte. CONF. Iisus a lăsat aceleaşi giulgiuri în mormânt. adică încredinţarea şi mărturisirea că Iisus este Domnul. ieşirea din crisalida «acestei lumi». Este vorba de acea credinţă în Persoana lui Iisus din Nazaret ca Mesia. mormântul deschis şi crede că Domnul a fost furat. este prezentă în momentul răstignirii Mântuitorului şi înaintea mormântului în dimineaţa învierii. Noul Testament – suport de curs An I sem. PR. fiind destinat să moară din nou. Maria Magdalena vede piatra răsturnată. 36). răvăşiţi şi dezamăgiţi. De fapt mormântul lui Lazăr. 40). 44). în alt loc. revelându-le ucenicilor Săi că El a înviat întru viaţa veşnică. Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu. la „vederea" iluminată de credinţă. „a observa" în mod atent pentru a înţelege. Această credinţă nu se referă la faptul învierii sau la modalitatea ei.2 provocat îmbrăţişarea credinţei de către mulţi iudei (In 11. Fiul lui Dumnezeu întrupat. 45. „a privi". În cazul învierii Mântuitorului Hristos. semnele de la înmormântarea trupului au rămas intacte în mormânt. spirituală. 4. iar aceasta. s-a făcut începând cu chipul Său. Pe scurt. Credinţa sa este exemplară pentru cei care cred în Iisus. 44). ILIE MELNICIUC PUICA 48 . 47-48). Cuvântul lui Iisus îl eliberează de ultimele legături ale morţii (In 11. arătându-ne că învierea. care exprimă trei moduri de a vedea: blepein traduce o percepţie vizuală obişnuită. mort deja de patru zile. şi de aceea avea nevoie de giulgiuri noi pentru înmormântare. Versetul concluziv (v. prima scenă din istorisirea învierii. numai despre ucenicul iubit se spune că „a văzut şi a crezut". «icoană» a transparenței Persoanei".11-18) Maria Magdalena este un personaj care. Hristosul şi Fiul lui Dumnezeu. Este „credinţa" absolută. theorein. 30-31). Arătarea Mântuitorului Iisus Hristos înviat înaintea Mariei din Magdala (In 20. Nu ni se spune în ce sau în cine crede. 10) exprimă neînţelegerea ucenicilor care se întorc „acasă". 6. însă Sfântul Ioan numai descrie o arătare a Mântuitorului Hristos înaintea Mariei Magdalena în particular. după cum pretindea Toma (In 20. Lazăr a fost readus la viaţa naturală. 48. semne alese şi documentate în Evanghelia scrisă (In 20. însă nu ni se spune nimic despre reacţia sa. horao exprimă o vedere mai profundă. care se derulează în ambianța mormântului lui Iisus. De aceea ucenicul care crede este prototipul tuturor celor care vor crede fără să vadă realitatea trupului lui Iisus înviat şi să verifice identitatea Sa. este o paradigmă a întregului proces de edificare a celui care se află în căutarea credinţei. însă istorisirea continuă cu întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos înviat şi Maria Magdalena. „Giulgiurile intacte de la mormântul lui Hristos contrastează cu prezentarea lui Lazăr. şi care merge de la vederea contemplativă a „semnelor" la încredinţarea deplină. Ei părăsesc locul învierii deoarece nu fuseseră încă transformaţi de vederea prin credinţă a Domnului. înfăşurată. Există trei verbe diferite în acest capitol. care este orientată spre credinţă. care descrie o vedere senzorială. în timp ce chipul lui Iisus a fost cu grijă eliberat de maramă. este deschis. cu ajutorul semnelor săvârşite de Iisus înaintea ucenicilor Săi. Petru vede giulgiurile şi marama înăuntrul mormântului. 29). care se cere de la cei care văd semne (In 4. Acesta este semnul slavei lui Dumnezeu. 2. Există deci o progresie între momentele acestui itinerariu parcurs de diferiţii protagonişti: de la simpla privire. mortul iese cu mâinile şi picioarele legate de feșele pânzei funerare şi cu capul învăluit de maramă. în toate cele patru Evanghelii. adică la îndeletnicirile lor zilnice. Ucenicul care vede acest „semn" începe să creadă. Acum Iisus a anunţat însemnătatea acestui semn ca revelaţie a „slavei lui Dumnezeu" şi a preamăririi Fiului lui Dumnezeu. DR. care iese din mormânt «fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi cu fața înfăşurată cu maramă» (In 11. observare.

ILIE MELNICIUC PUICA 49 . în versiunea Sfântului Ioan ei se limitează să o întrebe pe Maria de ce plânge. Luca de doi bărbaţi în haine strălucitoare. Această transformare poate fi de două feluri: o schimbare de situaţie. 20. şi astfel îl vede pe Iisus Care stă în picioare (estota). 2. ea vede doi îngeri (angeloi) în veşminte albe. în Lc 24. Poziţia îngerilor în interiorul mormântului este descrisă cu aceeaşi meticulozitate cu care este descrisă. față de Mântuitorul. se contrapune dimensiunea statică a celei de a doua scene: „Maria stătea afară lângă mormânt plângând" (v. este acela de a indica. Fapte l. 10). Totuşi. 4 (cf. în Iezechiel 9. este îmbrăcat în haină de in alb omul care ducea la împlinire judecata lui Dumnezeu. cu adăugarea adjectivului pronominal posesiv meu la titlul „Domnul". El nu mai este o mărturie a morţii. Atitudinea sa de femeie care plânge o aminteşte pe cea a Mariei din Betania care plângea moartea fratelui ei. pentru a observa interiorul mormântului. 23. şi se întâlneşte de două ori în acest fragment (vv. Agitaţiei din prima scenă. Ei sunt dispuşi ca cei doi heruvimi de pe capacul Chivotului Legământului. 11. de o parte şi de alta a Chivotului. Lc 24. Ei sunt aşezaţi pe locul în care fusese pus trupul lui Iisus. 2) încă valoarea profetică a Scripturii despre învierea Sa din morţi. Şi Matei vorbeşte de un înger. 12). în scena anterioară. CONF. Fapte 7. Pentru a reconstitui scena acestei prime întâlniri cu Iisus înviat. naraţiunea descrie o trecere de la nefericire la fericire şi un proces de recunoaştere. Maria „s-a aplecat spre mormânt". absența trupului Domnului Iisus. Marcu de un tânăr. aşadar. dar gol. învăluită în întunericul necredinţei. 33). Acesta este semnul că El a înviat şi este viu (cf. cu forţa unui imperfect . deoarece „nu ştiau" (ouk oidamen. Prezența celor doi îngeri în mormântul gol este o invitaţie tacită de a-L căuta altundeva. Această poziţie contrastează cu cea atribuită trupului Său aşezat în mormânt. Prezenta lor este suficientă pentru a ne ajuta să intuim noua însemnătate a mormântului gol. Deci rolul îngerilor. Privirea ei devine mai atentă şi vede doi îngeri. 11. în contextul vizitei la mormântul lui Iisus. Dacă în sinoptici rolul îngerilor este acela de a descoperi femeilor vestea pascală că „A înviat!". într-o formă vizualizată. DR. Se înţelege. însă nu ajunsese la credinţă. în locul în care acum sunt aşezaţi cei doi îngeri. ca şi o schimbare de cunoaştere. Noul Testament – suport de curs An I sem. Răspunsul este aproape identic cu cel din v. în loc să vadă ca cei doi ucenici semnele înmormântării rămase în mormânt. însă. care stăteau față către față. 5). v. Naraţiunea ioanină urmează un model destul de clasic.indică o acţiune permanentă în efectul său: Maria stătea sau rămăsese lângă mormânt. adică o trecere de la ignorantă la cunoaştere. ataşamentul său față de Mântuitorul a făcut-o să se întoarcă la mormânt. Ea se află în aceeaşi condiţie în care se aflau ucenicii care au alergat şi au văzut mormântul lui Iisus. Verbul theorein denotă o mai mare atenţie. Lazăr (In 11. autorul Evangheliei a patra face apel la modelul literar al „recunoaşterii". care încercă să fure tezaurul Templului (2 Mac 3. 11: eistekei pros to mnemeio exo klaiousa). Ei sunt precum paznicii unui mormânt intact. încă prea pământesc. în comparaţie cu blepein. poziţia giulgiurilor şi a maramei. spre pildă o trecere de la o stare de nefericire la fericire sau invers.2 Maria Magdalena văzuse (blepei. 1) piatra ridicată de pe mormânt. ci a prezenței Mântuitorului Hristos înviat. 12 şi 14). unul la cap. cf. 55-56. În scena arătării Mântuitorului Hristos înviat Mariei Magdalena. 26). ceea ce exprimă ataşamentul său. după cum făcuse şi ucenicul iubit. v. întâlnit şi în literatura veche sau mai puţin veche: ea descrie o „transformare". 2. acolo unde Dumnezeu Se descoperea şi vorbea poporului Său. iar celălalt la picioare. unit şi cu o dorinţă posesivă față de El. v. Verbul grec eistekei . 13) unde au pus pe Domnul său. Apoc 5.mai mult ca perfectul. sau cel care i s-a arătat lui Daniel în vedenie (Dn 10. 6. Maria însă nu este în stare să-L recunoască. La PR.31. cf. doi tineri îmbrăcaţi cu veşminte luminoase se arată lui Eliodor. care o descrie ca fiind neliniştită în timp ce alerga să anunţe ucenicilor dispariţia trupului lui Iisus. de ce Maria „se întoarce" (estrâphe). Maria „nu ştie" (ouk oida. prin poziţionarea lor.

însă adaugă: „Pe cine cauţi?" În mod paradoxal. Această trăsătură nu reprezintă un artificiu narativ pentru a dramatiza întâlnirea. care are şi ea o însemnătate a ei.soma pneumatikon -. 15: acest fapt este repetat de patru ori). demonstrează că ea este încă legată de trecut. Căutarea Mariei Magdalena se înscrie pe cea de a doua linie. Se face văzut în spaţiul şi în timpul supuse morţii. iar ea. ILIE MELNICIUC PUICA 50 . Cel pe Care ea îl caută îi iese în întâmpinare şi o întreabă pe cine caută. însă Iisus le-a spus ucenicilor mai înainte de plecarea/despărţirea Sa că ei îl vor căuta. relativizându-le. „Rabuni". dar El nu mai poate fi reţinut astfel. de experienţa pământească a lui Iisus cel istoric. aflată în întunericul necredinţei. 38). nu se ştie că este El. a trebuit să-şi întoarcă fața ca să-L vadă pe Hristos. Se poate explica textul pur şi simplu la PR. care caută cu ardoare pe Domnul său în grădina în care se află mormântul gol. după cum au făcut şi îngerii. Dificultatea recunoaşterii imediate a Mântuitorului Hristos înviat caracterizează şi celelalte relatări pascale: Iisus Domnul Se arată „sub o altă înfăţişare. 44). o întreabă pe aceasta. în v. Maria îl „vede" pe Iisus. „Maria Magdalena îl cheamă pe Iisus cu nostalgicul Rabuni (în ebraică. 1-4. Iisus Domnul. 11. urcat la Tatăl. Deci nu poate fi sesizat după condiţiile acestei existenţe". ar putea fi o reinterpretare a imaginii miresei din Cântarea Cântărilor care-şi caută mirele.1 Cor 14. Această imagine a Mariei. căci. Detaliul are importanța lui. 3. Când Mântuitorul Hristos o cheamă pe nume. Însă exclamaţia Mariei. însă trebuie ca El însuşi să Se reveleze. Această căutare. de la ignoranță la cunoaştere. Noul Testament – suport de curs An I sem. Maria se întoarce (strapheisa) din nou către Iisus. Când o întâlnim la începutul scenei. Mormântul este gol şi nu rămâne nici măcar o urmă a trupului lui Iisus. 14). ea se află în fata mormântului şi se apleacă să vadă ce se află înăuntrul mormântului (cf. 11). Căutarea plină de ardoare a Mariei este foarte bine scoasă în relief de textul evanghelic în care obiectul verbelor de acțiune este exprimat de pronumele demonstrativ auton. formă" (en hetera morfe) (Mc 16. 33). ci evidenţiază cum se poate exprima realitatea transfigurată a umanităţii îndumnezeite a lui Iisus. „Trupul Mântuitorului Hristos înviat este un trup pnevmatic (soma pneumatikon . iar după ce îl găseşte. Care nu a fost recunoscut de Maria Magdalena. Mântuitorul Hristos înviat Se arată Mariei Magdalena. ea îl recunoaşte şi trece de la întristare la bucurie (v. 5. Când însă Iisus Se face cunoscut rostind numele ei. după cum vom vedea: El apare în spatele Mariei Magdalena. 27). Cel puţin.2 început. 13. El numai în Duh va fi prezent de acum înainte". DR. care penetrează şi preschimbă modalitatea existentei lui separate. 15c. printr-o adevărată pedagogie a «trupului duhovnicesc» . S-a întors la Tatăl. nu ar vrea să-l mai lase să plece (Cânt 3. Domnul Se face cunoscut chemând-o pe nume: El este Bunul Păstor care cheamă oile Sale pe nume (In 10. v. Acolo s-au sfârşit speranţele sale şi tot ceea ce da sens vieţii ei. însă nu vor putea merge acolo unde merge El (In 13. însă nu ştie că este El (v. ceea ce subliniază şi mai mult identitatea dintre Iisus dinainte de înviere şi Iisus de după ea. ucenicii vor să- L întâlnească pentru a rămâne cu El (In 1. arătându-le deschise şi transformate". Tema căutării lui Iisus este prezentă peste tot şi parcurge întreaga Evanghelie a Sfântului Ioan. CONF. dar nu apare în fața ei. „Între Paşti şi înălţare Iisus înviat. Maria plânge lângă mormânt (vv. de unde venise. este însoţită şi de o schimbare a prezenţei Sale fizice. precum şi trecerea de la o stare sufletească la alta. îl ia drept grădinarul locului (ho kepouros). Iisus a intrat într-un alt loc. 6). repetat de trei ori în Ioan 20. Este diferit de orice om al acestei lumi: nu mai este accesibil şi totuşi este foarte apropiat. de la Care purcede Duhul. 16. diminutiv plin de tandreţe). Această căutare este ambivalentă: iudeii căutau pe Iisus ca să-L omoare. Cel ce după înviere Se arată şi devine o prezentă simultană în mai multe locuri de întâlnire cu persoane diferite. 12). 16). Versetul 14 spune foarte clar că „Maria s-a întors" (estrâphe eis ta opiso). spune Sfântul Apostol Pavel.

căci nu M-am suit la Tatăl Meu. 17: tous adelphous mou). CONF. ILIE MELNICIUC PUICA 51 . în mod pedagogic. Însă textul ioanin lasă deschisă şi o a doua posibilitate interpretativă. Mormântul gol dar deschis devine. „a se întoarce". Are în fața sa pe Mântuitorul Hristos înviat şi în spate. deoarece Iisus o trimite să vestească ucenicilor învierea. când umanitatea Sa a fost transfigurată. Expresia greacă me mou hâptou (imperativul prezent. DR. în realitate. Maria Magdalena nu trebuie să-L reţină pe Iisus (o va face când va ajunge acolo unde este El!). a ieşit din această intangibilitate pentru a-i convinge pe viitorii propovăduitori ai învierii Lui de realitatea acesteia". Se va face mediu iradiant al Duhului şi. pentru a-L vedea pe Cel Care-i stă în fată. ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru" (v. În cel de al doilea caz are conotația unei mişcări mai mult interioare şi spirituale.. Noul Testament – suport de curs An I sem. iar ei devin fraţii lui Iisus. după înălţare. 18). Ceea ce este sigur este faptul că în Evanghelia după Ioan. îndumnezeită şi înălţată la o nouă stare de slavă dumnezeiască. decât în mod excepţional. 14 şi 16) în acest text. Întreg interesul autorului se concentrează asupra cuvintelor pe care Mântuitorul Hristos înviat le adresează Mariei Magdalena: „Nu mă reține. în câteva rânduri. simbolizată de „întoarcerea" sau „convertirea" ei.2 nivelul narativ într-un mod coerent: Maria mai întâi se aplecase ca să privească înăuntrul mormântului. această realitate sublimă. Dacă este adevărat că există un progres interior în atitudinea Mariei. spre deosebire de Luca. apoi îşi întoarce capul şi-L vede pe Iisus. mormântul. care plânge pentru absenta trupului lui Iisus şi-L caută pe Domnul ei. 17). un mnemeion. deşi ele fac parte din aceeaşi taină. care lasă în spate lumea goală a morţii. acum când se aude chemată pe nume se întoarce cu toată fiinţa ei spre El. Această mişcare de rotaţie marchează un început nou în viaţa sa: moartea este în spate. în Vulgata Noli me tenere) se poate traduce: „încetează să Măreţii" sau „să Mă atingi". începută deja. ne va umple şi pe noi de Duhul şi îl vom putea primi în Sfânta împărtăşanie. Este greu să spunem ceea ce înseamnă exact textul. şi la mâncarea peştilor. El aparţine acum lumii transcendente a lui Dumnezeu şi ca Om. în unire cu Tatăl şi cu Duhul. în calitatea aceasta. iar viaţa adevărată înaintea sa. aşadar. aflându-se acum în poziţia opusă celei iniţiale. Dumnezeu devine Tată şi al ucenicilor. Cu Toma însă şi cu Apostolii. un nou punct de plecare. El era suit la Tatăl din momentul învierii. Maria crede că Iisus S- a întors la viaţa precedentă şi de aceea crede că poate să aibă aceeaşi atitudine pe care o avusese mai înainte. dar. este o experienţă de credinţă şi de viată duhovnicească ce-i descoperă şi îi iluminează calea spre credinţa şi viaţa adevărată. „numai înălţarea ca supremă treaptă de îndumnezeire a umanului a făcut pe Iisus să nu se mai manifeste.. care apare de două ori (vv. Față de Maria Magdalena. Mântuitorul Hristos o convinge motivând că nu S-a suit la Tatăl. dar. însă trebuie să se grăbească să-şi împlinească misiunea sa: vestirea învierii în termenii întoarcerii la Tatăl. pentru PR. Aşadar. Imperativul prezent (spre deosebire de aorist) nu interzice o astfel de acţiune. decât exterioare. adică monumentul comemorativ al unei memorii vii. prin forma umană. trebuie să atribuim un sens diferit verbului strapheisthai. Hristos a arătat deja că trupul Lui intră într-o stare intangibilă material de către om. nu există o distincţie teologică între evenimentul învierii şi cel al înălţării. Atenţia autorului pare a fi concentrată asupra a ceea ce urmează. locul în care a fost învestită să mărturisească învierea Sa. Ea devine astfel prima misionară (cf. O cale de speranţă nouă se deschide când Mântuitorul Hristos îi dă de înţeles că mormântul deschis şi gol nu este decât locul unei prezente anamnetice. potrivit Evangheliei Sfântului Ioan. „întoarcerea" sau „convertirea" Mariei este una totală. a făcut o excepţie. Interpretarea versetului este dificilă şi foarte dezbătută. trebuie să se oprească. Totuşi. Iisus îi numeşte „fraţii Mei" (v. sau după o totală copleşire de spiritualitate. caracterizată de o profundă admiraţie şi sinceră devoţiune fată de Iisus. angelousa din v. Reacţia Mariei din Magdala este. Prin acest fapt mântuitor. mai degrabă. Domnul caută să o facă să înţeleagă.

ucenicii se află într-o încăpere. 24-25). însă scopul istorisirii ioanine este acela de a-l face pe apostol să ajungă la mărturisirea credinţei sale în dumnezeirea lui Hristos şi la o confirmare solemnă prin cuvântul Domnului Înviat. Textul care descrie întâlnirea Domnului înviat cu ucenicii este alcătuit din trei părţi: recunoaşterea Mântuitorului Hristos înviat (vv.19-25) Potrivit tradiţiei evanghelice. 24-29) este propriu Sfântului Ioan şi are ca protagonist pe Apostolul Toma. 21-23). misiunea încredinţată ucenicilor şi împărtăşirea Duhului Sfânt acestora (vv. ceea ce evidenţiază o elaborare redacţională îngrijită a Sfântului Ioan. „nu Se suise încă la Tatăl". Sfinţii Matei şi Luca o relatează fiecare în felul său. Experienţa pascală a Mariei Magdalena reprezintă itinerariul paradigmatic al ucenicului care trăieşte duhovniceşte experienţa învierii Mântuitorului Hristos. Arătarea Sa demonstrează că trupul Său fusese transformat şi că provenea din lumea lui Dumnezeu. într-un mod aproape familiar. într-un mod neaşteptat. cea de a treia poate fi considerată o pericopă de tranziţie. Scenariul acestei arătări este complet diferit de cel precedent. care vor PR. ILIE MELNICIUC PUICA 52 . Noul Testament – suport de curs An I sem. în schimb. cu ochiul adevăratei credinţe. Primele două părți sunt marcate de salutul Mântuitorului: „Pace vouă". Potrivit primului capitol. DR. 25). care se îndoieşte de învierea Domnului. 18: heoraka ton kyrion). 3. Verbul heoraka exprimă vederea profundă. Arătarea Mântuitorului Hristos în fata apostolilor adunaţi laolaltă este confirmată de tradiţia comună a Bisericii şi reprezintă un element constitutiv al kerygmei pascale. replica lui Toma (vv. Capitolele l şi 20 ale Evangheliei Sfântului Ioan sunt construite sub forma unui paralelism. Aceeaşi expresie va fi repetată de către ucenici după arătarea din acea seară (v. CONF. 19-20). zăvorâţi de teama iudeilor. Mântuitorul ajunge la ei trecând prin uşile zăvorâte. Maria duce la împlinire acest mandat al Domnului înviat. Prima parte (In 20. vestind ucenicilor mesajul pascal „Am văzut pe Domnul!" (v. într-un loc deschis. Sfântul Ioan Botezătorul era martorul lui Iisus în istorie. El îl văzuse pe Iisus la începutul misiunii Sale şi L-a indicat ca fiind Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii.2 noul raport care s-a stabilit între El şi ucenici prin intermediul Duhului Sfânt Care îi face să devină fiii lui Dumnezeu şi deci fraţii Săi. care vrea să sublinieze importanţa mărturiei apostolice ca temei al credinţei pascale a Bisericii. în lipsa lui Toma (In 20. Mântuitorul Hristos Se arătase Mariei din Magdala în grădina mormântului. c) le încredinţează mandatul misionar de a fi martorii şi propovăduitorii învierii. fapt menţionat şi de relatarea lucană. Sfântul Ioan a împărţit în două părţi această istorisire. Mulţi exegeţi o socotesc împreună cu textul care urmează. Maria Magdalena este martora lui Hristos înviat. destinată viitorilor credincioşi. 19-23) urmează schema tripartită a relatărilor despre arătările Mântuitorului Hristos înviat: a) Iisus este Cel ce are iniţiativa. Cel de al doilea episod (In 20. iar cea de-a doua se bazează pe atitudinea incredulă a lui Toma. şi va mărturisi că El va boteza cu Duhul Sfânt. ca şi de ceilalţi ucenici. Mărturia sa este întărită de Petru şi de Ioan. Se poate remarca faptul că prima parte a capitolului 20 are ca protagonist pe Maria Magdalena. b) Se face cunoscut ucenicilor. Ioan Botezătorul văzuse Duhul Sfânt coborându-Se peste El la botez. Evanghelistul Ioan face distincţie între filiaţia divină a lui Hristos şi cea adoptivă a ucenicilor. arătarea Mântuitorului Hristos înviat înaintea grupului de ucenici adunaţi laolaltă are un rol fondator pentru existenta şi viitorul comunităţii bisericeşti. Arătarea Mântuitorului înviat înaintea ucenicilor. Episodul despre Toma are drept scop să demonstreze realitatea fizică a învierii cu trupul a Mântuitorului Hristos şi să evidenţieze mai ales rolul decisiv al primilor martori de a provoca credinţa viitorilor ucenici ai lui Hristos.

ILIE MELNICIUC PUICA 53 . Salutul Mântuitorului Hristos nu implică numai o formulă normală de politeţe. Naratorul insinuează faptul că ucenicii sunt adunaţi laolaltă. accentul pus pe realitatea trupului înviat al lui Iisus. Lc 24. Iată câteva elemente comune: arătarea în seara învierii la Ierusalim. 36-49. misiunea. v. Fapte 20. Cu toate aceste convergențe. l Cor 16. accentuată atât de faptul că „Iisus a stat în mijlocul" ucenicilor. Hsus. CONF. cf. într-un singur loc. în calitate de Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie. 21. Prima întâlnire are loc „în seara primei zile de după Sabat". se pare totuşi că cei doi evangheliști au elaborat în mod autonom o tradiţie comună. purtătoarea bucuriei şi a veseliei (cf. are loc învestirea ucenicilor în vederea îndeplinirii misiunii lor: „Aşa cum (kathos) Tatăl M-a trimis pe Mine. Istorisirea experienţei întâlnirii Domnului cu grupul de ucenici şi apoi şi cu Toma este datată. De fapt. adică recunoscând cu ochiul credinţei (idontes) că El este Domnul preaslăvit prin învierea Sa din morţi (Kyrios). nu precum v-o dă lumea" (In 14. găsind în ea modelul activităţii şi slujirii lor viitoare. iertarea păcatelor. 39. însă nu ca în situaţia precedentă. La origine. pacea: „Pace vă las vouă. chemată şi „ziua Domnului" (Apoc l. adică stabilind o paralelă între misiunea pe care Tatăl I-a încredințat-o Lui. 1) şi corespunde zilei în care comunitatea creştină se aduna pentru celebrarea euharistiei. 27). ci complet transfigurat. Mt 28. Pacea şi bucuria reprezintă semnele şi bunurile timpurilor mesianice şi eshatologice. 20-22). este important de remarcat dimensiunea comunitar-eclezială a relatării. eirene hymin) este repetat de trei ori (vv. ci şi temeiul. bucuria. pacea Mea v-o dau. Care intră pe neaşteptate prin uşile încuiate. era „ziua" eshatologică anunţată de profeţi şi de către Domnul. Mc 16. După ce Domnul este recunoscut. ci afirmaţia unui fapt actual (eshatologia realizată). cum credea Magdalena. şi cea pe care Domnul înviat o încredinţează ucenicilor. pentru a le dărui pacea Sa. 19 creează o legătură din punct de vedere literar cu faptele relatate la mormânt (cf. S-a întors. unde Domnul înviat le arată ucenicilor mâinile şi picioarele. 19-29. aproape pentru a sublinia darul mesianic prin excelentă. 25). 26) în pericopa Ioan 20. DR. în acelaşi timp. Din punct de vedere teologic. Față de teama ucenicilor care țineau uşile zăvorâte este evidenţiată libertatea şi ubicuitatea trupului Domnului înviat. 48). era vorba cu orice probabilitate nu de duminică. a biruinţei pascale. după cum atestă şi textul din Luca 24. o urare. cât şi de misiunea încredinţată lor prin dăruirea Duhului Sfânt. PR. Adverbul kathos nu indică numai asemănarea. 21). cealaltă întâlnire la opt zile mai târziu. 15. Noul Testament – suport de curs An I sem. cauza: ucenicii trebuie să continue misiunea pe care Tatăl a dat-o Fiului. într-un mod de a „sta în mijlocul" lor permanent. iar neliniştea ucenicilor contrastează cu darul păcii oferit de Mântuitorul Hristos înviat.2 crede pentru cuvântul lor. mandatul misionar (cf. tot astfel şi Eu vă trimit pe voi" (v. Misiunea ucenicilor dovedeşte continuarea misiunii încredinţate Fiului de către Tatăl. iar ucenicii se bucură văzând că este Domnul. Sfântul Ioan aminteşte în legătură cu arătarea înaintea ucenicilor adunaţi laolaltă. 7. Această datare din Ioan 20. adică în Duminica următoare. darul Duhului Sfânt etc. 19. pentru a afirma caracterul comunitar-eclesial al arătării. după celebrarea Sabatului iudaic. 16-20. fără să-L fi văzut pe Domnul: din această cauză sunt declaraţi fericiţi de către El. 10). după cum făgăduise în timpul ultimei Cine. ci de sâmbătă seara. însă o face într-un mod nou. ca şi sinopticii. In 20. Mântuitorul Hristos Se face recunoscut imediat ce le arată mâinile şi coasta cicatrizate (cf. Arătarea mâinilor şi coastei împunse are scopul de a demonstra identitatea personală dintre Cel răstignit şi Cel înviat. De fapt. In 16. care. salutul ebraic shalom 'ale-kem (gr. 2. Această arătare înaintea apostolilor adunaţi laolaltă are câteva afinităţi evidente cu cea relatată de Luca 24.

în acelaşi timp. 7). în timp ce misiunea ucenicilor este exprimată prin verbul pempo la prezent. La vederea Duhului Sfânt Care cobora şi rămânea cu Iisus. Este botezarea şi consacrarea apostolilor în noua lor misiune. 4). Întregul mandat misionar este concentrat în numai două verbe care exprimă în mod esenţial îndoita relaţie dintre Iisus şi Tatăl . plasează evenimentul după un interval de cincizeci de zile. iar ucenicii sunt cei care colaborează la împlinirea ei. 3-8) şi să devină „părtaşi vieţii dumnezeieşti" (cf. capitolul 2? Acolo. în contextul de față. a suflat (enephysesen) asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!". Fac 2. În structura generală a Evangheliei a patra. ca şi aici. şi simbolizată acum de ucenicii adunaţi laolaltă. deoarece amestecă într-un mod nedrept perspectiva lucană cu cea ioanină şi identifică prima zi cu a cincizecea. În textul din Ioan 20. O lectură atentă a textului ne obligă să facem distincţie între seara învierii şi evenimentul Cincizecimii. au separat perioada Duhului de cea a lui Hristos. de cea ioanină. căreia îi este dăruit Duhul Sfânt. DR. care plasează darul în ziua învierii. Încredinţarea mandatului misionar este însoţit de un gest al Mântuitorului Hristos înviat. de fapt. această distincţie ne dă mărturie despre conştiinţa comunităţii apostolice de a fi mai întâi o comunitate pascală reunită pentru a celebra moartea PR. 18. 20. iar Cincizecimea lucană evocă pogorârea Duhului Sfânt peste întreg poporul lui Dumnezeu. şi anume aceea de a ierta sau de a ţine păcatele.2 dar şi prezenţa şi rolul Său mântuitor. S-a propus ca textul acesta să fie calificat ca „Cincizecimea ioanină. cu riscul ca perioada Duhului să pară. capitolul 2. CONF. valorizează legătura sa imediată cu Mântuitorul Hristos înviat şi preamărit. Pe de altă parte. „Şi zi când acestea. Care este raportul dintre această scenă şi episodul Cincizecimii istorisit de Faptele Apostolilor. Pe scurt. Unii interpreţi. nici destinatarii ei. însă paradoxală. în timp ce textul din Ioan 20. învierea cu Cincizecimea. menţinând cu claritate unitatea celor două perioade: Mântuitorul Hristos înviat este Cel Care inaugurează perioada prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în Biserică şi în lume. De aceea încredinţarea mandatului misionar implică. 32-33): o astfel de aşteptare s-a împlinit în ziua învierii. amintit în In 13. 22 vorbeşte de transmiterea Duhului Sfânt în vederea unei misiuni speciale. Se ştie că perfectul subliniază efectele durabile ale unei acţiuni. cititorului superficial. Ioan recunoaşte pe Cel ce „va boteza întru Duhul Sfânt" (In l. Verbul emphusao pe care Sfântul Ioan îl foloseşte este un hapax legomenon în Noul Testament şi el evocă.Cel Care L-a trimis . În baza principiului lui shaliah. expresie semnificativă. 2 Ptr l. Noul Testament – suport de curs An I sem. relatarea lucană a Cincizecimii explicitează într-un mod grandios trăsătura universală a evenimentului darului Duhului. 16b. un act de încredere şi de abilitare dumnezeiască sau de „îmbrăcare cu putere de Sus". deoarece perspectiva lucană pune accentul pe mărturia apostolică şi pe pregătirea martorilor. Evanghelia a patra ne permite să evităm o astfel de eroare. Este stabilit numai temeiul legitimităţii şi autorităţii misiunii ucenicilor. alegând o dată simbolică. În acest context. Biserica lui Hristos pe pământ. care reproduce gestul primordial al creării omului (cf. Sfântul Luca. o creaţie nouă: Mântuitorul Hristos preslăvit prin înviere împărtăşeşte din Duhul Sfânt Care îi face pe oameni să renască (cf. darul Duhului Sfânt inaugurează timpul Bisericii. In 3. nu este indicat nici conţinutul. însă numai evanghelistul Ioan. Cu alte cuvinte. ILIE MELNICIUC PUICA 54 . care devine comunitate eshatologică a mântuirii. misiunea lui Hristos este redată prin verbul apostello la perfect. 21 misiunea lui Hristos continuă. actualizat în mod permanent în Biserica întemeiată la Cincizecime. în Ioan 20. Este mai bine să distingem istorisirea din Faptele Apostolilor. spre deosebire de Ioan 17. o perioadă oarecum autonomă.şi cu ucenicii: cei pe care El îi trimite. acest text despre mandatul misionar corespunde vestirii făcute de Sfântul Ioan Botezătorul. 21. trimisul face prezentă şi eficientă autoritatea Celui Care 1-a trimis.

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

şi învierea lui Hristos. Credinţa comunităţii apostolice se întemeiază pe arătarea
Mântuitorului Hristos înviat. Darul Duhului Sfânt din seara învierii se explică în continuitate
cu scena răstignirii. Gestul Mântuitorului Hristos înviat de a arăta semnele răstignirii Sale
confirmă această părere. Faptul că Iisus Şi-a dat Duhul pe cruce l-a făcut pe evanghelistul
Ioan să vadă un semn: jertfa pe cruce şi învierea Mântuitorului Hristos sunt izvorul mântuirii.
Pe această jertfă se întemeiază şi creşte Biserica lui Hristos prin Duhul Sfânt.
Evanghelia Sfântului Ioan se pretează la o lectură pe două niveluri: la nivelul istoric, al
existentei pământeşti a Mântuitorului, şi la nivelul vieţii Bisericii, în calitatea ei de
continuatoare a operei Sale mântuitoare pe pământ. Există în textul nostru o insistentă asupra
aspectului liturgic ce merită sesizat - menţionarea zilei dintâi a săptămânii, venirea Domnului
în mijlocul alor Săi, celebrarea pascală cu uşile zăvorâte, împărtăşirea păcii lui Hristos, noua
creaţie prin suflarea Duhului asupra lor; toate acestea sugerează o celebrare euharistică a
comunităţii „in nuce", alcătuite din apostoli, femeile mironosiţe etc (cf. Fapte 1, 14). În
fiecare celebrare euharistică se reînnoieşte evenimentul pascal (cf. şi Lc 24, 30-31). Hristos
vine aducând aceleaşi daruri şi reînnoindu-i pe cei credincioşi prin Duhul Sfânt. „În
perspectiva sacramentală şi duhovnicească ce-i este proprie, Ioan insistă pe caracterul
„pnevmatic" al învierii, pe comunicarea Duhului Sfânt prin Cel înviat, astfel ca ucenicii re-
creaţi de suflul Acestuia să strige cu Toma: „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!".
Darul Duhului Sfânt este unul „funcţional" şi este pus în legătură cu misiunea apostolilor
care are ca obiectiv şi iertarea păcatelor. Puterea de a ierta sau ţine (= a nu ierta) păcatele este
exprimată într-o formă asemănătoare şi în Matei 16, 19 şi 18, 18. Folosirea persoanei a treia
plural („vor fi iertate...vor fi ţinute") este o perifrază pentru a evita numele lui Dumnezeu. Cel
Care iartă păcatele este Dumnezeu, iar folosirea perfectului apheontai arată că iertarea este
definitivă. O astfel de misiune nu este altceva decât continuarea misiunii Mântuitorului
Hristos. Este vorba, de fapt, despre continuarea lucrării de mântuire, care totuşi va provoca o
discriminare (hrima, cf. In 9, 39) în baza acceptării sau negării credinţei. În Evanghelia după
Ioan, puterea de a ierta sau de a ţine păcatele este lipsită de orice încadrare juridică şi scoate în
relief mai degrabă prietenia reînnoită dintre păcătos şi Dumnezeu, prin mărturisirea credinţei
în Persoana şi lucrarea lui Hristos, de către omul căzut şi îndreptat de Acesta. După cum
activitatea Mântuitorului provocase o discriminare între oameni, o judecată, tot astfel ucenicii,
prin puterea Duhului Sfânt, vor continua o astfel de operă care va determina o reacţie
discriminantă: unii vor primi mesajul evangheliei cu credinţă, alţii îl vor refuza, fâcându-se
vinovaţi şi pasibili de condamnarea şi pieirea veşnică.
Acest text ioanin, în sine destul de clar, în sfera controverselor bisericeşti a ridicat două
probleme: 1) Cui i-a fost dată puterea de a ierta sau de a ţine păcatele? 2) Cum se actualizează
aceasta?
La prima problemă au fost date de către exegeţi două răspunsuri diferite: Unii afirmă că
puterea ar fi fost dată întregii Biserici, reprezentate de apostoli, iar alţii susţin, în schimb, că
puterea a fost dată numai grupului apostolic al celor unsprezece (şi urmaşilor lor).
Că există o distincţie de puteri şi de misiune între credincioşi şi apostoli se poate vedea
din Ioan 17, 20 şi din contextul imediat anterior şi următor textului din Ioan 20, 22, unde se
vorbeşte numai despre grupul apostolic. Tradiţia sfântă a Bisericii a întemeiat pe acest text
Taina Hirotoniei, potrivit căreia apostolilor şi urmaşilor acestora le-a fost dată această putere,
însă ea trebuie văzută tot timpul în interiorul comunităţii bisericeşti.
În cazul celei de-a două probleme, diversitatea răspunsurilor este şi mai mare: cei care
cred că se referă la practica Botezului (= puterea de a accepta sau refuza pe cel care cere
botezul), cei care susţin faptul că textul s-ar referi la propovăduirea evangheliei însoţită de
iertarea păcatelor (cf. In 15, 3) şi cei care justifică Taina Spovedaniei. Nu trebuie să proiectăm

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 55

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

asupra textului dezvoltarea teologică ce aparţine tradiţiei bisericeşti şi controversele teologice.
În Sinoptici, misiunea dată de Domnul înviat apostolilor este aceea de a propovădui şi de a
boteza. În cazul nostru, în Ioan, expresia este mai generică: puterea de a ierta sau de a ţine
păcatele. Este deci o expresie largă, ce indică puterea de a ierta păcatele în Biserică, în
comunitatea mântuirii, putere cu care sunt în particular înzestrate persoanele care participă la
misiunea şi la harisma apostolică, în această putere generală este inclusă şi puterea de a ierta
păcatele săvârşite după Botez, prin Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei.
Versetele 24-25 constituie un text de tranziţie, deoarece numai Sfântul Ioan aminteşte
absența lui Toma. Acesta nu reuşeşte să intre în logica Mântuitorului. De aceea el este potrivit
pentru a reprezenta criza grupului istoric al ucenicilor - cei doisprezece - pe parcursul
maturizării credinţei lor personale. Pentru a putea construi o nouă scenă, autorul îl sustrage pe
Toma grupului precedent de ucenici care-L întâlnesc pe Domnul înviat. Mărturiei celorlalţi
ucenici: „L-am văzut pe Domnul!" (v. 25: heorâkamen ton Kyrion) îi corespunde vestirea
pascală a Mariei Magdalena (v. 18). Este prima vestire a învierii proclamate de apostoli.
Toma nu dă crezare mărturiei apostolice şi nici nu se mulţumeşte să-L vadă pe Domnul,
ci pretinde să pună degetul în semnul cuielor, ca să verifice realitatea trupului răstignit şi
înviat al lui Iisus. Este o atitudine nu prea smerită, ci mai degrabă semeaţă (cf. 4, 48).

4. Mântuitorul Hristos înviat Se arată ucenicilor în prezenţa lui Toma (In 20, 26-29)
Scena întâlnirii dintre Mântuitorul Hristos şi Apostolul Toma se derulează în prezența
celorlalţi ucenici care însă nu sunt implicaţi deloc. Apostolul Toma este un personaj cunoscut
în Evanghelia Sfântului Ioan, şi a rămas în memoria colectivă ca „cel ce se îndoieşte" sau, mai
degrabă, ca ucenicul care, neadmițând mărturia comunităţii, rămâne la propria convingere,
însă care, în fată evidenței, cedează cu sinceritate. Evanghelistul Ioan (în In 11, 16 şi 14, 4) îl
creionează ca fiind o persoană care nu se lasă uşor convinsă. Ucenicii care L-au văzut pe
Mântuitorul Hristos înviat i-au vestit exact acelaşi mesaj pe care Maria Magdalena l-a
transmis şi lor: „Am văzut pe Domnul" (cf. In 20, 18). În urma celor relatate de Maria
Magdalena, ucenicii nu s-au îndoit când Iisus li S-a arătat; însă Toma a rămas inflexibil în
refuzul său de a crede mărturiei lor. El vrea să constate rănile Mântuitorului pentru a fi sigur.
Şi ceilalţi evangheliști menţionează îndoielile ucenicilor după înviere (Mt 28, 17; Lc 24, 11,
41; Mc 16, 11, 14); însă numai Ioan le dramatizează într-un mod atât de personal, atribuindu-
le unei singure persoane dintre apostoli. Sfântul Toma intervine după ce Iisus le spune
ucenicilor că va merge în Iudeea ca să-l „trezească" pe Lazăr. El nu sesizează profunzimea
spuselor lui Iisus, însă este gata să-L urmeze pe învăţătorul său (11, 16). Nu este imposibil ca
această relatare să fi contribuit la alegerea lui Toma pentru acest rol în cazul de față. În In 14,
5, Toma îi cere lui Iisus să-i indice calea care duce acolo unde merge Iisus. Precizarea „unul
din cei doisprezece" subliniază legătura care-l uneşte pe Toma cu Iisus şi cu grupul ucenicilor
aleşi (6, 67. 70). Sinopticii (Mt 10, 3 şi şi Fapte l, 13 îl amintesc în lista celor doisprezece,
însă nu-i dau niciodată cuvântul. Potrivit tradiţiei celei mai vechi, ar fi evanghelizat Persia şi
India. O Evanghelie după Toma, de orientare gnostică, a fost alcătuită în secolul al II-lea d.
Hr. Figura sa este una tipică, precum cea a lui Nicodim, a Samarinencii, a lui Lazăr, a
Magdalenei. Cuvintele Apostolului Toma: „Dacă nu voi vedea... şi dacă nu voi pune degetul...
nu voi crede" reflectă o atitudine stigmatizată de Mântuitorul Hristos: „Dacă nu veți vedea
semne şi minuni, nu veţi crede" (cf. In 4, 48).
Prin reacţia iniţială a lui Toma, naratorul demonstrează scepticismul natural al omului în
fața unei veşti nemaiauzite despre biruinţa asupra morţii, aceeaşi reacţie fiind manifestată şi
de atenieni în timp ce-l ascultau pe Sfântul Pavel care le vestea că Iisus a înviat (Fapte 17, 31-
32).

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 56

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Scena este construită potrivit unei scheme tripartite, al cărei punct culminant îl constituie
cuvântul Mântuitorului Hristos despre fericirea de a crede. Textul prezintă şi un anumit
paralelism cu scena despre dialogul dintre Iisus şi Natanael (In l, 45-50), care se arată sceptic
când Filip afirmă că Iisus este Mesia cel aşteptat, apoi, descoperind că Iisus îl cunoştea deja,
mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Regele lui Israel.
noutatea experienţei pascale a lui Toma constă în progresul acestuia pe calea descoperirii
credinţei, sugerat de verbele „a vedea" şi „a crede":
a) Toma pretinde „să vadă" ca să „creadă" (In 20, 25);
b) Iisus îl invită „să vadă" şi „să creadă" (In 20, 27);
c) Iisus constată că Toma, deoarece a putut „să vadă", a ajuns „să creadă", şi proclamă
fericiţi pe cei care fără „să vadă" ajung „să creadă" (In 20, 29ab).
Faptul că „după opt zile", seară fiind, Mântuitorul Hristos Se arată în acelaşi loc ar putea
preciza că exista deja o formă de respect deosebit pentru ziua de Duminică, ziua învierii
Domnului (cf. şi Apoc l, 10). Duminica este considerată, ca şi în tradiţia sinoptică, o Zi Unică
(hemera mia), datorită sensului şi valorii învierii. În teologia patristică răsăriteană, „a opta zi"
(ogdo en) după Ziua Unică a învierii este considerată ca fiind prima mărturie care confirmă
aniversarea sau celebrarea euharistică duminicală. Este considerată ziua celei de a doua
creaţii, a creării celuilalt Veac, a Eonului viitor. Creştinismul timpuriu, aşadar, a interpretat
Ziua Domnului ca fiind o comemorare atât a creării lumii, cât şi a re-creării ei inaugurate de
învierea lui Hristos, preludiu al învierii finale sau de obşte. „Această zi este una şi în acelaşi
timp a opta şi (simbolizează) pe cea cu adevărat una şi a opta zi, la care s-a referit Psalmistul;
este starea care se va arăta după acest timp, ziua cea fără de sfârşit, care nu cunoaşte seară nici
a doua zi, acel veac netrecător şi fără sfârşit".
Arătarea Mântuitorului înviat înaintea lui Toma are loc în circumstanţe identice cu
arătarea înaintea ucenicilor adunaţi laolaltă, dar fără Toma. Iisus repetă acelaşi salut: „Pace
vouă!", chiar dacă Toma se arătase îndoielnic atunci când ucenicii „i-au spus" (elegon oun
auto) că „Am văzut pe Domnul!".
Mântuitorul Hristos înviat îl invită pe Toma să verifice, cu simţurile cele mai sensibile,
certitudinea irevocabilă a realităţii trupului Său înviat.
În progresul pe calea dobândirii credinţei în învierea lui Hristos a apostolului Toma
întorsătura decisivă nu este reprezentată de efectul unei vederi-verificări, ci de invitaţia
Mântuitorului Hristos: me ginou apistos alia pistos „încetează de a mai fi necredincios şi
devino credincios". Această traducere încearcă să redea într-un mod literal textul grec, care
subliniază cu vigoare opoziţia dintre apistos şi pistos, susţinută de un singur verb: nu este
vorba de un Toma „necredincios", după cum dau de înţeles unele traduceri, ci de un
comportament momentan al lui Toma, care se arată a fi sceptic. Am redat astfel imperativul
prezent al verbului ginesthai, „a deveni", precedat de negaţia me ginou. După aceste cuvinte
ale lui Iisus, nu mai are nici un sens pretenţia lui Toma de a vedea/verifica rănile cicatrizate
ale Domnului răstignit pentru a putea crede. Evanghelistul de fapt ne prezintă imediat
mărturisirea de credinţă absolută a lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (ho kyrios
mou Kaι ho theos mou In 20, 28), cea mai înaltă şi explicită formulare a credinţei hristologice
din întreaga Evanghelie şi care corespunde proclamaţiei solemne din primul verset al
prologului (In l, 1). Această proclamare ar putea fi o polemică fată de pretenţiile împăratului
Domiţian care domina tocmai în perioada redactării Evangheliei (81-96 d. Hr.) şi care se
intitula „Domn" şi „Dumnezeu", însă este mai probabil ca substratul acestei proclamări
solemne să fie cel biblic, al Vechiului Testament (cf. Ps 35, 23 LXX). Mărturisirea de credinţă
în dumnezeirea lui Iisus este explicită şi directă şi reprezintă textul cel mai clar din tot Noul
Testament. Pentru R. Brown este „suprema declaraţie hristologică a Evangheliei a patra".

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 57

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Ultimele cuvinte ale lui Iisus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut (pepisteukas). Fericiţi cei
ce n-au văzut şi au crezut!" reprezintă o fericire care precizează cele două moduri pentru a
avea acces la credinţă: cel al lui Toma şi cel al viitorilor ucenici. Contrastul nu este între a
vedea şi a crede, mai ales deoarece credinţa autentică trebuie să nu se bazeze pe vedere, ci
între a vedea şi a nu vedea. Fericirea se referă, aşadar, la credinţă (şi a lui Toma), o credinţă la
care trebuie să se ajungă, însă fără pretenţiile lui Toma. Şi credincioşii viitori sunt cei care vor
crede prin intermediul cuvântului primilor martori oficiali (cf In 17, 20).
„Pentru Toma, propria îndoială naşte, în însăşi negarea ei, relaţia indispensabilă pentru a
ajunge la strigătul de adorare a Domnului, strigăt pe care Acesta îl întâmpină cu lauda adusă
credinţei adevărate: «Fericiţi cei care nu văd şi cred». Căci nu observaţia neutră a rănilor lui
Iisus i-a smuls lui Toma prima mărturisire apostolică a dumnezeirii Domnului, ci o bruscă
inundare a sufletului său cu adevărata credinţă".
Perioada Bisericii a început şi este necesară ascultarea mărturiei autorizate a apostolilor.
Vederea istorică a încetat pentru totdeauna, însă rămâne posibilă trăirea prin credinţă a
experienţei prezentei duhovniceşti a lui Hristos în Biserica întemeiată de El. Experienţa
puternică a apostolilor prin arătările Mântuitorului Hristos înviat nu se depreciază; totuşi, cei
care nu au văzut, dar au crezut, nu vor fi dezavantajaţi. Şi ei vor avea parte de bucuria, pacea,
fericirea oferite de Dumnezeu prin Hristos cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii. „Pe
El, fără să-L fi văzut, îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu
bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor" (l
Ptr 1, 8-9).
Întâlnirea Mântuitorului Hristos înviat cu Toma încheie nu numai experienţa pascală a
primilor ucenici, ci şi Evanghelia a patra, potrivit ediţiei sale originare, după cum rezultă din
epilogul care urmează imediat (In 20, 30-31). Evanghelistul indică scopul muncii sale de
redactare, care constă în efortul de a întări în credinţă pe cititorii săi şi de a-i încredinţa de
dumnezeirea lui Iisus şi despre viaţa veşnică pe care El a adus-o lumii: „Deci şi alte multe
minuni (semeia = semne) a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea
aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi (hina pisteu[s]ete) că Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viată în numele Lui" (In 20, 30-31). Tradiţia textuală este
împărţită între hina pisteuete = conjunctivul prezent, tradus, potrivit aspectului prezentului:
„ca să continuaţi să credeţi"; ar viza generaţiile viitoare de credincioşi cărora se adresează
Evanghelia; şi forma conjunctivului aorist hina pisteusete = interpretat ca un aorist ingresiv, şi
tradus în sensul „ca să ajungeţi la credinţă", variantă care ar viza dimensiunea misionară a
Evangheliei a patra.
Prin cuvântul „semne", Sfântul Ioan nu se referă numai la cele „şapte semne" descrise în
prima parte a Evangheliei sale (capitolele 1-12, „cartea semnelor"). Şi cele patru arătări -
întâlniri sunt pentru evanghelist „semne" care completează Revelaţia Mântuitorului Hristos,
pentru a-i conduce pe ucenici la credinţa în învierea Sa. Este tocmai tema credinţei care face
legătura dintre acest final al arătărilor şi restul Evangheliei. Dacă semnele săvârşite în timpul
slujirii pământeşti au avut drept scop să dezvăluie în mod progresiv slava dumnezeiască a
Mântuitorului Hristos, arătările, în schimb, vor să descopere că opera mântuitoare a lui Iisus
a fost împlinită, şi că acum El a intrat preamărit în slava Tatălui şi ca Om. Ucenicii sunt
martorii acestor „semne". Acum credinţa creştină se întemeiază şi ea pe o mărturie scrisă
(tauta de gegraptai = „acestea s-au scris"), conţinută în Evanghelie. Scopul final al
Evangheliei este soteriologic: „să aveţi viată în numele Lui". Această concluzie generală
constituie o preţioasă cheie hermeneutică, pentru a citi Evanghelia din perspectiva însăşi a
evanghelistului. Evanghelia a patra este singura care are un final unde este exprimat în mod
clar scopul său (cf. şi Lc l, 1-4, în prolog).

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 58

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

În concluzie, la analiza capitolului 20, putem spune că este dificil să sintetizăm în câteva
rânduri contribuţia ioanină la înţelegerea creştină a mesajului pascal. Arătările Mântuitorului
Hristos înviat sunt, de fapt, întâlniri ale Sale pe care tradiţia evanghelică le-a consemnat şi le-a
consacrat pentru a rămâne în memoria umanităţii. Relatările capitolului 20 din Evanghelia
Sfântului Ioan poartă amprenta teologiei evanghelistului, iar finalitatea lor nu este atât aceea
de a reprezenta într-o formă narativă faptul că Iisus a biruit moartea şi a înviat, ci mai ales de
a ne transmite care este însemnătatea mântuitoare a acestor evenimente pentru credincioşi şi
pentru toţi oamenii.
Seria episoadelor din Ioan 20 se prezintă ca fiind un crescendo progresiv pentru
destinatari şi credincioşi. Mai întâi este ucenicul cel iubit, apoi Maria Magdalena care
primeşte un mesaj de transmis, urmează grupul apostolilor adunaţi laolaltă şi în cele din urmă,
Toma, care-i implică pe toţi credincioşii îndoielnici. Ucenicul iubit a crezut când a văzut
giulgiurile lăsate în mormânt; Maria Magdalena a crezut când s-a auzit chemată pe nume;
ucenicii au crezut când l-au văzut pe Mântuitorul Hristos înviat şi-au înţeles că este Domnul
(Kyrios); Toma a crezut când a fost provocat de Mântuitorul Hristos înviat, Care i-a permis să
examineze fizic trupul Său înviat. Invitaţia finală de a crede oricum, se prelungeşte la toţi cei
care au crezut fără să vadă giulgiurile sau prezenta fizică a Mântuitorului Hristos înviat.

Arătarea Mântuitorului Hristos înviat la ţărmul Marii Tiberiadei. Viitorul Bisericii în
lume (In 21,1-25)
Câteva observaţii de critică literară
Ultimul capitol din Evanghelia Sfântului Ioan (In 21) se prezintă, potrivit exegezei
contemporane, ca un epilog sau un adaos care corespunde prologului şi care nu intra în planul
originar al Evangheliei. Potrivit formulării inspirate a lui J. Zumstein, „capitolul 21 încadrează
întreaga Evanghelie". Perspectiva sa este una eclesiologică, evocând prezenta Mântuitorului
Hristos înviat în mijlocul ucenicilor Săi. Naratorul vrea să scoată în relief mai întâi
comuniunea regăsită dintre Domnul înviat şi grupul de ucenici, apoi se concentrează asupra
reînnoirii apostolatului Sfântului Petru şi a reintegrării lui în această comuniune, iar, în cele
din urmă, asupra destinului ucenicului iubit în cadrul comunităţii ioanine.
După ce prezentarea faptelor despre Mântuitorul Hristos a fost încheiată (cf. In 20, 30-
31), autorul recunoaşte că mai exista şi alt material care ar fi putut fi inclus în scrierea sa, dar
a ales să facă o selecţie riguroasă şi esenţială, în scopul întăririi în credinţă a celor care vor
crede celor scrise de el în Evanghelia sa. Prezenţa unui capitol ulterior (In 21) şi a unei alte
concluzii (In 21, 24-25) ne lasă să înţelegem că, după ce a fost alcătuită o primă formă a
Evangheliei (cap. 1-20) de către evanghelistul Ioan, un redactor final din cercul ucenicului
iubit s-a folosit de tradiţia ioanină pentru a insera acest material (cap. 21), pe care l-a socotit
important pentru viitorul Bisericii. De aceea, se poate afirma că Evanghelia actuală este opera
a două mâini, cea a evanghelistului şi cea a redactorului final.
De la începutul secolului al XX-lea a crescut impresionant numărul exegeţilor care susţin
că Ioan 21 nu a fost scris de autorul primelor douăzeci de capitole, însă nu lipsesc nici cei care
admit părerea contrară, adică faptul că Ioan 21 a fost scris de către evanghelist, chiar dacă,
pentru unii, într-o perioadă ulterioară şi cu o altă perspectivă.
Textul actual din Ioan 21,1-25 se prezintă ca fiind o unitate literară şi tematică, rodul unui
montaj redacțional datorat unui singur autor. Ipoteza potrivit căreia acest redactor final este
diferit de autorul capitolelor precedente (In 1-20) permite exegeţilor să explice mai bine noua
perspectivă eclesială concentrată în jurul figurii lui Petru şi a ucenicului iubit. Moartea
acestuia din urmă şi criza care a urmat în interiorul comunităţii ioanine constituie „contextul
vital" care a determinat redactarea şi inserarea capitolului acesta în cadrul Evangheliei, mai

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 59

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

înainte ca ea să fi fost difuzată şi acceptată în celelalte comunităţi creştine. Nu poate fi
întâmplător faptul că toate mărturiile manuscriselor, începând cu papirusurile din sec. al III-
lea d. Hr., reproduc Evanghelia Sfântului Ioan în forma sa actuală, cuprinzând şi capitolul 21.
De aceea Biserica, dintru început, l-a considerat canonic şi deci normativ pentru credinţa şi
viaţa ei.
Structura capitolului cuprinde două secţiuni şi o concluzie: 1) Arătarea Mântuitorului
Hristos înviat înaintea ucenicilor la ţărmul Marii Tiberiadei (In 21, 1-14). 2) Reabilitarea lui
Petru şi destinul ucenicului pe care-l iubea Iisus (In 21, 15-23). 3) Concluzia (In 21, 24-25).
Prima secţiune, care relatează arătarea Mântuitorului Hristos înviat grupului de ucenici,
culminează printr-o masă euharistică oferită de Domnul, după ce, prin pescuirea minunată i-a
condus pe ucenici la recunoaşterea identităţii Sale (In 21, 1-13). În cea de a doua secţiune,
Mântuitorul Hristos înviat îl reintegrează pe Petru în apostolatul din care căzuse, încre-
dintându-i spre păstorire turma Sa, şi-i prezice că va muri martir, apoi îi face cunoscut rolul
permanent al ucenicului pe care-l iubea Iisus (In 21, 15-23). Opera ucenicului iubit este
recunoscută şi autentificată în v. 24 de „noi ştim" al comunităţii celor credincioşi. Un verset
concluziv încheie întreaga Evanghelie, care celebrează opera săvârşită de Mântuitorul Hristos.

5. Iisus Se arată la ţărmul Mării Tiberiadei. Pescuirea minunată (In 21,1-14)
Capitolul 21 din Evanghelia după Ioan are scopul de a-i avertiza pe cititori că trecerea de
la convingerea că Hristos a înviat la mărturisirea credinţei în învierea Lui, printr-o implicare
activă în viața de zi cu zi, nu poate fi considerată o certitudine. Ucenicii care, potrivit
capitolului 20 din aceeaşi Evanghelie, ajunseseră să creadă că Hristos a înviat sunt prezentaţi
în capitolul 21 ca fiind angajaţi în activităţi obişnuite, fără nici un semn că ar fi suferit o
schimbare profundă a vieţii lor.
Ultima dată când evanghelistul Ioan spune că Mântuitorul S-a aflat în Galileea, în
apropierea Lacului Ghenizaret sau a Mării Tiberiadei, a fost cu prilejul înmulţirii minunate a
pâinilor (In 6), iar acest episod este implicit amintit în acest capitol.
Dintre cei şapte ucenici enumeraţi în v. 2, unul ne aminteşte de începutul Evangheliei (In
l, 45-51): Natanael, cel din Cana Galileii. Patru dintre ei fac parte din grupul celor doisprezece
apostoli: Simon Petru, Toma şi cei doi fii ai lui Zevedeu. Ultimii doi sunt anonimi.
De-a lungul întregii Evanghelii după Ioan nu întâlnim istorisit nici un episod care să se
refere la chemarea de către Iisus a unor pescari de pe marea Tiberiadei ca să „devină pescari
de oameni". Acest episod despre chemarea primilor ucenici se regăseşte amintit în tradiţia
sinoptică (Mc l, 16-20; Mt 4, 18-20) şi constituie prima iniţiativă importantă a Fiului lui
Dumnezeu întrupat. Evanghelistul Luca în 5, 1-11 a combinat această istorisire cu cea redată
de Simon Petru şi de ceilalţi care, deşi pescuiseră toată noaptea şi nu prinseseră nimic, la
porunca Mântuitorului au aruncat mrejele şi au prins atâţia peşti încât acestea se rupeau. Cu
alte cuvinte, pe lângă simbolismul sinoptic, potrivit căruia ucenicii au devenit pescari de
oameni, pescuirea minunată redată de Sfântul Evanghelist Luca evidenţiază faptul că
misiunea ucenicilor, călăuzită de Mântuitorul Hristos, va fi extraordinar de roditoare. Această
relatare pe care Sfântul Luca o prezintă la începutul Evangheliei sale constituie anticiparea
unui viitor la care se va ajunge atunci când Mântuitorul îşi va încheia misiunea Sa istorică.
Tradiţia patristică şi unii comentatori moderni consideră că este vorba de două pescuiri
minunate: prima la începutul activităţii publice a Mântuitorului (cf. Lc 5, 1-11), iar cea de a
doua după încheierea acesteia, adică după înviere (cf. In 21, 1-14). Prima ar simboliza
Biserica în timpul prezent, iar cea de a doua prefigurează Biserica de la sfârşitul veacurilor.
Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă această pescuire minunată după învierea
Mântuitorului Hristos, printr-o focalizare mult mai directă. Ucenicii au fost trimişi în misiune

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 60

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

de către Mântuitorul Hristos înviat (cf. In 20, 21), însă s-au întors la îndeletnicirea lor
obişnuită de pescari pe Marea Galileii. Acum însă Domnul înviat se foloseşte de această
îndeletnicire a lor pentru a simboliza ceea ce ucenicii trebuie să înceapă să facă după
momentul învierii.
Textul evanghelic din Ioan 21, 1-14 constituie o unitate literară din punct de vedere
redacţional, fapt confirmat de incluziunea sau de reluarea aceleiaşi fraze la începutul şi la
sfârşitul textului: v. l „Iisus S-a arătat (ephaneroseri) din nou" şi v. 14 „Aceasta este a treia
oară când Iisus li S-a arătat (ephanerothe)"; întreg episodul este delimitat şi încadrat de
această incluziune. Sunt două scene succesive: a) pescuirea minunată, semn al descoperirii şi
prezenţei Domnului înviat (In 21, 2-8); b) masa euharistică împreună cu ucenicii Săi (In 21, 9-
13). Atât pescuirea minunată, cât şi masa euharistică vestesc taina baptismală şi euharistică a
celor ce vor deveni creştini.
Localizarea Mântuitorului Hristos înviat lângă Marea Tiberiadei concordă cu tradiţia
sinoptică redată de Matei şi de Marcu, care plasează arătările de după înviere în Galileea, în
timp ce Luca (şi Ioan 20) le plasează în Ierusalim sau în Iudeea (Emaus).
Potrivit lui R. Brown, relatarea ioanină se rapotează cel mai corect la realitatea istorică.
Iisus S-ar fi arătat mai întâi în Galileea (cf. Mt şi Mc), foarte probabil lângă Marea Tiberiadei,
unde Petru se întorsese la vechea lui îndeletnicire, după sfârşitul tragic al învăţătorului său. În
kerygma apostolică este numai afirmată şi amintită, foarte pe scurt, această arătare, însă
niciodată istorisită (Mc 16, 7; Lc 24, 34; l Cor 15, 3, 5). Atunci, această arătare ar fi relatată
doar aici. Trebuie notată concentrarea interesului în jurul persoanei apostolului Petru, la fel ca
în istorisirea asemănătoare din Luca 5, 1-11. Mântuitorul Hristos Se face recunoscut pentru
prima dată în timp ce procura grupului de ucenici pâine şi peşte, la fel ca la înmulţirea
pâinilor. Ultima dată când Mântuitorul S-a aflat pe lacul Ghenizaret sau la Marea Tiberiadei,
„a luat pâinile şi, mulţumind (euharisteiri), a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau;
asemenea şi din peşti, cât au voit" (cf. In 6, 11).
Pescuirea minunată a fost anticipată de Luca în legătură cu chemarea primilor ucenici,
între care şi Petru (Lc 5, 1-11), deoarece a avut loc în afara Ierusalimului, unde cel de al
treilea evanghelist intenţiona să concentreze arătările Mântuitorului Hristos înviat, potrivit
scopului său teologic.
Cel de al doilea episod trebuie să fie amintirea arătării Mântuitorului Hristos înviat
grupului apostolic în timpul unei mese euharistice, ca împărtăşire a prieteniei şi comuniunii,
când Şi-a manifestat prezenta dumnezeiască (Lc 24, 41-43). Arătările istorisite aici trebuie
considerate a fi dintre primele: înaintea lui Petru şi înaintea ucenicilor în Galileea, după cum
relatează evanghelistul Marcu, cel care a păstrat şi transmis tradiţia cea mai veche (Mc 16, 7).
Pericopa de care ne ocupăm (In 21, 1-14) ar combina, aşadar, două istorisiri şi tradiţii
diferite ca gen literar: o pescuire minunată şi o masă euharistică a Mântuitorului Hristos cu
ucenicii Săi, integrând şi unele elemente preluate din Luca 5, 1-11 şi Luca 24, 13-35.
Simbolismul eclesiologic al istorisirii este admis de majoritatea exegeţilor. „Simbolismul
cel mai simfonic -zorii, cei 153 de peşti, lacul ca reflectare a cerului, pescuirea minunată
vestind atragerea la credinţă, taina baptismală şi euharistică a peştilor - este inserat în
simplitatea ființelor şi a firii". Numărul 7 indică sfârşitul timpului, deoarece timpul este
marcat de şapte zile. De aceea, Mântuitorul Se arată în zorii unei noi zile, care anunţă sfârşitul
timpului istoric. Ţărmul mării marchează limitele acesteia şi simbolizează sfârşitul timpului.
Pescuirea este pusă în legătură cu misiunea apostolilor (cf. Lc 5, 10). Sfântul Ioan
accentuează universalitatea misiunii, amintind numărul peştilor pescuiţi. Unitatea Bisericii
este indicată de mreaja care nu s-a rupt. Eficacitatea slujirii apostolice depinde numai de
cuvântul Mântuitorului Hristos, fără de care pescuirea rezultă neroditoare. Trebuie observată

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 61

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

şi perspectiva teologică a editorului final al Evangheliei, care pune accentul pe însemnătatea
euharistică a episodului, dată fiind conexiunea cu înmulţirea pâinilor, care în Evanghelia a
patra asumă o puternică valenţă sacramentală (cf. In 6, 51-58).
După o formulă de tranziţie convenţională (meta tauta), care indică trecerea la o altă
scenă (cf. In 3, 22; 5, 1 etc.), prima frază a istorisirii anunţă tema principală: „După acestea,
Iisus S-a arătat iarăşi ucenicilor la Marea Tiberiadei, şi S-a arătat aşa". Verbul „s-a arătat"
(ephaneroseri), folosit de două ori în v. l, este neobişnuit pentru a indica o arătare a
Mântuitorului Hristos înviat. Verbul exprimă o manifestare a transcendenței lui Dumnezeu şi
este folosit în Evanghelia a patra de nouă ori în legătură cu misiunea istorică a Mântuitorului
Hristos (In l, 33; 2, 11; 7, 4; 9, 3; 17, 6). Manifestarea are loc pe ţărmul lacului Ghenizaret sau
al Mării Tiberiadei, loc pe care Sfântul Ioan îl mai aminteşte o singură dată, în episodul
înmulţirii pâinilor (cf. In 6, 1). În v. 14 naratorul precizează că această manifestare a
Domnului înviat este a treia în favoarea ucenicilor, intenţionând astfel să coreleze relatarea sa
cu cele două arătări precedente istorisite în Ioan 20, 19-23.
Ucenicii sunt în număr de „şapte", iar cuvântul „ucenic" (mathetes) revine în text de şapte
ori (In 21, 1. 2. 4. 7. 8. 12. 14), număr care are o valenţă simbolică, în cazul de fată, de
plinătate sau totalitate. Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, numărul „şapte" are o
valoare simbolică. Atunci când este vorba să aleagă diaconii, numărul lor va fi limitat la şapte.
Şapte pare să fi fost simbolul cetăţilor păgâne unde guverna un sfat alcătuit din şapte înţelepţi.
În Apocalipsă, capitolele 2 şi 3, întâlnim şapte scrisori adresate la şapte Biserici, şapte duhuri
(Apoc l, 4); deci numărul şapte este o caracteristică a eclesiologiei ioanine şi se referă la
universalitatea misiunii. Cei şapte ucenici care se aflau în Galileea la pescuit simbolizează
„începătura" Bisericii trimisă să propovăduiască neamurilor.
În Evangheliile sinoptice, activitatea de pescar devine o metaforă a muncii apostolice pe
care Mântuitorul o încredinţează apostolilor Săi: „Vă voi face pescari de oameni" (cf. Mt 4,
18-22; Mc l, 16-29; Lc 5, 1-11). Acest simbolism este prezent şi în Ioan; falimentul din timpul
nopţii lasă să se înţeleagă faptul că lucrătorii apostolici nu pot să obţină nimic dacă nu sunt în
comuniune cu Mântuitorul Hristos, după cum El însuşi spune: „căci fără de Mine nu puteţi
face nimic" (In 15, 5), folosind în acelaşi capitol imaginea viței-de-vie şi a mlădițelor (In 15,
4-5).
Mântuitorul Hristos înviat Se arată dimineaţa în zorii zilei; este Lumina cea care pune
capăt unei lungi nopţi lipsite de rezultat: „şi în noaptea aceea n-au prins nimic" (In 21, 3). Însă
ucenicii nu-L recunosc (cf. Maria Magdalena în In 20, 14). Contrastul noapte/dimineaţă indică
faptul că începe o Zi Nouă, Ziua a opta a veşniciei, care a fost inaugurată de învierea şi de
arătarea Mântuitorul Hristos înviat. Şi în cazul de față, Iisus Domnul este Cel Care rupe
tăcerea şi are iniţiativa, adresându-Se ucenicilor pe un ton prietenesc, familiar: „Fiilor
(paidia), nu cumva aveţi ceva de mâncare?". „Când Hristos a întrebat pe cei ce se osteniseră
de nu au cumva ceva în mreajă care să fie hrană pentru Dumnezeu, Cel ce flămânzeşte de
mântuirea noastră a tuturor (căci Scriptura a numit mâncare a Lui mântuirea samarinenilor -
In 4, 34), cei întrebaţi au mărturisit deschis că n-au nimic la ei".
Termenul grecesc prosphâgion indică, potrivit etimologiei lui, un supliment (pros) de
mâncat (phâgion) cu pâine, în contextul actual, cererea Mântuitorului este o aluzie implicită la
nereuşita lor de a prinde ceva. Astfel, Mântuitorul intervine şi le porunceşte să arunce mrejele.
Cuvântul Său este o invitaţie-poruncă, urmată de o făgăduinţă şi o încurajare: „Aruncaţi
mreaja... şi veţi afla". Ucenicii execută întocmai porunca Mântuitorului Hristos şi obţin o
pescuire extraordinară, în cele trei secvenţe se poate vedea schema istorisirii unei minuni:
porunca, împlinirea acesteia şi efectul. Potrivit acestui model literar, nu are importanță faptul
că mreaja a fost aruncată în partea dreaptă a bărcii. Minunea nu depinde de această

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 62

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

particularitate, chiar dacă partea „dreaptă", în tradiţia biblică, este asociată unei sorţi
favorabile. Această provenienţă a peştilor trebuie pusă în legătură cu profeţia lui Iezechiel 47,
1-12. Deja în Ioan 7, 37-39 întâlnim o referire la Iez 47: noul templu este Hristos însuşi (cf. In
2, 21), iar apa cea vie este Duhul Sfânt (7, 39; cf. In 4, 23). În Ioan 19, 34, din coasta împunsă
a acestui „nou templu" iese de fapt „sânge şi apă" (haima kai hydor), simboluri ale Duhului.
Aceeaşi Apocalipsă, la care ne-am referit deja, se încheie amintind că apa vieţii izvorăşte din
tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (Apoc 22, 1). Sfântul Ioan se arată, aşadar, în mod
particular, sensibil fată de profeţia lui lezechiel 47. Astfel, partea dreaptă a bărcii se referă la
latura din partea dreaptă a templului eshatologic: este apa vie în care „peştele va fi foarte
mult" (Iz 47, 9). Elementul decisiv este deci cuvântul Mântuitorului Hristos. El dă acelei
pescuiri o însemnătate nouă. Mulţimea peştilor prefigurează mulţimea credincioşilor care vor
alcătui Biserica pe pământ. „Fiindcă lucrarea este a lui Hristos, Care adună cu puterea Lui
mulţimea celor mântuiţi în mreaja apostolică, adică în Biserica de pe pământ". Naratorul pune
astfel în evidență faptul că lucrarea de evanghelizare este rezultatul prezenței Mântuitorului
Hristos înviat, singurul care poate să facă rodnică strădania ucenicilor. Lucrătorii apostolici
aduc roadă numai atunci când sunt în comuniune cu Mântuitorul Hristos. Astfel se
concretizează sinergia dintre Dumnezeu şi oameni.
Ioan, ucenicul iubit, înţelege imediat şi exclamă: „Domnul este!" (Ho Kyrios estin: In 21,
7). Încă o dată, el este menţionat împreună cu apostolul Petru (cf. In 20, 8), care devine
destinatarul acestui mesaj pascal adresat de către ucenicul iubit. Rolul ucenicului iubit este
acela de a fi mijlocitorul privilegiat al experienţei pascale care este evocată şi în contextul
actual al pescuirii minunate. De fapt, vestirea pe care el o face lui Petru, „Domnul este!",
constituie sinteza credinţei în învierea şi în prezenta Mântuitorului Hristos înviat în lume.
Apostolul Petru, ca de obicei, reacţionează numai într-un moment secundar. Se aruncă în apă.
La ţărm, Mântuitorul Hristos pregătise jăratic şi peşte pus deasupra: „Aduceţi din peştii pe
care i-aţi prins acum" (In 21, 10). Petru se întoarce la barcă, trage mreaja care conţinea 153 de
peşti; în timpul mesei domneşte tăcerea. Nici unul nu îndrăzneşte să-L întrebe pe Iisus cine
este El. Încă o dată Domnul Se descoperă în timpul unei mese euharistice. O masă pe care a
pregătit-o El însuşi, cu un peşte pe care ucenicii nu l-au pescuit. „Nu-şi iau ei singuri cele spre
mâncare, ci le împarte Hristos, ca să învăţăm prin chip că Hristos însuşi ca Domn ne va da
darurile Sale dumnezeieşti şi acele lucruri care ne sunt de folos". Sfântul Chiril al Alexandriei,
Comentariu, p. 1178, vede în acest număr simbolizată misiunea Bisericii care va fi formată
din plinătatea neamurilor: „Căci numărul o sută este deplin, fiind compus din zece decade. De
aceea însuşi Iisus Hristos zice odată, într-o pildă, că are o sută de oi (Mt 18, 12), arătând prin
aceasta rodul desăvârşit al sufletului evlavios. Numărul cincizeci adăugat arată rămăşiţa
aleasă prin har a celor din Israel. Căci cincizeci este jumătate dintr-o sută şi este lipsit de
desăvârşire. Iar prin trei se face referire la Sfânta şi Cea de o fiinţă Treime, căci slavei şi
laudei nesfârşite a Sfintei Treimi i se închină viaţa celor pescuiţi prin credinţă. Căci
Dumnezeu este în toţi cei ce cred în El, ţinându-i aproape, prin sfinţire, pe cei câştigaţi prin
propovăduirea evanghelică".
În ceea ce priveşte valoarea simbolică a numărului peştilor: 153, mă voi referi numai la
interpretările cele mai recente şi care merită reţinute, fără a face istoria exegezei textului.
Exegeza din ultima vreme referitoare la acest text s-a dezvoltat mai ales în relaţie cu metoda
iudaică a gematriei: fiecărui număr îi corespunde o valoare alfabetică. O astfel de abordare
pare să fie justificată şi de alte locuri din Noul Testament. Astfel, în Apocalipsa 13, 18,
numărul 666 corespunde, potrivit gematriei, calcului ebraic al lui Neron Cesar, fiara din
Apocalipsa. Şi în Matei 1,2-17, numărul 14 din lista genealogică a lui Hristos corespunde
valorii numerice a numelui David (ebr. David: Dalet = 4; Waw = 6; Dalet = 4). Plecând de la

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 63

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

aceste paralelisme, reiese că gematria se poate aplica atât limbii ebraice cât şi celei greceşti,
mai ales când este vorba de nume proprii. Trebuie însă menţionat faptul că pentru a fi
relevantă, această corespondentă alfabetico-numerică trebuie să fie susţinută atât de contextul
pericopei, cât şi de alte paralelisme biblico-literare. Nu este suficient să se găsească o
echivalenţă „gematrică" ce ni se pare nouă logică, dar care nu aderă la background-ul său. De
aceea trebuie excluse interpretările care nu ţin seama de acest principiu. Rezolvarea acestei
valori alfabetice a celor 153 de peşti ne este oferită de profeţia lui Iezechiel 47, 1-12. Intuiţia
îi aparţine lui Emerton, care, în baza textului profeţiei din Iezechiel 47, 10, socoteşte că
numărul 153 corespunde numirii izvorului 'Egl ayim: ayn = 70, ghimel = 3; lamed = 30; yod
= 10; mem = 40; total 153. Astfel, întâlnim nu numai referirea la partea dreaptă a templului
din Iezechiel 47, 1-2; în textul nostru (In 21, 6), numărul de 153 de peşti se referă la peştele
foarte mult despre care vorbeşte Iezechiel 47, 10-12. Iezechiel profeţise că vor fi mreje pline
de peşti de tot soiul, de la En-Qaddi până la En-Eglayim. Aşadar, izvorul Eglayim reprezintă
un terminus ad quem al unei pescuiri miraculoase, care priveşte până şi marea Moartă în care,
după cum se ştie, nu există nici o formă de viaţă. Astfel, prezenţa lui Hristos înviat, „izvorul
apei celei vii", într-o mare care în timpul nopţii nu a îngăduit să fie prins nici un peşte (cf. In
21, 5), acum oferă posibilitatea unei pescuiri de 153 de peşti mari. Minunea aşteptată de
Iezechiel are loc datorită învierii lui Hristos şi nu se realizează numai în termeni hristologici
(cf. In 2, 21; 7, 37) sau pnevmatologici (cf. In 4, 23; 7, 39; 19, 34), ci şi eclesiologici. De
aceea corespondenta gematrică dintre cei 153 de peşti şi izvorul Eglayim explică în mod
semnificativ întreaga pericopă din Ioan 21, 1-14.
Însă autorul textului notează şi o altă particularitate cu valoare simbolică, şi anume:
mreaja nu s-a rupt. în Evanghelia a patra. Verbul schizein se întâlneşte numai în acest context
şi în Ioan 19, 24, când se vorbeşte despre cămaşa lui Hristos pe care soldaţii decid să nu o
rupă, ci să o tragă la sorţi. Reiese clar interesul Evangheliei a patra de a accentua unitatea şi
integritatea Bisericii, comunitatea celor care cred şi se mântuiesc. Misiunea apostolică
simbolizată de pescuirea minunată are ca scop să-i adune şi să-i unească pe oameni.
Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a dat viaţa „ca să adune întru una pe fiii lui Dumnezeu cei
împrăştiaţi" (In 11, 52). El însuşi spusese: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi
voi trage (helkyso) la Mine" (In 12, 32). Acum este Petru este cel care „trage (heilkysen)
mreaja la ţărm" (In 21, 11).
După pescuirea minunată, Mântuitorul Hristos înviat, îi invită pe ucenici la masă. Motivul
ezitării lor este altul: „ştiau că este Domnul". Este a treia oară când întâlnim această formulă
de credinţă pascală. Ea corespunde făgăduinţei făcute de Iisus Domnul: „Şi în ziua aceea nu
Mă veţi mai întreba nimic" (In 16, 23a). Acum Mântuitorul Hristos înviat „vine" şi repetă
gesturile celui care prezidează masa, aşa cum făcuse şi la înmulţirea pâinilor şi a peştilor, tot
pe ţărmul lacului, cu prilejul Paştelui iudaic (In 21, 13//In 6, 11).
Ultimul element simbolic din Ioan 21, 1-14 este reprezentat de variaţia lexicală prin care
evanghelistul Ioan desemnează peştii prinşi în mreajă (vv. 6, 8, şi 11: ichthys) şi pe cei
destinaţi mesei (vv. 9, 10, şi 13: opsarion). Acest termen se întâlneşte şi în Ioan 6, 9 şi 11 cu
sensul concret de „peşte de mâncat", pe care Mântuitorul însuşi îl oferă, potrivit textului
nostru (cf. In 21, 13). Conexiunea sintactică dintre Ioan 21, 13 şi 6, 11 ne face să ne gândim la
o referinţă euharistică pe care o conţine opsarion. Potrivit simbolismului prezent în
Evanghelia a patra, artos se referă în mod explicit la euharistie, în timp ce opsarion este
secundar şi implicit. Potrivit Sfântului Ioan, Mântuitorul Iisus Hristos este desemnat ca fiind
„pâinea cea adevărată" (cf. In 6, 32, 35). Pentru aceasta, în Ioan 21, 1-14, pe lângă opsarion,
întâlnim şi ichthys (vv. 6, 8, şi 11). Şi ichthys desemnează peştele material, care însă
dobândeşte în Evanghelie o importantă soteriologică pentru cei care sunt atraşi în mreajă.

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 64

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Conotaţia simbolică a lui ichthys, care desemnează în Ioan pe cei mântuiţi, şi nu numai peştele
material, precum opsarion, devine clară în Ioan 21, 10-11. În Ioan 21, 10, Iisus nu greşeşte
când zice: „Aduceţi din peştii (opsarion) pe care i-ați prins acum". El Se referă la peştele
material, concret, pe care l-au pescuit, însă Petru, potrivit versetului 11, „a tras mreaja la ţărm,
plină de peşti (ichthyon) mari: o sută cincizeci şi trei". Aluzia la Iezechiel 47, 1-12 confirmă
importanta soteriologică pentru cei care intră să facă parte din mreajă încă de la izvorul
vetero-testamentar Eglayim. De aceea ichthys în Evanghelia după Ioan nu are atât valoarea
materială de peşte, precum opsarion, ci mai ales are o însemnătate soteriologică şi
eclesiologică pentru a-i desemna pe cei răscumpăraţi.
În concluzie, putem spune că simbolismul pericopei Ioan 21, 1-14 trebuie văzut în
contextul şi în relaţia cu teologia evanghelistului Ioan.
Logica naraţiunii legitimează o analiză de tip simbolic a textului, care ne-a permis să
sesizăm numai o parte, atât cât Duhul Sfânt ne-a luminat, din bogăţia teologică a mesajului
din Ioan 21, 1-14.

6. Reabilitarea lui Petru şi viitorul ucenicului pe care-l iubea Iisus (In 21,15-23)

Reabilitarea apostolului Petru (vv. 15-19)
După masa euharistică pregătită şi prezidată de Mântuitorul Hristos înviat, prin care se
încheie manifestările Sale pascale înaintea ucenicilor, are loc întâlnirea Sa cu apostolul Petru.
Ea se desfăşoară în două reprize, în prima, iniţiativa îi aparţine Mântuitorului Hristos, în cea
de-a doua. Petru este cel care solicită Domnului un răspuns legat de viitorul ucenicului iubit.
Cele două secvenţe dialogice sunt comentate şi amplificate de notele explicative ale
redactorului, care, în încheiere, prezintă rolul autorizat al ucenicului iubit, precum şi valoarea
şi însemnătatea Evangheliei scrise.
Datorită subiectului complex al compoziţiei celei de a doua părţi a capitolului, o atenţie
deosebită merită structura îngrijită a primului dialog dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi
apostolul Petru. Cele trei întrebări ale Mântuitorului Hristos şi tot atâtea răspunsuri ale lui
Petru sunt introduse de expresia legei auto, repetată de nouă ori. Mântuitorul, în întrebările
Sale, apelează la verbul agapâo, „a iubi cu dăruire", şi o singură dată la verbul phileo, „a iubi
din prietenie"; Petru răspunde de două ori: „Da, Doamne, nai Kyrie", iar a treia oară, pur şi
simplu, cu Kyrie, urmat de verbul oida („ştii", perfectul rezultativ de la horâo „a vedea"), la
care se adaugă, la sfârşit, „cunoşti", ginoskeis; acest verb introduce de trei ori, în răspunsul
său, verbul phileo, „a iubi din prietenie"; de trei ori Iisus răspunde declaraţiei lui Petru prin
învestire pastorală, exprimată prin imperativul a două verbe care alternează: boskein,
poimânein, boskein, care cer drept complement direct substantivele arnia, probata sau
probâtia (In 21, 17). Merită să fie semnalată împletirea prenumelor personale, reflexive şi a
adjectivelor pronominale posesive care se referă atât la Mântuitorul Hristos, cât şi la Petru:
„tu/te", sy/se, de şase ori; „mă/mele", me/mou, de şase ori. Această insistentă personalizează
tonul dialogului concentrat pe relaţia afectivă, de iubire totală. Iată cum poate fi redată în mod
schematic structura triadică a dialogului dintre Mântuitorul Hristos înviat şi apostolul Petru.

I
a) A zis Iisus lui Simon-Petru: «Simone, fiul lui Iona,
Mă iubeşti (agapâs) tu mai mult decât aceştia?»
b) El I-a răspuns: «Da, Doamne,
Tu ştii că Te iubesc.» (philo)
c) Zis-a lui:

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 65

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

«Paşte mieluşeii Mei», (boske ta arnia mou)
II.
a) Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: «Simone, fiul lui Iona,
Mă iubeşti?» (agapâs)
b) El I-a zis: «Da, Doamne,
Tu ştii că Te iubesc», (philo)
c) Zis-a Iisus lui:
«Păstoreşte oile Mele» (poimane ta probata mou).
III.
a) Iisus i-a zis a treia oară: «Simone, fiul lui Iona,
Mă iubeşti?», (phileis)
b) Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: „Mă iubeşti?"
(phileis)
şi I-a zis:
«Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc», (philo)
c) Iisus i-a zis:
«Paşte oile Mele», (boske ta probata mou).

Efectul literar al acestui procedeu este foarte puternic şi expresiv: întreitei insistențe a
Mântuitorului Hristos îi corespunde întreita lepădare a lui Petru. Esenţialul acestui text nu
constă atât în reabilitarea lui Petru, cât mai ales în investitura sa de „a păstori oile Mele".
Autorul textului se inspiră din cuvântarea despre Bunul Păstor (In 10, 1-18), din care preia nu
numai metaforele, ci şi accentele. Bunul Păstor îşi dă viaţa pentru oile Sale - aici lui Petru i se
vesteşte moartea martirică. Tema dominantă este cea a iubirii. Cititorii capitolului 21 sunt
invitaţi să-l considere pe apostolul Petru ca un misionar (potrivit metaforei pescuitului) şi ca
un păstor (potrivit metaforei pastorale: turmă, oi etc.).
Mântuitorul Se adresează lui Petru cu numele său de naştere, după cum făcuse şi cu
ocazia primei întâlniri (cf. In l, 42); atunci îi dăduse un nou nume, cel de Kefa, iar acum îl
cheamă pe numele său iniţial: „Simon, fiul lui Iona", care este repetat de trei ori. Actul de a
chema pe nume instituie dialogul în planul cel mai personal, iar apostolul Petru redobândeşte
condiţia de ucenic al lui Hristos înviat, întrebarea pusă de Mântuitorul: „Mă iubeşti tu mai
mult decât aceştia (pleon touton)?", pune în evidentă faptul că Petru, care se lepădase de El,
era mai îndatorat față de Iisus decât ceilalţi ucenici. „Touton" se referă fie la instrumentele
îndeletnicirii de pescar, fie se referă la ceilalţi ucenici, care nu L-au recunoscut pe Mântuitorul
Hristos în timpul pescuirii minunate.
Învestitura lui Simon-Petru este condiţionată de iubirea sa față de Mântuitorul Iisus
Hristos, verificată şi confirmată de întreitul dialog. Nu există nici o îndoială că structura
triadică face parte din contextul întrebărilor şi răspunsurilor, iar în Ioan 21, 15-17, acestea
sunt stabilite în opoziţie cu modelul triadic al lepădării lui Petru de Mântuitorul în curtea
arhiereului, înainte de Pătimirea Sa (cf. In 18, 15-18, 25-27). Este semnificativ faptul că în
cele trei Evanghelii Sinoptice, când a cântat cocoşul, ni se spune că Petru şi-a amintit de
profeţia Mântuitorului despre lepădarea sa înainte de cântatul cocoşului (cf. Mt 26, 75; Mc 14,
72; Lc 22, 61); însă acest fapt nu este afirmat în Evanghelia după Ioan. Probabil trebuie să ne
gândim la faptul că numai după înviere, potrivit lui Ioan, Apostolul Petru şi-a amintit de
profeţia Mântuitorului, în momentul în care a fost întrebat de trei ori.
Dialogul dintre Mântuitorul Hristos înviat şi Simon-Petru are drept scop imediat pocăinţa
lui Petru şi revenirea acestuia la comuniunea deplină cu ceilalţi apostoli. După această întreită

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 66

16). 11. Iar prin cuvântul Domnului: «Paşte oile Mele». agapâo implică o iubire care atunci când este experimentată de om este de origine divină.2 mărturie de iubire a lui Petru. a unei iubiri care implică angajare şi dăruire. PR. care aparţin unicului şi adevăratului Păstor. Evanghelistul vrea să sublinieze valoarea exemplară a slujirii pe care o cere Hristos ucenicilor săi şi păstorilor comunităţilor de creştini. a îndruma turma credincioşilor". Turma lui Hristos nu poate deveni niciodată proprietatea unui păstor omenesc. „a păstori. 17). Nu este întâmplător faptul că în cazul acestei reabilitări lipseşte titlul de „păstor". Plecând de la acest text (In 21. CONF. afecţiune. cititorul poate socoti că el de unul singur nu este în stare să evalueze propria agape deoarece numai Dumnezeu îi este autorul. Din punct de vedere exegetic. „Deci. şi de aceea termenii folosiţi sunt sinonimi. a călăuzi. Mântuitorul îi solicită lui Petru o iubire şi o fidelitate fără rezerve fată de El. 21). Iisus Hristos. simpatie şi care exprimă în general tinereţea. În scrierile ioanine. sau pe reabilitarea sa postpascală în legătură cu întreita lepădare a lui Iisus din noaptea Patimilor? Pentru a exprima iubirea lui Petru sunt folosite două verbe. „miei şi oi". Is 40. O anumită divergentă priveşte însemnătatea particulară care trebuie atribuită verbelor şi substantivelor greceşti: este vorba numai de o varietate stilistică. ILIE MELNICIUC PUICA 67 . 19. Acest sens general al textului este clar şi întâlneşte un consens unanim în rândul comentatorilor moderni şi contemporani. la cea de a treia întrebare Petru declară totala sa încredere în „Cel ce toate le ştie". 14. 14. DR. înţelegem înnoirea apostolatului dat lui. poimânein. aceste două verbe nu prezintă o mare diferenţă de sens. ca şi în versiunea greacă a Vechiului Testament (LXX). sau ei au o însemnătate particulară şi diferită? În al doilea rând: scena dialogului este focalizată asupra învestiturii pastorale a Sfântului Petru. probata) are drept scop să evidenţieze deplinătatea şi amploarea slujirii pastorale. verbul agapâo nu este folosit în fraze în care este exclusă o astfel de conotaţie. 17). pe care Evanghelia a patra îl rezervă Mântuitorului Hristos (In 10. „Dacă cineva Mă iubeşte (agapâo). In 21. Întreita întrebare „Mă iubeşti?" este pusă de Mântuitorul Hristos în termenii ioanini ai iubirii. 11). care însă poate să se întâlnească cu iubirea inspirată de Dumnezeu însuşi. varietatea verbelor şi substantivelor folosite (boskein. A treia oară însă foloseşte verbul phileo. 24). Nu se poate vorbi de succesiunea lui Petru deoarece această noţiune va apărea mai târziu. nimeni niciodată nu poate lua locul Mântuitorului Hristos. În contextul actual. în timp ce Petru îl foloseşte numai pe cel de al doilea (In 21. 15 şi 16). apoi phileo (In 21. 23. a purta de grijă. 14. prin întreita mărturisire a fericitului Petru. 16. s-a desfiinţat păcatul săvârşit prin întreita tăgăduire. Când agapâo exprimă iubirea ucenicilor fată de Iisus. textul nu poate susţine astfel de pretenţii. 15. „Păstorul cel Bun şi Frumos". indică un ataşament care se traduce în credinţă şi fidelitate: „Dacă Mă iubiţi (agapâo) veţi păzi poruncile Mele" (In 14. arna. Noul Testament – suport de curs An I sem. care exprimă iubirea din prietenie. spre deosebire de phileo. însă Origen crede că naratorul face distincţie între cele două verbe. 15. Petru răspunde folosind verbul phileo. Petru este însărcinat să aibă grijă şi să călăuzească turma lui Hristos. Biserica Romano-Catolică la Conciliul I Vatican (1870) a tras concluzii asupra autorităţii lui Petru peste ceilalţi apostoli şi asupra succesiunii acestui primat de-a lungul timpului. Mântuitorul îi încredinţează rolul de a păstori credincioşii convertiţi în urma propovăduirii sale. 15-23) şi de la Matei 16. „a paşte". Deoarece în greaca clasică şi elenistică. cf. cea mai mare parte a comentatorilor văd doar o varietate stilistică. înlăturându- se osânda greşelilor anterioare şi îndepărtând lipsa lui de curaj pricinuită de slăbiciunea omenească". el va păzi cuvântul Meu" (In 14. În fața exigenței cerute de Domnul înviat. pe cei mici şi pe adulţi (cf. delicateţea în relaţiile dintre oameni. Iisus foloseşte agapâo (cf. Mieii şi oile încredinţaţi lui Petru sunt credincioşii viitori. cf. în loc de agapâo. Unicul Păstor.

preoţii. 20-23). 24).după modelul celei a Mântuitorului (In 13. Comparaţia cu moartea Mântuitorului Hristos este sugerată de redactor. sy) accentuează cele două roluri diferite pe care ultimul cuvânt al lui Iisus le încredinţează lui Petru şi ucenicului iubit. calm şi blând al unui om care nu se schimbase niciodată de la început şi până acum. la condiţia bătrânului slab. Petru îl întreabă pe Mântuitorul Hristos care va fi soarta rezervată ucenicului iubit (vv. însă în această asemănare aplicată la cazul lui Petru şi interpretată imediat ca prevestire a morţii sale. sunt descrise cu ajutorul unui întreit contrast: A) tânăr/bătrân. Condamnatul trebuia să-şi poarte cru- cea până la locul execuţiei cu braţele întinse pe patibulum.„preamăririi lui Dumnezeu" . Petru este invitat să-L urmeze B'. pur şi simplu. 18. iubea (agapâo/phileo) Iisus. care comentează loghionul şi-i explică sensul. 18-19). 12. La vederea ucenicului care-I urma. Petru este întrebat şi invitat să-L iubească A'. chiar dacă apostolii. 7-12. Din punct de vedere istoric. Deja 2 Ptr l. În antichitatea creştină. prins şi purtat precum Mântuitorul (In 18. după cum făcuse evanghelistul în cazul vestirii morţii Mântuitorului însuşi (In 12. episcopii. 32). 2) o apodoză: „ce te priveşte?". aceleaşi imagini asumă o altă conotaţie. Ucenicul este cel care-L urmează (akolouthein) pe Iisus. Într-un astfel de context. moartea sa violentă prin care va putea în sfârşit să urmeze Mântuitorului (cf. 3) o invitaţie-poruncă ce reproduce concluzia primului dialog: „Tu urmează-Mă!". 20-24) În contextul actual.2 Vorbind despre Sine însuşi ca Păstorul Model. 14). destinul său. Antiteza este între două perioade. Şi urmarea lui va comporta o moarte violentă? Răspunsul lui Iisus este formulat în trei enunțuri: 1) o protază în cadrul unei propoziţii condiţionale: „Dacă vreau Eu ca acesta să rămână până ce voi veni". Noul Testament – suport de curs An I sem. expresiile „a întinde mâinile" şi „a fi încins". în timpul lui Nero. Ucenicul este prezentat ca cel pe care-l (agapâo/phileo) pe Iisus. Ps 36. se înţelege întrebarea lui Petru: „Doamne. 8. şi sfârşitul liniştit. C) umblai unde voiai/a fi dus unde nu vrei. Ele pot fi rezumate în mod schematic astfel: Apostolul Petru și Ucenicul iubit A. Hr. Domnul afirma că: „Eu cunosc oile Mele şi ele mă cunosc pe Mine (In 10. gr. CONF. care are nevoie de ajutorul şi de asistența altora. Viitorul lui Petru (vv. Petru dă slavă lui Dumnezeu. In 13. cu toate că perspectiva era cea a morţii violente. Petru va fi dus acolo unde nu va voi şi va C'. „a fi dus" de un altul ar putea face aluzie. Şi în cazul lui Petru se vorbeşte de moarte în termenii „preamăririi" . Ecc 11. Petru fusese invitat să-I urmeze Mântuitorului. în anul 64 d. Viitorul Ucenicului iubit (vv. Cel care-şi întinde mâinile şi este încins. Numai Mântuitorul poate folosi cuvântul „Mele". diaconii păstoresc turma lui Hristos. ILIE MELNICIUC PUICA 68 . La originea acestui limbaj figurat s-ar putea afla un proverb care condensează într-o formă metaforică cele două faze antitetice ale exis- tenței umane (cf. Ne aflăm în fața unei comparaţii între moartea martirică a unui om care se lepădase de învăţătorul Său şi pentru Care era necesar să-şi sfârşească viaţa printr-o mărturisire . 25). B. DR. C. dar cu acesta ce se va întâmpla?". urmându-L pe Domnul până la moarte. Dacă Iisus va vrea să rămână (menein) preamări (doxâzein) pe Dumnezeu prin până ce El va veni. aflate în legătură cu diferite situaţii ale existenței umane. Introducerea pronumelui personal „tu" (cf. (akolouthounta) pe Iisus. menţionările vetero-testamentare ale gestului „întinderii mâinilor" au fost interpretate ca o aluzie la forma morţii prin răstignire. recitind textul lui Ioan.homologhia publică a Mântuitorului Hristos. B) a se încinge singur/(a întinde mâinile) ca să fie încins de un altul. 31-38). 14 face referire la acest fapt. 33. pentru a fi dus acolo unde nu voieşte este condamnatul la moarte. este sigur că Sfântul Petru a fost crucificat cu capul în jos la Roma. 31). moartea sa (thânatos) PR.

este corelat cu venirea sau întâlnirea Domnului preamărit făgăduită ucenicilor (Mc 9. 20) se actualizează şi se prelungeşte într-un mod desăvârşit prin aşternerea pe hârtie a celor despre care dă mărturie. după cum se deduce din v. Mt 16. sau o anumită tensiune între autoritatea lui Petru de păstor şi martir şi cea a ucenicului iubit ca martor.2 Acest contrast între Petru şi Ucenicul iubit i-a făcut pe unii comentatori să afirme că ar fi existat o rivalitate între cei doi. potrivit tradiţiei. Menein poate fi înţeles ca „a fi viu". este implicită afirmaţia Mântuitorului. Iisus nu-l dojeneşte pe apostolul Petru. Alţi comentatori preferă să vorbească de un rol diferit încredinţat lui Petru (păstor-îndrumător al Bisericii) şi ucenicului iubit (martorul interpret al Evangheliei). 15. 56. 23. El asociază rămânerea ucenicului cu venirea Sa. 51). Un om poate să rămână prezent şi prin faptele sau operele sale. ci vor trece de la moarte la viață (In 5. Această problemă este în parte corelată cu identificarea ucenicului: o figură istorică idealizată (M. Însă în Evanghelia Sfântului Ioan. 19a despre soarta lui Petru. 31). care se referă la ucenic în relaţie cu „venirea" (erhesthai) Mântuitorului Hristos. în contextul aşteptării apocaliptice. în antiteză cu slujirea instituţională a lui Petru. verbul menein defineşte şi statutul adevăratului ucenic. cuvântul Mântuitorului se referă nu atât la persoana fizică a ucenicului. însă nu poate fi vorba de persoana însăşi a ucenicului. 8. 4. BOISMARD). 21. potrivit voinţei Sale. pe care o face redactorul Evangheliei în Ioan 21. ho akolouthon. în protază condiţionalei: „Dacă vreau Eu ca acesta să rămână până ce voi veni". verbul erhesthai. 25). Ambivalenţa verbului „a rămâne" (menein). 28). cu atât mai mult cu cât naraţiunea presupune că el murise deja. 23a). prototipul ucenicului desăvârşit care nu va lipsi niciodată din Biserică. Ucenicul iubit „va rămâne" prezent în comunitate prin proclamarea sau vestirea Evanghelie scrise de el. l Cor 15. Astfel. 28. Acest fapt îi tulburase pe ucenici. naratorul s-ar fi aventurat poate să contrazică interpretarea pe care ei o fac la cuvintele lui Iisus. Care revendică dreptul. ar fi putut favoriza acest echivoc. până ce Hristos Domnul va veni. l Cor 15. Această interpretare ţine seama atât de faptul că ucenicul iubit murise între timp. cf. Mărturia permanentă a ucenicului iubit (cf. 24 se vorbeşte de autorul Evangheliei şi de valoarea actuală a mărturiei sale. 1. PR. Precizarea „până ce voi veni" determină sensul „rămânerii". cf. altminteri. Pe de altă parte. Zicând „Ce te priveşte?". Ucenicilor Mântuitorul Hristos le promite că va veni (erhesthai) ca să-i ia cu El în casa Tatălui (In 14. Longevitatea sa excepţională. cel care „rămâne" întru Iisus în măsura în care acceptă şi interiorizează cuvântul Său (In 15. 4). tradiţia ioanină se va perpetua până la sfârşitul veacurilor. E. autoritatea sa ar fi fost transferată ucenicului iubit. şi el se află la baza acceptării ei în canonul creştin. Noul Testament – suport de curs An I sem. cât rnai ales la mesajul de care fusese pătruns şi pe care el l-a transmis: Domnul îi dezvăluie lui Petru că. însă El îi asigură pe cei care ascultă cuvântul Său că nu vor întâlni moartea. l Tes 4. DR. puterea de a dispune în mod liber de viitorul ucenicului Său. 3. precum şi urmarea lui Hristos de către acesta (cf. 6). ucenicul ar reprezenta rolul profetico-harismatic al păstorului în Biserică. ucenicul fiind garantul Evangheliei a patra. se află la originea cuvântului care circula în comunitatea ioanină: „cum că ucenicul acela nu va muri" (In 21. care rămâne martorul autentic al Evangheliei. După moartea lui Petru. „a rămâne în viață" (cf. Unii fraţi aplicaseră o astfel de eventualitate fondatorului comunităţii lor. CONF. 24. 5. sau că acest contrast ar reflecta tensiunea dintre cele două Bisericii (ioanină şi petrină). ci-i arată că planul pe care-l are cu ucenicul acesta nu ţine de competența sa. Importanța acestui cuvânt al Mântuitorului Hristos înviat despre destinul ucenicului iubit trebuie explicată în baza notei corespondente. ILIE MELNICIUC PUICA 69 . participiul prezent ho martyrori). 6. cât şi de convingerea că mărturia sa „rămâne". 11. cf. Expresia poate fi comparată cu distanța pe care Iisus o ia faţă de mama Sa la nunta de la Cana: ti emoi hai soi (In 2. Acest sens este confirmat de insistenta cu care în v.

este garantul veridicităţii tradiţiei pe care a primit-o de la Domnul. 18). În al doilea rând. într-un astfel de context. Hristosul. cât şi forma finală a afirmaţiilor al căror garant se face.poate asuma un sens nou: realitatea covârşitoare a Persoanei Mântuitorului Hristos nu poate fi cuprinsă şi „înţeleasă" în cărţile care totdeauna vor face parte din orizontul limitat al lumii acesteia. aşadar. Oricât de important şi de autorizat este un text scris. „Cuvântul" devenit trup şi Care a locuit în mijlocul oamenilor (In 1. Care se poate contempla numai în chipul lui Iisus Hristos. 37). Redactorul final al Evangheliei a făcut apel la o hiperbolă pentru a exprima această convingere despre caracterul extraordinar al operei mântuitoare a lui Hristos: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care. „Iar Adevărul (Hristos.) nu poate să iubească pe cel ce păcătuieşte împotriva adevărului". În primul rând. Se afirmă.2 În ceea de a doua şi ultima notă editorială (vv. Acest înţeles ar putea fi sugerat de terminologia lui martyrein- martyria din Ioan 21. 24-25) se focalizează sensul şi valoarea celor scrise înainte. 24. cred că nici lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris" (v. Dacă acest fapt este valabil pentru un dascăl al înţelepciunii cum este Qohelet (Ecc 12. Termenul „lume" (kosmos) ar putea ascunde o rezonanţă antropologică sau simbolică: spaţiul sau sfera necredinţei. CONF. b). frazeologia convenţională a hiperbolei . n. conservate în scrierile Părinţilor Bisericii şi în tradiţia liturgică. După cum toţi membrii comunităţii ioanine din Efes ştiu. dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul. acesta nu epuizează realitatea spirituală care stă la originea lui.Logosul" Care era dintru început la Dumnezeu şi Care a venit în lumea care a fost făcută prin El (In 1. La rândul său. cu atât mai mult este pentru opera înfăptuită de Iisus. se declară că există o distanță ce nu se poate umple. Ea reaminteşte confruntarea dintre opera Mântuitorului şi contextul mundan în care răsună şi se prelungeşte datorită documentului scris al Evangheliei. DR. PR.n.„lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris despre Iisus" .10). Dumnezeul nevăzut. căci altfel nu l-ar fi iubit Hristos-Adevărul. temeiul şi continuitatea istorică. 14. 9- 14). ILIE MELNICIUC PUICA 70 . 24. verbul grecesc horein ar putea avea o conotaţie spirituală implicită: „a cuprinde" în sensul de „a înţelege" (cf. In 8. Textul vrea să sugereze o bogăţie inepuizabilă care este atestată şi de loghia agrapha („cuvintele nescrise") ale lui Iisus. Noul Testament – suport de curs An I sem. 1. chiar dacă acesta poate să se bazeze pe mărturia autentică a ucenicului: „noi ştim că mărturia lui este adevărată" (v. misiunea şi revelaţia istorică a Mântuitorului şi documentarea sa scrisă. între opera. Ceea ce Iisus Domnul a făcut nu poate fi circumscris într-un document. 25). recunoscut şi receptat de tradiţia ioanină ca fiind „Cuvântul . Opera înfăptuită de Mântuitorul Hristos în lume coincide cu cea a Tatălui. Ioan spune adevărul. se precizează că ceea ce mărturiseşte şi scrie ucenicul coincide cu ceea ce Mântuitorul Hristos a făcut. legat de figura şi rolul ucenicului căruia îi este atribuită atât mărturia. O lectură atentă a textului scoate în evidenţă un mesaj mult mai profund.

Ioan îşi propune o demonstrare mai strânsă a dumnezeirii lui Iisus (In. la istoria Patimilor. Caracteristici ale grupării materialului la Ioan faţă de sinoptici a. completări sau omiteri de fapte şi evenimente pe care el le consideră îndeajuns de lămurite în Evangheliile sinoptice.22-23 (umblarea pe mare). În situaţia nouă în care apăruse creştinismul. presupunând că este cunoscută de la Luca şi Matei. c. Astfel: a. 10. crezând că văd o nălucă şi de frică au strigat (Matei 14. 20. CONF. Clement Alexandrinul cunoaşte o tradiţie potrivit căreia. 17. cu excepţia unor pericope referitoare la Ioan Botezătorul. A se compara în acest sens: Ioan 6. 1-15 cu Matei 14. puţine pericope din Evanghelia IV se potrivesc cu versiunile sinoptice. Ioan scrie o Evanghelie pnevmatică. În schimb. exceptând ultimul Paşte. Noul Testament – suport de curs An I sem. ILIE MELNICIUC PUICA 71 . Ioan pune în fruntea Evangheliei sale un Prolog în care el vorbeşte de preexistenţa din veşnicie a Logosului întrupat (1. 3. Ioan recurge adesea la precizări. f.Evanghelia a IV-a renunţă cu totul la preistoria vieţii şi activităţii lui Hristos. d. 13-21 (înmulţirea pâinilor) sau Ioan 6. având probabil în faţă autograful lui Matei. asupra căreia pune în mod deosebit accentul. numai că în Evanghelia a IV- a această calitate decurge evident din faptul că Fiul este Dumnezeu adevărat (Ioan 1. la moartea şi învierea lui Iisus care au totuşi o notă de originalitate. 8. în Evanghelia a IV-a scena pe care se desfăşoară activitatea Mântuitorului este Iudeea şi Ierusalimul. DR. 41 - Mesia.Evanghelia a IV-a pune în lumină. 1-18). b. fără a se neglija însă activitatea din Galileea şi Pereea. 26).Spre deosebire de sinoptici şi în completarea lor.Evanghelia a IV-a urmează un scop apologetic. în timp ce sinopticii îşi fac o preocupare de predilecţie din promovarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.23. calitatea de Mântuitor al lumii pe care o posedă Fiul lui Dumnezeu întrupat. la rugămintea ucenicilor săi.Ioan Evanghelistul notează cu luare aminte sărbătoarea prin excelenţă prăznuită de Mântuitorul la Ierusalim. e. 10-11. Ioan scrie în completarea sinopticilor 2. c. Ioan se străduieşte să propulseze Persoana dumnezeiască a acestei Impărăţii. ucenicii s-au înspăimântat. când Domnul umblă pe mare. în istorisirea nunţii din Cana. 28). 30. 20.). fapt pe care sinopticii. aşezată ca prim adevăr în fruntea prologului. fapt ce nu reiese din Evangheliile sinoptice. 28 etc. Ioan socoteşte că este necesar a se arăta că Iisus face aici prima minune şi aceasta din raţiunea de a nu se confunda ordinea cronologică a minunilor. În rest. 19 . spre deosebire de cele 3 sinoptice. Deosebirile dintre Ioan şi sinoptici sunt puse de exegeţi pe seama următoarelor aspecte: 1.„văd că eşti prooroc”). 19). în confruntarea sa cu ereziile.Dumnezeirea Mântuitorului Hristos. Ioan 4. combătând direct concepţiile PR. Ioan 14.2 Raportul Evangheliei a IV-a cu Evangheliile sinoptice Studiul comparat al textelor primelor trei Evanghelii sinoptice duce la concluzia că între ele şi Evanghelia a IV -a exista o seamă de deosebiri care pe alocuri dau naştere unor serioase divergente în interpretare. serveşte ca sinteză a temelor întregii Evanghelii (Ioan 5. şi anume Paştile iudaic. 16 şi 21 cu Matei 14. îl fac într-un mod lapidar şi adesea lacunar. numite somatice (trupeşti). socoteşte că este de prisos să mai explice motivul pentru care s-au înspăimântat ucenicii (Ioan 6. Ioan. Apostolul Ioan selecţionează materialul Evangheliei sale într-un stil cu desavârşire propriu. cu aceeaşi vigoare ca şi sinopticii. 4. b.

Ioan precizează că Logosul „s-a făcut carne. Astfel. iar atunci era „praznicul iudeilor”. trup) şi nu un corp. 37 arată că Mântuitorul a fost în repetate rânduri la Ierusalim. 1 se spune că Iisus s-a dus dincolo de Marea Galileii. lasă impresia că activitatea Mântuitorului a durat pe pământ doar un an. Astfel. după Botez şi ispitire. 5ooo de oameni cu cinci pâini şi 2 peşti (In. lânga lacul Ghenizaret. ar fi Iudeea şi Ierusalimul. într-adevăr. 2. 10. Repetata precizare a sărbătorii Paştelui iudaic oferă indicii precise în această privinţă: a) în Ioan 2. pe când.2 eronate şi ereziile timpului său. 1). 3 se spune că Mântuitorul a lăsat Iudeea şi s-a dus iarăşi în Galileea. mai curând. iar lamentaţia din Matei 23. în părţile Tiberiadei. ci doar unul aparent. M. 1 urm. Evangheliile sinoptice amintesc găzduirea lui Iisus în casa Martei şi a Mariei. Ioan le răspunde şi acestora în prolog. ILIE MELNICIUC PUICA 72 . după Ioan. scena desfăşurării activităţii publice a Mântuitorului ar îngloba Galileea şi Pereea. iar în Ioan 6. decât Samaria. Apoi. cu scopul clar de a elimina Evanghelia a IV-a din canon. 38).3). Acestora. poate un an şi jumătate. arătând prin folosirea cuvântului materia reală şi vie din care e alcătuit trupul omenesc.Iudeea. Ioan le răspunde prin consemnarea episodului participării Mântuitorului la Nunta din Cana (2. iar pe Mântuitorul îl considera ca fiul natural al lui Iosif şi al Mariei. Apoi în Ioan 4. DR. 12). 1-13). CONF. Paştele (In. 3 ani de activitate a Mântuitorului. identificându-Se chiar cu destinul acestei cetăţi. lăsând să se înţeleagă că Mântuitorul Hristos a vizitat între timp şi alte localităţi sau regiuni ale Ţării Sfinte . spun unii exegeţi. Durata activităţii publice a Mântuitorului Evangheliile sinoptice. din Betania (Lc. 6). pretinsa ipoteză amintită nu are temei. b) cu alt prilej Mântuitorul revine la Ierusalim şi vindecă pe slăbănogul de la Vitezda. dar acceptau că lumea a fost creată de Dumnezeu. Ipoteza este şubredă pentru că Ioan scriind în completarea sinopticilor nu ignoră totuşi activitatea Mântuitorului în Galileea şi Pereea. ocazie cu care izgoneşte vânzătorii din Templu.  Nicolaiţii lepadau căsătoria şi profesau libertinismul.  Ebioniţii profesau aceeaşi erezie. 13 se arată că Mântuitorul Hristos se găsea în Ierusalim la un Paşte. 1. În Ioan 21. c) în preajma altui Paşte. în Ioan 2 este precizată prezenţa Mântuitorului în Galileea.  Docheţii credeau că Fiul lui Dumnezeu n-a luat la întrupare un trup real. Evanghelia a IV-a nu este străină de desfăşurarea unei părţi din activitatea Mântuitorului în Galileea şi Pereea. 12. 5. Mântuitorul satură. Sinopticii consemnează şi ei activitatea Mântuitorului în Iudeea şi Ierusalim. 1. Anumite deosebiri dintre Ioan şi sinoptici au fost ridicate de unii exegeţi la rangul de obiecţii pretinse insolubile. Evanghelia a IV-a consemnează. spunând: „toate prin El s-au făcut” (In. ridicate în problema acestor raporturi. pe când după Ioan. În Luca 4. amintim două: 1. Noul Testament – suport de curs An I sem. Scena pe care s-a desfăşurat activitatea publică a Mântuitorului Hristos După sinoptici. activitatea Mântuitorului ar fi durat cel puţin 3 ani. Ioan combate aceasta greşită învăţătură. mai precis în Cana. 14 se arată că Mântuitorul s-a reîntors în Galileea. Aşadar. În acest sens amintim câteva dintre acestea:  Cerint învăţa că lumea a fost creată de o forţă care a existat în afara lui Dumnezeu. 1. 4. PR. este relatată apoi arătarea lui Hristos la Marea Tiberiadei. 1-3). Dintre aceste obiecţii. Împotriva lor. unde arată că Iisus a fost dintru început Dumnezeu (In. Aşadar. Iisus a plecat în Galileea (Mt.

petrecute cu ocazia unui alt Paşte. b) minunea săturării cu pâine este cunoscută şi de sinoptici (Mt 14. numai 3 ani. Moartea şi Învierea Mântuitorului. 6. 23-28 se precizează că Mântuitorul venea dintr-o călătorie îndepărtată şi trecănd printre semănături. Astfel. Noul Testament – suport de curs An I sem. 14. 1. activitatea Mântuitorului nu a durat mai puţin de 3 ani. Iata câteva argumente în acest sens: a) în Mt 12. la fel. Ţelul de căpetenie al Evangheliei a patra este demonstrarea dumnezeirii Mântuitorului Hristos într-un mod mult mai accentuat decât o fac sinopticii. PR. când soarele puternic nu ajunsese să pârjolească vegetaţia. ILIE MELNICIUC PUICA 73 . În concluzie. Comparând. aşadar. În ipoteza că sărbătoarea iudeilor din 5. când se coceau holdele. nedeterminată mai îndeaproape ar fi fost Paştele. Sinopticii nu spun acest lucru. Stilul înaripat şi profunzimea gândirii autorului ei. DR. Din relatarea paralelă de la In 6. putem afirma: Evanghelia a IV-a a fost scrisă de către Ioan în completarea sinopticilor ale căror istorisiri le cunoaşte şi le întregeşte. Ioan Evanghelistul combate indirect o serie de erezii contemporane şi preintâmpină erorile altora de mai târziu. Mântuitorul este omorât şi jertfit. asigură Evangheliei a IV-a întâietatea evidentă şi incontestabilă. observăm că există un acord deplin între Evanghelii. 1-8. c) toţi cei 3 sinoptici relatează pe larg Patimile. ei consemnează că Mântuitorul a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă (Mt. pe Ioan cu evangheliştii sinoptici. 39) ceea ce înseamnă că minunea s-a petrecut primăvara. dar îl presupun. atât în ceea ce priveşte spaţiul. cât şi durata activităţii publice a Mântuitorului Hristos. 4 ştim că această minune s-a petrecut cu ceva timp înainte de Paşti. Timpul trebuie să fi fost imediat după Paşti. rezultă că activitatea Mântuitorului a durat peste 3 ani. Lc 9). Mc 6. în caz contrar. între cele patru Evanghelii. apostolii au cules spice mâncând boabele lor. 19) verde (Mc. Mc 2.2 d) cu prilejul altui Paşti. După sinoptici. CONF.

Introducere şi comentariu. Vasile. Comentar la Evanghelia de la Ioan. 1-11)”. 7-8. 2007. MELNICIUC-PUICĂ. Vasile. PREDA. col. Constantin. GĂLEŞAN.2 Bibliografie selectivă SF. 2015. Pelerinul Român. 11- 12. Gheorghe. Sibiu. Dr. Oradea. CHIRIL AL ALEXANDRIEI. p. Ilie. Sibiu. Evanghelia după Ioan. in: Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. 1-53)”. IONIŢĂ. MELNICIUC-PUICĂ. TEOFILACT AL BULGARIEI. an IX. 1984.. Pr. Pr. pp. SCRIMA. Vasile. 1959. Prof. in: Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. in: Universitatis Babeș-Bolyai. Dr. 2005. DR. I. Ed. „Patimile și moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan”. Mgr. Prof. M. nr. 2000.11-12. Prof. 11-12. Cercetări biblice.. MELNICIUC-PUICĂ. (serie nouă). „Femeia păcătoasă (Ioan VIII. Pr. „Remarks about «living water» Quotation in Jn 7: 37-38”. Teofania. „«Pâinea vieții» (Ioan 6. trad. 1. Băbuț. „Scopul Evangheliei a patra”. Teologie Ortodoxă. Noul Testament – suport de curs An I sem. Noul Testament. SÂRBU. 1-4. nr. 67-87.. Cr. in: Glasul Bisericii. „Îndreptarea şi îndumnezeirea omului după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan”. Olimpiu. Andre. Pr. București. Asa. 2003. 1. Dr. Pr. CONSTANTINESCU. an 1964.. XLVIII. MELNICIUC-PUICĂ. „Mărturii despre teofanie în Evanghelia după Ioan”. 1. in: Mitropolia Banatului. ILIE MELNICIUC PUICA 74 . nr. 3-4. Viorel. Cuza» Iaşi. București. 28-67 .I. O abordare exgetică”. Învierea Mântuitorului în memoria narativă a Evangheliilor. MIHOC. nr. 10-12. nr. Ilie. 2. Sibiu. PhD Ilie. „Au crezut Scripturii și cuvântului pe care îl spusese Iisus” (In. «PSB» vol. no. Cuza» Iaşi. CODREA.29)”. Lecturer Fr. XVIII. in: Glasul Bisericii. an XLIII. Asociația creștină Christiana. București. no. Prof. Assoc. 202-285. CHIRA. I. Prof. 2. Prof. in: Mitropolia Banatului. PREDA. vol. in: Mitropolia Olteniei. in: Ortodoxia. nr. „Prietenul Mirelui (In 3. Ilie. „Cele șapte cuvinte rostite de Mîntuitorul Hristos pe cruce”. I. Episcop vicar Iustinian. Dr.Cuza» Iaşi (serie nouă). CONF. Dr. CONSTANTINESCU. in: Mitropolia Banatului. MIHOC. în rev. Ioan Cassian». Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan. Prof. CONSTANTINESCU. Pr. nr. Pr. Teologie Ortodoxă. Procesul Mântuitorului. Oradea. Constantin. Leon. Ed. drd.22). 2010.1-2. Ed.I.. Rugăciunea lui Iisus pentru lume în contextul distincției dintre αιτεω și ερωταω (In 14-17). PR. „Domnul în Ierusalim la sărbătoarea colibelor (Ioan VII. „Parabola Păstorului Celui Bun (Ioan 10. Teologie Ortodoxă. Basilica. „Parabola Viţei celei adevărate – comentariu”. in: Studii Teologice XI (1959). tom. (serie nouă). Astra Museum. Vasile. 1996. in: Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. BENEA. Intertextualitate biblică în Evanghelia după Ioan. an XLIII. Ioan Florin. Pelerinul Român. Allusions and Parables in Farewell Discourse”. EIBMBOR. Revista Centrului de Cercetări Teologice Interculturale şi Ecumenice Constanţa. Bucureşti. 50 de Omilii la Sfânta Evanghelie după Ioan. ARION. 1998. Dr. Vasile. „Rugăciunea arhierească a Domnului nostru Iisus Hristos”. Lect. 2010. an IX. Curtea Veche. in: Theologia Pontica. nr. GHEORGHIU. Pr. Prof. 2013. XX. București. SF. p. Comentar la Evanghelia de la Ioan. nr. 1995. PhD. Ed. tom. Gh. Dr. Conf. an IV (2011). Prof. IOAN GURA DE AUR. 22-59). Theologica Orthodoxa. Prof. in: Glasul Bisericii. 41. 2015. 1984. Pr. Ed. in: Mitropolia Ardealului XXII (1977). vol. D. MELNICIUC-PUICĂ. an XXXV. Ilie. no. „Intrarea solemnă a Mântuitorului în Ierusalim”. 2005. XII. Sfânta Evanghelie de la Ioan. «Sf. 7-9. I. Pr. SF. 1-18)”. Lect. 1983. Stăniloae.I. LV (2003). dr. nr. 1959. „John’s Gospel Quotations. Dr.GHEORGHIU. Prof. MIHOC. 3. 2013. Prof. Pr. trad. 1989. Ed. BĂDILIȚĂ. Pr. Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului. Ed.

PR.2 Comentariu integral la Evanghelia după Ioan (Bucureşti. XXX. Ed. XLV. Centrului Mitropolitan. 7-8. O contribuţie la dezvoltarea teologiei ioaneice. XVII)”. STAMATOIU.. TOFANĂ. Noul Testament – suport de curs An I sem. Simbolism şi sacramentalitate în Evanghelia a IV-a. 1-2. Dionisie. Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos. 1978. Simion. STĂNILOAE. Ed. TODORAN. „Idei dogmatice şi morale în «Rugăciunea arhierească» (Ioan. nr. 2008). Sibiu. Drd. an XLI. 2003. Drd. 1991. Stelian. D. (Ioan XVII). Theologia Orthodoxa. DR. in: Studia Universitatis Babeş Bolyai. „Rugăciunea arhierească. 2000. Stelian. Presa Universitară Clujeană. 9-10. Pr. nr. cap. 1982. CONF. in: Mitropolia Olteniei. Repere în teologia ioaneică sacramentală”. ILIE MELNICIUC PUICA 75 . „Cuvântarea despre Iisus «Pâinea vieţii». in: Glasul Bisericii. Pr. TOFANĂ. Cluj Napoca.

învăţa că. autorul trebuie să sublinieze umanitatea lui Iisus Hristos. Cerint. aceştia sunt din lume (1 In 4.2 avem răspunsul Sf.3. Ioan: „în aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup. cei dintr-un mediu ne-iudaic sau păgân.3.8.4). Conform mărturiei Sf. în special de cea a iubirii aproapelui (2. Iisus nu era decât un om ca ceilalţi. aceştia aparţineau comunităţii (2. pretindeau că sunt fără de păcat (1. „prin apă şi prin sânge” (1 In 4. 2 In 9). că-L văd pe Dumnezeu (3. Oricare ar fi această identificare istorică. de asemenea. Cert este că autorul Epistolei 1 Ioan luptă pe două fronturi: pe de o parte.9).4).22).3). PR. In ce consta eroarea lor? înşelaţi de o mistică de timp gnostic. împotriva celor care susţineau o hristologie „joasă”: Iisus Hristos „a venit în istorie <de la Tatăl>”. însă L-a părăsit în momentul Patimilor (cf. Cine erau de fapt susţinătorii acestor doctrine false? Ei sunt desemnaţi ca antihrişti (1 In 2. alte elemente doctrinare atribuite lui Cerint n-au lăsat nicio urmă în Epistolele ioaneice.18. Din tonul polemic al multor pasaje se poate deduce faptul că în comunităţile cărora le-a scris Sf. în ciuda unei doctrine şi a unei conduite în contradicţie flagrantă cu revelaţia creştină. la Botez. respingeau întruparea (4. Iisus este numai om. 3. refuzau să recunoască în Iisus pe Mesia (2.22. Pentru ei. Dar. împotriva docherilor. Ioan exista o criză profundă . nu şi Dumnezeu.2. Împrejurările scrierii Epistolele ioaneice. că se află în lumină (2. 3 In 11). probabil 1 In 2. aducându-le o doctrină care nu e cea a lui Hristos (2 In 10). Totuşi. şi nu umană. DR. ei pretindeau că-L cunosc pe Dumnezeu (1 In 2. Comportamentul lor moral nu era mai puţin reprehensibil. printr-o tendinţă deja clar gnosticizantă .6). nu cuprind practic niciun indiciu cu privire la circumstanţele alcătuirii lor şi la persoana autorului. 5. 4. în 4. ILIE MELNICIUC PUICA 76 .22) şi pe Fiul lui Dumnezeu (4.6).22. autorul trebuie să sublinieze originea Sa divină. Mai ales în materie de hristologie susţineau o poziţie profund eretică.10) şi nu se preocupau de observarea poruncilor (2. 2 In 7) şi „împărţeau” pe Hristos.7). acum ei caută să rătăcească pe cei rămaşi credincioşi (2. împotriva acestui grup.5) şi se lasă purtaţi de duhul rătăcirii (4. Cu puţin înainte. 5. Hristologia lor este bazată pe dualismul gnostic şi astfel este dochetică.2 I. amăgitori (2 In 7).26. CONF. profeţi mincinoşi.6. pe de altă parte. Expresia „în trup” (έν σαρκι) accentuează umanitatea lui Iisus . este de la Dumnezeu”. De aceea. cum ne spune tot Irineu. Irineu. Noul Testament – suport de curs An I sem. iar referirea la „venirea” (έληλυθότα) Sa implică o afirmare a pre-existenţei Sale. susţineau că trăiesc în comuniune cu El (1 In 2. existau creştinii elenişti. împotriva acestui grup. Evanghelia lui Ioan a fost îndreptată împotriva ereziei lui Cerint. 2 In 7). deoarece separau în El pe Iisus al istoriei de Fiul lui Dumnezeu şi negau faptul că El a venit real. mincinoşi (2.6). De multă vreme s-a încercat identificarea cât mai exactă a acestor eretici. 1 In avertizează faţă de două cugetări eretice despre Iisus: că El era numai Dumnezeu sau numai om. autorul este confruntat şi cu iudeo-creştinii care susţin o hristologie prea „joasă”. Hristos cel ceresc s-ar fi unit cu El. învăţătura acestuia. la naşterea Sa. Pentru ei.19. cf. Iisus Hristos este o fiinţă divină. curentul vizat de Epistole se înrudeşte probabil cu acea mişcare iudaizantă pregnostică împotriva căreia luaseră deja poziţie pe alocuri Epistolele captivităţii şi cele pastorale. Insă examenul textului însuşi ne permite să desluşim cu suficientă certitudine situaţia destinatarilor şi motivele care au determinat alcătuirea lor. 2 In 7).15. Răspândirea unor învăţături incompatibile cu revelaţia creştină compromiteau puritatea şi adevărul credinţei.9). într-adevăr aceasta pare să concorde în multe privinţe cu învăţătura predicatorilor denunţaţi prin Epistolă. Introducere în Epistolele Sfântului Ioan Teologul 1. şi care va degenera mai târziu în marile sisteme gnostice ale secolului al doilea. cel puţin primele două. care aveau o hristologie prea „înaltă”. Se înţelegea foarte bine că Epistolele sale vizau.

6-7. „adevăr şi minciună” (2.adevăr.13). 3 In 3).3).24.14).22-24) şi observarea poruncilor.16).12)..1.10. Dar prezenţa Vechiului Testament în prima Epistolă. conform credinţei Bisericii din Asia (Papias.14.18). ILIE MELNICIUC PUICA 77 .6).6. Iată câteva din aceste formule caracteristice: „mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (1 In 4. credincioşii. Autorul Epistolele sunt aproape sigur toate trei scrise de aceeaşi mână. acelaşi lucru se afirmă şi în concluzia primei epistole: „Acestea am scris vouă.cf. trebuie căutată mai ales în tema centrală.3- 6. „duhul adevărului” (4.12). ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (5. 1 In 3. deosebit de Apostolul Ioan. „jertfă de ispăşire” (2. 4. Din acelaşi motiv încă autorul repetă ca pe un refren formula: „întru aceasta ştim că. Fundalul literar şi doctrinar La prima vedere influenţa Vechiului Testament asupra Epistolelor se reduce la puţine lucruri. În 2 Ioan şi în 3 Ioan el se prezintă ca ό πρεσβύτερος. 3 In 3. ucenicul Domnului.13. prin însăşi credinţa lor. acest titlu nu indică pe conducătorul ierarhic al unei comunităţi. Dualismul PR. 1 In 3. şi chiar. O criză identică se reflectă în primele două. întrucât a fost martor de la început al tradiţiei apostolice.2. cf.3. „nelegiuirea” (3. 3. 2. în special cel reprezentat de scrierile qumranite.6). 1 In 2.nu se referă la o noţiune abstractă.9). în planul vocabularului există o afinitate deosebită cu iudaismul palestinian. „a iubi întru adevăr” (2 In 1.4). 2. „lumină şi întuneric” (1. autorul se prezintă el însuşi ca un martor ocular al vieţii lui Iisus (1 In 1. el nu-şi aminteşte nicăieri numele. CONF. în cea de-a treia . 3. DR. „păcat de moarte” (5.9-11). pe cineva care a făcut parte din grupul ucenicilor Domnului sau care cunoscuse pe aceştia. Pe de altă parte. Era deci un om care se bucura de o autoritate considerabilă.). Vrea să indice prin aceasta semnul după care se recunosc adevăraţii credincioşi.19. el se adresează în mod direct creştinilor înşişi. etc. 4. 3 In 1.7.34 . „a umbla în adevăr” (2 In 4. indirect. 2 In 7). căci Ioan nu se referă la acesta explicit decât o singură dată (cf. vechile mărturii sunt unanime în a o atribui acestuia. Totuşi expresiile biblice nu lipsesc: „credincios şi drept” (1 In 1. 2 In 6. 3. mai ales Ier 31.9-11). 4. 2 In 5).23). „a cunoaşte pe Dumnezeu” (2. ci. cf. Vrea să-i avertizeze faţă de pretenţiile gnosticilor şi să le arate că ei.3. Cuvinte sau expresii precum: „a umbla în adevăr” (1 In 1. Spre deosebire de Sf. ca şi contrastul atât de puternic evidenţiat dintre Dumnezeu şi lume (4.” (1 In 2. Aceste indicii diferite explică părerea tradiţională care recunoştea în acest autor pe Apostolul Ioan.1-3.4-6). „a avea pe Tatăl şi pe Fiul” (2 In 9) sau „a avea şi pe Tatăl” (1 In 2. ci înseamnă a intra în relaţie personală şi a trăi în comuniune cu El).21. pe care ea o dezvoltă.9.27) le întâlnim şi în Regula Comunităţii de la Qumran. 4.5. Irineu). Prin cugetare. au cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu (1 In 1. Pentru prima Epistolă într. cea a comuniunii cu Dumnezeu şi cea a cunoaşterii Lui: în mai multe pasaje. „a cunoaşte pe Dumnezeu” pare să fie identică cu acea cunoaştere de Dumnezeu pe care proorocul Ieremia o prezintă ca semnul distinctiv al Noului Legământ (a cunoaşte pe Dumnezeu potrivit accepţiunii biblice . vocabular şi stil.7. Identificarea acestui autor pune o problemă. Nu se întâmplă acelaşi lucru însă cu celelalte două epistole scurte din cauza titlului ό πρεσβύτερος: în secolele III şi IV câteva medii vedeau în acest autor un anumit „Ioan Presbiterul” (ceea ce înseamnă de fapt „Bătrânul”).2.2 Scopul autorului nu e totuşi acela de a-i combate pe aceşti eretici. porunca iubirii nu este o „poruncă nouă”. care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu. Pavel. Dar tradiţia veche de la Efes nu cunoştea decât un singur Ioan. cele trei epistole se aseamănă aşa de mult încât cu greu pot fi atribuite unor autori diferiţi. etc. Totuşi. aceste criterii sunt fidelitatea faţă de credinţa creştină învăţată de la început (de ex. 2. Noul Testament – suport de curs An I sem.. mai ales a iubirii frăţeşti (de ex. ci o poruncă pe care o avem „de la început” (1 In 2.10).

deci. 4. spre deosebire de concepţiile ereticilor. 2. Dar un fenomen revelator permite distingerea unui plan: acesta constă în faptul că autorul reia de mai multe ori aceleaşi teme. a fost în special pusă în lumină prin studiile recente. Epistolele se situează în curentul iudaismului apocaliptic şi sapienţial.7.11. Aceasta o găsim clar afirmată în prolog (1. în jurul unei teme centrale. în ce condiţii obţin această viaţă şi care sunt criteriile de recunoaştere a acesteia.2 ioaneic nu e de ordin metafizic şi cosmic ca în gnosticism. Problema se complică din cauza faptului că există foarte puţine particule de legătură.9).3) şi exprimată în termeni echivalenţi în versetul cu valoare de concluzie (5. iudaice sau creştine. pentru că el rezidă în inima omului.1. CONF.28.1-4) Partea I (1.5 . cărora le aminteşte adesea credinţa comună şi îi îndeamnă să rămână statornici în ea.1) şi au o viaţă eternă. adeseori cu o amintire explicită a „începutului”.2) 2. Pavel). Enunţ tematic: umblarea în lumină (1. prezentate într-o serie de tablouri paralele. E dificil s-o considerăm ca pe o simplă scrisoare pentru că îi lipseşte adresarea şi concluzia şi nu face menţionarea nici unui nume. credincioşii. 2.3.3.18. El le pretinde creştinilor să-şi mărturisească păcatele (1 In 1. Apostolul Ioan trimite cu insistenţă pe cititorii săi la „ceea ce au auzit” (1 In 1. care sunt într-o progresie evidentă. şi deci de unire cu Dumnezeu. mai ales cea a catehezei baptismale. Noul Testament – suport de curs An I sem. părerile sunt împărţite.). 12.8-2. îi invită să mărturisească credinţa lor în Iisus.28) . slab şi păcătos cu siguranţă.3. 2 In 7). E vorba de tradiţia creştină primară. mărturisirea păcatelor (1. el exercita.7. 2 In 5. E vorba foarte probabil de Bisericile provinciei Asia.24. cea a comuniunii noastre cu Dumnezeu.2. 3. în funcţie de hristologie. însă capabil de convertire. toate aceste teme. păzirea poruncilor şi. Le arată. care e preponderentă.prima expunere a criteriilor comuniunii noastre cu Dumnezeu.2. Epistola pare să fi fost adresată unei grupe de Biserici bântuite de aceeaşi erezie. autorul vrea să comunice creştinilor o certitudine: ei.6). In ce priveşte structura Epistolei. etc. ILIE MELNICIUC PUICA 78 . ci moral şi eshatologic. Ioan este un fel de Epistolă pastorală menită să-i susţină şi să-i lumineze în lupta pentru credinţă. Scrierea pe care o le-o trimite Sf. Dar aceste formule venite din iudaism sunt întotdeauna reinterpretate personal de către autor. Comuniunea e considerată ca o participare la lumina lui Dumnezeu. formulă afectuoasă a păstorului care priveşte cu solicitudine pe fiii săi duhovniceşti (vs.2. Prin importanţa deosebită atribuită cunoaşterii.24.5. Fiul lui Dumnezeu venit în trup (1 In 2. Toată Epistola nu e nimc altceva decât o descriere a acestor criterii şi a acestor condiţii de viaţă creştină autentică.14. 4. 2 In 6).5-7) 1. DR. Gândirea se desfăşoară urmând o mişcare în spirală. în special.18.15. a poruncii iubirii (2.1. sunt „fii ai lui Dumnezeu” (3. care se interesa în mod special de revelarea misterelor. întotdeauna în aceeaşi ordine. Acestea sunt teme baptismale. Planul Epistolei 1 Ioan Introducere (1. Totuşi autorul numeşte pe cititorii săi: „copiii mei” (2. O altă influenţă.13. cum ne raportează vechea Tradiţie. Nu poate fi privită nici măcar ca o scrisoare adresată unei comunităţi locale (cum sunt majoritatea Epistolelor Sf. Totuşi. asupra lor o autoritate religioasă.3-11) PR.13).11. sunt reluate şi actualizate de către autor pentru a descrie situaţia prezentă a credincioşilor în conflictul acestora cu lumea. 3. Prima Epistolă Genul literar al acestei epistole este greu de definit. adică a învăţăturii creştine iniţiale (1 In 1.1).

trebuie să şi umble în adevăr (v.11-24). „nu iubiţi lumea” (2.11-24) 3. nu e probabil decât o glosă marginală introdusă în text pe parcursul transmiterii lui în Occident. credinţa în numele Fiului lui Dumnezeu (5. trăind în lumina poruncii venită de la Tatăl şi transmisă în Biserică de la început (vs. de dezvoltările parenetice adăugate de către autor.6) . şi aceşti trei mărturisesc la fel”. 4). Analiza Epistolei ar permite.10-11): ei. ILIE MELNICIUC PUICA 79 .5-12). Pentru cele două criterii pozitive. Cele două Epistole scurte Spre dosebire de 1 Ioan aceste două scrieri scurte au toate caracteristicile unor veritabile scrisori.2).7. 4-6).29-3. 5.12) . lipseşte din toate manuscrisele greceşti anterioare secolului XV. Concluzie (5. A doua Epistolă e adresată „alesei Doamne şi fiilor ei”. care e descrisă de această dată în termeni de filiaţie.7-5. însăşi regularitatea structurii Epistolei este un indiciu în favoarea unităţii ei literare. antihriştii (2. 5).18-21). deci: 1. iubirea şi credinţa.6-8. să se iubească unii pe alţii (v. să se ferească de duhurile amăgitoare ale lumii. Partea a II-a (2. Dumnezeu este iubire (4. care dădea loc altădată unei controverse celebre nu e în mod sigur autentic.4). Sf. Ioan vrea să întărească şi să prevină credincioşii faţă de aceste învăţături (vs. care au cunoaşterea adevărului (v. Unii caută chiar să disocieze un text primitiv de provenienţă gnosticizantă sau qumranită.13): 1. 4.16). 7) şi nu rămân credincioşi învăţăturii lui Hristos (v. cf. din vechile versiuni şi din cele mai bune manuscrise ale Vulgatei.29 . titlu dat de Presbiter uneia din Bisericile care depindeau de el. Planul Epistolei 2 Ioan Adresă şi salutare (1-3) Porunca iubirii (4-6) Antihriştii (7-11) Încheiere şi salutare (12-13) PR. potrivit unor critici.a treia expunere a criteriilor şi condiţiilor comuniunii noastre cu Dumnezeu. mai ales pe cea a iubirii (3.e prezentată acum ca o realitate teologală. Credinţa creştinilor din această comunitate este pusă în pericol prin prezenţa amăgitorilor care resping întruparea (v. Cuvântul şi Sfântul Duh.mărturisirea credinţei (cf. Partea a III-a (4. Acest text. descrisă în primele două expuneri ca un comportament ecclesial . Un pasaj totuşi. 1). şi Aceşti trei Una sunt. autorul coboară până la izvorul lor ultim: iubirea considerată până acum sub aspect parenetic (2.14-17) Recapitulare rezumativă a ideilor de bază ale Epistolei (5.3-10) 2.5. 4.18-28). desprinderea mai multor niveluri literare. Insă diversitatea stilurilor nu e o dovadă a pluralităţii surselor.5.2 3. credinţa. Caracterul mai doctrinar al unor pasaje se explică foarte bine prin influenţa catehezei baptismale. neidentificată de altfel.3-11) şi hristologic (3.7 . este de data aceasta privită în aspectul ei pur divin (cf. 2.a doua expunere a criteriilor comuniunii noastre cu Dumnezeu. 9). reprodus în Vulgata sixto-clementină.12-17) 4. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele. Acestea sunt temele pe care le-am regăsit dezvoltate mai pe larg în prima Epistolă. nu mai e menţionat.4.1-6).10. Noul Testament – suport de curs An I sem. 5. CONF.9. renunţarea la păcat. 3. de proorocii mincinoşi (4. să păzească poruncile. Mărturii ale dumnezeirii Fiului (5.13) Apendice: Să ne rugăm pentru cei ce păcătuiesc (5. enunţ tematic: creştinii sunt fiii lui Dumnezeu (2.25. 2.22.23. 8. să lepede păcatul (3.2-6) . DR. criteriul negativ. numit „comma Johanneum”: „căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl. E vorba de un adaos în 5.

ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (5. Orthodox and Heretical Perfectionism in the Johannine Community as Evident in the First Epistle of John. Wall (editori).13-15). Planul Epistolei 3 Ioan Adresă (1-2) Elogierea lui Gaius (3-8) Condamnarea conduitei lui Diotref (9-11) Mărturie în favoarea lui Dimitrie (12) încheiere şi salutări (13-15) Niciun indiciu precis nu permite să se afirme cu certitudine în ce ordine au fost scrise cele trei Epistole.în fine. Presbiterul se vede deci obligat să se adreseze acum lui Gaius. Baylor University Press. cf. refuzul de a-l asculta (caracteristic duhului rătăcirii (1 In 4. Word Books. cap.2 A treia Epistolă care prezintă uimitoare asemănări stilistice cu a doua (a se compara 2 In 1.12-13 cu 3 In 1. 13 (pp. 1983. Noul Testament – suport de curs An I sem. După ce s-a adresat unei comunităţi locale în 2 In şi 3 In el se vede obligat acum să reia aceleaşi teme într-o Epistolă colectivă. 3. Această opinie pare verosimilă: în vremea acestei Epistole un grup de „antihrişti” s-a separat de comunitate (2. 2. S.3. 1983. în: Karl-Wilhelm Niebuhr şi Robert W. probabil conducătorul acelei Biserici nu-i recunoştea autoritatea (v.. Eerdmans. Insă Diotref nu vrea să-i primească şi izgonea din Biserică pe oricine le-ar fi venit în ajutor (v. 6. J.. Presbiterul conducea un grup de predicatori itineranţi.4) . cf. R. afirmaţia Presbiterului că Diotref n-a văzut pe Dumnezeu (3 In 11) .L. 1970. The Catholic Epistles and Apostolic Tradition.6). care avea misiunea de a face cunoscut printre păgâni numele lui Iisus Hristos (v. E. DR. 7). The Gospels and the Epistles. Diotref.. Ioan vrea să ofere credincioşilor o certitudine: ei PR. 2009. are prin urmare un caracter pastoral şi nu conţine nicio aluzie la învăţăturile greşite despre care vorbesc celelalte două Epistole. Waco. bucuria pe care el o exprimă deoarece Gaius umblă în adevăr (3 In 3. The Epistles of John.4. pe care Presbiterul îl felicită pentru că „umblă în adevăr” (v.2. Aparent. care se arătau astfel colaboratori ai adevărului (v. The World of St. felul în care autorul vorbeşte presupune faptul că pericolul se generalizează. John Painter. unul din principalii creştini rămaşi fideli. J. întreţinerea acestora era asigurată peste tot de anumiţi creştini. The Johannine Epistles as Catholic Epistles. are totuşi un caracter mult mai personal.3 John. acest bilet. 9). 239-305). destinată de această dată unor diferite Biserici ale Asiei care se aflau sub dependenţa sa spirituală. toate acestea lasă să se înţeleagă că Diotref a făcut un compromis destul de grav cu erezia.6. Smalley. 1978.. B. The Epistles of John. Earle Ellis. 8). ILIE MELNICIUC PUICA 80 .4) - comportament care este pus în opoziţie cu acela al amăgitorilor (2 In 4-7). 2 In 4). După anumiţi autori. Scopul acestei scrisori este acela de a-l îndemna pe Gaius să continue opera de sprijin pentru misionari.19). Presbiterul le scrisese mai înainte o scrisoare.aluzie la pretenţia eretică de a vedea pe Dumnezeu (1 In 3. care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu. Este adresată unui anume Gaius. Bonnard. Montana. Bibliografie Bogart. Tonul uşor polemic se explică printr-o criză care a izbucnit în rândul credincioşilor. A New Perspective on James to Jude. Les Epîtres johanniques (CNT). In confuzia provocată de învăţăturile eretice. TX. Texas. Howard Marshall. Din Biserica în care se afla. F. 10). Aspecte teologice ale Epistolei 1 Ioan Intenţia autorului este clar exprimată în versetul concluziv: „Acestea am scris vouă. CONF. 1984. Totuşi. opoziţia tenace a lui Diotref faţă de opera de evanghelizare condusă de Presbiter. Word Biblical Commentary. The Epistles of John (Ane B). S. F. Brown. Waco. 1977. Insă. ceea ce pare să indice că erezia s-a dezvoltat şi s-a afirmat destul de mult. Bruce. 1 In ar fi ultima.13). 1. John. E. 1984. P.

18-20). dacă noi putem „cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat” se datorează faptului că suntem „întru Fiul Său Iisus Hristos”. credinciosul se simte îndemnat să practice şi el dreptatea (2. Pentru că (ei) au cunoaşterea lui Dumnezeu (4. 3. Dumnezeu este iubire. cf. cuvântul lumină înseamnă revelaţie. creştinii trebuie să se străduiască să dezvolte şi să întărească în ei această veritabilă „gnoză”.9. 4. Ioan proclamă creştinilor un mesaj măreţ căruia vrea să-i dezvăluie întreaga semnificaţie: Dumnezeu este lumină (1.8). aşa cum Acela curat este”). 2.. CONF.4. este „copil al lui Dumnezeu” (3.24. cât şi comuniune. şi ea se manifestă între creştini ca o comuniune între fraţi (1. ci în lumină. 5. ILIE MELNICIUC PUICA 81 . 4. această lumină veritabilă a revelaţiei luminează pentru oameni (2.1. Prin revelarea acestei dreptăţi salvatoare a lui Dumnezeu.7).24. iar nu profeţii mincinoşi care se află în „întuneric”. în acelaşi timp. Mouroux).15. iubirea este atât jertfă de sine. el reia tema prologului din Evanghelia sa: în Iisus Hristos ni s-a descoperit viaţa de veci. însă titlul e aplicat de asemenea de două ori lui Hristos (2. 4. La acestea trebuie să mai adăugăm expresia biblică „a cunoaşte pe Dumnezeu” (2.8. „are pe Tatăl şi pe Fiul” (2. „are viaţa” (5. Contra falselor pretenţii gnostice. adică viaţa Tatălui şi viaţa filială a Cuvântului care e la Tatăl (1.1-2 şi 4.16).10).3). Fiul lui Dumnezeu. Sf. A treia definiţie ioaneică a lui Dumnezeu este cea mai celebră.l-3).3.14. căci dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat lumii prin opera Sa de mântuire. „el rămâne în Dumnezeu” sau „în Fiul şi în Tatăl” (2. care e certitudinea credinţei: „Creştinul desăvârşit nu mai e întru întuneric. 2 In 9). sau mai exact realitatea însăşi pe care el o exprimă. pe care primii martori L-au auzit şi L-au văzut (l. însă această iubire dumnezeiască se descoperă şi se comunică: orice iubire vine de la Dumnezeu (4. căci El însuşi este „adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci” (5. Opera de mântuire realizată de Fiul este văzută în ansamblu de Sf. adevăraţii creştini descoperă continuu tot mai bine ceea ce este Dumnezeu. „este născut din Dumnezeu” (2. Marea temă a Epistolei este comuniunea credincioşilor cu Dumnezeu: ea este „cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus Hristos” (1.5. 3. 20). în Dumnezeu.20). De la începutul Epistolei.1. căci el ştie!” (J. Ioan drept marea PR. arătând astfel dragostea pe care o are faţă de noi (cf.2 sunt cei ce au viaţă dumnezeiască. cf. 5.6). adică întru Fiul Său Iisus Hristos” (5.27. Sfântul Ioan indică trei aspecte sub care taina lui Dumnezeu se manifestă celui credincios: Dumnezeu este lumină.2. „rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (3. 3. Ioan. în ignoranţă.2). De la venirea lui Hristos. această certitudine ţâşneşte ca un strigăt al biruinţei credinţei asupra lumii: „Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte. iubirea uneşte pe Tatăl şi pe Fiul.7).1.5).13.6. Este amintită apoi de două ori o altă perfecţiune divină: Dumnezeu este drept (1.29). este descris de-a lungul Epistolei în diverse formule care pun în lumină toată bogăţia acestei vieţi divine: credinciosul „este din Dumnezeu” (2.Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău. o invitaţie pentru ca şi ei să trăiască în iubire. ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat. Dumnezeu ne mântuieşte de păcat.7.4).6-7). acesta se curăţeşte pe sine. Ioan subliniază că această comuniune divină nu se realizează decât prin mijlocirea lui Iisus.7).12. ea este de acum înainte pentru ei mesajul iubirii lui Dumnezeu. cf. şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat. Toţi cei ce ascultă să rămână în această lumină a lui Dumnezeu iubesc pe fraţii lor (2.29. să fie curat precum Iisus este curat (3.6. Cu o insistenţă remarcabilă. ea se află cu adevărat în inima revelaţiei Noului Testament: Dumnezeu este iubire (4.7.3: „Şi oricine şi-a pus în El nădejdea. In versetele finale. DR. Aici ca şi în iudaism. 5. Pentru Sf. Acest termen de comuniune. 3.8). şi. 3..9. Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere.10).12).16).3. Noul Testament – suport de curs An I sem.10) şi trăiesc în comuniune unii cu alţii (1.7). în fiecare din aceste pasaje. Dumnezeu este drept. atributul divin al dreptăţii e pus în legătură cu noţiunea de păcat: prin dreptatea Sa.6).23. 2.29.

de a păcătui (3.20. cel ce trăieşte din plin viaţa sa de copil al lui Dumnezeu nu mai este capabil.16. Mai întâi. prin Sfintele Taine. iar aceasta naşte în ei bucuria creştină (1 In 1. 4. Supunerea sa deplină faţă de voinţa lui Dumnezeu anulează în el orice teamă (4. 5.18). 5. pretind că-L „cunosc pe Dumnezeu”.21. care cunoaştem acest mesaj în credinţă. 5. trebuie să simtă necontenit nevoia de pocăinţă. năzuinţa spre virtute. în Biserică.2 descoperire a iubirii Tatălui (3. Viaţă de comuniune cu Dumnezeu. ca şi creştini. 5. mai întâi pentru faptul revelaţiei dăruite prin Esus Hristos .18) şi îi conferă „îndrăzneală” în faţa Judecăţii finale (2.6). Această viaţă de credinţă şi iubire este condiţia directă a cunoaşterii lui Dumnezeu. Noi toţi. oricărui credincios îi este deschisă în permanenţă calea curăţirii de zgura păcatului. viaţa întreagă a credinciosului devine o viaţă „în adevăr şi iubire” (2 In 3). umblarea în lumină (1. criterii de ordin moral: evitarea păcatului (3. această comuniune a credincioşilor devine pentru ei izvor de pace (2 In 3).24).24. observarea poruncilor (2. ascultarea de cei care. iubindu-i pentru ceea ce sunt ei într- adevăr.23. 5.10).9-11.13). siguranţa de a fi ascultat în rugăciune (3.4. Noul Testament – suport de curs An I sem. 4.2. Datorită acestei descoperiri. DR. incopatibilitatea este deci absolută şi ireductibilă. posedă cu adevărat viaţa cea veşnică şi se află în comuniune intimă cu Dumnezeu. Care sunt roadele acestei comuniuni autentice cu Dumnezeu şi cu fraţii? Acţiunea cuvântului lui Dumnezeu şi intensitatea credinţei îl fac pe creştin biruitor asupra păcatului şi asupra lumii (2. să lăsăm să se realizeze în noi această iubire a lui Dumnezeu (2.9.14-15). 4.13.şi datorită interiorizării acestui adevăr sub acţiunea Duhului Sfânt. Ioan Teologul Epistolele Sfântului Ioan prezintă o sinteză a vieţii creştine autentice.20. adică copii ai lui Dumnezeu (5. şi calea spre fericirea cerească.14.17. După învăţătura Apostolului. 4.1. ci mai degrabă o putere interioară care naşte credinţa şi dragostea frăţească. ca să zicem aşa. De aceea. aceasta realizează în mod culminant Noul Legământ dintre Dumnezeu şi oameni. 3. de asemenea. Ioan subliniază necesitatea afirmării unei Tradiţii care se referă consecvent la originile sale.28. nu reprezintă propriu-zis un criteriu. porunca iubirii aproapelui (2.12. ILIE MELNICIUC PUICA 82 . Le putem repartiza în două serii. dovedeşte că nu cunoaşte pe Dumnezeu şi ia în deşert numele de creştin.9-10. Actualitatea Epistolelor Sf. „ungerii” interioare (chrisma) şi a experienţei credinţei credincioşilor: tot atâtea elemente de învăţătură care vor fi reluate şi dezvoltate pe PR.6). Darul Duhului Sfânt (3. Apostolul Ioan nu uită totuşi că falşii profeţi. ca între adevăr şi minciună.18) iubindu-ne fraţii (4. prin practica binelui.4-5). mai ales.5. Credinţa şi iubirea devin astfel legea nouă a ucenicilor lui Hristos.revelaţia iubirii Tatălui . şi ei.2). învaţă adevărul (4. setea arzătoare spre sfinţenie şi desăvârşire.3).7). practicarea dreptăţii (2. 3.10). CONF.16). Cel ce voieşte să poarte cu vrednicie numele de creştin si să se mântuiască. dorul de îndreptare. el înmulţeşte avertismentele pentru a arăta criteriile vieţii creştine autentice.2). criteriile doctrinare: perseverenţa în învăţătura primită de la început (2.17).29. vestit de profeţi pentru timpul mântuirii. prin însuşirea roadelor Jertfei de pe Golgota.1). 4. Pentru ca descoperirea Legii lui Hristos să aducă roade depline.20).6. a nu iubi lumea (3.13. a crede şi a mărturisi că Iisus este Hristos. De aceea. Cel ce săvârseste fapte rele.15). Acest Legământ este nou. el insistă asupra importanţei deosebirii duhurilor. 3. 5. 3. Fiul lui Dumnezeu (2. Numai creştinii care ştiu că Dumnezeu este lumină şi care s-au curăţit de păcat. între calitatea de creştin şi viaţa păcătoasă.21-22. suntem chemaţi.10.18. 4.3-5. Apoi. 4. căci şi aceştia sunt pândiţi în orice moment de primejdia indiferentismului moral.24. Cuvintele marelui Apostol se adresează în egală măsură şi credincioşilor din zilele noastre.

9. Nu putem să nu fim frapaţi de importanţa pe care o are perspectiva sfârşitului: este ceasul de pe urmă. spune Ioan. Sf. 6. b. de aceea.15 ş. ρήματα ζωής αιωνίου (6. Din acest motiv ea nu-şi poate regăsi autentica viaţă decât prin revenirea în lumina Sa.25).40. în teologie.47. Cel care crede. creştinii doresc să afle unde este adevărul credinţei. 1 In 4..4. El e numit ζωή nu în sensul unei puteri cosmice.. totuşi.40.20). Când Iisus afirmă acestea.1 ş.). 20. ό άρτος της ζωής (6. 14. noi. ca a oricărei fiinţe vii. cei care cred în El au deja viaţa (ζωή) prin intermediul credinţei (3.2 larg mai târziu.22).33.15. 1 In 4. 36.1 ş.31.19: δτι εγώ ζώ καί ύμεΐς ζήσετε). totodată. Sfântul Ioan le cere simplu să rămână statornici în învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi să fie prin viaţa lor de iubire mărturisitorii credinţei lor în Fiul lui Dumnezeu.u. Astăzi. îl vom vedea cum este (3. o morală şi o teologie mistică. Paradoxul acestei afirmaţii este în mod intenţionat sporit. ceasul eshatologic este deja prezent (5.17).u. 1 In 3.4) datorită faptului că întreaga creaţie stă în relaţie de dependenţă faţă de El încă de la începuturile ei.10. Cel ce dăruieşte ύδωρ ζών (4.24. Viaţa şi Logosul Concepţia ioaneică asupra vieţii (ζωή) ca dar este şi mai radicală decât cea întâlnită la Sfântul Pavel. ci însăşi puterea creatoare a lui Dumnezeu. ζωή nu e înţeleasă imemorial. ci în calitate de Logos (Cuvânt revelator) al lui Dumnezeu. φως τής ζωής (8. 5.u. Actualitatea acestui mesaj pentru timpul nostru şi pentru toate veacurile este evidentă. ele ne propun în mod egal o eshatologie. Noul Testament – suport de curs An I sem.11. ei caută criterii pentru a recunoaşte Duhul lui Dumnezeu: acestor credincioşi care au cunoaşterea adevărului. Şi. Ca fiinţă vie are ψυχή. Cel ce va crede.57. Hristos este άνάστασις καί ζωή.35. astfel. nu numai că are viaţă. creştinii. Astfel făgăduinţele pentru viitor nu se referă strict la un viitor eshatologic.63).15. odată cu proclamarea Cuvântului Său. dar ştim că această lume trece (2. precum şi unele propoziţii introduse prin ΐνα. pe care-l dă la moarte (10. va trăi (4.6). aceasta înseamnă de asemenea că. 6.25). El a dat deja slavă (δόξα) celor care sunt ai Săi (17. a trecut deja de la moarte la viaţă (5. DR.11 ş. ne aflăm într-o situaţie de opoziţie faţă de lume. 13). Însă Viaţa Sa nu e întreruptă prin moarte (14.50) şi care. El a venit să dea viaţă lumii (6. căci explică faptul învierii lui Iisus prin aceea că El fiind Λογος al lui Dumnezeu şi.51. ca în 5.25.14.68).58. Ioan descrie această viaţă ca φως των άνθρώπων chiar înainte de întrupare (In 1. 1 In 3. 5. ca şi în alte veacuri.14). oferă credinţei putinţa adevăratei vieţi. şi în adevăratul sens nu va muri (11. Viziunea Apostolului Ioan asupra lui Hristos-Viaţa şi a vieţii credincioşilor ca dar al lui Hristos a. ci este Viaţă şi are viaţă în Sine (In 1. Viaţa S-a arătat (1 In 1. Viaţa dăruită în credinţă De vreme ce Hristos Se prezintă ca Cel ce descoperă viaţa şi de vreme ce viaţa (ζωή) s-a manifestat odată cu venirea Sa (1 In 1. pentru care împlinirea încredinţării dumnezeieşti (εντολή) este ζωή αιώνιός (12. 6. 6.9). 1 In 1.u.19. deschisă speculaţiei. deşi moare.2). 5.15-18). spiritualitate şi mistică. suntem invitaţi să ne întemeiem în Iisus întreaga speranţă: când El va veni. Fiul Său veşnic. Viaţa pe care o are Fiul nu e pur şi simplu o putere a vieţii Sale.10 ş. 7.u. Dacă aceste Epistole cuprind o învăţătură despre comuniunea cu Dumnezeu.51. ILIE MELNICIUC PUICA 83 .11.12). rezultă că cel ce crede în cuvintele Sale trăieşte. în acest înţeles. cuvintele Sale sunt πνεΰμά καί ζωή (6. credinţa este în criză. Prin descoperirea Sa.2a) 1. 10. 14.40).48).26.38) sau άρτος ό ζών (6. precum şi în viziunea Sfântului Ioan. El se numeşte ζωή (11.25. ci la momentul deciderii în faţa Cuvântului. CONF. 5. PR.

li s-a promis vederea viitoare a slavei Fiului preaslăvit (17. în 5. Ioan nu a spiritualizat şi.25. Sf. ILIE MELNICIUC PUICA 84 .2 fără timp.). c. viziunea ioaneică este complet diferită. care în mod constant ne învaţă să înţelegem timpul actual într-un fel nou. ele sunt în mod sigur câteva antiteze conştiente la gnosticism. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu înţelegerea sa asupra termenilor αλήθεια şi γνώσις. recunoaşte.18) şi atunci se naşte bucuria rugăciunii. El oferă un mesaj care dă mărturie despre Hristos-Viaţa lumii. în cadrul credinţei se produce primirea descoperirii. în relatările din 1 Ioan acest lucru e scos în evidenţă prin faptul că viaţa credinciosului stă sub εντολή.3). Viaţa şi lumina implică pentru Sf. am înţelege greşit această relaţie istorică dacă am vorbi pur şi simplu de o dependenţă. Afirmaţia că ζωή este cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos (17. După cum el radicalizează viziunea iudaică şi creştină asupra vieţii şi eshatologia corespunzătoare acesteia.14). astfel încât dacă nu putem dovedi nicio legătură literară directă cu speculaţiile mitologice sau semi-religioase. Ioan se apropie de viziunea filozofică şi mitologică a religiei elenistice. 12. în consecinţă. în determinarea de către Cuvântul descoperirii (revelaţiei desăvârşite). 12. în faţa căreia orice întrebare şi orice enigmă se dispersează (16. este aici realitate PR. Viaţa prezentă în iubire şi bucurie Este esenţial să înţelegem modul de subzistenţă al acestei vieţi. 5.3) trebuie să fie privită ca o antiteză la acestea. Căci a fi întru El (15. într-un anume sens el radicalizează deopotrivă şi concepţia populară şi gnostică a lumii elenistice. deci. Este o viaţă care are un viitor veşnic (4. Ioan revelaţia. Pentru că. remodelează şi răspunde interogaţiei gnostice presante privind ζωή. Ceea ce se caută pretutindeni şi de către toţi. In 5. Relaţia faţă de concepţia elenistică În această perspectivă. (viitoarea άνάστασις) şi 6.12. κρίσις (3.27. Dacă ζωή se manifestă în exterior prin αγάπη. ea constă în modalitatea unei existenţe istorice.51b-56 este evidenţiată participarea la Euharistie ca o garanţie pentru άνάστασις în έσχάτη ήμέρα.10: ϊνα ζωήν εχωσιν και περισσόν έχωσιν). o priveşte cu maximă seriozitate.29). în care φόβος (teama) e depăşită (1 In 4. Prin urmare. Ea nu constă nici într-o speculaţie ideală şi nici în caracterul lăuntric al vieţii sufletului după metoda „misticismului” gnostic. în interior se manifestă prin παρρησία (1 In 3. CONF. Cel ce caută viaţa este îndrumat să vină de la speculaţie şi „misticism” către revelaţie (cf. ci în angajamentul credincios faţă de un fapt istoric şi faţă de o Persoană istorică. deşi nu e vorba de o opoziţie polemică. ca liber faţă de trecut şi deschis către viitor.14 ş. Din acest motiv iubirea frăţească reprezintă criteriul pentru μεταβββήκεναι έκ του θανάτου εις τήν ζωήν (1 In 3. Cel ce are această ζωή are totul (10. 15. el o radicalizează. venirea lui Iisus în lume ca Revelator al voii Tatălui reprezintă evenimentul eshatologic decisiv. nu poate exista nicio îndoială asupra legăturii istorice cu ideile formulate deja de Filon şi mai târziu de Plotin. Viaţa e deopotrivă cale şi ţintă. trebuie acordată deplină greutate frazelor care încep cu εγώ είμι.20-22).1-8). Precum Mântuitorul şi Apostolul Pavel. Căci Sf. 1 In 4. χαρά în care orice λύπη este biruită (16.34. nu a dizolvat eshatologia creştinismului primar. care este mai ales cea a iubirii frăţeşti (αγάπη).u. celor ai Săi. înseamnă a fi în iubire (15.18 ş.. Aceasta înseamnă că viaţa se află acolo unde iubirea sălăşluieşte în fiinţa iubită (13.14. încredere). pentru că are loc în relaţie cu revelaţia în care există o claritate (παρρησία = îndrăzneală. Deci. DR. astfel încât. 6. făcând uz de terminologia acesteia.7-10).46-48).27. cf. Nici aceasta nu implică o διάθεσις a sufletului. în sens idealist. cărora le-a dat δόξα Sa.25). d. 12.31. viaţa (ζωή) poate fi înţeleasă ca şi cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Celui pe Care El L-a trimis (17. a vieţii.u.24).9-17). nu în relaţie cu o anumită idee sau cu ceva supra-istoric.28 ş. Viaţa devine posibilă. ori vreo fiinţă metafizică. Noul Testament – suport de curs An I sem. Ca atare. Cu toate acestea. 5.23. de fapt.u.21.24).

deoarece κόσμος-ul are conceptul de viaţă.4): ή ζωή ήν τό φως των ανθρώπων au de asemenea ο semnificaţie foarte largă.). Există mai multe niveluri ale acestei percepţii. Hristos este „Mijlocitorul” nostru la Tatăl şi „ispăşirea” noastră Sentimentul că viaţa noastră are nevoie de regenerare. e prezentă. ILIE MELNICIUC PUICA 85 . ziceau ei. inexistent cu desăvârşire în Creştinism. ei nu caută doar ceva anume. de reconfortare „spirituală”. Soluţia gnostică.7-11 (cf. însă întrebarea. Revelaţia nedesăvârşită a Vechiului Testament prescria. putem afirma că aceasta se explică prin calitatea omului de chip al lui Dumnezeu în sânul cosmosului. singura în măsură. gândirea biblică vedea sacrificiul mai degrabă ca pe o ofrandă a vieţii cuiva. deci a lipsei de „cultură” spirituală. sacrificii animaliere menite să substituie persoana credinciosului-penitent. ci se baza pur şi simplu pe o nevoie mai mult sau mai puţin „psihologică”. El adoptă aici largile aşteptări şi mituri privitoare la apa vieţii sau pâinea vieţii. la presupusa aflare a vieţii acolo unde ea nu există (5. c. Se considera că vina persoanei pentru care se aducea sacrificii era transferată asupra unui animal care era dat morţii în locul ei. În adâncuri. In ei se reflectă căutarea pentru viaţă în general. chiar în σκοτία (şi pentru motivul că problema vieţii se pune încă în σκοτία). determină acest sens. însă. DR. Pentru reprezentaţii gnosticismului. în PR. Cu privire la aceasta trebuie evidenţiat mai ales caracterul ei magic. în concepţia vetero-tesţamentară sângele reprezenta viaţa. Este un fapt actual chiar dacă κόσμος -ul sa închis faţă de lumina (φως) acestei vieţi (1. Ioan care devia însuşi scopul soteriologic al operei mesianice: Ei spuneau: „Hristos a venit în lume ca să aducă omului cunoaşterea (gnosis) adevărului. de anticipare a Jertfei Mântuitorului Hristos. însăşi imaginea judecăţii înaintea lui Dumnezeu. iar revelaţia Evangheliei adoptă termenul pentru a conduce de la falsa ζωή către cea adevărată. este caracteristic existenţei umane în general. Căci σκοτία e singură în antiteză cu φως şi nu există vreo anulare a faptului că toate lucrurile îşi datorează existenţa Logosului. Vom căuta să decelăm doar pe cele vizate de scrisul Sfântului Ioan. din moment ce nu se raporta la Dumnezeu. a. Această semnificaţie concretă a conceptelor aflată în κόσμος (şi care din punct de vedere istoric se localizează în pietatea gnostică) e exprimată de către Sf. kpawâv. oamenii nu caută doar satisfacerea pentru moment. Flămânzi şi însetaţi. Ca şi creştini. Deci. Noul Testament – suport de curs An I sem. Soluţia sacrificială caracteristică popoarelor păgâne. nu de iertare”. Faptul că viaţa creaţiei are caracterul de lumină nu e un fapt depăşit. dar care astăzi sunt reluate în forme diferite sau identice cu acelea: a. în Ioan 16. Lumina Logosului este continuu activă. 2. Preotul aducea jertfe de sânge.u. lucru susţinut de identificarea credinciosului cu sacrificiul prin aşezarea mâinilor asupra lui. întrebarea însăşi - în afara credinţei . Ele aveau mai ales un caracter prefigurativ.5). Ioan în descrierea revelaţiei ca ΰδωρ ζών sau άρτος ζών (της ζωής). pentru răscumpărarea păcatelor.poate conduce la decepţie. CONF. să determine pe om la acţiunea conformă adevărului. Sensul cuvântului παράκλητος (care apare doar în scrierile ioaneice) În 1 Ioan 2.26) aflăm din nou ideea judecăţii. Insă. răul şi păcatul se reducea în speţă la o simplă eroare sau omisiune pusă pe seama ignoranţei. percepţia spirituală a oamenilor nu a fost aptă să se ridice la o înţelegere a procesului de regenerare în sine şi nici nu poate fi altfel. Soluţia sacrificială iudaică. 15. de ştergere a trecutului tumultuos şi impregnat de seva păcatului. b. omul ar avea nevoie numai de iluminare.2 indubitabilă. înţelesul este în mod evident acela de „apărător”.1 când Iisus Hristos e numit παράκλητος al creştinilor înaintea Tatălui. Cuvintele din prologul Evangheliei (1. Exista o mişcare în sens gnostic printre creştinii din comunităţile cărora le scria Sf.39 ş.

Num 14.1 Părinţii greci au înţeles pe Hristos ca παράκλητος în sensul de „apărător”.8 ş.) sau Ieremia (de ex. pentru ideea că Duhul Sfânt sau Duhul Adevărului este Paracletul (14.. Iov 29. mărturiseşte. Iisus Hristos „Cel Drept”. Duhul Sfânt nu este apărătorul ucenicilor înaintea lui Dumnezeu. un martor al revelaţiei (15.5 ş.. chiar dacă cuvântul παράκλητος nu apare în scrierile ne-ioaneice (un capriciu al tradiţiei?). adaptează ceeea ce a spus Hristos.). 16. In VT oameni ai lui Dumnezeu precum Avraam (Facere 18. Paracletul este un învăţător autoritativ al credincioşilor (14. Totuşi.17).u. 19-25). 15. în referinţele Evanghelice privitoare la Paraclet pot fi găsite multe analogii cu intercesorii din Israel şi Iuda.13.26.u.11).26). dacă privim contextul (versetul 6). Pe de o parte. reaminteşte.2 care este menţionat Sfântul Duh ca Paraclet.u. în urma acesteia cel în cauză primeşte de la Dumnezeu iertarea şi vindecarea (cf. Duhul comunică.19-22) mijlocesc la Iahve pentru alţii (în strâmtorări şi pentru iertarea păcatelor). Paracletul apare în cadrul unei lungi serii de apărători umani înaintea lui Dumnezeu. Ideea aceasta este generală în creştinismul primar. 16. Noul Testament – suport de curs An I sem. în locul multor intercesori pe care i-a aflat iudaismul ca să apere pe cel drept înaintea judecăţii cereşti. b.11-14. „vedem şi de ce fel de mijlocit este vorba.19-22 şi 19. convinge. activitatea şi natura Acestui Paraclet (16.2. Moise (Iş 32. interpretează. Însă spre deosebire de aceasta. cf. 14.16 ş. Poziţia sectară în ce priveşte interpretarea acestui text este vădit tendenţioasă pentru că nu aplică regula contextului: Biserica se află în eroare când numeşte pe Maica Domnului şi pe Sfinţi mijlocitori. T„ este foarte complicată.7. Ca apărători în faţa Domnului (cf. şi aici (cf.26. . A se vedea de asemenea Iov 5. fie pentru întregul popor.u. 15.16) παράκλητος pare a avea sensul larg şi general de „ajutător”. 26. CONF.23.7-9.26) pot fi găsite paralele în moştenirea religioasă a iudaismului târziu.19. ci mai ales povăţuitorul lor în ce priveşte raportul cu lumea. v.28. DR. conduce la adevăr (va determina accederea la adevărul întreg). 14. În cartea Iov (33. 26) aparţine unei sfere foarte diferite. El învaţă. 12. 16.1).8 ş. 15.23 etc. De asemenea. Cadrul istorico-religios al conceptului de παράκλητος în Noul Testament Opiniile diferă în ce priveşte acest termen παράκλητος. profeţi ca Amos (7. 20. după cum se adoptă una sau alta dintre ipotezele privitoare la genealogia ideilor religioase ale scrierilor ioaneice. care poate să interceadă pentru păcătoşi (1 In 2. Pe de altă parte.25-27). În Noul Testament ideea de „mijlocitor” din VT şi din iudaismul târziu este direct legată de gândirea din 1 In 2. Ceea ce s-a spus despre trimiterea. 23) se face referire la intercesiunea unui înger în favoarea păcătosului lovit de boală.20-23). Hristos Cel înălţat mijloceşte de-a dreapta Tatălui.13 ş. figurile ajutătorilor cereşti care joacă un rol însemnat în gnosticism.. Pe baza textului din 1 In 2. Cel ce vorbeşte în cadrul judecăţii lumii înaintea lui Dumnezeu (16.7.15. 32.. Care este raportul între Duhul Sfânt ca Paraclet şi Iisus ca Paraclet? Activitatea Duhului va continua pe cea a lui Hristos: ambele sunt de la Tatăl. Ier 18. însă.7. vv. este sarcina acestor oameni să proclame înaintea oamenilor voia lui Iahve şi să arate cum trebuie să fie realizată aceasta în viaţa lor (1 Sam 12. amintiţi în mărturiile VT şi în iudaismul târziu.23-33. Istoria acestui cuvânt utilizat în creştinismul timpuriu. de care se aminteşte în scrierile mandeene şi în odele lui Solomon sunt privite ca „strămoşi” ai Paracletului ioaneic. deşi ei înşişi ar putea deveni acuzatori (Num 16.16 ş. ILIE MELNICIUC PUICA 86 .8- 11). ca şi folosirea acestuia în N.u. 34.1. creştinătatea primară recunoaşte numai un singur Mijlocitor la Tatăl pentru oameni.u. De asemenea. 14.13.16) ei se adresează lui Iahve în numele celor care se află sub protecţia lor. El PR. spun sectarii. fie pentru persoane individuale. Ier 5. va comunica ceea ce se va întâmpla în viitor.Paraclet al creştinilor păcătoşi înaintea Tatălui).).15.13-19) şi Samuel (1 Sam 7.26. 15.1: Iisus Hristos ca Mijlocitor . Este dominantă aceeaşi idee forensică a Judecăţii lui Dumnezeu înaintea căreia păcătoşii sunt denunţaţi şi unde ei au nevoie de un apărător..

La „starea bărbatului desăvârşit. Astfel. ILIE MELNICIUC PUICA 87 . a venit pentru îndepărtarea păcatului (ca ίλασμός) (3. Ioan subliniază în întâia sa Epistolă mai ales acest din urmă aspect: „avem Mijlocitor către Tatăl. Depăşirea păcatului ca vină nu poate fi de fapt separată de depăşirea păcatului ca şi transgresiune. nici în 4. la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes 4. ίλασμός dă naştere iubirii (pentru fraţi) (4.10.20 ş. Ei numai se roagă Domnului. înţelesul este acela de îndepărtare a păcatului care e vină contra lui Dumnezeu. Iisus! (1 In 2.16) să recapete „ungerea Duhului” prin înnoirea Botezului (prin mărturisire şi pocăinţă) şi să se învrednicească cât mai des de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Odată asimilat Trupului lui Hristos care e Biserica. El vorbeşte pur şi simplu de Domnul cel înviat (2. construcţia de aici corespunde celei uzitate cu ιλασκεσθαι din LXX.1)” În intercesiunea Sa.5). Sfinţii Părinţi recunoşteau valoarea şi sensul covârşitor al acestor Taine. El pune viaţa Sa incoruptibilă în slujba poporului Său (Evrei 7. Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”. Acest lucru rezultă din combinarea lui ιλασμος din 2. sfinţii nu în acest sens sunt numiţi de noi mijlocitori (solitori). Se referă la scopul pe care Dumnezeu însuşi L-a împlinit prin trimiterea Fiului. pe Iisus Hristos”.10).9. credinciosul e chemat să opereze în el această transformare continuă. PR.8. care este fără de păcat. In mod evident.1: πρός τον πατέρα) şi de jertfirea deplină a lui Iisus (4. Pavel are un alt termen: μεσίτης.2. în care creştem prin Mirungere şi pe care o ducem pe culmi prin unirea cu Trupul şi Sângele Său în cadrul Euharistiei.8. care e perisabilă şi care sfârşeşte în moarte. „În Euharistie Hristos Se aduce jertfă Tatălui ca „Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (ίλασμός περί των άμαρτιων ήμών): ίλασμός îl întâlnim în întreg Noul Testament numai în 1 In 2.2 S-a dat pe Sine însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi.7. Textul acesta nc permite să înţelegem faptul că mijlocirea lui Hristos are sens bivalent: El este Mijlocitorul unui Nou Legământ între Dumnezeu şi oameni.10. darnic. El operează acum sfinţirea şi regenerarea lumii.iar a nega aceasta înseamnă să păcătuim împotriva adevărului (1.25).u.·Noi ştim precis nuanţele. pentru a se desăvârşi în Hristos.10) . în această perspectivă. Mijlocitor pentru iertarea păcatelor este singur El.28). Or. Sf.13). Ioan urmează VT. Hristos este în acelaşi timp Preotul care aduce jertfa. 4. ne ajută rugându-se pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti. Ioan poate chiar să spună că cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui (3.1 şi cu mărturisirea păcatelor din 1.10). Pentru mijlocirea lui Hristos. viaţa spiritual-duhovnicească are o finalitate a desăvârşirii. ίλασμός constă în faptul că Dumnezeu este milostiv. de ex. Ca atare. sau biruinţa asupra păcatului. El fiind viaţa în care intrăm prin Botez. CONF. pe care l-a pecetluit cu însuşi Sângele Său şi. în totală opoziţie cu procesul vieţii biologice. Ioan nu spune cum Iisus a îndeplinit acest ίλασμός. ίλασμός nu implică jertfa lui Dumnezeu. în 1 Timotei 2. Ca şi dovadă a iubirii (4. în iubirea Sa.17.8.2 şi 4.11. Iată sensul de mijlocitor al Domnului Hristos. însă este demn de reţinut că nici în 2. încrederea-nădejde în faţa Judecăţii dumnezeieşti (4.10.2 cu παράκλητος din 2. El este Mijlocitor al oamenilor înaintea tronului dumnezeiesc în vederea mântuirii lor.6). 2. în continuare. Dacă creştinii încă mai săvârşesc păcate . cf. precum şi Jertfa de ispăşire. Linia gândirii din 1. de aceea ei îndemnau pe cei deviaţi de la credinţă prin profesarea unor învăţături greşite sau prin căderea în păcate „de moarte” (1 In 5.10 conduce direct la 2. Epistola căte Evrei lămureşte foarte bine sensul acestei mijlociri actuale prin preoţia veşnică a lui Hristos: „El este preot în veac după rânduiala lui Melchisedcc” (Evrei 7. Modelul sau Arhetipul acesteia fiind însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Rezultatul subiectiv al lui ίλασμός în om este παρρησία. Astfel. Noul Testament – suport de curs An I sem.5-6: „Căci unul este Dumnezeu.2.21). DR. Ioan este absenţa iubirii.).trebuie să privească din nou la El care este ίλασμός.10 nu se referă la moartea lui Hristos. El deduce această imposibilitate de păcătuire pentru omul regenerat din faptul că Iisus. SI’. care pentru Sf. Unul este şi Mijlocitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor: Omul Hristos Iisus.9.

se face şi împărtăşirea noastră de efectele jertfei celei mântuitoare”. Dacă n-ar fi fost milostivirea Domnului faţă de păcatele noastre. după dreptatea lui Dumnezeu. ci Persoana şi lucrarea în întregime a lui Iisus. din iubire nemărginită. viaţa veşnică. ci şi pentru ale lumii întregi» (1 In 2. Din iubire L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume. „Actul jertfei de ispăşire. DR. Marea înşelare asupra omului vine din partea unei concepţii care se vrea eliberatoare de orice constrângeri. Deisis. în faţa Tatălui are o semnificaţie profundă in iconomie: făptura noastră se mişcă permanent în acest ritm în doi timpi. care a avut desăvârşită iubire om.2 ίλασμός nu însumează doar moartea Sa pe Cruce. din care. cei ce suntem păcătoşi în trup. de la iesle până la moartea pe Cruce. Necesitatea mărturisirii păcatelor. Mică dogmatică vorbită. adică în ritmul de jertfa şi înviere”.20). Părintele Justin Popovici explică modul în care Hristos este „Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre ~ ίλασμός έστιν περί των αμαρτιών ήμών dar nu numai pentru ale noastre. Şi totuşi realitatea omenească este atât de plină de neajunsuri. căci „starea de jertfă şi înviere neîncetată a lui Hristos. lumea ar fi trebuit de nenumărate ori să fie pierdută din pricina păcatelor ei”. fie mitologice. prin iubire. Iisus este ispăşirea noastră. 1. El aşteaptă doar răspunsul nostru de iubire pentru ca efectele acestei sfinte jertfe să opereze şi în viaţa noastră. ci El ne deschide prin aceasta calea către Tatăl. Prin Jertfa lui Hristos am primit învierea. Prin Pocăinţă ne recunoaştem greşelile: doar astfel ne tăiem mândria noastră” (M. tradiţionaliste sau de altă PR. de răni. de data aceasta a omului faţă de Dumnezeu.16. şi tot prin iubire. „O formă gravă a egoismului nostru orgolios constă în faptul de a nu ne recunoaşte greşelile. desigur. cu cea mai mare tărie. întrucât la Tatăl nu putem intra decât în stare de jertfă curată. operează în fapt. Ed. căci rugându-Se Tatălui pentru noi. Căci. Sfântul Chirii al Alexandriei arată că „totdeauna şi în mod sigur noi vom fi primiţi în chip favorabil de Tatăl. Dumitru Stăniloae. Hristos le-a asumat pe toate şi Şi-a dat viaţa pentru ele. cf. dacă Hristos ne introduce ca Preot la El”. aducătoare de mântuire. euharistia noastră e primită la Tatăl. pentru că El . iar prin Preoţia Sa. (considerate fie religioase. de patimi.a îndurat ca victimă nenumărate suferinţe. pe baza Jertfei Fiului Său. ca Unul care a realizat scopul trimiterii Sale. Conştiinţa morală şi potenţarea acţiunii ei în virtutea Tainei Spovedaniei Nu există păcat! . p.din cauza noastră şi în locul nostru şi în numele nostru . Noul Testament – suport de curs An I sem. El arată propriile Sale răni primite pe trupul Său din cauza noastră. pentru a ne da puterea să ne aducem şi pe noi cu Sine”. Costa de Beauregard. 1995. moartea Sa reprezintă o parte indisolubilă (5. Hristos însuşi a spus că va fi alături de cei credincioşi „până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28. starea aceasta de jertfa curată n-o putem dobândi decât numai din starea de jertfa curată a lui Hristos.2): „Domnul Hristos este milostivirea lui Dumnezeu Tatăl pentru păcatele noastre. de tragedii care mărturisesc. CONF. ILIE MELNICIUC PUICA 88 .acesta este unul dintre principiile fundamentale ale eticii umaniste. îşi arată acest trup omenesc ce a fost fără păcat pe pământ şi care I-a rămas pentru veşnicie. ca să Se ofere jertfa de ispăşire pentru toţi oamenii. Insa Dumnezeu. El este milostivirea Tatălui pentru păcatele lumii întregi. Care în sensul acesta Se aduce continuu Tatălui. în viaţa credinciosului. 3. 6. în Biserică devenim părtaşi vieţii veşnice prin acest schimb: oferindu-ne viaţa ca ofrandă lui Hristos. Deci pentru aceasta Se pune El la dispoziţia noastră în Euharistie: ca odată cu Sine să ne ofere şi pe noi Tatălui. Le-a îndurat dintr-o nesfârşită dragoste faţă de om. ne comunică puterea refacerii comuniunii cu El. prezenţa în om a acestor puteri negative şi distrugătoare care nu sunt altceva decât puterile păcatului. 108). 3. dar nu în mod juridic.7). viem Lui.

III Regi 8. Păcatul nu poate fi privit ca având o existenţă de sine. şi tot în aceasta stă. 1995. recunoaşterea şi asumarea personală a păcatelor săvârşite şi b. căci în fond avem păcat (canonul 125). inseparabile una de cealaltă: a. înecându-se. Irineu-Pop Bistriţeanul. despre care Sfîntul Ioan vorbeşte în 1. Când a suflat asupra Apostolilor Săi şi a zis „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele li se vor ierta şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” (In 20. independentă de aceasta. CONF. ca şi multe altele din izvorul biblic. mărturisirea. Craiova. 46. Π Paral 6. Sf. 6) şi „păcatul meu înaintea mea este pururea” (v. o slăbire a umanităţii lui iubitoare”. tocmai pentru faptul că nu se producea în urma lor nici o schimbare fundamentală.8 în sensul că numai din motiv de smerenie trebuie să ne reţinem a spune că nu avem păcat. ILIE MELNICIUC PUICA 89 . Prin urmare. omul a ajuns în situaţia „celui care. dar nu se convertesc! Se recunosc vinovaţi. 157-158). Omniscop. Noul Testament – suport de curs An I sem. credincios este [Dumnezeu] şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”. Iar dacă persoana e un factor de relaţie.9: „Dacă mărturisim păcatele noastre.2). Aşadar. PR. uscat ca iasca! Se spovedesc. Totuşi avem impresia că se întorc la casele lor nevindecaţi. Dar păcatul e o închidere şi către semeni. dar nu au în sufletul lor acea iubire caldă faţă de Dumnezeu.14.2 natură) şi anume cea a umanismului. Iov 15. DR. de a uita de El. In Psalmul 50 se face referire la păcatul strămoşesc. o voinţă de a nu mai ţine seama de El.. potrivit căreia sfinţii nu se roagă pentru ei deoarece sunt fără de păcat .un canon referitor la învăţătura lui Pelagius. 25. Ioan prezintă două soluţii. mai mult. Ed. care să le topească inimile învârtoşate şi să stoarcă din ele acele lacrimi care au puterea de a spăla păcatele” (Dr. se susţine universalitatea păcatului.4 etc. Pentru îndepărtarea efectelor sale nefaste.21-23) le-a conferit harul necesar în vederea administrării Tainei Spovedaniei. voia să se salveze singur de la înec trăgându-se de păr . Sf. Au suflet tare ca piatra. îşi pleacă genunchii.10).. e o duşmănie faţă de El.36. recunosc că sunt vinovaţi de toate păcatele de pe lume (. Sfântul Ioan afirmă fără echivoc: „Dacă zicem că nu avem păcat. 4).). el nu este altceva decât o stare ce se caracterizează printr-o „închidere a omului faţă de Dumnezeu (ca sursă infinită de putere). o convertire: „Sunt mulţi creştini care vin la noi. înecarea este rapidă”. bineînţeles. sinodul din Cartagina (416) interzice interpretarea textului din 1 In 1. Adesea părinţii duhovnici au constatat că majoritatea spovedaniilor nu pot fi calificate drept adevărate pocăinţe. în deschidere.şi aceasta din cauză că pot trăi o viaţă fără păcat -. Prin aceste cuvinte. Voind să se emancipeze prin umanism de „constrângeri”. păcatul înseamnă o slăbire a caracterului personal sau ipostatic al omului. îndreptarea concretă a vieţii şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele prin împlinirea consecventă a poruncilor. De ce nevindecaţi? Pentru că nu sc căiesc cu lacrimile unei dureri sincere pentru păcat. să se mărturisească. Hristos Domnul ne-a lăsat la îndemână un mijloc eficient şi sigur pentru dobândirea iertării păcatelor. duhovnicii. pp. omenia Iui.) făgăduiesc că se vor corecta. Mărturisirea nădejdii. „dacă zicem că n-am păcătuit. dar şi la cele personale: „în păcate m-a născut maica mea” (v. într.şi. Realitatea păcatului este o experienţă a tuturor.20. Eccl 7.8) şi. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1.9. cf. îl facem mincinos (pe Dumnezeu) şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1. în cazul omului. pocăinţa trebuie verificată prin convertirea ce i-a urmat. Vin. Ispita de a se crede omul suficient sieşi a apărut încă de când Adam a crezut că poate să existe o ascultare care să ducă la viaţa divină. Pilde 20. păcatul afectează deopotrivă comuniunea cu Hristos şi cea cu semenii. Iacov arată şi el că „toţi greşim în multe chipuri” (3.

sufletul descoperă nevoia de mântuire. Tocmai aici se vede puterea credinţei şi marea revelaţie pe care ea o aduce: lipsit de minciuna auto-impusă şi artificial susţinută.21-23) în legătură cu modalitatea iertării păcatelor prin lucrarea Apostolilor şi a urmaşilor lor legiuiţi. înrobind cu totul pe om. Sfânta Taină a Mărturisirii este antidotul pe care îl avem în lupta noastra cu acesta. Dumnezeu este credincios acestui cuvânt al Său (din In 20. poţi accede la simţul pocăinţei. Aşa precum o rană netratată la timp poate degenera în alte complicaţii. adică de tot ceea ce nu este conform poruncilor Sale. Această dezlegare are o eficienţă maximă. păcatele prin mărturisire nu sunt pur şi simplu „acoperite”. Insă dacă le mărturisim cu inimă sinceră „El este credincios şi drept ca să ne curăţească de toată nedreptatea”. insinuând că dacă Dumnezeu ar exista. „Deci. înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind prin iubire (Efes 3. Pentru că.19). Noul Testament – suport de curs An I sem. însă cel de-al doilea îţi dă forţa şi motivaţia puternică pentru adoptarea unei atitudini smerite prin care. ILIE MELNICIUC PUICA 90 .18). El nu lucrează cu silnicie împotriva liberei lor opţiuni”. stare ce le dă creştinilor dreptul de a se socoti împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes 2. în această perspectivă. Dimpotrivă. la „venirea întru sine”. dau vina pe Dumnezeu pentru această stare. Sf. prin apatia şi starea de nelucrare a faptelor bune până la sfârşitul vieţii fizice. prin har. în ciuda oricăror evidenţe. vor fi dezlegate şi în cer” (Mt 18. II facem mincinos [pe Dumnezeu] şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1 In 1. Nu este de ajuns să te consideri cel din urmă om. ci are loc o „primenire ontologică a credinciosului. conduce la o stare de „adormire a conştiinţei”. vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ. Ca rod al mărturisirii păcatelor. în sfârşit. aceasta conduce inevitabil la mărturisirea însoţită de cuvintele „Tată. dar dacă ei nu doresc. Sfântul Ioan menţionează starea de curăţie. DR. o reînnoire a lui. important e să descoperi că Hristos s. Tentaţia dintotdeauna asupra omului este aceasta: să se socotească pe sine drept suficient de capabil să-şi „domine” viaţa sa. putând cauza chiar moartea fizică. Trecerea cu indiferenţă peste păcatele personale. prin credinţă. din motive independente de tine. CONF. să acopere dacă se poate lipsurile ei şi să exagereze cât mai mult posibil „realizările”. tot astfel un păcat aparent minor poate aduce moartea sufletească. Aceştia nu înţeleg însă că Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască.a făcut pentru tine „cel din urmă dintre oameni” (Isaia 53). Cuvintele Sale sunt întărite prin „Adevăr grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ. o re- creare în sens spiritual. ne. astfel încât „legea păcatului” câştigă tot mai mult teren. În ce sens afirmă Sfântul Ioan că „Dumnezeu este credincios”? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât acesta: Hristos este fidel promisiunii Sale de a opera iertarea păcatelor tuturor celor ce şi le mărturisesc înaintea celor pe care El i-a rânduit pentru o asemenea slujire. prin sălăşluirea. Sfântul Ioan atrage atenţia că ascunderea sub „masca evlaviei” nu este altceva decât blasfemie: „dacă zicem că n-am păcătuit. Clement Romanul afirmă că „e mai bine să-ţi mărturiseşti păcatele decât să-ţi împietreşti inima”. este reprezentată de smerenie. Drept este Hristos şi când nu iartă păcatele din cauza faptului că penitentul nu s-a debarasat de ele. Viaţa nu trebuie să fie lăsată pradă propriilor impulsuri de autosuficienţă. a lui Hristos în inimile noastre. am greşit la cer şi înaintea Ta” (pilda Fiului risipitor).10).mărturisirea lor. nu l-ar lăsa să se afunde din ce în ce mai mult în noroiul păcatului. recurgerea cât mai deasa la Taina mărturisirii păcatelor poate preveni cu eficienţă orice moleşire sufletească şi poate găsi noi resorturi de restabilire a comuniunii cu PR.2 Învăţătura din versetul acesta este una dintre cele mai importante pentru credincios în drumul lui spre mântuire. Dimensiunea fundamentală a vieţii creştine. Cine sunt cei vizaţi prin aceste cuvinte? Sunt cei care „păcătuind neîncetat.17)”. Primul lucru te poate conduce la disperare. de laxitate. dacă păcatul ne urmăreşte necontenit. de iertare prin mila lui Dumnezeu.

pentru că n-au faptele lor. 1 In 4. DR.. apoi iubirea. oferind soluţii viabile. „Dar omul care-L iubeşte pe Hristos. astfel încât regretul pentru păcate să susţină o stare de pocăinţă. adică celui ce se pocăieşte pentru păcatele lui”. ci şi eşecurile pentru a te lumina. Conştiinţa îşi reprimeşte vitalitatea pe care o avea nefiind coruptă de compromisul cu păcatul. Noul Testament – suport de curs An I sem. a te îndrepta către adevăr.2 Hristos şi Biserica Sa. îngrozeşte-te când le numeri. Pentru el este important să nu lase nici un loc în sufletul lui iubirii de păcat. şi adeseori cu un fel de bravare”. celui ce-şi mărturiseşte păcatele. Iar Domnul. căci păcatul este cu adevărat foc aprins ce mistuie în om tot ce-i bun şi evlavios . caracteristic vieţii duhovniceşti. ILIE MELNICIUC PUICA 91 . de înnoire şi reaşezare în acel urcuş permanent. Iar dacă alunecă în păcate mai mari. iar dacă vor vedea pe cei care nu sunt ca ei vor striga „sunteţi nebuni!”. care a pecetluit ireversibil purtarea lor ulterioară. i se lărgeşte orizontul şi nu va mai primi cu uşurinţă tentaţiile păcatului. Vieţile multor sfinţi punctează un moment crucial în viaţa lor. căci doar aşa va putea ocoli păcatele mai mari. dacă se verifică pe parcursul întregii vieţi. va ajunge să cadă în păcate inconştiente şi involuntare”. din εξωμολόγησις. sau îşi descoperă numai unele din ele. Reperul punctual devine izvor pentru reperul permanent. credincioşii devin „prietenii” lui Hristos. Fericitul Augustin pretinde să nu fie tratate cu superficialitate păcatele aşa-zis „uşoare”: „Dacă nu le iei în seamă când le cântăreşti. să ni le ierte şi să mijlocească pentru noi la Dumnezeu Tatăl. va ierta păcatele celui ce şi le recunoaşte. mărturisirea. dar nu trebuie nici să. Μετάνοια decurge. la Cel ce totdeauna e gata să ne cureţe de păcatele noastre. După cuvântul Evangheliei. la Prietenul omului.. lucrătoare de fapte bune. CONF.la Mântuitorul. chiar de a căzut într-un păcat mare. ci pentru că noi avem nevoie de ea pentru a rodi regretul mai mare pentru păcate şi pentru a se naşte în acest fel pocăinţa. înainte de toate este mărturisirea. confessione poenitentia nascitur”. de real folos în „deosebirea duhurilor” (cf. multe grăunţe formează o grămadă. Pentru creştini nu trebuie să existe descurajare sau descumpănire în faţa acestei situaţii.9). Acest lucru îl afirmase încă Tertulian: „Exomologesis est qua delictum Domino nostro confitemur non quidem ut ignaro. Prin Taina Spovedaniei se oferă o tot mai sporită acuitate spirituală. Esenţial este să purtăm în sufletul nostru iubirea lui Hristos şi să o lucrăm. Scrutarea conştiinţei trebuie să-şi arunce luminile pe parcursul întregii vieţi. cu seriozitate şi cu căinţă a penitentului este un efect al lucrării lui Hristos. aşa încât au putut progresa în desăvârşire. PR.1). pragmatice. Unui prieten adevărat îi împărtăşeşti nu numai succesele tale. sed quatenus satisfactio confessione disponitur. Cela ce este prietenul oamenilor şi care ştie slăbiciunea firii omeneşti. va alerga iarăşi . Mărturisirea păcatelor ca act extern de „divulgare” a lor în faţa preotului duhovnic este necesară nu pentru că Dumnezeu nu le-ar cunoaşte. Sentimentul că păcatul a devenit „la modă” pare a fi împlinirea cuvintelor Sfântului Antonie care spunea că va veni o vreme când toţi oamenii vor deveni nebuni (prin păcatele lor). Care este atunci nădejdea? înainte de toate. în acest sens. Căci ce s-a spus despre iubire? Iubirea acoperă o mulţime de păcate (1 Pt 4. Astfel Mărturisirea trebuie să vizeze o stare de căinţă permanentă. Căci altor oameni penitentul nu-şi descoperă toate păcatele.prin pocăinţă . Numai astfel convertirea este autentică. Multe lucruri mici fac cât unul mare: multe picături umplu un fluviu.şi liniştească conştiinţa cu privire la păcatele proprii prin păcătuirea generală a oamenilor. „Însăşi mărturisirea cu încredere. Conştiinţa trebuie să se oprească şi asupra aşa-ziselor păcate „minore” sau „uşoare”: „Omul care urmează lui Hristos se teme de păcat ca de foc.

identificat deplin cu misiunea Sa în lume: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis”. despre Bine şi despre rău. ritul conferă un caracter indelebil misiunii. p. 1981. ILIE MELNICIUC PUICA 92 . căci ele vizează în final comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu. 765). ci pentru că îl ştiţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr” (1 In 2.12.32. ci şi o neîncetată creştere în aceasta. al trimiterii lor pentru înnoirea şi sfinţirea lumii. „ştiţi toţi” (ο’ίδατε πάντες): Sf. despre Viaţă şi despre moarte.36. Num 3. 501). ci dintr-o congruenţă tainică a voinţei credinciosului cu voia lui Dumnezeu. actul ungerii conferă putere. 10. În greceşte: to χρίσμα. precum şi profeţii. să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea. pentru care M-a uns să binevestesc săracilor. Evrei 1. 10-12. In 8. Şi închizând cartea a zis către ei: «Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre» (Lc 4. din viaţa de comuniune cu El. care au primit cunoştinţa Evangheliei. Ioan viza doar pe cei credincioşi. la alterarea raportului cu semenii.26-27) şi «împărat» (Lc 1. cf. şi despre Dumnezeu şi despre satan. Unele manuscrise au în loc de „ştiţi toate” (οΐδατε παντα). n. să recunoască pe Hristos şi Biserica Sa acolo unde sunt: în comuniunea negrăită de iubire a creştinilor întreolaltă şi prin aceasta cu Dumnezeu.13).21) (Vezi pr. E vorba de o cunoaştere care nu rezultă dintr- un efort omenesc singular.18-21). arătând că cei care au primit Sf. nr. asist.1 sau David (16. prin „cuvintele învăţate de la Duhul Sfânt”. Taină a Mirungerii pot să disceamă adevărul de erezie. în perspectiva cunoaşterii vieţii desăvârşite „Şi voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (1 In 2. Vasile Mihoc. nu pentru că nu ştiţi adevărul (cu privire la Hristos şi învăţătura Sa. Mesia este Profetul prin excelenţă.6-8). «Mare Preot» sau Arhiereu (Evrei 7. n. Lev 7. darul Duhului şi ungerea sunt unul şi acelaşi lucru. adică. Sf. leş 40. „Ungerea” pe care o au creştinii este semnul văzut al consacrării lor. Noul Testament – suport de curs An I sem. în acest caz. Versetul următor. Se înţelege că aceasta era o ungere spirituală (cf. Şi toţi ştiţi (I In 2. de la verbul χρίω = a consacra pe cineva prin ungere. vol. la înlăturarea sau negarea cunoaşterii lui Dumnezeu. în Vechiul Testament se ungeau preoţii (de ex.20). IX. Dimpotrivă! El afirmă nu numai existenţa unei cunoaşteri care rezultă din credinţă.33. Mitropolia Ardealului. Aaron şi fiii săi. Pretenţia omului neduhovnicesc de a cunoaşte lucrurile şi tainele lui Dumnezeu este cu totul falsă. 30. Theological Dictionary of the New Testament.63). „Ştiţi toate.9). în baza căruia creştinii aveau certitudinea că sunt „născuţi din Dumnezeu”. -ατος. învăţăturile omeneşti au condus şi conduc de cele mai multe la moarte spirituală. Iisus îşi aplică Sieşi cuvintele din Isaia 61. 30.9. Ioan presupune un caracter universal al acestei cunoaşteri izvorâtă din „ungerea” Sfântului Duh.12). leş 28.27. să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul cel plăcut Domnului».2 4.1 . spune el. după ce mai întâi ei înşişi au devenit „vase” ale Duhului. promovarea ei. Dar creştinismul nu este religia ignoranţilor. p. PR. Hristos a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (In 6. E posibil ca Duhul Domnului să fie considerat ca «materia» ungerii.38) prin care Hristos a devenit «profetul» prin excelenţă (cf. însă cele dumnezeieşti transformă fiinţa umană făcând posibilă manifestarea vieţii. Pentru voi. Prin urmare.1: «Duhul Domnului este pesrte Mine. Posesiunea Duhului este permanentă. când „vom cunoaşte deplin”. 1 Regi 10. despre Dreptate şi despre nedreptate. până la desăvârşirea ei în eshaton. Ioan insistă asupra caracterului cognitiv al acestei ungeri. M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima. iar nu numai „în parte” (1 Cor 13. credem. ca atare.20).profetul trebuie să aducă la îndeplinire o misiune specifică pe care i-o dă Iahve însuşi. CONF. Sf. armonizează deplin relaţiile dintre semeni. în sinagoga din Nazaret. dau un orizont luminos şi fericit. ca de pildă Isaia (61. 17.3). şi despre Hristos şi despre antihrist. regii (Saul.15. Este vizată de asemenea situaţia de confruntare a acestor credincioşi cu lumea şi cu antihriştii care păcătuiau împotriva adevărului.41. DR. Fapte 4.). clarifică acestă problemă: „V-am scris vouă. Taina Mirungerii.

vom fi împătimiţi şi brutali ca fiarele. cel ce încă n-a primit cuvântul tainic al mântuirii e încredinţat că vede realizată în noi o viaţă aidoma aceleia din Dumnezeu. Atunci abia. ca să lupte împotriva gândurilor rele care-l îngustează. să „stră-vadă” lumea. Mântuitorul le spunea Apostolilor că „Duhul Adevărului” îi va călăuzi „la tot adevărul” şi-L va slăvi. este într-adevăr bun. dacă ar vedea la noi peste tot numai exemple bune. desigur că atunci am blama. DR.. căci untdelemnul care alimentează focul nostru este Taina Duhului Sfânt”. Grigorie de Nyssa. ca acesta să cunoască şi să cugete numai cele bune. ca şi despre cele ce duc spre diavolul.18). n-ar trebui să se indigneze stăpânirea pentru că şi-a bătut joc.. de frumuseţea originalului printr-un tablou atât de slab? Doar chipul cuiva trebuie să se asemene întru totul cu originalul şi să reproducă frumuseţea atribuită lui. 30). Acum. creşterea în această viaţă trebuie să fie progresul consecvent în desăvârşire „până la statura bărbatului desăvârşit” (Efes 4. şi ca să pătrundă cu uşurinţă în tainele nesfârşite ale cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu”. căruia ne închinăm. Dac-ar schiţa pe planşetă un chip hidos şi urât şi ar spune că această pictură urâtă e chipul împăratului. ILIE MELNICIUC PUICA 93 . Scriind despre semnificaţia actului văzut al ungerii cu Mir pe frunte. Creştinul vede lumea prin prisma învăţăturii lui Hristos. iar altădată afirma: „Apa Botezului a venit (. în faţa necredincioşilor. dacă definiţia spune că creştinismul e imitarea firii lui Dumnezeu. Taină a Mirungerii: „Ungerea spirituală este Duhul Sfânt însuşi. Sfinţii ajung să cunoască realităţi care nu sunt din imediata vecinătate.) şi încă ne-am denumi creştini doar pentru pricina că acest nume înseamnă imitarea lui Dumnezeu. Sf. Grigorie al Nyssei aduce o foarte grăitoare pildă: Să ne închipuim că unui om deprins cu meşteşugul picturii i-ar da poruncă stăpânirea să zugrăvească un portret al împăratului pe seama unor locuitori dintr-o provincie îndepărtată. Fericitul Augustin ne încredinţează în comentariul său la acest verset că e vorba de Sf. Chirii al Ierusalimului spunea: „Mai întâi aţi fost unşi pe frunte ca să fiţi sloboziţi de ruşinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindeni şi ca să priviţi cu faţa descoperită slava Domnului” (2 Cor 3. cu care am fost puşi în legătură încă de la naşterea trupească. „Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu. în faţa unor neştiutori.căci doar întru Cel Sfânt ştim ceva”. vol. acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul” (cf. astfel încât numele de creştin să fie vădit pe parcursul vieţii întregi din fapte. Păstrarea şi dezvoltarea sinergică a darului conferit prin ungerea Duhului este însoţită de o cunoaştere tot mai deplină a realităţilor din lume. (Sf. Altfel valoarea acestui nume nu este relevantă. iar altă dată am fi plini de răutăţi ori am îmbrăca în firea noastră apucături sălbatice (. în virtutea lucrării „darului Duhului Sfânt” primit în cadrul Tainei Mirungerii. Relevanţa epistemologică a actului Mirungerii nu este una magică.13). nici ezitare. cel ce rămâne în învăţătura Lui. Dacă. Trebuie să existe însă o valorificare permanentă a acestui dar. Scrieri dogmatico-polemice: „Despre înţelesul numelui de creştin. PSB.13-14). însuşi numele de creştin pe care-l credem ceva dumnezeiesc.. însă.2 întrebările cele de căpătâi sunt dezlegate. al cărui semn sacramental rezidă în ungerea vizibilă”. „Se poate preciza că Duhul Se imprimă prin aceasta în mintea omului sau îi deschide orizonturile nelimitate ale luminii şi ale binelui. In acest sens Sf. Prin ce este reprezentat focul aici? Prin Sfântul Mir. Dacă renaşterea la viaţa cea nouă în Hristos este o reconformare cu harul primit la Botez. „pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti” (In 16.. oare. întru voi nu-i nici îndoială. Dar nu se poate face pâine fără foc. CONF. Noul Testament – suport de curs An I sem. privind la „urmele” lui Dumnezeu din ea. ar crede că Dumnezeu. Ştiţi toate despre căile ce duc la Dumnezeu. către Armoniu”. dincolo de faţetele conjuncturale. să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu din lume. prin viaţa noastră.) să vă pătrundă ca să puteţi primi forma pâinii. nici nehotărâre. în col. ci întocmai ca la PR.de la Cel Sfânt . Şi de unde ştiţi acestea? . 2 In 9).

13. Efes 2... Aşa cum Vechiul Legământ de pe Sinai a fost inaugurat prin sânge (Evrei 9. chiar dacă le-a fost recunoscută validitatea Botezului lor.2. ca singur mod al mântuirii şi îndumnezeirii lor.14: Ίησοϋ. Procesul morţii şi învierii lui Hristos se desfăşoară continuu în cei care vor să se împărtăşească de viaţa Sa nemuritoare. Harul care operează în Taina Mirungerii ajută la actualizarea chipului lui Hristos imprimat virtual la Botez. „Sângele lui Iisus ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (1 In 1. pentru ca ea să devină actuală şi sporită. darul Mirungerii. nedespărţită de Taina lui Hristos. leş 24. CONF. Jertfa implică ideea sângelui cu valoare expiatorie. pe Care îl vede înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc 13. Părintele Stăniloae arată că „prin Mirungere începe epifania sau arătarea lui Hristos în comportarea omului botezat. El nu se putea mulţumi să Se întrupeze numai ca un om cu intenţia de a rămâne separat de ceilalţi. Noul Testament – suport de curs An I sem. Jertfa sângeroasă a lui Hristos de pe Cruce stabileşte şi asigură validitatea Noului Legământ dumnezeiesc promis în Ier 31. Mc 14. în Noul Testament αίμα îşi descoperă sau împlineşte cea mai mare semnificaţie teologică în legătură cu moartea lui Hristos pe Cruce: αίμα τοΰ Χρίστου 1 Cor 10.56). Molitvelnicul ortodox prevede mirungerea ereticilor şi schismaticilor care vor să fie primiţi în Biserica Ortodoxă. Sf. ILIE MELNICIUC PUICA 94 . κάγώ άναστήσω αύτόν τή έσχάτη ήμέρα (In 6. De aceea. DR. Mt 26. Evrei 9. 5.20). του κυρίου. arătând această iubire prin jertfa Sa. ci cu ajutorul Duhului. PR. u. Ioan în „cartea vieţii Mielului”. „Dacă Fiul lui Durtmezeu a voit să vină atât de aproape de oameni încât să Se unească cu ei..27. s-ar putea spune că prin Mirungere ni se face arătat faptul că nu numai cu puterile noastre vom actualiza darurile primite la Botez. de fapt. potrivit căruia Dumnezeu însemneză voia Sa în inimile oamenilor şi le iartă păcatele. Lc 22.3). pentru a-i face părtaşi vieţii celei veşnice.55). Când Sf. Astfel viaţa dumnezeiască pulsează în cel credincios prin împărtăşirea cu Sângele Său: ό τρώγων μου τήν σάρκα καί πίνων μου τό αίμα έχει ζωήν αιώνιον. Ioan.14. ΊησοΰΧριστοΰ 1 Pt 1. Cei rătăciţi de la dreapta credinţă au pierdut.31 ş..”.19. Ioan vorbeşte de mâncarea Trupului şi băutura Sângelui lui Hristos.28). Ioan nu se referă deci la „cunoaşterea naturală” a lui Dumnezeu.24: τοϋτό έστιν τό αίμά μου τής διαθήκης τό έκχυννόμενον ύπέρ πολλών (cf. care este însăşi viaţa de veci (cf. ci ca să meargă mai departe. arătându-l ca un chip activ al lui Hristos şi ca un locaş viu al Lui. Apoc 7. întrupându-Se aşa zicând în toţi oamenii. ci la cea derivată din ungerea Duhului. Păstrarea dreptei credinţe de către un credincios este dovada rămânerii sale în ungerea pe care a primit-o după Sf.7) Aceasta este într-adevăr o afirmaţie de o importanţă covârşitoare în teologia Sf. 1 In 1. depinde de măsura în care se răspunde darului conferit prin el.18 ş. Aceasta exprimă foarte clar interdependenţa între rămânerea în ungerea Duhului Sfânt şi păstrarea dreptei credinţe. Potrivit cuvintelor de instituire ale Euharistiei. Există o Taină a Crucii. Acest ajutor începe imediat după Botez”. Astfel. înţelesul ei îl descifrează Sf.8 (dam haberit). sau a luminii Duhului lui Hristos asupra fiinţei lui.7. του άρνίου. Hristos ne-a iubit cel dintâi.11.u.16. ispăşitoare. Sângele lui Hristos este o garanţie a actualizării ordinii dumnezeieşti celei noi = διαθήκη: τούτο τό ποτήριον ή καινή διαθήκη έν τω αϊματί μου (cf. care este un factor de iluminare şi imbold lăuntric de susţinere şi întărire a voinţei omeneşti de a coopera cu harul lui Dumnezeu pentru desăvârşirea în cunoaşterea Sa. Sângele lui Hristos este o expresie pentru moartea lui Hristos privită în semnificaţia ei soteriologică. 12. tot aşa Noul Legământ se stabileşte prin Sângele lui Hristos. 1 Cor 11. întrucât îl ajută să actualizeze chipul Lui imprimat virtual·în el. In 17. Domnul spune: ό τρώγων μου τήν σάρκα και πίνων μου τό αιμα έν έμοί μένει κάγώ έν αύτφ (In 6. Evrei 10.8).2 Botez.54) căci Tupul Său este adevărată mâncare şi Sângele Său adevărată băutură (In 6. Botez. el se referă la actualizarea acestui Legământ Nou în cadrul Euharistiei.

Dacă însuşi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul. însă viaţa adevărată poate fi susţinută doar de un sânge neprihănit: „Viaţa adevărată. Despre lucrarea Duhului Sfânt asupra celui ce primeşte Taina Euharistiei. În Evanghelia a patra apare evident caracterul mistic ni „sângelui şi apei” care au curs din coasta Mântuitorului I Iristos: „Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată PR. Un sânge intoxicat este un sânge pe cale de descompunere”.. 5) şi ca „să strice lucrurile diavolului” (3. însă extrem de profund. în Filocalia. să ne pătrundă până în măduvă . El umple toată casa sufletului nostru. cu maximă radicalitate: „Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte. p.2 Sângele reprezintă viaţa. Iar dacă înlăuntrul nostru se află vreo necurăţie. Macarie zice: „Precum vinul se amestecă în toate mădularele celui ce bea şi se preface în el şi el în vin. Numai primind pe El în noi dobândim calitatea de „fii ai lui Dumnezeu”. 28) şi sălaş. aşa încât îl facem să locuiască în noi. atunci ce ar putea veni mai bun peste noi sau ce ni s-ar mai putea adăuga?. ci din însuşi discul acesta. Tainele.13) (Cf. se adapă cu Duhul dumnezeiesc şi acesta se amestecă în suflet în chip desăvâeşit şi sufletul în el. Şi astfel sfinţit.. pentru că L-am chemat pe El în viaţa noastră ca Domn şi Dumnezeu (cf. căci singur sângele Său este preacurat”.. ci Hristos trăieşte în mine (Gal 2. Căci toţi. se manifestă şi în puritatea lui.. 3. „Sămânţa lui Dumnezeu” poate fi considerată o expresie pentru Sf. ne-am adăpat din acelaşi Duh (1 Cor 12. DR. Creştinul se sflă într-o situaţie extrem de favorizată. In. Nicolae Cabasila arată că Tainele „sunt acelea care ne înrudesc sângele nostru cu al Mântuitorului şi ne fac părtaşi la suferinţele şi darurile care ni le-a adus prin întrupare”.. Nimeni nu trebuie să rămână indiferent în faţa darului Crucii: „Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat în El nu este” (1 In 3. străbătându-ne toate adâncurile şi toate ieşirile. nu mai trăiesc eu. Ioan Gură de Aur)..27. sufletul se face vrednic de Domnul. Pavel când vorbeşte de înviere: . Căci nu ne împărtăşim cu vreo bunătate de a Lui sau cu vreo rază sau cu vreo strălucire din discul Soarelui dumnezeiesc. putem primi pe Hristos în noi.24): Cât de fericiţi trebuie să fim că-L putem primi şi că ne-am făcut sălaşul Lui! Şi de câte bunătăţi nu ne învrednicim dacă-L avem în noi? . aşa cel ce bea Sângele lui Hristos. astfel încât cu adevărat se poate spune despre noi că „am trecut de la moarte la viaţă” (1 In 3. iar mai departe: de acum dacă trăiesc.. Euharistie.4). 207). vol. ne comunică viaţa dumnezeiască a lui Hristos. şi nu poate să păcătuiască. pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta. că adică El care este izvorul vieţii lucrează deplin în noi „faptele dreptăţii” împărăţiei cerurilor. zice. şi mai ales Sf. sau. Sf. El devine astfel pentru noi „şi oaspete şi sălaş”. După ce ne-am deschis inima prin mărturisire curată şi am primit ungerea Duhului. ba chiar să nu mai formăm decât unul şi acelaşi trup împreună. Urmarea este că binele biruieşte răul tot mai cu tărie. Oaspete. VIII. Ioan exprimă aceasta în cuvinte de o uimitoare simplitate. pentru că locuind întru noi. Fiindcă îndată după împărtăşanie trupul. care ne întăreşte şi pe noi să ne purificăm trupurile şi sufletele ca ajungem la starea în care păcatul să fie cu totul izgonit. pentru că vrem să „rămânem” întru El (cf. fiindcă este născut din Dumnezeu” (1 In 3.. ILIE MELNICIUC PUICA 95 . Calist şi Ignatie Xanthopol. 1 In 2. 20. Noul Testament – suport de curs An I sem.14).moartea este înghiţită de viaţă” (2 Cor 5. sufletul şi toate puterile noastre se înduhovnicesc.. oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut” şi: „Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat. Sf. „Metoda sau cele 100 capete”. prezentă în sângele lui Hristos. cum spune Sf.9). „De aceea El însuşi ne hrăneşte pe noi cu sângele propriu şi ne împleteşte pe noi în toate cu Sine (Sf. CONF. căci lupta sa cu patimile şi păcatele este susţinută de viaţa neprihănită a lui Hristos. Sf. Euharistie. învăluindu-ne din toate părţile. El o şterge cu totul. iar cele dumnezeieşti stăpânesc peste cele omeneşti. hrana vieţii celei veşnice. prin care suntem „fiii” şi „moştenitorii” împărăţiei. 20).6. care corupe viaţa.8).

am adus o ardere de tot pe altarul lui Dumnezeu. şi acela ştie că spune adevărul. Noi însă ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica. „lipsa de păcat este condiţia esenţială a comuniunii cu Hristos şi. Dacă aceasta e preocuparea generală a vieţii lui. De fiecare dată omul trăieşte cu sufletul într-un efort de întărire a legăturii sale cu Hristos din altă latură. Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre. ci El însuşi li se face în suflete dreptate de la Dumnezeu şi sfinţire”. Martorul cel Credincios. ca şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt”. punând în lucrare puterile sufletului spre bine. preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său” (1.5. dacă mă mortific. e preţioasă. Astfel ea poate produce o schimbare reală numai în cel care s-a deschis prin voinţa sa faţă de harul lui Hristos.. potrivit bogăţiei harului Lui” (Efes 1. care. 34-35). cf. Pavel la rândul său vobeşte de „răscumpărarea noastră prin Sângele lui Hristos şi iertarea păcatelor. 1 Petru 1. Ioan Gură de Aur spune: „Este bine şi folositor a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi Sfintele Taine. nu pentru că ar fi izvorul vieţii în înţelesul în care El i-a numit pe apostoli lumină. În cuvântarea euharistică din Capemaum. P. miercurea. am oferit o jertfă lui Dumnezeu şi mă fac preotul propriei mele jertfe” (Origen. Sub aspect subiectiv. cum fac părinţii trupeşti. ne-a făcut pe noi împărăţie. de fapt.. Nicolae Cabasila scrie: „Nu ne dă (prin împărtăşire) numai o bucăţică din multele părticele ale trupului şi nici numai câteva picături dc sânge. lăsându-i îndrumători spre lumină şi viaţă. într-un efort de a înfăptui prin fapte deosebite. dacă lumea s-a răstignit mie şi eu lumii.). Mântuitorul a spus ucenicilor: „Amin.. prin Duhul cel Veşnic. ca rezultat al Jertfei sângeroase a lui Hristos: „Iisus Hristos. ci e însăşi viaţa şi i se zice viaţa însăşi.. De pildă. renunţând la păcat. Cel întâi-născut din morţi (. DR.. Sf. Avem mărturii din Biserica veche care adeveresc împărtăşirea deasă cu sfintele Taine....2 a ieşit sânge şi apă. dacă eu port crucea mea şi urmez lui Hristos. Despre măreţia şi valoarea deosebită a acestei Sfinte Taine.14.4) şi trăieşte conform acestei naşteri duhovniceşti. Noul Testament – suport de curs An I sem. dintr-un om al nedreptăţii într-unul care s-a „născut din Dumnezeu” (1 In 4. Sf. Dacă eu iubesc pe fraţii mei până la a-mi dărui viaţa pentru ei. prin Sângele Său. PR. S-a adus lui Dumnezeu pe Sine.6).. dacă lupt pentru dreptate şi adevăr până la moarte. într-un efort de a sfinţi prin aceasta o altă latură a legăturii sale cu trupul.se efectiv.53). Euharistia constituie şi o răsplată a străduinţelor noastre. dar şi a comuniunii frăţeşti. jertfă fără prihană” curăţeşte cugetul nostru de faptele cele moarte. amin zic vouă. iar în Epistola către Evrei se arată „cât de mult Sângele lui Hristos. le struneşte sufletul spre săvârşirea binelui. căci numai dacă umblăm întru Lumină (.. vinerea şi sâmbăta. ca să slujim Dumnezeului celui Viu” (9. G. Şi El nu-i pentru noi numai izvorul vieţii cum sunt părinţii. şi schimbându. Cartea Apocalipsei face referire la „preoţia” generală a credincioşilor. „Ideea că prin împărtăşirea deasă. cerute de alte şi alte împrejurări. CONF. a ascezei pentru curăţirea de patimi. omul poate înmulţi viaţa sa în Dumnezeu.) avem comuniune unii cu alţii”.18-19). 1 In 1. comunicarea cu trupul Domnului şi cu puterea Lui îl va susţine de fiecare dată în acest alt efort”).. prin Sfânta împărtăşanie..7). de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea Sângele Lui. ILIE MELNICIUC PUICA 96 . ca să se consume fără sfârşit. Dacă eu renunţ la tot ce posed. ca şi voi să credeţi” (In 19. Fiecare poartă în el însuşi arderea cea de tot şi el însuşi aprinde focul pe altar. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată. „Toţi aceia care au fost imprimaţi de ungerea cu Sfântul Mir au devenit preoţi. o altă şi altă virtute. Căci şi pe cei care şi-au legat viaţa de El îi curăţeşte şi-i îndreptează nu numai prin aceea că le spune. ci ni le dă pe amândouă în toată desăvârşita lor întregime... nu veţi avea viaţă întru voi” (In 6. 3). Sf. ci pentru că El e însăşi viaţa trăită cu adevărat.. a legăturii sale cu semenii. XII. îi învaţă ceea ce trebuie. 521-522).. cu întreaga Sfântă Treime (cf.

De ce credinţa ar trebui să ne inspire dragostea faţă de Dumnezeu? De ce creştinii sunt „cetăţeni ai împărăţiei cerurilor”? Sf.16 astfel: Datori suntem să ne punem sufletul pentru fraţi! Imperativul amândorura rezultă din încărcătura emoţională ce ţi-o dă un exemplu sublim. căci mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are” (In 15. care L-a dat pe Fiul Său unic la moarte din iubire faţă de om s-a stabilit un criteriu nou pentru apartenenţa la comuniunea cu Dumnezeu. Taine. ca precum v-am făcut Eu vouă. care este exprimată în 3.13). Având în vedere caracterul sublim al acestei Sf.6) şi în adevăr (4. Isaia Pustnicul explică modul lucrării acestei „cugetări ascunse”: „Precum focul topeşte ceara şi usucă noroiul.13).29 apare o definiţie care este oarecum în legătură cu cea ioaneică: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”. prin sensibilizarea conştiinţei asupra prezenţei „Tatălui care este în ascuns”: Cuv. însă folosind un argument deosebit: prin voinţa Tatălui. El. Iar pilda supremă ce ne-a dat-o este aceea că: El ne-a iubit cel dintâi. Să ne gândim doar la momentul când ridicăm de la pământ o piatră mai mare care a stat un timp mai îndelungat nemişcată şi facem loc luminii soarelui: de îndată. căci El ne-a iubit cel dintâi” (1 In 4. Acesta nu este altul decât măsura iubirii cu care noi răspundem la iubirea Tatălui arătată în jertfa Fiului Său. Din porunca: Noi să iubim pe Dumnezeu! decurge o altă poruncă. hidoase. să fie anatema!” (1 Cor 16. Pavel spunea în acest sens: „Dacă cineva nu iubeşte pe Domnul. Acest răspuns determină viaţa noastră cu şi în Hristos: „Iubirea noastră de Hristos este răspunsul firesc la iubirea de om a lui Hristos: nicio iubire de pe pământ nu e atât de justificată şi îndreptăţită ca iubirea noastră pentru Hristos”.6).) şi luminează mintea şi dă strălucire înţelegerii şi bucură inima. de care noi cei ce ne mântuim (1 Cor 1. prin prezenţa Sa. ne luminează conştiinţa şi inima şi ne vădeşte păcatul din viaţa noastră (Efes 5. Pavel. Sângele care curge din coasta Sa”. vietăţi felurite. şi v. Sf. punându-Şi sufletul pentru prietenii Săi. ILIE MELNICIUC PUICA 97 . n. niciun credincios nu poate rămâne indiferent faţă de Jertfa euharistică. 10). să faceţi şi voi (In 13. Leon Arion: Iisus Hristos. în intimitatea sufletului nostru. face ca umblarea noastră în lumea aceasta să fie fără Hristos.11) Sfântul Apostol Ioan deduce acest criteriu din ideea enunţată în versetul precedent: „Dumnezeu este lumină”: „Dacă zicem că avem împărtăşire cu El (Dumnezeul luminii) şi umblăm în întuneric.întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. în Evrei 12.19. indiferent de forma pe care o îmbracă. CONF. n. Adevăratul Dumnezeu . Ioan afirmă cu pregnanţă faptul că „noi nu suntem ai noştri” ca şi Sf.1-5. Efrem Sirul îndeamnă la primirea lui Hristos euharistie. III. Prezenţa păcatului în viaţa noastră. Şi să bem. Umblarea în lumină (1.22). DR. folosind cuvinte foarte precise: „Veniţi să mâncăm cu sfinţenie Trupul Pe care oamenii l-au străpuns cu piroane. Lupta cu patimile trebuie să pornească dintr-o „înnoire a minţii”. oamenii.15).2 Sf. Noul Testament – suport de curs An I sem. aşa şi cugetarea ascunsă topeşte gândurile urâte şi depărtează patimile sufleteşti (care premerg celor trupeşti. minţim şi nu săvârşim adevărul” (1. ca Leac al vieţii. Fiindcă PR. prin alungarea gândurilor rele prin „cugetare ascunsă”. pilda lui Hristos ne este călăuză peremptorie: Pildă v- am dat. apucă în toate direcţiile pentru a fugi de lumină. In săvârşirea faptelor noastre de iubire caritabilă.18) trebuie neapărat să ţinem seama. l. ca şi din preaplinul conştiinţei recunoscătoare a faptului că El ne-a iubit cel dintâi atunci când Şi-a pus sufletul pentru noi. Criteriile (testele) credinţei manifestate prin iubire Temeiul acestei iubiri: „Noi să iubim [pe Dumnezeu]. cu tot atât de mare greutate. cf.

Umblaţi cât aveţi lumină. Cadrul folosirii acestui termen îl regăsim atât în scrierile iudaice cât şi în cele ale păgânismului elenistic. se împuterniceşte de îngeri. Dreptatea veşnică şi Iubirea veşnică. Toate dezvoltările ulterioare sunt concentrate în acest prolog. Ef 5. vol.4). Dumnezeu se comunică. Precum lumina prin participare. 274). Prin insistenţa asupra acestui lucru. Pseudo-luminile nu luminează. Astfel cel ce-I urmează lui Iisus nu va umbla întru întuneric. înţelepciunea veşnică şi toate celelalte desăvârşiri dumnezeieşti veşnice - le-a adus din cer pe pământ. ca şi iubirea şi viaţa. Iisus. Care este cu adevărat lumină după fiinţă. se întăreşte de către Dumnezeu. XII.. în Predica de pe Munte. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (1. n. Lumina. Lumina spirituală descoperă păcatul. ele fiind întru El divino-umane: „Tot ceea ce El este a devenit al nostru prin întruparea Lui. Lumina lumii. 37).9).16). Ele sunt desăvârşiri dumnezeieşti pe care Hristos ni le-a făcut accesibile. In 12. Semnificaţia etică a acestei lumini a evidenţiat-o în Evanghelia sa (3. Lumină a vieţii. în Evanghelia a patra. CONF. Concepută drept un bun inestimabil.12) şi aduc „roada luminii” (Ef 5. şi toate cele ce se nutresc din această viaţă veşnică .9).8.19-21). ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5. însă comuniunea cu Hristos ne va feri de păcat. este de asemenea Lumina vieţii. se slăveşte de către oameni” (Filocalia. Căci ceea ce luminează omul lăuntric şi-l înarmează prin reflexie (meditarea ascunsă). III. tinde să se comunice. precum se află modelul în chipul care-i făcut după El” (Filocalia. va agrea de asemenea comuniunea cu alţi creştini (1 In 1. aşa cum lumina naturală descoperă impurităţile lumii fizice.8b) care poartă „armele luminii” (Rom 13. Dumnezeu care e lumină prin fire se află în noi care suntem lumină prin imitare. credeţi în PR. Bunătatea veşnică. ca toate acestea să ajungă omeneşti. „Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul.1). ci va avea lumina care conduce la viaţă. care-i ridică pe aceştia la starea de „părtaşi ai dumnezeieştii firi” (2 Pt 1. cu alte cuvinte orice sfânt.7).. Atunci când se profilează Patimile în orizontul vieţii lui Iisus. Maxim Mărturisitorul desluşeşte foarte sugestiv această irumpere de lumină dumnezeiască în fiinţa credincioşilor: Dumnezeu. Mântuitorul îndeamnă pe ucenicii Săi: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor.adică Adevărul veşnic şi Lumina veşnică. El spune: „Lumina este încă puţin cu voi. p. Săvârşirea păcatului ne ţine departe de vieţuirea în comuniunea cu Hristos. vol. Un creştin care stă în comuniune cu Dumnezeu. Apoi Evanghelia se desfăşoară: misiunea lui Iisus apare ca posibilitate pentru oameni de a primi viaţa lui Dumnezeu. Cuvântul luminează. prin virtuţi. Sf. Aceste aspecte variate pot fi ilustrate cu citate din VT : „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu” (Ps 26. ILIE MELNICIUC PUICA 98 . Evanghelia lui Ioan aminteşte că misiunea lui Iisus are în vedere iluminarea tuturor. lumina sugera nu doar iluminare şi descoperire. se face cu adevărat lumină în cei ce umblă în El.36. tot aşa lumina cea după fiinţă primeşte pentru iubirea de oamnei să se afle în lumina cea după participare.bucurie. „Fiii luminii” (Lc 16. ajunge prin iubirea de Dumnezeu de se află în lumina cea după fiinţă. adică mântuirea lor. care vine în lume”. ale noastre. Este interesant că toate acestea trei îşi afla locul în teologia Sf. Simbolismul luminii este universal în creştinism şi este evidenţiat în special în scrierile ioaneice. Cel ce este însăşi Viaţa veşnică a coborât din cer pe pământ. altfel nu poate fi considerată ca atare. Noul Testament – suport de curs An I sem. Termenul a primit inevitabil o conotaţie morală. p. „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps 35.)”.4-5).2 meditarea ascunsă loveşte demonii şi alungă gândurile urâte. DR. Lumina aceasta nu este altceva decât strălucirea slavei dumnezeieşti în faptele bune ale oamenilor. Fiindcă viaţa veşnică nu o dobândim decât atunci când trăim toate aceste desăvârşiri dumnezeiesc-omeneşti (s. ci mai ales siguranţă şi încredere . încă în prologul Evangheliei se spune despre Cuvântul (LOGOS) că: „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. are o deschidere intrinsecă. Ioan.

Lumina şi viaţa sunt astfel amestecate. CONF. adică participă deplin la condiţia umană şi nu luminează doar din Lumina la care se referă Sf. Simbolismul luminii este universal în creştinism şi este evidenţiat în special în scrierile ioaneice. Cadrul folosirii acestui termen îl regăsim atât în scrierile iudaice cât şi în cele ale păgânismului elenistic. Dar o va vedea tot mai mult pe măsură ce va adera mai profund prin credinţă la Hristos. copii ai lui Dumnezeu. Expresia „a lucra adevărul”.2 lumină ca să fiţi fii ai luminii”. ci mai ales siguranţă şi încredere . nici de lună.4-5). Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (1. este asociată cu apropierea (venirea către) (In 3. este de asemenea Lumina vieţii. Noul Testament – suport de curs An I sem. până în momentul în care Cuvântul se face trup. a Apostolilior şi urmaşilor acestora. ci din interior. ci va avea lumina care conduce la viaţă. Iisus. Astfel cel ce-I urmează lui Iisus nu va umbla întru întuneric. şi va avea lumina vieţii. Dumnezeu se comunică. Cuvântul revelează prezenţa Creatorului care intervine în istorie. ceea ce este echivalent cu iubirea semenilor: „Cine zice că este în PR. Umblaţi cât aveţi lumină. Ioan vizează în acelaşi timp şi conţinutul credinţei creştine sintetizat în predica Mântuitorului. întrepătrunse. El spune: „Lumina este încă puţin cu voi. ca să o lumineze. credeţi în lumină ca să fiţi fii ai luminii”. Atunci când se profilează Patimile în orizontul vieţii lui Iisus. Concepută drept un bun inestimabil.6). umblarea) în lumină (1 In 1. Pseudo-luminile nu luminează. „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps 35. Fiecare ucenic devine fiu al luminii. Chemarea se adresează tuturor. Satan se complace în întuneric şi se opune luminii. până în momentul în care Cuvântul se face trup. DR.6).9). credincioşi. ILIE MELNICIUC PUICA 99 . într-o condiţie imperisabilă şi incoruptibilă. adică al lumii care refuză pe Dumnezeu şi pe Fiul Său. Lumină a vieţii. Lumina marchează apartenenţa la lumea cea de sus. având tronul lui Dumnezeu şi al Mielului în centru: „Şi cetatea nu are trebuinţă de soare. adică mântuirea lor. De reacţia oamenilor în faţa acesei propovăduiri depinde judecata lor la sfârşitul veacurilor. ci să aibă viaţă veşnică.21). Apocalipsa se încheie cu evocarea Ierusalimului ceresc. lumina sugera nu doar iluminare şi descoperire. copii ai lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan aminteşte că misiunea lui Iisus are în vedere iluminarea tuturor. lumina lumii. credincioşi. Termenul a primit inevitabil o conotaţie morală.21) şi rămânerea (perseverenţa. căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul” (21. Căci faptele lor erau rele” (In 3. însă puţini se regăsesc în ea pentru că au „lucrurile întunericului” (Rom 13. Prin insistenţa asupra acestui lucru. într-o condiţie imperisabilă şi incoruptibilă.bucurie. In 12. „Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul.8. care vine în lume”. Iubirea lui Dumnezeu faţă de lume a fost de aşa natură încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară.19). Satan este stăpânitorul „acestei” lumi. Dacă Iisus este lumina lumii. Ef 5. care apare atât în Evanghelie (3. Suportul moral al adevărului credinţei este conferit de „umblarea în lumină”. încă în prologul Evangheliei se spune despre Cuvântul (LOGOS) că: „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. precum şi în prima Epistolă (1.12) şi le e teamă să nu fie vădite acestea în Lumina care este Hristos: „Iar aceasta este judecata. Lumina marchează apartenenţa la lumea cea de sus.12) şi aduc „roada luminii” (Ef 5. Cuvântul revelează prezenţa Creatorului care intervine în istorie. Cuvântul luminează.36. „Fiii luminii” (Lc 16. Apoi Evanghelia se desfăşoară: misiunea lui Iisus apare ca posibilitate pentru oameni de a primi viaţa lui Dumnezeu. în Evanghelia a patra.1).9). Toate dezvoltările ulterioare sunt concentrate în acest prolog.8b) care poartă „armele luminii” (Rom 13. Aceste aspecte variate pot fi ilustrate cu citate din VT : „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu” (Ps 26. Orice fiinţă omenească poate de acum înainte să-L vadă pe Dumnezeu în Fiul unic care-L descoperă. adică participă deplin la condiţia umană şi nu luminează doar din exterior. Lumina lumii.23). fiecare o primeşte şi o vede. că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina.

că nu se poate cădea din har. fac parte dintr-o pedagogie divină. Există o radicalitate a convertirii. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el” (1 In 2. Astfel se petrec lucruruile şi în vieţile noastre.. Vrei ca El să te ierte? Recunoaşte-te aşa cum eşti. Cu toate acestea. acela este în întuneric până acum.12).ca să poată duce şi după botez o viaţă destrăbălată . Dumnezeu va descoperi prin „plugul” Duhului Sfânt păcatele ascunse în vieţile noastre despre care nici nu le ştiam. ILIE MELNICIUC PUICA 100 . o statornicire a vieţii pe un nou făgaş. înţelegem mai bine taina smeririi lui Hristos în vederea răscumpărării oamenilor. ci să folosim remediul pe care El ni l-a lăsat.8) Din însemnările vechilor Părinţi şi scriitori bisericeşti aflăm că aceste cuvinte sunt îndreptate împotriva nicolaiţilor. pe care PR. ca să-L dobândească pe Hristos. El va condamna ce va găsi în tine. favorizând desfrâul. El este credincios şi drept. această stare de slăbiciune personală putem descoperi mai adânc bogăţia darurilor ce se revarsă necontenit în vieţile noastre. „Dacă mărturisim păcatele noastre. eretici care profesau laxismul moral şi care. pe care le săvârşim cu voia sau fără de voia noastră. ca să-i poţi spune lui Dumnezeu: întoarce-ţi faţa de la păcatele mele (Ps 50.9-10). Hristos are puterea iertării păcatelor. Rom 13.9). înfumurarea. CONF. nu înseamnă neapărat şi absenţa totală a încercărilor. Spune-I chiar cuvintele psalmistului: Pentru că recunosc nedreptatea mea (Ps 50. un dinamism al urcuşului.contestau realitatea păcatului. megalomania. O dată începută noua viaţă. DR. Ea îşi trage rădăcinile atât din pseudo-filosofia epicureică elină. rămânând totuşi creştini. dar şi a tuturor păcatelor săvârşite azi de oameni. Nu trebuie să ne rugăm într-un mod indefinit.6. Care este „Lumina lumii” (In 8. în rugăciune trebuie să-I cerem remediul pentru neputinţele. înţelegem că nicolaiţii . să se îmbrace în Hristos (cf. 1 In 3. mai des. Anul care vine se întâmplă la fel. a revenirilor. De aceea putem spune că lumina este suma tuturor faptelor bune. Din felul cum îi combate autorul Epistolei. ci şi temeiurile etice ale vieţii sociale în general. Sf. pe care creştinul le face. Nu vrei ca El să te condamne? Condamnă-te singur. Ioan arată consecvent că nu putem pretinde că suntem în comuniune cu Dumnezeu cât timp mai săvârşim păcatul (cf. cât şi din descompunerea morală a societăţii antice orientale. Când un agricultor ară câmpul. El poate fi socotit drept „suma tuturor păcatelor pe care le săvârşeau ereticii veacului apostolic. Întunericul desemnează lipsa luminii lui Hristos. subminau nu numai disciplina vieţii creştine. aroganţa. In viaţa creştină compromisul este de neîngăduit. Nu trebuie să descurajăm. pe care altfel aproape că nu le sesizăm. pe calea împărăţiei cerurilor. dă la o parte orice piatră pe care o află. aşa încât cei eliberaţi prin harul lui Hristos pot continua să păcătuiască.11). subestimau gravitatea desfrâului şi învăţau. Recunoscând mai viu. sunt aspectele deşănţate ale lipsei de smerenie. ca misticii libertini de mai târziu. păcatele noastre. Le dă şi pe acestea la o parte. „Dacă zicem că păcat nu avem.9). însă anul următor dă de alte pietre ce au rămas ascunse de anul trecut. Fericitul Augustin îndeamnă: „Spune-le oamenilor ce eşti.2 lumină şi pe fratele său îl urăşte. în Hristos. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1. este exclus orice predestinaţianism sau automatism. Sinceritatea faţă de noi înşine depinde de sinceritatea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. să recurgem mai des şi cu mai multă hotărâre la Mărturisire! Însă toate acestea primesc un sens nou. ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1.. cu care se îndepărtează de lumină. spune-i lui Dumnezeu ce eşti! Pentru că. a pierderii câmpului personal din orizontul în care este de fapt şi aşezarea lui pe piedestalul mândriei. Erezia nicolaită a apărut între creştinii asiatici în a doua jumătate a veacului apostolic şi s-a dezvoltat apoi în antinomismul gnostic de mai târziu.14)”.5)”. Noul Testament – suport de curs An I sem. Adepţii ei sunt adversari primejdioşi ai Evangheliei şi ai comunităţii creştine. Devenind mai smeriţi. dacă nu-i vei spune lui Dumnezeu ce eşti. a eşecurilor.

. p.37 ş. mai ales. deoarece εντολή este legată chiar de la început de credinţa în Hristos. fie într-un libertinaj excesiv. în opoziţie cu ea trebuie să fie reaşezată în centrul atenţiei adevărata înţelegere a iubirii faţă de Dumnezeu. Dreapta învăţătură şi ereziile în epistolele Sfântului Apostol Ioan. Sf.γνώσις fără εντολή (1 In 2.6). Ioan subliniază valoarea deosebită pe care o ocupă în viaţa creştină împlinirea poruncilor. ILIE MELNICIUC PUICA 101 . „Cel ce zice: L-am cunoscut. In 1. u. Problema pusă de Legea VT nu mai este o sursă dd viaţă în Epistolele Sf.3 ş. anume că iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi separată de cea faţă de semeni. cap. Problema fundamentală a Sf. ca unire a credinţei în Hristos cu iubirea (1 In 3. αγάπη του Οεοΰ.22. εντολή. „Domnul este ascuns în poruncile Sale şi cei ce-L caută pe El îl găsesc pe măsura împlinirii lor”. care e o paradigmă specifică. 2 In 7).17).3. Mişcării gnostice trebuia să i se opună un accent deosebit asupra a ceea ce este fundamental. iar trupul este liber să facă orice. Schrenk Gottlob. 4-6. unde porunca iubirii este dumnezeiasca poruncă şi este argumentată conform ideii din Mt 22. Relaţia credinţei cu Legea nu este pusă în discuţie. II.. 3. Despre legea duhovnicească. p. 1 In 2. 35. Descrierea poruncii drept „veche” şi „nouă” (1 In 2. Trăsăturile distinctive ale folosirii lui έντολή în Epistolele Sf. mincinos este şi întru el adevărul nu se află” (2. dar poruncile Lui nu le păzeşte. βαρύς). Noul Testament – suport de curs An I sem. 2 In 5) sună ca o meditaţie la In 13. Expunerea este sigur influenţată de conflictul ascuţit cu gnosticismul.555).u. Marcu Ascetul arăta limpede că „Hristos este ascuns în poruncile Sale”. 1989. 3. 247). vol. Ioan „profesau o morală degenerată fie într-o asceză exagerată. 2 In 4 (a Tatălui). Dacă aceasta se lăuda cu unirea mistică cu Dumnezeu (1 In 2.. Ioan. Termenul νόμος nu apare (cf. nu se face niciodată referire la porunci (( ΐ'τολοα) fără a se vorbi de porunca (έντολή) prin excelenţă (în ordine inversă în 1 In 2. Un părinte trupesc poate doar să ne ierte purtările greşite. Nu poţi pretinde că eşti în comuniune cu Dumnezeu câtă vreme nu-I împlineşti voia exprimată prin dumnezeieştile Sale porunci. „Aceasta înseamnă că cel ce vrea să PR. apostolii. Ioan sunt acestea: 1. Theological Dictionary of the New Testament. Nouă este de asemenea remarca: „poruncile Lui nu sunt grele” (1 In 5. aşa cum e prezentată acolo. Nu poate exista nici o adevărată gnoză . Conflictul este aici cu Gnosticismul antinomian. Ioan Bude.6: ό λέγων). Pavel cum trebuie să ţinem noi Legea este irelevantă aici.7 ş. Ereticii vizaţi de Sf. prin urmaşii Săi. Caracterul de poruncă- εντολή al credinţei este în opoziţie vădită cu cei ce neagă că Hristos a venit în trup (cf. Acest conflict de asemenea conduce la o mai accentuată subliniere a necesităţii ţinerii poruncilor lui Dumnezeu: 1 In 2. care nu este pur şi simplu desemnată ca poruncă a iubirii ci. 2. v.). u. Pr.20 ş. Acest accent asupra esenţialului este cel mai pronunţat în 1 In 4. subestimând gravitatea păcatului (1 In 1. înţelesul lui „veche” este „de la începutul vieţii creştine” (porunca „veche” fiind cuvântul care s-a auzit. DR.2 a lăsat-o să lucreze în Biserică pentru înnoirea şi sfinţirea lumii.4.7 ş.u. 190 (Filocalia.3.8. lumina cea adevărată şi deci nimeni nu poate fi în comuniune cu El dacă zace în întuneric (1 In 2.). Această aranjare. I.8-1l)”. nu să ne ierte de păcatele noastre.9). 5). O altă viziune specifică e reprezentată de definiţia poruncii. Sf. Comparaţia cu Evanghelia sugerează o reflecţie cu privire la relaţia dintre poruncă şi porunci. dar cu pretenţia de a se numi creştini”. Mitropolia Banatului. episcopii şi preoţii.34 şi este probabil îndreptată împotriva iubirii de noutate a gnosticilor. Este cât se poate de actual mesajul Sfântului Ioan în această privinţă. CONF. pp.10) şi neglijând poruncile (1 In 2. pune în lumină faptul că legea iubirii reprezintă adevărata consistenţă a poruncilor.23). vol.4) In opoziţie cu cei care învăţau că sufletul trăieşte în comuniune cu Dumnezeu. Ap. Ioan afirmă că Dumnezeu este sfinţenia absolută. u. 1 In 2. deoarece acesta neglija cea mai la îndemână sarcină a creştinului (cf.3 (cf. Şi nu este nici o εντολή în afară de εντολή care vine de la Iisus (cf.7) 4. 554. 5. Sf.

acela este care Mă iubeşte. ILIE MELNICIUC PUICA 102 . aşa cum Acela curat este” (1 In 3. ni se prezintă ca o sinteză a poruncilor dumnezeieşti împlinite. sau: Cel care crede în Mine. Sf. deci. în aspect pozitiv.22) şi totodată are loc o „inhabitare” reciprocă: „Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în El” (3. Ioan oferă un criteriu duhovnicesc: „Şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi. cf.24a). cu lepădarea de păcate.2) prin care descoperim pe Tatăl (cf. Dar cuvântul pe care îl auziţi nu este al Meu. p. să nu iubim cu vorba. 40). în acelaşi timp. Ca dar al plinirii consecvente a poruncilor Sf.18). Ioan arată că „orice cerem. de angajare susţinută pe drumul faptelor bune. primim de la El. ci Tatăl care M-a trimis. El îndeamnă stăruitor ca iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele să nu fie declarativă. de împlinire a poruncilor. din Duhul pe care ni L-a dat” (3. Duhul Sfânt este Cel care susţine pe credincincios în efortul său ascetic.24b. Ca atare. la asumarea cunoştinţei că Dumnezeu vrea binele desăvârşit pentru orice făptură a Sa şi. Iată cu adevărat un criteriu cât se poate de accesibil potrivit căruia putem şti în ce măsură suntem în comuniune cu Hristos! Adesea oamenii nici nu-şi pun problema dacă într.44.2 pornească spre Dumnezeu trebuie să se prindă întâi de funia poruncilor. Noul Testament – suport de curs An I sem. nu păzeşte cuvintele Mele. a faptului că ne putem încredinţa cu deplină încredere şi bucurie în purtarea Sa de grijă. nu crede în Mine. v. adică a poruncii lui Hristos. pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem” (1 In 3.. ci implică mai cu seamă supunerea faţă de El. PR. corespunde unuia concret. are judecător ca să-l judece. ci al Tatălui care M-a trimis (In 14. Ioan lasă creştinilor dintotdeauna un criteriu prin care să-şi verifice vieţuirea lor pământească.2). Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc (In 12. unii sfinţi au ajuns la concluzia că scopul însuşi al vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt” (Sf. va păzi cuvântul Meu. echivalentă cu împlinirea „dreptăţii”: „Şi oricine şi-a pus în El nădejdea.. Pentru această sălăşuire tainică a celui credincios în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în cel credincios. Insă.21). acesta se curăţeşte pe sine. 13). Stăniloae. Dacă persoana lui Iisus. Şi dacă are nevoie de ceva. Cei care n-o împlinesc pe aceasta se fac vinovaţi.. 1 In 4. începutul vieţuirii creştine coincide. lucrând şi noi acele porunci ajungem la asemănarea şi la unirea cu El” (D.24). căci n-am venit să judec lumea. Apostolul aminteşte aceste cuvinte ale Mântuitorului pe care le- a înfăţişat în Evanghelie şi le aplică la viaţa creştinilor: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte. „Dacă Mă iubeşte cineva. în Duhul Sfânt putem mărturisi pe Dsus Hristos (cf. DR. şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom face locaş la el” (In 14. 4.24). Pavel în mai multe locuri. ca model de desăvârşire. Ideea purificării de păcate este asociată cu păzirea poruncilor. 10). Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele. „Cel care vieţuieşte după voia lui Dumnezeu nu se îngrijeşte de nimic. pe care ne-o oferă Iisus Hristos. de care vorbeşte Sf. CONF. mincinoasă atât faţă de noi înşine cât şi faţă de ceilalţi: „Fiii mei. în egală măsură. De fapt..3. iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In 14. ci cu fapta şi cu adevărul” (1 In 3. Teologia Morală Ortodoxă. renunţarea la voia proprie. cu începutul plinirii „dreptăţii”.adevăr sunt sau nu sunt pe drumul cel drept al credinţei. Ascultarea de Dumnezeu presupune nu numai un efort sau exerciţiu intelectual de aflare a voii Sale. numai din gură.. putem afirma că procesul „îmbrăcării” noastre în Hristos. Eu nu îl judec. în aspectul negativ.47-50)”. pentru că Eu n-am vorbit de la Mine. Serafim de Sarov). pentru cei care iau în serios trăirea conformă Botezului lor (sau viaţa în Hristos) este extrem de important să valorifice la maximum timpul vieţii pe care-l au la dispoziţie pentru a „face roade vrednice de pocăinţă”... 1 In 1. şi de nesocotirea lui Dumnezeu Tatăl: Cel care nu Mă iubeşte pe Mine. ci în Cel care M-a trimis pe Mine. purificarea de ele şi. cf. Sf. ci ca să mântuiesc lumea. Iar dacă aude cineva cuvintele Mele şi nuje păzeşte.

cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (1 In 5. pentru că lumina nu este în el” (In 11. ILIE MELNICIUC PUICA 103 . In Evanghelia a patra.2).9-10). cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu” (1 In 3. 1 In 2. precum Acela a umblat. pacea. cum remarcă Sf. cf. ca şi cum l-ar avea. în toată viaţa lor. Mântuitorul asigură că plinirea poruncilor aduce bucurie. nu se împiedică. Credinţa nu este un fapt aleatoriu în viaţa noastră. ibidem). care „nu sunt grele”. „Dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 In 2. sau „Eu Lumină am venit în lume. DR.. Ioan se referă şi la o situaţie concretă. Dar pentru cel ce a primit-o ea implică o responsabilitate. tot aşa creştinii nu pot aduce roadă în afara comuniunii cu „Trupul tainic al lui Hristos” care este Biserica (cf. trăirea Evangheliei aşa cum este ea. Iisus Hristos spune: „Voi sunteţi sarea pământului”.2 se încredinţează pe sine însuşi lui Dumnezeu şi. ca să nu vă cuprindă pe voi întunericul.130). Numai iubind pe Fiul lui Dumnezeu şi trăind conform poruncilor descoperite de El avem cu adevărat viaţă: „Cel ce are pe Fiul are viaţa. Sf. Iar a împlini poruncile lui Hristos înseamnă a avea dragoste adevărată faţă de El. Ea întrezăreşte viaţa.12). Ioan (1 In 5. care priveşte relaţiile între semeni: cei bogaţi sunt datori să suplinească lipsurile celor în nevoie: „Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el.1-11).. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică. „Eu sunt Lumina lumii. p. fericirea. în suplinirea lipsurilor lor. Viaţa veşnică începe deci de pe acum şi constă în comuniunea cu Hristos prin împlinirea poruncilor Sale. Toate atitudinile şi faptele noastre să fie ale lui Hristos. Hristos spune ucenicilor: „Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua. Ea depinde de voinţa noastră. Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal 6. cu toate acestea.3). care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu. tema principală a părţii întâia din Prima Epistolă a Sf. desigur. In 3. Cu toată fermitatea.5). cu frică. Expresia „a avea pe Fiul” este echivalentă ca sens cu „a fi în comuniune cu El”. ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică” (1 In 5. Referindu-se clar la părtăşia cu El. Irineu Pop-Bistriţeanul. ci va avea lumina vieţii” (In 8. nu deformată de pretinsele „revelaţii” ale ereticilor. cu iubire. rămâne. ca să nu ofenseze cu nimic pe Dumnezeu. lumina şi toate celelate lucruri suprapământene prin certitudinea că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca noi să avem viaţă veşnică (cf. este pusă în legătură cu „umblarea” corectă. prin împlinirea poruncilor Sale. cel care îmi urmează Mie .. nu va umbla întru întuneric.17). Ioan. Lumina care este Hristos. In 15.17b). Omul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic. CONF. ca tot cel care crede în Mine să nu rămână întru întuneric” (In 12.12).13). şi el aşa să umble” (1 In 2. Sf. Căci cel ce umblă întru întuneric nu ştie unde merge” (In 12.46). aşa cum îndeamnă şi Sf. deşi în ultimă instanţă ea este un dar. Condiţiile acestei încredinţări totale lui Dumnezeu sunt smerenia şi alungarea grijilor deşarte: „Cel ce-şi face griji pentru sine însuşi nu'se poate preda voii lui Dumnezeu pentru ca sufletul lui să-şi găsească pacea în Dumnezeu. căci ştie cât de mult ne iubeşte Domnul” (Sf. cit.16). o „cunoaştere” care depăşeşte toate celelalte forme de cunoaştere umană. Bucuria pe care o au cei care ascultă de poruncile lui Hristos este rezultatul „dragostei desăvârşite a lui Dumnezeu” faţă de ei (cf. pentru că el vede lumina acestei lumi. plinirea poruncilor o descrie alegoric prin roada mlădiţei viţei-de-vie: aşa după aceasta nu poate rodi nimic „dacă nu rămâne în viţă”. Dragostea faţă de Dumnezeu se verifică aşadar în iubirea activă faţă de semeni. liniştit. op. Sarea păstrează mâncarea. „Cine zice (ό λέγων) că petrece (μένειν) întru El dator este. o fereşte de alterare. Ioan asigură pe toţi credincioşii: „Acestea am scris vouă. Noul Testament – suport de curs An I sem.” (Dr. In întâia sa Epistolă. Siluan Atonitul.35). care PR. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi trăieşte înaintea Lui cu frică şi iubire. dacă nu dobândeşte lucrul de care are nevoie.6) Creştinii trebuie să „umble” ca Hristos. „Umblaţi cât aveţi Lumina.

2 lucrează pentru binele tuturor. acela este în întuneric până acum” (1 In 2. să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat. Iubirea schimbă oamenii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii. după debarasarea de păcat. la „roadele Duhului” (Gal 5. dacă nu se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. când se va face arătată PR.Dar porunca nouă a iubirii se referă şi la o iubire nouă. DR. Şi Sf Petru dă glas acestei „umblări” ca aceleia a lui Hristos: „Căci spre aceasta (spre mântuire) aţi fost chemaţi. creştinii dobâdesc un statut nou în lume: ei sunt în lume. dar v-aţi întors acum la Păstorul şi Păzitorul sufletelor voastre” (1 Pt 2. Căci El n. căci s-a angajat pe drumul plinirii poruncilor şi al cunoaşterii lui Dumnezeu.14). cel ce iubeşte pe cel dispreţuit şi nesocotit de toţi. a se manifesta într-un anumit fel. Bulgakov spunea: „Prin Hristos şi în Hristos noi primim capacitatea de a iubi pe aproapele nostru: Poruncă nouă vă dau vouă. ci pentru vreun interes propriu. Iubirea ne face să avem interes pentru binele altora.3). El a purtat păcatele noastre în Trupul Său.” (cf. ca să păşiţi pe urmele Lui.5) s-a referit desigur la acestea. reprezentată de Lumina lui Hristos. dar netrupeşti. Credinciosul simte.43-48). Cel ce dă atenţie numai celor aflaţi în situaţii bune. îi respectă nu pentru că sunt oameni. fapta bună sau „roada dreptăţii” sunt efectele necesare ale comuniunii cu Hristos.9) Un alt criteriu al vieţii creştine este iubirea (2. ci lăsa în ştirea Celui care judecă cu dreptate..21. „Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte. ca astfel să poată creşte până la „statura bărbatului desăvârşit. ci în Hristos. pe lemn. căci „roadele trupului” nu folosesc la nimic. vine la dragoste lucrătoare. pentru ca noi. de grijile nefolositoare. rămânerea în cercul strâmt al eului. de aceea. nu în Adam (ea se referă la porunca Vechiului Testament). nu iubeşte pe om ca om.22). Căci eraţi ca nişte oi rătăcite.. dar nu lumeşti.25). vrea să spună că Hristos. de Tainele pe care El însuşi le lucrează prin Duhul Sfânt în Biserică. aceluia i s-a revelat suprema valoare ascunsă a omului. atrage după sine neputinţa săvârşirii binelui. ca şi acela de: „a se comporta”. ocărât fiind. Aşadar. „Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima. că şi Hristos a pătimit pentru voi.7-11).. nu ameninţa. îndemnul: precum a umblat Acela. în contextul de faţă. Verbul περίπατέω = „a umbla” are şi sensul de a se îndeletnici cu ceva. de a nu întrista pe Duhul Sfânt. în viaţa Lui terestră. Orice îndepărtare de Hristos. să înţeleagă nimicnicia trăirii în afară de El. credinciosul începe să simte fericire în vieţuirea cu Hristos. prin mărturisire şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. închis faţă de faptele care pot dăinui în veşnicie. Virtutea. la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes 3. ILIE MELNICIUC PUICA 104 . a umblat să înfăptuiască o anumită operă. Când El a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15. nu răspundea cu ocară. şi el tot la fel să umble. în care constă viaţa cea adevărată (cf. Noul Testament – suport de curs An I sem. Ea trece peste clasificările potrivit cărora pe unii trebuie să-i iubim. umblare ce ţintea să împlinească voia Tatălui Său. CONF. In 8. pentru curăţirea şi păstrarea lumii până la a doua Sa Venire. Această viaţă autentică nu poate fi susţinută decât prin neîncetata „hrănire” din sursa ei. vieţuind în trup. conform comunităţii noastre.46). pe alţii nu: „Iubeşte cu adevărat pe om ca om. lăsându-vă pildă.. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu. nici s-a aflat vicleşug în gura Lui şi. şi aceasta o dovedesc întrebările lui Hristos la înfricoşata judecată. Sufletul său începe să se lumineze treptat din Lumina lui Hristos. a învăţa mergând. In 17. Activitatea Mântuitorului în lume se caracteriza prin ascultare faţă de Tatăl. murind faţă de păcate.. să vă iubiţi unii pe alţii. de Persoana Sa dumnezeiască. o teamă sfântă de a nu depărta harul lui Hristos de la el. suferind. Urmând pe Hristos prin fapte.dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti”. Mt 5. slujire (lui Dumnezeu şi oamenilor) şi sfinţenie desăvârşită („Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?”.a săvârşit nici un păcat..

căci nu vede în acel om o făptură dumnezeiască. 3. Iubirea lasă celuilalt răgazul să se manifeste. Această iubire este dinamică. În 2 Ioan. După cum toată virtutea răspândeşte lumina. ea nu forţează şi nu constrânge pe nimeni. DR. nici ca frate al său. vol. ea „nu caută ale sale”. pentru cele spirituale - privitoare la sufletele altora.o stare asemănătoare primeia . Lipsa urii nu este totuna cu iubirea. „A trăi în adevăr” este expresia iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. căci vede în ceilalţi parteneri de dialog. devine literă moartă („întuneric”). pentru toate virtuţile evanghelice. pentru că întunericul a orbit ochii lui (ή σκοτία έτύφλωσεν τούς οφθαλμούς αύτοΰ) (1 In 2. de comuniune.14). tot aşa. tot aşa cum şi lumea. de a vedea în el pe fratele cel nemuritor şi veşnic . morala fără dogmă devine haos. de asemenea. Stăniloae.dimpotrivă - orbeşte ochii. Iubirea se arată în moduri diferite (2. bogatul nemilostiv nu mai percepe în cel lipsit pe fratele său. iar nu nişte mijloace de care s-ar putea folosi în sens egoist.. firea înconjurătoare. de fapt pe Hristos II urăşte. să se desfăşoare potrivit iniţiativei sale. După cum iubirea este puterea creatoare a lui Dumnezeu. Relaţiile între oameni. Doar o astfel de iubire poate cunoaşte pe omul cel adevărat. ILIE MELNICIUC PUICA 105 . „Iubirea cea după Evanghelie faţă de om umple pe om de lumina cea adevărată. dacă este în afara adevărului revelat în Evanghelia Lui Hristos. ci desăvârşirea însăşi. nu o mai vede ca făptura lui Dumnezeu. Prin urmare.). indiferenţă- nepăsare . doar o astfel de iubire nu se înşeală asupra omului. nu-l recunoaşte drept chip al lui Dumnezeu. Teologia Dogmatică Ortodoxă. pluritate nesfârşită de posibilităţi de a justifica chiar păcatul.. căci „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. ceea ce se potriveşte pentru ură se potriveşte şi pentru toate celelalte păcate. omul poate proiecta limpezimea ei asupra fiinţelor omeneşti şi poate descoperi în aceste fiinţe omeneşti fraţi întru asemănarea cu Dumnezeu”. aşa cum trebuie să fie ele potrivit ordinii celei noi a Evangheliei. înseninează orizontul vieţii.· Adevărul şi iubirea nu sunt nişte concepte abstracte. Sunt cuvinte-cheie în teologia Sf. tot aşa ura este puterea creatoare a puterilor diavoleşti.). iar cuvântul „iubire” de patru ori. se bazează exclusiv pe iubirea frăţească (agapică). 10). ci şi în cealaltă. unul care i-a furat din drepturile sale. tot păcatul PR. Dogma fără morală. Sfântul Cuvântător. Astfel. Cel invidios. Evanghelistul o spune cu tărie: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce. Ceea ce se potriveşte pentru iubire se potriveşte.16-18). dar. astfel că omul nu-l mai vede pe aproapele său nici ca fiinţă raţională. şi sminteală nu este înel( I In 2. ci-l priveşte ca pe unul care-i poate afecta bogăţia.frate nu doar în această lume. Nimeni nu poate iubi cu adevărat pe semenul său. d. Păcatul desparte pe om de Dumnezeu. umple totul.8). deci trebuie impropriate de fiecare credincios. Având acelaşi Tată ceresc. III. pp.2 atotumanitatea Lui” (D.de- Dumnezeu ne vesteşte: Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină (έν τφ φωτΐ μένει).(4. Adevărul şi iubirea nu pot fi despărţite. ci mai degrabă împlinirea lipsurilor celorlalţi. Mulţumită luminii acesteia. vede în semenul mai bine situat ca el un „despot”. Există trei importante atitudini faţă de alţii: ură-mânie care este ucidere (3. Prin Evanghelie descoperim că „dacă un om urăşte alt om. cuvântul „adevăr” apare de cinci ori. putem spune că numai creştinismul a adus omului cunoaşterea adevărată cu privire la relaţiile sociale. oamenii sunt fraţi întreolaltă. dar creează bariere şi între semeni. m. coborâtă din demnitatea ei naturală. Dictonul antic „homo hominis lupus est” releva o stare decăzută a acestora. de orice natură. Ea luminează.9-11.15). Numai iubind pe cineva poţi să-l cunoşti cu adevărat. care-i limitează voinţa oarbă după înavuţire.20-21). la mântuirea şi desăvârşirea lor. pentru nevoile materiale (milostenie) (3.11). „Ura . ci ele ţin de viaţa creştină autentică. iubire. chiar dacă situaţia fericită a aceluia se datorează unei munci cinstite (ş. Noul Testament – suport de curs An I sem. 434-435). căci aceasta nu este o „lipsă” a vreunui păcat. ci doar ca un rezultat al hazardului (. Singura iubire dreaptă şi adevărată faţă de om este de a considera omul ca fiinţă după asemănarea lui Dumnezeu şi veşnică. la fel. Ioan. a. CONF.

iar. Cuvintele: „Nu iubiţi lumea”.17. rămâne în moarte» (1 In 3. pentru a putea să te asemeni cu Hristos. şi noi.2 răspândeşte întunericul. devine patimă. apoi de la lume şi apoi de la diavol. însă versetul 18 precizează distincţia între ό πιστεύων şi ό μή πιστεύων. op. nu le putem privi ca pe o recomandare împotriva poruncii iubirii evanghelice. Dumnezeu locuieşte în noi: Cel mai Bun ocupă locul. iubire egoistă. Mt 5. Ascultaţi deci cuvintele Celui care nu vrea decât să vă purifice.15) Noi trăim în acest „veac rău” (Gal 1.. nu-i nici un acces pentru iubirea lui Dumnezeu.. nu reprezintă planul lui Dumnezeu cu privire la ea. care le foloseşte pe primele două. Atitudinea faţă de lume „Dacă cineva iubeşte lumea. să înlături toate barierele ce opresc comuniunea cu El. ca pe nişte fraţi ai săi în Hristos. p.22-23. acolo unde locuieşte iubirea lumii. Sf. El plantează un copac: caritatea”. „veacului acestuia”. ele sunt bune şi conforme cu voia lui Dumnezeu (cf. Cf. In comentariul său la acest verset. Fericitul Augustin zice: „Există două iubiri: a lumii şi a lui Dumnezeu. Că Hristos a murit pentru toţi cei din lume o spune clar şi Sf. Cine nu iubeşte (pe fraţi). Valoarea ei supremă este aceasta: oferă certitudinea «strămutării de la moarte la viaţă»: «Noi ştim că ne-am strămutat din moarte la viaţă. 28). iar păcatul îi orbeşte». lumea ca totalitate a omenirii.177). Aşa cum este lumea acum. Asemenea iubirii lui Hristos care «Şi-a pus sufletul» pentru noi. odată acceptată.32). Cel cu adevărat credincios este conştient asupra faptului că. în primul rând. De aceea. El o defrişează.16). Pavel: υπέρ ήμών πάντων παρέδωκεν αύτόν (Rom 8.4). Pofta păcătoasă este o dublă ispită: momeală din afară şi acceptare dinlăuntru (cf. detumându- le sensul. Noul Testament – suport de curs An I sem. aduce moarte (Iac 1. prin care stăpâneşte diavolul. Ioan înţelege prin cuvântul „lume” două lucruri antagonice: pe de o parte. virtuţile deschid ochii omului. „Când dorinţele şi poftele sunt canalizate după Hristos şi au în vedere mântuirea sufletului. creştinul e dator să se păzească de prezenţele negative ale celor răi. care-l pot afecta.15). „A nu iubi lumea” înseamnă a căuta deliberat şi susţinut de harul lui Hristos să nu fi conform lumii păcatului. Lc 22. cit. iar păcatul. Ioan previne pe toţi asupra acestor pericole.17.14-15)” (Leon Arion. De aceea.16: lumea în întregime este obiectul iubirii lui Dumnezeu. Pofta. Desigur. textul de aici se referă la lume în cel deal doilea înţeles al ei. Una din cele trei calităţi ale sufletului este pofta (επιθυμία) care este o „potenţa a tuturor dorinţelor şi poftirilor”. ispitele vin de la trup. dacă ea are ca obiect desăvârşirea sufletească. Când aceasta se îndreaptă spre cele fizice. In 3. dacă află un câmp curăţat. Responsabilitatea şi spiritul jertfelnic sunt aşadar semnele evidente ale iubirii faţă de aproapele. Paradigma PR. pentru care S-a jertfit Hristos în scopul mântuirii ei. In 8. „lumea” ca entitate supusă păcatului. ILIE MELNICIUC PUICA 106 .5.. Când poftele sunt inspirate de diavolul sunt „pofte rele” (Col 3. cu toată responsabilitatea. şi deja începe să locuiască în tine caritatea de la care nu poate proveni nici un rău. CONF.44) ce duc la pierzare pe cei ce le săvârşesc. Gal 5. căci întotdeauna Sf. Iubeai lumea? Renunţă la iubirea lumii ca. DR. Dar în ce stadiu se află acesta? Dacă este pădure. să poţi iubi pe Dumnezeu. Rom 14.14). pe de altă parte. golindu-ţi inima de orice iubire terestră. iubirea Tatălui nu este întru el” (2. Iubind pe toţi oamenii. Iubirea frăţească este responsabilă. 6. deci nu poate constitui pentru creştin un standard de viaţă. devine păcat: Pofta zămislindu-se naşte păcatul. depăşeşte cele ale lumii materiale şi se transformă în voinţă de unire tot mai strânsă cu Dumnezeu. Inima omului este pentru El ca un câmp. la rândul nostru suntem «datori să ne punem sufletele pentru fraţi» (1 In 3. Mt 13. ea priveşte nevoile semenilor ca pe propriile nevoi. odată săvârşit. Dar când iubirea lumii cedează locul. pentru că iubim pe fraţi.

ci este o bucurie temporară a acelei clipe. Pavel în Epistola sa adresată filipenilor: „. săvârşirea dreptăţii (cf. nu vine bucuria duhvnicească. (2) pofta ochilor. Aceasta e bucurie materială. Apetitul este încă unul dintre punctele cele mai vulnerabile în care suntem atacaţi. Există dorința care ţinteşte fericirea de dincolo. (3) trufia vieţii: μή άγαπάτε τον κόσμον μηδέ τά έν τώ κόσμφ. ci Eu v-am ales pe voi din lume. Elanul acesta. nu este bucurie adevărată.4. 2000. ci stresul. de aceea lumea vă urăşte” (In 15. 31). (1) Pofta trupului (ή έπιθυμία τής σαρκος) Ispitirile vin adesea prin trup şi prin poftele şi pasiunile sale. ILIE MELNICIUC PUICA 107 . Numai cel ce le-a depăşit pe acestea poate fi cu adevărat fiu al lui Dumnezeu şi să „rămână” în comuniune cu El. „Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii. şi tinzând către cele dinainte. Munte Athos. In 4. εάν τις αγαπά τον κόσμον. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. alerg la ţintă. şi suntem.29). dimpotrivă. Ioan celor botezaţi (1 In 4. ό δέ ποιων τό θέλημα τοΰ θεοΰ μένει εις τον αιώνα (1 In 2.4). Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan. Diavolul l-a ispitit pe Iisus întâi în acest mod.încrederea în Dumnezeu şi paza poruncilor Sale. să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (In 15. Necesitatea pentru pâine. Sf. par. nu este duhovnicească.. susţine în faţa lumii faptul apartenenţei la poporul lui Dumnezeu: „Noi suntem din Dumnezeu”.14). Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte. reaminteşte Sf.9).32-36).2 acestei dorinţe o afirmă cât se poate de grăitor Sf. Iar cu bucuriile lumeşti nu se umple sufletul omului.6.3 şi loc. Cât de plauzibilă era ispita aceasta a diavolului! „Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini” (Mt 4. toate păcatele pot fi rezumate în trei categorii: (1) pofta trupului. de ordin moral ..18). în raportul lor cu lumea: „Dacă vă urăşte pe voi lumea. 64). a lui Dumnezeu. καί ό κόσμος παράγεται καί ή έπιθυμία αύτοΰ. 3. p. Perspectiva duhovnicească clarifică foarte bine acest punct: Nu e necesar deloc ca noi să trăim (pământeşte)! Există doar o singură necesitate. In faţa acestei situaţii. izvorât din iubirea desăvârşită către Hristos.18). Creştin este acela care nu „trăieşte numai cu pâine.1). ούκ έστιν ή άγάπη τοΰ πατρός έν αύτώ· ότι πάν τό έν τώ κόσμφ. Creştinii sunt trimişii lui Hristos să facă lucrul Său în PR. întru Hristos Iisus” (1. Ispita pentru satisfacerea plăcerilor este una dintre cele mai puternice care ne pot asalta.doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos”. lumea ar iubi ce este al său.23. 2. „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea. cf.19). este o mărturie a înfierii noastre de către Dumnezeu: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl. Putem susţine că această afirmaţie reprezintă cheia de boltă a teologiei morale ioaneice. nu o mai dorim pe cea materială. Potrivit Apostolului Ioan.. redimensionarea lor spirituală potrivit lumii păcatului este de neconceput: „Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat” (3. Opoziţia credincios- lumea păcatului este afirmată clar de Mântuitorul Iisus Hristos: „Dacă aţi fi din lume. la răsplata chemării de sus. 5. p. Ca atare. Schitul Lacu. Duhul cel de viaţă făcător produce în noi desăvârşirea neschimbabilităţii în bine prin cunoştinţa prin experienţă (. CONF.. ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Mt 4. III.15)” (Cuviosul Paisie Aghioritul. dar pentru că nu sunteţi din lume.) Acest chip al naşterii îl are aşadar Apostolul în vedere când zice că cel născut din Dumnezeu nu face păcaf’ (Filocalia vol. ούκ έστιν έκ τοΰ πατρός άλλ’ έκ τοΰ κόσμου έστίν. a eonului nestricăcios. confort şi plăcere este susţinută de unii pentru a justifica orice mijloace pentru a le obţine. urmând exemplul lui Hristos care a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (cf. Dacă săvârşirea păcatului face ca omul să nu mai fie fiu al lui Dumnezeu. Atunci când simţim bucuria duhovnicească. Noul Testament – suport de curs An I sem. fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El” (3. DR. Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta (Ps 16. ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu. Iisus postise patruzeci de zile şi fiecare atom al fiinţei Sale „striga” după pâine. ή επιθυμία της σαρκός και ή έπιθυμία των οφθαλμών καί ή άλαζονία τοΰ βίου.. Bucuria lumească nu este permanentă..). creştinii au un reazem puternic. Ci mai degrabă sunt balast.15-17). Hristos se identifică cu ei.

şi nici măcar nu-şi dă seama că nu e liber. cu atâta pornire încât vor umple şi vor devasta PR. „Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea. aşadar. astfel încât omul e supus şi înlănţuit angrenajului lumesc. Ochii sunt mai înfometaţi şi mai lacomi decât lupii. a delăsării în voia poftelor iraţionale . însă. CONF. prin caracterul lor amăgitor. DR. Blondei afirma că ele nu sunt altceva decât „setea după infinit a omului. este ca prin însuşi trupul său să strălucească faptele lui Hristos. patimile ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţă. Satan lucra a doua sa înşelăciune. înspre ridicarea privirii de la cele trecătoare la cele care pot aduce roadă pentru viaţa veşnică.1).20. astfel încât „Dumnezeu să fie totul în toate” (1 Cor 15. Sloganul „fac ce vreau cu trupul meu” reprezintă apanajul „libertăţii” pe care şi-au asumat-o cei fără Dumnezeu. ci rob.10). Câţi oameni se închină la altarul bogăţiilor şi onorurilor. în vederea transfigurării ei. jertfa se opune plăcerii trecătoare. care impulsionează înspre dinamismul lucrării faptelor bune. Iar prin lupta împotriva patimilor se urmăreşte. izvorâtă din darul Duhului Sfânt.19). prin abaterea omului de la ţinta sa adevărată. Luându-L pe Iisus pe un munte înalt. Ele formează o a doua natură. De aceea. astfel încât Hristos să se arate în trupurile noastre (2 Cor 4. Dacă omul nu-i înfrânează prin înţelepciune. ILIE MELNICIUC PUICA 108 . sunt cei care descoperă acestă cale strâmtă. Privită prin prisma trupului nepurificat de patimi. vor pofti nebuneşte toate păcatele. ci majoritatea oamenilor preferă s-o ignore. A face din mâncare un scop. Filip 1. Idealul vieţuirii creştinului în trup.2 lume. lumea devine obiect al dorinţei de posesie. invidia. Orice virtute însumează voinţa (care se oferă) şi trupul (care se jertfeşte). Noul Testament – suport de curs An I sem. iar perspectiva credinţei transfigurează persoana. pentru că ei tind să realizeze ceea ce văd ochii lor în lumea aceasta! Ochii trupeşti pot întuneca sufletul prin folosirea greşită a luminii lor. deschizând şi lăsând liberă afirmarea desfătării cereşti nepieritoare. un motiv de alergare nesăbuită. ca ţintă a vieţii sale şi eliberarea spiritului său de sub robia lumii şi de sub tirania pe care o reprezintă patimile”. Prin aceasta.28). Păcatul induce în viaţă o stare de inactivitate. care este robie. credinciosul va alege mai degrabă să facă din el un „vas” curat. întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla satisfacţia. toată (stăpânirea aceasta şi strălucirea lor) va fi a Ta” (Lc 4.7). de pasivitate. mişcare înlăuntrul aceluiaşi spectru egoist. a jertfirii şi renunţării în acestă lume pentru a avea parte de „cele viitoare”. Lăcomia stă la baza celorlalte păcate trupeşti: desfrâul. Insă numai viaţa în Hristos îi descoperă omului libertatea adevărată. în loc să facă din trup un „focar de pofte”. întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu. Urmând această cale a jertfirii . dacă nu-i smereşte prin pocăinţă şi dacă nu-i înduioşează prin milostenie. sfântă. dacă nu-i înnoieşte prin rugăciune. îi deschide orizontul nemărginit şi cu adevărat liber al vieţuirii cu Hristos (Gal 2. este un păcat împotriva rostului trupului. crezând că ceea ce le oferă priveliştea mundană este singura şi ultima realitate care poate reprezenta obiect de interes. bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom 12. (2) Pofta ochilor (ή έπιθυμία των όφθαλμων) Învins cu prima armă. scăparea fiinţei umane de neştiinţă.iar nu a destrăbălării. satan încearcă repede alta. o „jertfa vie. „Prin iraţionalitatea lor.se ajunge la starea în care nu mai trăieşte eul propriu (lăsat la puterile sale limitate şi mereu înlănţuit neputincios în focarul patimilor). Creştinul trebuie să fie extrem de atent faţă de ceea ce „vede”. care este chemat să fie un „templu al Duhului Sfânt” (1 Cor 6. sau latinescul passiones) omul caută să-şi astâmpere setea de infinit. iar nu pretext de îmbuibare. Aceştia îl trag cel mai mult spre păcat. de lăcomie. Prin patimi (de la πάθημα. „Pofta ochilor” se referă la „ochii nesătui. Puţini. furtul. i-a arătat (pofta ochilor) toate împărăţiile pământului într-un singur moment al timpului. care au tras în păcat tot neamul omenesc.20-21).

tot trupul tău va fi luminat.16 „pofta ochilor” este pusă în relaţie cu „lumea”. Eu o cunosc unindu- mă cu ea. care are un suflu mereu actual. pentru ca ochiul interior să poată vedea bine. Putem completa această idee: un ochi „curat” . 131). el trebuie păstrat lucid şi curat”.13)” (Justin Popovici. Reprimarea şi biruinţa „poftei ochilor”.22) trebuie să devină un factor selectiv. iar nu simplu obiect de cunoaştere. de la facerea lumii. Dacă în 1 Ioan 2.denotă sau oglindeşte un suflet luminat. Prezenţa păcatului întunecă acest ochi interior. Dar Dumnezeu nu poate fi cunoscut ca un obiect. sentimentul nu reprezintă o stare materială. funcţionează prin intermediul credinţei aproape la fel cum funcţionează ochii exteriori. Dumitru Stăniloae. 34). ca organ de percepţie senzorială. Privirea ochilor trupeşti trebuie să favorizeze „vederea” duhovnicească a lumii. care ar fi trebuit să îndrepteze viaţa oricărui om) te sminteşte. cu toată slava ei trecătoare. op. de vreme ce îţi prezintă valorile vieţii în chip deformat). Domnul i-a spus: „pentru că M-ai văzut. care înţelege adevăratul raport de valori între lumea materială şi cea spirituală. „Luminătorul trupului este ochiul. 1). lumea nu mai poate constitui o atracţie în sine. îmbogăţindu-se în PR. Vederea credinţei este diametral opusă celei bazate pe experienţa senzorială. care începe să se configureze încă de cum.22-23a). „Teologia decurge din dorinţa omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.care nu-şi aruncă luminile asupra unor spectre întinate . ea mă cunoaşte unindu-se cu mine.2 întregul lui suflet. Această vedere care se inspiră din credinţă reprezintă pentru creştini un ideal de viaţă. Dar când viaţa noastră nu se bazează numai pe trup. duhovnicesc.. are şi un caracter tainic: el furnizează sufletului trăiri. când „Îl vom vedea aşa cum este”. ai crezut. în care Dumnezeu este Subiect. căci mai de folos îţi este să piară unul din mădulrele tale (dar care nu te mai slujeşte cu credincioşie). Costa de Beauregard. cit. să lase la o parte privirea cu dispreţ a celoralţi şi să se umple de smerenie. ci denotă un fond sufletesc. a „ochilor” duhovniceşti. Lui Toma. menţinând în afară lumina credinţei şi astfel. DR. înseamnă că ochiul. CONF. Îndeobşte. Creştinul este un martor al vieţii lui Iisus. ci un prilej de meditaţie. op. dorinţe. iar nu s-o estompeze. Noul Testament – suport de curs An I sem.20). p. purificat de patimi. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In 20. scoate-l şi aruncă-l de la tine (fiind nefolositor.28). „Dacă ochiul tău cel drept (deci. ci este copleşită în întregime de dimensiunea credinţei. dacă ochiul tău va fi curat. adică de slujirea către Dumnezeu prin iubirea aproapelui. aparenţele lucrurilor. Acuitatea percepţiei acestora depinde de „măsura” credinţei. care sunt mai degrabă „ochii inimii”. dar nu în baza unui fapt determinat cronologic. în ispitirea Mântuitorului diavolul prezintă pofta acesta ca fiind „lumea” însăşi. se spune foarte frumos că „ochiul este oglinda sufletului”. pe existenţa biologică pur şi simplu. ci prin înscrierea lui în tradiţia predată de la început. tot trupul tău va fi întunecat” (Mt 6. al naturii înconjurătoare şi să ridice mintea către dumnezeieşti şi veşnice. prin intermediul luminii. Iar de va fi ochiul tău rău. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeire” (Rom 1. Dumnezeu s-a unit cu umanitatea pentru ca ea să-L cunoască: aceasta este baza teologiei” (M. apt să deceleze sensul tainic. ci este Subiectul prin excelenţă. ILIE MELNICIUC PUICA 109 . face loc şi lasă să crească „vederea interioară”. „Ochiul interior al minţii sau al sufletului. sentimente..29)”. „cele nevăzute ale Lui se văd. Nu există cunoaştere decât în măsura în care există unire. „Luminătorul trupului” (Mt 6. or. A înţelege cu adevărat rostul lumii înconjurătoare este o facultate a credinţei. fizici. p. o dispoziţie spirituală care transcende „vizibilitatea”. de doxologie: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps 18. O persoană nu poate fi cunoscută ca un obiect. de virtutea izvorâtă din aceasta. El nu este un obiect. cit. dar care se va desăvârşi în eshaton. ca centru al sufletului. decât tot trupul tău (de fapt întreaga ta existenţă) să fie aruncat în gheenă (Mt 5. Vai de cel ce-şi dă ochii spre păcat ca armă a nedreptăţii (Rom 6.

care sălăşluieşte în noi.29) Hristos Mântuitorul poate să devină cunoscut necredincioşilor mai ales prin viaţa celor care trăiesc din credinţă. sunt chemaţi să nu fie pe potriva acestui veac (cf. pare a fi ecoul acestor versete din Epistola Sfântului Apostol Iacov: „Preadesfrânaţilor! Nu· ştiţi. când în realitate aceasta stă în puterea voii lui Dumnezeu (v. nu în ceartă şi în pizmă. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. care aduceau recompense de moment! Adesea voim să obţinem ceva dintr-o singură „bătaie”. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii. „Nu faceţi nimic din duh de ceartă. Rom 12. A fost o propunere pentru a câştiga imediata popularitate. άλαζονίαι sunt expresii ale lui άλαζονία. nici din slavă deşartă. Noul Testament – suport de curs An I sem. ziua este aproape.. Este o tentaţie pentru fiecare om să fie popular. „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte.7a. Mulţi urmăresc succese spectaculare şi slava lipsită de conţinut. a celui mândru care acţionează ca şi cum ar putea dispune de viitor. că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.22). smerenie. CONF. 15). împlinirea „poftei trupului” şi a „poftei ochilor” dezvăluie lipsa acută. ca să nu mai vorbim de faptul cel mai nefericit când oamenii renunţă la credinţă. Diavolul L-a dus pe Iisus pe aripa templului şi I-a zis să se arunce jos. Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul.16. a celor care au descoperit modul dumnezeiesc de vieţuire şi trăiesc PR. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa” (4. Dreptatea Iui Hristos să se reflecte în viaţa noastră. iar celor smeriţi le dă har. ILIE MELNICIUC PUICA 110 . Câţi oameni de geniu n-au fost rătăciţi datorită alunecării în ambiţii deşarte.12-14). iar preferinţa pentru „trufia vieţii” este semnul că Hristos-Viaţa este înlocuit de marasmul deşertăciunilor acestei vieţi trecătoare. 10).. Expunând în formă negativă criteriul acesta al vieţii în Hristos. nu în desfrânări şi în fapte de ruşine. DR.3). şi 2. înfrânare şi curăţie. Ioan Teologul doar punctează aceste elemente componente ale vieţuirii creştine sau reaminteşte consecvent statutul creştinilor în lume . Sf. care se strică prin poftele amăgitoare” (Efes 4. însă. oare. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom 13. acceptând să-şi vândă sufletele. aşa cum se vede din „trecerea lumii” (v.apartenenţa lor la Dumnezeu. Pentru aceea zice: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă. când. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi” (Filip 2.2 Dumnezeu. a curăţiei morale. cât mai grabnic. de fapt. „Nu iubiţi lumea” şi dezvoltarea ioaneică a acestui îndemn. „Dacă ştiţi că este drept. cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El” (2. împotriva acestei smerenii. La rândul său. raportat la lumea păcatului („Nu iubiţi lumea!”). Sf. 2). ca unii care sunt „născuţi din El”. indirect. evidentă. ne pofteşte spre zavistie? Nu.4. Astfel. Când e vorba de ambiţii pentru educaţie. se ridică: (3) Trufia vieţii (ή άλαζονία του βίου) Aceasta denotă atitudinea omului lumesc care nu urmăreşte şi nu caută voia Tatălui. de omul cel vechi. carieră. decizia aparţine lui Dumnezeu. Ioan afirmă. căci dacă este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu. În Iacov 4. că viaţa de comuniunne cu Hristos trebuie să vădească 1. mulţi sunt dispuşi să-şi vândă averile de-o viaţă. ci încearcă să săvârşească ceea ce poate el însuşi să decidă în mod suveran cu privire la forina vieţii sale. va fi păzit de către îngeri. sau bogăţie. Pavel detaliază modul în care creştinii se conformează vieţii în Hristos prin „curăţire”. Cu toţii avem ambiţii omeneşti. 17) sau din caractereul ei efemer. Sf. „dezbrăcarea de omul cel vechi” şi prin acceptarea smereniei: „Noaptea e pe sfârşite. de fapt. poziţie socială sau putere. ci dă mai mare har.

Arhim Justin Popovici. după cum se exprimă Psalmistul. printr-un paradox extraordinar. infatuaţi şi zeflemişti.29 noieiv την δικαιοσύνην nu este altceva decât exercitarea şi demonstrarea a ceea ce fi sus întrupează ca δίκαιος şi care reprezintă. or. Nu poate fi nimeni săvârşitor al dreptăţii dacă nu se inspiră din dreptatea Sa. un sens în care nimeni nu poate da lui Dumnezeu ceva care nu îi aparţine deja. cit. spune Sf. iar în 1 In 2. Doar acela are adevărul. Iubirea însoţită de harul divin devine Milă. „iubirile naturale” nu se transformă în iubire PR. i se pare „drept” să i se întoarcă înapoi ceea ce a oferit cuiva. conformistă. Doar Cel Drept are dreptatea şi doar El cunoaşte dreptatea . au dreptatea lui Hristos şi în împărăţia lui Dumnezeu ei „vor străluci ca soarele” (Mt 13. voinţele şi inimile noastre.7). prin urmare. „Ce este deci nedreptatea? N-o putem şti decât dacă ştim ce e dreptatea. 1997. se asimilează Celui Drept şi se naşte duhovniceşte din El. Şi aceasta omul o vădeşte prin dreptatea lui. cu ajutorul virtuţilor celor sfinte.2 conform exigenţelor lui. răsfrângându-se benefic asupra lor. duşmani. Noul Testament – suport de curs An I sem. pentru păcate. op. Pavel în Rom 6. Pe baza acesteia. Căci după dreptate. DR. însă dreptatea adusă în lume de Hristos are puterea să transfigureze viaţa de păcat. iar în cel în care Cel Drept rămâne.43). oamenii devin drepţi. toţi oamenii trebuie să moară („plata păcatului este moartea”. Făptuirea „dreptăţii” trebuie să devină o constantă în viaţa credincioşilor. Conform textului din In 16. Buc. E desigur.10).însă are şi cunoaşte toată dreptatea. Ioan. putem. încât avem libertatea să I le dăm înapoi neconstrânşi” (Despre minuni. iar nu una rigidă. pp. In dreptatea lui Hristos e cuprinsă mila. Cel întru toate Drept se aseamănă Celui ce e Atotdrept: Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept. supusă unor legi imuabile. Hristos este modelul dreptăţii desăvârşite. rămâne cu toată dreptatea Lui. Lewis exemplifică: „lubirea-dar divină din om îl face capabil să iubească ceea ce în mod firesc nu este vrednic de a fi iubit: leproşi. Cel cu totul Drept. Omului nedrept faţă de persoana sa. criminali. în cele din urmă. în acest sens. Dar dreptatea pe care ei o primesc de la Hristos. se face văzută celorlalţi oameni încă din acestă viaţă. spune Sf. CONF. Dumnezeu îi face pe oameni capabili să nutrească o iubire-dar faţă de El însuşi. ILIE MELNICIUC PUICA 111 .17). S. atunci de ce I-ai mai dat? Dar de vreme ce este pe deplin evident că ne putem refuza pe noi înşine. Problema durerii. Fără milă dreptatea se transformă în juridism. Acesta dă naştere la nedreptate. astfel încât intuiţia dreptăţii divine să devină posibilă pentru cei ce trăiesc în nedreptatea lumii. doar acela cunoaşte adevărul. dacă îi aparţine deja. pe când „cel drept se îndură şi dă”. lui Dumnezeu. să ridice pe om la starea de iubire dreaptă. la „dreptatea” lumii. semnul valid al naşterii din Dumnezeu. p. dreptatea lui Dumnezeu. Conţinutul cel mai de seamă al acestei dreptăţi este reprezentat de prezenţa iubirii frăţeşti (3. Tot aşa. căci doar de la Cel Drept vine dreptatea şi tot ce este drept.. idioţi. 44-45. precum Acela drept este (1 In 3. Dacă nu ating mila. întreagă dreptatea.8-10: ελέγξει τον κόσμον περί αμαρτίας και περί δικαιοσύνης καί περί κρίσεως. să I le şi dăruim. învierea şi înălţarea lui Iisus mărturisesc dreptatea fiinţei Sale. 316-317). Tot ce îi aparţine de drept şi nu ar exista nici o clipă dacă ar înceta să-I aparţină (aşa cum cântecul e al cântăreţului) ne-a fost dăruit de către El în aşa fel. acela care. C. ştiind foarte bine că la rândul său a avut parte de dreptatea lui Hristos. „Orica nedreptate este păcat (πασα άδικία άμαρτία έστίν)” (1 In 5. Hristos Domnul. morocănoşi. Ceea ce este drept se află în Cel Drept şi dreptate vine din Cel Drept. Humanitas. precum doar de la soare vine lumina şi de la busuioc mireasma. pe acestea le are şi le cunoaşte Dreptul Cel dumnezeiesc.23). care este una iubitoare. Cele patru iubiri. pe măsura iubirii cu care El ne-a iubit mai întâi. Cel ce rămâne întru El rămâne în dreptate. în echitate stearpă. adică la pseudo-dreptate. prin trăirea în necredinţă.

Ioan susţine totodată necesitatea vădirii vieţii lui Hristos în noi. zice Sf.prin credinţă . Prin milă putem fi iertaţi. deci. Sf. în împărăţia lui Dumnezeu.12. slujeşte nedreptăţii. Ce-i deci dreptatea? Dumnezeu-omul.1). „Îl vom vedea aşa cum este” (1 In 3. cf. pentru că ea n-a cunoscut pe Dumnezeu. nu ne cunoaşte (ca fii ai lui Dumnezeu). îşi derivă puterea şi viaţa din comuniunea de iubire cu El. Ioan. clar şi precis ce e dreptatea. simt ocrotirea Lui.21). Cel ce nu-i slujeşte. E ceva în fiecare dintre noi care nu poate fi iubit în chip firesc. altfel nu”. şi invers. Astfel. 3. şi de la El ne-am învăţat ce-i dreptatea. „Iubirile naturale sunt chemate să devină moduri ale milei” (p. pentru că îl vom vedea cum este El (όμοιοι αύτφ έσόμεθα. Hristos. „Lumea.αγάπη . ότι όψόμεθα αυτόν καθώς έστιν)». Versetele 3. DR. dacă însăşi această dreptate dumnezeiască nu s-ar fi arătat în Persoana Dumnezeului. adevărată şi întreagă. atunci când se va arăta El. Vederea lui Dumnezeu este. în prezent fii ai lui Dumnezeu (τέκνα θεοΰ) şi ceea ce vom fi nu s-a arătat încă (και οΰπω έφανερώθη τί έσόμεθα). adică fructul acestei înfieri. 2 Cor 3. 321). Iar cel ce săvârşeşte dreptatea este drept. De aceea credinţa în Hristos este slujire a dreptăţii (2 Cor 3.2). Hristos şi Evanghelia Lui. Apoteoza vieţii de comuniune Sf. CONF. Se prevăd deja interpretările diferite la care va putea da loc acest text al Sfântului Ioan. acest text stabileşte un raport între vederea lui Dumnezeu şi starea îndumnezeită a celor aleşi care devin asemenea lui Dumnezeu (όμοιοι αύτφ). dincolo.7). tot aşa şi orice păcat este nedreptate.care conferă creştinilor calitatea de fii ai lui Dumnezeu.este născut din El. Col 3. Doar cel care . Nu e vina nimănui dacă ceilalţi nu pot iubi astfel. când se va produce „manifestarea stării noastre finale sau manifestarea finală a lui Dumnezeu la parusia Sa. Doar cu Hristos şi în Hristos omul poate ajunge şi el dreptatea lui Dumnezeu (2 Cor 5. acela face dreptatea (1 In 2. compătimiţi şi iubiţi în ciuda acelui element. vom fi asemenea Lui. ILIE MELNICIUC PUICA 112 . privită din dublă perpectivă: a înfierii creştinilor (numiţi „fii” sau „copii” ai lui Dumnezeu) şi a eshatologiei creştine. în perfecta asemănare cu Fiul lui Dumnezeu (cf. Insă în El am văzut dreptatea. Numai ceea ce e vrednic de iubit poate fi iubit în chip natural. precum Acela drept este (1 In 3. căci viaţa Lui pulsează şi în ei şi a devenit transparentă în toate faptele lor. faptul că vom fi asemenea Lui pentru că noi II vom vedea aşa cum este El poate fi interpretat în sensul unei dependenţe cauzale: starea îndumnezeită ar fi consecinţa vederii lui PR. 3. Doar o viaţă după Evanghelie îl poate preface pe săvârşitorul nedreptăţii în drept. şi desăvârşirea ei eshatologică. păcătosul este neapărat şi săvârşitor al nedreptăţii. realizat odată cu începutul vieţii creştine (In 1. Oferind criteriile vieţii de comuniune.1-2 cuprind cuprind un adevăr teologic de o densitate covârşitoare. cu tot ceea ce atrage ea după sine. Deci. conferită lor prin iubirea (αγάπη) Tatălui (cf. Neamul omenesc n-ar fi putut şti niciodată cu limpezime. „cei asemenea îl vor putea vedea pe Cel asemenea”.om. nu este încă manifestă. Având calitatea de fii ai lui Dumnezeu. el face aluzie la iubirea sau dragostea divină . Ştim că. Iar nedreptatea? Tot ce nu-i El şi tot ce nu-i al Lui: tot ce nu-i Evanghelia Lui şi tot ce nu-i de-al Evangheliei Lui. Ai putea tot atât de bine să Ie pretinzi oamenilor să le placă gustul pâinii mucegăite sau zgomotul unui perforator mecanic. căci cuvintele εάν φανερωθη se pot traduce în ambele sensuri.18).5.9) şi o slujire pentru dreptate.29). Aşa cum orice nedreptate este păcat. în sfârşit.2 vrednică în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor. Cel ce săvârşeşte nedreptatea este neapărat păcătos.3-4). realizarea ei finală. „Toţi primim milă. noi suntem deja. creştinii „văd” pe Dumnezeu încă din această viaţă. de altfel. astfel încât. Noul Testament – suport de curs An I sem. Ioan distinge două etape în condiţia filială a credincioşilor: stadiul iniţial.

Care este viaţa voastră. PR.18). taina adevăratei cunoaşteri. căci ei sunt totdeauna cu Dumnezeu şi în Dumnezeu”. pace. Dacă n-au vrut să vină la lumină acum. Lumina lui Hristos. pentru că îl vom vedea ar putea primi un sens demonstrativ (noi vom fi asemenea Lui pentru că îl vom vedea): faptul că îl putem vedea pe Dumnezeu aşa cum este El arată că vom fi asemenea Lui.. 204 demonstrează că „în Scriptură a vedea şi a auzi sunt acelaşi lucru”. căci. împreună cu El vă veţi arăta întru slavă” (Col 3. Ziua Domnului. întru Dumnezeu” (Col 3. o vedere a cărei natură şi modalitate sunt incomprehensibile şi de negrăit (J. Pentru cei care nu s-au împărtăşit deloc în viaţa aceasta din lumina lui Hristos. Este tocmai începutul parusiei în sufletele sfinte. astfel încât ea să „fie ascunsă cu Hristos. astfel încât să se poată manifesta ca „trup duhovnicesc”. este sigur că el trebuie să se împărtăşească dintr-însele în măsura în care se poate încă de pe acum. dacă firea noastră este în stare de sănătate duhovnicească. ότι όψόμεθα. prin Tainele ei. „când Hristos. 21. 1998. deoarece omul nu vede nici prin simţurile sale. Şi καθώς έστιν (aşa cum este) e o expresie bogată în sensuri pentru gândirea teologică”. nici de una intelectuală (Sf.3). iar vederea decurge din acest parcurs duhovnicesc. aşa cum arată Sf. Scrieri I. 261).”. căci „vede” cu ajutorul Duhului.3- 4). Sau.-C.au ajus la intensitatea duhovnicească a ei. Larchet. Condiţia „arătării întru slavă” a credincioşilor este foarte clar expusă aici: Hristos să fie principiul. când Dumnezeu se va arăta tuturor în Lumina Sa cea neapropiată. atunci şi voi. este orbitoare. ea le revelează întunericul spiritual în care s-au complăcut. în timp. Ceea ce nici nu s-a început măcar aici. Este o imposibilitate ca să existe o vedere viitoare a lui Hristos. nici prin inteligenţă (νους). II. ziua Domnului nu va veni niciodată. căci n.ca în oglindă” (2 Cor 3. ci de o vedere duhovnicească (πνευματική). la Parusie ni se va revela deplin ce cunoaştem şi ceea ce „privim - acum .principiu al manifestării - harul nu poate rămâne în noi imperceptibil. pentru cei care s-au făcut fiii luminii şi fiii zilei ce va să fie. ea înseamnă ieşire din existenţa istorică: taina zilei a opta. Sfântul Simeon Noul Teolog în Discursuri teologice şi etice. Termenul όρασις: nu este vorba nici de o vedere sensibilă. dar ea nu este din acestă lume. Parusia eshatologică se cuprinde anticipativ în experierea luminii dumnezeieşti. le va apărea cu totul înfricoşătoare pentru că va descoperi lucrurile lor ascunse. Therapeutique des maladies spirituelles. Noul Testament – suport de curs An I sem. I. ea este veşnică. dacă n-a existat un început în sensul acesta încă de pe acum: „dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la negrăitele bunătăţi ale veacului viitor. în lume. „Încă nu s-a arătat ce vom fi” exprimă „cunoaşterea în parte” de care vorbeşte Sf. ILIE MELNICIUC PUICA 113 . începutul descoperirilor de la sfârşit. Auzirea trimite la ascultare. Noi nu putem să nu-L simţim pe Dumnezeu. p. DR. revelarea tainelor viitoare este o expresie a faptului că Biserica. izvorul vieţii noastre. Ea se descoperă în istorie.. Trupul trebuie să devină străluminat de duh. 31).12). Harul se va face cunoscut prin bucurie. Pavel (1 Cor 13. CONF. Deisis. 3. în ziua a opta: Lumina dumnezeiască apare aici. Din această cauză. n-are cum să fie pur şi simplu o graţie a eshatologicului. Se va arăta. faptele rele.2 Dumnezeuaşa cum este El. este în raport direct cu măsura ascultării. lumină”. Sibiu. în ochii lor nepurificaţi. Momentul Parusiei este astfel telos-ul spre care se îndreaptă întreaga viaţă a credincioşilor. plinătatea căreia nu poate fi cuprinsă de această lume înainte de sfârşitul ei. atunci nu vor mai putea alege. 3. Pavel. Grigorie Palama. căldură lăuntrică. ne introduce în prezentul continuu. după Sfântul Simeon Noul Teolog. deschis experienţelor dumnezeieşti: „Ca Lumină . la angajarea pe drumul plinirii poruncilor. Triade. însă. p. desăvârşirea gnozei. pentru cei ce merg mereu în lumină. El să fie centrul ei... iar lumina se preface pentru aceştia în întuneric.

momentul arătării Domnului la Parusie va dezvălui conformitatea lor cu Persoana lui Hristos. 4. Astfel. Viaţa de comuniune este aplicabilă pentru toţi. Lumina şi iubirea se îngemănează. Ar putea fi sintetizat astfel: verificarea experienţei personale în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. 2. a necesităţii mărturisirii lor. care sunt concomitente. Ospitalitatea sa de care a dat dovadă faţă de mărturisitorii dreptei credinţe. în 2 Ioan. Conduita credinciosului. Mesia Cel făgăduit şi Fiul lui Dumnezeu. de aceea neîncetat suspină. denotă spiritul desăvârşit. manifestarea comuniunii trece prin mai multe etape. 1 In 5.2 Dar pentru cei ce au răspuns afirmativ prezenţei acestei lumini şi s-au lăsat conduşi în toate aspectele vieţii lor de strălucirea şi puritatea ei.sub care zace. Comuniunea înseamnă o respingere a asemănării cu lumea de păcat. reprezintă un test sigur al comuniunii sale cu Dumnezeu (2.2). Deci. Sf. în acelaşi timp. Concluzii O privire atentă asupra Epistolelor Sfântului Apostol Ioan conduce la descifrarea unui mesaj central. Noul Testament – suport de curs An I sem.5-2. Toată aceast lume zidită de Dumnezeu a fost copleşită de cel rău.11). Cu alte cuvinte. „umblarea” sa. asemănarea cu El. pentru ca ucenicii să ştie dacă sunt sau nu „în adevăr”. Posibilitatea biruinţei asupra răului este afirmată categoric.6: „Eu sunt Calea. In ce priveşte viaţa de comuniune cu Hristos. la fel ca întunericul şi ura. de asemenea.19: Prin lume înţelegem aici zidirea dumnezeiască . Hristos-Calea. ca atunci când boala apasă mădularul bolnav. Copii. 2. privită în aspectul ei religios-moral. Acesta. Trăirea adevărată după voia lui Hristos incumbă şi îndepărtatrea de erezie. şi ajunge la unire tainică desăvârşită prin împărtăşirea cu Sângele lui Hristos. CONF. de antihriştii care neagă venirea lui Hristos în trup (cf. care o apasă . însă niciodată invers (a Cuvântului prin experienţă). constituie un criteriu al vieţii de comuniune cu Mântuitorul Hristos. DR. orice separaţie dintre credincios şi Mântuitorul Hristos. 4. Viaţa în Hristos trebuie să înceapă cu curăţirea de păcate (1. 5. prin recunoaşterea stării de păcat. sunt extrem de sugestive şi general-valabile criteriile pe care le enunţă Sfântul Ioan. care-i face capabili de sporirea necontenită în comuniunea cu El. capabilă să deosebească duhurile (cf. Epistola a treia ne confruntă cu pilda lui Gaius. ca să umblăm după poruncile Lui. reprezentat în 1 Ioan de mărturisirea lui Hristos ca Viaţa prin excelenţă (şi trăirea credincioşilor în ea). Acestea sunt: 1. 3). oamenii şi tot ce-i pe pământ. ILIE MELNICIUC PUICA 114 .7. care şterge orice păcat. părinţi sunt cu toţii interpelaţi. ancorat deplin în „iubire” şi „adevăr”. Acesta e cel mai mare chin al făpturii dumnezeişti. ca să umblaţi întru iubire”. precum aţi auzit dintru început. descriu o traiectorie ascendentă. care „umblă întru adevăr” (v. Prietenia lumii atrage după sine îndepărtarea de Tatăl (2.2. Numai cei care arată dragoste faţă de toţi umblă cu adevărat în lumină (2. în Taina Mirungerii. indiferent de vârste.15-17). 2 In 6: „Şi aceasta este iubirea. Hristos-Adevărul (şi enunţul moral corespunzător) şi în 3 Ioan. este foarte importantă mărturisirea dreptei credinţe.12-14). aceasta este porunca.18-22) sau faptul că Iisus este Hristos. aflăm aici detaliată auto-revelarea lui Hristos din Ioan 14.3-6). creşte şi se întăreşte prin „ungerea” Duhului. Maxim Mărturisitorul explică de ce „noi cei născuţi din Dumnezeu prin Botez mai PR.pământul. 4. fără a le sprijini pe fapte). Adevărul şi Viaţa”. tineri. Ascultarea poruncilor lui Dumnezeu (nu e de ajuns să pretinzi prin cuvinte că le împlineşti.2). dar care. Exercitarea iubirii. Cf. 3. pe baza faptului că ei „cunosc” pe Dumnezeu (2. El reprezintă o imagine vie a căii creştine deplin asumate. dărâmată de cel rău.

..n. PR. DR. Dar prin aceasta. stări ce i-au devenit o deprindere. neavând încă aplecarea voii deplin desfăcută de pornirile trupeşti.). şi alta actuală. ca să se împărtăşească în mod actual de tainele cunoscute în chip dumnezeiesc. unul dă celor născuţi întreg harul înfierii. încât să fie socotită ca un alt Dumnezeu.2 putem păcătui”. Altfel este însă cu cei ce s-au împărtăşit de al doilea chip al naşterii. şi de aceea nefiind în întregime străbătută de Duhul. Duhul Sfânt cucerind întreaga aplecare a voinţei acestora. ca arvună. susţinută de voinţa umană care se supune lucrării harului: „Chipul naşterii noastre din Dumnezeu este îndoit. ceea ce Dumnezeu nu pătimeşte. (. ce pătimeşte prin har.. aplecarea voinţei s-a făcut slobodă de păcat. străbătând-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu şi Tatăl. Noul Testament – suport de curs An I sem. deosebind două etape ale acestei naşteri: una în virtualitate. ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire (s.. ca să preschimbe şi să modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu. ILIE MELNICIUC PUICA 115 .) dacă ne pregătim voinţa să primească prin cunoştinţă şi lucrarea apei şi a Duhului. celălalt le dă să aibă întreg harul în lucrare. CONF. încât să tindă liber spre Cel ce l-a născut. nu e exclus să încline spre păcat dacă vor. le-a mutat-o cu totul de pe pământ la cer.. ca să-l aibă prezent ca potenţă. Căci nu naşte Duhul o aplecare a voii fără voie. iar prin cunoaşterea adevărată şi trăită le-a transformat mintea. Cei în care se află primul chip al naşterii.. câştigând prin deprindere aptitudinea virtuţii şi a cunoştinţei şi nemaiputând să tăgăduiască ceea ce au cunoscut prin experienţă cu lucrul. ci este după fiinţă.

l -11. 4: Lc. Timpurile mesianice (ultimele mesianice (astăzi: 4. 5. Iisus este prezentat ca fiind Cel care a adus mântuirea neamurilor. 3. sunt strâns împletite: Lc.2 Cartea Faptele Apostolilor Exegeţii au ajuns la consensul că opera lucană trebuie studiată potrivit unităţii sale de stil şi vocabular. 49 // Fapte l. 51 // Fapte l. Evanghelia a treia şi cartea Faptele Apostolilor Unitatea literară a celor două volume se bazează pe trei motivaţii: . 44 -53 este corelat cu cadrul narativ din Fapte l. 1-5: Prologul cu menţionarea lui Teofil. 9 .24. 24) şi începutul Faptelor (Fapte 1). 23 . 29: Iisus alungat din cetate. 50. . 50: propovăduirea în Galileia . 15. 3.simbolic al călătoriei lui Iisus şi Pavel la Ierusalim (nume care apare de 26 de ori faţă de un total de 63 în tot Noul Testament): criteriu care apare mai clar în Evanghelie şi mai puţin clar în Fapte. 24: Ucenicii se roagă. 56: propovăduire şi vindecări. Contra Apionem: "în prima mea carte" (referindu-se la Antichităţile Iudaice).«faptele ce s-au adeverit printre noi» din prologul evangheliei (Lc. l. 2.38: genealogia urcă până la Adam. 14: 2. 21: Iisus se roagă în timpul Botezului Său. 2. Sf.Criteriile literare: Lc. . 14 . 1. Potrivit canoanelor istoriografiei elenistice. 4. Pavel).17). Noul Testament – suport de curs An I sem. 4. Alte criterii care trebuie luate în consideraţie sunt cele tematice şi mai ales paralelismele tematice: Structura Evangheliei Sfântului Luca şi a cărţii Faptele Apostolilor este paralelă. unităţii narative. 16. CONF. 8. Iisus. conflicte. 52: începutul activităţii lui Iisus l. . 16. 9-11: lista popoarelor. 14.criteriul geografic . 8. 26: favoarea poporului. 47. 1).2: cel de al doilea prolog în care este menţionat Teofil se referă şi la primul ca şi la întreaga carte scrisă în precedenţă. 32 şi Fapte 28. . 47 // Fapte l. l. 22: Duhul Sfânt coboară sub o formă 2. l. 47: începutul activităţii Bisericii. 31-8. Evanghelia după Luca Faptele Apostolilor l. 17: profeţii şi minuni. 1-4: Prologul cu menţionarea lui Teofil. Structura acestei unităţi literare poate fi determinată în baza a trei elemente structurante: .6. 1. 4. 25: propovăduirea în Ierusalim Chemarea celor Doisprezece. 4. 1-10: paraliticul vindecat în numele lui 5.11. 8: Petru Iisus acţionează prin puterea Duhului. l. 6. manifestări sensibile. 1: pregătirea. 49 // Fapte l. .40: cuvântarea 30: cuvântarea inaugurală. 17-26: Iisus vindecă un paralitic. persecuţii. 5 . Chemarea ucenicilor (Cei Şapte.finalul evangheliei.2.2. 50: Ştefan şi Pavel alungaţi. 4.începutul ("incipit") Faptelor este asemănător începutului ("incipit") celei de a II-a cărţi polemice a lui Iosif Flaviul. ILIE MELNICIUC PUICA 116 . 3. 14 . 24. 25: favoarea poporului. 24. 30.12.9. Lc. 4. 8. unitate care se referă la cele două cărţi. unităţii gândirii teologice. 3. 41-12.4 şi Fapte l.încheierea Evangheliei (cap. 1-13: venirea Duhului este însoţită de sensibilă. 14.2. Lc. 4. l . se referă la întreaga operă. 3. 2. 15: pregătirea. 7. Lc. 2. 2. DR. zile (2. 28: la începutul şi încheierea întregii opere. l . 5. plin de Duhul. Aceleaşi teme orchestrează întreaga operă.In Lc. l: darul Duhului Sfânt. PR. 21: botezul întru Duhul Sfânt. (recomandate de Lucian de Samosata). 24. 7. 21). 3. Timpurile inaugurală.21 . 58 şi 13.

28. 32: patru înfăţişări ale lui Pavel (Sinedriul. Felix. 7.43: Un centurion îl tratează pe Pavel cu favorabilă despre Iisus. l. 29 şi Ps 108. Versetul 29 al Ps 68 (traducerea românească) are asemănări cu cele spuse despre Robul lui Dumnezeu – Mesia. învierea tânărului din Nain. novăţia lui Pavel. 36: Iudeii strigă «La moarte!». 1-26.1-18 : Petru este criticat pentru legăturile că a permis unei păcătoase să-L atingă. 9-11: înălţarea (muntele. 23. la capitolele 2. Cum au înţeles apostolii acest verset este greu de spus. 19: Saducheii şi învierea. 45 . 47: Un centurion exprimă o idee 27. Citarea este prilejuită de Sfântul Apostol Petru. 1. 9.14.2 l: conflictul cu capii religioşi. 44). 1-27: împlinirea Scripturilor. DR.Lc 24.10: un 4. 63-64: Iisus este lovit de către un slujitor 23. 1-31: împlinirea Scripturilor. 25. Irod şi Pilat). Festus. 54: Iisus este arestat. 36. pe care în Evanghelia a treia uneori o modelează cu elemente proprii. 22. 27 . Pilat.50: un fariseu îl critică pe Iisus pentru 11. 26: Pavel merge la Templu. 23. În Faptele Apostolilor. 51 . pâinea. (Sinedriul. 1-48: un centurion apelează la Petru. 17: călătoria Sf. menită să argumenteze împlinirea Vechiului Testament în Hristos. 30: Pavel este arestat. Pavel la Ierusalim este menţionată de şapte ori). 23. 32: Agripa· vrea să-l elibereze pe Pavel. 7. 18: Iudeii strigă: «La moarte!». 23. 22. Limbajul este asemănător cu Is 53.25. centurion apelează la Iisus. 9. 3. 16: Pilat vrea să-1 elibereze pe Iisus. 23. 6-9: 20. Noul Testament – suport de curs An I sem. care a folosit acest psalm de implorare ca fiind unul ce se aplică duşmanilor Săi. bunăvoinţă. 7 şi 13. doi bărbaţi.17: 10.48: Iisus intră în Templu.32: Agripa îl interoghează pe Pavel cu permisiunea lui Festus. CONF. 1-8.13: patru înfăţişări ale lui Iisus 23. mai ales că textul din psalm este alăturat cu altul.20Error! Bookmark not defined. 24. 21. 27. Arhiereului 22. 23. pe care le avea cu păgânii. Agripa).31: Trei persoane declară nevi- nevinovat. 7. 1. cu apologia apostolică. Fapte 1.: „ŞI SLUJIREA LUI SĂ O IA ALTUL” Textul românesc al Scripturii prezintă referirile veterotestamentare la Ps 68. Eliberat de rigurozitatea impusă de tradiţia comună a sinopticilor. 9.19. 6-12: Pilat îl trimite pe Iisus la Irod. 3. în momentul alegerii unui înlocuitor pentru slujirea apostoliei. 4. Şi noi îl socoteam pedepsit. (menţionat de 7 ori). 11 . 3: conflictul cu capii religioşi. din Ps 108. doi bărbaţi.22: De trei ori Pilat îl declară pe Iisus 23. norul) norul) 9.39: Saducheii şi învierea. 7: „Slujirea lui să o ia altul !” J. 21-21. Sfântul Luca desăvârşeşte cateheza creştină începută prin afirmaţiile Mântuitorului despre Sine. 28: Călătoria la Ierusalim (cetatea 19. din care căzuse Iuda Iscarioteanul. care de această dată îşi exprimă năzuinţa umană. 4-5: „Dar el a luat asupră-şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. 19. 22. 21. 23. 26. 35: Pavel frânge Iisus frânge pâinea. 21. Dupont înţelege această citare ca venind din partea lui Iisus (deoarece le-a descoperit Scripturile care mărturisesc despre mesianitatea Sa . 26. Sfântul Luca prezintă evenimentele împlinite de Hristos în Ierusalim prin intermediul unor lungi cuvântări. ILIE MELNICIUC PUICA 117 . 36-43: învierea Tavitei. dar el fusese străpuns PR. 26. 13-26. 7. bătut şi chinuit de Dumnezeu. 28-36: Transfigurarea (muntele.8. 2: Pavel este lovit din porunca al Arhiereului.

Cu alte cuvinte. Astfel. Dar aceste cuvinte nu se regăsesc în psalmi. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile. evocă suferinţa deosebită a lui Iisus. Cuvintele sunt întărite de constatarea petrină. şi la acest moment Petru s-a referit în v. cine se opune lui Iisus Hristos. Acestea vor fi luate în mod separat. Fapte 2. ci înlocuirea acestuia la slujire. Psalmul 68. Deci. 20b adaugă Ps 108. în Ţarina Sângelui (Hacheldamach). zice Domnul. încât abia v. explicită: nimeni nu a dorit să locuiască acolo. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge. ca să arate că nu analiza trădării lui Iuda este necesară. voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne: sânge. Profeţia din textul psalmului se împlineşte în v. nu aici trebuie căutat evenimentul pe care Scriptura îl menţionează (cf. Scriptura nu aminteşte de înlocuirea unuia din ucenicii lui Iisus. ca semn al judecăţii celor ce fac răul şi nu cinstesc pe Stăpânul viei care a trimis Moştenitorul să culeagă roadele de la slujitorii vicleni. De aceea. Petru este fundamentată pe trei texte vechitestamentare.2 pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre”. folosind dei/. cu sau fără participarea conştientă a oamenilor. Nu doar acest psalm este citat. Versetul 16b precizează că această împlinire s-a petrecut prin venirea lui Iuda. 16b. ci expresie a calităţii sale de Judecător al lumii. Ap. iar al doilea psalm suferinţa şi profundele sentimente de părăsire a celui aflat pe cruce. Acelaşi lucru îl putem afirma şi faţă de pasajele din Ps 6. iar acea proprietate a devenit obiect al ororii. 19. planul divin. Noul Testament – suport de curs An I sem. "Iar în zilele din urmă. Chiar dacă sunt strâns unite aceste texte. CONF. sau din Lc 20. 9: „Şi slujirea lui să o ia altul”. Astfel. v. Sf. 16a) ca fiind împlinit. 18 revine la subiectul propriu-zis. Petru aminteşte ceea ce Iuda a făcut: a cumpărat un teren. De aceea. 16 din capitolul I al Faptelor Apostolilor. 14-38) Cuvântarea Sf. 17. trebuie împlinit. s-a sinucis. Predica la Cincizecime (Fapte 2. din Duhul Meu şi vor prooroci. pentru a înţelege punctarea hristologică şi semnificaţia lor în predica apostolului. Petru doreşte să arate felul cum Scriptura s-a împlinit. Necesitatea folosirii Vechiului Testament de către Apostolul Petru este pe de o parte motivată de auditoriul preponderent iudeu. Urmează v. şi de aceea prezintă personajul: „El s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus”. 20. 17-21: „VOI TURNA DIN DUHUL MEU” 17. înainte de a PR. deci nu poate fi vorba de o profeţie care să se împlinească prin trădarea şi căderea lui Iuda. Cererile lui Iisus nu pot fi înţelese ca doriri de rău pentru oameni. 20a. ILIE MELNICIUC PUICA 118 . 16. manifestat în Scriptură. va fi judecat prin cuvintele aflate în Ps 68. 18. cît mai ales de însufleţirea dată de Duhul Sfânt pentru a mărturisi pe Iisus Cel Înviat. foc şi fumegare de fum. precizează cum cuvintele psalmului 68 se împlinesc. Aceste versete au avut rol de paranteză. Petru este conştient că înlocuirea la apostolie a trădătorului Iuda nu este amintită în aceste texte. printr-un alt apostol. La v. cu ramificaţii în diaspora. prin faptul că blestemul duce la nelocuirea acelui loc. 8. urmat de citatul din psalmi. foloseşte din nou formula dei. din a Cărui jertfă pot beneficia cei ce-L vor mărturisi drept Mântuitor. 9-19. deoarece în v. tot cel ce se va opune lui Hristos va suferi. ca o remarcă incidentală la propoziţia principală din v. care debuteză cu prepoziţia oti. Primul exprimă suferinţa celui care constant este urmărit de opozanţi (în cazul Domnului Hristos de conducătorii spirituali ai iudeilor). DR. ca şi Ps 21.

printr-un şir de solicitări îndrăzneţe. De altfel. pentru textele citate din Psalmi. 26. DR. După ce a anunţat ideea învierii. declarând că frica de moarte nu L-a stăpânit pe Iisus. Făcutu-mi-ai cunoscute căile vieţii. 10 (15. dar şi de moarte. El introduce ca termen comun al textului. Numai eliberarea din frica morţii este exprimată în Faptele Apostolilor. În primul rând. legată de descrierea morţii care învăluie pe cineva. ILIE MELNICIUC PUICA 119 . Driver crede că psalmul este o expresie a superiorităţii faţă de moarte. în forma din LXX. se regăseşte şi în Fapte 2. Ps 15 este citat.Domn. căci El este de- a dreapta mea. oriunde s-ar afla Acesta. pentru a depăşi tradiţia exegetică iudaică. În acest text revărsarea Duhului şi preaslăvirea Domnului sunt termenii exprimaţi de textul din Ioil. psalmul 15 este numit ca un miktam al lui David. 5 şi 114. Revărsarea Duhului este mărturia sosirii timpului mesianic. Deci el. ”zice Domnul” şi „vor prooroci”. pentru a întări speranţele mesianice. Noul Testament – suport de curs An I sem. care aplică revărsarea Duhului asupra asistenţei prezente la sărbătoarea Cincizecimii. 49 (care se împlineşte asupra Apostolilor. Expresia eschata hemera din Fapte 2. prin inserţia expresiilor „zilele din urmă”. Căci David zice despre El: "Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad. a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui si nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea”. 1-5. putem conchide că Duhul a suflat şi asupra lui. După ce descrie pe Iisus ca fiind un ales al lui Dumnezeu. răstignit de conaţionalii săi. cu aceleaşi aluzii aflate în II Sam 22. aici este vorba de o schimbare conştientă şi interpretativă a cuvântului cheie. care cere vindecarea divină. Fapte 2. Noul Testament preia anumite puncte despre psalm din iudaism. În înviere Iisus se ridică din suferinţele morţii. făcând să devină această echivalenţă între termenii Iisus şi Kyrios o exprimare constantă a Bisericii. chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea. demonstrând că nu este vorba de o greşeală. Fapte 2. 21. 25-28. pentru a suprinde emoţia premergătoare morţii. Psalmul mai poate fi expresia celui drept. 13). Echivalenţa dintre sensurile termenilor Dumnezeu . ce substituie acelaşi text în Rom 10. 25. CONF. mai ales datorită relaţiei strânse pe care o PR. prezintă încrederea că moartea prematură nu-l va cuprinde. 31. Contextul psalmului 15 arată dorinţa psalmistului de a fi păzit în viaţă de boală şi suferinţă. aplicate la Iisus. cu înfăţişarea Ta mă vei umple de bucurie". 27. alcătuit de rabini. datorită legăturii strânse între Iisus şi Dumnezeu. în perspectiva iudeului.34. în Ierusalim. imaginea aceasta se referă la moartea lui Iisus. 30-31 25. 3. Ps 15. 28. copleşit de boală.2 veni ziua Domnului. ca miez al mesajului petrin. 6. această teamă. de acum înainte. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui". Luca păstrează ceva din teologia iudaică. 30. cea mare şi strălucită. 29 confirmă această viziune creştină. la fel ca şi Midraş-ul la Ps 16. Psalmul 15. ci şi la Ioil 3. Petru vesteşte imediat învierea cu trupul a lui Iisus Hristos. 17-18 se referă nu doar la făgăduinţa Domnului Hristos din Lc 24. De asemena psalmul este o expresie a celui ce trăieşte împreună cu Dumnezeu şi a celui ce trăieşte fără Dumnezeu. ci de o aplicare eclesială a schimbării de sens. fiind prooroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui. Astfel. Deşi Petru nu era rabin (ca Pavel. Mai înainte văzând. dar cu grijă alterează sensul unor cuvinte (kyrios de exemplu) sau întrerupe un citat la limita dorită. ca teamă înfrântă prin înviere. nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. după cum spune Scriptura. Ps 17. ca să nu mă clatin. adresate lui Dumnezeu. în calitate de primitori ai acestei făgăduinţe).39. 10). după cum reiese din titlul Psalmului.

mai ales faţă de poporul Său Israel. Predica din pridvorul lui Solomon A doua cuvântare a Sf. devine pentru creştini ideea centrală datorită căreia psalmul 15 este folosit ca un argument al învierii. amintind de a doua Sa venire: „Veţi vedea pe Fiul Omului stând de-a dreapta cu putere” (Mt 26.2 are cu Dumnezeu. putem deduce prezenţa saducheilor la cuvântarea de la PR. 11 prezintă binefacerile ce sunt revărsate asupra celui care se încrede în Domnul. care nu este lăsat pradă morţii şi stricăciunii.” Expresia: „a sta de-a dreapta lui Dumnezeu” este folosită atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". prin evitarea stricăciunii trupului ca exprimare a neschimbării fizice (după LXX). amintind de cele două firi ale Mântuitorului. 10).n. Redarea lui diafqora. 34-35 „Căci David nu s-a suit la ceruri. Dreapta lui Dumnezeu este înţeleasă ca o exprimare a majestăţii şi puterii Lui (Ex 15. Din faptul că foloseşte numai texte din Pentateuh. autorul acestor psalmi. CONF. Iisus s-a referit la această cinste a Fiului. Este programul unei propoveduiri adresate exclusiv iudeilor. Se poate formula un paralelism între proorocia lui Zaharia şi cuvântarea Sf. din TM. apoi redarea ebraicului şahat prin diafqora. dar este subliniată neputinţa morţii faţă de cel ce este iubit de Dumnezeu. mai ales prin aderarea la mărturia hristică. şi devine nădejde pentru poporul lui Dumnezeu. Această idee a iubirii de Dumnezeu. Noul Testament – suport de curs An I sem. Şederea de-a dreapta Domnului este evocată şi de Ps 109. Paralelismul este formulat pe baza descendenţei din părintele Avraam. şi este apropiat de rădăcina şavat. în vreme de necaz (Is 41. Fapte 2. 64). Dreapta Domnului este considerată ca un instrument de eliberare a poporului din mâna vrăjmaşilor (Ps 97. ce va fi aplicată de Sf. Exprimă atotputernicia lui Dumnezeu. Dreapta Domnului a întărit pe Israel la cucerirea Canaanului. B. a lui Iisus cel preaslăvit de Dumnezeu. Petru. atunci când printre ascultătorii kerigmei se află „temătorii de Dumnezeu” şi iudeii din diaspora.n accentuează ideea părăsirii în Şeol. care nu mai consideră moartea ca o pedeapsă. În Ps 44. 2). are forma nominală (substantivală) ebraică cu sens de groapă. 6. prin care Duhul exprimă moştenirea la care Israel este chemat. Ap. subliniind binecuvântarea revărsată prin Avraam asupra „părinţilor noştri”. 1. şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă voi bucura”. 1 a fost diferit înţeles în perioada Noului Testament. alterarea din LXX devine explicabilă pentru echivalenţa „neputrezire-nestricăciune”. Cele trei alterări constau din înlocuirea lui „în siguranţă” din TM cu „întru nădejde”. care va fi îmbogăţit cu elemente noi. a deveni corupt. care frecventau Templu şi într-o zi obişnuită. Ps 15. ca fiind o putrezire a trupului. Cu acest înţeles. Ps 109. adică a evitării morţii. dar el a zis: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea. ILIE MELNICIUC PUICA 120 . Auditoriul căruia i se adresează acest mesaj este format numai din iudeii pioşi.12). Ideea de înviere nu este explicit formulată în psalm. de care nu se putea bucura David. 35. DR. Verbul semitic şahat. Petru în cuvântarea din Faptele Apostolilor. afirmând: „umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta. prin care mesajul evanghelic se propovăduieşte pentru iertarea păcatelor. 11 a sta de-a dreapta împăratului constituia o cinste deosebită. stricăcios. Luca foloseşte cuvintele din LXX cu exactitate. adică trupul nu va fi doar aşezat în siguranţă ci în speranţă. Petru are loc după vindecarea slăbănogului de la pridvorul lui Solomon.

15). Fapte 3. precedate de formula introductivă: „vorbind către”. PR. 26. 14) textul din Fapte 3. Iudeilor. 25 „Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri. 19 arătând că „omul care nu va asculta de Profet. urmând metodei apologetice de prezentare a lui Hristos Cel Înviat drept Prooroc asemenea lui Moise (Deut 18. Continuând ideea despre prooroci. În citarea lucanică accentul nu cade pe „se vor binecuvânta”. Din aceste versete Apostolii consideră că şi cei care cred în Moise trebuie să asculte de Iisus. pentru „ca fiecare să se întoarcă de la răutăţile sale”. Folosirea expresiei „Dumnezeu o preaslăvit pe Fiul Său” arată identitatea lui Iisus de slujire ca „fiu” şi „slujitor”. Pe El să-L ascultaţi în toate câte vă va spune. redată prin termenul pais. În textul LXX se vorbeşte despre „omul care nu va asculta”. 13-15. Apostolii nu mai sunt aşa de virulenţi precum Mântuitorul în discuţia cu fariseii (Mt 23. ci la învierea Sa. Sfântul Petru comunică auditoriului prinderea lui Iisus din Fapte 3. 25 se apropie cel mai bine de profeţia din Gen 26. B. ILIE MELNICIUC PUICA 121 . Avem aici un citat compus din trei aluzii scripturistice. le spune că nu cunosc Scripturile şi voia lui Dumnezeu (Mt 22. aceştia prelungesc profeţia şi cu v.1. De aici rezultă că şi poporul lui Israel este chemat la această binecuvântare. pe când Apostolii extind aria ascultării la „tot sufletul”. Contextul din NT prezintă răspunsul lui Iisus la întrebarea saducheilor care nu admit învierea din morţi ca învăţătură scripturistică. în calitatea de fii ai făgăduinţei avraamice li se vesteşte mai întâi învierea lui Iisus. Acest argument scripturistic a fost caracterizat ca fiind un midraş. Este adevărat că minunea poate fi singura modalitate de obţinere a slavei. Lc 20. şi ca al doilea argument le citează din Exod 3. ci pe „întru seminţia ta”. În cuvântarea Apostolului Petru în Pridvorul lui Solomon. fapt pentru care Hristos foloseşte două elemente ce demontează mecanismul gândirii lor ireale. 6.2 Poarta Frumoasă. Aceştia au propus o analogie până la limita absurdului. Din şirul celor trei binecuvântări făcute la Avraam (Gen 22. 22-23 „Moise a zis către părinţi: "Domnul Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Prooroc ca mine. Contextul apropiat demonstrează că edoxasen nu se referă la minunea pe care tocmai o săvârşise. Fapte 3. Traducerea românească foloseşte viitorul mediu de la a nimici. 4 fiind o citare ad litteram. 18. care se depărtează de la sensul textului ebraic. Apostolii folosesc o inversare temporală a noţiunilor. Noul Testament – suport de curs An I sem. 32 şi în textele paralele de la sinoptici (Mc 12. Şi tot sufletul care nu va asculta de Proorocul Acela. completând cu formula: „să fie sacrificat din poporul său”. 13 Textul de la Exod 3. 29-30). numele lui să fie scos dintre ei”. CONF. un text care mărturiseşte învierea din morţi. va fi nimicit din popor". Repetarea cuvântului prooroc accentuează calitatea lui Iisus Cel Înviat că este asemenea lui Moise. dorind să specifice că prin prooroci se ajunge la Avraam şi la legământul încheiat cu el de Dumnezeu că „în seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului”. Joncţiunea dintre cele două versete se face prin „toate câte vă va spune” şi prin folosirea viitorului verbului a fi. 24.2. B. 6 apare citat în NT la Mt 22. alături de celelalte neamuri. 37). 28. În primul rând. Fapte 3. 29-32). DR. 4. grăind către Avraam: "şi întru seminţia ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului".

care au pactizat împotriva lui Iisus. DR. 2-53 1. ILIE MELNICIUC PUICA 122 . 10 şi par. Mc 14. Lc 1. care a fost aleasă de Dumnezeu ca piatră unghiulară a sanctuarului ceresc. Biserica din perioada apostolică a fundamentat scripturistic. 69) se vorbeşte despre David ca paidos sou („robul tău”). 11: „Acesta este piatra cea neluată în seamă de către voi.. Nu are caracteristica de piatră ultimă. termeni care au aceeaşi însemnătate. În Noul Testament expresia kefale gonias (capul unghiului) este folosit de Mc 12. Fapte 4. Nu putem înţelege pe Israel prin termenul ethne. zidarii. 27. v. 58 şi par. în templu şi prin case. iar acest fapt ne face să afirmăm că ho pais este folosit în aceste două versete cu referire la Iisus. pentru a semnala mai apoi efectul propovăduirii în rândul ascultătorilor. 5-22). sunt moduri prin care Sf. pregătind astfel înfăţişarea lor înaintea sinedriului (Fapte 4. Nu este lipsit de importanţă să remarcăm că acest bilanţ conclude nu numai ceea ce primele cinci capitole din Fapte au relatat despre activitatea Sfinţilor Apostoli în Ierusalim. În Fapte 4. 11-26). Capitolul 6 ne prezintă împrejurările instituirii Celor Şapte (vv. pe acest psalm. care a ajuns în capul unghiului”. slujitorul Tău. Fapte 4. 25 (cf.. acesta este laoi. 18). ca produs. Noul Testament – suport de curs An I sem. prin folosirea lui Ebed-Yahve. 25: „Care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David. grupată generic sub numele ethne. 1-6). Predica Sfântului Ştefan Fapte 7. în Fapte 6. CONF. prezentând astfel cititorului persoana Sfântului Ştefan. rostită în faţa mulţimii adunate sub porticul lui Solomon (Fapte 3. Contextul narativ După ce se referă la cuvântarea Apostolului Petru. Cel răstignit este piatra înlăturată. încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei». identificând astfel pe Iisus cu Hristos din v. sensurile cuvântului „neamuri” se referă la Pilat şi Irod. 7. 25-27 citarea Ps 2. care prin înviere este aşezată de Dumnezeu în templul ceresc (Fapte 4. 27. cf. cu aplicare la Hristos Iisus. ci ca Ziditor al noului templu (cf. B. Luca prezintă pr Mântuitorul Hristos ca Rob al lui Dumnezeu. În aceste texte Domnul se aseamănă cu piatra. deoarece sub influenţa LXX. 42). Termenul laoi este folosit la plural. Mai mult. 7 întâlnim un sumar narativ care trebuie corelat cu cel din finalul capitolului 5: «Şi toată ziua. ci şi tot ceea ce cartea Faptelor a vrut să ne spună în legătură cu propovăduirea Evangheliei în PR. fără a se înţelege mai multe popoare. fiind citată din LXX.4. Rezultatul acestei activităţi este sintetizat în sumarul narativ din Fapte 6. Opoziţia faţă de Domnul şi de Unsul Său. 11. 11). ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile si popoarele au cugetat cele deşarte? În Fapte 4. În Fapte 4. despre care intenţionează să relateze în cele ce urmează.27 foloseşte expresia on echrisas („pe care l-ai uns”). Fapte 4. ca descendent din David. Luca istoriseşte imediat arestarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan (Fapte 4. nu încetau să înveţe şi să binevestească pe Hristos Iisus» (Fapte 5. 1-3). 1 pune în paralelă termenii ethne şi laoi.2 Folosirea lui ai patriai este o paralelă „la părinţii noştri” accentuându-se egalitatea neamurilor şi a poporului evreu în dobândirea mântuirii. Sf. După cum reiese din v. Luca exprimă patimile lui Iisus. I Pt 2. 7: «Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea. aruncată de ziditori. Sf. şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim. 26. Mt 16. C. pentru a-şi exprima utilitatea la Parusie. comparativ cu lumea din afara sa. realitatea morţii şi învierii lui Iisus.

14). şi care pierduse templul. refractar propovăduirii creştine. 24b). şi 3. 13). ca entitate socio-religioasă. înălţat întru slava Tatălui (Fapte 7. aceasta o face din perspectiva purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Fapte 8. Sunt acuzaţii noi. este cuvântarea cea mai lungă din cartea Faptelor. Sfântul Luca. Martiriul Sf. Sf. «nu încetează de a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii» (6. Luca evidenţiază din nou neputinţa adversarilor creştinismului (Fapte 6. care până în acest moment al naraţiunii lucane nu fuseseră lansate împotriva Celor Doisprezece Apostoli sau a altor creştini. 47. Istoria Sfântului Ştefan constituie cel de al treilea episod de persecuţie. 55). Cuvântarea Sfântului Ştefan asumă tonul unui adevărat rechizitoriu.4) şi străbat Palestina. în epoca în care scrie Sfântul Luca. Luca. 7. 4. prin cuvântarea pusă pe buzele Sfântului Ştefan. Este important ca cititorul creştin să ştie că distrugerea templului. activitatea misionară a Apostolilor.2 Ierusalim. Fapte 1. Pentru teologul şi istoricul Luca. în primul rând. Vrea să fie mai de grabă o cuvântare de apărare. Martiriul Sfântului Ştefan încheie prima etapă a programului misionar stabilit de Mântuitorul înviat Apostolilor Săi. Începând cu capitolul 8. şi se desfăşoară înaintea sinedriului. nu a avut consecinţe pentru credinţa creştină: «Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti» (Fapte 7. rostită de un personaj secundar al cărţii Faptelor. DR. Istoria Sfântului Ştefan se bazează pe tradiţia martiriului său şi este relatată de Sf. conţinutul este neaşteptat. În această trecere în revistă a istoriei lui Israel lipsesc etape importante precum cea a Judecătorilor. Această istorie este structurată după cum urmează: o cuvântare centrală (Fapte 7. se desfăşoară în afara Ierusalimului.8. în contrast cu neascultarea acestuia din urmă. persecuţia are un caracter procesual şi judiciar. mort şi înviat. 1a. susţine că «Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise» (6. 48). PR. 10 cf. 1. 17-43). Noul Testament – suport de curs An I sem. 17-41). Tema templului este abordată de această dată de Sf. chiar dacă. propovăduind mesajul Mântuitorului Hristos. 51-53). Acest itinerariu istoric se încheie printr-o acuzaţie dură a Sfântului Ştefan la adresa iudeilor (vv. ci în cer. 1a). de către un elenist. unde se află Mântuitorul Hristos. 54 . dezvoltă tema templului din Ierusalim. Ştefan provoacă o schimbare totală a perspectivei: creştinii din Ierusalim se împrăştie (cf. nu răspunde la toate acuzaţiile. ea constituind un element important în cuvântul atribuit Sfântului Ştefan. descrisă de cartea Faptelor. 1-21 şi 5. neascultarea iudeilor şi distrugerea templului sunt evenimente corelate între ele. în continuitate cu cele două precedente (Fapte 4. însă parcurgându-le în baza unei perspective cu totul particulare: istoria lui Dumnezeu cu Avraam (vv. cerându-le să înceapă activitatea lor mărturisitoare din Ierusalim (Lc 24. 11). Biserica se confrunta cu un iudaism palestinian. 14. 2-8). 44-50). chiar dacă este adresată iudeilor. 7 . Această cuvântare. istoria lui Dumnezeu cu Moise (vv. «L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu» (6. Acuzaţiile aduse Sfântului Ştefan de către membrii sinedriului sunt trei: l. în realitate. a regilor Saul. 9-16). acest simbol al identităţii şi spiritualităţii iudaice. 2. David şi a monarhiei. moartea Mântuitorului Hristos. CONF. acuzatul scoate în evidenţă unele etape din trecutul istoric al lui Israel. 5. Şi în acest caz. cortul mărturiei şi construirea templului (vv. 2-53) inserată între două secţiuni narative: procesul Sfântului Ştefan (Fapte 6. ILIE MELNICIUC PUICA 123 . 8).8. Date fiind împrejurările. unul dintre cei care fuseseră destinaţi să «slujească la mese». prezintă câteva caracteristici. Luca în secţiunea Fapte 6. un iudaism care era legat de practicarea Torei. Un alt aspect al acestei cuvântări îl constituie absenţa kerygmei hristologice. 8-15) şi martiriul lui (Fapte 7. istoria lui Dumnezeu cu Iosif (vv. motiv prezent din v.

au sugerat următoarele stadii de dezvoltare: 1. probabil. DR.35.2 Cuvântarea Sfântului Ştefan poate fi considerată: a) o cuvântare istorică sau apologetică. istoria faptelor. din Tradiţia Bisericii din Antiohia.37. fapt care reiese din asemănările pe care le are cu omiliile sinagogale. textul este împărţit în patru părţi: 1. Indiciile dezvoltării stratificate ale acestui text pot să fie oferite de modalităţile sale. deşi poate fi foarte interesantă. dintr-o tradiţie parenetic- deuteronomistă.33-34. 34-35). cred că trebuie considerată a fi o cuvântare misionară. narativ- declamatoriu). evident diferite.25. sumarul istoric. Nu voi aprofunda problema izvoarelor. ILIE MELNICIUC PUICA 124 . tipică celor rostite într-o sinagogă.37). a amplificat-o cu trăsături polemice şi a inserat-o în relatarea martiriului Sfântului Ştefan. 47-51. potrivit acestui exeget. 2a) şi un epilog (vv. adăugarea mustrărilor cu caracter penitenţial. b) o cuvântare didactică. 39-42a şi 51-53. pe linia lui Dibelius. un fel de targum (o parafrază la textul biblic). considerat o unitate literară. 22.43). de schimbările de ton (senin-polemic. Sf. după cum au fost strămoşii lor în vechime. prin intervenţia unor comentatori creştini pre-lucani. sau cu midraş-urile.50). 48b-50). 2 . deoarece prezintă o rememorare foarte concisă a istoriei lui Israel. când prin citări formale (vv. Dar cel mai potrivit. 2. până la zidirea Templul lui Solomon (vv.43. 9 -16). 4. cuvântarea provine dintr-o predică sinagogală care nara istoria lui Israel. c) şi o cuvântare de acuză.35. 17 . Biblistul Dibelius a dat o orientare nouă în cercetarea actuală. introduse în scrierile Sfântului Luca şi comentate potrivit celor mai ample rezonanţe ale istoriei sale. 13. 42- 43. cuvântarea este considerată ca fiind alcătuită de Sfântul Luca pe baza unor surse documentare provenind. deoarece interpretează Scripturile pentru autorităţile religioase iudaice care-l ascultau. rămâne totuşi la un nivel destul de ipotetic. 3. 5. istoria lui Avraam (vv. sau comentariile legate de istoria biblică. CONF. 51-53). când printr-o tipologie studiată (vv. Noul Testament – suport de curs An I sem. când prin citări cuvânt cu cuvânt (vv. tipologia profetului mozaic întărită de citările formale din Vechiul Testament (vv. 44). s-a căutat să se traseze diferitele etape ale formării sale. descriind reacţia aceluiaşi Israel antic la iniţiativele întreprinse de Dumnezeu în favoarea sa. 3. preluat dintr-un model folosit în sinagogile elenistice. 6-7. în baza regulilor retoricii. care erau respectate în arta oratorică a antichităţii clasice. concentrate în vv. reflectată. deoarece îi vizează pe cei care-l ascultă ca unii care «pururi stau împotriva Duhului Sfânt» şi sunt intoleranţi faţă de profeţii trimişi lor.27. În forma sa actuală. în stil deuteronomic.8). 38. Tensiunile PR. Jumătate din cuvântare se constituie apoi într-un atac la adresa cultului adus la templu (şi implicit asupra încălcării legii vv. între un prolog (v. în cuvintele obişnuite ale Mântuitorului (Lc 11. care. 2. Luca a adaptat-o. şi derivate. 2. Ţinând seama de tensiunile literare. de a folosi Vechiul Testament în versiunea Septuagintei: când într-o liberă sinteză narativă. 48-50). 3. 44 . istoria lui Moise (vv. 42b . istoria lui Iosif (vv.40).32. în cea mai mare parte a cazurilor. Problema distincţiei între tradiţie şi redactarea textului a primit răspunsuri diferite din partea cercetătorilor. Textul şi structura sa Comentatorii subîmpart sau structurează textul cuvântării Sfântului Ştefan în diferite feluri. Cercetătorii. Există exegeţi care propun o structurare a textului. care încep cu ridicarea Cortului Mărturiei în pustiu. de altfel.

a unei serii de evenimente din trecutul lui Israel. precum şi dintre cuvântare şi celelalte părţi ale cărţii. ci ca indicii ale unor surse documentare sau etape noi în istoria stratificării şi formării textului.53): o acuzaţie violentă. cea de a doua parte prezintă istoria faptelor de la ridicarea Cortului în pustie până la zidirea Templului (vv. fără să prezinte indicii ale unor surse documentare. această cuvântare este cea mai lungă. 51 .4 şi 30 . tocmai o dată cu martiriul Sf. Se renunţă astfel la căutarea unor trăsături ale teologiei elenistice caracteristice grupului Sfântului Ştefan. Noul Testament – suport de curs An I sem.17 . distrugerea templului şi creşterea unui nou popor al lui Dumnezeu. 1a. J. schimbarea tonului nu mai sunt văzute ca o ruptură în urzeala expunerii. 35-43). Există două părţi. 9 . Noul popor al lui Dumnezeu dobândeşte o dimensiune care o va depăşi pe cea a Israelului istoric. Iar din perspectiva cărţii Faptele Apostolilor. 3. peroratio (vv. Sf. ILIE MELNICIUC PUICA 125 . Intenţia principală a Sfântului Luca este aceea de a expune cititorului propriile idei. 2a. vv. prin intermediul lui Moise. vv. îl constituie vv. De aici şi importanţa acordată templului: el simbolizează prezenţa prin excelenţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. 35-50). 35 este un verset de tranziţie şi introduce argumentatio (vv. CONF. Scriind după anul 70 şi expunându-şi ideile în lumina istoriei lui Israel în cheie deuteronomistă. Intenţia principală a redactorului care a alcătuit cuvântarea nu trebuie căutată în planul istoric: Sf. cât şi păgânii. cu un cuvânt al lui Dumnezeu: lucrarea lui Dumnezeu. care se încheie fiecare. Distrugerea tempului a constituit semnul că Dumnezeu nu mai locuieşte într-o casă făcută din pietre: semn deci al faptului că iudaismul a fost depăşit ca entitate închisă în ea însăşi. Dupont împarte textul cuvântării astfel: 1. potrivit lui Dupont. ceea ce presupune însă dezbinarea lui Israel însuşi.2 literare. caracteristică stilului unei narratio. v. 2 . limitat de propriile graniţe geografice şi religioase. într-o astfel de analiză sunt subliniate numeroasele corespondenţe stilistice şi tematice dintre cuvântare şi contextul în care este inserată.34). Ştefan începe iradierea şi propovăduirea Evangheliei în afara hotarelor Cetăţii Sfinte.34): expunerea este plasată între două teofanii (vv. 23-43. şi deci identitatea lui Israel ca popor al lui Dumnezeu. şi sunt evidenţiate caracteristicile teologiei Sfântului Luca. şi cu atât mai puţin să reproducă cuvântarea reală a Sfântului Ştefan (chiar dacă aminteşte prezenţa lui Saul) sau să se folosească de vreo tehnică narativă ca să-l facă pe protagonist să-şi asume apărarea în faţa acuzaţiilor aduse de martorii mincinoşi. al cărei scop este acela de a convinge auditoriul. El urmăreşte să capteze simpatia ascultătorilor. este o relatare obiectivă. cf. În mod indirect. DR. Exordiul iniţial este foarte scurt şi constă din primele cuvinte ale Sfântului Ştefan în v. Luca interpretează din punct de vedere creştin experienţa Bisericii în relaţie cu poporul ales.43) Istoria evenimentelor care încep cu ridicarea Cortului Mărturiei în pustiu până la PR. care schiţează planul lui Dumnezeu (v. Sf. se izbeşte de neascultarea şi nesupunerea lui Israel (vv. Considerată o creaţie literară specific lucanică. făcând o incursiune în istoria poporului evreu de la Avraam până la Hristos. 44 . din care fac parte atât iudeii. 6-7. Luca vede în distrugerea templului din Ierusalim confirmarea legitimităţii misiunii universale a Bisericii. Punctul focalizator al cuvântării. 2. trecând cu uşurinţă peste perioada David . 44-50).Solomon.16) Istoria lui Moise (vv. v. Narratio (vv. 7b.50). 2b . cf. Din punct de vedere logic. la rândul ei. Luca nu vrea să se refere la teologia eleniştilor. Istoria lui Avraam (vv. El vede o legătură între moartea lui Iisus. 2-8) Istoria lui Iosif (vv. ca treceri de la un moment oratoric la altul.

în particular. 22-23 şi 7. templul şi Legea mozaică şi-au împlinit rolul lor. cât şi templul trebuie considerate. Interpretarea pe care Sfântul Ştefan o face istoriei biblice seamănă cu ceea ce teologii numesc progresul dumnezeieştii revelaţii: Legea mozaică. pe care Vechiul Testament o ilustrează şi o prefigurează şi care acum şi-a atins desăvârşirea prin venirea Profetului cel Mare. 44 . Pavel (cf. Analiza mesajului Conţinutul acestei cuvântări. Atât Legea. 5-9. O dată cu proclamarea Evangheliei. s-a produs şi un nou început în istoria mântuirii. cuvântarea se dovedeşte a fi un montaj abil de expresii biblice. Ele au avut o valoare prefigurativă. cf. şi datorită noului mod de a interpreta Scripturile ebraice ale Vechiului Testament. Fapte 3. Ştefan ca realităţi incomplete în ele însele. Gal 4.50) Epilog (vv.31). când în lumina «noului legământ» se doreşte recuperarea sensului (potrivit dublei accepţiuni de însemnătate şi orientare) «vechiului legământ». au rolul de a prefigura şi pregăti realităţi viitoare. De aceea mă voi mulţumi să urmez modul linear al expunerii textului. 12). 1 şi v. 51 . Din această perspectivă. Distrugerea templului şi a «datinilor» (cf. este acela de a interpreta schimbarea care s-a produs în istoria creştinismului primar. ci în cadrul planului lui Dumnezeu. precum şi rolul Legii de a fi «pedagog către Hristos» au evidenţiat şi faptul că s-a încheiat rolul «bătrânilor şi al cărturarilor» (6. De aceea. izolate şi aproape personificate. nu în ele însele. scoase din cărţile care vorbesc despre aceste personaje. vremelnice şi deci destinate să ia sfârşit. care subînţelege o instanţă pedagogică. îl viza pe Hristos. 6. templul. kairos-ul lui Dumnezeu. potrivit contextului în care este plasată. DR. Această viziune a Sfântului Ştefan este consonantă cu interpretarea Vechiului Testament dată şi de Sf. asemenea lui Moise (Deut 18. 21 . Sfântul Ştefan interpretează istoria biblică şi din perspectiva necredinţei lui Israel faţă de Dumnezeu şi a neascultării faţă de Legea lui Moise. ILIE MELNICIUC PUICA 126 . a preoţiei mozaice. ziua mântuirii. «Hristos a venit ca Arhiereu al bunătăţilor vitoare».53) 3. sunt evaluate de Sf. 23) şi-au îndeplinit rolul lor. cu atât mai mult cu cât «primul legământ». 15. precum şi al sinedriului. potrivit revelaţiei. a cultului. tipologică. Noul Testament – suport de curs An I sem. ţara făgăduinţei. despre care vorbeşte Vechiul Testament. cu prima parte a Epistolei către Evrei (Evr 1. Sfântul Ştefan vrea să sublinieze că prin venirea lui Hristos. Cine nu intră în această logică ajunge să închidă în ea însăşi orice posibilitate de înţelegere a ceea ce prin intermediul Legii şi al templului Dumnezeu voia să descopere. în secvenţa celor două momente (Vechiul şi Noul Testament) şi a celor două moduri (de la typos la antitypos). 14b) care erau legate de el. necesită o mai mare atenţie datorită problemelor pe care le ridică exegeza textului. Cine crede precum el în Hristos participă la istoria mântuirii. potrivit ritmurilor unei revelaţii progresive.2 zidirea Templul lui Solomon (vv. ajunge să materializeze instituţii care. în care este recunoscută valoarea prefigurativă a lui Moise. cu scopul de a atrage atenţia asupra a ceea ce templul şi Legea înseamnă înaintea lui Dumnezeu. încercând să subliniez elementele fundamentale ale interpretării critice a «istoriei părinţilor» pe care Sfântul Ştefan o propune membrilor sinedriului. care ocupă aproximativ 5% din textul cărţii Faptele Apostolilor. ajunge să nu mai reuşească să recunoască momentul potrivit. a jertfelor rituale. CONF. Rolul acestei cuvântări. însă. 37). în prezent. Această dinamică trebuie avută în consideraţie când se are în vedere raportul dintre Vechiul şi Noul Testament. iar «chipurile celor din ceruri» (Evr 9. PR. care să le desăvârşească însemnătatea. a templului. 10). deoarece au vorbit despre Hristos. pe care se întemeia adevărul lor.

deşi din Exod 3.care nu se găseşte în textul de la Gen 12.Avraam primeşte chemarea de a părăsi ţara natală mai înainte de a locui în Haran. Dumnezeu dă legământul tăierii împrejur. 3).. 31-12. care precede pe cea a stabilirii în pământul făgăduinţei. ca semn al alegerii poporului evreu prin ascultarea lui Avraam (v. în Speeches in Acts evidenţiază.. 5. Noul Testament – suport de curs An I sem. invitându-l la un exod. deşi din Gen 11. 4a). după planul divin (vv. şi care era slujirea sau cultul care se aştepta de la el în faţa neamurilor păgâne. 1 Pt 3. Scopul acestei rememorări istorice este acela de a ilumina situaţia în care se afla poporul ales de Dumnezeu (legea sa). 3. când se afla în Mesopotamia. după cum indică schimbarea numelui său (Gen 17. Acest periplu scripturistic cuprinde unele erori istorice. 1 reise că localitatea Haran este locul revelaţiei verbale a lui Dumnezeu. Chemarea lui Avraam deschide tema exodului. acesta din urmă face o incursiune în istoria «părinţilor». într-o ţară păgână. 3: „VINO ÎN PĂMÂNTUL PE CARE ŢI-L VOI ARĂTA” Cuvântarea Sfântului Arhidiacon Ştefan prezintă chemarea lui Avraam din pământul Haran pentru a moşteni Canaanul.Urmaşilor lui Avraam li se promite un cult adus lui Dumnezeu „în acest loc” (Fapte 7. Avraam nu avea fii când Dumnezeu i S-a revelat. Ştefan începe nararea istoriei mântuirii cu momentul teofaniei şi chemării lui Avraam de către «Dumnezeul slavei». Pentru fiecare creştin care vrea să depăşească ideologia religioasă. 2-8) Când arhiereul îi porunceşte Sfântului Ştefan să răspundă acuzaţiilor aduse. dintre cele cinci elemente principale ale predicii. deşi el a cumpărat peştera Macpela aflată la Hebron (cf. 4b-5). ieşirea din ceea ce ne robeşte pe fiecare. datorate intenţiei sintetizatoare a lui Ştefan. acestea stau şi la baza raportului lui Israel cu Dumnezeu. 9). mai apoi. Arhidiaconul nu mai aminteşte numele lui Avraam (prezentat la Fapte 7. DR. 8a). Supunerea sau ascultarea lui Avraam (v. 15) constă în a relata istoria experienţei cunoaşterii lui Dumnezeu. Profeţia privind robia în Egipt şi călătoria eliberaţilor. 2) care este înlocuit cu pronumele demonstrativ „pe el”. 7). care are rolul de a atrage atenţia şi simpatia ascultătorilor.L. şi-l invită spre ţara locuită actualmente de poporul lui Israel: «Ieşi din pământul tău.iertare. Aceste erori sunt: . SOARDES. Fapte 7. 2a.!» (v. 2. Sf. pentru a scoate în evidenţă legătura care a existat dintru început între Dumnezeu şi poporul său. 4. Chemarea lui Avraam de către Dumnezeu (vv. şi. 2c-3). Iniţiativa îi aparţine «Dumnezeului slavei» Care S-a revelat lui Avraam.2 Istoria lui Avraam (vv. CONF. Abia Iacob va cumpăra ţarină la PR. După exordiul din v. diferenţa fiind locativul „vino” . raportul între Dumnezeu şi Avraam (vv. Versetul 3 subliniază actualitatea invitaţiei: această ieşire trebuie să se realizeze şi astăzi. El trebui să facă un pas: să iasă din ale sale şi să renunţe la tot ceea ce îl reţinea în Mesopotamia. . M. al Bisericii cu Hristos. Experienţa legăturii omului cu Dumnezeu se întemeiază pe trei puncte fundamentale: legământ -păcat . sau poate tendinţei retorice lucane de a parafraza unele texte scripturistice dense. 4-5). cu perspectiva de a ajunge într-o ţară pe care i-o făgăduieşte. . 1. Este necesară depăşirea propriilor scheme mentale. Citatul preluat din Ştefan este aproape identic cu cel din LXX. 12 reiese că promisiunea este adresată lui Moise. 2-8a) făcând referire la: 1. Strămutarea la poruncă divină în pământul făgăduinţei (vv. Gen 25. ILIE MELNICIUC PUICA 127 . 6-7).Avraam este numit cumpărătorul locului de înmormântare de la Sichem. însă Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni «tată a mulţime de neamuri». modul cel mai potrivit pentru a da răspuns celor care-i cer socoteală despre nădejdea sa (cf.

Luca plasează substantivul înaintea numeralului . pe muntele Horeb: «vă veţi închina lui Dumnezeu în muntele acesta». care veneau să se închine lui Dumnezeu «în locul acesta». ivdi. Un exod care era prevăzut. fără nici o proprietate.ani patru sute. devenind un itinerant. Gen 11. adică în templul din Ierusalim. În acest text se aminteşte numeralul patru sute. Textul Faptelor spune «în locul acesta» (7. 5). Pentru a sublinia importanţa conţinutului versetului 7. 32. 12. 4. pe care a deţinut-o numai la nivel de promisiune. 15. tipic lucană: Avraam nu este considerat modelul omului credincios. 2. omitând pe Iacob şi pe Iosif. Făgăduinţa lui Dumnezeu se referea atât la pământ. Motivaţia făgăduinţei pentru urmaşi este subliniată de Sfântul Ştefan ca prefigurare a aşteptării unui copil (Fapte 7. deja este pre- anunţat rolul lui Moise potrivit planului dumnezeiesc.2 Sichem de la fiii lui Efron Heteul. 32). Descendenţii lui Avraam vor locui în pământ străin. de fapt. urmat de substantivul ani. 7). însă Avraam a rămas un străin în acea ţară. Tatăl său. 22 numără 70 de persoane (incluzând pe Iacob şi pe Iosif cu cei doi fii ai săi). Deci «făgăduinţa» lui Dumnezeu a fost făcută lui Avraam în vremea peregrinării acestuia. ca pe Dumnezeu să -L «slujească în locul acesta». Diaconul Ştefan consideră eronat că acest loc este situat între Egipt şi Canaan (Fapte 7. Textul masoretic la Gen 46. 27 şi Exod 1. 7 observăm o schimbare adusă citării din Exod 3. aluzie la plăgile şi pedepsele prin care i-a constrâns pe egipteni ca să-i lase pe evrei să iasă din ţara robiei. 4b fără a mai specifica „şederea pe vecie” acolo. nici descendenţă proprie. 3. 27. DR. aşadar. cât şi la descendenţă. Avraam lasă pământul său. 7). 13 în care se produc următoarele modificări: 1. Patriarhul se află la originea istoriei mântuirii şi este prezentat în această dimensiune istorică. deoarece Dumnezeu nu şi-a uitat făgăduinţa. care este confundat cu fiii lui Emor. care foloseşte persoana a doua singular este transpus la Luca prin persoana a III-a singular. unde Dumnezeu îi zice lui Moise. ILIE MELNICIUC PUICA 128 . fără casă) pentru a fluentiza textul. De asemenea textul din Gen 15. 4). Aluzia veterotestamentară este combinată cu un citat biblic din Gen 15. Cititorul înţelege astfel că slujirea şi cultul adus lui Dumnezeu nu sunt legate de un loc determinat. adică în Egipt. După ce se aminteşte făgăduinţa făcută lui Avraam privind Ţara Sfântă urmează o scurtă prezentare a vieţii lui Iacob şi Iosif. însă ea a început să se contureze începând cu naşterea lui Isaac.a|. Noul Testament – suport de curs An I sem. Luca îi atribuie lui Dumnezeu însuşi hotărârea de a judeca Egiptul. nu a primit nici o moştenire personală în ţara Canaanului: «. Peregrinarea Iui Avraam constituia un motiv important pentru iudeii din diaspora. Sfântul Luca creionează în această primă secţiune chipul lui Avraam.nici o palmă de pământ» (v. 5. Exod 1. chiar PR. Deut 10. potrivit propriei sale viziuni teologice. Sf. Viitorul e. Avraam nu avea nici ţară. 400 de ani. Avraam. prin intermediul căruia Avraam a devenit părintele «patriarhilor» şi al unei «descendenţe» numeroase. folosind o licenţă poetică. Când făgăduinţa i-a fost făcută. pe când LXX la Gen 46. 5-6: „URMAŞII LUI VOR FI STRĂINI ÎN PĂMÂNT STRĂIN” Arhidiaconul Ştefan continuă relatarea peregrinării lui Avraam până la Ţara Sfântă subliniind că nu a primit moştenirea pământului de acolo. CONF. Sfântul Luca omite verbul tapeinw.stai apare în textul lucanic înaintea lui paroikon (călător. 5 aminteşte de 75 de persoane. iar aici va fi îngropat Iosif (Iosua 24. murise în Haran. când încă nu se stabilise în Canaan (cf. Textul face aluzie la Gen 48. care este făgăduită de Dumnezeu urmaşilor lui. „oferindu- i” acestuia nouă fii în loc de doi. 5). 13. În v.a| este înlocuit cu avllotri. Fapte 7.

Datorită poziţiei sale. 9. Ştefan afirmă că pe Iosif «l-au vândut în Egipt» (v. Gen 37 . şi totuşi nu întru totul. însoţit de 75 de persoane. este văzut de Sf. Istoria lui Iosif (vv. Merită remarcată importanţa acordată de autor Egiptului. Numele său înseamnă «cel ce creşte» (cf. ci ca să vină în Egipt. El simbolizează creşterea poporului (v. un fel de reformator al sistemului agricol (cf. Sf. care l-a numit guvernator al Egiptului şi al casei sale.21. şi în care fuseseră înmormântaţi Sara. însă potrivit textului din Gen 50. 7-13. după cucerirea Canaanului. chiar dacă trecător. el s-a bucurat de recunoaşterea Faraonului. pe care cititorul creştin o poate intui: Iosif. Se conturează aici o interpretare tipologică. Iosif.22). în apropiere de Hebron (Gen 23). Exod 1. 7). în peştera din Macpela. precum şi administratorul general pe probleme alimentare. iar acolo. Versetele 15 şi 16 sunt surprinzătoare. Gen 17. Sf. plin de har şi înţelepciune. în ţară străină. Avraam şi Isaac. La fel ca darul pământului. cf. 40-44). Luca în mod pozitiv.2 dacă ascultarea sa este presupusă. Circumcizia. Gen 39. prin care sunt reafirmate făgăduinţele legate de descendenţa sa şi de cultul pe care va trebui să-l aducă lui Dumnezeu «în locul acesta» (v. însă Dumnezeu «i-a dat har şi înţelepciune» (v. a reuşit să garanteze supravieţuirea «neamului său» (v. 10-14).50). Iosif salvatorul fraţilor săi nerecunoscători. chiar şi în condiţia sa de sclav şi prizonier. ca semn al fecundităţii legate de circumcizie. Gen 45. 13. 31). şi ritul circumciziei. 16). în Iosua 24. v. «au fost strămutaţi la Sichem şi au fost puşi în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preţ de argint. Gen 37. salvându-l de la «foamete». S. în timpul foametei. Gen 49. 27-28). Sfântul Ştefan afirmă: când părinţii noştri au murit. cf. iar adevăratul cult nu poate fi limitat la zona templului din Ierusalim. ca «Stăpânitor si Mântuitor» (Fapte 5. posibilă în Biserică: ţara făgăduinţei trebuie să includă toate neamurile (legitimarea misiunii în afara Palestinei). Iacob. 9-16) Cuvântarea îşi continuă naraţia (narratio) printr-o secvenţă dedicată lui Iosif. Ştefan rezumă înaintea membrilor sinedriului istoria lui Iosif şi a fraţilor săi (cf. Ştefan pare să amestece cele două tradiţii. 51). l-a invidiat pentru că «Dumnezeu era cu el» (v. de la fiii lui Emor. deoarece combină două tradiţii despre locul mormintelor patriarhilor. Iacov. 10). de fapt. el este depozitarul făgăduinţelor dumnezeieşti pentru urmaşii săi. «a coborât în Egipt» (Gen 46. 16). Relatarea din cartea Genezei acordă o importanţă particulară tradiţiei despre înmormântarea patriarhilor: dobândirea unui mormânt constituie un zălog al viitoarei posedări a pământului care fusese făgăduit de Dumnezeu şi în care descendenţii lui Avraam nu sunt decât nişte nomazi străini. în Sichem» (v. osemintele lui Iosif au fost PR. făgăduinţe care se împlinesc puţin câte puţin în istorie. DR. fără să citeze un text anume. pe care Avraam o cumpărase de la Efron hititul. într-o ţară străină. Legasse consideră că exegeza nu trebuie să vadă aici o aluzie hristologică şi să nu accentueze rolul de salvator al lui Iosif. al templului. CONF. care se înmulţea cu repeziciune într-o ţară străină (cf. constituie semnul legământului cu Dumnezeu şi al identităţii israeliţilor ca fii ai lui Avraam. nu este oare o prefigurare a lui Hristos? Este astfel insinuat de către autor rolul lui Iisus. Iosif «s-a suit» să-l îngroape pe tatăl său. cf. sau tăierea împrejur. 9. 10) înaintea Faraonului. ca ţară care oferă ospitalitate şi protecţie lui Israel într-un moment de suferinţă. Sf. 8. cf. probabil că dintr-o perspectivă universalistă apropiată de cea descrisă de Isaia în 19. că.24).22. 32 se istoriseşte. Iosif apare imediat ca un om contestat. 6- 7). 2. Ea a devenit factorul vizibil al continuităţii istorice şi a fost transmisă din generaţie în generaţie. Răul stă în «netăierea împrejur a inimii» (cf. înălţat de-a dreapta Tatălui. ILIE MELNICIUC PUICA 129 . deoarece se deschid unui orizont de desăvârşire. Dumnezeu însă i-a dat lui Avraam «legământul tăierii împrejur» (v. Gen 41. 5-7). toţi descendenţii lui Avraam. 18 .pentru că Iosif nu a intervenit ca să-i salveze de la foamete pe ai săi. 17). precum Avraam (Gen 12.3. Noul Testament – suport de curs An I sem. pe care fraţii săi l-au renegat din cauza «geloziei». universală şi definitivă.

18: „S-A RIDICAT PESTE EGIPT ALT REGE” Acest text este preluat integral. 25. ce l-a determinat pe Sfântul Luca să se folosească de o tradiţie samariteană. unde Iosua. Această structură retorică evidenţiază rolul v. CONF. ci în pământul acelei Samarii. 30- 35). a convocat triburile lui Israel pentru a încheia legământul de la Sichem. Instalarea sa într-un pământ care aparţine altora constituie semnul marii diaspore. Pare mai de grabă că localizarea la Sichem a mormântului tuturor patriarhilor. care descriu creşterea poporului lui Israel în Egipt. Trebuie evidenţiate unele elemente: «poporul a crescut şi s-a înmulţit» (v. 8. şi care se distinge faţă de narratio prin schimbarea stilului şi tonului. care introduce prima parte a argumentării (argumentaţia) (vv. Intenţia Sfântului Luca. «în partea de ţarină pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor». Perioada egipteană (vv. Avem PR. Şi de aici reiese interesul deosebit al Sfântului Luca de a relata istoria omenirii ca un continuu exod.43) Istoria lui Moise constituie partea principală şi centrală a cuvântării şi ea poate fi subîmpărţită în trei părţi. 6. 36): perioada egipteană (vv. fără referiri precise la textul biblic. Acesta a devenit primul «loc de cult» al confederaţiei israelite. din LXX de la Ex 1. cf. Sf. şi unde poporul s-a angajat «să slujească Domnului» şi «să asculte glasul Lui» (Iosua 24. potrivit Fapte 6.7. Această ipoteză însă este puţin plauzibilă în faţa unui text construit cu atâta grijă. DR. cu o mică diferenţă. fuga în ţara Madian (vv. 30. Sf.17). Noul Testament – suport de curs An I sem. prin rupturi şi dezrădăcinări. 35 . potrivit reconstituirii Sfântului Ştefan. atunci când prin gura Sfântului Ştefan. ne-am putea gândi la o simplă confuzie sau la o eroare de memorie. potrivit celor trei perioade de 40 de ani fiecare (vv.43). 8. Istoria lui Moise (vv. 17-34 corespund celei de a doua părţi a naraţiei. vv. după intrarea în pământul făgăduinţei. inclusiv cel al lui Avraam. fără formulă introductivă. Sichem era localitatea în care Iacob ridicase un altar Dumnezeului lui Israel (Gen 33. persecuţia dezlănţuită de un faraon care nu-l cunoscuse pe Iosif. Prin aceste două prime tablouri ale istoriei lui Israel. ILIE MELNICIUC PUICA 130 . şi că multe evenimente decisive au avut loc în pământ străin: poporul făgăduinţei a fost un popor rătăcitor. 17-22). 17) precum Biserica. În acest punct. 24). care-i va purta tocmai în acea regiune sincretistă care era Samaria. Dacă ar fi vorba de o cuvântare improvizată ad-hoc. 23-29). care «se apropie de vremea făgăduinţei pentru care S-a jurat Dumnezeu lui Avraam» (v. autorul a vrut să sublinieze că Dumnezeu S-a revelat în mod constant poporului Său. Potrivit modelului retoric propus de Dupont şi urmat de Legasse. 23. trecând de la Geneză la Exod. Ştefan declară înaintea judecătorilor săi din sinedriu că adevăratul memorial al strămoşilor lor nu se găseşte în ortodoxa Iudee. vocaţia-revelaţia din pustiul Sinai (vv. 35. de care aminteşte Sfântul Ştefan în Fapte 7. naşterea lui Moise şi educaţia primită de către acesta din partea fiicei faraonului însuşi. la începutul cărţii Exod se subliniază rolul deosebit avut de acest iudeu în supravieţuirea printre străinii din Egipt. 17-22) rezumă. relatarea din capitolele 1-2 din cartea Exodului. pe care ei o defineau ţinut al ereticilor şi bastarzilor! Cititorul Faptelor găseşte aici anticipat ceea ce va urma istorisit în capitolul 8: primul exod al creştinilor din Ierusalim. un legământ cu caracter politic şi religios în acelaşi timp (Iosua 24. Fapte 7. 20). Ştefan se opreşte pe larg asupra istoriei lui Moise.2 înmormântate la Sichem. 30-34). Amintind de Iosif. prezintă această secţiune a istoriei poporului Israel este de a reda autoritatea cărţilor sfinte ce alcătuiesc Tora. 17 . este dictată de o intenţie polemică. 1.

Sfântul Luca adaugă. Luca o foloseşte intenţionat. formulată de către un israelit: «Cine te-a pus pe tine domn (arhontos) şi judecător peste noi» (v. şi se manifestă violent. care trăieşte oprimat şi persecutat.29). în ţară străină. Această «înţelepciune». 3 al cărţii Exod. iar iniţierea sa în «înţelepciunea egiptenilor» nu este menţionată în mod explicit în cartea Exodului.u. «neamul: genos» lui Israel devine un popor (ho laos). când nu mai reia relatarea despre Moise (făcută prin gura diaconului Ştefan în cap. pe care Sf. însă nu ştie bine cum să-l traducă în practică. Este cazul discursului paulin din Antiohia Pisidiei. pentru a completa portretul. Noul Testament – suport de curs An I sem. deci pregătit pentru misiunea sa de a desăvârşi făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam: să elibereze poporul din sclavia egipteană (cf. cunoscută de biografiile clasice: naşterea . 25). Această imagine a lui Moise. DR. Istoria este cunoscută. Moise este stăpânit de sensul dreptăţii. Moise este caracterizat ca fiind «plăcut lui Dumnezeu».creşterea . 16 se spune că Dumnezeu «a cercetat» poporul Său pentru a-l elibera: Moise crede că este un instrument al lui Dumnezeu pentru «a-i izbăvi» pe fraţii săi (v. Fapte 7. Luca expune copilăria lui Moise potrivit triadei stereotipe. CONF. care este o fugă: în urma unei iniţiative nefericite.. Sf. nu constă în «harul» prin care Sf. 3. paralele efectuate de Filon din Alexandria în De vita Mosis sunt foarte asemănătoare cu cele din Faptele Apostolilor. şi cu pribegia sa în Madian. mai ales din cap. însă este subliniată de comentariile tradiţiei rabinice. Interpretarea midraşică din Fapte a acestei ucideri PR. Luca o foloseşte când vorbeşte despre întâlnirea Mântuitorului cu drumeţii înspre Emaus (cf Lc 24). 7). Ştefan (6. Moise s-a hotărât «să-i cerceteze» (v. ca fiind puternic în cuvânt şi în faptă. încheie prima perioadă a vieţii lui Moise şi începe cea de a doua: prima «cercetare» a poporul său şi perioada de şedere în Madian. în care este văzut profetul care-L prefigura pe Hristos (cf. 23 . ci punctează direct timpul regelui David. pe care Sf.. Lc 24. contrastează cu cea prezentată de Exod 4.educaţia.). pentru a relua evenimentul şi paradigma persoanei într-o altă cuvântare. Noul Testament conectează acest eveniment într-o formă de profeţie-împlinire fără o perspectivă mântuitoare (Fapte 7. când schiţează tinereţea Sfântului Pavel. el este constrâns să caute refugiu într-o ţară străină. 10. Este clar că autorul propune cititorului său o interpretare tipologică a lui Moise. 19). în ţara Madian. 27: „CINE TE-A PUS PE TINE DOMN ŞI JUDECĂTOR”. Textul Faptelor introduce în v.2 aici o modalitate retorică de a trece peste o perioadă de timp nesemnificativă pentru firul relatării. Această a doua perioadă a vieţii sale este caracterizată de un prim exod.10). poporul binecuvântat de Dumnezeu. unde se afirmă că era lipsit de orice capacitate oratorică. În Exod 3. dobândită dintr- o cultură profană. animat de intenţii bune. este respins printr-o întrebare batjocoritoare. Simţindu-se solidar cu fraţii săi oprimaţi. 23). În general. 8). 22 un element nou prin această expresie: «puternic în cuvintele şi faptele lui». că Moise era «puternic în cuvintele şi faptele lui». şi nu reuşeşte decât să comită o omucidere! Dorind să-şi asume rolul de reconciliator şi predicator moral. Moise prefigura aşteptarea profetului asemănător lui. de Care este plin Sf. 7). Moise însă nu a fost încă chemat şi nici învestit cu o astfel de misiune. incapabil să ţină discursuri elocvente. la vârsta de 40 de ani. Ca şi Filon. pe care o reia şi în Fapte 22. v. nu este încă rodul Duhului Sfânt. Ştefan făcea semne şi minuni (6. ILIE MELNICIUC PUICA 131 . 27). În Egipt. 17 ş. Capitolul reflectă anumite relatări prezente în midraş-urile iudaice de sorginte elenistică.17 În cuvântarea Sfântului Ştefan. descendent al lui Iacob şi al familiei sale. Fuga în ţara Madian (vv. reamintirea istoriei lui Israel continuă cu relatarea uciderii de către Moise a unui egiptean.? // Exod 2. în Fapte uciderea egipteanului este considerată o descriere necesară pentru a ilustra eliberarea care va deveni misiunea importantă a lui Moise.

Trei aspecte merită subliniate în acest verset: teocentrismul (Dumnezeu este destinatarul). 2 relatând felul în care Moise primeşte prin flacăra rugului nestins revelaţia de a deveni conducătorul poporului evreu. Uciderea egipteanului este un act de «izbăvire». prin contrast. Exod 18. Neutrul rēa’ (din ebraică) devine „fraţi”. Luca întrerupe momentan naraţiunea istorică. a Celui Drept (v. Iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu. Madianiţii. care fusese prevestit în Deut 18. 4. «emigrat în ţară străină») şi pe Eliezer (cf. 52). l-a însoţit binecuvântarea lui Dumnezeu. cu scopul de a da interpretarea sa gestului lui Moise. 36 şi 42 unde viaţa lui Moise e periodizată în cicluri de patruzeci de ani. Exod 2.2 este motivată subiectiv – a crezut că fapta sa nu a fost înţeleasă (Fapte 7. naratorul îi aplică lui Moise schema de contrast. Sf. Moise a avut doi fii: pe Gherşon (cf. care-l cumpăraseră pe Iosif ca sclav de la fraţii săi. Această teofanie are loc în pustiul Muntelui Sinai. ILIE MELNICIUC PUICA 132 . de fapt. 25). 42. la fel Mântuitorul Hristos a eliberat neamul omenesc din robia păcatului. Care îl cheamă pe Moise spre a-i încredinţa o misiune. Precum Moise a eliberat poporul evreu din robie. Activitatea redacţională a Sfântului Luca este evidenţiată în v. inaugurează cel de al treilea moment semnificativ din viaţa lui Moise. inserând reflecţii personale. Insă Israel nu l-a înţeles. 31) şi «Judecător» (Fapte 10. Misiunea la care este chemat este scoaterea din robie a Egiptului. mijlocirea omenească (Moise) şi scopul mântuitor. cf şi Fapte 17. împietrirea inimii israeliţilor. răscumpărător. în urma revelaţiei de la Sinai. Folosirea textului în Fapte demonstrează un mare exemplu de neascultare. în această ţară străină. 23. Istoria mântuirii este punctată de o altă teofanie. care va deveni socrul său şi care-l va sfătui să se ajute de un grup de judecători.. PR. constituit de Dumnezeu «Stăpânitor» (cf. cf. unde se foloseşte de aceeaşi terminologie pe care o aplică Mântuitorului Hristos. un semn graţie căruia evreii ar fi trebuit să înţeleagă că Dumnezeu lucrează prin intermediul profetului său: «Şi el credea că fraţii săi vor pricepe că Dumnezeu. prin episodul rugului aprins. interogaţia din exprimare fiind înlocuită cu indicativul. prin care Dumnezeu se descoperă înaintea lui Moise. conducător şi eliberator.u. 30. şi pornind de la acesta. 25). Autorul cuvântării urmează textul Exodului. Fapte 7. Expresia «îngerul Domnului s-a arătat (. El a fost investit de Dumnezeu. Exod 3. Moise este mai mult decât un judecător.. Vocaţia-revelaţia din pustiul Sinai (vv. 30-34). Moise îl întâlneşte pe Ietro. În ţara lui Madian. DR. decât un legislator. Noul Testament – suport de curs An I sem. sunt cei care devin părtaşi izbăvirii sale.) în flacăra focului unui rug» (v. 3. decât un profet.31). Luca vrea să evidenţieze misiunea dumnezeiască a lui Moise şi. întreaga istorie a lui Israel se înscrie într-o revelaţie continuă a lui Dumnezeu. reuşeşte totuşi să sugereze cititorului trăsătura hristologică implicită a istorisirii. 22. Exemplul nesupunerii culminează cu îndepărtarea lui Iisus. Înţelegerea acestei mari teme vechitestamentare este că Moise dintr-o mândrie naţională a procedat la această soluţie. ca şi în alte părţi a cărţii Faptelor. Fapte 5. 15). Textul din Fapte descrie atitudinea lui Moise ca fiind una conciliantă. potrivit periodizării în etape de 40 de ani.. 2). CONF. în ţara lui Madian (Exod 2. dar ei n-au înţeles» (v. 30: „DUPĂ CE S-AU ÎMPLINIT PATRUZECI DE ANI” Sfântul Arhidiacon Ştefan face aluzie la textul din Ex 3. în exil. care a urmat cursul istoriei poporului ales. «Dumnezeu este ajutorul meu»).). ambii fiind mai mult adresanţi decât părţi ofensate. aşteptând o conciliere şi din partea co-naţionalilor săi. v. aşa cum se revelase şi faţă de Avraam (cf. prin mâna lui. 13 etc. Moise fuge din Egipt şi se stabileşte într-o ţară străină. Fapte 2. folosită în expunerea kerygmei hristologice (cf. 2-3) este tradiţională. Respins de unul dintre compatrioţii săi. Sf. 22 ş. le dăruieşte izbăvire. 30. În acest sens.

trecerea prin Marea Roşie şi peregrinarea prin pustie. verset din care transpare o hristologie PR. şi. În relatarea lucanică este inserat verbul evxele. Exod 3. Porunca lui Dumnezeu îl determină pe Moise să facă cale întoarsă şi să meargă în Egipt pentru a se pregăti de un nou exod (cf. A doua menţiune este cea din acest verset unde îngerul i se arată în pustiul muntelui Sinai. şi cărora Dumnezeu însuşi le rămâne credincios. Avraam. se adaugă «glasul Domnului». Ştefan nu vorbeşte de taina revelării numelui divin (cf. 35. Sfântul Luca nu-i uită pe cititorii creştini. 35 Moise este numit domn şi răscumpărător. 23 . devenind un slujitor al voii Sale. În Fapte 7. cu care a încheiat un legământ. în particular. ca şi în v. pe omul oprimat. CONF. ci face din el un martor al slavei dumnezeieşti. Ex 3. Fapte 3. Ultima menţiune a perioadei de patruzeci de ani se referă la aducerea jertfelor către Dumnezeu în timpul călătoriei prin pustie. cu secole în urmă. Astfel.2 Prima menţiune a numărului patruzeci trebuie pusă în legătură cu gândul lui Moise de a cerceta pe fraţii săi (v. Putem vorbi de ţări sau locuri sfinte în măsura în care omul se lasă atins de prezenţa lui Dumnezeu şi devine părtaş la manifestarea ei în lume. Minunea constă în faptul că focul nu-l mistuie pe om. Fapte 6. Sfântul Ştefan concluzionează că Dumnezeu l-a trimis pe Moise domn şi răscumpărător. Sf. Sf.sqai = a scoate. care manifestă prezenţa lui Dumnezeu (cf. Pentru a se face înţeles în apologia sa. în schimb. al memoriei istorice a martorilor Săi. care nu-l recunosc de conducător. în flacăra focului unui rug. Sf. subliniază că o ţară străină poate fi declarată pământ sfânt: locul revelaţiei istorice decisive nu este «ţara făgăduinţei». 14). 13.w ca imperativ divin pentru aplicarea poruncilor lui Dumnezeu. iar focul reprezintă dragostea lui Dumnezeu. 7 după care se revine la Exod 2. 32-35 unde sunt intercalate patru versete din cartea Exod. Din aceste versete reiese că Dumnezeu Îşi declină identitatea numind pământul Sinaiului pământ sfânt şi exprimă scopul revelaţiei Sale: „Am văzut asuprirea poporului meu şi m-am pogorât ca să-i scot”. Noul Testament – suport de curs An I sem. Isaac şi Iacob. Şi aici. 5. tocmai acel Moise pe care evreii l-au respins a fost ales şi trimis de Dumnezeu ca să elibereze poporul din robia egipteană. ordinea este Exod 3.23). Folosind modelul «schemei de contrast». rugul îl reprezintă pe om. Următoarea menţiune a numărului patruzeci este pusă în relaţie cu exodul din Egipt. Ştefan recapitulează ceea ce este expus în vv. 15). 5 este citat cu aproximaţie. 32-35: „LOCUL PE CARE STAI ESTE PĂMÂNT SFÂNT” Activitatea redacţională a Sfântului Luca se evidenţiază în textul din Fapte 7. v.w variind de la imperfect la perfect compus. refuzarea lui Moise de către un necunoscut devine simbolul refuzului întregului popor. 27. Care se descoperă ca fiind «Dumnezeul părinţilor». Potrivit unei venerabile interpretări iudaice. ci pustiul Sinai! Dumnezeu nu poate fi mărginit de un loc. Apare din nou forma verbului deu/ro. 34). Din Ex 3.29 (refuzarea lui Moise de către israeliţi). 6 urmat de Exod 3. Luca generalizează cazul particular al v. Din Ex 3. Totodată Moise este trimis în Egipt la fraţii săi. a ieşi din. Cu versetul 35 tonul narativ este întrerupt. iar stilul este cel al unui rechizitoriu. 31). 6 Luca citează doar prima parte a versetului. pregătind trecerea abruptă peste istoria lui Israel până la Hristos. de o ţară ca Israel. Nici o ţară însă nu poate «monopoliza» «locul» întâlnirii omului cu Dumnezeu. DR. Fapte 7. La arătarea îngerului. 7 Sfântul Luca înlocuieşte th/j kraugh/j cu tou/ stenagmou. în v. 4. 5 şi Exod 3. 38 se aminteşte prezenţa îngerului care mediază revelaţia lui Dumnezeu către om. ILIE MELNICIUC PUICA 133 . forma verbului avkou. transformându-se prepoziţia evn în prepoziţia evf. prezent în cuvântările kerygmatico-misionare (cf.

Versetul 38 îl caracterizează pe Moise sub patru aspecte: 1. din cuvintele sale se întrevede reproşul faţă de cei pe care îi are PR. 39. 35). care pune în paralel pe Moise şi Hristos. acuzatorii săi aparţin poporului care a respins Legea şi adevăratul cult al lui Dumnezeu chiar din momentul în care i-a fost dată de Dumnezeu lui Moise. 15. care astfel devine typos-ul lui Hristos. a îmbrânci. 13. Ps 18. a fost cel ce a primit «cuvintele lui Dumnezeu» ca să le transmită lui Israel. situaţiile de refuz create de necredinţa poporul Său! Versetul 37 ne oferă un alt indiciu semnificativ legat de tipologia implicită a cuvântării. El îi eliberase şi fusese mijlocitorul Legii lui Dumnezeu la Sinai (v. a se lepăda». a fost cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai. însă se referă la profeţia lui Moise pe care o citase deja Sf. a fost cu «părinţii» noştri din timpurile străvechi. LXX. la care Dumnezeu l-a chemat pe Moise. sau al cuvintelor lui Iisus însuşi despre piatra cea nebăgată în seamă de ziditori şi care a devenit piatra de susţinere din capul unghiului. 38): «de acesta n-au voit să asculte părinţii noştri. pe care însă le actualizează prezentându-l pe Moise ca «domn şi răscumpărător». cititorul de limbă greacă înţelege imediat că este vorba de prefigurarea Bisericii! În acelaşi verset. Sfântul Ştefan reia textul de la Deut 18. Sf. conduce la adevărata viaţă: Sf. folosit în v. Aceeaşi ostilitate se manifestă şi acum faţă de Iisus şi Apostolii Săi. Ştefan respinge şi o parte din acuzaţiile pe care i le aduseseră. ca precursor al lui Hristos.sei este accentuată latura tipologică a lui Moise. Sf. Iar când Sf. în Fapte 5. 20. în loc de «a respinge. care scoate în evidenţă neascultarea poporului faţă de Moise.. 28). pusă în practică. în contextul cuvântării Sfântului Ştefan. 27. Ca şi în v. CONF. el reia titlurile de «domn. Petru în Fapte 3. precum şi caracterul eshatologic al profeţiei. Titlul de răscumpărător în Vechiul Testament este atribuit numai lui Dumnezeu-Iahveh (cf. Această ultimă caracteristică subliniază rolul de mijlocitor şi de răscumpărător al lui Israel. specificându-se vorbitorul. Fapte 7. Moise este prezentat ca cel care a primit de la un înger «cuvinte de viaţă.. 3. 37: „ACESTA ESTE MOISE CEL CE A ZIS La fel ca Apostolul Petru. 2. 27. Dumnezeu a răsturnat totdeauna prin intervenţiile Sale.sei se poate traduce fie prin „a ridica” fie prin „a învia”. ci l-au lepădat şi inimile lor s-au întors în Egipt». Sf. Luca alege verbul «a refuza. după cum experienţa sa devine modelul istoriei creştine a răscumpărării. Noul Testament – suport de curs An I sem. să grăiască în templu «toate cuvintele vieţii acesteia». care mărturisesc despre El. după eliberarea lor minunată. a tăgădui. 15 care subliniază conştiinţa lui Moise că Dumnezeu va ridica un alt profet ca şi el. Ştefan nu-L numeşte niciodată pe Iisus. conducător şi judecător». şi 4. Putem vedea în ea un ecou al afirmaţiilor Sfântului Petru: «Pe Acel Iisus. ca să ni le dea nouă».» (Fapte 3. Ştefan aminteşte comportamentul idolatrie al strămoşilor lor (vv. 36). Şi aici textul lucanic redă identic textul LXX. Ştefan este convins precum Mântuitorul însuşi (cf. Legea revelată şi trăită. Aceste titluri sunt acordate acum lui Hristos (Fapte 3. 13) «Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos» (Fapte 2. 27. Versetul 35 are un conţinut foarte dens şi atestă convingerea că viaţa Mântuitorului Iisus Hristos a fost prefigurată de cea a lui Moise. Prin verbul avnasth. 5.2 implicită. a fost conducătorul adunării (ekklesia) în pustie. 14 şi Ps 77.31). Trebuie remarcată apropierea subtilă: în spatele expresiei «adunarea în pustie». 22: «Dumnezeu va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc ca mine». îngerul Domnului porunceşte Apostolilor. DR. Argumentul principal însă este conţinut în v. Lc 10. Verbul avnasth. 40-43). ca şi în expunerea kerygmei hristologice din Fapte 3. Chiar dacă reafirmă ideea din v. a lepăda». pe Care L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit. ILIE MELNICIUC PUICA 134 . Indicând Legea prin expresia «cuvinte de viaţă».

Fapte 7. care se vor regăsi în misiunea paulină. Ştefan. Ca răspuns la lipsa lor de credinţă în cuvântul Său. Rom 1. pe care le-au divinizat. JUNGHIERI ŞI JERTFE?” // Exod 32. Ştefan. De la peregrinarea prin pustie. 5. făcând aluzie la tendinţa liderilor spirituali evrei de a se distanţa de Dumnezeu. el citează pe profetul Amos 5. de la robia egipteană la deportarea în Babilon. Luca. Expunerea apologetică a istoriei lui Israel. Templul din Ierusalim este o lucrare a mâinilor de om (Fapte 7. DR. fapt ce-l determină să abordeze în apologia martirului unele dintre acestea: 1. prezintă pe Hristos-Fiul ca alternativă la teologia iudaică a celui de-al doilea Templu. 25-27. Ştefan. adică astrelor.2 înaintea sa. Pentru a dezaproba această idolatrie. 51-53). Legea a fost promulgată prin îngeri (Fapte 7. Totuşi. şi sare peste o lungă perioadă din istoria lui Israel. Teologia lucanică.53). 38. autorul trece imediat la momentul intrării în ţara făgăduită. Ştefan prezintă aici o interpretare unilaterală şi tendenţioasă a istoriei lui Israel! Însă nu trebuie acuzat de antisemitism. 15-36). arată cum Aaron este responsabil pentru făurirea viţelului de aur în pustie. ILIE MELNICIUC PUICA 135 . precum Mântuitorul a avut înaintemergător pe Ioan Botezătorul. 4. la fel şi Sf. reticenţa evreilor şi uciderea profeţilor (Fapte 7. 44-50) In această secţiune. prin care ei au dobândit pământul făgăduinţei (Fapte 7. Ştefan ne descoperă alte subiecte de propoveduire. Luca era foarte familiarizat cu temele propoveduirii pauline.1 S-a afirmat că Luca a scris Faptele Apostolilor în aşa fel încât convertirea popoarelor să nu fie o problemă. Această impresionantă sinteză lasă să se înţeleagă că pe o perioadă de mai bine de şase secole. iudeii nu au căzut oare într-un cult neautentic. CONF. 46). 42). 24. care era fundamentată pe cucerirea pământului făgăduinţei. până când Solomon construieşte un templu în Ierusalim. 40-42: „ADUS-AŢI VOI MIE. Putem spune că. Idolatria lui Israel este văzută ca o pedeapsă din cauza apostaziei. Sf.. el ar fi preluat de la Sf. Totdată. 3. unde cortul mărturiei este acceptat din generaţie în generaţie. 2-8). Sf. Noul Testament – suport de curs An I sem. David şi Solomon sunt singurele personaje evocate. Pavel teologia crucii. toate generaţiile poporului lui Israel au persistat în idolatrie. De aceea afirmă că din rândurile acestui popor infidel. prin expunerea argumentării pauline în exprimarea Sf. CASĂ A LUI ISRAEL. pe Lege şi pe sfinţenia Templului. totuşi «David a aflat har înaintea lui Dumnezeu» (v. o mai atentă examinarea a predicii Sf. Refuzându-L pe Iisus Hristos şi pe Apostolii Săi.. Iosua. iar prin menţionarea cortului mărturiei este introdusă tema templului. Ştefan abordează problema adevăratului cult. «Şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor». prin care a înlocuit elementele ceremoniale şi credinţa iudaică. el reflectă critica şi polemica existente între evrei şi creştini la sfârşitul secolului I. afirmă Sf. ca loc al manifestării lui Dumnezeu. Pavel are ca premergător teologic pe Sf. prin gura Sfântului Ştefan. Istoria evenimentelor care încep cu ridicarea Cortului Mărturiei în pustiu.28) «să slujească oştirii cerului» (v. credinţa lui Avraam (Fapte 7. Dumnezeu i-a dat pe ei (cf. făcând aluzie la viţelul de aur. 26. o perioadă de alienare religioasă ale cărei consecinţe au dus la deportarea în Babilonia. dar care sunt expuse prin gura diaconului martir. Dar infidelitatea lui Israel nu poate devia planul iubirii lui Dumnezeu faţă de fiii lui Avraam. Sf. 2. 44-50). fiecăruia fiindu-i PR. iar distrugerea Ierusalimului nu a fost oare consecinţa acestei atitudini ostile a lor? Ca şi alţi profeţi înainte de el. până la zidirea Templul lui Solomon (vv.

semnul prezenţei Dumnezeului celui Viu. Diferenţele minore sunt: . 40. însoţise poporul nomad în peregrinările sale. După intrarea în ţara făgăduită.. Titlul «Cel Preaînalt» exprimă transcendenţa lui Dumnezeu. Sf. 9-40). ca să găsească un locaş pentru «Dumnezeul lui Iacob». însă numai Solomon I-a zidit Lui casă. Noul Testament – suport de curs An I sem. şi nu invers. . sugerează ideea. 2 Sam 7) că această «casă» pe care Dumnezeu o voia edificată era poporul. ILIE MELNICIUC PUICA 136 . Lev 26. că templul însuşi este un idol! Iniţiativa necugetată a evreilor L-a transformat pe Iahweh într-un idol păgân. el fusese construit după un model divin. sub conducerea lui Iosua (Iisus şi Iosua au aceeaşi rădăcină în ebraică. Teologia acestei cuvântări exprimă netemeinicia iudeilor care se mândreau cu ţara lor. 48). 5).sau care este locul odihnei Mele» (Is 66. expresia „zice Domnul” care se întâlneşte de două ori în v. de a-L avea la propria dispoziţie. 41. Cortul mărturiei. 1-2). care nu putea să nu fie scandaloasă pentru conducătorii religioşi. Dumnezeu îi dă de înţeles clar (cf. 1-2). DR. descendenţa lui Avraam. (cf.1-2 Existenţa unei culegeri de texte vechitestamentare care au fost considerate mesianice reiese din Fapte 49. 1 Regi 8. Exod 25. Cuvintele profetului Isaia sunt luate ca mărturie a omniprezenţei lui Dumnezeu care nu poate fi mărginit în creaţie. iar casa Sa este pentru popor. şi toate trei versetele sunt prezentate în legătură cu istoria sanctuarului. se împlineşte făgăduinţa făcută lui Avraam (cf. Sf. dăruită de Dumnezeu. deci potrivit voinţei lui Dumnezeu. identică cu cea din v. Din acest motiv. pe care Iosua l-a condus în ţara făgăduită. fapt foarte sugestiv pentru un creştin). în contrast cu expresia «făcut de mâini omeneşti». însă scoate în evidenţă transcendenţa divină şi faptul că Dumnezeu nu poate fi mărginit într-un spaţiu determinat (cf. ci se mulţumeşte numai să menţioneze că David a fost cel ce a aflat har înaintea lui Dumnezeu. 1 din LXX este suprimată în textul lucanic. 34-35). arătând că mântuirea porneşte de la iudei către toate neamurile. cf. prin intermediul dinastiei regale: aceasta ar fi trebuit să fie adevărata «casă pentru Dumnezeul lui Iacob». Formulând astfel propria gândire. v. Ce casă îmi veţi zidi Mie? . Sf.2 dedicat câte un singur verset. 41. cu Templul – sălaş al Numelui Său. Locaşul lui Dumnezeu este poporul. aceeaşi dorinţă nesăbuită de a-L cuprinde cu mâinile. v. v. Această citare asumă o importanţă surprinzătoare dacă se ia în consideraţie că acest ultim capitol din Isaia se încheie prin vestirea unei noi intervenţii a lui Dumnezeu în istorie: «Dar PR. din tauta.30).. ci se muta împreună cu poporul în deplasările lui. Era semnul discret al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (Exod 40.zice Domnul . Prin aceste cuvinte Sfântul Arhidiacon Ştefan demontează şi ultimul argument al iudeilor care considerau că prin existenţa Templului Dumnezeu îi apără chiar şi când fac nedreptăţi. folosită în mod general pentru a desemna idolii (v. Acest cort al mărturiei nu era fixat într-un loc determinat. Luca evită să afirme că Dumnezeu nu este prezent în templul din Ierusalim. 50 unde avem o formă prescurtată a textului din LXX (Isaia 66.2 este citată doar prima parte cu modificarea lui evma. CONF. Construcţia templului însuşi traduce dorinţa omului de a-L localiza pe Dumnezeu într-un mod vizibil. 1. 49-50: „CERUL ESTE TRONUL MEU” // Is 66. Prin intermediul profetului Natan. Fapte 7. Nu este însă El oare Creatorul transcendent. din v. Folosirea în v. 27). după cum afirmă profetul Isaia: «Cerul este tronul Meu şi pământul aşternutul picioarelor Mele. şi nu după un proiect omenesc. Ştefan aminteşte construirea primului templu numai pentru a-i contesta imediat valoarea: «Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâinii» (cf. Ştefan nu se opreşte asupra perioadei Judecătorilor şi a peregrinării Chivotului Legământului. 48 a expresiei heiropoietos.

cf. 14. pe care Sf. 27. Celui Drept se opun trădătorii şi asasinii. Fapte 3. şi anume: să trăiască o viaţă sfântă şi dreaptă. 5). Luca totuşi nu-L numeşte pe Iisus în mod explicit. la care fac apel şi pe care n-o respectă (v. în armonie cu evocările istorice precedente. sau urechea. 44. ILIE MELNICIUC PUICA 137 .51. ci părinţii «voştri». trebuie să se rupă de conducătorii poporului care-i persecută asemenea lui faraon. 52a. prezentând ca negativă perioada în care «s-a stabilit» în ţara făgăduită. au renunţat la ele şi au urmat idolatriei (vv. 26. care este mai potrivit contextului. Luca nu menţionează. Fapte 24. după cum făcuse în alte contexte (cf. 10. 14». 40- 43).23. Inima. pe conducătorii lui Israel din zilele sale. Comportamentul lor se opune întru totul cultului pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la poporul Său. Ştefan nu mai spune părinţii «noştri». Fapte 3. în mod deschis. Ştefan subliniază cu atâta insistenţă valoarea pozitivă a exodului pentru popor. Cultul pe care Dumnezeu îl aştepta de la poporul Său stă la baza motivului pentru care i-a scos din robia Egiptului. 38). 11. Is 56. adevăratul Israel. DR. 7. în rugăciune şi fapte bune (cf. după cum va fi ucis şi Iisus.ekklesia. responsabili pentru moartea lui Mesia. 17). de altfel.19). Lc 23. 22. Versetele 51-53 constituie o violentă diatribă împotriva constantei indocilităţi a lui Israel faţă de Dumnezeu: «precum părinţii voştri. Poporul lui Dumnezeu nu-şi poate îndeplini propria vocaţie decât în sfinţenie şi PR. Is 66. ci lasă să se înţeleagă. 10. ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum» (v.34). deşi fac apel la templu. Sf. Noul Testament – suport de curs An I sem. iar acest ultim aspect era cel dorit de Mântuitorul (Lc 19. Acest popor nou. După episodul viţelului de aur. Ştefan îi identifică cu membrii sinedriului. Sf.47. Dumnezeu îi reproşase lui Israel faptul că este un popor «tare în cerbice. 7) şi locul de învăţare a poporului. 51). Această aluzie simplă este suficientă: membrii sinedriului . 33. 52b). Tonul narativ a fost în mod decisiv abandonat. Petru l-a amintit în toate cuvântările precedente. Lc 2. cf. 34).şi care se află în condiţia unui «exod» pentru «a vesti slava lui Dumnezeu» (cf.53) Sfântul Ştefan încheie cuvântarea sa denunţând. 37. folosind titlul de «Cel Drept. Adresându-li-se în mod direct. motivul ignoranţei sau al neştiinţei. care «au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept. În v. 52b se întrevede tipica interpretare creştină. Locul odihnei pe care şi l-a ales Dumnezeu este inima omului. Sf. 51 . A sta împotriva Duhului Sfânt este o expresie care aminteşte de Is 63. Ce se va întâmpla însă atunci cu templul şi cultul adus în el? Potrivit concepţiei Sfântului Luca. Putem să ne gândim la faptul că Sf.şi cititorii Sfântului Luca - ştiu bine care este numele Celui pe Care L-au ucis. 47). îi acuză că nu se deosebesc cu nimic de părinţii lor. Deşi au primit «cuvinte de viaţă» (v. cu îndrăzneala unui profet. Atunci ce să mai înţelegi din ideea pe care o au ei despre Dumnezeu şi despre cultul pe care I-l aduc? Un astfel de cult nu poate să se reducă la practicile rituale săvârşite la templu. 25). 9. sklerotraheloi» (Exod 32. folosită pentru a denunţa abandonarea Legii şi îmbrăţişarea idolatriei de către popor. netăiată împrejur era o îndrăzneaţă imagine întâlnită la profetul Ieremia (6. Luca s-a referit de mai multe ori: «Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri!» (v. ei au fost ucişi. Invectiva Sfântului Ştefan este. adevăratul Israel. Invectiva reia unele imagini clasice.!» (Is 66. CONF.. care este Biserica . care vede în profeţi pe cei care L-au vestit mai dinainte pe Mesia. templul era «casa de rugăciune» (Lc 19. disociindu-se de acuzatorii săi.. 18). Epilogul (vv. la care Sf. El pretinde o credinţă şi o fidelitate mult mai profundă şi mai largă. 14. ei îi ucid pe cei pe care Dumnezeu îi trimite (v. deoarece în mintea sa stăruie ideea unei chemări sau vocaţii a noului popor al lui Dumnezeu. 52). un ecou al cuvântului Mântuitorului.2 Eu vin ca să strâng la un loc popoarele şi toate limbile. Sf. 53). ca loc al prezenţei lui Dumnezeu. aşa şi voi» (v. 13. 34. Lc 6. aceeaşi atitudine o demonstrează şi faţă de Legea lui Moise. 9.

Etiopianul este apoi calificat ca fiind “eunuc” ce desemnează fie infirmitatea corporală “om castrat”. DR. numai acceptarea Evangheliei şi primirea botezului fac posibilă intrarea excluşilor şi marginalizaţilor în comunitatea celor mântuiţi.28) Îngerul îi porunceşte lui Filip să meargă spre miazăzi. Noul Testament – suport de curs An I sem. acuzatorii Sfântului Ştefan. Din invectivele Sfântului Ştefan reiese experienţa dezamăgitoare faţă de Israel a Bisericii din timpul Sfântului Luca. ei au o inimă insensibilă şi urechi surde. cel puţin parţială. se nutrea speranţa în convertirea poporului lui Israel. în mod exemplar. fiind inspirată şi de folos «spre învăţătură. Versetul 53 constituie concluzia logică a cuvântării Sfântului Ştefan: ei l-au acuzat de blasfemie împotriva lui Moise. tocmai ei sunt cei care încalcă Legea sa. Prin prezentarea noului personaj. în realitate. 1 Cor 10. la sud de Egipt). Ştefan îi invită să mediteze asupra istoriei lor. 25 . spre înţelepţirea cea întru dreptate» (cf. Lipsit de această ascultare pe care Dumnezeu o aşteaptă de la popor. prin cuvântarea Sfântului Ştefan. FILIP ŞI CONVERITREA EUNUCULUI (FAPTE 8. Sf. 2 Tim 3.2 dreptate. ea lasă să se întrevadă că evanghelizarea depăşeşte orice barieră impusă de oameni. aflăm că era originar din Etiopia (în antichitate teritoriul Nubiei. De fapt. potrivit lui Luca. se opun Duhului Sfânt pentru nu se ştie a câta oară. ci care să ne determine să trăim o viaţă după Duh. Astfel. misiunea Bisericii-mame din Ierusalim. Ascultarea sa face posibilă dezvăluirea a ceea ce intenţionează Dumnezeu să facă cu el. sau pe ambele. pe care au primit-o prin mijlocirea îngerilor. Acel “şi iată” (v.13. ILIE MELNICIUC PUICA 138 . spre îndreptare. între aceste două cuvântări se desfăşoară. 4). Dincolo de metaforă. apare un personaj special. Eunucii proveneau adeseori dintre sclavii care fuseseră castraţi. 27). o astfel de speranţă se stinge. astfel încât reiese că i se pretinde o încredere desăvârşită în porunca divină. Prin cuvântarea Sfântului Petru în ziua Cincizecimii. Sfântul Luca a văzut deci în evanghelizarea eunucului de către Filip împlinirea. însă. Filip ascultă şi se supune fără ezitare: “Şi ridicându-se. Acest un om de cultură ştie să citească Scripturile Sfinte în greceşte. 27). 25-38) Filip şi eunucul etiopian pe cale (vv. nu scăpau de atmosfera de respingere şi marginalizare. prin care este introdusă descrierea eunucului. în rândurile iudeilor. spre mustrare. Potrivit perspectivei sale teologice. a mers” (v. Ştefan ne oferă o metodă serioasă şi aplicată. în aceasta constă adevărata lor dramă. convertirea eunucului etiopian devine simbolică. în care Historia salutis se întrepătrunde cu historia peccati. iar când ajungeau să ocupe poziţii importante. asemenea părinţilor lor. cu atât mai grav cu cât ei nici nu realizează aceasta. ci Duhului Sfînt. 11). pentru povăţuirea noastră (cf. a cuvântului profetic dfin Is 58. Sf. Sf. care se află într-o căutare religioasă şi care este dispus să asculte mesajul evanghelic. Rom 15. în acel loc şi în acel context păgân din care Dumnezeu l-a chemat şi l-a scos pe Avraam. fie poziţia sa socială de “înalt demnitar”. CONF. unde guverna o regină care purta titlul de “Kandake”. care nu poate fi limitată la un exerciţiu academic sau la o cercetare abstractă. pentru a putea face o lectură duhovnicească a Scripturii. el nu merită decât să fie strămutat «dincolo de Babilon». fără să-i indice scopul călătoriei sale. Ştefan. denunţă o îndoită boală duhovnicească de care suferă adversarii săi: sclerocardia şi otoporoza. misiune pe care redactorul Luca o simbolizează prin viaţa ad extra a comunităţii din Ierusalim. anunţă un fapt surprinzător: într-un loc şi la o oră la care nu s- ar aştepta nimeni. ca pedepsire sau ca semn de supunere.16). Totodată dispune de mijloacele necesare pentru a plăti PR. Duşmanii Sfântului Ştefan nu se împotrivesc lui. El ne oferă o cheie hermeneutică sigură cu privire la tot ceea ce este scris în Sfânta Scriptură pentru învăţarea noastră (cf.

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

o călătorie lungă, cu întreg echipamentul personal, şi de a cumpăra un sul-manuscris al
Scripturilor ebraice.
(vv. 29 - 38)
Cel de al doilea moment evidenţiază locul central pe care-l ocupă textul din Scriptură (vv. 32-
34) pe care eunucul, după cum este subliniat de mai multe ori, îl citea (cf. v. 28, 32). Acest
text este încadrat de două dialoguri scurte. Primul (vv. 30-31), prezintă iniţiativa lui Filip şi
preocuparea religioasă a eunucului; şi se încheie prin invitaţia adresată de eunuc lui Filip de a-
l ajuta. Cel de al doilea (vv. 34-35) se referă la iniţiativa eunucului şi se concentrează asupra
interpretării textului scripturistic, încheindu-se prin acţiunea evanghelizatoare a lui Filip.
Extremităţile structurii concentrice conţin, pe de o parte, alergarea lui Filip ca să-l întâlnească
pe eunuc (v. 29-30), fragment în care încă o dată, evanghelizatorul este prezentat ca fiind
credincios iniţiativei Duhului, iar, pe de altă parte, oprirea, la îndemnul eunucului, acolo unde
există apă, şi cererea acestuia de a fi botezat de către Filip.
Filip este cel care are iniţiativa si pune o întrebare: dacă este în stare să înţeleagă sensul
autentic al textului din Isaia pe care-l citeşte. Răspunsul eunucului constituie o contra-
întrebare prin care el lasă să se întrevadă, în acelaşi timp, dorinţa şi resemnarea: Cum aş putea
să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”. În acest punct al relatării (vv. 32-33) Sf. Luca
oferă conţinutul citării din Isaia 53, 7-8 citat potrivit traducerii greceşti a Septuagintei.
Inţelesul v. 32 se referă la Patimile Mântuitorului Hristos, care, în v. 33 sunt calificate ca
“smerenie, umilire”.
Iisus apare ca fiind Robul smerit, însă înviat şi înălţat de Dumnezeu. Această schemă a
smereniei-înălţării constituie stadiul cel mai vechi al formulării hristologiei lucane.
Cateheza lui Filip a fost atât de completă şi persuasivă, încât acesta a crezut şi a cerut să fie
botezat. Exclamaţia surprinzătoare “Iată apă” lasă să se întrevadă faptul că pronia divină se
îngrijeşte de elementul material pentru botez. Versetul 37 ne asigură că eunucul mărturiseşte
mai întâi credinţa sa în Hristos.
Filip şi eunucul s-au oprit pe ţărmul unei văi din drumul lor, iar săvârşirea botezului este
prezentată ca fiind “o coborâre în apă” şi o “ieşire din apă” (cf. şi Mc 1, 10), fapt care
simbolizează foarte bine sensul botezului, ca o participare la smerenia şi înălţarea lui Hristos
(la moartea şi învierea Sa, cf. Rm 6, 1-11).
Ca şi în episodul de la Emaus, o dată ajunsă la finalul ei, istorisirea se încheie foarte repede,
cu dispariţia neprevăzută a protagonistului.
După evanghelizarea Samariei (Fapte 8, 5-25), botezul eunucului etiopian (Fapte 8, 26-40) şi
convertirea persecutorului Saul (Fapte 9, 1-31), chemat să fie “vas ales ca să poarte numele
Meu (al lui Iisus) înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 15), primirea
lui Corneliu şi a familiei sale în Biserică reprezintă punctul culminant pentru propoveduirea în
rândul păgânilor. Episodul este o istorisire în care Sf. Luca a inserat două cuvântări
importante:
În prima cuvântare Sf. Petru mărturiseşte despre Hristos (cf. 10, 34-43), iar în cea de a doua
(11, 5-16), Apostolul califică misiunea sa în faţa Bisericii din Ierusalim.
În contextul nostru, două vedenii fac posibilă întâlnirea dintre Sf. Petru şi Corneliu. Fără
aceste două vedenii paralele, Corneliu nu s-ar fi gândit niciodată să-l invite pe Apostolul pe
care nu-l cunoştea, iar Sf. Petru nu ar fi avut niciodată curajul de a merge în casa lui Corneliu,
adică la un necircumcis.
Faţa mare de pânză pe care Sf. Petru a văzut-o în extaz, coborând din cer, conţinea animalele
pe care le-a creat Dumnezeu bune. Istoria creaţiei din Gen l menţionează stăpânirea acordată
omului asupra peştilor, păsărilor, animalelor şi tuturor celorlalte vietăţi, fără să facă deosebire
între animale curate şi necurate.

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 139

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Această vedenie marchează şi sfârşitul regulilor alimentare care făceau distincţie între
mâncăruri curate şi necurate şi care împărţeau animalele în două categorii: curate şi necurate.
Regula alimentară constituia un impediment serios pentru a sta la aceeaşi masă iudeii şi
păgânii şi excludea orice contacte între ei. Atitudinea categorică faţă de încălcarea acestor
precepte s-a mai atenuat în cadrul comunităţii, după cum reiese din concluzia istoriei lui
Corneliu: “Auzind acestea, au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Aşadar, şi păgânilor le-a dat
Dumnezeu pocăinţa spre viaţă” (Fapte 11, 18).
Aceasta este ultima mare cuvântare misionară rostită de Sf. Petru, potrivit Faptelor; totuşi ea
constituie începutul mărturiei apostolice, care trebuie făcută cunoscută păgânilor, fără ca să se
insiste pe obligativitatea supunerii faţă de Legea mozaică. Prin activitatea desfăşurată de Sf.
Petru în Cezareea Maritimă misiunea printre păgâni este inaugurată.
Ultima cuvântare misionară a Sfântului Petru, din cartea Faptelor, este o proclamare clasică a
Evangheliei înaintea simpatizanţilor păgâni. Sf. Petru va reveni, în timpul Sinodului apostolic,
asupra unui argument corelat cu cel tratat aici, însă amploarea acelei cuvântări nu poate fi
comparată cu cea din casa lui Corneliu.

ISTORIA LUI DAVID ÎN PREDICA DIN ANTIOHIA PISIDIEI (FAPTE 13, 14-42)
Predica din Antiohia Pisidiei
Activitatea misionară a Sf. Ap. Pavel, relatată de Sf. Luca atinge un punct comun cu cea a Sf.
Petru, prin mesajul comun transmis iudeilor şi păgânilor. În Antiohia Pisidiei, invitat de mai
marii sinagogii să rostească un cuvânt de mângâiere către popor, Apostolul neamurilor
fundamentează mesajul evanghelic pe Scriptura Vechiului Testament, se pare, fără vreo
legătură cu lectura din Lege şi Prooroci.
Subliniem expresivitatea relatării lucane, care ne aminteşte de Predica lui Iisus Hristos din
Nazaret, prin asocierea acţiunilor făcute de lector şi omilist.
Tema descendenţei davidice a lui Iisus, formulată în Fapte 3 este reluată, realizându-se o
rememorare a textelor ce susţin superioritatea lui Hristos, precum şi învierea Sa, pentru cei ce
folosesc Evanghelia Sf. Luca drept material catehetic.

Fapte 13, 22: „AFLAT-AM PE DAVID AL LUI IESEI, ... CARE VA FACE TOATE
VOILE MELE”
Sfântul Apostol Pavel în Antiohia Pisidiei se înscrie prin predica sa în modul general de
abordare a kerigmei apostolice.
Redactarea lucanică se face simţită şi aici deoarece Apostolul Pavel face o incursiune istorică
mai restrânsă amintind în treacăt perioada de la Avram şi Moise insistând asupra alesului
divin David numit „bărbat după inima mea care va face toate voile mele”.
Textul din Fapte 13, 22 este un citat din Ps 88, 21 combinat cu I Sam 13, 14. Din Ps 88, 21
sunt citate cuvintele „Aflat-am pe David” iar din I Sam 13, 14 forma verbală evntelei/tai este
exprimată în Fapte prin forma substantivală ta. qelh,mata,mou.
Şi din această citare combinată putem deduce existenţa unei culegeri de texte mesianice
preluate din LXX şi puse la îndemâna creştinilor în scop apologetic. În ambele texte din LXX
nu apare menţiunea „al lui Iesei”, care face trimitere la genealogia lui Hristos din Evanghelia
Luca.
Traducerea românească a Psalmului se găseşte la Ps 88, 20.

Fapte 13, 33-35: „FIUL MEU EŞTI TU, EU ASTĂZI TE-AM NĂSCUT”

După ce Sf. Ap. Pavel exprimă programul kerigmei apostolice către iudei, prin punctarea

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 140

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

elementelor principale abordate -mărturia lui Ioan, circumstanţele morţii lui Iisus şi învierea
Sa- urmează argumentarea scripturistică a învăţăturii despre înviere şi demonstraţia că Iisus
este Hristosul.
Astfel, Pavel citează trei texte profetice:
1. Învierea lui Iisus este, în primă ipostază, fundamentată pe Ps 2, 7: „Tu eşti Fiul Meu, Eu
astăzi Te-am născut”.
2. Apoi, este exprimată ideea că Cel Înviat nu mai este supus stricăciunii, prin textul din Isaia
55, 3: „vă voi da cele sfinte ale lui David, care sunt vrednice de credinţă ale lui David” şi prin
3. Ps 15, 10: „Nu vei lăsa pe cel cuvios al tău să vadă stricăciunea”.

Apostolul Pavel continuă argumentarea din psalm, afirmând că nu despre David este vorba -
deoarece acesta nu a înviat- ci despre Iisus (v. 38-39). Citatul din psalm este prezentat la
persoana I-a singular, deşi se aplică doar la urmaşul său, Mesia.
Versiunea greacă a Vechiului Testament a tradus expresia ebraică hasidi David „milele lui
David” cu „cele sfinte”, prin confundarea substantivului hesed – „har, favoare” cu adjectivul
hasid – „pios, cuvios”. Păstrând pluralul, LXX a utilizat neutrul ta. o[sia, pentru a da un sens
frazei.
În v. 35 Sf. Ap. Pavel citează din Ps 15, 10: „ouvde. dw,seij to.n o[sio,n sou ivdei/n diafqora,n”
(nu vei lăsa pe cel cuvios al tău să vadă stricăciunea), următoarea citare fiind adăugată prin
conjuncţia o[ti, care se traduce „pentru că”, dar nu în întregime.
Datorită legăturii între citate, textul „voi încheia cu voi un legământ veşnic, dându-vă
îndurările mele cele făgăduite lui David” este prescurtat la versiunea „vă voi da vouă cele
sfinte şi cuvioase (vrednice de credinţă) ale lui David”. Motivaţia acestei prescurtări, pare a fi
paralelismul dorit de Sf. Luca: Dw,sw u`mi/n ta. o[sia... cu dw,seij to.n o[sio,n sou.
Versetul 36 precizează că făgăduinţele divine nu privesc în mod special pe David, pentru că
ele nu s-au verificat în viaţa sa. Termenul de o[sioj desemnează pe cel ce slujeşte voii divine.
Această definiţie se confirmă, urmărind numirea pe care Sf. Luca o dă lucrării pe care o
exercită următorii fideli ai făgăduinţelor făcute lui Avraam: „De jurământul cu care s-a jurat
către Avraam, părintele nostru, ca fiind izbăviţi din mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără
frică, să-I slujim în sfinţenie (evn o`sio,thti şi dreptate, înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii
noastre” (Lc 1, 73-75).
Sfinţenie şi dreptate sunt expresii ale serviciului divin împlinit de închinătorii Lui. Adevărata
o`sio,thj (cuvioşenie, sfinţenie) nu este doar puritate cultică datorată curăţirilor ceremoniale
exterioare, ci împlinirea cu credincioşie a poruncilor divine. Trebuie subliniate semnificaţiile
termenului, pentru a evita formalismul ritualic al iudeilor, specificând că nici numai curăţia
morală singură, nu este suficientă pentru apropierea cu sfinţenie de Dumnezeu.

Fapte 13, 41: „EU LUCREZ UN LUCRU... PE CARE NU-L VEŢI CREDE”

Pasajul din cuvântarea Sfântului Apostol Pavel nu putea fi primit cu entuziasm de evrei.
Cuvintele sunt expresia unei părăsiri a legii lui Moise de către evrei şi de aceea se pare că
auditoriul apostolului se schimbă.
Fără îndoială, necredinţa iudeilor esze vizibilă în obiceiurile lor, altfel nu ar fi trezit rumoare
între cei prezenţi. Scopul citatului este acela de a arăta că dacă ei vor respinge Evanghelia se
vor identifica pe ei înşişi cu cei despre care vorbea profetul Avacum. Fără îndoială „lucrul” se
referă la apostoli aplicând limbajul poetic la lucrarea de mântuire a lui Israel prin persoana lui
Iisus.

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 141

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Textul citat de Sfântul Luca nu are expresia „miraţi-vă cu mirare” ci doar „miraţi-vă”.

Fapte 13, 47: „SĂ FII TU SPRE MÂNTUIRE PÂNĂ LA MARGINEA PĂMÂNTULUI”
Faptul că la Lc 2, 30-32 Iisus care aduce mântuirea este prezentat ca „lumină” deopotrivă
pentru iudei şi păgâni, este repetat şi în Fapte 13, 47. Aici Luca citează explicit un text din
Isaia 49, 6, după LXX, iar acest nu se referă la Pavel sau Barnaba, ci la Iisus, ai Cărui trimişi
sunt.
Ultimile patru cuvinte din Fapte 13, 47 amintesc de programul misionar descris la Fapte 1, 8.
Luca revine, deci, la tema „luminii”, completând „că Hristos avea să pătimească şi să fie cel
dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului şi neamurilor” (Fapte 26, 23).
Conform relatării lucanice, Iisus urmat de Pavel (Fapte 23, 18) actualizează misiunea Robului
lui Dumnezeu pentru a vesti mântuirea, ca „lumină poporului şi neamurilor”, rob care va fi
alungat şi va pătimi pentru ei. În acest fel Luca poate explica, neamurilor, misiunea lui Iisus şi
patimile Sale, subliniind că aceasta are valoare universală, pentru toţi cei ce cred în El.

Bibliografie selectivă

DIN TÂLCUIRILE SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR ŞI ALE ALTOR PĂRINŢI LA FAPTELE SFINŢILOR
APOSTOLI, ADUNATE PE SCURT DE PREAFERICITUL TEOFILACT, ARHIEPISCOPUL BULGARIEI,
transliterate de Florin Stuparu, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Fapte, trad. din lb. Engleză, Ed. Performantica, Iaşi,
2010.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Fapte, trad. din lb. Engleză, pr.dr. Octavian Picioruş,
în vol. TRADUCERI PATRISTICE, ed.Teologie pentru azi, Bucureşti, 2009.
ALEXANDRU, B. A., Cetăţi şi lăcaşuri pauline, în GB, an XIX, 9-10, 1960, p. 801-810. BĂJĂU,
Pr. Dr., Lucrarea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel în Atena. Cuvântarea din Areopag,
în MO, an LI, 1-2, 1999, p. 51-60. BELU, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Predica Sfântului Apostol
Petru, în MA, an XII, 1-3, 1967, p. 135-146. BORA Ioan Sorin, Identitatea locului
naufragiului care purta pe Sfântul Apostol Pavel spre Roma: Melita-Malta sau Kefalonia
(Fapte 28,1), în Mitropolia Olteniei, an LXIV, nr.5-8/2012, pp. 81-110. BUDE, Pr. Ioan,
Imnuri creştine din epoca apostolică în cuprinsul Noului Testament, în AB, an V, 4-6, 1994,
p. 14-30, an V, 7-9, 1994, p. 45-60. CORBU, Ieromonah, Agapie, Prolegomene pentru o
lectură a cuvântării Sfântului Petru la Cincizecime, în AB, an X, 4-6, 1999, p. 6-12. DANIEL,
Constantin, Un esenian menţionat în Faptele Apostolilor: Var-Iisus, în ST, an XXI, 9-10,
1969, p. 661-685. HÂRLĂOANU, Cezar, Personalitatea patriarhului Avraam în tradiţia
Sinagogii şi a Bisericii, în „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi (serie nouă)”, Teologie
Ortodoxă, tom. XII, 2007, p. 193-210. MARCU, Pr., Grigorie T., Elemente de istorie antică
profană în scrierile Sfântului Evanghelist Luca, în O, an XIII, 3, 1961, p. 331-367. MARCU,
Pr., Grigorie T., Episoade din viaţa Bisericii creştine a veacului apostolesc în expunere şi
interpretare lucanică, în MA, an V, 7-8, 1960, p. 519-534. MARCU, Pr., Grigorie T., Ideea de
sinodalitate şi prioritate apostolică în Noul Testament, în ST, an XXVI, 7-8, 1974, p. 522-
532. MARCU, Pr., Grigorie T., Întâiul itinerar paulin pe continentul nostru (În legătură cu
relatările lucanice din Faptele Apostolilor 16, 9 – 18, 19), în MA, an VII, 9-12, 1962, p. 631-
641. MARCU, Pr., Grigorie T., Mărturii documentare de procedură sinodală în Cartea
Faptele Apostolilor, în O, an IX, 3, 1957, p. 429-437. MELNICIUC-PUICĂ, pr. Dr., Ilie,
Utilizarea Vechiului Testament în scrierile lucanice, Ed. Performantica, Iași, 2005.
MELNICIUC-PUICĂ, pr. Dr., Interpretarea Psalmilor în Faptele Apostolilor, în „Analele Şt. ale

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 142

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi”, (serie nouă), vol. VIII, Teologie, 2003, p. 89-102.
MELNICIUC-PUICĂ, pr. Dr., Călătoriile pe mare în scrierile Sf. Luca, în „Analele Ştiinţifice
ale Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi (serie nouă)”, vol. XI, Teologie Ortodoxă, 2006, p. 409-424.
MIHOC, Pr. Prof., Vasile, “Decretul apostolic” şi valoarea istorică a cărţii Faptele
Apostolilor, în MA, an XXXIV, 2, 1989, p. 20-28. MIRCEA, Magistrand Pr., I., Organizarea
Bisericii şi viaţa primilor creştini, după Faptele Apostolilor, în ST, an VII, 1-2, 1955, p. 64-
92. MOISESCU Iustin, Activitatea Sfântului Pavel în Atena, Craiova, 1946. MOISESCU Iustin,
Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955. MURG, Adrian, Biserică şi Biserici în
Faptele Apostolilor, în vol. „Ortodoxie şi globalizare. Relevanţa relaţiei local-universal în
Europa de astăzi”, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, p. 422-461. MURG,
Adrian, Evanghelie şi vrăjitorie în istoria lui Simon Magul (Faptele Apostolilor 8, 4-25), în
„Teologia”, anul XIII (2009), nr. 1, p. 76-99. MURG, Adrian, Fundamentele vechitestamentare
ale misiuniastăzi, Ed Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, 182-192. MURG, Adrian,
Planul lui Dumnezeu în scrierile Sfântului Evanghelist Luca, în „Teologia”, anul IX (2005),
nr. 2, p. 99-124. NEGOIŢĂ, Pr., Atanasie, Eleniştii din Faptele Apostolilor sunt oare
essenieni?, în GB, an XIX, 7-8, 1960, p. 618-634. NICOLAESCU, Diaconul Dr., N. I.,
Cronologia paulină, în BOR, an LX, 5-6, 1942, 177-203. ONIŞOR, Pr. drd., Remus, Preoţia în
lumina cuvântării Sfântului Apostol Pavel către preoţii din Efes (Fapte 20, 17-35), în ST, an
XLI, 3, 1989, p. 11-25. PETRESCU, Pr. prof., Nic., Tâlcuirea Apostolului Duminical, Duminica
a II-a după Paşti, în MO, an XXV, 7-8, 1973, p. 597-602; Tâlcuirea Apostolului Duminical,
Duminica a III-a după Paşti, în MO, an XXV, 9-10, 1973, p. 765-770; Tâlcuirea Apostolului
Duminical, Duminica a IV-a după Paşti, în MO, an XXV, 11-12, 1973, p. 959-964; Tâlcuirea
Apostolului Duminical, Duminica a VI-a după Paşti, în MO, an XXVI, 1-2, 1974, p. 41-46.
Tâlcuirea Apostolului Duminical, Duminica a VII-a după Paşti, în MO, an XXVI, 3-4, 1974.
PETRESCU, Pr. prof., Nic., Tâlcuirea Apostolului Duminical, Duminica Rusaliilor, în MO, an
XXVI, 5-6, 1974, p. 427-432. POPA, Pr. Lect. Univ., Viorel Cristian, Profeţia lui Ioil (3, 1-2)
şi evenimentul cincizecimii (FA 2, 17-21), în Orizonturi teologice, an V, nr. 3-4, 2004, p. 95-
112. PREDA C., „Rugăciunea în Biserica Apostolică: Mărturia Faptelor Apostolilor”, în
Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, nr . VII (2007), p. 29 – 52. PREDA C., Sinodul
Apostolic de la Ierusalim. Un model de a hotărî în Biserică (FA 15, 1-35)”, în Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă, nr. IV (2004), p. 323-341. PREDA, Dr. C., Credinţa şi viaţa
Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, EIBMBOR, Bucureşti, 2002. PREDA,
Drd. C., Apostolatul celor doisprezece şi relaţia sa cu cel paulin potrivit Faptelor Apostolilor,
în ST 3-4, 1997, p. 36-37. PREDA, Drd., Constantin, Doctrina şi practica botezului după
Faptele Apostolilor, în O, an XLIX, 3-4, 1997, p. 36-65. PREDA, Drd., Constantin, Frângerea
pâinii la Troa şi învierea lui Eutihie, în ST, an LI, 1-2, 1999, p. 117-131. PREDA, LECT. DR.
Constantin, Propovăduirea Apostolică. Structuri retorice în Faptele Apostolilor, EIBMBOR,
Bucureşti, 2005, pp. 135-163. SĂBĂDUŞ, Pr., Ioan, Consideraţii generale asupra sfârşitului
cărţii “Faptele Apostolilor”, în ST, an XXVI, 5-6, 1974, p. 383-395. SEMEN, Petre,
Personalitatea lui Moise şi valoarea poruncilor date prin el, în „Teologie şi Viaţă”, nr. 1-
6/1996, p. 21-33. SEMEN, Petre, Spaţiul geografic al revelaţiei divine vechitestamentare, în
„Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» Iaşi (serie nouă)”, Teologie, tom. VII,
2002, p. 5-14. SEMEN, Petre, Templul din Ierusalim factor de unitate naţională şi
religioasă, în rev. „Pax et Unitas”, Editura Serafica, Roman, nr. 1, 2003, p. 21-32.
STAMATOIU, Pr. Prof. Dionisie, Valoarea istorică si documentară a scrierilor Sfântului
Evanghelist Luca, Ed. Universitaria, Craiova, 2005. SUTAC, Pr. Gheorghe, Temeiurile
apostolice ale ritualului Bisericii, în MB, an XXXVII, 5, 1987, p. 9-14. TEODORESCU, Pr.
Lect. Dr. Mihail, Viaţa crestină în secolul apostolic din perspectiva cărţii Faptele Apostolilor,

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 143

Noul Testament – suport de curs An I sem.2

Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2008. TOFANĂ, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, Studiul Noului
Testament, Ediţia a II-a revizuită şi îmbunătăţită, Ed. “Alma Mater”, Cluj-Napoca 2005.
TUDOR, Pr. Drd., Alexandru, Unitate şi diversitate în Faptele Apostolilor, în ST, an XXV, 1-2,
1973, p. 45-57. TUDOR, Pr. Drd., Alexandru, Viaţa sacramentală a Bisericii în “Faptele
Apostolilor”, în ST, an XXXII, 1-2, 1980, p. 190-210. VERZAN, Pr. Dr., Sabin, Faptele
Apostolilor – o carte a prototipurilor, în ST, an XLII, 1, 1990, p. 38-76, an XLII, 2, 1990, p.
42-83. VERZAN, Pr. dr., Sabin, Faptele Apostolilor (capitolele 1 şi 2). Note exegetice, în O, an
XLVI, 1, 1994, p. 28-115. VERZAN, Pr. Dr., Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1996.

PR. CONF. DR. ILIE MELNICIUC PUICA 144

(Fapte 13,1-14,28 – 46-48 d.Hr.) ...................................................................................................................................................... 2

Începutul călătoriei ............................................................................................................................................................................ 2

Din Antiohia Siriei spre Cipru ........................................................................................................................................................... 2

Seleucia ad Pieria ............................................................................................................................................................................... 2

Cipru ................................................................................................................................................................................................... 3

Salamina ............................................................................................................................................................................................. 4

Pafos ................................................................................................................................................................................................... 5

Pavel propovăduiește evanghelia în Pafos ........................................................................................................................................ 7

Perga Pamfiliei ................................................................................................................................................................................... 7

Pe urmele lui Pavel – Perga ............................................................................................................................................................... 9

Din Perga Pamfiliei la Antiohia Pisidiei ........................................................................................................................................... 9

Paul și Barnaba predică evanghelia în Antiohia Pisidiei ................................................................................................................12

Iconiu .................................................................................................................................................................................................12

Pavel predică în Iconiu .....................................................................................................................................................................13

Listra ..................................................................................................................................................................................................13

Pavel propovăduiește evanghelia în Listra .......................................................................................................................................14

Derbe..................................................................................................................................................................................................15

Pavel propovăduiește în Derbe..........................................................................................................................................................16

În loc să se întoarcă prin Cipru. împreună cu Ioan Mar cu. timpul era potrivit ca evanghelia să fie dusă mai departe.Hr.Hr.1-14. De acolo străbat continentul până la orașele de-a lungul drumului militar din sudul Asiei Mici.28 – 46-48 d. Apoi trec înapoi pe continent (zona Turciei de astăzi) acostând în portul mediteranean Attalia.. toate aflate în provincia romană Galatia. Listra și Derbe. însoțiți de Ioan Marcu. La Perga Pamfiliei.) Faptele Apostolilor descriu cum Saulși Iosif. domnind peste Siria după moartea lui Alexandru. navighează direct către Antiohia Siriei. portul din Antiohia. Ioan Marcu îi lasă pentru a se întoarce la Ierusalim. Acolo după ce au parcurs cam 2 kilometri. Saul și Barnaba. pornesc din Antiohia (Fapte 13:4) către Seleucia. ucenicii din Antiohia i -au binecuvântat formal pe Saulși Barnaba și i -au trimis la drumul lor. din motive necunoscute. PRIMA CĂLĂTORIE MISIONARĂ (Fapte 13. vărul lui Barnaba. Pavel și Barnaba rămân „nu puțină vreme” (46-49 d. de unde și-au început călătoria misionară.Hr. „Pieria” face referire la un centru comercial anterior construit pe acel loc. Seleucia ad Pieria Seleucia a fost înființată ca port nautic pentru Antiohia în secolul III î. Iconiu. vizitând Salaminași Pafos. toate înființate în perioada elenistică de Seleucos I Nicator (305-281 î. Νικάτωρ=Învingătorul). Undeva prin 45 d. . Saul și Barnaba fac opriri în Antiohia Pisidiei. cel numit Barnaba (însemnând probab il „fiul profeției” ).Hr. Începutul călătoriei Din Antiohia Siriei spre Cipru Cu Biserica bine întemeiată în Antiohia Siriei. și era numită Seleucia ad Pieria pentru a o distinge de nouă orașe cu același nume. înainte de a se întoarce la Antiohia Siriei şi Ierusalim au revizitat comunitățile pe care le întemeiaseră mai înainte. Duhul Sfânt le -a vorbit: „Osebiţi-Mi pe Barnaba și pe Saul pentru lucrul la care i-am chemat” (Fapte 13.Hr. La Fapte e consemnat că într-o zi pe când membrii bisericii slujeau și posteau. unul din generalii lui Alexandru cel Mare. fondatorul Imperiului Seleucid.. 2). la circa 25 de kilometri către sud-vest. După ce au treminat rugăciunea și postul. pleacă din Antiohia către Cipru. nume care la rândul lui derivă de la un fel special de asfalt găsit în zonă.).

Egipt. fiind guvernată de un proconsulat aflat la Pafos. și nu a mai fost reconstruit niciodată. Cea mai mare parte din spațiul de pe corabie era ocupat de marfă și echip aj. Barnaba și Ioan Marcu. Apoi în 22 î.Hr.. mulți evrei s -au stabilit pe insulă alcătuind o bună parte a populației. Cipru a fost o sursă importantă de cupru și lemn. În perioada ultimă menționată. 96 lățime). Cipru Este a III-a insulă de pe Mediterană ca mărime (225 km lungime.Hr. D. În 707 î. Nu existau corăbii pentru pasageri în primul secol d. dar a fost distrus în 1268 d. Între 2000 și 1000 î. Palestina. romanii au făc ut-o provincie sub jurisdicția Senatului roman. doar de marfă care străbăteau mereu Mediterana spre Africa. Siria. orașul nautic avea o populație de 30. Persia.000 de locuitori . folosit la construirea corăbiilor. Asia și Europa. Creta.v. dar erau și locuri pentru pasageri.Hr. aproape de Seleucia antică În zilele lui de glorie. Alexandru cel Mare și Regatul Ptolemaic. Asia Mică. Portul antic Seleucia ad Pieria Actualul Samandağ. fiecare condus de un rege. istoric.p. Insulele Egee și Grecia toate au făcut schimburi comerciale cu Cipru. După 1000 î. regii Ciprului s-au supus Asirieiși apoi insula a fost stăpânită de o succesiune de imperii dominante: Egipt. fixând cadrul pentru vizita lui Pavel.Hr. erau câteva ora șe -stat.d. iudeii creștini au fugit în Cipru și au predicat evanghelia comunității iudaice.Hr. Ruinele lui pot fi văzute lângă satul modern Samandäg.Hr. . la circa 25 km la sud-vest de Antakya (Turcia). Ca urmare a persecuțiilor asociate uciderii cu pietre a Sfântului Ștefan la Ierusalim.

construit în primul secol d. Salamina era centrul comercial. sau „hula mării”) era poziționată pe coasta de est a Ciprului. Aici (stânga) avem rămă șițele gimnaziului din Salamina. În timp ce Pafos era capitala oficială. Palestra gimnaziului (în dreapta) . deasupra ruinelor unei construcții anterioare care fusese distrusă de un cutremur. Această tradiție literară reflectă probabil ocuparea Ciprului de Popoarele Mării undeva prin 1193 î. Salamina a fost întemeiată după războiul troian de arcașul Teucer. devenind principalul debușeu al Ciprului.Hr.Salamina Cei trei misionari au debarcat la Salamina. înconjurată de statui. în Atena antică era o școală de educație fizică urmată de băieții în vărstă de 13-15 ani după absolvireașcolilor de gimnastică sau de chitară. de pe Attica (regiunea din jurul Atenei. E posibil. un mare oraș -port pe malul de est al Ciprului. luptelor și sportului în general.la greci și romani palestra era oșcoală specială destinată gimnasticii. care a venit de pe insula Salaminei. să fi fost și un mic grup de creștini. Aici (stânga) avem piscina gimnaziului. la nord de Famagusta de astăzi. Mai târziu ora șul a c rescut datorită portului său excelent.000 de locuri.Hr.. la circa 190 km la nord-vest de Seleucia. . construit către finele secolului I î.Hr. Conform epopeele homerice. Grecia). de asemenea. și Teucer e posibil să- l reprezinte de Tjeker găsit în arhivele egiptene. probabil din grecescul „salos”. fondat de ucenicii care fugiseră de la Ierusalim după uciderea Sfântului Ștefan și persecuțiile care au urmat. Salamina (însemnând probabil „sare”. Iar aici (jos) avem teatrul din Salamina. cu 15. O colonie influentă de iudei fusese fondată acolo trei secole mai înainte și bărbații au predicat evanghelia iudeilor în sinagogile lor.

„Palea Pafos”. Ei au făcut Pafos capitala insulei şi a rămas așa până î n ultima parte a secolului IV d. când era posibil. întreaga lor vizită este rezumată într -un singur verset (13. prin 1184 î. aflat la 16 km la nord-vest (acesta este cel menţionat la Fapte). Din Salamina. Folosirea la plural „sinagogi” indică mărimea comunitatății iudaice. localizat pe locul actualului Kouklia. statuia lui părea atât de reală încât el s-a îndrăgostit de ea. căreia i s-a făcut milă de el şi a adus statuia la viață. cei trei misionari au traversat insula de la est la vest. După spusele poetului Ovidiu (secolul I î. Ptolemi ț ii din Alexandria au obţinut putere maritimă dominantă în estul Mediteranei şi au luat controlul asupra Ciprului pentru a-și asigura rutele de comerţ. S-au căsătorit şi au avut un fiu.Hr. Excavațiile au dezvăluit ruine datând de prin 3000 î. care a sculptat din fildeş o femeie. succesorii acestuia s-au luptat pentru conducere. pe Pafos.Hr. A adus daruri statuiei şi s-a rugat la Afrodita. Pafos Pafos (o derivare grecească incertă însemnând „clocotind” sau „fierbinte”) a fost un ora ș -port pe marginea de vest a Ciprului. la circa 145 km de Salamina.La Salamina.). La Fapte. Locurile care au supraviețuit din perioada romanilor includ locuințe particulare: "Casa lui Dionis”. Până în timpul romanilor a fost înlocuit de Noul Pafos („Nea Pafos”).Hr. În anii ce au urmat morții lui Alexandru cel Mare în 323 î. „Casa lui Orfeu” și „Casa lui Aion” cu podele splendide de mozaic înfă țișând s cene din mitologia greacă. Pafosul Vechi . Saul și Barnaba au deschis drumul misiunilor de mai târziu. 5).Hr. un oraș înfloritor de pe coasta de sud -vest a Ciprului. fără îndoială pe coasta de sud. A fost numit dupa fiul mitologicului sculptor cipriot Pygmalion. atestând splendoarea orașului Pafos la timpul vizitei lui Pavel și Barnaba. A fost probabil construit în perioada miceiană. . prin propovăduirea mesajului lor . Numele acesta l-au purtat două oraşe antice. (perioada patriarhilor biblici) de coloniştii greci. „Casa lui Tezeu”.Hr. până la Pafos. . mai întâi comunită ții iudaice.aproape 700 de ani.

Aici (sus) mozaic din „Casa lui Dionis”. „Casa lui Orfeu”(dreapta) Mozaic din „Casa lui Orfeu”(stânga) Mozaic din „Casa lui Tezeu” (sus) Centrul civic. Mozaic din „Casa lui Aion”(stânga). teatru cu 1200 de locuri (stânga) . reprezentând o scenă cu Apolo un om care l-a provocat la o întrecere muzicală și a pierdut.

evreul. cei trei s-au îmbarcat pe un alt vas îndreptându-se spre nord-vest. localitatea a fost privată de portul ei din cauza aluvionării treptate. Ca mare parte din coloniile grecești din Asia Mică. Pavel propovăduiește evanghelia în Pafos Cei trei misionari. merg la guvernatorul Sergius Paulus. În conformitate cu o tăbliță de lut. chemați fiind. unde Pavel îl orbește pe vrăjitorul Elimas. în prim plan se vede șaa numita Coloană a Sfântului Pavel. e o putere mai mică în lume decât Pavel. Pavel a adoptat numele lui roman întrucât pentru prima dată afirmă credința sa creștină înaintea unei înalte oficialități romane. Perga Pamfiliei Perga a fost capitala provinciei Pamfilia Secunda. de asemenea a realizat că Saul. La Pafos. Râul Kestros din apropiere a fost navigabil în timpurile antice. Era situată la 18 km nord-est de portul mediteranean al Ataliei (Antalia de astăzi). a fost biciuit Sfântul Pavel înainte de convertirea la creștinism a guvernatorului roman Sergius Paulus (jos). Începând de la Fapte 13. (pe teritoriul Turciei de astăzi).9 este folosit numele Pavel (Paul) în loc de Saul. spune tradiția. A fost șaezată pe continent ca o măsură defensivă împotriva bandelor de pirați care îngrozeau această parte a Mediteranei.Biserica Sfânta Chiriachi (construită în sec XIII pe ruinele celei mai mari bazilice bizantine de pe insulă). unde. puterea lui a fost validată. cetățeanul roman. De la Pafos. pentru că era mai familiar grecilor și romanilor interes aţi de mesajul evanghelic. o zonă frumoasă între țiiMunTaurus și Marea Mediterană. către coasta de sud a Asiei Mici la circa 270 km. și între provinciile Liciași Cilicia. .

săpăturile au început în 1946 și continuă şi astăzi. Poarta din zidul sudic al cetății. cu un templu rotund în mijloc. în partea stângă un teatru datând din sec II d. Astăzi. un loc ma jestuos. șului. . Coloniștii greci. capitala hitită. Cea mai mare parte din rămășițe aparțin perioadei romane (secolele II -III d. veche de 300 de ani la momentul când au trecut Pavel și Barnaba prin ea.Hr.descoperită la Bogazköy. Alexandru Macedon a trecut prin Perga în timpul campaniilor sale și a folosit ghizii de acolo.Hr. Perga e un sit arheologic major și rămâne. chiar în ruine fiind. dedicat probabil zeiței Tyche (Fortuna).Hr). Agora pătrată (dreapta) construită în sec II d. probabil au alungat locuitorii precedenți. cu Aici (dreapta) avem o privire de asamblu a ora 15. care au venit aici după războiul troian.000 de locuriși scenă pentru luptele de gladiatori din perioada romană târzie. Perga era cândva cunoscută sub numele „Parha”.

La acea vreme Perga trebuie să fi avut acces la mare prin Râul Cestius. Pe urmele lui Pavel – Perga La Fapte scrie că cei trei misionari au navigat direct de la Pafos la Perga. lui nu i-a plăcut că Pavel a luat conducerea de la vărul său. Din Perga Pamfiliei la Antiohia Pisidiei Călătorind la nord de Perga. decizia lui a fost respectată de Pavel. Pasajul montan dificil. chiar dacă s-au despărțit la începutul celei de-a II-a călătorii misionare. Pavel și Barnaba au urmat drumul cunoscut sub numele de Via Sebastia. sau. lucrul acesta a necesitat o schimbare de plan. care era plin de tâlhariși traversat de stânci abrupte înfricoșătoare.Conducta de apă de lângă drumul principal al orașului (stânga). ca cea din Antiohia Pisidiei. Altfel. aflată pe marginea Platoului Anatolian (la 900 m înălțime). avea nevoie de o climă mai uscată și de mai mare altitudine. 4. Pavel. ei ar fi trebuit să acosteze aproape de portul Ataliei și să meargă pe jos 11 km până la Perga. Pavel și Barnaba nu mai predică î n Perga – ca motiv s-a sugerat îmbolnăvirea lui Pavel de malarie. Au predicat evanghelia și în Perga. Deci pornesc la un drum anevoios prin Munțiu Taurus către Frigia. În legătură cu plecarea lui Ioan Marcu de la Perga nu este dată nicio explica ție. din moment ce aceasta era singura cale de intrareși de .14). Pentru a se recupera. din provincia romană Galatia. după cum sugerează Paul Maier în „Primii creștini” ( "First Cristians"). însă. la întoarcere. călătoria de 160 km a durat cam zece zile (făcând câte 25 km pe zi) și a fost extrem de periculoasă. că nu voia să ducă și la păgâni evanghelia. a făcut ca Antiohia să fie izolată. Cu țiimun întrezărindu-se la distanță. Barnaba. de la țânțarii din mlaștinile de pe coastele din apropiere. Oricare ar fi fost motivul. același drum folosit de Alexandru Macedon în invazia sa cu aproape 300 de ani mai înainte. dar câteva teorii au fost sugerate: că nu mai era în stare să suporte dificultățile călătoriei misionare. De altfel Pavel menționează boala ca motiv pentru care predică evanghelia mai întâi la galateni (Gal.

pe Platoul Anatolian. . Era situat în apropierea graniței dintre Frigia și Pisidia și a servit drept oraș de grani ță până la înfrângerea lui Antioh al III-lea (222–187 î. păzind accesul din sud și așa numitul „drum înalt” ce duce de la Efes spre Siria. Pe una din ele este menționat Optimus. p 146- 153). episcop în biserica din Antiohia între 375-381. că Antiohos al III-lea a ordonat mutarea a 2.000 de locuitori. Situat la 1.ieșire a orașului.Hr. în primul secol d. De la monedele făcute în jurul acelei perioade este evident că orașul ajunsese la culmea prosperității economice.Hr.) de către romani.Hr. biserica Sfântului Pavel (mai jos) este construită pe rămă șițele sinagogii. de o lungime de aproximativ 10 km de-a lungul crestei către nordul orașului. fiind construit de Seleucos I Nicator. Asta ar explica prezența iudeilor în oraș la vremea sosirii lui Pavel. incorporând zidul ei sudic. Mai toți pereții au dispărut. și a fost una din cele 17 Antiohii pe care el le-a numit după tatăl său Antiohus. În sec IV d.000 de familii de evrei din Babilon în zone ale Lidiei și Frigiei pentru că credea că vor fiținători sus loiali ai Seleucizilor (Antichitățile iudaice 12.Hr.Hr.Hr. Această importan ță strategică în combinație cu terenurile sale fertile o făceau o așezare importantă în zonă.. Orașul se afla la joncțiunea a două drumuri principale.000 m țime înăl . (Oare acești munți l-au determinat pe Ioan Marcu să plece?) Istoria orașului datează din 280 î. orașul trebui e să fi fost ca o oază pentru suferindul Pavel. Pe partea vestică a ora șului este fundația sinagog ii unde a ținut Pavel prima predică. Aici (jos și dreapta) avem imagini cu apeduct ul datând din primul secol d. rece și uscat. Popul ația orașului la vremea aceea se ridica la peste 100. dar podeaua este în întregime acoperită de inscripții și mozaicuri. Istoricul evreu Iosif Flaviu scrie în primul secol î.

făcut de asemenea din piatră.. care trecea printr-un tunel pe sub partea sudică a zonei cu locuri de stat jos. o trăsătură neobișnuită care nu a mai fost sesizată nicăieri altundeva. Avea undeva între 12și 15 mii de locuri și conținea 26 de rânduri. E semnificativ faptul că aceasta este singura biserică construită peste o sinagogă din Anatolia antică. Augusta Platea (reprodus în stânga) era locul unui templu construit în onoarea împăratului Augustus. Teatrul (dreapta) era pe un deal nu departe de centrul ora ș ului de unde se putea vedea orașul în întregime. . complexul a fost folosit ca o biserică în aer liber. Aici (stânga) avem Decumanus.Hr. La spatele templului a fost un portic semicircular cu două nivele. A fost construit în timpul perioadei elenistice. În jurul anului 400 d. iar mai târziu romanii l-au mărit și când Pavel a vizitat orașul era existent. drumul principal est-vest a orașului. Temelia a fost sculptată din piatra care găsește în zonă.

semn de dispreț și semn că nu vor mai avea de-a face cu ei - Paul și Barnaba pleacă la Iconiu. Zidurile orașului (dreapta) au protejat orașul din trei direcții. despre care se crede că ar fi fiul guvernatorului din Cipru. Era așezat pe marginea vestică a planului înalt al Platoului Anatolian. cel tânăr”. dar iudeii reușesc să -i dea afară din cetate. interioare din centrul Mun Astăzi se numește Konya. cei doi reușesc să formeze o comunitate creștină printre păgâni. Săpăturile arheologice de la Antiohia au scos la iveală o inscripție care face referire la „Lucius Sergius Paulus. . Trecând prin eșec cu iudeii. misionarii au dus mai întâi mesajul evangheliei la evrei. Era susținut de Muntele Bozkir din vest și împrejmuit de marginile ților Taurus mai departe înspre sud. Unele sec țiuni din zid datează din perioadele elenistică. Oricum. Iconiu Orașul era la circa 96 km de Antiohia Pisidiei. Paul și Barnaba predică evanghelia în Antiohia Pisidiei A fost sugerată ideea că Pavelși Barnaba au țintit spre Antiohia Pisidiei la recomandarea lui Sergius Paulus. a patra direcție era protejată de o zonă abruptă a unui deal. cum era de altfel procedura standard a lui Pavel în această misiune și cele ulterioare. Scuturându-și praful de pe picioare . romană și bizantină. guvernatorul proaspăt convertit la știnism cre al Ciprului. Aici (dreapta) avem o inscripție aflată la Muzeul Arheologic din Konya ce conține numele Iconium. pentru că arheologia arată că familia lui avea rădăcini în acest oraș.

Câmpul din jurul Listrei era fertilși bine irigat. și de viscole iarna. În plus. dar și de nori de praf vara. Totuși o parte din iudei au întărâtat pe păgâni împotriva lor. s-au făcut cunoscuți mai întâi comunității iudaice și au fost invitați să vorbească în sinagogă. oraș ul are parte de răcoare. Aici (dreapta) este Dealul Alâeddin. e o metropolă imensă cu clădiri în culori deschise. Konya păstrează un număr de clădiri (acum folosite pe post de muzee) din perioada selgiucidă. Mul ți au fost convertiț i la evanghelie. Totuși. Listra Listra era situată pe partea de est a înaltului plan al Licaoniei. a fost îndepărtat la începutul secolului XX în timpul eforturilor de modernizare. Pavel predică în Iconiu Când Pavel și Barnaba au ajuns în Iconiu. Zidul reconsolidat cu 108 turnuri. ei au plecat urmând Via Sebastia până la Listra. Konia (stânga). care au supraviețuit după epoca bronz ului. făcând semne și minuni. la circa 30 km sud-est de Iconiu. locul avea valoare era construit ora . urmașul orașului antic Iconiu. predicând fără teamă. cu un râu înconjurând partea vestică a colinei pe care șul.Hr. VI d. Iar când evreii au atras „autoritățile” de partea lor și vroiau să -i prindă și să-i ucidă cu pietre. deși a fost acoperit pentru a-l proteja. Sub acea cupo lă sunt foarte mici rămășițe din Palatul Imperial al lui Selgiuc. La o înălțime de 1005 m. Numele probabil datează din timpuri preistorice și poate fi atribuit limbii Licaoniene. dar în ciuda lor cei doi misionari au stat acolo multă vreme. Aici sunt și rămășițe din zidul orașului. acropola antică din mijlocul orașului. șul Oranu prea s -a sinchisit să pună indicatoare pe străzi sau șosele care să atragă atenția. Monumentele creștine includ Biserica lui Amfilohie din interiorul ora șului și câteva troițe în apropiere. una din multele limbi vorbite în zonă. De fapt licaoniana a fost încă vorbită în zonă până în sec.

Fiind colonie romană. așa că i-a zis să se ridice în picioare. amintind de identificarea cu cei doi zei făcută de oameni cu privire la Pavel și Barnaba. Preotul păgân al . Pe loc. un om. clădiri de tip locuință și alte ruine localizate pe vârful unui deal pe care localnicii îl numesc „Alsumas”. O cercetare a locului dezvăluie o biserică cu o cruce inscripționată pe perete. iar în istoria activității mision are a lui Pavel. Pavel a văzut că el are credința necesară pentru a fi vindecat. Pavel propovăduiește evanghelia în Listra În timp ce Pavel predica în Listra. limba lor nativă. deși cea mai mare parte e îngropată în peste 2000 de ani de praf. vestita trecere prin Munții Taurus care duce către Tars. Efectul asupra privitorilor a fost dramatic. neînțeleasă de Pavel și Barnaba. Strigând în limba lor nativă.strategică foarte mică. o vinărie. Astăzi. latina era limba oficială a Listrei. după cum reiese din inscripțiile care mai târziu au ajutat arheologii să identifice locul orașului demult pierdut (mai sus . și continua până la por țile ciliciene. i-a atras atenția. orașul natal al lui Pavel. omul s-a ridicat și a început să meargă. au spus că Pavel și Barnaba trebuie să fie zei. dar retrasa așezare pentru a întemeia un avanpost și îi acordă titlul de „Iulia Felix Gemina Lustra”. iese în eviden ță ca primul oraș fără comunitate iudaică sau sinagogă pe care el l-a vizitat. împăratul Augustus a decis să se folosească de vechea. În anii 1800 a fost găsită o statuie cu Hermes și Zeus în acel loc. dar oamenii încă vorbeau licaoniană. probabil în piață. I î. Tot pe acest drum a mers Pavelși în celelalte două călătorii misionare. care din na ștere nu putea să meargă. O ramură a magistralei Via Sebastia trecea prin Iconiu ajungând la Listrași Derbe. În imagini avem o vedere de pe dealul Listra (dreapta) și izvorul Sfântului Pavel (stânga). Listra este o colină nelocuită (stânga) și neexcavată (arheologic) la nordul satului Hatunsarai și la 15 km nord de un oraș mic numit Akören..inscripție din 1885 cu „LVSTRA”).Hr. Cea mai mare parte din locuitorii din Listra erau oameni fără educa ție și păgâni. Astfel oamenii erau complet străini de scripturile iudaice ș i nu erau capabili să înțeleagă ideea de a venera un singur Dumnezeu. În sec.

Derbe Derbe era un mic ora ș licaonian la granița provinciei romane a Galatiei. Inscripția este astăzi la muzeul din Konya (Turcia). La Fapte nu spune în ce fel au reac ționat oamenii. Pavel își vine în fire (în mod evident își pieduse cunoștința). . în Atena. Făcea parte din provincia Galatia la vremea lui Pavel. datând de prin 157 d. La identificarea locului au ajutat câteva inscripții. Ceva ani mai târziu. Cu astfel de oameni. se pare că a fost complet părăsită și uitată în timpurile medievale. locuitorii din Derbe vorbeau limba licaoniană. cei doi misionari pleacă spre Derbe. Deși Derbe a fost locuită din epoca fierului și în perioadele elenistică și romană. folosește o abordare asemănătoare. i s-a dat numele Claudio-Derbe în onoarea împăratului Claudiu. undeva la 50 km sud-est de Listra. Se cunoa ște foarte puțină istorie referitoare la Derbe. în a doua călătorie misionară. țile orașului cu câțiva tauri și cununi pregătite să îi ducă pe cei doi „zei” în afara locului a ajuns la por orașului la templul lui Zeus pentru a le face un ritual de jertfă. el a început de la natură. Poate că se întrebau dacă nu cumva el chiar era un zeu. Aceștia întărâtă mulțimile care îl bat cu pietre pe Pavel. dar în primul secol d. se ridică și merge din nou în oraș. la poalele vulcanului stins Kara Dagi. Atunci ei și -au rupt haineleși au sărit în mulțime abia reușind să-i potolească. așezată pe mijlocul unui pla tou. Analizând acest incident. singurul motiv pentru care ei trec prin Listra este pentru că aveau ucenici acolo care aveau nevoie să fie îmbărbătați și întăriți. Trebuie să fi fost întrucâtva elenizată. dar cași cei din Listra.. la circa 5 km nord de Karaman-ul de astăzi. Crezând că e mort îl scot afară unde. Se crede că a avut o comintate iudaică foarte mare. care le -a dat multă mâncareși le umple inimile de bucurie. de asemenea. vedem că Faptele ne arată cum abordează Pavel pe cei care venerează un pantheon de zei și care nu aveau nici cunoștințe din religia mozaică la care să poată el apela. înconjurat de cei convertiți la evanghelie. dar eforturile lor nu au fost în zadar căci scrie la Fapte că ucenicii s-au adunat în jurul lor ș i după plecarea lor s-au întors înapoi în cetate. Iar la întoarcere. Una (imaginea de mai sus). Locația fostului oraș este un deal de talie medie numit „Kerti Hüyük”. Ziua următoare. nume ale membrilor consiliului și locuitorilor orașului.Hr. pentru a ajunge la Dumnezeul care este în spatele a tot ce există. consemnează „zeii ora șului Derbe” și..Hr. care a dat dovadă de bunătate dând ploaie din cerși roade la vremea lor. La un moment dat apar ni ște evrei ostili din Antiohia Pisidiei ș i din Iconiu.

i-a determinat pe cei doi misionari.4). 27-28). Iconiu și Antiohia Pisidiei. Gaius.Hr. ția fostului Aici (dreapta) avem o vedere de pe loca oraș. op rindu-se în Perga pentru a predica.Hr. Faptul că Pavel aproape a fost omorât cu pietre. episcop al șului ora Derbe. spunând celor de acolo cum a deschis Dumnezeu ușile credinței pentru neamuri (Fapte 14. reușind să convertească pe mulți. Iconium și Antiohia Pisidiei. au ales să meargă înapoi prin Listra.21b-23).La acest moment. După ce îi întăresc pe credincioșii din cele trei orașe. era de asemenea din Derbe (Fapte 20. O altă inscripție de pe piatra unui mormânt datând de prin secolul IV d. decât că au binevestit orașului aceluia și au câștigat un număr mare de ucenici (Fapte 14. locul de undeși -au început misiunea. . în ciuda pericolelor înfruntate în acele oraș e. Durata primei călătorii s-a estimat undeva între 46-48 d. unul din însoțotorii lui Pavel în a treia călătorie misionară. Sfârșitul călătoriei După ce își terminaseră călă toria. Dar decât să șiî continuie drumul că tre est prin Porțile Ciliciene către Tars (un drum mai scurt și mai ușor). men ționează pe Mihail. să plănuiască dinainte misiunile cumva. începând din acel moment (Fapte 14. Pavel și Barnaba s-au întors pe același drum pentru a întări comunită țile proas păt întemeiate din Listra. Iar apoi se întorc în Antiohia Siriei. 20-21). cei doi merg înapoi în Pamfilia. Pavel propovăduiește în Derbe La Cartea Faptelor nu se relatează prea multe despre șederea celor doi misionari în Derbe. Pavelși Barnaba probabil au decis să se întoarcă la Antiohia Siriei. sub inspirația Duhului Sfânt.