You are on page 1of 22

Bătălia din Marea Coralilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia din Marea Coralilor

Parte a Războiului din Pacific

O explozie la bordul portavionului american Lexington.

Informații generale

Perioadă 4-8 mai 1942

Locație Marea Coralilor, între


Australia, Noua
Guinee și Insulele Solomon
16°16′00″S 162°20′00″E

Rezultat Victorie tactică japoneză


Victorie strategică
a Aliaților
Invazia japoneză combătută

Beligeranți

Aliați: Imperiul Japonez


Statele Unite
Australia

Conducători

Frank Jack Fletcher Shigeyoshi Inoue


John Gregory Crace Takeo Takagi
Thomas C. Kinkaid Kiyohide Shima
Aubrey Fitch Aritomo Gotō
George Brett Chūichi Hara

Efective

2 portavioane, 2 flote de transport


9 crucișătoare, 1 portavion
13 nave distrugător, 9 crucișătoare
2 petroliere, 15 nave distrugător
128 aeronave. 1 petrolier
12 nave de transport
127 aeronave

Pierderi

1 portavion incendiat, 1 portavion scufundat,


1 distrugător scufundat, 1 distrugător scufundat,
1 petrolier scufundat, 3 nave de război mai mici
1 portavion avariat, scufundate,
69 aeronave distruse, 1 distrugător avariat,
656 decedați 2 nave de război mai mici
avariate,
1 vas de transport avariat,
92 de aeronave distruse,
966 decedați

Modifică date / text

Bătălia din Marea Coralilor, purtată între 4–8 mai 1942, a fost o bătălie navală majoră
a războiului din Pacific, purtată între forțele navale imperiale japoneze și forțele aeriene și
navale aliate, din Statele Unite și Australia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Bătălia s-
a consacrat ca fiind prima bătălie navală în care portavioanele inamice s-au atacat direct unele
pe celelalte, și de asemenea a fost prima bătălie navală în care flotele inamice nu s-au zărit și nu
au tras direct una asupra celeilate.
Într-o încercare de a-și întări poziția în Pacificul de Sud, forțele Imperiului Japonez au decis să
invadeze și să ocupe Port Moresby din Noua Guinee și Tulagi⁠(d) din Insulele Solomon aflate la
sud-est. Planul a fost numit Operațiunea MO și a implicat câteva unități importante ale flotei
japoneze, inclusiv trei portavioane, pentru a asigura apărarea aeriană a flotei invadatoare, sub
comanda lui Shigeyoshi Inoue⁠(d). Statele Unite au aflat despre planul japonez prin interceptarea
comunicațiilor și au trimis două portavioane însoțite de crucișătoare americane
și australiene⁠(d) sub comanda amiralului Frank J. Fletcherpentru a opri ofensiva japoneză.
În zilele de 3 și 4 mai, forțele japoneze au invadat și ocupat Tulagi, deși câteva din navele de
război de sprijin au fost surprinse și scufundate sau doar avariate de avioanele de pe
portavionul ''Yorktown''⁠(d). Fiind avertizate de acum de prezența portavioanelor americane în
zonă, portavioanele japoneze au intrat în Marea Coralilor cu intenția de a găsi și de a distruge
forțele navale aliate.
Începând cu data de 7 mai, portavioanele ambelor părți au executat atacuri aeriene în două zile
consecutive. În prima zi, Statele Unite au scufundat portavionul japonez Shōhō, iar japonezii au
scufundat un distrugător și au avariat grav un petrolier (care ulterior a fost lăsat să se scufunde).
În ziua următoare, portavionul japonez Shōkaku și portavionul american ''Lexington''⁠(d) (care a
fost și evacuat) au fost avariate, iar portavionul Yorktown a fost deteriorat. Cum ambele părți au
suferit pagube mari concretizate în pierderea unor avioane și avarierea sau distrugerea unor
portavioane, flotele s-au retras din zona de conflict. Pentru că a pierdut apărarea aeriană
asigurată de portavioane, Inoue a retras flota din Port Moresby cu intenția de a ataca mai târziu.
Deși a fost o victorie tactică a japonezilor din punctul de vedere al numărului navelor scufundate,
bătălia se va dovedi a fi o victorie strategică a aliaților pentru mai multe motive. Expansiunea
japoneză, care părea de neoprit până în acel moment, a fost respinsă pentru prima dată. Mult
mai important, portavioanele japoneze Shōkaku și Zuikaku - unul avariat, iar celălalt cu numărul
de avioane împuținat - urmau să fie incapabile să se implice în Bătălia de la Midway, care urma
să aibă loc în luna următoare, asigurând astfel egalitatea în ceea ce privește numărul de avioane
între cei doi adversari, fapt care va contribui în mod semnificativ la victoria Statelor Unite în acea
bătălie. Pentru că japonezii au pierdut portavioane în Bătălia de la Midway, nu au putut să
invadeze de pe ocean Port Moresby. Două luni mai târziu, aliații au profitat de vulnerabilitatea
strategică a japonezilor și au lansat Campania din Guadalcanal care, împreună cu Campania din
Noua Guinee, a dus la spargerea defensivei japoneze în Pacificul de Sud și a fost un factor
important pentru înfrângerea Japoniei în al Doilea Război Mondial.

Cuprins
[ascunde]

 1Context istoric
o 1.1Expansiunea Imperiului Japonez
o 1.2Riposta aliaților
 2Bătălia
o 2.1Preludiu
o 2.2Tulagi
o 2.3Recunoașteri aeriene și decizii
o 2.4Bătălia portavioanelor, prima zi
 2.4.1Atacurile executate de dimineață
 2.4.2Operațiunile de după-amiază
o 2.5Bătălia portavioanelor, a doua zi
 2.5.1Atacul asupra portavioanelor japoneze
 2.5.2Atacul asupra portavioanelor americane
 2.5.3Recuperare, reevaluare și retragere
 3După bătălie
 4Semnificații
o 4.1Un nou tip de război naval
o 4.2Implicații tactice și strategice
o 4.3Midway
o 4.4Situația existentă în Pacificul de Sud
 5Referințe
o 5.1Note
o 5.2Bibliografie
 6Bibliografie suplimentară

Context istoric[modificare | modificare sursă]


Expansiunea Imperiului Japonez[modificare | modificare sursă]
Pe 7 decembrie 1941, folosind portavioane, japonezii au atacat flota din Pacific a Statelor Unite
ale Americii la Pearl Harbor, în Hawaii. Atacul a distrus sau a avariat cele mai multe dintre navele
de război ale acestei flote și a dus la formularea declarației oficiale de război dintre cele două țări.
La începutul acestui război, comandanții japonezi au căutat să neutralizeze flota americană, să
ocupe teritorii bogate în resurse minerale și să obțină o bază militară strategică pentru a-și apăra
imperiul îndepărtat. În același timp cu Pearl Harbor, japonezii au atacat și Malaya, provocând
Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă să se alăture Statelor Unite în războiul împotriva
Japoniei. Potrivit „Ordinului secret numărul 1” datat 1 noiembrie 1941, al Marinei Imperiale
Japoneze, scopul campaniilor inițiale ale Japoniei a fost să „elimine forțele britanice și americane
din Indiile Olandeze de Est și din Filipine și să stabilească o politică de autonomie și de
independență economică.”[1]
Expansiunea Imperiului Japonez în Pacificul de sud-vest din decembrie 1941 până în aprilie 1942

Pentru atingerea acestor scopuri, în primele luni ale anului 1941, în afară de Malaya, forțele
japoneze au atacat și au ocupat Filipine, Tailanda, Singapore, Indiile Olandeze de Est, Insula
Wake, Insula Noua Britanie, Insulele Gilbert și Guam provocându-le forțelor terestre, navale și
aeriene aliate pierderi grele. Japonia a plănuit să folosească aceste teritorii pentru a stabili o zonă
de apărare pentru imperiul său de unde urmărea să angajeze tactici de uzură pentru a învinge
orice contraatac al aliaților.[2]
La scurt timp după ce a început războiul, Statul Major al Marinei Imperiale Japoneze a
recomandat invadarea nordului Australiei pentru a împiedica folosirea acesteia ca bază pentru
periclitarea apărării Japoniei din sudul Pacificului. Armata imperială japoneză a refuzat să
accepte propunerea susținând că nu are forța necesară și nici capacitatea navală
corespunzătoare pentru a efectua o asemenea operațiune. În același timp, vice-amiralul
Shigeyoshi Inoue, comandantul Flotei a 4-a (numită și Forța din Mările de Sud), care cuprindea
cele mai multe nave din zona Pacificului de Sud, a susținut ocuparea Insulei Tulagi și a orașului
Port Moresby din Noua Guinee care ar fi pus nordul Australiei în zona de acțiune a avioanelor
japoneze cu baza la sol. Inoue a crezut că, prin ocuparea acestor teritorii, baza militară a
Japoniei din Rabaul⁠(d), Insula Noua Britanie, va fi mai bine apărată. Comandamentul marinei și
armata imperială japoneză au acceptat propunerea lui Inoue și au încurajat operațiuni viitoare
care să folosească aceste locuri ca baze suport pentru a-și apropria Noua
Caledonie, Fiji și Samoa, întrerupând astfel rutele de aprovizionare și căile de comunicații dintre
Australia și Statele Unite ale Americii.[3]
În aprilie 1942, armatele terestre și navale au dezvoltat un plan care a fost numit Operațiunea
MO, conform căruia Port Moresby urma să fie invadat de pe ocean și luat în stăpânire până la 10
mai. Planul a inclus și ocuparea Insulei Tulagi pe 2-3 mai, unde navele aveau să înființeze o bază
militară pe apă pentru potențialele atacuri aeriene care vor lovi teritoriile și armatele aliate și
pentru a asigura o bază pentru avioanele de recunoaștere. După realizarea planului MO, marina
a intenționat să înceapă operațiunea RY folosind aceleași nave, în vederea ocupării Insulelor
Nauru și Insulei Banaba pe 15 mai, pentru a avea acces la depozitele de fosfat. Operațiuni
viitoare împotriva Insulelor Fiji, Samoa și Noua Caledonie, denumite operațiunea FS, erau
plănuite să înceapă după ce se terminau operațiunile MO și RY.
Din cauza unui atac aerian devastator executat de aliați cu avioane cu baza la sol sau pe
portavioane asupra forțelor navale japoneze pentru invadarea regiunii Lae⁠(d)-Salamaua⁠(d) din
Noua Guinee în cursul lunii martie, Inoue a cerut să i se trimită portavioane pentru a asigura
apărarea aeriană a forțelor implicate în operațiunea MO. Inoue era îngrijorat mai ales din cauza
bombardierelor aliate staționate la bazele aeriene din Townsville și Cooktown⁠(d) din Australia,
care se aflau în afara razei de acțiune a propriilor bombardiere găzduite la Rabaul⁠(d) și Lae⁠(d).[4]
Riposta aliaților[modificare | modificare sursă]
Marina Statelor Unite, condusă de Communication Security Section (Divizia de Securitate a
Comunicațiilor) din cadrul Office of Naval Communications (Biroul de Comunicații Navale), a avut
un oarecare succes în ceea ce privește spargerea codurilor și cifrurilor folosite de japonezi. Până
în martie 1942, Statele Unite au fost capabile să descifreze până la 15% din codul Marinei
Imperiale Japoneze Ro sau Cartea de coduri navale D (numit codul JN-25B de americani) care a
fost utilizat în aproximativ jumătate din comunicațiile efectuate de Marina Imperială Japoneză.
Până la sfârșitul lunii aprilie, americanii puteau să înțeleagă 85% din comunicațiile transmise în
codul Ro.[5]
În martie 1942, Statele Unite au observat prima mențiune referitoare la operațiunea MO în
mesajele interceptate. Pe 5 aprilie, americanii au interceptat un mesaj al Marinei Imperiale
Japoneze care ordona unui portavion și altor nave mari de război să acționeze în zona de
operațiuni a comandantului Inoue. Pe 13 aprilie, britanicii au descifrat un alt mesaj care îl informa
pe Inoue că Divizia a cincea portavioane, care consta din portavioanele Shōkaku and Zuikaku, se
afla în marș pentru a intra sub comanda sa, plecând din Formosa și trecând pe la principala bază
a Marinei Imperiale Japoneze, situată pe insulele Chuuk. Britanicii au transmis mesajul
americanilor, împreună cu concluzia că Port Moresby este probabil o țintă a operațiunii MO.[6]

Frank Jack Fletcher, comandantul US Task Force 17

Amiralul Chester W. Nimitz, noul comandant al forțelor aliate din Pacific, și ofițerii săi au discutat
mesajul desifrat și au fost de acord că Japonia urma să inițieze o operațiune majoră în sud-vestul
Pacificului la începutul lunii mai, Port Moresby urmând să fie o țintă probabilă. Aliații au privit Port
Moresby ca pe o bază cheie pentru o contraofensivă planificată împotriva forțelor japoneze din
zona de sud-vest a Pacificului. Ofițerii lui Nimitz au stabilit și că operațiunea japoneză ar putea
include raiduri ale portavioanelor asupra bazelor aliate din Samoa și Suva. După ce s-a consultat
cu amiralul Ernest King, comandantul Flotei Statelor Unite, Nimitz a hotărât să răspundă
operațiunii japoneze prin trimiterea tuturor celor patru portavioane disponibile din oceanul Pacific
în Marea Coralilor. Până la 27 aprilie, alte informații au confirmat mai multe detalii și ținte ale
planurilor MO și RY.[7]
Pe 29 aprilie, Nimitz a dat ordinul ca toate cele patru portavioane și navele de însoțire să se
îndrepte către Marea Coralilor. Task Force 17, care consta din portavionul ''Yorktown''⁠(d) escortat
de trei crucișătoare și de patru distrugătoare, sprijinit de trei petroliere și două distrugătoare,
comandat de contraamiralul Fletcher, a plecat pe 27 aprilie din Tongatapu spre Marea
Coralilor. Task Force 11, care consta din portavionul ''Lexington''⁠(d) cu două crucișătoare și cinci
distrugătoare, comandat de contraamiralul Aubrey Fitch⁠(d) se afla între Fiji și Noua
Caledonie. Task Force 16, care includea portavioanele Enterprise și Hornet, comandat de vice-
amiralul William F. Halsey, doar se întorsese la Pearl Harbour după Raidul Doolittle care avusese
loc în zona centrală a oceanului și nu putea să mai ajungă în sudul Pacificului la timp pentru a
participa la bătălie. Nimitz l-a numit pe Fletcher la comanda forțelor navale aliate din sudul
Pacificului până la sosirea lui Halsey cu Task Force 16.[8] Deși regiunea Mării Coralilor se afla
sub comanda lui Douglas MacArthur, lui Fletcher și lui Halsey li s-a ordonat să continue să
îndeplinească ordinele lui Nimitz în zonă și nu pe ale lui MacArthur.[9]
Bazându-se pe interceptarea traficului radio al Task Force 16 efectuat pe când acesta se întorcea
la Pearl Harbor, japonezii au presupus că toate portavioanele americane, cu excepția unuia, erau
în zona centrală a Pacificului. Japonezii nu cunoșteau unde se află celelalte, dar nu se așteptau
ca portavioanele americane să se opună Operațiunii MO până când aceasta nu era în curs de
desfășurare.[10]
Bătălia[modificare | modificare sursă]
Preludiu[modificare | modificare sursă]
La sfârșitul lunii aprilie, submarinele japoneze RO-33 și RO-34 au făcut o recunoaștere a zonei în
care urmau să aibă loc debarcările. Submarinele au investigat Insula Rossel și zona de ancorare
din Arhipelagul Louisiade, Canalul Jomard și ruta spre Port Moresby venind din est. Nu au văzut
niciuna din navele aliate în zona respectivă și s-au întors la Rabaul pe 23, respectiv pe 24
aprilie.[11]
Forța de invazie a japonezilor îndreptată împotriva zonei Port Moresby, comandată de
contramiralul Kōsō Abe⁠(d), a inclus 11 nave care au transportat aproximativ 5000 de soldați
ai Detașamentului Mărilor de Sud din cadrul Armatei Imperiale Japoneze și 500 de soldați
din Forța Navală Specială de Debarcare Japoneză. Convoiul a fost escortat de Forța de Atac Port
Moresby formată din șase distrugătoare și un crucișător sub comanda Contramiralului Sadamichi
Kajioka⁠(d). Pe 4 mai navele comandate de Kōsō Abe au plecat din Rabaul pe drumul de 840 de
mile marine (1,556 km) către Port Moresby și s-au întâlnit cu navele comandate de Kajioka în
ziua următoare. Convoiul se deplasa cu o viteză de 8 noduri (15 km/h), iar japonezii au plănuit să
treacă prin Canalul Jomard din Arhipelagul Louisiade, să ocolească extermitatea sudică a Noii
Guinee și să ajungă la Port Moresby pe 10 mai.[12] Garnizoana aliată din Port Moresby era
formată din 5.333 de soldați, dar numai jumătate dintre aceștia erau infanteriști și nici unul nu era
bine echipat și antrenat.[13]

Harta bătăliei care ilustrează mișcarea forțelor majore implicate în zilele de 3-9 mai[14]

Forța conducătoare a invaziei din Tulagi a fost detașamentul numit Armata de Invazie din Tulagi,
comandată de contraamiralul Kiyohide Shima, detașamentul constând în două puitoare de mine,
două distrugătoare, șase dragoare, două vânătoare de submarine și o navă de transport care
aducea aproximativ 400 de soldați din cadrul Forței Navale Speciale de Debarcare Japoneze.
Apărarea convoiului a fost asigurată de Compania de apărare compusă din Shōhō, 4
crucișătoare și un distrugător, comandate de contraamiralul Aritomo Gotō⁠(d). O armată de
acoperire separată, comandată de contraamiralul Kuninori Marumo⁠(d) și care consta din două
crucișătoare, un transportor de hidroavioane și trei canoniere, a asigurat, alături de Compania de
apărare, protecția necesară forței de invazie care se îndrepta spre Tulagi. După ce Tulagi a fost
ocupat, pe 3 sau 4 mai, cele două armate de acoperire s-au îndreptat spre Port Moresby pentru a
ajuta armata invadatoare de acolo.[15]Inoue a condus Operațiunea MO de pe
crucișătorul Kashima, care ajunsese de la Rabaul la Truk pe 4 mai.[16]
Compania de apărare, condus de contraamiralul Gotō, a plecat din Chuuk⁠(d) pe 28 aprilie, a trecut
prin Insulele Solomon printre Insula Bougainville și Insula Choiseulși a ancorat lângă Insula Noua
Georgie. Armata de acoperire a lui Marumo a plecat din Insula Noua Irlandă pe 29 aprilie și s-a
oprit în Golful Thousand Ships de lângă Insula Sfânta Isabel pentru a stabili o bază aeriană
separată pentru susținerea atacului asupra Insulei Tulagi. Armata de Invazie din Tulagi a plecat
din Rabaul pe 30 aprilie.[17]
Portavioanele Zuikaku și Shōkaku, însoțite de două crucișătoare și șase distrugătoare, au plecat
din Truk pe 1 mai. Convoiul a fost comandat de vice-amiralul Takeo Takagi⁠(d), nava amiral fiind
crucișătorul Myōkō avându-l pe contraamiralul Chūichi Hara⁠(d) de pe Zuikaku la comanda tactică
a forțelor aeriene de pe portavioane. Convoiul s-a deplasat spre sud spre partea de est a
Insulelor Solomon și a intrat în Marea Coralilor la sud de Guadalcanal. O dată ce au ajuns în
Marea Coralilor, portavioanele au fost apte să asigure apărarea aeriană pentru forțele
invadatoare, să anihileze apărarea aeriană a aliaților din Port Moresby și să intercepteze și să
distrugă orice forță navală aliată care ar fi intrat în Marea Coralilor pentru a riposta.[18]
Pe drumul către Marea Coralilor, portavioanele lui Takagi trebuia să trimită nouă avioane de
vânătoare Zero la Rabaul. Din cauza vremii nefavorabile, după două încercări efectuate în zilele
de 2 și 3 mai, avioanele s-au întors la portavioanele ancorate la 444 km de Rabaul, iar unul dintre
ele a aterizat forțat în ocean. Pentru că trebuia să respecte orarul Operațiunii MO, Takagi a fost
obligat să abandoneze misiunea de trimitere a avioanelor la Rabaul după cea de-a doua
încercare și să-și conducă armata spre Insulele Solomon pentru alimentare cu combustibil.[19]
Pentru a fi anunțați despre apropierea oricărei nave inamice, japonezii au trimis submarinele I-
22, I-24, I-28 și ''I-29''⁠(d) să formeze o linie de recunoaștere în ocean la aproximativ 830 km sud-
vest de Guadalcanal. Forța condusă de Fletcher intrase însă în Marea Corarilor înainte ca
submarinele japoneze să ajungă în poziție, astfel că japonezii nu au știut că aliații se află în
apropiere. Un alt submarin japonez, I-21, care a fost trimis în recunoaștere în jurul
orașului Nouméa, a fost atacat de avioanele de pe portavionul Yorktown pe 2 mai. Submarinul nu
a suferit daune, iar japonezii au părut că nu și-au dat seama că au fost atacați de un portavion.
Submarinele RO-33 și RO-34 au fost de asemenea trimise să încerce să blocheze Port Moresby.
și au ajuns în apropiere de țărm pe 5 mai. Nici unul din submarine nu a atacat vreo navă inamică
în timpul bătăliei.[20]

Portavionul Yorktown efectuează operațiuni cu avioane, în Pacific, într-un moment neprecizat de dinainte
de bătălie. Un petrolier se vede în fundalul apropiat

În dimineața zilei de 1 mai, Task Force 17 și Task Force 11 s-au întâlnit la 556 km nord-vest de
Noua Caledonie.(16°16′S 162°20′E).[21] Fletcher a desprins de convoi Task Force 11 pentru ca
aceasta să se alimenteze de la petrolierul Tippecanoe, în timp ce Task Force 17 se alimenta de
la petrolierul Neosho. Task Force 17 a terminat alimentarea în ziua următoare, iar Task Force
11 a comunicat că nu va termina alimentarea decât în ziua de 4 mai. Fletcher a trimis Task Force
17 spre nord-vest către Arhipelagul Louisiade și a cerut ca, pe 4 mai, când alimentarea urma să
fie terminată, Task Force 11 să se întâlnească cu Task Force 44 care se afla în marș dinspre
Sydney către Nouméa. Task Force 44 era compusă din nave de război americane și australiene
aflate sub comanda lui MacArthur și era comandată de contraamiralul John Crace⁠(d), fiind formată
din crucișătoarele HMAS ''Australia''⁠(d), HMAS ''Hobart''⁠(d), USS ''Chicago''⁠(d) și trei distrugătoare.
După ce a terminat alimentarea pentru „Task Force 11”, petrolierul Tippecanoe a plecat din
Marea Coralilor pentru a livra combustibilul care îi mai rămăsese navelor aliate staționate
la Efate.[22]
Tulagi[modificare | modificare sursă]
Pe 3 mai dis-de-dimineață, flota condusă de Shima a ajuns la Tulagi și a început debarcarea
trupelor necesare pentru ocuparea insulei. Tulagi nu era apărat pentru că mica garnizoană
formată dintr-un comando australian și o unitate de recunoaștere a Forțelor Aeriene Regale
Australiene fusese evacuată cu puțin înainte de sosirea lui Shima. Japonezii au început imediat
construirea unor baze pentru hidroavioane și pentru comunicații. Avioanele de pe
portavionul Shōhō au asigurat acoperirea pentru debarcare până după amiaza devreme, când
flota condusă de Gotō s-a întors spre Boungaiville pentru a realimenta în vederea asigurării
acoperirii necesare pentru debarcarea la Port Moresby.[23]
La ora 17:00, pe 3 mai, Fletcher a fost anunțat că flota japoneză care a invadat Tulagi a fost
văzută cu o zi înainte apropiindu-se de Insulele Solomon. Ceea ce nu știa Fletcher era că Task
Force 11terminase alimentarea în acea dimineață, mai devreme decât era programat, și se afla la
numai 111 km la est de Task Force 17, dar nu putea să-și comunice poziția pentru că Fletcher a
interzis comunicațiile radio. Task Force 17 a schimbat cursul și s-a îndreptat cu o viteză de 27 de
noduri către Guadalcanal pentru a lansa atacuri aeriene asupra japonezilor din Tulagi în
dimineața următoare.[24]
Pe 4 mai, aflându-se într-o poziție situată la 185 km spre sud de Guadalcanal (11°10′S 158°49′E),
60 de avioane ale Task Force 17 au lansat trei atacuri aeriene consecutive asupra armatei lui
Shima din Tulagi. Avioanele lansate de pe portavionul Yorktown au surprins navele japoneze, au
scufundat distrugătorul Kikuzuki (09°07′S 160°12′E) și trei dragoare, au avariat patru alte nave și
au distrus patru hidroavioane care ajutau la debarcare. Americanii au pierdut un bombardier și
două avioane de vânătoare, dar toate echipajele au fost salvate. După ce și-a recuperat
avioanele, târziu în seara zilei de 4 mai, Task Force 17 s-a retras spre sud. În ciuda pagubelor
suferite ca urmare a atacurilor coordonate de pe portavioane, japonezii au continuat să
construiască baza pentru hidroavioane, iar de pe 6 mai au început să efectueze misiuni de
recunoaștere pornind din Tulagi.[25]
Flota condusă de Takagi se realimenta la 648 de km nord de Tulagi când a fost anunțată de
atacul aerian condus de Fletcher pe 4 mai. Takagi a terminat realimentarea, s-a îndreptat spre
sud-est și a trimis avioane de recunoaștere să caute la est de Insulele Solomon, crezând că
portavioanele americane erau în zonă. Cum niciun avion aliat nu era acolo, avioanele de
recunoaștere nu au găsit nimic.[26]
Recunoașteri aeriene și decizii[modificare | modificare sursă]
Pe 5 mai, la ora 8:16, Task Force 17 s-a întâlnit cu Task Force 11 și Task Force 44 într-un punct
stabilit la 593 km sud de Guadalcanal. Cam în același timp, patru avioane de vânătoare F4F
Wildcat de pe Yorktown au interceptat un avion de recunoaștere Kawanishi Model 97⁠(d) de
la Baza Aeriană Yokohama care făcea parte din Flotila Aeriană 25 cu baza în Insulele Shortland
și l-au doborât la 20 km de Task Force 11. Echipajul nu a putut să trimită un mesaj înainte ca
avionul să se prăbușească, dar, pentru că nu s-a întors la bază, japonezii au presupus că a fost
doborât de un portavion.[27]
Un mesaj din Pearl Harbour l-a atenționat pe Fletcher că din interceptările comunicațiilor radio se
poate deduce că japonezii plănuiesc să debarce la Port Moresby și că flota lor de portavioane va
opera aproape de locul invaziei. Înarmat cu această informație, Fletcher a dispus ca Task Force
17 să se realimenteze de la petrolierul Neosho. După ce, pe 6 mai, realimentarea s-a terminat,
Fletcher a plănuit să își ducă flota la nord de Arhipelagul Louisiade și să atace pe 7 mai.[28]

5 mai, echipajele avioanelor de pe portavionul Zuikaku pe puntea de zbor

În același timp, portavioanele lui Takagi au ocolit prin estul Insulelor Solomon în ziua de 5 mai, s-
au întors spre vest pentru a trece pe la sudul Insulei San Cristobal(Makira) și au intrat în Marea
Coralilor după ce au trecut printre Guadalcanal și Insula Rennell în dimineața zilei de 6 mai.
Takagi a început să-și realimenteze navele la 333 km vest de Tulagi pregătindu-se pentru bătălia
portavioanelor pe care se aștepta să o poarte a doua zi.[29]
Pe 6 mai, Fletcher a inclus Task Force 11 și Task Force 44 în Task Force 17. Crezând că
portavioanele japoneze sunt încă în nord în apropiere de Bougainville, Fletcher a continuat să
realimenteze. Patrulele de recunoaștere dirijate de portavioanele americane de-a lungul întregii
zile nu au reușit să localizeze nicio navă japoneză, deoarece acestea se aflau în afara ariei
cercetate.[30]
La ora 10:00, un avion de recunoaștere Kawanishi din Tulagi a observat Task Force 17 și a
anunțat comandamentul. Takagi a primit raportul la 10:50. În acel moment, flota lui Takagi se afla
la aproximativ 556 km nord de Fletcher, aproape de limita razei de acțiune a avioanelor de pe
portavioanele sale. Takagi, ale cărui nave încă se alimentau, nu era gata să se angajeze în
bătălie, așa că a dedus, bazându-se pe raport, că Task Force 17 se îndrepta spre sud mărind
distanța. Mai mult, navele lui Fletcher erau sub o formațiune noroasă de dimensiuni mari și
situată la o altitudine mică, astfel că Takagi și Hara au crezut că avioanelor le va fi greu să
găsească portavioanele americane. Takagi le-a ordonat celor două portavioane ale sale ca, sub
comanda lui Hara și însoțite de două distrugătoare, să se îndrepte către Task Force 17 cu o
viteză de 37 km/h pentru a fi în poziția necesară pentru un atac dimineața în zori în timp ce
terminau alimentarea celelalte nave.[31]
Bombardierele americane B-17 cu sediul în Australia și baza de antrenament în Port Moresby au
atacat forțele invadatoare care se apropiau de Port Moresby, inclusiv navele lui Gotō, de câteva
ori în cursul zilei de 6 mai fără a avea succes. Cartierul general al lui MacArthur i-a comunicat lui
Fletcher prin radio rapoarte despre atacuri și despre localizarea flotei japoneze. Rapoartele lui
MacArthur despre un portavion care a fost văzut (Shōhō) la aproximativ 787 km nord-vest
de Task Force 17 l-au convins pe Fletcher că portavioanele sale însoțeau flota invadatoare.[32]

Harta animată a bătăliei, 6-8 mai

La ora 18:00, Task Force 17 a terminat alimentarea și Fletcher a trimis petrolierul Neosho, însoțit
de distrugătorul ''Sims''⁠(d), să ancoreze spre sud, într-un punct de întâlnire (16°0′S 158°0′E). Task
Force 17 s-a întors spre nord-vest înspre Insula Rossel din Arhipelagul Louisiade. Fără ca
niciunul dintre ei să știe, portavioanele celor doi adversari erau la numai 130 km unele de altele
până la ora 20:00 în noaptea aceea. La ora 20:00 (13°20′S 157°40′E), Hara s-a întors să-l
întâlnească pe Takagi care terminase realimentarea și se îndrepta spre el.[33]
Târziu în seara de 6 mai sau dimineața devreme în ziua de 7 mai, nava Kamikawa Maru a stabilit
o bază pentru hidroavioane în Insulele Deboyne pentru a asigura apărarea aeriană a flotei
invadatoare care se apropia de Port Moresby. Restul forței de acoperire conduse de Marumo s-a
oprit lângă Insulele D'Entrecasteauxpentru a ajuta convoiul condus de Abe care se apropia.[34]
Bătălia portavioanelor, prima zi[modificare | modificare sursă]
Atacurile executate de dimineață[modificare | modificare sursă]
Pe 7 mai la ora 06:25, Task Force 17 era la 213 km sud de Insula Rossel (13°20′S 154°21′E). În
acest timp, Fletcher a trimis crucișătoarele și distrugătoarele conduse de Crace, care formau
acum Task Group 17.3 să blocheze Pasajul Jomard. Fletcher a înțeles că Crace va trebui să
opereze fără sprijin aerian din moment ce portavioanele care aparțineau de Task Force 17 vor fi
ocupate cu localizarea și atacarea portavioanelor japoneze. Detașamentul de nave de război
conduse de Crace a redus apărarea anti-aeriană a portavioanelor lui Fletcher. Oricum, Fletcher a
hotărât că riscul era necesar pentru a se asigura că flota japoneză nu putea să se strecoare spre
Port Moresby în timp ce el era angajat într-o luptă cu portavioanele.[35]
Crezând că portavioanele lui Takagi sunt undeva la nord de poziția sa, în apropierea
Arhipelagului Louisiade, Fletcher a ordonat ca portavionul Yorktown să trimită bombardiere SBD
pentru a cerceta zona începând cu ora 06:19. În acest timp, Takagi, situat la aproximativ 556 km
de Fletcher (13°12′S 158°05′E), a lansat 12 bombardiere Nakajima B5N⁠(d) la ora 06:00 pentru a
căuta flota americană. Hara credea că navele lui Fletcher se aflau la sud și l-a sfătuit pe Takagi
să trimită avioane pentru a cerceta zona. Aproximativ în același moment,
crucișătoarele Kinugasa și Furutaka au lansat patru hidroavioane pentru a căuta la sud-est de
Louisiade. Pentru a spori căutarea, au fost ajutate de 4 hidoravioane din Insulele Deboyne, de
patru avioane Kawanishi din Tulagi și de trei bombardiere Mitsubishi⁠(d) din Rabaul. Fiecare parte
și-a pregătit restul de avioane pentru ca acestea să fie gata să atace imediat ce inamicul a fost
localizat.[36]

Bombardiere japoneze îndreptându-se spre pozițiile americanilor pe 7 mai

La 07:22, unul din avioanele de recunoaștere de pe Shōkaku a raportat că a localizat navele


americane la 182 de grade, 302 km de Takagi. La 07:45, cercetașul a anunțat că au fost
localizate un portavion, un crucișător și trei distrugătoare. Un alt avion de recunoaștere de
pe Shōkaku a confirmat localizarea.[37] Avionul de pe Shōkaku a raportat eronat și a identificat
greșit petrolierul Neosho și distrugătorul Sims. Crezând că a localizat portavioanele americane,
Hara, cu concursul lui Takagi, a lansat imediat toate avioanele disponibile. Un număr de 78 de
avioane de vânătoare Zero, 36 de bombardiere Aichi D3A⁠(d) și 24 de avioane torpiloare au
început să decoleze de pe Shōkaku și Zuikaku la ora 08:00 și la ora 08:15 erau deja pe drum
către ținta raportată.[38]
La ora 08:20, unul din avioanele de pe Furutaka a găsit portavioanele lui Fletcher și a raportat
imediat la cartierul general al lui Inoue din Rabaul care a transmis raportul lui Takagi. Contactul
vizual a fost confirmat de hidroavionul Kinugasa la 08:30. Takagi și Hara, încurcați de rapoartele
contradictorii pe care le-au primit, au hotărât să continue atacul asupra navelor situate la sud, dar
au întors portavioanele către nord-vest pentru a micșora distanța până la ținta raportată de
avionul de pe Furutaka.[39] Takagi și Hara au considerat că rapoartele contradictorii arată că
portavioanele americane operau în două grupuri separate.[40]
La ora 08:15, un avion SBD de pe Yorktown, pilotat de John L. Nielsen a văzut flota lui Gotō
protejând convoiul japonez. Nilesen, care a făcut o greșeală în mesajul său codat, a raportat că a
văzut două portavioane și patru crucișătoare la 10°3′S 152°27′E, la 417 km nord-est de Task
Force 17.[41]
Fletcher a tras concluzia că portavioanele japoneze staționează și că li s-a ordonat să lanseze
toate avioanele disponibile pentru a ataca. Până la ora 10:13, americanii au atacat cu 93 de
avioane de vânătoare Wildcat, 53 de bombardiere SBD și 22 de avioane torpiloare TBD
Devastator⁠(d). La 10:19, Nielsen a aterizat și a văzut ce eroare de codare a mesajului a făcut.
Deși forța armată condusă de Gotō includea portavionul Shōhō, Nielsen a crezut că a văzut două
crucișătoare și patru distrugătoare. Totuși, la ora 10:12, Fletcher a primit un raport de la un avion
B-17 despre un portavion, 10 nave de transport și 16 nave de război situate la 56 km de ceea ce
văzuse Nielsen la 10°35′S 152°36′E. Avionul B-17 văzuse de fapt același lucru ca și Nielsen:
portavionul Shōhō, crucișătoarele lui Gotō și Forța de Invazie Port Moresby. Crezând că avionul
B-17 a văzut flota japoneză principală de portavioane, Fletcher a dirijat atacul avioanelor spre
această țintă.[42]
Petrolierul Neosho (în centru sus) este lăsat să ardă și să se scufunde încet după încetarea atacului
japonez

La ora 09:15, avioanele trimise de Takagi au ajuns în zona țintei, au văzut petrolierul Neosho și
distrugătorul Sims și au căutat degeaba portavioane americane. În sfârșit, la ora 10:51, avioanele
de recunoaștere de pe Shōkaku au înțeles că au greșit când au făcut identificarea petrolierului și
a distrugătorului ca portavioane. Takagi a înțeles în acel moment că portavioanele americane
erau acum între el și convoiul care trebuia să invadeze insula, astfel că armata de invazie era în
mare pericol. Takagi a ordonat ca avioanele să atace imediat petrolierul și distrugătorul și să se
întoarcă la portavioane cât mai repede. La 11:15 avioanele torpiloare și avioanele de vânătoare
au abandonat misiunea și s-au întors la portavioane, în timp ce bombardierele au atacat cele
două nave americane.[43]
Patru bombardiere au atacat distrugătorul, iar celelalte au atacat petrolierul. Sims a fost lovit de
trei bombe, rupt în două și s-a scufundat imediat. Din echipajul de 192 de persoane au
supraviețuit 14 oameni. Neosho a fost lovit de șapte bombe. Unul dintre bombardiere, lovit de un
foc anti-aerian, s-a prăbușit peste petrolier. Grav avariat și cu motoarele nefuncționale, petrolierul
a fost lăsat în derivă să se scufunde încet (16°09′S 158°03′E). Înainte de a pierde alimentarea cu
energie, Neosho a putut să îl anunțe pe Fletcher prin radio că a fost atacat și se află în pericol,
dar a dat informații incomplete despre cine și cu ce l-a atacat și a dat coordonatele greșit
(16°25′S 157°31′E).[44]
Avioanele americane au văzut portavionul Shōhō la o distanță mică de Insula Misima la ora 10:40
și au lansat un atac. Portavionul japonez era apărat de șase avioane Zero și două avioane de
vânătoare Mitsubishi A5M, iar celelalte avioane erau pregătite sub punte pentru un atac împotriva
portavioanelor americane. Crucișătoarele lui Gotō au înconjurat portavionul în formație de
diamant poziționându-se la o distanță de la 3,000 yarzi (2,743 m) la 5,000 yarzi (4,572 m) de
fiecare colț al lui Shōhō.[45]

Shōhō atacat cu bombe și torpile de avioanele americane

Atacând primul, grupul de avioane de pe Lexington, condus de comandorul William B. Ault⁠(d), a


lovit portavionul japonez cu două bombe de 454 kg și cinci torpile, producându-i avarii grave. La
ora 11:00, grupul de avioane de pe Yorktown a atacat portavionul care ardea și era aproape
staționar, aruncând până la 11 bombe de 454 kg și cel puțin 2 torpile. Sfâșiat, Shōhō s-a
scufundat la ora 11:35 (10°29′S 152°55′E). Temîndu-se de alte atacuri aeriene, Gotō și-a retras
navele spre nord trimițând distrugătorul Sazanami înapoi să caute supraviețuitori. Numai 203 din
cei 834 de oameni din echipajul portavionului au fost salvați. Trei avioane americane s-au
prăbușit, două bombardiere SBD de pe Lexington și unul de pe Yorktown. Trei dintre piloții din
patrula aeriană de luptă de pe Shōhō au reușit să ajungă la Deboyne și au supraviețuit. La 12:10,
folosind un mesaj asupra căruia se înțeleseseră pentru a transmite către „Task Force 17” că
misiunea a fost îndeplinită, pilotul de bombardier și comandantul de escadron Robert E. Dixon a
transmis prin radio „Scratch a flattop! Signed Bob” ("Zgârie un acoperiș plat! Semnat Bob")[46]
Operațiunile de după-amiază[modificare | modificare sursă]
Avioanele americane s-au întors și au aterizat pe portavioane la 13:38. Până la 14:20, avioanele
au fost alimentate cu muniție și pregătite pentru o nouă lansare împotriva Forței de Invazie Port
Moresby sau a crucișătoarelor lui Gotō. Totuși, Fletcher era îngrijorat de faptul că nu știa nimic
despre celelalte portavioane japoneze. I se spusese că sursele de informații ale aliaților credeau
că până la patru portavioane japoneze ar fi putut susține Operațiunea „MO. Fletcher a tras
concluzia că, până când avioanele sale de recunoaștere localizau celelalte portavioane japoneze,
ar fi fost prea târziu să mai lanseze un atac în aceeași zi. De aceea, Fletcher a hotărât să
anuleze un alt atac și să rămână ascuns de nori cu luptătorii pregătiți în apărare. Fletcher a întors
„Task Force 17 spre sud-vest.[47]
Informat de pierderea portavionului Shōhō, Inoue a ordonat convoiului de nave pentru invazie să
se retragă temporar spre nord și i-a ordonat lui Takagi, la acel moment aflat la 417 km spre est
de Task Force 17, să distrugă portavioanele americane. Imediat cum convoiul pentru invazie și-a
schimbat cursul, a fost bombardat de opt bombardiere B-17, dar nu a suferit nicio pagubă. Lui
Gotō și lui Kajioka li s-a spus să își mute navele la sud de Insulele Rossel și să se pregătească
pentru o bătălie nocturnă în situația în care navele americane intră în raza lor de acțiune.[48]
La 12:40, un hidroavion de la baza Deybone a văzut și a raportat că flota condusă de Crace se
află la 175 de grade, 144 km de Deybone. La 13:15, un avion de la baza Rabaul a observat flota
lui Crace, dar a trimis un raport eronat, în care a arătat că aceasta conține două portavioane și a
fost localizată la 205 grade, 213 km de Deybone. Bazându-se pe aceste rapoarte, la ora 13:30,
Takagi, care încă aștepta întoarcerea avioanelor care îl atacaseră pe Neosho, și-a îndreptat
portavioanele spre vest și, la ora 15:00, i-a spus lui Inoue că portavioanele americane erau la cel
puțin 796 km spre vest față de poziția acestuia, nefiind astfel posibil să îl atace în ziua aceea.[49]

HMAS Australia (centru) și Task Group 17.3 atacate de avioane pe 7 mai

Statul Major al lui Inoue a dirijat două grupuri de avioane de atac din Rabaul, care decolaseră
deja în acea dimineață, înspre poziția raportată cu privire la Crace. Primul grup includea 12
avioane torpiloare, iar al doilea grup cuprindea 19 avioane Mitsubishi Model 96⁠(d) ca urmau să
lanseze bombe. Ambele grupuri au găsit și au atacat navele lui Crace la ora 14:30 și au pretins
ulterior că au scufundat cuirasatul California și că au avariat o altă navă și un crucișător. În
realitate, navele lui Crace nu aveau nicio avarie, dar doborâseră patru avioane japoneze. În scurt
timp, trei avioane americane B-17 l-au bombardat din greșeală pe Crace, dar nu i-au produs nicio
pagubă.[50]
La ora 15:26 Crace i-a comunicat lui Fletcher prin radio că nu a putut să-și îndeplinească
misiunea fără suport aerian. Crace s-a retras pe o poziție situată la 407 km sud-est de Port
Moresby pentru a mări distanța față de portavioanele japoneze și față de avioanele cu baza la
sol, rămânând totuși destul de aproape pentru a putea intercepta flota japoneză care ar fi putut
avansa dincolo de Louisiades prin Pasajul Jomard sau prin Strâmtoarea Chinei. Navele lui Crace
nu prea mai aveau combustibil și, cum Fletcher menținuse interdicția privind comunicațiile radio
(fără să-l informeze și pe Crace), nu știa deloc unde se află Fletcher sau care sunt intențiile
acestuia.[51]
La scurt timp după ora 15:00, Zuikaku a interceptat un mesaj de la un avion de recunoaștere cu
baza la Deboyne care a raportat (eronat) că flota condusă de Crace a schimbat cursul la 120 de
grade sud. Statul major al lui Takagi a presupus că avionul urmărea portavioanele lui Fletcher și
a tras concluzia că, dacă navele aliate mențin același curs, vor fi în raza lor de acțiune imediat
după lăsarea întunericului. Takagi și Hara au decis să atace imediat cu un grup de avioane, fără
escortă, chiar dacă asta ar fi însemnat ca avioanele să se întoarcă după lăsarea serii.[52]
Pentru a verifica locul în care se aflau portavioanele americane, Hara a trimis la ora 15:15 opt
bombardiere torpiloare să cerceteze zona de până la 370 km spre vest. Cam în același timp,
bombardierele care au atacat petrolierul Neosho au aterizat. Șase piloți au fost anunțați că vor
pleca imediat într-o altă misiune. Alegând cei mai experimentați membri ai echipajelor, Hara a
lansat 12 bombardiere și 15 torpiloare cu ordinul de a zbura până la 519 km. Cele opt avioane
trimise în recunoaștere au ajuns la limita zonei de 370 km și s-au întors fără să vadă navele lui
Fletcher.[53]
La 17:47, Task Force 17, aflată sub o perdea groasă de nori la 370 km vest de Takagi, a detectat
pe radar atacul japonez care se îndrepta împotriva sa, s-a întors spre sud-est în direcția vântului
și s-a îndreptat către avioanele Wildcats, unul dintre acestea pilotat de James H. Flatley⁠(d), pentru
a se întâlni cu acestea. Luând formațiunea de avioane japoneze prin surprindere, avioanele
Wildcat au doborât șapte torpiloare și un bombardier și au avariat grav un alt torpilor (care s-a
prăbușit mai târziu). Trei avioane Wildcat au fost doborâte.[54]
Având pierderi mari care au și provocat împrăștierea formațiunii, conducătorii atacului japonez au
anulat misiunea după ce au discutat prin radio. Toate avioanele japoneze au aruncat muniția și s-
au întors la portavioane. Soarele a apus la 18:30. Câteva dintre bombardierele japoneze au
întâlnit portavioanele americane după lăsarea întunericului, în jurul orei 19:00 și foarte confuzi cu
privire la identitatea acestora, piloții au zburat în cerc pregătindu-se să aterizeze. Focurile anti-
aeriene trase de distrugătoarele din cadrul Task Force 17 i-au îndepărtat. Până la ora 20:00,
între Task Force 17 și Takagi era o distanță de 185 km. Takagi a aprins luminile de căutare ale
navelor sale pentru a ajuta cele 18 avioane care au supraviețuit să se întoarcă și toate au fost
recuperate până la ora 22:00.[55]
În acest timp, la 15:18 și la 17:18 Neosho a fost în stare să transmită prin radio că plutește în
derivă spre nord-vest în timp ce se scufundă. Raportul lui Neosho a conținut coordonate greșite,
care au îngreunat eforturile americanilor de localizare a petrolierului. Mai important, știrile primite
de Fletcher nu erau prea bune, pentru că singurul petrolier din zonă de la care își putea alimenta
flota fusese pierdut.[56]
Cum venirea nopții a întrerupt operațiunile aeriene, Fletcher a ordonat ca Task Force 17 să se
îndrepte spre vest și să se pregătească să efectueze o căutare de jur împrejur în zori. Crace s-a
întors și el spre vest pentru a rămâne în raza de acțiune din Arhipelagul Louisiades. Inoue i-a
cerut lui Takagi să distrugă portavioanele americane în ziua următoare și a amânat debarcarea la
Port Moresby pentru 12 mai. Takagi a ales să-și ducă portavioanele la 222 km spre nord în timpul
nopții pentru a fi astfel în stare să-și concentreze căutările de dimineață către sud și vest și pentru
a asigura o mai bună protecție a convoiului de nave pentru invazie. Gotō și Kajioka nu au putut
să-și poziționeze și să-și coordoneze navele la timp pentru a încerca un atac de noapte asupra
navelor de război aliate.[57]
Ambele părți s-au așteptat să se găsească una pe alta a doua zi de dimineață și au petrecut
noaptea pregătind atacul aerian pentru bătălia așteptată, în timp ce ehipajele avioanelor, obosite,
nu încercau decât să doarmă câteva ore. În 1972, vice-amiralul H. S. Duckworth, după ce a citit
rapoartele japoneze despre bătălie, a comentat: „Fără îndoială, la 7 mai 1942, în apropiere de
Marea Coralilor, a fost cea mai confuză zonă de bătălie din istorie.”[58] Hara i-a spus șefului
Statului major al lui Yamamoto, amiralul Matome Ugaki, că a fost atât de frustrat de ghinionul pe
care l-au avut japonezii pe 7 mai, că s-a gândit să demisioneze din marină [59]
Bătălia portavioanelor, a doua zi[modificare | modificare sursă]
Atacul asupra portavioanelor japoneze[modificare | modificare sursă]
Pe 8 mai, la ora 06:15, dintr-o poziție situată la 161 km de Rossel Island (10°25′S 154°5′E), Hara
a lansat șapte torpiloare pentru a căuta în zona cuprinsă între 140 și 230 de grade sud și până la
463 km de portavioanele japoneze. Torpiloarele erau însoțite de trei avioane Kawanishi din Tulagi
și patru bombardiere din Rabaul. La ora 07:00, portavioanele și navele care le însoțeau s-au
întors spre sud-vest și s-au întâlnit cu două din crucișătoarele lui Gotō, Kinugasa și Furutaka,
pentru o protecție suplimentară. Convoiul de invazie, Gotō și Kajioka s-au îndreptat spre un punct
de întâlnire situat la 74 km est de Insula Woodlark pentru a aștepta rezultatul bătăliei
portavioanelor. În timpul nopții, frontul atmosferic cald, cu nori joși, care i-au ajutat pe americani
să se ascundă în ziua anterioară, s-a mutat spre nord și spre est, acoperind acum portavioanele
japoneze, vizibilitatea fiind între 3 km și 24 km.[60]

Portavioanele Yorktown (în prim plan) și Lexington pregătindu-se pentru decolarea avioanelor în dimineața
de 8 mai

La ora 06:35, Task Force 17, operând sub controlul tactic exercitat de Fitch și poziționată la
33 km de Louisiades, a lansat 18 bombardiere SBD pentru a realiza o căutare de jur-împrejur pe
o rază de 370 km. Cerul era senin deasupra portavioanelor americane, iar vizibiliatea era de
31 km.[61]
La 08.20, un bombardier SBD de pe Lexington, pilotat de Joseph G. Smith, a observat
portavioanele japoneze printr-o gaură din nori și a anunțat Task Force 17. Două minute mai
târziu, un avion de recunoaștere de pe Shōkaku, comandat de Kenzō Kanno, a văzut „Task
Force 17” și l-a anunțat pe Hara. Cele două armate erau la aproximativ 390 km una de alta.
Ambele părți s-au grăbit să lanseze propriul atac aerian.[62]
La 09:15, de pe portavioanele japoneze au decolat 18 avioane de vânătoare, 33 de bombardiere
și 18 torpiloare, comandate de locotententul comandor Kakuichi Takahashi. Fiecare portavion
american a lansat un atac separat. De pe Yorktown au decolat 6 avioane de vânătoare, 24 de
bombardiere și 9 torpiloare care erau deja în aer până la ora 09:15. Lexington a lansat 9 avioane
de vânătoare, 15 bombardiere și 12 torpiloare până la ora 09.25. Ambele flote de portavioane,
americană și japoneză, s-au întors și s-au îndreptat una spre cealaltă la viteză maximă pentru a
micșora distanța pe care trebuia să o parcurgă avioanele pentru întoarcere.[63]
Bombardierele de pe Yorktown, comandate de William O. Burch, au ajuns la portavioanele
japoneze la ora 10:32 și au rămas în zonă pentru a le permite torpiloarelor mai lente să ajungă,
astfel încât să desfășoare un atac concomitent. În acest timp, Shōkaku and Zuikaku erau la
aproximativ 9 km unul de altul, iar Zuikaku era ascuns sub nori joși de ploaie și vijelie. Cele două
portavioane erau apărate de 16 avioane de vânătoare Zero. Bombardierele de pe Yorktown au
început atacul asupra lui Shōkaku la ora 10:57 și l-au lovit cu două bombe de 454 kg, care au
despicat partea din față a prorei și au produs pagube mari punților de zbor și hangarelor.
Torpiloarele de pe Yorktown au ratat ținta, deși au consumat toată muniția. Două bombardiere
americane și două avioane de vânătoare Zero au fost doborâte în cursul acestui atac.[64]
Portavionul japonez Shokaku sub bombardamentul executat de avioanele de pe portavionul american
Yorktown, în dimineața zilei de 8 mai 1942. Flăcările au fost produce de bomba care a lovit ruful

Avioanele de pe Lexington au atacat la 11:30. Două bombardiere au atacat


portavionul Shōkaku pe care l-au lovit cu o bombă de 454 kg, producându-i și alte pagube decât
cele produse de avioanele de pe Yorktown. Alte două bombardiere au lansat bombe asupra
portavionului Zuikaku, dar au ratat ținta. Celelalte bombardiere de pe Lexington nu au fost în
stare să găsească portavioanele japoneze printre norii groși. Torpiloarele de pe Lexington au
ratat toate cele 11 lovituri trase asupra portavionului Shōkaku. Avioanele de vânătoare Zero care,
în acest timp, patrulau, au doborât trei avioane Wildcat.[65]
Cu puntea de zbor grav avariată și 223 de membri ai echipajului uciși sau răniți,
portavionul Shōkaku nu a mai fost în măsură să efectueze alte operațiuni cu aeronave. Căpitanul
acestuia, Takatsugu Jōjima⁠(d), le-a cerut lui Takagi și Hara să-i permită să se retragă din bătălie,
iar Takagi a fost de acord. La ora 12:10, Shōkaku, însoțit de două distrugătoare, s-a retras către
nord-est.[66]
Atacul asupra portavioanelor americane[modificare | modificare sursă]
La ora 10:55, radarul de pe Lexington a detectat avioanele japoneze venind la o distanță de
126 km, astfel că au fost trimise nouă avioane de vânătoare Wildcat pentru a le intercepta. Pentru
că se așteptau ca torpiloarele japoneze să zboare mai jos decât zburau de fapt, 6 avioane
Wildcat s-au poziționat greșit și astfel au ratat avioanele japoneze care au trecut pe deasupra
lor.[67] Din cauza avioanelor pierdute în noaptea de dinainte, japonezii nu au putut să execute un
atac cu toate torpiloarele asupra ambelor portavioane. Locotenentul comandor Shigekazu
Shimazaki, aflat la comanda torpiloarelor japoneze, a trimis 14 bombardiere de acest fel să atace
portavionul „Lexington” și 4 să atace portavionul „Yorktown”. Un avion de vânătoare Wildcat a
doborât un torpilor japonez și cele 8 bombardiere SBD de pe „Yorktown” au distrus alte trei
torpiloare japoneze în timp ce acestea coborau ca să ia poziția de atac. Patru bombardiere SBD
au fost doborâte de avioanele de vânătoare „Zero” care escortau torpiloarele.[68]

Lexington (în centru-dreapta), în flăcări, atacat de aviația japoneză

Atacul japonez a început la ora 11:13 în timp ce portavioanele staționau la o distanță de


aproximativ 2700 m unul de altul, iar navele de escortă au deschis focul împotriva avioanelor.
Cele patru torpiloare care l-au atacat pe Yorktown au ratat ținta. Celelalte torpiloare au reușit să-l
țintească pe Lexington, care avea nevoie de un spațiu mai mare pentru a se întoarce
decât Yorktown, și, la ora 11:20, l-au lovit cu două torpile. Prima torpilă a distrus rezervoarele de
combustibil pentru avioane, iar vaporii de benzină s-au răspândit în compartimentele din jur. A
doua torpilă a avariat principalul rezervor de apă, producând o reducere a presiunii în trei camere
de ardere care a dus la oprirea a trei boilere. Nava putea încă să se deplaseze cu 44 km/h
folosind numai boilerele care îi rămăseseră. Patru avioane-torpilă japoneze au fost doborâte.[69]
Cele 33 de bombardiere în picaj japoneze au zburat în cerc pentru a ataca din direcția vântului și
din această cauză nu au început picajul de la 4267 m decât la 3 sau 4 minute după ce
bombardierele torpiloare își începuseră atacul. Cele 19 bombardiere în picaj de pe Shōkaku, sub
comanda lui Takahashi, s-au aliniat pentru Lexington, în timp ce alte 14, comandate de Tamotsu
Ema, l-au țintit pe Yorktown. Avioanele de escortă Zero au apărat avioanele lui Takahashi de cele
patru avioane Wildcat de pe Lexington care au încercat să intervină, dar două avioane Wildcat
care se învârteau deasupra lui Yorktown au fost în stare să strice formația condusă de Ema.
Bombardierele lui Takahashi au avariat portavionul Lexington cu două bombe trase în plin și alte
câteva care au ratat ținta, dar au produs incendii care au fost însă controlate până la ora 12:33.
La 11:27, Yorktown a fost lovit în mijlocul punții de zbor de o singură bombă de 250 kg anti-
blindaj care a trecut prin patru punți înainte de a exploda și a produce astfel grave avarii asupra
structurii unui depozit pentru aviație. Un număr de 66 de oameni au fost uciși sau răniți grav.
Până la 12 lovituri aproape ratate au avariat carena portavionului Yorktown sub linia de plutire.
Două bombardiere în picaj au fost doborâte de avioanele de vânătoare Wildcat în cursul
atacului.[70]

Tamotsu Ema, comandantul bombardierelor în picaj de pe Zuikaku care au avariat portavionul


american Yorktown

Când avioanele japoneze au terminat atacul și au început să se retragă, crezând că au produs


avarii grave ambelor portavioane, au fost atacate de avioanele de vânătoare Wildcat și de
bombardiere în picaj SBD. În duelul aerian care a urmat, trei bombardiere SBD și trei avioane de
vânătoare Wildcat din tabăra americanilor, precum și trei bombardiere torpiloare, un bombardier
în picaj și un avion de vânătoare Zero de la japonezi au fost doborâte. Până la ora 12:00, atât
avioanele japoneze, cât și cele americane, se îndreptau spre propriile portavioane. Pe drumul de
întoarcere, avioanele apraținând celor două părți au trecut unele pe lângă altele și s-au angajat în
mai multe altercații aeriene. Avionul lui Kanno și al lui Takahashi a fost doborât și amândoi au
fost uciși.[71]
Recuperare, reevaluare și retragere[modificare | modificare sursă]
Avioanele care au executat atacurile, multe dintre ele avariate, au reușit să aterizeze pe
portavioanele lor între 12:50 și 14:30. Deși avariate, Yorktown și Lexington au fost în măsură să
recupereze toate avioanele care le aparțineau. În timpul aterizării, din diferite motive, americanii
au pierdut încă cinci bombardiere SBD, două bombardiere torpiloare TBD și un avion de
vânătoare Wildcat, iar japonezii au pierdut două avioane de vănătoare Zero, cinci bombardiere în
picaj și un bombardier torpilor. 46 din cele 69 de avioane japoneze s-au întors din misiune și au
aterizat pe Zuikaku. Dintre acestea, trei avioane de vânătoare Zero, patru bombardiere în picaj și
cinci torpiloare aveau avarii atât de mari încât nu mai puteau fi reparate și au fost aruncate
imediat în ocean.[72]
Imediat cum „Task Force 17” și-a recuperat avioanele, Fletcher a evaluat situația. Aviatorii care s-
au întors au raportat că avariaseră foarte grav un portavion, dar că altul a scăpat nevătămat.
Fletcher a notat că ambele sale portavioane fuseseră avariate și că a avut pierderi mari în ceea
ce privește avioanele de vânătoare. Combustibilul era un alt motiv de îngrijorare din cauza
pierderii petrolierului Neosho. La 14:22, Fitch l-a anunțat pe Fletcher că are informații despre
două portavioane japoneze care nu au fost avariate și că aceste informații au fost obținute prin
interceptarea comunicațiilor radio. Crezând că are de înfruntat o forță superioară ca număr de
portavioane, Fletcher a ales să retragă „Task Force 17” din bătălie. Fletcher i-a comunicat lui
MacArthur prin radio poziția aproximativă a portavioanelor japoneze și a sugerat să le atace cu
bombardiere cu baza la sol.[73]
În jurul orei 14:30, Hara l-a informat pe Takagi că numai 24 de avioane de vânătoare Zero, opt
bombardiere în picaj și patru bombardiere torpiloare de pe portavioane mai erau operaționale.
Takagi se temea și din cauza cantității de combustibil pe care o mai aveau navele sale;
crucișătoarele sale mai aveau 50% și unele distrugătoare aveau numai 20%. La ora 15:00,
Takagi l-a anunțat pe Inoue că aviatorii săi au scufundat două portavioane
americane, Yorktown și un altul din Clasa Saratoga, dar pierderea avioanelor nu îi permite să
continue să asigure apărarea aeriană pentru invazie. Inoue, ale cărui avioane de recunoaștere
observaseră navele lui Crace mai devreme în aceeași zi, a chemat convoiul de invazie la Rabaul,
amânând Operațiunea MO. pentru 3 iulie, și le-a ordonat flotelor sale să se reunească în nord
estul Insulelor Solomon pentru a începe Operațiunea RY. Zuikaku și escorta sa s-au întors spre
Rabaul, în timp ce Shōkaku s-a îndreptat spre Japonia.[74]

Portavionul american Lexington, în flăcări și abandonat

Pe portavionul Lexington, echipele de intervenție au stins incendiile și l-au adus în stare de


funcționare, dar, la ora 12:47, câteva scântei care au sărit de la motoarele electrice
nesupravegheate au aprins o stație de benzină din apropierea turnului de control. Explozia care a
rezultat a ucis 25 de persoane și a declanșat un incendiu uriaș. În jurul orei 14:42, s-a produs o
altă explozie, care a a dus la un al doilea mare incendiu. A treia explozie a survenit la 15:25, iar la
15:38 echipajul a raportat că nu poate să țină focul sub control. La ora 17:07 echipajul a început
evacuarea. După ce supraviețuitorii au fost salvați, inclusiv Fitch și căpitanul Frederick C.
Sherman⁠(d), la ora 19:15 distrugătorul ''Phelps''⁠(d) a tras 5 torpile în portavionul care
ardea. Lexington s-a scufundat la 4300 m adâncime la ora 19:52 (15°15′S155°35′E). Au murit
216 oameni din echipajul de 2951 de persoane. Împreună cu nava s-au scufundat și 36 de
avioane. Phelps și celelalte nave au plecat imediat pentru a se întâlni cu portavionul Yorktown și
escorta acestuia, care plecase la 16:01, iar Task Force 17 s-a retras spre sud-vest. Mai târziu în
aceeași seară, Mac Arthur l-a informat pe Fletcher că 8 avioane B-17 au atacat convoiul de
invazie japonez și s-au retras spre nord-vest.[75]
În aceeași seară, Crace a desprins de convoi nava Hobart, care nu mai avea combustibil, și
distrugătorul ''Walke''⁠(d), care avea probleme la motor pentru a pleca spre Townsville. Crace a
auzit o mulțime de rapoarte radio care anunțau că inamicul s-a întors, dar, neștiind că Fletcher s-
a retras, a rămas să patruleze cu restul Task Group 17.3 în Marea Coralilor pentru cazul în care
forța de invazie se îndreaptă din nou către Port Moresby.[76]

După bătălie[modificare | modificare sursă]


Pe 9 mai, Task Force 17 și-a schimbat cursul și s-a îndreptat către est plecând din Marea
Coralilor prin sudul Insulei Noua Caledonie. Nimitz a ordonat ca Fletcher să se îndrepte
cu Yorktown la Pearl Harbor cât mai curând posibil după ce realimentează la Tongatabu. În
cursul aceleiași zile, bombardierele americane au bombardat Deboyne și Kamikawa
Maru producând pagube care nu au fost evaluate. În același timp, pentru că nu a avea nicio veste
de la Fletcher, Crace a dedus că Task Force 17 a părăsit zona. Pe 10 mai, la ora 01:00, pentru
că nu mai auzea nici o știre că navele japoneze avansau spre Port Moresby, Crace s-a îndreptat
către Australia și a ajuns la Cid Harbor, 130 nautical milei (241 km) la nord de Townsville, pe 11
mai.[77]
Pe 8 mai, la ora 22:00, Yamamoto i-a ordonat lui Inoue să se întoarcă, să distrugă navele aliate
care au mai rămas și să ocupe Port Moresby. Inoue nu a anulat rechemarea convoiului de
invazie, dar le-a ordonat lui Takagi și lui Gotō să urmărească navele aliate care au mai rămas în
Marea Coralilor. Pentru că nu mai aveau combustibil, navele lui Takagi au petrecut ziua de 9 mai
alimentându-se de la petrolierul Tōhō Maru. Târziu în seara de 9 mai, TaKagi și Gotō s-au
îndreptat spre sud-est, apoi spre sud-vest în Marea Coralilor. Hidroavioanele de la Deybone l-au
ajutat pe Takagi să caute Task Force 17 în dimineața zilei de 10 mai. Fletcher și Crace, totuși,
erau deja pe drum ca să iasă din zonă. Pe 10 mai la ora 13:00, Takagi a ajuns la concluzia că
inamicul a plecat și a decis să se întoarcă la Rabaul. Yamamoto a fost de acord cu decizia lui
Takagi și i-a ordonat portavionului Zuikaku să se întoarcă în Japonia pentru a-și reîntregi flota
aeriană. În același timp portavionul Kamikawa Maru a plecat din Deboyne.[78] În ziua de 11 mai, la
prânz, o navă americană PBY⁠(d) care patrula dinspre Nouméa a văzut epava
petrolierului Neosho plutind în derivă (15°35′S 155°36′E). Distrugătorul ''Henley''⁠(d) a răspuns la
mesajele de ajutor și a salvat 109 de persoane de pe Neosho și 14 persoane de pe Sims mai
târziu în aceeași zi, apoi a scufundat nava cu torpile.[79]
Pe 10 mai a început Operațiunea RY. După ce nava amiral a operațiunii, puitorul de
mine Okinoshima, a fost scufundat de submarinul american ''S-42''⁠(d) pe 12 mai
(05°06′S 153°48′E), debarcarea a fost amânată pe 17 mai. În același timp, Task Force 16,
comandată de Halsey, a ajuns în sudul Pacificului în apropiere de Efate și, pe 13 mai, s-a
îndreptat spre nord pentru a-i înfrunta pe japonezii care se apropiau de Nauru. Pe 14 mai, Nimitz,
care obținuse informații privind operațiunile japoneze cu privire la Midway, i-a ordonat lui Halsey
să se asigure că avioanele de vânătoare japoneze îi observă navele a doua zi, după care să se
întoarcă la Pearl Harbor imediat. Pe 15 mai la ora 10:15, un avion de recunoaștere Kawanishi, cu
baza în Tulagi, a văzut „Task Force 16” la 824 km est de Insulele Solomon. Păcăleala lui Halsey
a funcționat. Temându-se de un atac cu portavioane asupra convoiului de invazie, Inoue a anulat
imediat Operațiunea RY și le-a ordonat navelor sale să se întoarcă la Rabaul și la Truck. Pe 19
mai, Task Force 16, care se întorsese în zona Efate pentru realimentare, s-a îndreptat spre Pearl
Harbor unde a ajuns pe 26 mai. Yorktown a sosit la Pearl Harbor a doua zi.[80]

Avarii produse de bombe portavionului Shōkaku

Shōkaku a ajuns în Kure, Japonia, pe 17 mai, după ce aproape s-a răsturnat într-o furtună din
cauza avariilor provocate în bătălie. Zuikaku a sosit în același port pe 21 mai, după ce s-a oprit la
Truck pe 15 mai. Acționând în temeiul informațiilor strânse, Statele Unite au plasat 8 submarine
de-a lungul rutei pe care urmau să se întoarcă portavioanele din Japonia, dar acestea nu au fost
în măsură să înceapă vreun atac. Cartierul General al Marinei Japoneze a estimat că vor fi
necesare două-trei luni pentru reparațiile necesare portavionului Shōkaku și pentru a-i reântregi
acestuia flota de avioane. Din această cauză nici unul din cele două portavioane nu va putea fi în
măsură să participe la operațiunea preconizată de Yamamoto în Midway. Cele două portavioane
s-au alăturat flotei japoneze pe 14 iulie și au fost participanții cheie în bătăliile care au urmat.
Cele 5 submarine din clasa I care participau la Operațiunea MO au fost trimise să ajute la atacul
asupra Portului Sidney, trei săptămâni mai târziu, ca parte a campaniei „distruge liniile de
aprovizionare ale aliaților”. Pe drumul spre Truck, I-28 a fost lovit cu torpile pe 17 mai de
submarinul american ''Tautog''⁠(d) și scufundat.[81]

Semnificații[modificare | modificare sursă]


Un nou tip de război naval[modificare | modificare sursă]
Bătălia a fost prima luptă din istorie în care navele participante nu s-au observat direct și nici nu
au tras direct una asupra celeilalte. În schimb, avioanele manevrate de oameni au acționat ca
artilerie de atac pentru navele implicate. Din această cauză comandanții celor două armate au
participat la un nou tip de război, în care s-au înfruntat portavioanele și în care niciunul nu avea
experiență; ca atare, ambele părți au făcut greșeli. Citându-l pe H. P. Wilmot, comandanții „au
fost nevoiți să se lupte cu comunicațiile imprecise și proaste în situații în care aria de război a
crescut mai mult decât puteau preconiza bazându-se pe experiențele trecute, dar în care vitezele
au crescut și mai mult, prin urmare reducând timpul de luare a unei decizii”[82]
Din cauza vitezei mai mari de luare a deciziilor, japonezii au fost dezavantajați pentru că Inoue
era prea departe la Rabaul pentru a-și conduce flota în timp real, spre deosebire de Fletcher care
a fost acolo cu portavioanele sale. Amiralii japonezi implicați au fost prea lenți în comunicarea
informațiilor importante.[83]
Echipajele avioanelor japoneze, mai experimentate, s-au comportat mai bine decât cele ale
americanilor, obținând rezultate mai bune cu un număr egal de aparate. Atacul japonez asupra
portavioanelor americane din 8 mai a fost mai bine coordonat decât atacul Statelor Unite asupra
portavioanelor japoneze. Japonezii au suferit mai multe pierderi în ceea ce privește echipajele
avioanelor, 90 de piloți japonezi au murit, față de 35 de americani. Piloții bine antrenați cu care
Japonia a început războiul nu puteau fi înlocuiți din cauza unor limitări referitoare la instituții și la
programele de formare, precum și din cauza absenței unor rezerve sau a unor programe de
antrenament pentru piloții noi. O dată cu bătălia din Marea Coralilor a început tendința care a dus
la decimarea echipajelor de piloți experimentați de până la sfârșitul lunii octombrie 1942.[84]
Deși americanii nu s-au comportat conform așteptărilor, au învățat din greșelile făcute în bătălie și
și-au îmbunătățit tacticile și echipamentele portavioanelor, inclusiv tactici de luptă, coordonarea
atacurilor, bombardierele torpilă și strategiile defensive, ca artileria antiaeriană, care au dus la
obținerea unor rezultate mai bune în confruntările care au urmat. Radarul le-a dat americanilor un
oarecare avantaj, dar valoarea sa a crescut pentru Marina Statelor Unite de-a lungul timpului pe
măsură ce tehnologia s-a dezvoltat și aliații au învățat cum să-l folosească mai cu folos. După
pierderea portavionului Lexington, americanii au aplicat metode mai bune de depozitare a
combustibilului pentru avioane și pentru procedurile de intervenție în caz de urgență.[85]
Coordonarea dintre forțele militare aliate terestre și Marina Statelor Unite nu a fost prea bună în
această bătălie, dar și aceasta urma să se îmbunătățească de-a lungul timpului.[86]
Un desen din 13 mai 1942 apărut în ziarul bilingv The Japan Times⁠(d)înfățișează un Uncle
Sam⁠(d) dezamăgit care, împreună cu Winston Churchill, ridică cruci de mormânt pentru navele aliate pe
care Japonia le-a scufundat sau a pretins că le-a scufundat în Marea Coralilor sau în alte părți

Portavioanele japoneze și americane se vor înfrunta din nou în bătălia de lângă Insulele
Midway, bătălia din Insulele Solomon și bătălia din Insulele Santa Cruz în 1942, precum și
în bătălia din Marea Filipinelor din 1944. Fiecare dintre aceste bătălii a avut o importanța ei
strategică în hotărârea cursului și rezultatului final al războiului din Pacific.[87]
Implicații tactice și strategice[modificare | modificare sursă]
Fiecare parte și-a anunțat public victoria după bătălie. Din punctul de vedere al navelor pierdute,
Japonia a avut o victorie tactică pentru că a scufundat un portavion american, un petrolier și un
distrugător, față de un portavion, un distrugător și câteva vase mai mici scufundate de americani.
Portavionul Lexington a reprezentat, la acel moment, un sfert din puterea Statelor Unite
exprimată în numărul de portavioane și mărimea acestora din Pacific.[88]
Din punct de vedere strategic, aliații au câștigat pentru că invazia de pe mare a orașului Port
Moresby a fost împiedicată, micșorând amenințarea asupra liniilor de aprovizionare dintre Statele
Unite și Australia. Deși retragerea portavionului Yorktown din Marea Coralilor a însemnat cedarea
teritoriului către japonezi, aceștia au fost obligați să abandoneze operațiunea care inițiase bătălia
din Marea Coralilor.[89]
Bătălia a reprezentat și prima respingere a forței de invazie japoneze înainte ca aceasta să-și
atingă obiectivele, care a ridicat mult moralul aliaților după o serie de înfrângeri în fața japonezilor
din timpul primelor 6 luni de război în Pacific. Port Moresby era vital pentru strategia aliaților și
garnizoana acestuia ar fi fost depășită de puterea trupelor invadatoare. Rezultatul bătăliei a avut
un efect substanțial asupra planurilor strategice ale ambelor părți. Fără un punct de sprijin în
Noua Guinee, avansarea ulterioară a aliaților, deși ar fi fost dificilă, ar fi putut fi cu mult mai greu
de realizat.[90] Pentru japonezi, care s-au concentrat pe obținerea rezultatelor tactice, bătălia a
fost văzută ca un eșec temporar. Rezultatele luptei au confirmat opiniile defavorabile asupra
capacității americanilor de luptă și a ajutat la formarea convingerii că viitoarele operațiuni cu
portavioane care vor fi purtate împotriva Statelor Unite vor avea succesul asigurat.[91]
Midway[modificare | modificare sursă]
Unul din cele mai importante efecte ale bătăliei din Marea Coralilor, pentru confruntarea
planificată de Yamamoto cu portavioanele americane în bătălia de la Midway, a fost pierderea
portavionului Shōkakuși a portavionului Zuikaku (portavionul Shōhō va avea un rol tactic la
Midway prin ajutorul dat armatelor terestre de invazie). Japonezii au crezut că au scufundat două
portavioane în Marea Coralilor, dar aceasta însemna că americanii încă mai aveau două
portavioane Enterprise și Hornet care puteau să îi ajute să apere Midway. Flotele de avioane de
pe portavioanele americane erau mai mari decât cele ale japonezilor, ceea ce a făcut ca armata
japoneză, chiar și atunci când a combinat aceste flote cu cele cu baza la sol din Midway, să nu
poată să depășească superioritatea americanilor în bătălia următoare. De fapt, americanii vor
avea trei portavioane care să i se opună lui Yamamoto la Midway, pentru că Yorktown a rămas
operațional în ciuda avariilor suferite în Marea Coralilor și Marina Statelor Unite a fost în stare să
îl repare suficient la Pearl Harbor între 27 și 30 mai pentru a-i permite să participe la bătălie. La
Midway, avioanele de pe Yorktown au jucat un rol crucial în scufundarea portavioanelor
japoneze. Yorktown a amortizat ambele contraatacuri aeriene japoneze la Midway care altfel ar fi
fost direcționate spre celelalte portavioane americane.[92]

Yorktown în docul uscat la Pearl Harbor pe 29 mai 1942, înainte de a pleca la Midway

Spre deosebire de efortul intens al americanilor de a trimite maximul de forțe disponibile la


Midway, japonezii aparent nici nu au avut în vedere includerea portavionului Zuikaku în această
operațiune. Aparent niciun efort nu a fost făcut pentru a combina exhipajele care au supraviețuit
pe Shōkaku cu echipajele de pe Zuikaku sau să îi furnizeze acestuia din urmă avioane care să le
înlocuiască pe cele pierdute astfel ca portavionul să poată să participe cu restul flotei la bătălia de
la Midway. Shōkaku nu a fost în măsură să mai dirijeze alte operațiuni aeriene întrucât ava
puntea de zbor grav avariată și a necesitat aproape trei luni de reparații în Japonia.[93]
Istoricii H. P. Wilmot, Jonathan Parshall și Anthony Tully au considerat că Yamamoto a făcut o
eroare strategică imensă când a luat decizia de a sprijini operațiunea MO. De când Yamamoto a
hotărât că bătălia decisivă cu americanii va avea loc la Midway, nu ar fi trebuit să schimbe
destinația bunurilor importante de care dispunea, în special flotele de portavioane, către o
operațiune secundară ca MO. Decizia lui Yamamoto a însemnat ca forțele japoneze să fie deja
slăbite atât în bătălia din Marea de Corali, cât și în cea de la Midway și să ducă astfel la victoria
aliaților. Willmott adaugă că, dacă operațiunea a fost suficient de importantă pentru a implica
portavioanele, atunci toate portavioanele japoneze trebuia implicate pe rând pentru a asigura
succesul ambelor operațiuni. Prin implicarea celor mai importante arme în Operațiunea MO,
Yamamoto a făcut ca operațiunea Midway, mai importantă, să depindă de succesul operațiunii
secundare.[94]
Mai mult decât atât, Yamamoto aparent a ratat alte implicații ale bătăliei din Marea de Corali:
apariția neașteptată a portavioanelor americane în locul potrivit și la timp pentru a se putea opune
japonezilor, echipajele avioanelor de pe portavioanele americane care au dovedit suficiente
abilități și determinarea de a produce pagube portavioanelor japoneze. Acestea urmau să se
repete la Midway și, ca rezultat, Japonia a pierdut patru portavioane, miezul forței navale
ofensive, și astfel a pierdut inițiativa strategică în războiul Pacificului. Parshall și Tully subliniază
că, din cauza puterii industriale americane, din moment ce Japonia a pierdut superioritatea
numerică în ceea ce privește portavioanele, nu își va mai reveni niciodată. Parshall și Tully
adaugă „Bătălia din Marea Coralilor a oferit primele indicii că limita maximă a japonezilor a fost
atinsă, dar bătălia de la Midway a făcut ca aceasta să fie vizibilă pentru toți.”[95]
Situația existentă în Pacificul de Sud[modificare | modificare sursă]
Armatele americane și australiene au fost inițial dezamăgite de rezultatul bătăliei din Marea
Coralilor, temându-se că Operațiunea MO a fost numai începutul invaziei Australiei și că
retragerea Japoniei a fost numai temporară. La o întâlnire care a avut loc la sfârșitul lunii mai,
Consiliul de Război Australian a descris rezultatul luptei ca „mai degrabă dezamăgitor” din cauza
faptului că aliații au știut de intențiile japonezilor. Generalul MacArthur i-a oferit prim ministrului
australian, John Curtin⁠(d), evaluarea bătăliei, afirmând că „toate elementele care au produs
dezastre în vestul Pacificului de la începutul războiului” erau încă prezente din moment ce armata
japoneză putea ataca oriunde dacă era sprijinită de elementele majore ale Marinei Imperiale
Japoneze.[96]
Din cauza pierderilor mari suferite de portavioane la Midway, japonezii nu au mai putut să susțină
o altă încercare de a invada Port Moresby de pe mare, fiind obligați să atace Port Moresby pe
uscat. Japonia a început ofensiva terestră spre Port Moresby de-a lungul pistei Kokoda pe 21
iulie pornind din Papua Noua Guinee. Până atunci, aliații aduseseră trupe suplimentare, în
special australiene, în Noua Guinee. Forțele suplimentare au încetinit, apoi au oprit înaintarea
japonezilor spre Port Moresby în septembrie 1942 și au respins încercarea japonezilor de a
cuceri o bază militară a aliaților în Bătălia de la Milne Bay.[97]
În același timp, aliații au încercat să profite de victoriile din Marea Coralilor și de la Midway pentru
a limita inițiativa strategică a Japoniei. Aliații au ales Tulagi și Guadalcanal ca ținte ale primelor
ofensive. Eșecul Japoniei în ceea ce privește ocuparea orașului Port Moresby și înfrângerea de
la Midway au avut ca efect slăbirea bazei militare din Tulagi care a rămas fără protecția din
partea altor baze militare japoneze. Tulagi era la patru ore de zbor de Rabaul, cea mai apropiată
bază militară japoneză de mari dimensiuni.[98]
Pe 7 august 1942, la ora 11:00, infanteria marină a Statelor Unite a debarcat la Guadalcanal și
3000 de pușcași marini au debarcat pe Insula Tulagi și pe insulele învecinate.[99] Trupele
japoneze din Tulagi și din insulele învecinate au fost copleșite numeric și omorâte aproape până
la ultimul om în bătălia din Tulagi și Gavutu-Tanambogo în timp ce infanteria marină din
Guadalcanal a capturat un aerodrom care era construit de japonezi.[100] Aceasta a dus la
declanșarea campaniilor Guadalcanal și Insulele Solomon care au dus la o serie de lupte de
uzură între armatele aliate și cele japoneze de-a lungul anului următor, producând pierderi
ireparabile pentru armata japoneză, în special nave, care au contribuit în cele din urmă la victoria
asupra Japoniei.[101]