You are on page 1of 9

Curs. Nr.

5
Teoria producției

Minimizarea costului de producţie, proces obiectiv al activităţii economice, reprezintă


reducerea cheltuielilor pe unitatea de efect util, realizarea unui cost minim pe unitatea de rezultat.
Orice producător individual şi societatea în ansamblul ei urmăresc fie maximizarea producţiei
pentru un cost dat, fie minimizarea costului pentru o producţie dată.
Reducerea costului depinde, în mare măsură, de comportamentul întreprinzătorului, al
fiecărui agent economic, de abilitatea acestuia de a găsi soluţii de combinare şi de substituire a
factorilor de producţie, căi şi modalităţi de vânzare a bunurilor, care să-i permită obţinerea unui
profit cât mai mare. Toate acestea presupun, din partea întreprinzătorului, cunoaştere bazată pe
calcul economic.
O componentă esenţială a calculului economic o constituie optimul producătorului. Acesta,
vizează, după cum am mai precizat, două aspecte:
a. maximizarea producţiei pentru un cost dat;
b. minimizarea costului pentru o producţie dată.
a. Presupunem că producătorul caută să producă cât mai mult posibil pentru un cost
determinat (dat) de constrângerile sale (nivelul bugetului şi al preţurilor factorilor). Situaţia de
optim al producătorului determină existenţa unor opţiuni posibile; ea este considerată în acelaşi
timp, situaţie de echilibru, întrucât, în acest caz, producătorul nu mai este nevoit să caute o altă
soluţie.
b. Presupunem că producătorul caută să minimizeze costul de producţiepentru un nivel de
producţie determinat. Producătorul poate şi caută să aleagă acele cantităţi x şi y care-i permit să
producă cu cel mai mic cost.

Căile principale prin care costurile pot fi reduse sunt:


1. Sporirea eficienţei utilizării factorilor materiali de producţie. Subiecţii economici pentru a
realiza o folosire eficientă a acestor factori acţionează în următoarele direcţii:
– alegerea procesului de producţie, care trebuie să fie eficient atât din punct de vedere tehnic cât şi
economic;
– reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale auxiliare, combustibil, energie;
– recuperarea şi valorificarea materialelor refolosibile;
– creşterea eficienţei capitalului fix (prin punerea în funcţiune a tuturor maşinilor, utilajelor,
instalaţiilor de care dispune fiecare întreprindere, eliminarea întreruperilor şi imobilizărilor
nejustificate, folosirea lor la întreaga capacitate şi cu maximum de randament);
– introducerea noilor tehnologii, ce presupun consumuri energetice mai reduse;
– achiziţionarea factorilor de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici fără a neglija
calitatea.
2. Creşterea productivităţii muncii, care conduce, în primul rând, la diminuarea cheltuielilor
cu salariile şi sarcinile sociale pe unitate de produs. Acest efect poate fi realizat numai în condiţiile
în care dinamica productivităţii devansează pe cea a salariilor medii. În al doilea rând, prin sporirea
productivităţii se reduc costurile fixe pe unitate de produs.
3. Reducerea cheltuielilor de gestiune şi de vânzare prin raţionalizarea muncii
administrativo-gospodăreşti, îmbunătăţirea activităţii manageriale, creşterea gradului de
automatizare şi informatizare a gestiunii, strategii adecvate de marketing privind produsul, preţul,
promovarea şi distribuţia etc.

Rezultatele microeconomice

Rezultatele economice sunt urmărite, evidenţiate, analizate şi prognozate, în primul rând,


la nivelul fiecărui agent economic întreprinzător. Aceste rezultate au caracter primar şi direct şi
sunt cunoscute sub denumirea de rezultate microeconomice; ele se integrează şi se regăsesc şi la
nivelurile mezo, macro şi mondoeconomic.
Rezultatele economice se evaluează folosind următoarele unităţi de măsură:
– unităţi fizice (kg, km, m etc.), utilizate în întreprinderile cu producţie omogenă;
– unităţi natural-convenţionale (cai putere, Kwh etc.), practicate în condiţiile obţinerii de
bunuri materiale de acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite (producţia fizică de tractoare se
măsoară prin tractoare de 15 cai putere);
– unităţi monetare (leu, dolar, euro etc.), folosite în vederea omogenizării produselor şi
activităţilor şi, nu în ultimul rând, a comparabilităţii lor.
În funcţie de gradul de cuprindere a elementelor valorice componente, rezultatele
economice se grupează în: rezultate globale-brute; rezultate finale; rezultate nou create; rezultate
nete.
Rezultatele globale oglindesc întreaga activitate desfăşurată de agenţii economici,
cuprinzând bunurile materiale şi serviciile cu caracter marfar şi nemarfar. Ele includ toate
cheltuielile referitoare la producerea bunurilor materiale şi serviciilor destinate consumului
intermediar şi a celui final. Aceste rezultate se exprimă prin indicatorii: cifra de afaceri, producţia
globală.
Rezultatele finale reflectă valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor, aflate în ultimul
stadiu al circuitului lor economic, destinate consumului final, dar spre deosebire de rezultatele
globale, cele finale nu includ consumul intermediar, ci arată doar valoarea adăugată. Ele exprimă
partea de valoare ce se adaugă ca valoare nouă la valoarea factorilor de producţie materiali
utilizaţi (de exemplu, salariul, profitul).
Rezultatele nete constituie partea din preţul bunurilor economice rămasă după scăderea
costului factorilor de producţie şi a impozitelor directe şi indirecte (de exemplu, profitul net).
Rezultatele microeconomice se măsoară prin indicatori specifici fiecărui domeniu de activitate.
Astfel, pentru
cuantificarea activităţii industriale se utilizează următorii indicatori principali: cifra de afaceri;
valoarea adăugată; venitul global; profitul net.
Cifra de afaceri exprimă volumul veniturilor obţinute de o întreprindere pe baza
operaţiunilor comerciale efectuate într-o perioadă de timp, de obicei un an. Acest indicator sintetic
economico-financiar se calculează prin însumarea tuturor încasările rezultate din acte comerciale:
vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi instituţii financiare, acordarea
de credite, investiții la burse. Cifra de afaceri, cunoscută în limbaj contabil-financiar sub denumirea
de „vânzări“ sau „venituri brute“, stă la baza impunerii fiscale.
Valoarea adăugată indică efectul rezultat din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi
a factorilor muncă şi capital.
Ea evidenţiază suma de bani încasată din vânzarea bunurilor economice peste mărimea
cheltuielilor cu materiile prime, materiale şi
energie, care au fost folosite pentru obţinerea lor.
Venitul global al întreprinderii evidenţiază mărimea profitului brut. Relaţia de calcul este
următoarea:
V.G. = C.A. – C, unde:
V.G. – venitul global; C.A. – cifra de afaceri; C – costul producţiei.
Profitul net reprezintă acea parte a venitului global al întreprinderii rămasă după scăderea
din acesta a impozitelor şi a altor prelevări prevăzute de lege.
Eficienţa economică

Categoria de eficienţă economică (E) comensurează efectele utile sau rezultatele activităţii
economice obţinute într-o anumită perioadă de timp (e1) în raport cu eforturile sau cheltuielile
făcute pentru desfăşurarea activităţii respective (e2). Eficienţa urmăreşte maximizarea efectelor cu
minim de efort. Cu cât efectul economic este mai ridicat, în condiţiile unui efort economic dat, cu
atât eficienţa va fi mai mare. Aceeaşi semnificaţie are şi minimizarea cheltuielilor efectuate pentru
obţinerea unei unităţi de efect util.
Sintetic, nivelul eficienţei economice poate fi calculat direct, prin raportarea efectului util la
efortul depus sau indirect, prin raportarea efortului depus la efectul obţinut:
E = e1/e2 maxim; E = e2/e1 minim.
Delimitarea formelor de manifestare ale eficienţei impune utilizarea unui ansamblu de criterii
ce decurg din cerinţele sociale, din caracterul resurselor folosite şi natura activităţii ce se desfăşoară.
În consecinţă, principalele forme de comparare a eforturilor depuse cu efectele obţinute sunt:
a. din punct de vedere al sferelor activităţii economice, deosebim eficienţa producţiei,
circulaţiei, repartiţiei şi consumaţiei;
b. după structura organizatorică a activităţii economice eficienţa se determină pe loc de
muncă, atelier, secţie, unitate economică, subramură, ramură, economie naţională;
c. în funcţie de diviziunea muncii pe ramuri distingem eficienţa activităţii industriale,
agricole, din construcţii, silvicultură, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, cercetare
ştiinţifică etc.;
d. având în vedere resursele avansate sau consumate de societate deosebim eficienţa
utilizării resurselor umane (productivitatea muncii), eficienţa utilizării capitalului, eficienţa utilizării
resurselor naturale, eficienţa investiţiilor, eficienţa tehnicii noi etc.;
e. după modul de exprimare eficienţa poate fi evaluată în mărimi absolute şi în mărimi
relative.
Efectele activităţii economice se grupează, după forma de exprimare, astfel: materiale sau
fizice (producţia în unităţi fizice sau natural-convenţionale, sporul calităţii produselor); valorice
(produsul intern brut, produsul naţional net, cifra de afaceri, profitul); sociale (îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă, modificări în structurile socio-profesionale, creşterea nivelului de trai şi a
calităţii vieţii); ecologice (ridicarea gradului de protecţie a mediului natural, reducerea poluării
apelor, solului ş.a.); informaţionale (creşterea stocului de informaţii, creşterea gradului de informare
ştiinţifică a cercetătorilor, a decidenţilor şi a forţei de muncă).
Efortul economic se exprimă prin volumul de muncă, capitalul avansat, investiţii, costuri de
producţie, cheltuieli privind protecţia mediului etc.
Sistemul de indicatori cuprinde un ansamblu corelat, agregat de indicatori economici,
adaptaţi nivelului de raportare şi specificului activităţilor:
– la nivelul unităţii economice: productivitatea muncii, rata profitului, cheltuieli (totale sau
materiale) la „X“ lei cifră de afaceri, gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, profitul la „X“ lei
capital fix, indicii de utilizare a fondului de timp disponibil de lucru al maşinilor-unelte şi de
valorificare a materiilor prime şi a materialelor, aportul valutar al produselor la export;
– la nivelul ramurilor: productivitatea socială a muncii, costul de producţie mediu ponderat
pe unitate de produs;
– la nivelul economiei naţionale: productivitatea întregii munci sociale, sporul de produs
naţional net pe unitate de investiţii, eficienţa netă a capitalurilor fixe, corelaţia dintre creşterea
productivităţii întregii munci sociale (Ws) şi a capitalului tehnic utilizat (Kt): (Ws1/Wso)>(Kt1/Kto),
corelaţia dintre creşterea produsului naţional net (P.N.N.) şi a produsului intern brut (P.I.B.):
(P.N.N.1/P.N.N.0)>(P.I.B.1/P.I.B.0).
Sporirea eficienţei economice este rezultatul acţiunii conjugate a unei multitudini de factori
şi căi care se manifestă în toate sferele activităţii economice:
 creşterea productivităţii muncii sociale apare ca expresie sintetică a sporirii eficienţei
economice şi ca factor de bază, pe seama căruia se obţine cel mai mare spor al produsului
naţional net.
 ridicarea nivelului calitativ al produselor, prin modernizarea şi reproiectarea celor existente,
asimilarea de produse noi cu performanţe ridicate, creatoare de cerere, constituie o cale
importantă de economisire a muncii vii şi materializate.
 reducerea consumurilor de materii prime, combustibili şi energie electrică prin reteh-
nologizarea producţiei. Aceasta poate fi relevată printr-o serie de indicatori cum sunt:
indicatorul consumului energetic pe unitate de produs naţional net (Ie), Ie=qe/P.N.N., în care:
qe – consum de energie electrică; indicatorul consumului specific de materii prime, materiale,
combustibil (Is), Is=qm/Q, unde: qm – cantitatea de materie primă şi materiale efectiv
consumate; Q – cantitatea de produse obţinute; coeficientul de utilizare a materiilor prime
(Im), Im=(qmi/qmt) 100, în care: qmi – cantitatea de materii prime încorporate în produs; qmt –
cantitatea totală de materii prime consumate.
 creşterea gradului de valorificare a materiilor prime, materialelor, combustibililor şi
energiei are o influenţă însemnată asupra eficienţei economice.
 utilizarea raţională a capitalurilor fixe, concordanţa dintre structura producţiei şi cea a
nevoilor de consum, competitivitatea exporturilor, contribuie la sporirea eficienţei
economice.
Productivitatea factorilor de producţie

Productivitatea reprezintă eficienţa cu care sunt avansaţi, combinaţi, substituiţi şi


consumaţi factorii de producţie. Mărimea productivităţii (W) se calculează cu relaţiile:
Q
W
F .P.
sau
F .P.
W
Q

unde: Q – valoarea producţiei obţinute, F.P. –valoarea factorilor de producţie utilizaţi.


Principalii indicatori ce exprimă productivitatea sunt:
1. productivitatea parţială exprimă eficienţa utilizării fiecărui factor de producţie în parte
(muncă, capital, pământ, progres tehnic etc.);
2. productivitatea globală evidenţiază eficienţa combinării şi consumării tuturor factorilor
de producţie, măsoară performanţa, eficacitatea ansamblului acestora;
3. productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut cu ultima unitate
utilizată dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi (productivitatea marginală
parţială) sau randamentul ultimei unităţi din masa tuturor factorilor de producţie consumaţi
(productivitate marginală totală). Matematic, productivitatea marginală a unui factor de producţie
este derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul respectiv[15].
A. Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care se consumă munca umană in activitatea
economică. Ca formă fundamentală de exprimare a eficienţei economice, productivitatea muncii
caracterizează gradul de valorificare a potenţialului economic, nivelul de dezvoltare atins de
economia naţională la un moment dat.
Mărimea productivităţii muncii se poate măsura prin cantitatea şi calitatea bunurilor
obţinute prin consumul unei unități de muncă sau prin cheltuiala de muncă ce revine pe o unitate
de bun economic. Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (M) sau între muncă şi producţie
măsoară productivitatea medie a muncii (WM):

WM  Q  c / M ; WM  M / Q  c

în care: c – coeficient de calitate


Productivitatea marginală a muncii (WMm) constituie suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut
ca urmare a folosirii unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔM), menţinându-se constant capitalul.
Formula de calcul este: WMm=ΔQ/ΔM sau ca derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul
muncă.
WMm=dQ/dM.
Exemplu:
Pentru a obţine un volum al producţiei de 200.000 bucăţi se folosesc 10 muncitori.
Coeficientul de calitate îl presupunem egal cu unu. Astfel, productivitatea medie a muncii va fi:
WM=Q/M=200.000/10=20.000 buc./muncitor.
Dacă se angajează încă 4 muncitori suplimentari (ΔM), în condiţiile în care ceilalţi factori de
producţie utilizaţi rămân constanţi, apare un spor al producţiei de 88.000 bucăţi (ΔQ). Valoarea
productivității marginale a muncii va fi:
WMm=ΔQ/ΔM=88.000/4=22.000 buc./muncitor
Curbele productivităţii medii şi productivităţii marginale a muncii sunt prezentate în figura de
mai jos.
Analizând graficul se constată:
– productivitatea medie a muncii şi productivitatea marginală a muncii, pentru o anumită
creştere a factorului muncă, înregistrează sporiri, trecând printr-un punct maxim, iar apoi descresc;
– curba WMm se află deasupra curbei WM când aceasta este crescătoare; curba
productivităţii marginale va fi sub curba productivităţii medii când aceasta este descrescătoare;
– curba WMm taie curba WM în punctul maxim al acesteia din urmă.
Comparându-se cu evoluţia producţiei, ca urmare a modificării factorului muncă, se vor
stabili limitele productivităţii medii şi marginale între care se poate obţine producţia maximă; se
elimină situaţiile când productivitatea marginală a unui factor este negativă, alegându-se cele în care
productivitatea medie şi marginală sunt descrescătoare dar rămân pozitive [11].
a) factorii tehnici, ce reflectă nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologie la un moment dat;
b) factorii economico-sociali, se referă la managementul producţiei şi a muncii, la sistemul
cointeresării materiale, la condiţiile de muncă şi de viaţă;
c) factorii umani, ce relevă pregătirea şcolară, nivelul de cultură, structura demografică;
d) factorii psihologici şi sociologici cuprind motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă
aceasta, climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători, viaţa de familie etc.;
e) factorii naturali sunt cei referitori la climă, fertilitate, adâncimea şi concentrarea
zăcămintelor etc.;
f) factorii de structură au impact asupra productivităţii prin mutaţiile ce se manifestă în
structura pe subramuri, ramuri ale economiei naţionale, în structura sortimentală a
producţiei unei unităţi economice;
g) factorii ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială
evidenţiază tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă a
produselor pe piaţa externă etc. Factorii prezentaţi participă cu ponderi şi intensităţi diferite
în creşterea productivităţii. În acelaşi timp, intensitatea acţiunii lor este variată de la o etapă
de dezvoltare la alta.
B. Randamentul capitalului
Productivitatea capitalului constituie mărimea efectului ce revine la unitatea de efort făcut
cu capitalul utilizat. Se prezintă ca: productivitate medie a capitalului şi productivitate marginală a
capitalului.
Productivitatea medie a capitalului (WK) se calculează cu relaţia:
WK = Q/K
Productivitatea marginală a capitalului (WKm) exprimă mărimea producţiei prin creşterea cu
o unitate suplimentară a factorului capital. Ea se calculează astfel:
WKm = ΔQ/ΔK
Exemplu [8]:
Un întreprinzător obţine o producţie (Q) de 40.000.000 unităţi monetare anual utilizând 10
maşini-unelte (K). În acest caz productivitatea medie a capitalului utilizat se va calcula astfel:

Q 40.000.000
WK    4.000.000 unităţi monetare/maşină.
K 10

Dacă folosim suplimentar 4 maşini-unelte (ΔK), vom obţine o creştere a producţiei cu


20.000.000 unităţi monetare anual (ΔQ). Productivitatea marginală a capitalului utilizat va fi:

Q 20.000.000
WK m    5.000.000 unităţi monetare/maşină
K 4

C. Productivitatea factorului natural


Productivitatea factorului natural se prezintă ca productivitate medie (WN) şi productivitate
marginală (WNm).
Productivitatea medie se calculează ca raport între producţia totală (Q) şi cantitatea de factor
natural utilizat (N):
WN = Q/N
Productivitatea marginală se determină cu relaţia:
WNm = ΔQ/ΔN.