You are on page 1of 2

PRUNE USCATE

Un produs aflat în declin


Un centru consacrat pentru producerea prunelor uscate este Sâmbureştiul, unde mai există încă
familii cu câte două uscătoare care împreună produc undeva la 7-8 tone, deşi la nivelul unei astfel
de comune s-ar putea obţine sute de tone. Renumite erau cândva şi Boţeşti, Topoloveni, Curtea de
Argeş. Ciomăgeşti de Argeş a fost un alt centru important. Aici activa unul dintre cei mai mari
producători de după ‘90. Avea, în urmă cu ceva ani, o bază materială puternică şi două uscătoare
care atingeau 1,5 t/şarjă, fapt ce îi permitea să achiziţioneze prune atât de la producători cât şi de la
unităţile de stat. Făcea cândva export în Anglia şi Italia. Acum însă, pentru că nu mai poate trimite
nimic în afară, procesează doar producţia proprie. O explicaţie a acestei situaţii ar fi aceea că cei
care au negociat contingentele de export cu UE nici măcar nu au prins ca sortiment producţia de
prune uscate.

La baza renunţării stau soiurile depăşite


Unul dintre puţinii care se mai ocupă de uscarea prunelor este domnul Olteanu Aurelian.
Economist de profesie, domnia sa a lucrat 25 de ani în cercetare, la Institutul Pomicol de la
Mărăcineni, iar din 2005 a venit la Institutul de Biotehnologii Horticole de la Ştefăneşti, Argeş.
Horticultura este a doua sa profesie, pe care a moştenit-o de la bunici, alături de cele 1,5 ha de livezi
de prun situate în Sâmbureşti, judeţul Olt.

De la dumnealui aflăm că de ani şi ani de zile soiurile de prune pentru deshidratare sunt aceleaşi.
Cel mai apreciat pentru uscare şi industrializare rămâne d‘Agen, care stă bine la conţinutul de zahăr
şi la randament, dar este depăşit din punct de vedere comercial. „La noi cercetarea s-a axat pe
soiurile de masă însă ca urmare a conţinutului redus de zahăr acestea nu se pretează pentru
deshidratare“, ne spune producătorul.

Costuri mari, profit mic


Producătorul din Sâmbureşti este de părere că prunele uscate nu mai reprezintă o activitate din care
se poate trăi şi asta din cauza costurilor de producţie care sunt din ce în ce mai mari, în special cu
lucrările tehnologice şi lemnul, obligatoriu esenţă tare, folosit la instalaţia de deshidratare. Domnul
Olteanu procesează cam 10 tone din care, la un randament de 1:3, mai rămâne în urma
deshidratării cu circa 3 tone. Le vinde în special în Ardeal, dar şi în Muntenia şi Teleorman, la clienţii
pe care şi i-a format în timp şi care le vând mai departe în magazinele proprii.
În ceea ce priveşte preţul de valorificare, în raport cu majoritatea produselor alimentare, la prune
acesta a scăzut considerabil. Se vinde cu 1,2 €, din care 0,80 € sunt costurile de producţie la kg.
Procedeul de obţinere a acestora este greoi pentru că uscătoarele, făcute de producători, nu sunt
cele mai performante. Dacă ar fi să le calibreze şi să le ambaleze aproape că nu ar mai rămâne cu
nimic, pentru că acestea sunt operaţii mult prea costisitoare. Aşa se face că românii vând vrac şi la
preţuri mici. Spre deosebire de noi, producătorii din Republica Moldova, de exemplu, au avantajul
unor costuri de producţie mai scăzute, în special cu forţa de lucru dar şi cu energia folosită. În plus,
ei aduc prune în România fără să plătească niciun fel de taxe vamale. Prunelor noastre le mai fac
concurenţă cele din Serbia şi Turcia, care, deşi ajung pe pieţele din România frumos ambalate, lasă
mult de dorit când vine vorba de gust.