You are on page 1of 8

Raport la Sinaxa nepomenitorilor din România (or. Negrești-Oaș, jud.

Satu Mare, 19 mai 2018)
diacon Evghenii Morgun

Salut participanții la întrunire! Hristos a Înviat! Hristos S-a Înălțat!
Permiteți-mi să vă împărtășesc cîteva gînduri bazate pe Sfînta Scriptură și învățătura
bisericească, care, poate că nu se referă direct la problemele actuale bisericești, însă sînt
profund legate de acestea. Cuvintele Sfintelor Scripturi și ale sfinților părinți adeseori erau
citate și tîlcuite nu doar în adunări private, ci și la sinoadele oficiale bisericești. Ecourile
acestei tradiții străvechi s-au întărit și în crugul liturgic.
Să vedem ce lecții putem învăța din expunerea Evanghelică despre ispitele lui Hristos
în pustie. Ele pot fi aranjate în direcția a trei puteri diferite ale sufletului. Conform
înțelegerii patristice, acestea sînt rațiunea (puterea rațională λογικόν), mînia (puterea
irascibilă θυμός) și pofta (puterea poftitoare επιθυμία). De asemenea, diavolul îl ispitește
pe Hristos în slujirea Sa conform celor trei componente ale acestei slujiri: proorocească,
preoțească și împărătească. Cea mai mare atenție trebuie acordată răspunsurilor lui Hristos,
căci El răspunde cu cuvintele Sfintei Scripturi.
Prima ispită diavolul o îndreaptă în sfera puterii raționale a sufletului. Răspunsul lui
Hristos arată încotro trebuie îndreptată înțelegerea noastră în relație cu virtutea
înțelepciunii. Cuvîntul lui Dumnezeu este adevărata hrană pentru suflet, ”nu numai cu pîine
va trăi omul, ci cu tot cuvîntul (πάντα λόγον) care iese din gura lui Dumnezeu”1. Răspunsul lui
Hristos arată importanța a ceea ce sîntem obișnuiți să numim înțelegere. Precum pîinea este
indispensabilă trupului, așa și înțelegerea Cuvîntului lui Dumnezeu este indispensabilă
pentru aplicarea în viață. Fără această înțelegere nu viază Cuvîntul lui Dumnezeu în noi și
e important ca această înțelegere să fie în Dumnezeu și cu Dumnezeu – atunci într-adevăr
înțelegerea noastră merită numele de înțelepciune. Adevărata înțelepciune, ce se hrănește
cu cuvîntul lui Dumnezeu, e caracteristica slujirii proorocești a lui Hristos pe pămînt. Ceea
ce Adam nu a împlinit, a împlinit Hristos, Noul Adam, întemeitorul noii omeniri – creștinii.
Dumnezeu își cheamă poporul Său să vieze în Duhul Sfînt, să se înalțe cu curăție prin
sfințenie de taină la priceperea cuvintelor lui Dumnezeu.
A doua ispită diavolul o îndreaptă în sfera puterii irascibile (mînia) a sufletului. Însă
răspunsul lui Hristos demonstrează încotro trebuie orientată voința noastră, ”mînia
firească”, legată fiind cu virtutea bărbăției. Bărbăția urmează înțelepciunii, scoțînd din ea
putere conform cu înțelegerea, fără a se abate înspre frică (lașitate), nici înspre obrăznicie
(nesăbuință), precum însăși înțelepciunea urmează calea împărătească a adevărului, fără a
se abate înspre viclenie, nici înspre nechibzuință. Răspunsul lui Hristos e astfel: ”să nu
ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” - adică mai întîi e necesară înțelegerea, punerea în
acord a propriilor acțiuni cu voia lui Dumnezeu, în urma căreia se descoperă
înțelepciunea. În procesul de înțelegere își găsesc adevărata unire cunoașterea și credința.
E nevoie de bărbăție pentru a săvîrși faptele credinței, printre care slujirea preoțească și

1 Matei 4, 4.

1
chivernisirea tainelor sunt de cea mai mare importanță, ca prin propria slujire să continue
Iconomia2 mîntuirii, lucrarea lui Hristos pe pămînt.
Dacă preotul, cu atît mai mult episcopul, are o credință confuză sau dacă e deplin
conștient nu doar de păcate morale, dar și dogmatice, și în timp ce respinge îndreptarea
continuă să slujească, căutînd argumente nu din sfera dreptei credințe, Cuvîntul Viu al lui
Dumnezeu ce a spus ”voi locui întru ei și voi umbla” 3 , ci pe calea cazuisticii logice și a
citatelor scolastice, sau fie că menține tăcerea de parcă nimic important nu se întîmplă,
atunci el cu adevărat ”ispitește pe Dumnezeu” în nădejdea că Domnul ”îngerilor săi va
porunci pentru tine și te vor ridica pe mîini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul tău”4. Cel mai
adesea aceasta se întîmplă din cauza slavei deșarte, ”ca să-și păstreze imaginea” și alte
asemenea raționamente în duhul diplomației de stat construite pe baza căutării
compromisurilor, incluzînd și extrema dependență materială a clericului de natura
activității sale, precum și simpla teamă. Multe întrebări își găsesc răspunsurile dacă e să le
privești fără prejudecăți, fără iluzii, cu alte cuvinte, fără a tinde să potrivești întrebarea sub
un răspuns de-a gata stabilit, ci să întrebi pe Domnul Iisus Hristos care ”ieri și azi și în veci
este același”5.
Se poate spune că a două ispită îl arată pe Hristos ca preot adevărat, diavolul îi pune la
încercare partea preoțească a slujirii, nu întîmplător luîndu-L în acest scop ”în sfînta cetate și
L-a pus pe El pe aripa bisericii”6. Noi toți avem nevoie de bărbăție ca să săvîrșim conștient
fapte în acord cu înțelegerea a ceea ce săvîrșim și să tindem să îndreptăm greșelile, nu doar
personale, ci și cele bisericești. Fiecare la locul său și la postul său e dator să facă asta – nu
doar în măsura jurămîntului preoțesc, ci și în măsura legămîntului făcut la Botez. Harul lui
Dumnezeu îl sprijină pe făptaș. Domnul nostru Iisus Hristos, ”văzînd noroadele, I s-a făcut
milă de ele, că erau necăjite și rătăcite ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui:
secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului, ca să scoată
lucrători la secerișul Său.”7
A treia ispită diavolul o îndreaptă spre sfera puterii poftitoare a sufletului. Răspunsul
lui Hristos: ”Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”8, demonstrează
încotro trebuie îndreptate dorințele noastre în acord cu virtutea neprihănirii: la slujirea lui
Dumnezeu, iar nu ”stăpînitorului” lumii acesteia 9 sau lumii care ”zace în cel rău” 10 . La
fiecare slujbă a Bisericii se vestește îndemnul: ”Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră
lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. A treia ispitire îl arată pe Hristos ca împărat adevărat,
diavolul îi pune la încercare partea împărătească a slujirii. Acea putere în adevăr este
putere, care, de fapt, este de la Dumnezeu, căci ”nu este putere, dacă nu este de la
Dumnezeu”11.

2 Iconomia – din gr. οἰκονομία, administrarea gospodăriei domestice, în rusă ”domostroitelistvo”, construcția casei.
3 2 Corinteni 6, 16
4 Matei 4, 7
5 Evrei 13, 8
6 Matei 4, 5
7 Matei 9, 36-38
8 Matei 4, 10
9 Ioan 12, 31
10 I Ioan 5, 19
11 Romani 13, 1

2
Astfel se dovedește a fi legate între ele trei puteri ale sufletului și patru virtuți generice
— înțelepciunea, bărbăția, neprihănirea și dreptatea pe care le-a și demonstrat Hristos în
timpul ispitelor în pustie, arătîndu-ne drept exemplu și combinînd în Sine slujirea de
prooroc, de preot și de împărat. Virtutea dreptății se manifestă în primul rînd prin faptul că
Hristos răspunde cu cuvintele Sfintelor Scripturi, fără a se abate ”nici la dreapta, nici la
stînga” 12 și ne arată că răspunsurile înainte de toate trebuiesc căutate în Cuvîntul lui
Dumnezeu. Despre legătura dintre puterile sufletului și cele patru virtuți principale au
vorbit sfinții părinți, precum cuv. Maxim Mărturisitorul, cuv. Petru Damaschin și alți autori
în colecția ”Filocaliei”.
Dintre cărțile Sfintei Scripturi, destul de rar sunt citate cărțile așa numiților ”mici
prooroci”, dar acolo, ca și în întregul Cuvînt al lui Dumnezeu, e prezentă acea înțelepciune
atemporală ce e mereu utilă învățăturii. Vom cita din cartea proorocului Osea, capitolul 4,
verset 6, ce se referă la cei ce resping adevărata cunoștință. Oferim un fragment din tîlcuirea
acestui loc al proorocului de la fericitul Ieronim din Stridon, autorul traducerii Bibliei în
limba latină (”Biblia Vulgata”). În traducerea rusă a lucrărilor fer. Ieronim e propusă tra-
ducerea acestui loc de la proorocul Osea conform Septuagintei, traducere ce se deosebește
foarte puțin de traducerea slavonă veche și sinodală. ”LXX: noaptea am făcut a tăcea pre
maica ta. Tăcut-au norodul Meu, căci n-au avut cunoștința; că tu știința o ai lepădat,
lepăda-te-voi, ca să nu mai slujești cu preoția, uitat-ai de legea Dumnezeului tău, uita-voi
și Eu de fiii tăi. […] Astfel în mijlocul nopții și al întunericului captivității și scîrbelor, și printre
strîmtorări și nenorociri este predat Israelul, și poporul său muțește în veci; odată ce nu avea cu-
noștință de legea lui Dumnezeu și nu păzea poruncile lui Dumnezeu, de aceea a și primit după cum
săvîrșea. Căci a respins legea lui Dumnezeu și, deci, a pierdut pe veci preoția, slujind vițeilor din aur
în Dan și Bethel, și odată ce a uitat legea lui Dumnezeu și s-a dedat deplin idolilor păgîni, așa și
Domnul va uita de fiii săi și-i va preda temniței veșnice; căci ”cel ce nu pricepe, să nu priceapă” (I
Cor. 14, 38), și în Psalmi citim: ”n-au cunoscut, nici au priceput, ci în întuneric umblă” (Ps. 81, 5).
Toate cele spuse celor zece seminții le putem atribui ereticilor, care au părăsit împărăția lui David și
Ierusalimul, adică pe Hristos și Biserica, și de aceea sunt acoperite de noaptea veșnică și nu au cu-
noștință de Dumnezeu și sunt lepădați de Domnul din slujirea preoțească în fața Lui, și El nu-și mai
aduce niciodată aminte de copii născuți de ei, căci ei au devenit copii străini Lui”13. Această com-
parație dintre cele zece seminții căzute ale lui Israel și ereticii din vremurile Noului Testa-
ment dovedește însăși esența ereziei: după Sf. Atanasie cel Mare ”ereticii se roagă unui
”dumnezeu” inexistent”14. Aceasta este pricina profundă, ontologică pentru care e interzisă
de canoane împreună-rugăciunea cu ereticii (Canoanele Apostolice 10 și 45, și altele).
După cum se crede, cu acest loc de la proorocul Osea și din tîlcuirea fericitului Ieronim
este strîns legat unul din capitolele așa numitului ”Cuvînt de învățătură” din Liturghier în

12 Pildele lui Solomon 4, 27
13 Tîlcuirea la cărțile proorocilor Daniil, Osea, Ioil. Partea a 12-a. Operele fericitului Ieronim din Stridon. Kiev, 1894. /
Толкование на книги пророков Даниила, Осии, Иоиля. Часть 12. Творения блаженного Иеронима Стридонскаго. Киев, 1894.
https://azbyka.ru/otechnik/Ieronim_Stridonskij/tolkovanie-na-knigi-prorokov-daniila-osii-ioilja/2
14 Tîlcuire la Psalmi, Ps. 108. Tîlcuirea la cuvîntul ”iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat”. Sf. Atanasie cel Mare. Operele în
patru tomuri. Tom IV. Lavra Sf. Serghie a Sfintei Treimi, 1902-1903. / Толкование на Псалмы, Пс. 108, толкование на слова «и
молитва его да будет в грех». Святитель Афанасий Великий. Творения в четырех томах. Том IV. –– Свято-Троицкая Сергиева
Лавра, 1902–1903. С. 36–423. Репр.: М.: 1994. https://azbyka.ru/otechnik/Afanasij_Velikij/tolkovanie-na-psalmy/108

3
slavona bisericească, capitol ce dovedește că în Ortodoxie nu funcționează principiul pa-
pistașilor ”ex opere operato”15, de aceea o condiție absolut necesară în săvîrșirea tainelor de
către preot este conștientizarea a ceea ce face el. ”Pentru săvîrșirea Sfintelor Taine, unde se
preface Trupul și Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, întîi de toate sunt necesare următoarele:
preot hirotonit de arhiereu și intenția fermă și voința preotului în săvîrșirea Tainei Trupului
și Sîngelui Domnului, astfel încît prin activitatea de slujire cu adevărat să se petreacă prefacerea în
esență în Trupul și Sîngele lui Iisus Hristos. …fără de templu sfințit sau fără de masă sfințită (an-
timis), fără veșminte sfinte și fără lucruri indispensabile pentru slujbă, fără intenția fermă a pre-
otului în a săvîrși Tainele sau dacă prescurile nu sunt curate sau nu-s din grîu curat, dacă preot-
ul nu știe cuvintele prin care are loc săvîrșirea Tainelor, sau dacă preotul îndrăznește să slu-
jească nepăsător, sau dacă este stăpînit de multa beție, puțin realizînd ce săvîrșește, atunci
nu doar că păcătuiește de moarte prin păcatul blasfemiei, dar nici Taina Trupului și Sîngelui lui
Hristos Dumnezeul nostru nicidecum nu se săvîrșește”16. Toate acestea ne arată cît de im-
portantă este înțelegerea — în sensul cel mai profund al acestui cuvînt — în lucrarea slujirii
preoțești, în săvîrșirea tainelor, astfel ca slujirea preotului să nu ajungă o ”ispitire a Dom-
nului”.
Însăși fapta de respingere a înțelegerii adevărului, nedorința de a asculta îndreptarea, îl
face eretic pe eretic. Ereticii se leapădă de adevăr, ei ”n-au primit dragostea de adevăr, ca să se
mîntuiască”17. O asemenea dispoziție a sufletului păgubește profund în om ceea ce îl re-
prezintă ca om — dacă e să privim din perspectiva planului dumnezeiesc în privința omu-
lui — și de aceea apostolul în epistola către Tit poruncește: ”De omul eretic, după întîia şi a
doua mustrare, depărtează-te”18.
Cu acest loc din epistolele apostolice sunt strîns legate metodele de aplicare a cano-
anelor Bisericii, pe care le propune episcopul Nicodim Milaș în tîlcuirea Canonului 1 al Si-
nodului din Antiohia. Însuși Canonul conține în sine porunca directă de prăznuire a Paște-
lui împreună cu toată Biserica, doar că tîlcuirea trece dincolo de cadrul concret al canonului
către sensul mai larg de aplicare a canoanelor bisericești în general. ”…Sancțiunile pentru
săvîrșirea infracțiunilor se aplică de dreptul bisericesc ortodox fie ca sentință de condamnare (de
învinuire), fie ca verdict explicativ, declarativ. … În conformitate cu această diferență de verdict,
diferit sunt numite și sancțiunile corespunzătoare. În cazul sentinței de condamnare, sancțiunea e
numită διχαστική ποινή, sancțiune judecătorească; însă dacă verdictul e de caracter explicativ,
declarativ, atunci sancțiunea se numește și este νομική ποινή, juridică sau legală. Ultima începe
atunci cînd infracțiunea îl pune pe vinovat într-o asemenea situație încît instanța nu are nevoie să-l
judece și să-l pedepsească cu privarea de anumite drepturi, deoarece infracțiunea în sine este legată
de privarea lor și odată ce infracțiunea este comisă, e de la sine înțeles că pierde și drepturile…
Astfel, de exemplu, dacă creștinul s-a lepădat în mod clar de credința creștină și a trecut la o
oarecare societate religioasă necreștină, atunci o astfel de persoană prin însuși actul

15
Principiu papist conform căreia tainele se săvîrșesc din însăși faptul săvîrșirii acestora pur mecanice, chiar în lipsa credinței celui
care le săvîrșește sau a recipientului.
16 ”Cuvîntul de învățătură” e despre cum trebuie săvîrșită slujirea de către preot și diacon în Sfînta Biserică, despre pregătirea
pentru slujirea celor sfinte, mai ales pentru Dumnezeiasca Liturghie, și despre cele mai probabile situații ciudate și tulburătoare care
se pot întîmpla și cum pot fi ele îndreptate. https://azbyka.ru/izvestie-uchitelnoe-na-sovremennom-yazyke
17 II Tesaloniceni 2, 10
18 Tit 3, 10.

4
apostaziei sale a pierdut toate drepturile care îi aparțineau ca și creștin, drept urmare,
pronunțarea sentinței judecății bisericești care să-l declare lipsit de drepturi, devine inu-
tilă, excesivă. … În astfel de cazuri și altele asemănătoare, sancțiunea vine de la sine, ca o
consecință imediată a unei fapte cunoscute pasibile de pedeapsă. Din aceasta s-a și dezvoltat
în dreptul bisericesc noțiunea de sancțiune juridică sau legală, spre deosebire de sancțiunea aplicată
după ancheta judecătorească cuvenită și declarată de instanța bisericească corespunzătoare. Funda-
mentarea acestui tip de sancțiune se găsește în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel, reamintind lui Tit
despre un om-eretic, care nu dorește să asculte îndemnul de a se întoarce la credința ortodoxă, dar
rămâne înverșunat în erezie, spune că un astfel de om s-a pervertit, fiind singur de sine osîndit19,
και άμαρτάνει, ων αυτοκατάκριτος”20. Tîlcuirea episcopului Nicodim e destul de volumi-
noasă și semnificativă, și, în același timp, atrage atenția nu doar la particularitatea cano-
anelor bisericești, ci la problemele fundamentale, ce interesează întreaga Biserică. Acest
subiect necesită o cercetare separată, aprofundată și multilaterală.
Toate activitățile noastre pot fi împărțite în trei componente: cele ce ne privesc person-
al, cele ce privesc pe aproapele nostru și cele ce ne privesc pe noi toți împreună, în primul
rînd ca și creștini, cît și pe toți oamenii în general. Potrivit Evangheliei, pentru fiecare din
noi pe primul loc trebuie să fie chestiunile de importanță generală, comună, mai ales cele
din sfera generală a Bisericii, apoi deja din imediata vecinătate (familia) și abia apoi chesti-
unile personale. Evanghelia mărturisește în multe locuri despre acest lucru în mod direct și
chiar Însuși Domnul nostru Iisus Hristos a arătat un vrednic exemplu cu viața Sa. Cu toate
acestea, deseori această stare a sufletului în noi se dovedește a fi cu totul pe dos - pe primul
plan rămîn problemele și chestiunile personale, apoi cele ce țin de aproapele, iar după asta
cele comune ale Bisericii și comune pentru toată lumea, fiind uitate cuvintele Evangheliei:
”De vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”21.
”Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzînd mîna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama
Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi
mamă.”22 Putem menționa multe alte pasaje ale Evangheliei, ce spun că fiecăruia dintre noi i
se cere mai întîi eforturi pentru cauza comună, acesta este primul și principalul sens al Bi-
sericii ca atare. Și în acest scop, de fapt, este îndreptată acțiunea principală a harului lui
Dumnezeu, care "a chemat pe toți la o unire; și cu toți, ca într-un glas, slăvim pe Duhul cel Preas-
fânt" (Condacul Cincizecimii).
Mai mult decît atît, în învățătura patristică, cea mai înaltă chemare a omului din care a
căzut Adam, dar care a împlinit-o Dumnezeu-Omul Hristos, este anume ”cauza comună”
(λειτουργία, liturghia în cel mai profund înțeles al cuvîntului) în cea mai comună măsură
posibilă: depășirea tuturor despărțirilor în creație23 și aducerea a toate către Creator, ”cînd
toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu
să fie toate în toţi”24. Împlinirea chemării sale inițiale în Hristos omul-creștin o va obține doar

19
Tit 3, 10-11
20
Canoanele Bisericii Ortodoxe cu tîlcuirea episcopului Nicodim al Dalmației și Istriei, T. 2, 1912
https://azbyka.ru/otechnik/Nikodim_Milash/pravila-pomestnyh-soborov-s-tolkovanijami/#0_62
21 Matei 16, 24
22 Matei 12, 48-50
23 Cuv. Maxim Mărturisitorul, Ambigua către Ioan, PG 91, 1305-1308
24 I Corinteni 15, 28

5
atunci cînd cauza comună va fi mai importantă ca cele personale. Mai exact cînd chestiunea
personală a omului va ajunge spre binele comun, se va transforma în slujire după exem-
plul Domnului nostru Iisus Hristos, căci ”știţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor
domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea
să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă.
Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul
răscumpărare pentru mulţi”25.
Reieșind din considerentele menționate cu caracter general, situația șubredă în raport
cu problemele bisericești contemporane, îndeosebi cele de-un caracter cît se poate de pro-
fund, cele ecleziologice — precum este ecumenismul cu toate manifestările sale, este, în
primul rînd, respingerea sensului și înțelesului învățăturii Evanghelice după duh, chiar
dacă aparența ”literei” s-ar putea păstra. Însă în condițiile unei asemenea stări a sufletului
omului, ce respinge principiile învățăturii Evnagheliei, harul lui Dumnezeu nu poate con-
tribui la mîntuire. Este pierdut însuși sensul Liturghiei ca slujire a cauzei comune. Negli-
jența în soluționarea problemelor comune bisericești poate duce la un singur rezultat —
urîciunea pustiirii ”ce s-a zis prin Daniel proorocul, stînd în locul cel sfânt - cine citeşte să
înţeleagă”26.
Revenind la actualitate, nu se poate să nu atingem un asemenea subiect ca problema
așa numitului stil de calendar ”vechi” și ”nou”, folosit în crugul liturgic anual. În anul 2002
ni s-a oferit ocazia să edităm la baza mănăstirii de călugări ”Adormirea Maicii Domnului”
din Odesa o carte cu numele ”Pascalia după cele 5 degete”(Пятиперстная Пасхалия)/
”Mînealnic” ce reprezintă o descriere și o reconstrucție a modului străvechi rus de a deter-
mina ziua de Paști pe degetele mâinii, folosindu-se de ele în calitate de tabele. În anul 2015
a ieșit de sub tipar o ediție adăugită și îmbunătățită. Despre acest mod de determinare a
Paștelui știa cuv. Nicodim Aghioritul. Ieromonahul Clement (Zedergolm) în cartea sa
”Despre viața și lucrările cuviosului Nicodim Aghioritul” (Moscova, 1865) scrie:
”…Nicodim, cel mai probabil de la monahii ruși din Athos, a învățat metoda de aflare a
pascaliei după degete, vestită la noi. Metoda aceasta i-a plăcut grecului curios și la cartea
”Livada îmbelșugată” (Veneția, 1819) a atașat imaginea mîinii cu litere (slavone sau, mai
exact, numele slavon al literelor transcrise cu litere grecești) și cifre și tîlcuirea în 15 capete
cum poate fi găsită pe această mînă Paștile, crugul soarelui, crugul lunii și altele; și in-
scripția de pe mînă: ”mîna artistică alcătuită de rușii evlavioși conform căreia se găsește cu
multă ușurință Sfintele Paști”. Această temă nu e doar interesantă în sensul cunoașterii, dar
are și o semnificație pentru întreaga Biserică.
Acest mod de determinare a zilei Paștelui arată în mod clar necesitatea urmării
calendarului iulian (”stilului vechi”) în crugul anului liturgic. După cum se pare, chiar
acest crug liturgic ar trebui privit ca o ”icoană a timpului” și ca o întreagă predanie
patristică, ce trebuie păstrată și transmisă în toată plinătatea ei, fără a separa sărbătorile
”mobile” de cele ”fixe”. Cu trecerea veacurilor așa numitele sărbători ”fixe”
(independente de ziua Paștelui într-un an concret) vor deveni într-un anumit sens

25 Marcu 42, 45
26 Matei 24, 15

6
”mobile”, variabile, din moment ce diferența dintre ”stilul vechi” și ”cel nou” va crește
din ce în ce mai mult: pînă la 1900 diferența era de 12 zile, iar după 1900 deja de 13 zile.
Calendarele astronomice, adoptate în urma calculelor științifice, determină perioadele de
mișcare a planetelor (efemeridele) anume după ”zilele iuliane” (JD), deoarece perioadele
calendarului iulian sunt mai armonioase pe intervale mai mari de timp. De altfel, nu este
nevoie de trecerea la stil nou pentru calcularea actualelor zile bisericești cu păstrarea
prăznuirii zilei de Paști pe stil vechi: aceasta introduce confuzie în tipicul patristic și
reprezintă urmarea ”duhului acestei lumi” și, în plus, este împlinirea voii, ”ascultarea” de
așa numitul ”papă al Romei”, ce se crede a fi ”locțiitorul lui Dumnezeu pe pămînt”,
căruia i se supun și mișcările planetelor. Iar prin aceasta se leapădă ascultarea de Biserică
ce a stabilit un anumit crug liturgic conform calendarului adoptat de aceasta.
În legătură cu tot mai frecventele dispute și dezacorduri în privința interpretării și
aplicării Canonului 15 de la Sinodului I-II și grupul de Canoane legate cu acesta, printre
care pe primul loc se află Canonul 31 Apostolic, aș vrea să menționez următoarele. În
domeniul logicii general acceptate (aristoteliană) un răspuns fără echivoc (”corect”) pur și
simplu nu există. Orice căutare a răspunsului doar în domeniul logicii aristoteliene
(scolasticii) sunt sortite eșecului, iar asta a demonstrat-o polemica veche de aproape un
secol pe această temă desfășurată în stilul secolelor științifice și utilitar-tehnocratice XX-XXI.
Să ne reamintim o dată cum a răspuns Hristos la întrebările dificile pe care i le punea atît
diavolul în pustie, cît și cărturarii și fariseii: el răspundea de obicei cu cuvintele Sfintelor
Scripturi, atrăgîndu-ne atenția la însuși principiul de căutare a răspunsului – în Cuvîntul
viu și activ al lui Dumnezeu. ”Căci cuvîntul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decît
orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi
şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, și nu este nici o făptură ascunsă
înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da
socoteală”27. Deci, vedem că acolo unde acționează Dumnezeul cel Viu, însăși căutarea unui
răspuns după necesitate trebuie să obțină Calea necesară care duce la Adevăr. Despre
această cale a scris mult Sf. Grigorie Palama în ”Triade în apărarea sfinților isihaști”,
arătînd chiar direcția pe care trebuie să o adopte gîndirea noastră în chestiunile
controversate pe teme bisericești: ”...de început cu încrederea în cuvintele sfinților părinți și, în
curăția inimii, de așteptat cunoștința exactă ce se dă cu experiența”28. Dimpotrivă, Varlaam și
urmașii lui au operat cu argumente în stilul logicii lui Aristotel, ajustîndu-le la păreri
preconcepute. Tocmai o asemenea abordare este condamnată de Sfîntul Grigorie.
În legătură cu aplicarea canoanelor menționate mai sus din pricina evenimentelor ce au
loc în Biserică ("sinodul din Creta" și celelalte), trebuie să ținem cont mereu că mărturisirea
adevărului este faptă, indispensabilă mîntuirii, așa cum a spus Domnul ucenicilor Săi:
”Oricine va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pe el înaintea Tatălui Meu,
Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”29, ”cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărtur-

27
Evrei 4, 12
28
Sf. Grigorie Palama. ”Triadele în apărarea sfinților isihaști”. Triada I, cap. 28, a 3-a parte.
https://azbyka.ru/otechnik/Grigorij_Palama/triady-v-zashhitu-svjashhenno-bezmolvstvujushhih/
29
Matei 10, 32-33

7
iseşte spre mîntuire”30. Urmarea diavolului și minciunilor lui duce la pierzare, căci el este
ucigaș de oameni și nu stă întru adevăr31. Deseori nici nu ne gîndim la aceste sensuri ale
credinței noastre, de parcă ele și așa sunt de la sine înțelese, dar avînd în vedere confuzia
înțelesurilor, trebuie de început de la însăși izvoarele. Abordarea utilitaristă, consuma-
toristă față de tainele și ritualurile bisericești atestă secularizarea conștiinței, pentru care
motiv Dumnezeu îngăduie diferite încercări ale credinței noastre, astfel încît să putem
studia și să înțelegem mai profund și mai deplin temeiurile sale.
Întorcîndu-ne încă o dată la subiectul înțelegerii, subliniem că sfinții părinți nu
consideră că neînțelegerea-neștiința este un argument scuzabil, ci o socot "mamă a tuturor
relelor". Cuviosul Marcu Ascetul scrie: ”Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai
tari, sunt cele trei rele amintite mai înainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună
lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trândavă, care țese veșmîntul şi acoperămîntul norului
negru aşezat peste suflet şi care le sprijineşte pe amîndouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în
sufletul cel fără de grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare şi prin
neştiinţă se întăresc şi se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutîndu-se întreolaltă şi neputînd
să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmaşului şi căpetenii
puternice ale celui rău. Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazămă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-
şi poată duce la îndeplinire planurile”32. Astfel cunoașterea și credința nu se opun reciproc, ci
sunt complementare și se găsesc în unire adevărată în procesul de înțelegere, înălțîndu-l pe
creștin la supunere față de Dumnezeu. Anume pentru aprofundarea înțelegerii noi și ne
adunăm, ca să ne îmbogățim reciproc cu mărgăritarele lui Hristos, căci acolo unde sunt doi
sau trei adunați în numele Lui, acolo și El este în mijlocul lor33.
Hristos în mijlocul nostru!

Traducere din rusă: Dorin Jamba, redactorul portalului lumea-ortodoxa.ro

30
Romani 10, 10
31
Ioan 8, 44
32
Îndrumările Sfîntului Marcu Ascetul pentru viața duhovnicească. Epistola către monahul Nicolae, p. 12. Filocalia, vol. 1, pag. 326, p.
12. Sibiu, 1947. http://www.filocalia.ro/referate/4/Epistola_catre_Nicolae_monahul_-__Prea_doritului_fiu_Nicolae,/Marcu_Ascetul
33
Matei 18, 20

8