Capitolul V

PROIECTUL DE CONSTRUCŢII
Mod de lucru Cuprins 5.1. Principiile fundamentale ale proiectării construcţiilor industriale 5.2. STAS-uri, normative şi acte normative utilizate în activitatea de proiectare 5.3. Elementele componente ale construcţiilor 5.4. Clasificarea construcţiilor 5.5. Coordonarea modulară şi toleranţe în construcţii 5.6. Proiectul de arhitectură - conţinut, scop 5.6.1. Clădiri de producţie – formă în plan; rosturi şi distanţe între clădiri 5.6.1.1. Alegerea materialelor structurii de rezistenţă 5.6.1.2. Hale industriale - alcătuirea generală 5.6.1.2.1. Structura de rezistenţă 5.6.1.2.2. Elementele nestructurale 5.6.1.3. Clădiri etajate 5.6.2. Clădiri pentru depozite 5.6.3. Clădiri auxiliare şi social-administrative 5.6.4. Construcţii pentru gospodăria de utilităţi şi protecţia mediului 5.6.4.1. Construcţii pentru gospodăria de apă 5.6.4.2. Construcţii pentru gospodăria de energie 5.7. Proiectul de rezistenţă - conţinut, scop 5.7.1. Acţiuni (încărcări) în construcţii 5.7.1.1. Evaluarea încărcărilor 5.7.1.2. Determinarea eforturilor şi dimensionarea elementelor structurii de rezistenţă 5.7.2. Fundaţii – prezentare generală, rol 5.7.2.1. Sisteme de fundare 5.7.3. Noţiuni fundamentale Rezumat Întrebări recapitulative Concepte Calitatea construcţiilor Durabilitatea construcţiilor Funcţionalitatea construcţiilor Economicitaea construcţiilor Flexibilitatea construcţiilor Confortul construcţiilor Estetica construcţiilor Structura de rezistenţă Sisteme de fundare

MOD DE LUCRU

1. Parcurgeţi cu atenţie conţinutul capitolului şi a informaţiilor primite la curs şi seminar. 2. Localizaţi în text conceptele din rezumat. 3. Rezolvaţi capitolul 1 şi 4 din Studiul de caz. 4. Completaţi caietul de seminar cu concluziile şi dezbaterile care au avut loc la seminar. 5. Răspundeţi la întrebările recapitulative sub forma unor expuneri verbale, dar şi în scris. 6. Rezolvaţi testele de autoevaluare.

5.1. Principiile fundamentale care stau la baza proiectării construcţiilor industriale
Proiectarea construcţiilor industriale trebuie să se încadreze într-o serie de principii care au menirea de a asigura o concepţie arhitecturală şi constructivă în măsură să asigure desfăşurarea în condiţii optime a proceselor de producţie şi a activităţilor umane. Unele principii sunt impuse prin acte normative, norme, stasuri, altele trebuie anticipate, evaluate şi rezolvate în faza de proiectare în vederea conceperii celor mai eficiente soluţii care să satisfacă toate momentele din viaţa construcţiilor: execuţia, întreţinerea şi exploatarea, dezafectarea. Dintre principiile care trebuie luate în considerare în faza de proiectare amintim: calitatea, durabilitatea, funcţionalitatea, economicitatea, flexibilitatea, confortul şi estetica. 1. Calitatea: este rezultanta totalităţii performanţelor de comportare a construcţiilor în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de existenţă, a exigenţelor procesului de producţie şi a oamenilor. Pentru obţinerea unor construcţii de calitate corespunzătoare sunt obligatorii ca prin proiectare şi execuţie să se asigure menţinerea pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor, următoarele cerinţe: a) rezistenţă şi stabilitate; b) siguranţă în exploatare; c) siguranţă la foc; d) igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului; e) izolaţia termică, hidrofugă şi economie de energie; f) protecţia împotriva zgomotului. a) rezistenţa şi stabilitatea trebuie asigurate prin concepţia de ansamblu a structurii de rezistenţă, dimensionarea corectă a elementelor de rezistenţă, asigurarea conlucrării spaţiale a acestora, în vederea menţinerii integrităţii şi funcţionării normale a construcţiei pe toată durata de exploatare. b) siguranţa în exploatare trebuie asigurată printr-o dimensionare corectă a elementelor de rezistenţă în vederea menţinerii deformaţiilor în limite admisibile pe care construcţia sau elementele componente le poate lua sub acţiunea încărcărilor din exploatare, seismice, vânt, zăpadă, variaţii de temperatură etc. c) siguranţa la foc trebuie asigurată prin utilizarea unor materiale de construcţii rezistente la foc, amplasarea la distanţe minime a clădirilor, asigurarea unei evacuări rapide - prin dimensionarea corectă a coridoarelor şi scărilor, dotarea construcţiilor cu dispozitive şi instalaţii de protecţie pentru detectarea, avertizarea şi limitarea propagării incendiilor, evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi.

d) igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului trebuie asigurate prin utilizarea unor materiale care să nu emită sau să dezvolte substanţe nocive şi insalubre (praf, mucegai, ciuperci), asigurarea unor fluxuri luminoase naturale şi artificiale corespunzătoare, asigurarea planicităţii suprafeţelor şi rectiliniaritatea muchiilor, folosirea unor finisaje omogene, asigurarea unei ambianţe atmosferice şi de puritate a aerului printr-o ventilare adecvată şi controlată, asigurarea scurgerii apelor menajere şi evacuarea gunoiului, tratarea deşeurilor, noxelor înainte de evacuarea lor în mediu. e) izolaţia termică, hidrofugă şi economia de energie trebuie asigurate prin utilizarea unor închideri exterioare (pereţi, acoperiş) care să asigure un transfer termic redus şi economie de energie de încălzire - pentru timp de iarnă şi răcire - pentru timp de vară, etanşeitatea tuturor închiderilor exterioare, la ploi batante (însoţite de vânt puternic), asigurarea evacuării apelor fără stagnări. f) protecţia împotriva zgomotului trebuie asigurată prin izolarea acustică a construcţiilor faţă de zgomotele exterioare, izolarea acustică a încăperilor faţă de zgomotele interioare. 2. Durabilitatea constă în menţinerea integrităţii şi rezistenţei în timp a construcţiei şi a elementelor componente sub acţiunea mediului natural sau artificial rezultat din procesul de producţie. Durabilitatea este apreciată prin timpul în care construcţia poate fi folosită pentru scopul pentru care a fost executată, în condiţiile asigurării întreţinerii planificate. Durabilitatea trebuie asigurată prin: - evitarea folosirii în elementele construcţiei - fără o protecţie corespunzătoare - a materialelor susceptibile de a fi deteriorate, de a-şi modifica caracteristicile geometrice (formă, dimensiuni, volum) sau de a-şi reduce caracteristicile fizico-mecanice (rezistenţă, deformabilitate) şi alte performanţe sub acţiunea mediului rezultat din procesul de producţie; - eliminarea posibilităţii de acces a agenţilor climatici, chimici sau de altă natură, la punctele sensibile ale părţilor şi elementelor de construcţii (rosturi, îmbinări, straturi izolatoare, armături etc.) prin măsuri constructive adecvate: alcătuire, protecţii corespunzătoare, ventilare, evitarea deteriorării mecanice. 3. Funcţionalitatea constă în satisfacerea cerinţelor impuse de destinaţia construcţiilor. Funcţionalitatea se asigură prin: - conceperea unor forme în plan funcţie de configuraţia fluxului tehnologic general şi dimensionarea traveelor, deschiderilor, înălţimilor construcţiilor funcţie de modul de amplasare a utilajelor şi de gabaritul acestora, de suprafeţele necesare asigurării unei exploatări normale; - dimensionarea spaţiilor de circulaţie pe orizontală şi verticală (scări, ascensoare) să asigure accesul oamenilor, utilajelor, echipamentelor, maşinilor, materiilor prime şi evacuarea produselor finite;

- forma, dimensiunile şi suprafaţa încăperilor trebuie să asigure posibilitatea de mobilare şi echipare potrivit destinaţiei; - dispunerea încăperilor unele faţă de altele trebuie să asigure comunicaţia între ele şi funcţionalitatea de ansamblu a clădirii. 4. Economicitatea se asigură prin conceperea unor soluţii constructive care să conducă la creşterea productivităţii muncii, scurtării duratei de execuţie, reducerea consumului de materiale şi energie prin mecanizarea şi industrializarea lucrărilor de execuţie. În acest sens se vor avea în vedere următoarele: - folosirea unor elemente de închidere şi compartimentare prefabricate şi finisate; - folosirea unor structuri metalice integral asamblate şi finisate la sol şi apoi liftate pe poziţie; - folosirea unor construcţii integral prefabricate (rezervoare, decantoare, staţii de pompe subterane, cămine). 5. Flexibilitatea constă în posibilitatea de adaptare a construcţiilor la modernizări, retehnologizări, şi la cerinţe noi impuse de tehnologie sau de schimbarea destinaţiei. Flexibilitatea se asigură prin concepţia de ansamblu a structurii de rezistenţă, şi anume: - distanţele mari pe ambele direcţii între elementele structurii de rezistenţă, asigură diverse compartimentări funcţie de cerinţele proceselor tehnologice, gabaritul utilajelor şi dotări; - înălţimile mari permit instalarea unor mijloace de ridicare şi transport atât în sens longitudinal, cât şi transversal construcţiei. 6. Confortul şi estetica se asigură printr-o proiectare raţională a construcţiei, prin folosirea unor materiale şi elemente de închidere a halelor, a unor finisaje durabile, care participă direct la realizarea unui aspect plăcut. Armonia în volum, forme, proporţii şi folosirea unor materiale de culori variate pot asigura realizarea unor obiective industriale cu aspecte arhitecturale plăcute. Aspectul şi confortul interior sunt asigurate prin folosirea unor elemente de construcţii proporţionale, folosirea unor finisaje şi pardoseli în culori menite a crea o ambianţă favorabilă activităţii oamenilor.

5.2. STAS-uri, normative şi acte normative utilizate în activitatea de proiectare
Toate etapele din viaţa construcţiilor trebuie să se supună unui sistem de reglementări constituit din: STAS-uri, normative şi acte normative, care au menirea de a asigura aplicarea principiilor care stau la baza proiectării construcţiilor. Sistemul de reglementări cuprinde o paletă variată de domenii - geotehnică, sistematizare, topografie, arhitectură, construcţii, instalaţii, industria materialelor de construcţii, industria construcţiilor de utilaje şi echipamente pentru construcţii -

care participă direct sau indirect la proiectarea, execuţia, întreţinerea şi exploatarea construcţiilor, de aceea prezentarea reglementărilor o vom face prin prisma aspectelor pe care le reglementează. STAS-urile reglementează: modul de evaluare a încărcărilor în construcţii; modul de calcul al elementelor de rezistenţă; modul de alcătuire a construcţiilor şi condiţiile de calitate; modul de execuţie; montajul elementelor de construcţii; modul de redactare a desenului în construcţii, modul de calcul la acţiunea vântului, zăpezii şi temperaturii; calitatea materialelor de construcţii etc. Actele normative reglementează: sistemul calităţii în construcţii; verificarea şi expertizarea proiectelor şi a execuţiei construcţiilor; controlul de stat al calităţii în construcţii; recepţia lucrărilor de construcţii, conţinutul cadru al proiectelor de execuţie pe faza de proiectare; adjudecarea, contractarea şi decontarea lucrărilor de construcţii; avizarea, autorizarea şi aprobarea realizării obiectivelor de investiţii etc. Normativele reglementează: modul de proiectare antiseismică a construcţiilor; protecţia muncii în construcţii; paza contra incendiilor etc.

5.3. Elementele componente ale construcţiilor
Construcţia este un ansamblu complex alcătuit din elemente orizontale şi verticale structurale şi nestructurale în vederea satisfacerii unor cerinţe vitale legate de om şi de multiplele sale necesităţi. În funcţie de rolul pe care îl au în cadrul unei construcţii elementele componente sunt (fig. 5.1):

a)

b)

Fig. 5.1. Elemente componente ale construcţilor: a) secţiune verticală; b) secţiune orizontală; 1 - elemente structurale verticale; 2 - elemente structurale orizontale; 3 - fundaţii; 4 - elemente nestructurale; 5 - şarpantă

* Elementele structurale au rolul de a asigura rezistenţa construcţiei şi cuprind următoarele: fundaţii, elemente de rezistenţă verticale, elemente de rezistenţă orizontale şi acoperişul. - Fundaţiile au rolul de a prelua încărcările de la elementele structurale verticale şi de a le distribui terenului.

- Elementele de rezistentă verticale pot fi continue sub formă de pereţi sau izolate - stâlpi. Elementele de rezistenţă verticale preiau încărcările din elementele de rezistenţă orizontale, din acţiuni (vânt, seism) şi le transmit fundaţiilor. Elementele de rezistenţă verticale continue pot avea şi rol de compartimentare, precum şi de închidere a construcţiei. - Elementele de rezistenţă orizontale au rolul de a transmite elementelor de rezistenţă verticale încărcările din exploatare şi propria greutate. Elementele de rezistenţă orizontale asigură compartimentarea pe verticală a construcţiei. - Acoperişul este elementul de închidere a construcţiei la partea superioară şi de susţinere a învelitorii. Acoperişul poate fi sub formă de terasă sau şarpantă (fig. 5.2. a, b).

Fig. 5.2. a) Plan acoperiş varianta şarpantă

Fig. 5.2. b) Plan acoperiş varianta terasă

Acoperişul preia următoarele încărcări date de: vânt, zăpadă, praf, greutate proprie şi le transmite elementelor de rezistenţă verticale. * Elementele nestructurale asigură legătura pe verticală, compartimentarea interioară, închiderea şi protecţia construcţiei la exterior. Elementele construcţiei situate sub cota terenului natural - fundaţiile şi subsolul - formează infrastructura construcţiei şi cele aflate deasupra cotei terenului natural formează suprastructura construcţiei. În funcţie de amplasarea nivelurilor construcţiei faţă de cota terenului natural avem: subsolul situat sub cota de nivel ± 0.00 (cota pardoselii finite a

parterului), parterul situat peste cota ± 0.00 şi executat în totalitate deasupra cotei terenului natural), etajele-niveluri executate deasupra parterului. Când subsolul este ridicat deasupra cotei terenului natural poartă denumirea de demisol. Dacă peste planşeul ultimului nivel se execută şarpantă pentru realizarea acoperişului, spaţiul care se formează între planşeu şi şarpantă se numeşte pod. Dacă înălţimea podului este mare şi se pot amenaja spaţii acestea poartă denumirea de mansardă.

5.4. Clasificarea construcţiilor
Criteriile de clasificare a construcţiilor sunt: a) Din punct de vedere funcţional şi al destinaţiei, construcţiile de împart în două categorii: construcţii de clădiri şi construcţii inginereşti. * Clădirile sunt construcţii care adăpostesc oameni, activităţi productive şi neproductive, produse şi materiale, vieţuitoare. Clădirile pot fi: cu caracter civil (clădiri de locuit, social-culturale, administrative, comerciale etc.); cu caracter industrial (hale parter şi etaj, magazii, depozite etc.); cu caracter agrozootehnic (adăposturi de animale şi păsări, depozite pentru produse agricole, sere, ateliere de întreţinere şi adăpost al utilajelor agricole etc.). * Construcţiile inginereşti cuprind: căi de comunicaţii; silozuri; turnuri; rezervoare; poduri; tuneluri; viaducte; hidrocentrale; reţele de alimentare cu apă, gaze, termoficare, energie electrică etc. b) După forma în plan a construcţiei se disting: construcţii sub formă dreptunghiulară, pătrată, circulară, construcţii sub formă de I, T, L, U, Y. c) După tipul construcţiei: construcţii etajate - blocuri de locuinţe, spitale, hoteluri; construcţii tip hală-parter - hale industriale, săli pentru spectacole, expoziţii; construcţii speciale: recipiente pentru depozitarea materialelor şi a apei; construcţii tip turn. d) După structura de rezistenţă: construcţii cu structuri din pereţi portanţi realizaţi din zidărie, elemente din beton monolit şi prefabricat; construcţii cu structuri din schelet portant (cadru) realizat din beton monolit, prefabricat, metal sau lemn, construcţii cu structuri speciale realizate sub formă de plăci curbe subţiri, arce. e) După rigiditatea elementelor verticale de rezistenţă: - construcţii flexibile - elementele de rezistenţă verticale sunt constituite din stâlpi care preiau şi transmit fundaţiilor toate încărcările. - construcţii rigide - elementele de rezistenţă verticale sunt constituite din pereţi legaţi între ei prin planşee. - construcţii semirigide - elementele de rezistenţă verticale sunt constituite din stâlpi şi pereţi. f) După modul de execuţie a structurii de rezistenţă: monolite, prefabricate şi mixte.

g) După materialul din care este alcătuită structura de rezistenţă: din beton, lemn, metal sau mixte (beton cu metal, beton cu lemn). h) Din punct de vedere al importanţei lor, construcţiile se încadrează în categorii şi clase de importanţă. Categoriile de importanţă se stabilesc ţinând seama de următoarele aspecte: - implicarea vitală a construcţiilor în societate şi în natură - gradul de risc sub aspectul siguranţei şi sănătăţii; - implicarea funcţională a construcţiilor în domeniul socioeconomic, în mediul construit şi în natură - destinaţie, modul de utilizare; - caracteristici proprii construcţiilor - complexitatea şi considerente economice. Categoriile de importanţă care se stabilesc pentru construcţii sunt: - construcţii de importanţă excepţională, categoria A; - construcţii de importanţă deosebită, categoria B; - construcţii de importanţă normală, categoria C; - construcţii de importanţă redusă, categoria D. Clasele de importanţă se stabilesc în funcţie de gradul de protecţie care trebuie asigurat prin proiectare construcţiei la acţiunea seismică.
Tabelul 5.1. Clasele de importanţă a construcţiilor Clasa I - Construcţii de importanţă vitală pentru societate, a căror funcţionalitate în timpul cutremurului şi imediat după cutremur trebuie să se asigure integral: * spitale, staţii de salvare, staţii de pompieri; * clădiri pentru unităţi administrative, centrale şi judeţene, cu rol de decizie în organizarea măsurilor de urgenţă după cutremure; * clădiri pentru comunicaţii de interes naţional şi judeţean; * unităţi de producere a energiei electrice din sistemul naţional; * clădiri care adăpostesc muzee de importanţă naţională. - Construcţii de importanţă deosebită la care se impune limitarea avariilor avânduse în vedere consecinţele acestora: * celelalte clădiri din domeniul ocrotirii sănătăţii; * şcoli, creşe, grădiniţe, cămine pentru copii, handicapaţi, bătrâni; * clădiri care adăpostesc aglomeraţii de persoane, săli de spectacole artistice şi sportive, biserici, centre comerciale importante; * clădiri care adăpostesc valori artistice, istorice, ştiinţifice deosebite; * clădiri şi instalaţii industriale care prezintă riscuri de incendii sau degajări de substanţe toxice; * clădiri industriale care adăpostesc echipamente de mare valoare economică; * depozite cu produse de strictă necesitate pentru aprovizionarea de urgenţă a populaţiei. - Construcţii de importanţă normală (construcţii care nu fac parte din clasele I, II sau IV) * clădiri de locuit, hoteluri, cămine (cu excepţia celor din clasa II); * construcţii industriale şi agrozootehnice curente. - Construcţii de importanţă redusă: * construcţii agrozootehnice de importanţă redusă (de ex.: sere, construcţii parter diverse pentru creşterea animalelor şi păsărilor etc.); * construcţii de locuit parter sau parter şi etaj; * alte construcţii civile sau şi industriale care adăpostesc bunuri de mică valoare şi în care lucrează un personal restrâns.

Clasa II

Clasa III

Clasa IV

Clasele de importanţă ale construcţiilor se stabilesc de către proiectanţi arhitecţi şi se precizează obligatoriu în planşe şi caietele de sarcini.

5.5. Coordonarea modulară şi toleranţe în construcţii
Coordonarea modulară reprezintă o coordonare a dimensiunilor care se realizează prin utilizarea unui modul de bază. Modulul de bază este notat cu M are valoarea de 10 cm. Coordonarea modulară permite stabilirea dimensiunilor şi poziţiilor reciproce dintre elementele unei construcţii astfel încât construcţia să fie realizată cu un minim de ajustări, iar înlocuirea unor elemente să nu atragă modificarea dimensiunii în plan şi pe verticală a construcţiilor. Coordonarea modulară în plan la hale industriale şi agricole (fig. 5.3) se realizează prin utilizarea reţelei modulare de 30 M adică 3,00 x 3,00 m. Atât dimensiunea deschiderilor, cât şi a traveelor vor fi multipli de 30 M. Când procesul tehnologic o cere şi există o justificare economică, dimensiunea traveelor şi deschiderilor pot fi multiplii de 3 M până la 90 M.

Fig. 5.3. Prezentarea schematică a unei clădiri. Coordonarea modulară în plan

Coordonarea modulară pe verticală se realizează prin utilizarea modulului 1,5 M. Dimensiunile modulare pe verticală sunt considerate distanţele dintre cotele finite ale pardoselilor la hale cu mai multe niveluri, respectiv înălţimea pereţilor exteriori la halele parter. Dimensiunile golurilor de uşi şi ferestre sunt de asemenea modulate. Astfel, pentru uşi pe orizontală se utilizează modulul de bază 1 M începând de la 70 cm până la 100 cm inclusiv şi multiplii de 3 M începând de la 120 cm. Pe verticală înălţimea uşii va avea valoarea multiplu de 3 M, începând de la 210 cm. Pentru ferestre atât lăţimile, cât şi înălţimile vor fi multiplu de 3 M începând de la 60 cm. Pentru construcţiile civile la modularea în plan se folosesc multimodulii n x M în care n este un număr întreg, iar pentru înălţimea etajelor, multiplii de 26 M, 27 M, 28 M, 30 M.

Toleranţa în construcţii este imperfecţiunea admisă la fabricaţie sau execuţie, referitor la forma, dimensiunile sau elementele geometrice, cât şi la aspectul suprafeţelor, astfel încât să se asigure rezistenţa şi stabilitatea structurii de rezistenţă, cât şi aspectul estetic, plăcut al construcţiilor. Toleranţele sunt date în Stas-uri şi normative.

5.6. Proiectul de arhitectură - conţinut, scop
Proiectul de arhitectură are ca scop conceperea de ansamblu a clădirilor şi construcţiilor din punct de vedere funcţional şi estetic funcţie de destinaţia, amplasamentul şi condiţiile de exploatare. În elaborarea proiectului de construcţii a unui obiectiv industrial arhitectul are rolul de a coordona proiectarea. Colaborarea dintre arhitect şi inginerul structurist trebuie să se finalizeze în realizarea celor mai eficiente soluţii din punct de vedere funcţional, estetic, al rezistenţei, stabilităţii şi siguranţei în exploatare. Concepţia de ansamblu a proiectului de arhitectură a obiectivului de investiţii începe de la analiza fiecărui obiect din punct de vedere al destinaţiei, condiţiilor de exploatare a elementelor tehnologice legate funcţional de soluţia constructivă. Soluţiile pe obiect precizează alcătuirea constructivă pentru structura de rezistenţă, elementele de închidere, materialele, finisaje, pardoseli, tâmplărie etc., ţinând cont şi de posibilităţile de execuţie, montaj şi exploatare. Proiectul de arhitectură a obiectivului de investiţii se elaborează pe baza următoarelor documente: - proiectul de execuţie a sistemului tehnico-economic partea scrisă şi desenată; - planul urbanistic de detaliu (P.U.D.); - planul de sistematizare pe verticală a terenului. Proiectul de arhitectură conţine parte scrisă şi parte desenată. Partea scrisă este constituită din: - centralizatorul obiectelor din cadrul obiectivului de investiţii; - caietul de sarcini; - antemăsurători; - devize pe categorii de lucrări aferente fiecărui obiect de construcţii. Partea desenată conţine: - borderoul de desene; - planul de amplasare a fiecărui obiect; - planul general de amplasare a obiectelor de construcţii cu cotele de nivel şi poziţii, cotele ±0.00, cotele trotuarelor; - planurile tuturor nivelelor, teraselor, acoperişurilor, secţiuni, faţade aferente fiecărui obiect. Categoriile de lucrări aferente proiectului de arhitectură cuprind toate lucrările aferente elementelor de construcţii nestructurale: pereţi de închidere şi de compartimentare, izolaţii, învelitori, finisaje, tâmplării, pardoseli.

5.6.1. Clădiri de producţie – formă în plan; rosturi şi distanţe între clădiri În funcţie de configuraţia fluxurilor tehnologice parţiale, clădirile de producţie pot fi dezvoltate pe orizontală în hale sau pe verticală în clădiri etajate. Soluţia constructivă care se adoptă la proiectarea unei clădiri de producţie este determinată de următoarele elemente: - rolul clădirii în procesul tehnologic (dacă susţine echipamente şi utilaje); - configuraţia fluxului tehnologic; - condiţiile de mediu impuse de procesul tehnologic (temperatură, umiditate, lumină); - suprafeţele şi înălţimile utile; - pericolul de incendiu pe care îl reprezintă procesul tehnologic. Toate aceste elemente se preiau din proiectul de execuţie a S.T.E. În plan, clădirile de producţie pot avea forme regulate - dreptunghiulare - în general, alte forme rezultă din alăturarea după cerinţele tehnologice a o serie de dreptunghiuri. Folosirea dimensiunilor modulate, pe lângă faptul că asigură o armonizare a dimensiunilor şi o proporţie plăcută a volumelor, înlesneşte folosirea unor elemente de construcţii industrializate. În situaţiile în care tehnologia o cere, clădirile pot ajunge la dimensiuni foarte mari, caz în care apare necesitatea de a împărţi clădirea în mai multe deschideri, deci cu stâlpi în interior la intersecţia dintre deschideri şi travei (fig. 5.4.), rezultând o reţea modulară cu stâlpi aşezaţi regulat.
D D

t

t

t

t

t

t

t

Fig. 5.4. Reţea modulară cu stâlpi aşezaţi regulat

Sunt situaţii însă, destul de des, când nu pot fi aşezaţi stâlpi la toate intersecţiile rezultând din loc în loc distanţe mai mari între stâlpi. (fig. 5.5.).

Fig. 5.5. Reţea cu goluri

Asemenea situaţii sunt impuse de necesitatea trecerii de la o deschidere la alta a unor fluxuri tehnologice sau de aşezare între rândurile de stâlpi a unor utilaje. În elevaţie, forma clădirilor de producţie este determinată de gabaritul utilajelor, de aşezarea lor, de utilajele de transport şi manipulare, de cerinţele de iluminare naturală şi aerisire, de modul de scurgere a apelor de pe acoperiş. Dimensiunile foarte mari ale clădirilor pe lungime şi lăţime impun întreruperea continuităţii elementelor de construcţii: acoperiş, grinzi, stâlpi, fundaţii în vederea protecţiei clădirii la tasări neuniforme ale terenului, la variaţii de temperatură şi protecţie antiseismică. Dacă forma în plan a clădirii, datorită procesului tehnologic, nu poate fi regulată (forma cea mai favorabilă din punct de vedere al comportării construcţiei la acţiunea seismică) atunci aceasta se va tronsona în forme regulate prin rosturi (fig. 5.6.).

Fig. 5.6. Tronsonarea formelor nefavorabile prin rosturi antiseismice

Rosturile antiseismice se dispun la distanţe cuprinse între 90 m - 150 m, funcţie de zona seismică în care este amplasată clădirea. Dimensiunea minimă a rostului antiseismic se determină funcţie de deplasările calculate la nivelul extremităţii superioare a clădirii (fig. 5.7.), în aşa fel ca în timpul cutremurului tronsoanele separate prin rost să nu se afecteze prin coliziune.

Fig. 5.7. Dimensiunea minimă a lăţimii rostului antiseismic

În general, rosturile se dispun transversal, prin aşezarea alăturată a structurii de rezistenţă transversale la distanţe care variază între 1 - 2 m între axele stâlpilor funcţie şi de dimensiunea fundaţiei şi a lăţimii rostului (fig. 5.8.).

1±2 m

Fig. 5.8. Aşezarea alăturată a structurii de rezistenţă transversală

Variaţiile de temperatură climatice sau tehnologice produc modificări ale lungimii elementelor de construcţie. Pentru a nu introduce în elementele structurii eforturi necontrolate, se realizează separarea construcţiei prin rosturi de dilataţie care întrerup continuitatea tuturor elementelor construcţiei cu excepţia fundaţiilor. În cazul unor terenuri sensibile la tasări mari şi neuniforme, precum şi alăturării unor clădiri cu structuri de rezistenţă diferite sau a căror înălţime şi încărcări diferă mult, sunt necesare rosturi de tasare care separă toate elementele construcţiei inclusiv fundaţia. Distanţele dintre rosturile de dilatare variază între 200 - 250 m pentru clădiri încălzite şi 150 - 200 m pentru clădiri neîncălzite. Distanţele dintre clădiri sunt dictate de procesul de producţie, pericolul de incendii şi explozii, confortul termic şi iluminare. Procesul de producţie impune anumite distanţe între clădiri fie pentru eliminarea transbordărilor, fie pentru respectarea succesiunii stadiilor de transformare. Pentru a preveni propagarea incendiilor şi impactul exploziei de la o clădire la alta se prevăd distanţe minime, precum şi amplasarea clădirilor pe partea de teren opusă direcţiei vânturilor predominante. Aceste distanţe variază între 6 - 15 m, funcţie de gradul de rezistenţă la foc a clădirii. Confortul termic impune ca distanţa dintre clădiri să fie funcţie de înălţimea clădirilor învecinate pentru a evita umbrirea acestora (fig. 5.9.).

Hmax H 27
0

450 L L b) H 600 L c)

a)

Fig. 5.9. Distanţe minime funcţie de confortul termic: a) la clădiri de aceeaşi înălţime (L ≥ 2 H); b) la clădiri cu înălţimi diferite (L ≥ H max); c) distanţa între clădire şi împrejmuire (L ≥ 1/2 H)

Confortul termic este determinat şi de orientarea clădirilor, arhitectul trebuind să ţină seama şi de posibilitatea iluminării naturale. Pentru poziţia geografică a României pe glob condiţiile naturale oferite după direcţia punctelor cardinale sunt substanţial diferite: * EST-ul este caracterizat de dimineţi puternic însorite cu încălzire plăcută vara şi cu cea mai mare răcire iarna; * VEST-ul este caracterizat printr-o însorire agresivă după amiază (vara razele aproape orizontale ale soarelui devenind orbitoare şi deranjante); * NORD-ul este direcţia cea mai nefavorabilă, lumina fiind uniformă, dar redusă ca intensitate în tot timpul anului, vânturile predominante reci fac din zona nordică zona răcoroasă şi neconfortabilă iarna; * SUD-ul reprezintă orientarea cea mai bună, însorirea este mai îndelungată atât iarna, cât şi vara.
N N N N

a)

b)

Fig. 5.10. Orientarea clădirilor în raport cu punctele cardinale: a) clădiri cu ferestre pe una sau pe două faţade opuse; b) clădiri cu ferestre pe faţade adiacente

5.6.1.1. Alegerea materialelor structurii de rezistenţă Ţinând seama de ansamblul condiţiilor pe care trebuie să le satisfacă o clădire de producţie, nu este posibil cu orice material şi în orice situaţie să se obţină o soluţie optimă. Cu unele materiale, cum sunt metalul şi betonul armat, se pot realiza clădiri pentru diverse scopuri. Trebuie avut în vedere însă că domeniul de folosire raţională a fiecăruia dintre aceste materiale este limitat. De aceea este necesar ca în funcţie de condiţiile în care acestea se vor găsi în exploatare, să se aleagă în fiecare situaţie materialul cel mai potrivit scopului urmărit. Este important să se ţină cont şi de condiţiile de rezistenţă şi durabilitate, de modul cum se va comporta construcţia sub influenţa diverselor acţiuni, de durata de realizare.

În general, la alegerea materialului se ţine seama de caracteristicile specifice economice şi tehnice ale materialului, regimul de temperatură şi agresivitate în exploatare: a) Caracteristicile specifice - economice şi tehnice - ale materialelor. Pentru a evidenţia caracteristicile specifice ale celor două materiale: betonul armat şi metalul, se impune analiza avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă fiecare. Betonul armat prezintă următoarele avantaje: - se toarnă în cofraje putând lua forme variate, adecvate necesităţilor funcţionale, constructive şi arhitecturale; - costul structurilor din beton armat este mai scăzut decât al structurilor metalice (cu circa 40 - 50% la un consum egal de energie înglobată); - consumul de metal este aproximativ jumătate din al unei structuri metalice echivalente; - are o durabilitate mai mare prin faptul că este rezistent la umiditate, la acţiunea apei freatice sau la acţiunea unor agenţi chimici; - rezistenţă bună la foc; - nu necesită lucrări de întreţinere (vopsire) ca în cazul structurilor metalice; - din punct de vedere al rezistenţei comparativ cu metalul, avantaje se obţin la stâlpii a căror solicitare principală de compresiune pune în valoare calităţile betonului. Dezavantajele betonului armat sunt următoarele: - greutate proprie ridicată faţă de metal şi deci ponderea încărcărilor din greutatea proprie faţă de cele utile este mai mare; în cazul elementelor prefabricate greutatea proprie ridicată necesită utilaje grele pentru transport şi montaj; - grad de industrializare mai redus decât în cazul structurilor metalice; - se comportă dezavantajos în condiţii tehnologice grele: temperaturi înalte, şocuri şi vibraţii puternice, încărcări repetate; - dimensiunile geometrice mari ale elementelor structurii; - structurile de beton armat nu pot fi demontate şi nu sunt flexibile la modificările proceselor tehnologice. Metalul prezintă următoarele avantaje: - din punct de vedere al rezistenţei, comparativ cu betonul se comportă mai bine preluând atât eforturile de compresiune, cât şi întindere, permiţând realizarea unor deschideri mai mari de 24 m; - posibilitatea de realizare în uzină, prin procedee industriale, cu un înalt grad de mecanizare şi automatizare, a elementelor (grinzi, stâlpi, contravântuiri) conducând la reducerea timpului de execuţie pe şantier, scurtarea duratei de intrare în funcţiune a obiectivului de investiţii; - greutate proprie mai scăzută decât a betonului armat; - flexibilitate mare faţă de modificările procesului tehnologic, la încărcări mai mari se poate mări capacitatea portantă a structurii prin consolidarea chiar sub exploatare;

- posibilitatea de demontare a structurii, fie pentru recuperarea metalului prin topire, fie pentru a fi modificată, reconstruită; - rezistenţă şi comportare foarte bună la acţiunile seismice. Dezavantajele metalului sunt următoarele: - metalul face parte din categoria materialelor energointensive, fiind un material pentru care se consumă o cantitate mare de energie la fabricaţie şi deci este mai costisitor decât betonul armat; - are o durabilitate mică, nu este rezistent la acţiunea agenţilor corozivi, iar măsurile de protecţie anticorozive scumpesc structura; - are rezistenţă scăzută la foc; la 200oC se modifică caracteristicile de rezistenţă, iar la 600oC nu mai poate prelua eforturi. b) Regimul de temperatură şi agresivitate în exploatare. Acţiunile produse de temperatura care se dezvoltă prin procesele tehnologice pot face ca temperatura din interiorul clădirilor să varieze în limite mari sau să fie foarte ridicată şi constantă. Temperaturile prea ridicate sau scăzute conduc la modificarea calităţilor structurii de rezistenţă. În cazul structurilor metalice, temperatura ridicată conduce la reducerea limitei de curgere şi a modulului de elasticitate şi la o creştere a alungirilor; la + 400oC limita de curgere se reduce la aproximativ jumătate, iar modulul de elasticitate la 85% faţă de valoarea de la temperatura de + 20oC. Pentru a evita aceste efecte nefavorabile se pot lua măsuri de protecţie prin înglobarea stâlpilor metalici în beton cu o grosime a stratului de acoperire de 3-4 cm sau prin tencuieli groase de 3-4 cm dispuse pe plase de sârmă pentru a nu fisura. În cazul structurilor de beton armat temperaturile prea înalte conduc la efecte nefavorabile. Încălzirea în mediu uscat conduce la apariţia fisurilor, la temperaturi de +2500C se produce dezagregarea betonului (descompunerea formaţiunilor componente de ciment şi pietriş). Acţiunea corozivă a mediului în care se va găsi structura de rezistenţă în exploatare influenţează alegerea materialului. Unul din elementele care caracterizează agresivitatea mediului este umiditatea, la aceasta se adaugă unele gaze, acizi şi praful de diferite provenienţe. Agresivitatea în cazul metalului neprotejat se poate considera inofensivă când nu există gaze şi praf, chiar dacă umiditatea este ridicată până la 70%, acţiunea agresivă se măreşte în măsura în care în atmosferă sunt gaze cu atât mai mult cu cât concentraţia lor este mare. Are acţiune corozivă: bioxidul de sulf, clorul, sulful, acidul clorhidric, acidul sulfuric etc. Praful poate avea o acţiune corozivă directă, datorită compoziţiei sale şi indirect, prin aceea că, aşezat pe suprafaţa structurii, menţine o stare de umiditate favorabilă coroziunii. În cazul structurilor din beton armat excesul de umiditate > 60% şi existenţa în atmosferă a unor gaze ca bioxidul de carbon, clor, sau a unor acizi ca acidul clorhidric, acidul sulfuric pot conduce la distrugerea prin coroziune a betonului.

În cazul când stratul de acoperire a armăturilor din beton armat nu este suficient de mare (> 2 cm) agresivitatea poate coroda armătura prin apariţia ruginii care, la rândul ei, degradează stratul de acoperire. În cazul structurilor metalice se impune ca prin proiectare să se adopte diverse forme de profile care prin sudură conduc la secţiuni favorabile - reducerea suprafeţei exterioare a elementelor de rezistenţă. Astfel, secţiunile tubulare, dreptunghiulare şi mai ales rotunde au suprafaţa exterioară expusă coroziunii mult mai mică decât suprafeţele interioare. Se impune, de asemenea, ca forma şi modul de alcătuire a elementelor metalice să nu prezinte locuri unde ar putea stagna apa şi praful. În afară de măsurile constructive se iau măsuri de protecţie anticorozivă a metalului prin utilizarea vopselelor, răşinilor. Alegerea soluţiei cu structură metalică sau beton armat este determinată de calităţile mai bune pe care le oferă soluţia cu un material sau altul în ceea ce priveşte servirea exploatării. Astfel, în domenii cu regim şi condiţii grele de lucru în exploatare date de încărcări mari din poduri rulante, temperaturi ridicate, efecte vibratorii, agresivitate, se impune utilizarea metalului (depozite de laminate, hale pentru oţelării şi forje). În domenii cu regim şi condiţii uşoare şi medii de lucru în exploatare: încărcări mici din poduri rulante (până la 5 t), temperatură şi agresivitate mică se impune utilizarea betonului (ateliere de întreţinere, hale în care se fabrică produse uşoare). În unele situaţii apar avantajoase soluţiile mixte metal-beton: stâlpi din beton cu grinzi (ferme) din metal la hale cu deschideri mari. Pentru elementele nestructurale sunt indicate materiale uşoare cu proprietăţi de izolare şi rezistenţă la foc, uşor de întreţinut şi care permit producerea pe cale industrială a unor elemente sub formă de fâşii, panouri gata finisate care se montează pe şantier. 5.6.1.2. Hale industriale - alcătuirea generală Halele sunt clădiri cu un singur nivel care închid în general spaţii mari în care se desfăşoară procese de producţie prin tehnologii dezvoltate în plan orizontal. În funcţie de procesul tehnologic, în interiorul halelor se prevăd platforme şi compartimentări. Soluţia constructivă a halei trebuie să corespundă scopului pentru care sunt executate. Condiţiile diferite după care se desfăşoară procesele de producţie duc la o mare diversitate de forme şi alcătuiri a halelor. Această diversitate este consecinţa legăturilor dintre procesele tehnologice care au loc în hală şi structura halei. Sunt situaţii când fiecare proces tehnologic se plasează în hale separate sau se grupează în aceeaşi hală - hala monobloc.

În afară de rolul de a închide un spaţiu, în scopul de a-l feri de intemperii, halele industriale pot îndeplini şi alte funcţii. În industriile în care procesele tehnologice cer anumite condiţii de temperatură, umiditate, iluminare, acestea trebuie asigurate şi menţinute în spaţiul închis de hală. În alte cazuri, procesele tehnologice sunt însoţite de degajări mari de căldură, vapori, gaze care trebuie eliminate, hala trebuind să permită acest lucru. În alte situaţii, instalaţiile tehnologice de ridicare, transport şi manipulare trebuie susţinute de structura halei, forma şi structura halei trebuie să permită acest lucru. Înălţimea interioară a halei poate fi aceeaşi în toate deschiderile sau diferită, după necesităţile procesului tehnologic şi de cerinţele de aerisire naturală. Halele industriale cu înălţimea constantă (fig. 5.11.) au prevăzute scurgeri pentru apele pluviale interioare. Această soluţie este indicată acolo unde nu se produc la interior degajări mari de căldură şi gaze, precum şi în cazul când mijloacele de transport se suspendă de şarpanta acoperişului. Halele industriale cu deschideri şi înălţimi diferite (fig. 5.12.) sunt impuse de condiţiile tehnologice variate de la o deschidere la alta.

Fig. 5.11. Hală cu înălţime constantă a)

b)

Fig. 5.12 (a. b). Hale cu deschideri cu înălţimi diferite

Construcţia halei este spaţială, rezultând din asamblarea unor elemente plane. Halele sunt alcătuite din structura de rezistenţă şi elemente nestructurale. Structura de rezistenţă a halei preia toate încărcările orizontale şi verticale pe care le transmite fundaţiilor, alcătuirea structurii diferă în funcţie de materialul folosit: metal sau beton. 5.6.1.2.1. Structura de rezistenţă În cazul în care structura de rezistenţă este metalică elementele componente sunt: şarpanta acoperişului alcătuită din pane ferme şi contravântuiri (transversale şi longitudinale), stâlpii, grinzile căilor de rulare, fundaţie, structura de rezistenţă a pereţilor (fig. 5.13.). În cazul în care structura de rezistenţă este din beton armat (monolit sau prefabricat), elementele componente sunt constituite din: grinzi longitudinale şi transversale, grinzile căilor de rulare, stâlpi, sarpanta acoperişului, fundaţii (fig. 5.14.).

Fig. 5.13. Hală metalică: 1 - fermă; 2 - contravântuire transversală; 3 - contravântuire longitudinală; 4 - pană; 5 - grindă cale de rulare; 6 - stâlp; 7 - contravântuiri perete

Fig. 5.14. Hală de beton armat din prefabricate: 1 - grinda; 2 - chesoane; 3 - legătură longitudinală; 4 - grindă cale de rulare; 5 - stâlp.

Structurile de rezistenţă mixte beton-metal rezultă din înlocuirea stâlpilor metalici cu stâlpi din beton armat monolit sau prefabricat (fig. 5.15.).
6 5 4 2 2 3 a) 10 7 7 11

Fig. 5.15. Structură mixtă beton-metal: a) cu grinzi transversale şi grinzi „jug“; b) cu grinzi transversale şi pane; 1 - grindă cu zăbrele; 2 - stâlp; 3 - grindă metalică „jug“; 4 - fâşii din beton armat; 5 - termoizolaţie; 6 - hidroizolaţie; 7 - învelitoare din azbociment; 8 - grinzi de rulare; 9 - stâlp cu console; 10 - coş de ventilaţie; 11 - pană

1 9 8 9

b)

5 1

Fig. 5.16. Structura metalică a unei hale industriale (ansamblu spaţial): 1 - stâlp hală; 2 - fermă; 3 - pane; 4 - contravântuire; 5 - grinda căii de rulare; 6 şi 7 - stâlpii structurii de închidere

* Şarpanta acoperişului are rolul de a susţine învelitoarea, iar prin sistemul de contravântuiri orizontale şi longitudinale asigură conlucrarea spaţială între cadre (stâlpi şi ferme), asigură stabilitatea şi rigiditatea de ansamblu a structurii acoperişului (fig. 5.16.) * Stâlpii preiau încărcările de la nivelul şarpantei, încărcările date de exploatare din grinzile căilor de rulare, încărcări orizontale (vânt, seism) pe care le transmit fundaţiilor. * Grinzile căilor de rulare au rolul de a susţine căile de rulare (şinele) pe care circulă podurile rulante în hală. * Structura de rezistenţă a pereţilor este constituită din stâlpi şi rigle prinse sau nu de stâlpii structurii de rezistenţă, pe care se montează elementele de închidere.

* Grinzile longitudinale asigură legătura pe direcţie longitudinală a stâlpilor la partea superioară, formând cu aceştia cadre longitudinale, prin încărcările din acoperiş (când acesta nu reazemă pe grinzile transversale) (fig. 5.17.c, d), asigură conlucrarea spaţială cu cadrele transversale, asigură stabilitatea şi rigiditatea acoperişului. * Grinzile transversale asigură legătura pe direcţia transversală a stâlpilor la partea superioară, formând cu aceştia cadre transversale, preiau încărcările din acoperiş (când acesta nu reazemă pe grinzile longitudinale) (fig. 5.17.a,b,e), asigură conlucrarea spaţială cu cadrele longitudinale, asigură stabilitatea şi rigiditatea acoperişului.
a) d)

b)

e)

c)

Fig. 5.17. Hale parter din beton armat: a) structură cu stâlpi, grinzi transversale şi elemente de acoperiş; b) structură cu stâlpi, grinzi transversale, pane şi elemente de acoperiş; c) structură cu stâlpi, grinzi longitudinale şi elemente de acoperiş; d) structură cu stâlpi, grinzi longitudinale, grinzi transversale şi elemente de acoperiş; e) structură cu grinzi cu zăbrele

* Acoperişul asigură închiderea la partea superioară a halei şi susţine învelitoarea. Acoperişul este format din elemente de suprafaţă: chesoane, elemente T drepte şi curbe, plăci cu goluri, plăci subţiri. * Fundaţiile primesc de la stâlpi încărcările pe care le transmit terenului.

5.6.1.2.2. Elementele nestructurale
Elementele nestructurale au rolul de a închide şi proteja structura de rezistenţă, de a crea condiţiile de mediu interioare impuse de procesul tehnologic, condiţii de confort tehnic, acustic şi iluminare pentru oameni.

În cazul halelor, elementele nestructurale sunt: elementele de învelitoare şi de preluare a apelor de pe acoperiş, luminatoarele, elementele de închidere laterală, elementele de compartimentare interioară, pardoseli, tâmplărie, finisaje interioare şi exterioare. * Elementele de învelitoare şi de preluare a apelor de pe acoperiş. Învelitoarea izolează la partea superioară interiorul halei de mediul înconjurător. În toate cazurile, învelitoarea trebuie să asigure izolarea hidrofugă, împiedicând pătrunderea apelor din precipitaţii, în cazul halelor încălzite este necesară şi o izolare termică. Din acest punct de vedere se disting: învelitori neizolate termic care asigură numai izolarea hidrofugă şi învelitori izolate termic, care asigură atât izolarea hidrofugă, cât şi termică. Când în hale sunt degajări mari de căldură şi vapori de apă, în scopul eliminării condensului se execută izolaţia termică la învelitoare şi la hale neîncălzite. a) Învelitorile neizolate termic se realizează din: - membrane pe suport de cauciuc care se lipesc prin vulcanizare pe înclinări mici ale acoperişului (5-10%), având ca suport plăci din beton armat turnate monolit sau prefabricat; - plăci din azbociment ondulat pe înclinări ale acoperişului cuprinse între 12-17% având ca suport pane metalice sau din beton; - tablă de oţel ondulată sau cutată se foloseşte în cazul şarpantelor metalice cu înclinare cuprinsă între 12-14%; - tabla din aliaje de aluminiu, faţă de tabla din oţel prezintă o serie de avantaje: este mai uşoară şi rezistă la mediu normal de coroziune fără măsuri speciale. b) Învelitorile izolate termic (fig. 5.18.) se realizează din straturi de izolaţie termică, hidrofugă, barieră de vapori şi suportul de rezistenţă (tabla sau beton).
4 3 2 4 3 2

a)

1

b)

1

Fig. 5.18. Învelitoare izolată termic: a) pe suport metalic; b) pe suport din beton (1 - suport; 2 - barieră de vapori; 3 - izolaţie termică: plăci de vată minerală rigidă; 4 - izolaţie hidrofugă: membrane pe suport de cauciuc)

Preluarea apelor de pe acoperiş se face fie lateral halei - când hala are o singură deschidere - prin intermediul jgheaburilor, fie în interiorul halei - când hala are mai multe deschideri - prin intermediul doliilor care le dirijează la gurile de scurgere, burlane şi canalizare. Gurile de scurgere se aşează la distanţe care permit colectarea apei de pe o suprafaţă de maxim 500 mp de acoperiş (fig. 5.19).

1

1 2

2

Fig. 5.19. Scurgerea apelor în interiorul halei (1 - gura de scurgere; 2 - dolii)

* Luminatoarele au scopul de a permite iluminarea naturală a interiorului halelor, când aceasta nu se poate realiza numai prin ferestre. Luminatoarele reazemă pe şarpanta acoperişului, putând fi aşezate longitudinal la coama acoperişului, sau transversal deschiderii la anumite distanţe (fig. 5.20.a).

Fig. 5.20. a) Iluminat de sus cu luminatoare

O altă soluţie constă în amenajarea unor fâşii din materiale transparente, folosirea unor cupole din materiale plastice sau amenajarea unor porţiuni de suprafeţe transparente după înclinarea acoperişului (fig. 5.20.b).

Fig. 5.20. b) Iluminat de sus cu porţiuni de acoperiş transparent

* Elementele de închidere laterală sunt constituite din pereţi. Pereţii halelor au rolul de a asigura închiderea laterală a halei pentru a proteja echipamentele şi oamenii, de a asigura păstrarea unui climat impus de condiţiile de exploatare. În primul caz, pereţii au simplul rol de închidere, în al doilea caz, pereţii au rolul de a asigura protecţia impusă de exigenţele privind ambianţa care trebuie asigurată în hală (temperatură, izolare termică, fonică). Pereţii cu rol de închidere se realizează din: tablă de oţel ondulată sau cutată, simplă sau izolată termic; plăci ondulate de azbociment care prezintă o serie de avantaje, ca: rezistenţă la temperaturi ridicate până la 300oC, rezistenţă la acţiuni chimice, umiditate, dar sunt fragile; plăci ondulate confecţionate din material plastic. Pereţii cu rol de protecţie se realizează din: zidărie de cărămidă care prezintă o serie de avantaje: izolare fonică, termică şi hidrofugă (prin aplicarea unor tencuieli), dezavantajul constă în manopera mare la punerea în operă; elemente termoizolante în formă de sandviş, între plăci de azbociment, metal sau material plastic; plăci din beton celular autoclavizat; pereţi cortină, au avantajul că sunt uşori (un perete cortină de 5 cm grosime are o greutate de 30 - 40 kg/mp) sunt alcătuiţi din 3 straturi: un strat interior etanş finisat, un strat izolant la mijloc şi un strat de rezistenţă la exterior - în general metalic - table emailate acoperite cu materiale plastice sau vopsele rezistente. * Elementele de compartimentare interioare sunt necesare în halele cu pericol mare de incendiu pe care îl prezintă procesul tehnologic. Categoria de incendiu a procesului tehnologic impune alegerea materialelor de construcţii funcţie de rezistenţa acestora la foc. În funcţie de rezistenţa la foc a construcţiilor, acestea sunt clasificate în patru grade (gr. I, II, III, IV) de rezistenţă. Gradul de rezistenţă la foc a construcţiei trebuie precizat în mod obligatoriu de către arhitect în planşe. Pentru a limita propagarea incendiilor se impune compartimentarea halei în spaţii a căror suprafaţă este limitată funcţie de pericolul de incendiu (există 5 categorii de pericol de incendiu de la A până la E după cum aprinderea sau explozia poate avea loc foarte uşor, uşor, greu sau deloc) şi de gradul de rezistenţă la foc a construcţiei, în general pentru gradul I şi II nu se limitează suprafaţa. Compartimentarea se asigură prin separarea suprafeţei respective prin ziduri rezistente la foc din cărămidă şi beton armat care străbat acoperişul cu cel puţin un metru. În cazul când trebuie lăsate goluri de trecere acestea vor fi prevăzute cu uşi metalice rezistente la foc. Compartimentele considerate în categoriile A şi B de incendiu trebuie să fie prevăzute cu panouri care să cedeze uşor în caz de explozie. Compartimentarea halelor poate fi impusă şi din necesitatea separării unor procese de producţie, cum ar fi: pregătire, control recepţie etc. * Pardoseli Pardoselile folosite în halele industriale sunt supuse unor condiţii de exploatare variate, de aceea au alcătuiri diferite.

În unele hale, pardoselile au un rol obişnuit, şi anume acela de a forma o îmbrăcăminte peste sol, pe care să se poată circula şi care să se poată curăţa cu uşurinţă, în altele este necesar să răspundă unor condiţii speciale de rezistenţă mecanică, rezistenţă la uzură, la acţiuni corozive etc. Pardoseala trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, cum ar fi: să aibă suprafaţa continuă şi uniformă pentru a se curăţa uşor, să aibă rezistenţă mecanică corespunzătoare solicitărilor la care este supusă, să prezinte rezistenţă la uzură, să fie rezistentă la agenţi agresivi, să nu producă praf, să fie elastică şi să nu producă zgomot în timpul mersului, să se întreţină uşor şi să fie economică. Aceste condiţii sunt îndeplinite în mod diferit de diferite tipuri de pardoseli, alegerea unui tip de pardoseală va fi determinată de condiţiile predominante cerute de exploatare. Pardoselile din beton se utilizează în cazul când pardoseala are de suportat greutăţi mari date de circulaţie sau de utilajele aşezate direct pe pardoseală. Pardoselile din beton fisurează, sunt zgomotoase, dar rezistă bine la alcali, uleiuri minerale şi vegetale. Pardoselile din beton se realizează în două straturi: unul de rezistenţă cu o grosime de 12 - 20 cm şi unul de uzură de 3 - 5 cm grosime. Stratul de uzură pentru circulaţie intensă se confecţionează cu agregate din roci eruptive: granit, bazalt iar când există şi temperaturi ridicate se folosesc agregate din corindon, cuarţ. Pardoselile din asfalt sunt elastice, nu produc zgomot, se repară uşor. Asfaltul se deformează sub acţiunea încărcărilor de lungă durată şi capătă ondulaţii la frânarea vehiculelor, este atacat de derivaţii petrolului, uleiuri, grăsimi. Pardoselile din piatră naturală sunt rezistente, produc zgomot şi dau suprafeţe mai puţin regulate rezistă la circulaţie intensă şi grea, la uleiuri şi grăsimi. Pardoselile din plăci metalice din oţel sau fontă cu nervuri se folosesc acolo unde se manipulează piese fierbinţi sau unde sunt solicitări la uzură foarte mari. Pardoselile antiacide se realizează din gresie, cărămizi vitrifiate, porţelanuri, sticlă, mozaic. Materialele din care se execută pardoselile antiacide se aleg funcţie de natura şi intensitatea mediului agresiv. * Tâmplăria este constituită din uşi, porţi şi ferestre. Pentru accesul personalului şi al diferitelor vehicule în hală se prevăd uşi şi porţi. Dimensiunile uşilor care servesc numai pentru accesul personalului se aleg în funcţie de intensitatea circulaţiei. Dimensiunile uzuale pentru golurile de uşi sunt de 2,00-3,00 m pentru înălţime, iar pentru lăţime diferă astfel: pentru uşi cu un canat 1,00; 1,10; 1,20 m; pentru uşi cu două canaturi 1,50; 1,70; 2,00 m; Pentru porţi, dimensiunile golurilor sunt în funcţie de vehiculele care intră şi ies din hală, astfel pentru: - cărucioare electrice - înălţimea h = 2,50 m şi lăţimea 1,80 sau 2,30 m; - camionete joase - înălţimea 3,00 m şi lăţimea 3,50 m;

- camioane - înălţimea 4,50 m şi lăţimea 3,50 m; - locomotive - înălţimea 5,00 m şi lăţimea 5,00 m. Uşile pot fi din lemn sau metal, porţile se execută din metal. Porţile pot fi: pivotante - se deschid prin rotire în jurul unui ax vertical, rulante - se deschid prin deplasare pe o cale aşezată la partea de jos sau sus, ridicătoare - se deschid prin deplasare pe verticală. Ferestrele servesc pentru iluminare sau aerisire. Iluminarea naturală nu poate să ofere condiţiile impuse de procesele tehnologice; halele au suprafeţe mari, iar de cele mai multe ori se lucrează în mai multe schimburi, ceea ce impune un iluminat artificial. Cercetările au dovedit că prin ridicarea nivelului de iluminare se obţine o creştere a productivităţii muncii cu circa 5-15% simultan cu reducerea rebuturilor şi erorilor de fabricaţie. Calitatea luminii depinde de strălucire, intensitate, difuzie, direcţie, uniformitatea repartizării şi culoare. Lumina naturală este preferabilă celei artificiale dar, când este necesar, lumina naturală trebuie înlocuită sau completată cu cea artificială. În unele cazuri, se construiesc hale fără ferestre numai cu luminatoare pe acoperiş. Ferestrele au un cost ridicat şi se întreţin greu, de aceea suprafaţa lor trebuie redusă la strictul necesar, tâmplăria ferestrelor se execută în general din metal şi mase plastice cu geamuri termopan sau simple (în cazul pericolului de incendiu şi explozii). * Finisajele sunt constituite din tencuieli, zugrăveli şi vopsitorii. Finisajele sunt necesare la pereţii cu rol de protecţie şi compartimentare interioară, având rol decorativ, igienic, de protecţie a părţilor de construcţie pe care le acoperă şi uneori de izolare termică, fonică, hidrofugă, anticorozivă, ignifugă sau antiacidă. Alegerea tipului de finisaj se face ţinând cont de condiţiile de exploatare. Tencuielile au rol de protecţie şi se realizează sub următoarele forme: obişnuite în interiorul halelor cu condiţii de mediu obişnuite; sclivisite în interiorul halelor unde umiditatea este mare; speciale-anticorozive în interiorul halelor cu medii corozive; stropite - la exteriorul halelor. Zugrăvelile şi vopsitoriile se aplică pe suprafeţe tencuite interioare şi exterioare sub formă de văruieli, spoieli, pelicule. Culoarea finisajelor contribuie la crearea unor efecte fiziologice şi psihologice favorabile. Stabilirea judicioasă a culorii are ca efect: - reducerea accidentelor şi îmbolnăvirilor; - îmbunătăţirea confortului vizual; - diminuarea efortului şi oboselii; - satisfacţii de natură estetică. În scopul realizării unei ambianţe şi unui mediu de muncă favorabile se stabilesc culori pentru fiecare hală funcţie de: - specificul procesului tehnologic şi caracterul activităţii; - condiţiile de microclimat, factori nocivi.

Statistica rezultatelor aplicării cromatice uzinale în mai multe ţări arată că s-a ajuns la creşteri de producţie de 10-15%, reducerea până la 50% a numărului de accidente de muncă. Culorile preferate vor fi: pentru tavane albastru şi alb, pentru pereţi ivoar deschis, iar suprafeţele de lucru vernil sau albastru deschis.

5.6.1.3. Clădiri etajate
În multe ramuri industriale, în afara clădirilor în formă de hală sunt uzuale şi clădirile cu etaje. Astfel de situaţii apar acolo unde procesul de producţie se desfăşoară prin tehnologii dezvoltate pe verticală, sau unde procesele tehnologice se pot separa pe etaje. Clădirile etajate se impun în industriile: alimentară, textilă, electrotehnică, farmaceutică, filaturi. Clădirile etajate au avantajul că ocupă suprafeţe mai mici faţă de hale unde întreg procesul de producţie se desfăşoară în fluxuri tehnologice orizontale. Clădirile etajate pot ajunge până la P + 5, 6 etaje, forma în plan fiind de obicei dreptunghiulară, înălţimea etajelor stabilindu-se în strictă concordanţă cu cerinţele funcţional tehnologice. Clădirile industriale etajate sunt alcătuite din elemente structurale - de cele mai multe ori din cadre longitudinale şi transversale şi elemente de planşeu, executate din beton armat, metal sau mixte. Structurile de beton armat se pot realiza în variantă monolită sau prefabricată (fig. 5.21). În cazul unor încărcări Fig. 5.21. Structuri etajate mari din exploatare sunt indicate planşeele din elemente de cadru cu grinzi de legătură ciuperci din beton monolit (fig. 5.22).

a)

b)
Fig. 5.22. Structuri etajate cu planşee ciuperci: a) cu capitel mascat; b) cu capitel aparent

În scopul desfăşurării în condiţii optime a proceselor de producţie în interiorul clădirilor industriale sunt necesare spaţii de legătură pe orizontală - coridoare şi pe verticală - ascensoare şi scări. Lăţimea coridoarelor se dimensionează în funcţie de gabaritul mijloacelor de transport, de intensitatea circulaţiei, numărul sensurilor de circulaţie şi lăţimea uşilor. Scările sunt elemente de construcţii compuse dintr-un ansamblu de trepte, care leagă nivelurile succesive ale unei clădiri. Alcătuirea scării (fig. 5.23) în general cuprinde următoarele: trepte, rampe 8 7 A planuri înclinate legate cu elemente orizontale - podeste şi sprijinite pe grinzi vang sau de podest care reazemă pe 1 SECŢIUNEA A-A elementele de rezistenţă ale clădirii. 2 Scările servesc şi la evacuarea 4 1 personalului în caz de incendiu. În cazul 2 unor clădiri industriale care prezintă pericol de incendiu mare, se are în vedere Fig. 5.23. Elementele componente ale unei proiectarea unor scări de evacuare scări: 1 - treaptă; 2 - rampă; 3 - podest exterioare sau casa scării să fie o (odihnă) de pornire; 4 - grindă podest; construcţie separată de clădire, de care se 5 - balustradă; 6 - podest intermediar; va lega prin palier. 7 - linia pasului; 8 - spaţiu liber Lăţimea scărilor este determinată de numărul fluxurilor de circulaţie astfel: - pentru 1 flux - 0,90-1,00 m - pentru 2 fluxuri - 1,10-1,20 m - pentru 3 fluxuri - 1,60-1,70 m în care numărul de fluxuri de circulaţie se calculează ca raport dintre numărul de persoane care trebuie să se evacueze de la nivelul cel mai aglomerat şi capacitatea de evacuare a unui flux (numărul de persoane care se evacuează prin fluxul respectiv pe toată durata operaţiei de evacuare). Ascensoarele servesc la transportul pe verticală al oamenilor şi materiilor prime, produse finite. Ascensoarele au următoarele părţi principale (fig. 5.24):
Fig. 5.24. Ascensor: 1 - cabină; 2 - motor; 3 - roată de cablu; 4 - contragreutate; 5 - glisiere cabină

- o cabină a cărei formă este funcţie de ce transportă - oameni sau materiale. În cazul transportului de materiale, cabina are forma unei platforme cu balustrade. Cabina ascensorului funcţionează într-un tub de beton armat care poate fi separat de construcţie sau în interiorul construcţiei; - sistemul de ghidaj, realizat din glisiere aşezate lateral; - mecanisme de acţionare electrică - motor care poate fi aşezat la partea superioară a casei ascensorului, sau la partea inferioară (sub cota ± 0.00 a construcţiei); - sistemul de suspensie – cabluri; - contragreutate - echilibrează greutatea ascensorului. Elementele nestructurale ale clădirilor etajate sunt în principiu aceleaşi cu ale halelor, la rezolvarea acestora se va avea în vedere aceleaşi criterii care au fost expuse în cazul halelor.

5.6.2. Clădiri pentru depozite
Clădirile pentru depozite sunt foarte diferite ca formă şi structură, variind în funcţie de natura şi cantitatea materialelor care trebuie depozitate. Pentru unele materiale, pe lângă depozitarea propriu-zisă trebuie asigurate şi condiţii de conservare speciale, ceea ce impune o rezolvare constructivă specială, pentru altele - cu grad ridicat de periculozitate (materiale inflamabile, toxice, explozive) - se impune alegerea unor materiale de construcţii speciale care conduc la rezolvări constructive foarte diferite funcţie de starea materialelor - lichide, solide sau gaze, în timp ce alte materiale necesită protecţie doar la intemperii, sau furt. Pentru materialele care necesită condiţii speciale de conservare, iar transportul şi manipularea interioară necesită existenţa podurilor rulante, se impun clădirile de tip hale parter cu structura în cadre de beton armat. În cazul în care transportul şi manipularea se fac cu cărucioare, stivuitoare, se impun clădirile etajate cu structură în cadre din beton armat. Forma în plan a depozitelor în general dreptunghiulară, suprafaţa şi înălţimea rezultând în funcţie de modul de depozitare: în stive sau pe pardoseală, şi de mijloacele de transport – manipulare interioare. * Depozite pentru materiale perisabile Depozitele pentru materiale perisabile necesită o compartimentare în scopul creării de camere frigorifice pentru fiecare tip de material. Pereţii exteriori şi de compartimentare pot fi realizaţi din: - zidărie de cărămidă cu spaţii de aer sau materiale termoizolatoare în interior şi tencuială hidrofugă; - pereţi din plăci termoizolante, vată semirigidă şi tablă cutată la exterior. Pardoselile se impun a fi realizate din materiale reci: beton, mozaic, piatră naturală.

Accesul în camerele frigorifice se realizează prin intermediul uşilor metalice termoizolante. În cazul în care depozitul este amplasat lângă linii ferate (fig. 5.25.), cota pardoselii finite a depozitului trebuie ridicată cu circa 1,10 m faţă de cota şinei de cale ferată şi prelungită în consolă cu circa 1,50 - 2,00 m în afara halei. De asemenea, se impune realizarea unor copertine care să acopere o parte din gabaritul vagonului.

Fig. 5.25. Depozit pentru materiale perisabile

Camerele frigorifice se închid la partea superioară prin intermediul unui planşeu intermediar realizat în interiorul depozitului. Planşeul trebuie realizat din plăci termoizolante. Închiderea depozitului la partea superioară se realizează asemănător ca la halele de producţie realizate în structură de beton armat. Acest tip de depozit nu necesită ferestre sau luminatoare. Pentru materialele care necesită condiţii de temperatură, umiditate şi luminozitate constantă, precum şi condiţii de igienă deosebite, materialele elementelor nestructurale se vor alege în aşa fel încât să răspundă condiţiilor impuse, şi anume: să fie termoizolante, să nu dezvolte bacterii şi ciuperci, praf şi mirosuri neplăcute, să fie uşor de întreţinut. * Depozite pentru materiale sub formă de pulberi şi granule Pentru materialele vrac (pulberi sau granule) care trebuie protejate de intemperii pot fi adoptate construcţii cu forme speciale (fig. 5.26) alcătuite din arce prefabricate din beton armat sau metalice. La cheie se prevăd platforme care susţin benzi transportoare care aduc materialul, acesta prin cădere liberă se aşează în taluz.

Fig. 5.26. Depozit pentru materiale în vrac, cu arce prefabricate din beton armat

În unele cazuri, se prevăd pereţi interiori care creează o compartimentare interioară, materialele pulberi sau granule putându-se depozita pe categorii. Evacuarea acestor materiale se realizează prin intermediul unor benzi transportoare aşezate în canale sub nivelul pardoselii (fig. 5.27.).

Fig. 5.27. Tunel cu bandă rulantă: 1 - buncăr mobil; 2 - bandă rulantă

Pentru materiale sub formă de granule sau pulberi se pot adopta şi depozite sub formă de silozuri sau buncăre. Silozurile sunt destinate înmagazinării unor materiale de tipul cerealelor, seminţe, făină, furaje, ciment. Silozurile se realizează din beton armat monolit sau prefabricat şi din zidărie de cărămidă. Silozurile sunt construite din mai multe celule pătrate cu laturile variind între 3,5 - 5 m sau circulare cu diametre cuprinse între 6 - 20 m şi de înălţimi care pot depăşi 20 m (fig. 5.28.). Încărcarea silozului se face pe la partea superioară, materialele sunt ridicate cu elevatoare cu cupe, cu benzi sau transportoare cu palete. Descărcarea silozului se face pe la partea inferioară (fig. 5.27.)

a

b
Fig. 5.28. Tipuri de silozuri: a) plan; b) vedere

Pereţii silozurilor pentru cereale se izolează hidrofug şi termic, pentru a se evita pătrunderea apei şi condensarea vaporilor de apă. Betonul armat fisurează permiţând infiltrarea apei la ploi batante, de aceea se impune izolarea exterioară cu zidărie de cărămidă.

Buncărele au formă asemănătoare silozurilor, însă sunt mai puţin înalte. Servesc pentru înmagazinarea de scurtă durată a minereurilor, nisip, cărbuni. Sunt realizate din beton armat monolit sau prefabricat şi metal în funcţie de duritatea şi coroziunea materialelor care urmează a fi depozitate. Buncărele pot fi cu una sau mai multe celule (fig. 5.29.).

a

b

Fig. 5.29. a) Buncăre cu o celulă: 1 - buncăr cu pereţi plani, secţiune verticală; 2 - idem secţiune orizontală; 3 - buncăr cilindric; 4 - buncăr cu pereţi flexibili; b) Buncăre cu mai multe celule

Buncărul este alcătuit din corpul buncărului, pâlnia şi gura de descărcare; laturile unei celule sunt în general cuprinse între 3 - 6 m, iar înălţimea buncărului variază între 2 - 8 m. Pâlnia are rolul de a permite scurgerea materialelor, încărcarea se face la partea superioară prin intermediul benzilor transportoare. Buncărele pot fi acoperite la partea superioară sau deschise funcţie de caracteristicile materialului depozitat. În cazul depozitării unor materiale cu temperaturi peste + 80oC se folosesc buncăre de metal. * Depozite pentru materiale care necesită protecţie la intemperii şi furt Pentru materialele care necesită doar protecţie contra intemperiilor, depozitele se execută din structura de rezistenţă, acoperiş şi învelitoare fără pereţi exteriori sau cu pereţi exteriori executaţi pe o înălţime 1,5 - 2 m deasupra solului. Structura de rezistenţă se realizează din beton armat monolit sau prefabricat, metal. În unele situaţii transportul interior şi manipularea se realizează cu macarale portal sau cu poduri rulante. Când deschiderile sunt mai mari de 12 m şi podurile rulante trebuie să ridice încărcături mari, este indicată soluţia mixtă: acoperiş din metal şi stâlpi din beton armat. Pentru materialele care necesită un regim special de temperatură şi umiditate, pereţii exteriori ai depozitelor se vor realiza din azbociment, table cutate. * Depozite pentru lichide şi gaze Depozitarea lichidelor ca: produse petroliere, alcoolice, chimice se realizează în rezervoare subterane sau la nivelul solului. Formele rezervoarelor pot fi cilindrice, sferice, cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară (fig. 5.30.), realizate din beton armat monolit sau metal.

a)

c)

b)

d)

e)

Fig. 5.30. Tipuri de rezervoare: a) rezervor subteran circular; b) rezervor subteran cu planşeu; c) rezervor cilindric metalic orizontal îngropat; d) rezervor cilindric metalic cu ax vertical; e) rezervor sferic

Rezervoarele din beton armat se execută pentru depozitarea produselor petroliere, pentru fermentarea şi depozitarea berii şi a vinului etc. Rezervoarele la interior sunt tencuite şi acoperite cu tratamente speciale, sunt căptuşite cu plăci de faianţă, sticlă, materiale plastice, funcţie de natura materialului care trebuie depozitat. Rezervoarele din metal se folosesc îndeosebi pentru depozitarea produselor petroliere, protejarea acestora făcându-se cu răşini, vopsele, minium de plumb, învelite la exterior cu pânză de bitum în 2 - 3 straturi. Rezervoarele pentru gaze au formă sferică. * Depozite în aer liber pentru materiale solide Alcătuirea acestor depozite este diferită, pot fi simple terenuri cu amenajări oarecare numai pentru accesul materialelor sau în vederea efectuării unor operaţii de sortare, triere, aşezare în stive, grămezi etc. Pentru depozitarea unor materiale grele (minereuri) terenul se amenajează pentru a suporta încărcările şi să asigure scurgerea apelor. Între depozitele alăturate pot fi amenajate căi ferate sau drumuri în scopul asigurării accesului mijloacelor de transport.

5.6.3. Clădiri auxiliare şi social-administrative
Aceste clădiri adăpostesc funcţiuni auxiliare procesului de fabricaţie, îmbrăcând următoarele destinaţii: - clădiri social-sanitare; - cantine; - clădiri administrative; - laboratoare; - posturi de pompieri; - garaje; - porţi de acces. * Clădirile social-sanitare au rolul de a asigura condiţii de igienă şi confort pentru personalul direct productiv din cadrul S.T.E. În cadrul clădirilor social sanitare intră următoarele compartimente: vestiare, duşuri, grupuri sanitare. Clădirile social-sanitare pot fi amplasate lipit de clădirile de producţie sau independent, funcţie de fluxul de circulaţie a oamenilor în cadrul S.T.E. Rezolvarea funcţională a clădirii (compartimentarea) este determinată de natura muncii care determină fluxul de circulaţie a oamenilor (tabelul 5.2.)
Tabelul 5.2. Fluxul de circulaţie funcţie de natura muncii Natura muncii a) muncă salubră b) muncă insalubră c) muncă insalubră vătămătoare sănătăţii d) muncă de mare precizie muncă cu norme igenicosanitare exigente Fluxul de circulaţie a muncitorilor Intrare - vestiare - loc muncă Loc muncă - spălătorie - vestiare - ieşire Intrare - vestiare (haine de stradă şi de lucru) - loc muncă Loc muncă - vestiare (haine de lucru) - spălătorie, duşuri - vestiare (haine de stradă) - ieşire Intrare - vestiare (haine de stradă) - vestiare (haine de lucru) - loc muncă Loc de muncă - vestiare (haine de lucru) - spălătorie, duşuri tratament, control - vestiare (haine de stradă) - ieşire Intrare - coafor, manichiură – vestiare (haine de stradă) - spălătorie, duşuri - vestiare (haine de lucru) - loc de muncă Loc de muncă - vestiare (haine de lucru) - spălătorie, duşuri vestiare (haine de stradă) – ieşire

Soluţia constructivă adoptată în general este constituită din cadre cu planşee beton armat monolit sau prefabricat şi zidărie de cărămidă. Suprafaţa clădirii în plan se determină funcţie de suprafeţele vestiarelor, duşurilor şi grupurilor sanitare şi de modul de rezolvare parter sau parter şi etaj. Suprafeţele vestiarelor se stabilesc funcţie de numărul total de muncitori - în cazul când se folosesc dulapuri închise sau de numărul de muncitori din două schimburi vecine când se folosesc cuiere. În cazul în care munca este insalubră hainele de lucru se păstrează separat de hainele de stradă. Dulapurile pot fi aşezate spate în spate sau alipite de pereţi. În calculul suprafeţei vestiarelor se vor

considera suprafeţele în plan ale dulapurilor, culoarele de circulaţie, numărul chiuvetelor ţinând cont că o chiuvetă deserveşte între 20 - 25 muncitori. Cabinele de duşuri se prevăd în cazul în care procesele de muncă degajă căldură, praf şi mirosuri, o cabină de duş deserveşte între 6 - 10 persoane. Numărul cabinelor de WC se determină astfel: pentru bărbaţi - o cabină deserveşte 20 de persoane; pentru femei - o cabină deserveşte 15 persoane. Finisajele şi pardoselile clădirii se vor alege în aşa fel încât să fie rezistente la umezeală şi uşor de întreţinut. Un exemplu de compartimentare a clădirii pentru muncă insalubră este redat în fig. 5.31.

- - - - flux intrare ____ flux ieşire

Fig. 5.31. Compartimentarea clădirii social-sanitare pentru munca insalubră: 1 - dulapuri; 2 - chiuvete; 3 - cabine duş; 4 - cabine WC

* Clădiri pentru cantine Cantinele pot fi organizate în diferite moduri funcţie de modul de preparare sau nu al mâncărurilor: se prepară în cantină, se aduc semipreparate sau nu se prepară (caz în care se prevăd doar săli de mese). Amplasarea cantinelor se face de obicei lângă clădirile social-sanitare. Cantina se compartimentează ţinând cont de funcţiunile pe care trebuie să le îndeplinească: depozitare, producţie şi distribuţie. Compartimentarea se va face ţinând cont de relaţiile dintre funcţiuni, şi anume: bucătăria şi sala de mese sunt pe acelaşi palier, depozitele la subsol sau alăturat bucătăriei. Când se aduc semipreparate, cantina va fi prevăzută cu o bucătărie unde se încălzeşte mâncarea şi o sală de mese. Soluţia constructivă în general este aceeaşi cu a clădirilor social-sanitare, suprafaţa în plan se determină funcţie de cum sunt organizate şi de numărul de muncitori care servesc masa. * Clădirile administrative În funcţie de dimensiunea S.T.E. - de numărul personalului de conducere poate exista o clădire pentru conducerea generală a S.T.E. şi altă clădire pentru conducerea subsistemelor parţiale ale S.T.E. Clădirea pentru conducerea generală a S.T.E. se amplasează aproape de intrarea principală iar clădirile pentru conducerea subsistemelor parţiale se

amplasează lângă subsistemul condus. Soluţia constructivă poate fi: din cadre şi planşee din beton armat, cu pereţi din panouri tip sandviş în următoarele variante: tablă cutată la exterior, poliuretan la mijloc şi gips carton la interior sau tablă cutată la interior, vată semirigidă şi profile pentru faţadă, sau pe ziduri portante şi planşee din beton armat. În general, clădirea se dezvoltă pe verticală (când conducerea S.T.E. este comasată într-o singură clădire) sau se adoptă o soluţie parter pentru S.T.E. mici şi în cazul când conducerea generală este amplasată în clădire separată de conducerea subsistemelor S.T.E.. Clădirile administrative sunt constituie din diferite compartimente: birouri, ateliere, săli de conferinţe, registratura, informaţii, grupuri sanitare etc. Dimensionarea clădirii se face funcţie de destinaţia fiecărui compartiment, dotarea, relaţiile persoanei care ocupă compartimentul cu persoanele din interiorul sau exteriorul S.T.E. (fig. 5.32.). Compartimentarea clădirii se face în aşa fel încât compartimentele aferente fiecărei funcţiuni să fie comasate (cât mai apropiate între ele). Compartimentele se dispun de o parte şi de alta a unui coridor. Zidurile de compartimentare se execută din materiale uşoare: panouri de ipsos, rigips, gips carton în aşa fel încât acestea pot fi demontate şi deplasate în cazul unor recompartimentări.

Fig. 5.32. Compartimentarea clădirii administrative 1 - secretariat director general; 2 - birou director general; 3 - sală de şedinţe; 4 - birou director tehnic; 5 - birou director logistic; 6 - secretariat director tehnic şi logistic; 7 - grup sanitar; 8 - oficiu; 9 - secretariat director economic; 10 - birou director economic; 11 - financiar; 12 - contabilitate; 13 - juridic; 14 - personal; 15 - marketing; 16 - atelier proiectare; 17 - grup sanitar

* Clădiri pentru laboratoare Laboratoarele servesc la controlul calităţii materiilor prime a produselor finite, precum şi pe parcursul procesului de producţie în vederea îmbunătăţirii calităţii proceselor tehnologice. Unele verificări necesită laboratoare dotate cu maşini şi instalaţii care dau şocuri şi vibraţii, alte verificări nu dau şocuri şi nici nu produc zgomote. Clădirile pot fi alcătuite din cadre şi planşee de beton armat, pereţi din zidărie în soluţie parter (când se produc zgomote şi vibraţii) sau etaj în cazul când construcţia nu este solicitată la vibraţii. În funcţie de natura analizelor, finisajele vor fi corespunzătoare: pardoseli antiacide, rezistente la umezeală, pereţi căptuşiţi cu faianţă. Compartimentarea laboratoarelor se va face ţinând cont de specificul analizelor şi de fluxul procesului de control al probelor (fig. 5.33.).
ANALIZE FIZICO-CHIMICE ANALIZE ORGANOLEPTICE DEPOZIT APARATURĂ VESTIAR, GRUP SANITAR

PRELUCRARE DATE ŞI CERTIFICATE

DEPOZIT MATERIALE CHIMICE

PREGĂTIRE PROBE

CAMERĂ BALANŢE

CAMERĂ MOSTRE

Fig. 5.33. Compartimentarea laboratorului - fabrică conserve legume

* Clădiri pentru posturi de pompieri Dimensionarea clădirii postului de pompieri depinde de gradul pericolului de incendiu al proceselor tehnologice şi de gradul de rezistenţă la foc a clădirilor, precum şi de mărimea S.T.E. Clădirea postului de pompieri are următoarele compartimente: garaj, cameră pentru echipa de serviciu, depozit materiale, grup sanitar. Clădirea trebuie să fie amplasată astfel încât să asigure accesul uşor la reţeaua de drumuri interioare. Suprafaţa şi înălţimea clădirii se determină funcţie de numărul de maşini de intervenţie şi de gabaritul acestora. Structura de rezistenţă poate fi variată: din beton armat, zidărie sau metal, în general se adoptă structuri uşoare, încărcările fiind mici. * Clădirile pentru garaje adăpostesc mijloacele de transport ale S.T.E., asigură întreţinerea, revizia, reparaţiile şi alimentarea cu carburanţi. Construcţia garajului poate fi variată funcţie de gabaritul şi numărul mijloacelor de transport pe care le adăposteşte, în general se adoptă soluţia din zidărie portantă cu acoperiş din ferme metalice şi învelitoare din tablă; pardoselile se realizează din materiale rezistente la uzură şi coroziune. * Clădirile pentru porţi de acces au următoarele compartimente: o încăpere a portarului, cu ferestre mari, culoare de trecere pentru personal separate cu bare metalice, o încăpere pentru informaţii, căi de acces pentru autovehicule.

Clădirea este alcătuită din structura de rezistenţă: cadre şi planşee din beton armat, pereţi exteriori din panouri tip sandviş, elemente de compartimentare interioară: pereţi din rigips sau gips carton, tâmplărie din PVC şi ferestre termopan, pardoselile se realizează din materiale rezistente la uzură uşor de întreţinut.

5.6.4. Construcţii pentru gospodăria de utilităţi şi protecţia mediului
Aceste construcţii adăpostesc utilaje şi echipamente necesare captării şi generării de utilităţi necesare S.T.E. funcţie de condiţiile oferite de amplasament, precum şi utilaje şi echipamente de tratare a noxelor şi reziduurilor rezultate din procesele tehnologice.

5.6.4.1. Construcţii pentru gospodăria de apă
Gospodăria de apă este constituită din următoarele construcţii: priza de apă, staţie de epurare, staţie de pompare, depozite pentru apă, staţie de tratare ape uzate şi recircularea apei. * Priza de apă este alcătuită din una sau două camere de captare a apei, prevăzute cu grătare, prizele sunt amplasate în malul râului. Conductele de aducţiune aduc apa de la priza de apă prin pompare până la bazinele desnisipatoare. a) În afară de priza propriu-zisă se fac o serie de lucrări de construcţii cum ar fi: 2 baraje pentru asigurarea volumului de apă, consolidări de maluri în aval şi amonte de priză, bazine desnisipatoare, în vederea reţinerii nisipului din apă. Bazinele se execută din beton armat cu interiorul tencuit. 1 2 * Staţia de epurare are rolul de a reţine particulele fine şi în suspensie din apă care nu se depun în desnisipatoare. Staţia de epurare este constituită b) dintr-un bazin - decantor din beton armat. * Staţia de pompare este alcătuită dintr-o cameră (unde sunt montate pompele) amplasată sub nivelul terenului natural cu 1,5 - 2 m şi anexe: atelier de întreţinere, birou. Fig. 5.34. Staţie de pompare: 1 - pompe;
2 - tablou a) secţiune; b) plan

Fundaţia construcţiei este sub forma de radier general şi pereţii din beton armat cu hidroizolaţie până la circa 0,50 m deasupra solului (fig. 5.34.). Suprastructura este alcătuită din zidărie portantă şi acoperiş din metal. În camera de pompe este montat un pod rulant de capacitate mică 1 - 3 t pentru manipularea pompelor în vederea întreţinerii. * Staţia de tratare ape uzate. Construcţia staţiei de tratare este din beton armat sub formă de rezervoare (decantoare) pentru tratarea apelor menajere. Pentru tratarea apelor industriale se folosesc staţii de epurare formate din mai multe compartimente: de decantare, neutralizare, separarea uleiurilor, vopselelor etc., prevăzute cu instalaţii de pompare şi tratare cu diferiţi reactivi. * Construcţiile pentru recircularea apei sunt sub forma turnurilor de răcire. Turnurile de răcire se construiesc din beton armat monolit în elevaţie, forma acestora poate fi cilindrică sau de hiperboloid (fig. 5.35.).

Fig. 5.35. Turnuri de răcire: 1 - reţea de distribuţia apei; 2 - intrare aer; 3 - grătare; 4 - ieşire aer

La partea inferioară a turnului pe o înălţime de 3 - 5 m pereţii turnului sunt deschişi. Construcţia turnului, reazemă pe pereţii unui bazin în care se adună apa răcită prin cădere (fig. 5.36.).

Fig. 5.36. Bazinul turnului

* Construcţii pentru depozitarea apei, au rolul de a forma un compensator şi o rezervă în caz de defecţiuni în reţea. În general se folosesc castele din beton armat monolit (fig. 5.37.).

Castelul se realizează sub formă de cilindru care susţine rezervorul de apă, sau sub forma unei construcţii spaţiale care susţine rezervorul de apă. Rezervoarele trebuie izolate hidrofug şi termic.
Fig. 5.37. Castele de apă cu rezervoare

5.6.4.2. Construcţii pentru gospodăria de energie
Gospodăria de energie este constituită din construcţii care adăpostesc echipamente şi utilaje pentru producerea energiei termice - termocentrale, producerea energiei electrice - centrale termoelectrice şi transformării energiei electrice - posturi de transformare. * Termocentrala este o construcţie formată din următoarele compartimente: sala cazanelor - în care se găsesc cazanele care furnizează căldura necesară producerii aburului sau aa) apei calde, încăperi în care se găsesc instalaţii pentru tratarea apei înainte de a o introduce în cazan, instalaţii de degazare, pompe, o încăpere pentru vestiar şi un birou. Dimensiunile sălii cazanelor rezultă din numărul şi gabaritul cazanelor, de distanţele obligatorii care b) trebuie lăsate 1,5 - 2 m între cazane, 2 - 4 m în faţa cazanelor, 2 - 3 m deasupra cazanului până la tavan. Sala cazanelor se execută din materiile rezistente la foc: structură din beton armat cu Fig. 5.39. Centrală termică cu cărbuni zidărie de cărămidă, acoperiş (a – plan; b – secţiune): din ferme metalice şi învelitoare 1 - cazane; 2 - buncăre; 3 - elevator de cărbuni; din tablă. 4 - subsol; 5 - construcţie cu etaje

Pereţii sălii cazanelor trebuie să fie prevăzuţi cu suprafeţe mari de ferestre mobile pentru ca construcţia să nu fie aruncată în aer în caz de explozii. Alimentarea cu combustibil se organizează funcţie de natura combustibilului. În cazul combustibilului lichid, lângă centrală, subteran sau la nivelul solului se prevăd rezervoare. Între sala cazanelor şi rezervor se prevede o galerie care conţine diverse instalaţii (fig. 5.38.). Când se folosesc combustibili solizi, depozitul de combustibil este prevăzut la distanţă de centrală, combustibilul fiind transportat cu benzi transportoare în buncăre care sunt instalate la înălţime într-o încăpere alăturată sălii cazanelor (fig. 5.39.).

a)

b)

Fig. 5.39. Centrală termică cu cărbuni (a – plan; b – secţiune): 1 - cazane; 2 - buncăre; 3 - elevator de cărbuni; 4 - subsol; 5 - construcţie cu etaje

* Centrala termoelectrică este o construcţie asemănătoare cu termocentrala alcătuită din sala cazanelor cu anexe, o sală în care sunt instalate turbinele cu abur şi generatoarele electrice, încăperi pentru transformatori de energie, tablouri de comandă. În centrala termoelectrică energia termică se foloseşte pentru producerea energiei electrice cu ajutorul generatoarelor electrice, care sunt antrenate de turbine cu abur. * Posturile de transformare – sunt construcţii formate din următoarele încăperi (fig. 5.40.): - cabine pentru fiecare transformator; - sala pentru instalaţiile de înaltă tensiune în care sunt instalate celule pentru aparate de măsură; - sala pentru instalaţiile de joasă tensiune unde se montează tabloul de distribuţie.

a)

b)

Fig. 5.40. Post de transformare cu un transformator (a – plan; b – secţiune A-A): 1 - cameră trafo; 2 - cameră de înaltă tensiune; 3 - întrerupătoare; 4 - cameră de joasă tensiune; 5 - groapă de ulei

Cabinele transformatoarelor au pardoseala ridicată cu 80 - 90 cm deasupra solului cu un gol sub transformator în care se adună uleiul. Construcţia posturilor de transformare este alcătuită dintr-o structură de rezistenţă din beton armat, acoperiş terasă izolat termic şi hidrofug, pereţii din zidărie de cărămidă. Posturile de transformare au rolul de a transforma tensiunea de la exterior din linii de înaltă tensiune (110, 220 sau 400 kV) în joasă tensiune funcţie de necesităţi.

5.7. Proiectul de rezistenţă - conţinut, scop
Proiectul de rezistenţă are ca scop dimensionarea structurii de rezistenţă a construcţiei în vederea asigurării rezistenţei, stabilităţii şi siguranţei în exploatare sub acţiunea tuturor încărcărilor la care este supusă construcţia în exploatare. În ansamblul complex al unei construcţii, structura de rezistenţă este acea parte componentă care are rolul de a prelua toate solicitările cu caracter temporar sau permanent, conferindu-i construcţiei stabilitate şi siguranţă pe întreaga durată de exploatare. Altfel spus, structura de rezistenţă reprezintă osatura care susţine elementele nestructurale, preia toate încărcările, conferindu-i construcţiei un tot unitar indestructibil. Cauzele fundamentale care provoacă solicitări în structura de rezistenţă pot fi grupate în două categorii, şi anume: * Condiţiile fizice concrete existente la nivelul suprafeţei planetare, şi anume: - atracţia gravitaţională care acţionează cu o acceleraţie de aproximativ 9,81 2 m/s , exercitată în plan perpendicular pe sol şi care face ca orice corp material ridicat şi susţinut deasupra solului să dispună de proprietatea de a avea greutate; - fenomenele atmosferice prin manifestări diverse în diferite planuri: ca deplasări de mase de aer – vânturi, precipitaţii lichide sau solide (ploi, căderi de zăpadă), variaţii de temperatură; - fenomene în terenul pe care reazemă sau în care este încastrată construcţia, cum sunt: împingerile de pământ, tasări, oscilaţii generate de diverse cauze şi în special de seisme. * Condiţiile legate de om şi activitatea umană constând în: - aglomerări umane; - utilaje tehnologice, instalaţii şi materiale diverse, mobilier etc.; - utilaje individuale sau convoaie de utilaje mobile; - efectele funcţionării utilajelor: demarări, frânări, oscilaţii şi trepidaţii; - şocuri violente sau explozii. În cele mai multe cazuri, ponderea majoră o deţin solicitările produse de atracţia gravitaţională datorită, pe de o parte, mărimii acesteia, sensibil mai ridicată decât a celorlalte solicitări, iar, pe de altă parte, acţiunii sale permanente. Toţi parametrii care caracterizează acţiunea acestor solicitări sunt determinaţi şi specificaţi în norme şi standarde. În calculul de rezistenţă, pe lângă parametrii care caracterizează acţiunea acestor solicitări se iau în considerare şi caracteristicile mecanice şi fizice ale materialelor din care este alcătuită structura de rezistenţă şi care, de asemenea, sunt determinate şi specificate în norme şi standarde. Pentru dimensionarea structurii de rezistenţă se parcurg următoarele etape: - stabilirea încărcărilor care acţionează asupra structurii de rezistenţă; - determinarea valorii acestor încărcări;

- determinarea eforturilor care iau naştere în elementele structurii de rezistenţă; - dimensionarea elementelor structurii de rezistenţă. Proiectul de rezistenţă se elaborează pe baza următoarelor documente: - proiectul de arhitectură partea scrisă şi desenată; - studiu geotehnic; - planul de amplasament şi scheme de montaj ale utilajelor şi echipamentelor care necesită fundaţii şi susţineri aferente tuturor sistemelor parţiale ale S.T.E. Proiectul de rezistenţă conţine partea scrisă şi partea desenată. Partea scrisă este constituită din caietul de sarcini, antemăsurători, devize pe categorii de lucrări aferente fiecărui obiect de construcţii. Categoriile de lucrări aferente proiectului de rezistenţă cuprind toate lucrările aferente elementelor de construcţii structurale: fundaţii, stâlpi, grinzi, planşee, acoperiş, pereţi de rezistenţă, fundaţii de utilaje, susţineri aferente utilajelor şi echipamentelor tehnologice. Partea desenată conţine: borderoul de desene, planul de fundaţii şi detalii de fundaţii aferente tuturor clădirilor şi construcţiilor, planuri de armare a cadrelor, planşeelor, pereţilor, detalii de monolitizare (pentru structuri din beton armat), planul de ansamblu al acoperişului, vederi, secţiuni ale stâlpilor, grinzilor, contravânturilor, detalii de prindere (pentru structuri din metal). În fiecare planşă se prevăd obligatoriu extrase de armături, laminate şi mărcile (calitatea) materialelor, fazele de execuţie determinante.

5.7.1. Acţiuni (încărcări) în construcţii
După frecvenţa cu care acţiunile solicită structura de rezistenţă se disting: acţiuni permanente (P), acţiuni temporare (T), acţiuni excepţionale (E). Acţiunile permanente (P) se aplică în mod continuu, cu o intensitate constantă în raport cu timpul, intensitatea poate să se reducă cu timpul sau să se anuleze numai în cazuri excepţionale. Din acţiunile permanente fac parte: - greutatea proprie a elementelor permanente ale construcţiei (greutatea elementelor structurale şi nestructurale: pereţi de închidere, pardoseli, tencuieli, învelitori); - greutatea şi presiunea pământului şi umpluturilor. Acţiunile temporare (T) variază sensibil în raport cu timpul sau pot să lipsească total în anumite intervale de timp. Din acţiunile temporare fac parte: - greutatea elementelor de construcţii a căror poziţie poate să se modifice în decursul exploatării (pereţi despărţitori); - greutatea oamenilor, mobilierului şi utilajelor, materialelor depozitate; - încărcări din mijloacele de transport şi ridicat;

- încărcările datorate transportului, depozitării şi punerii în operă a materialelor şi elementelor de construcţii; - acţiuni climaterice (vânt, zăpadă, variaţii de temperatură, acţiunea chiciurii). Acţiunile excepţionale (E) apar foarte rar, eventual niciodată în viaţa construcţiilor, dar când apar au intensităţi semnificative. În această categorie intră: încărcările date de acţiunea seismică, încărcări datorate defectării unor utilaje cu şocuri asupra construcţiilor, încărcări datorate avarierii unor elemente de construcţii, încărcări date de explozii, inundaţii, acţiunea vântului în regim de rezonanţă.

5.7.1.1. Evaluarea încărcărilor
* Încărcările permanente se determină pe baza valorii greutăţilor tehnice ale materialelor (conf. STAS 10101/1-78) şi ale dimensiunilor geometrice ale elementelor, exemplu: betonul simplu are greutatea tehnică 2400 kg/m3, betonul armat are greutatea tehnică 2500 kg/m3; * Încărcările date de procesul de exploatare se determină funcţie de destinaţia construcţiei şi a condiţiilor de exploatare (conf. STAS 10101/2A1-78). Aceste încărcări fac parte din încărcările variabile şi cuprind: încărcări utile date de oameni, mobilier, utilaje, încărcări date de podurile rualnte, acţiuni din convoaie de vehicule. Exemplu: încărcările utile pe planşeele din blocurile de locuinţe, spitale, creşe sunt de 150 kg/m2, încărcări utile pe planşee în hale de fabricaţie cu utilaje grele 500 kg/m2. * Încărcările date de zăpadă se determină conform STAS 10101/21-90, cu relaţia:
p n = Czi x Ce x gz kN/m2 z

în care:
p n - încărcarea normată din zăpadă; z gz - greutatea de referinţă a stratului de zăpadă, se stabileşte în funcţie de zona în care este amplasată construcţia.

În funcţie de grosimea stratului de zăpadă la nivelul terenului plat, teritoriul ţării este zonat în 5 zone (A, B, C, D, E), fiecare zonă având o anumită greutate de referinţă dată de greutatea volumetrică a zăpezii (2,5 kN/m2). Bucureştiul se găseşte în zona C corespunzându-i o greutate de referinţă de 1,5 kN/m2 Ce - coeficient care ţine cont de condiţiile de expunere a construcţiei; valoarea coeficientului este de 0,8 pentru condiţii normale de expunere şi 0,6 pentru condiţii deosebite de expunere: vânt frecvent şi intens, construcţii izolate înconjurate cu arbori mai înalţi decât construcţia.

Czi se determină ţinând cont de forma acoperişului; pentru acoperişuri într-o singură apă sau două cu pantă mai mică de 30o: Czi = 1. * Încărcări date de vânt se determină conf. STAS 10101/20-91 cu relaţia:
p n = β x Cni x Ch(z) x gv v în care: p n - încărcarea normată din vânt; v

β - coeficient de rafală care ţine cont de sensibilitatea construcţiei la acţiunea vântului. Se consideră trei categorii de construcţii C1, C2, C3 funcţie de sensibilitate. În categoria C1 intră construcţiile curente puţin sensibile la acţiunea vântului; în categoria C2 intră: turnuri, coşuri de fum, clădiri care depăşesc 40 m înălţime; în categoria C3 intră: turnuri de televiziune, antene, coşuri de fum cu peste 150 m înălţime. Cni - coeficientul aerodinamic are valori pozitive pentru presiuni asupra construcţiei şi valori negative pentru sucţiune asupra construcţiei (fig. 5.41.). Exemplu: Pentru suprafeţele verticale de construcţii Cni = + 0,8 Cni = - 0,6

presiune

Fig. 5.41. Acţiunea vântului asupra construcţiei

Ch(z) - coeficient de variaţie a presiunii dinamice de bază în raport cu înălţimea z a construcţiei şi amplasamentul construcţiei. Există trei tipuri de amplasamente a construcţiilor: I - amplasamente deschise (câmpii, malurile deschise ale mării); II - amplasamente din oraşe - exclusiv centrul; III - amplasamente din centrul oraşelor. Exemplu: pentru un amplasament de tip I cu înălţimea construcţiei de 10 m deasupra terenului Ch(z) = 1. gv - presiunea dinamică de bază stabilizată, la înălţimea de 10 m deasupra terenului se determină funcţie de amplasamentul construcţiei luând în considerare zonarea teritoriului ţării din punct de vedere al vitezei vântului ( v 2 m ) . 2

suctiune

Teritoriul ţării este zonat în cinci zone A, B, C, D, E. în care: 2 g = v 2 m /1630 kN/m2
v

în care: 2 v 2 m = viteza mediată pe două minute [m/s].

Exemplu pentru Bucureşti (zona C): v 2 m = 30 m/s 2 gv = 0,55 kN/m2 * Încărcările date de seism se determină conform Normativului P100-91. a) Încărcările orizontale se determină cu relaţia: Sr = Cr x G în care: G - suma încărcărilor gravitaţionale a întregii clădiri Cr - coeficient seismic global corespunzător modului de vibraţie „r“ Cr = α x ks x βr x ψ x εr în care: α - coeficient de importanţă a construcţiei funcţie de clasa de importanţă a construcţiei, valoarea coeficientului α este de 1,4 pentru clasa I; 1,2 pentru clasa II; 1,0 pentru clasa III; 0,8 pentru clasa IV. ks - coeficient funcţie de zona seismică de calcul a amplasamentului. Ţara noastră este zonată în 6 zone seismice de calcul (A, ..., F). Pentru zona A valoarea ks = 0,32. βr = coeficient de amplificare dinamică, se determină în funcţie de perioadele oscilaţiilor proprii „Tr“ ale construcţiilor şi de condiţiile seismice ale zonei caracterizate prin perioada de colţ „Tc“. Perioada de colţ variază între 0,7 sec şi 1,5 sec, iar perioadele oscilaţiilor proprii variază între 0,7 sec şi 3 sec; βr ia valori între 1 şi 2,5. ψ - coeficient de reducere a efectelor acţiunii seismice ţinând seama de capacitatea de redistribuire a eforturilor între elementele de rezistenţă. Exemplu: pentru structuri de beton armat în cadre etajate ψ = 0,25, pentru castele de apă ψ = 0,35. εr - coeficient de echivalenţă între sistemul real şi un sistem cu un grad de libertate corespunzător modului propriu „r“ de vibraţie. Fiecare structură de rezistenţă are un mod propriu de vibraţie „r“.

O structură în cadre din beton armat cu planşee turnate monolit (structură rigidă) se poate echivala cu o consolă cu mase concentrate la nivelul fiecărui planşeu (fig. 5.42.).
n k 2 1 S1 Sn Sk T1 Gn Gk G2 G1 T1 > T2 >T3 a) b) c) T2 T3

Fig. 5.42. Forme proprii de vibraţii pentru un cadru etajat: a) schema structurală; b) modelul dinamic; c) moduri proprii de vibraţii

Încărcările seismice orizontale se determină pentru fiecare mod propriu de vibraţie. b) Încărcările verticale se determină pentru elemente de rezistenţă cu încărcări mari (stâlpi, grinzi cu console mari, planşee rezemate direct pe stâlpi). Încărcările verticale se determină cu relaţia: Sr = Cv x G în care Cv - variază între ± ks şi ± 2ks, funcţie de tipul elementului de rezistenţă (grinzi, console) şi încărcările care se modifică sub acţiunea seismului.
5.7.1.2. Determinarea eforturilor şi dimensionarea elementelor structurii de rezistenţă

Pentru determinarea eforturilor care apar în structura de rezistenţă este necesar ca structura să se reprezinte schematic prin axele geometrice ale elementelor de rezistenţă, iar încărcările se consideră ca nişte forţe uniform distribuite sau concentrate care acţionează asupra structurii (fig. 5.43.).

Fig. 5.43. Reprezentarea schematică a structurii de rezistenţă a unui cadru

Pentru determinarea eforturilor care iau naştere în elementele structurii de rezistenţă sub acţiunea încărcărilor se are în vedere conlucrarea spaţială între elementele de rezistenţă (situaţie apropiată de realitate). Prin conlucrare spaţială are loc o redistribuire a eforturilor între elementele de rezistenţă, asigurându-se astfel o dimensionare raţională a structurii în ansamblu, evitându-se astfel supra sau subdimensionarea unor elemente de rezistenţă. Calculul eforturilor care apar în structura de rezistenţă, precum şi verificarea stabilităţii structurii aparţin unei discipline inginereşti: „Statica, stabilitatea şi dinamica construcţiilor“. Astăzi, atât determinarea eforturilor, cât şi dimensionarea structurii de rezistenţă se realizează cu ajutorul calculatorului şi a unor programe specializate. În literatura de specialitate, solicitările care acţionează asupra construcţiilor sunt numite încărcări sau acţiuni (A), iar caracteristicile mecanice şi fizice ale elementelor de rezistenţă (care depind de materialul din care este făcut elementul, de dimensiunea elementului şi de solicitarea la care este supus) sunt caracterizate prin capacitatea portantă minimă (Rmin). Verificarea elementelor de rezistenţă (grinzi, planşee, stâlpi, fundaţii) se face prin următoarea relaţie: Amax < Rmin, adică valoarea maximă a tuturor acţiunilor care acţionează asupra unui element de rezistenţă trebuie să fie mai mică decât capacitatea portantă minimă a elementului respectiv. Această relaţie exprimă starea limită a exploatării normale a construcţiei şi stă la baza dimensionării elementelor de rezistenţă funcţie de materialul din care este alcătuit elementul respectiv.
5.7.2. Fundaţii – prezentare generală, rol

Orice construcţie transmite şi repartizează toate încărcările din suprastructură terenului cu ajutorul unei părţi speciale a structurii de rezistenţă, cunoscută sub numele de fundaţie. Rolul acestui element de rezistenţă, ca parte integrată a structurii de rezistenţă, este deosebit de important, deoarece rezistenţa şi stabilitatea lui pot condiţiona comportarea întregii clădiri. Pentru a asigura rezistenţa, stabilitatea şi exploatarea normală a construcţiei, atât terenul, cât şi fundaţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - terenul să fie suficient de rezistent, astfel încât să nu cedeze sub fundaţie; - deformaţiile terenului să nu depăşească limitele admisibile pentru construcţie; - fundaţia să fie astfel alcătuită, încât să transmită şi să repartizeze în deplină siguranţă încărcările date de suprastructură; - adâncimea de fundare să fie corespunzătoare, adică fundaţia să nu fie afectată de îngheţ, fenomene de umflare - contracţie, afânare etc.

Comportarea fundaţiei este influenţată de următorii factori: natura terenului, natura şi felul construcţiei, mărimea solicitărilor, modificări structurale ale pământului în prezenţa apei.
5.7.2.1. Sisteme de fundare

Având în vedere atât importanţa deosebită pe care o are fundaţia în asigurarea rezistenţei şi stabilităţii întregii construcţii, cât şi faptul că fundaţiile constituie lucrări ascunse, la alegerea sistemului de fundare caracterizat prin următorii parametri: adâncimea de fundare, materialul şi izolaţia, trebuie să se ţină seama de următoarele considerente: - categoria de importanţă a clădirii; - seismicitatea amplasamentului, efectul cutremurului poate avea efecte negative asupra unor terenuri, de exemplu, pământurile argiloase îşi reduc sensibil coeziunea prin distrugerea legăturilor structurale dintre particule; - caracteristicile structurii de rezistenţă a construcţiei, existenţa subsolurilor, tipul elementelor portante (stâlpi, pereţi); - caracteristicile fizico-mecanice ale terenului; - condiţiile hidrogeologice ale terenului (nivelul apei şi agresivitatea); - solicitările dinamice care se transmit în exploatare datorită unor utilaje: ciocane, compresoare etc. În funcţie de considerentele amintite, sistemele de fundare se pot clasifica astfel: - după adâncimea de fundare la care este situată talpa fundaţiei: fundaţii de suprafaţă, de mică adâncime (4 - 5 m) şi fundaţii de adâncime (> 5 m); - după nivelul apei în teren: fundaţii executate în uscat şi sub apă; - după materialul din care pot fi executate: beton simplu, beton armat, zidărie de piatră sau cărămidă, lemn, metal. Adâncimea de fundare se alege în aşa fel încât să fie îndeplinite concomitent următoarele condiţii: - talpa fundaţiei trebuie să rezeme şi să pătrundă pe un teren rezistent şi stabil; - talpa fundaţiei trebuie să rezeme şi să pătrundă pe un teren aflat la o adâncime mai mare decât adâncimea maximă de îngheţ. * Fundaţii de suprafaţă - pot fi continue (când elementele de rezistenţă verticală sunt constituite din pereţi portanţi) sau izolate (când elementele de rezistenţă verticală sunt constituite din stâlpi). Fundaţiile de suprafaţă se realizează din beton simplu sub pereţi portanţi şi stâlpi izolaţi (fig. 5.44. a,b) sau din beton armat izolate sub stâlpi (fig. 5.45.).

a)

b)
Fig. 5.44. a) fundaţii continue de beton simplu; b) fundaţii izolate din beton simplu sub stâlpi

Fig. 5.45. Fundaţii izolate din beton armat sub stâlpi

* Fundaţii de adâncime - se folosesc uneori atunci când adâncimea terenului de fundare se găseşte la adâncimi mari sub nivelul pânzei freatice. Acest tip de fundaţie se realizează pe piloţi cu radier general (pentru elementele de rezistenţă verticale din pereţi portanţi) sau cu radier parţial (pentru elementele de rezistenţă verticală din stâlpi) (fig. 5.46.).

Fig. 5.46. Fundaţii pe piloţi sub stâlpi prefabricaţi sau monoliţi: 1 – pilot forat de diametru mare; 2 – pilot prefabricat; 3 – radier; 4 – strat de pământ compresibil; 5 – strat de rocă incompresibil

În industrie, majoritatea utilajelor şi echipamentelor necesită fundaţii din diverse cauze, fie că greutatea acestora nu poate fi preluată de pardoseală, fie datorită eforturilor dinamice pe care acestea le-ar transmite construcţiei prin aşezarea direct pe pardoseală. În aceste situaţii se prevăd fundaţii pe care reazemă utilajul, prinderea utilajelor de fundaţii se realizează prin intermediul buloanelor (fig. 5.47.). Forma şi dimensiunea acestora este funcţie de gabaritul şi soluţiile de prindere conform cărţii tehnice a utilajului (echipamentului) respectiv.

Fig. 5.47. Fundaţie pentru utilaje

5.7.3. Noţiuni fundamentale

* Betonul este un material artificial, un amestec de apă, nisip, pietriş şi ciment, care ajunge la rezistenţă deplină după 28 de zile. Este foarte rezistent la compresiune deoarece este foarte compact: granulele de nisip umple interspaţiile dintre pietre, iar pasta de ciment şi apa umplu interspaţiile dintre granulele de nisip. * Betonul armat este constituit din unirea a două materiale, betonul şi oţelul, diferite ca rezistenţă (betonul este rezistent la compresiune, oţelul la întindere). * Marca betonului reprezintă rezistenţa la compresiune a betonului. În funcţie de rezistenţă, betonul se notează cu B50,..., B600. Rezistenţa la compresiune este determinată de compoziţia betonului agregat (pietriş, nisip) şi ciment. * Caracteristicile mecanice şi fizice ale materialelor de construcţii sunt: rezistenţa la compresiune, rezistenţa la întindere, rezistenţa la încovoiere, rezistenţa la coroziune, rezistenţa la temperatură, rezistenţa la umiditate.

* Fazele de execuţie determinante sunt acele categorii de lucrări care necesită controlul din partea Inspecţiei de Stat în Construcţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajarea Teritoriului. Exemple de faze determinante: - realizarea săpăturii pentru fundaţii; - montarea armăturii în fundaţii; - montarea armăturii în stâlpi şi grinzi; - montarea armăturii în planşee. Recepţia fiecărei faze determinante este consemnată în procese verbale de recepţie. * Limita de curgere a metalului (oţelului) reprezintă valoarea efortului unitar la care deformaţiile cresc fără o creştere corespunzătoare a forţei de tracţiune.
σc = N/A

în care: σ c - efortul unitar ce se dezvoltă în secţiunea epruvetei supuse la întindere axială N - forţa de întindere axială A0 - aria secţiunii iniţiale Ar - aria secţiunii la rupere

ε N N 1

Ar

A0

1 - epruveta ε - deformaţia specifică longitudinală σr - rezistenţa la rupere a oţelului (serveşte la identificarea mărcii oţelului)
σr = Nr/A0 [daN/mm2]

Nr - valoarea forţei axiale la rupere * Modulul de elasticitate a oţelului „E“ reprezintă coeficientul de proporţionalitate dintre eforturile unitare σ şi deformaţiile specifice: E = 2,1 x 104 daN/mm2 E = σ/ε

* Marca oţelului reprezintă rezistenţa la rupere a oţelului determinată pe epruvete. * Clasa de calitate a oţelurilor diferenţiază aceeaşi marcă după calităţile pe care le au privind comportarea la solicitări variabile, dinamice, la temperaturi joase. Oţelurile se elaborează în şapte clase de calitate: 1, 1.a, 1.b, 2, 3, 4, 4A. Oţelurile de clase superioare (3, 4) sunt elaborate mai îngrijit, au grăunţi mai fini. * Capacitatea portantă reprezintă efortul maxim pe care poate să-l preia un element de construcţii, îndeplinind toate condiţiile de rezistenţă, stabilitate şi deformabilitate. * Oţelurile pentru construcţii metalice sunt semifabricate de diferite forme şi dimensiuni, obţinute prin laminare sau formare la rece. Obţinerea unor elemente de rezistenţă se realizează prin îmbinarea unor semifabricate prin sudură, nituri sau şuruburi. Semifabricatele au formă de I, L, C, U, T.

REZUMAT
La baza proiectării construcţiilor industriale stau o serie de principii care conduc la elaborarea celor mai eficiente soluţii care să satisfacă toate momentele din viaţa construcţiilor: execuţia, întreţinerea şi exploatarea, dezafectarea. Principiile care trebuie luate în considerare sunt: • calitatea presupune ca prin concepţie şi execuţie să se asigure menţinerea pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor, următoarele cerinţe: rezistenţă şi stabilitate; siguranţă în exploatare; siguranţă la foc; igienă; sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului; izolaţia termică, hidrofugă şi economie de energie; protecţie împotriva zgomotului; • durabilitatea constă în menţinerea integrităţii şi rezistenţei în timp a construcţiilor şi a elementelor componente sub acţiunea mediului natural sau artificial rezultat din procesul de producţie; • funcţionalitatea constă în satisfacerea cerinţelor impuse de destinaţia construcţiilor; • economicitatea se asigură prin conceperea unor soluţii constructive care să conducă la creşterea productivităţii muncii, scurtării duratei de execuţie, reducerea consumului de materiale şi energie prin mecanizarea şi industrializarea lucrărilor de execuţie; • flexibilitatea constă în posibilitatea de adaptare a construcţiilor la modernizări, retehnologizări, şi la cerinţe noi impuse de tehnologie sau de schimbarea destinaţiei; • confortul şi estetica se asigură printr-o proiectare raţională a construcţiei, prin folosirea unor materiale şi elemente de închidere a halelor, a unor finisaje durabile, care participă direct la realizarea unui aspect plăcut. După rolul pe care îl au în cadrul unei construcţii elementele componente sunt: - elemente structurale (structura de rezistenţă) constituite din fundaţii, elemente de rezistenţă orizontale şi verticale, acoperişul; - elemente nestructurale sunt constituite din pereţi interiori şi de închidere, învelitori, scări, ascensoare. Pentru a permite execuţia unei construcţii cu un minim de ajustări iar înlocuirea unor elemente să nu atragă modificarea dimensiunii în plan şi pe verticală a construcţiilor, dimensiunile în plan şi pe verticală a construcţiilor se stabilesc ca multiplu de M (10 cm). Pentru construcţiile industriale şi agricole multiplul este de 30 M.

Proiectul de arhitectură are ca scop conceperea de ansamblu a clădirilor şi construcţiilor din punct de vedere funcţional şi estetic funcţie de destinaţia, amplasamentul şi condiţiile de exploatare. În funcţie de configuraţia fluxurilor tehnologice parţiale, clădirile de producţie pot fi dezvoltate pe orizontală şi pe verticală (clădiri etajate). Soluţia constructivă care se adoptă la proiectarea unei clădiri de producţie este determinată de următoarele elemente: - rolul clădirii în procesul tehnologic (dacă susţine echipamente şi utilaje); - configuraţia fluxului tehnologic; - condiţiile de mediu impuse de procesul tehnologic (temperatură, umiditate, lumină); - suprafeţele şi înălţimile utile; - pericolul de incendiu pe care îl reprezintă procesul tehnologic. Construcţiile care au dimensiuni mari pe lungime şi lăţime impun întreruperea continuităţii elementelor de construcţii: acoperiş, grinzi, stâlpi, fundaţii pentru a proteja clădirea la tasări neuniforme, variaţii de temperatură şi acţiuni seismice. În funcţie de condiţiile de exploatare, condiţiile de rezistenţă şi durabilitate, de durata de realizare şi de caracteristicile specifice-economice şi tehnice, se vor alege pentru structura de rezistenţă ca materiale de rezistenţă oţelul sau betonul. Cele două materiale prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje, alegerea lor însă influenţează deopotrivă cheltuielile de execuţie şi întreţinere. Clădirile pentru depozite se vor concepe ţinând cont de natura şi cantitatea materialelor care trebuie depozitate. Clădirile auxiliare şi social-administrative adăpostesc funcţiuni auxiliare procesului de producţie având următoarele destinaţii: pentru vestiare şi duşuri; pentru cantine; pentru administraţie; pentru laboratoare, posturi de pompieri, garaje şi porţi de acces. Construcţiile pentru gospodăria de utilităţi şi protecţia mediului adăpostesc utilaje şi echipamente necesare captării şi generării de utilităţi necesare S.T.E. funcţie de condiţiile oferite de amplasament, precum şi utilaje şi echipamente de tratare a noxelor şi reziduurilor rezultate din procesele tehnologice. Proiectul de rezistenţă are ca scop dimensionarea structurii de rezistenţă a construcţiei în vederea asigurării rezistenţei, stabilităţii şi siguranţei în exploatare sub acţiunea tuturor încercărilor la care este supusă construcţia în exploatare. Fundaţia este acea parte a structurii de rezistenţă care preia încărcările date de construcţie şi le transmite terenului de fundare. La alegerea sistemului de fundare trebuie să se ţină cont de următoarele considerente: - categoria de importanţă a clădirii; - seismicitatea amplasamentului, efectul cutremurului poate avea efecte negative asupra unor terenuri, de exemplu, pământurile argiloase îşi reduc sensibil coeziunea prin distrugerea legăturilor structurale dintre particule;

- caracteristicile structurii de rezistenţă a construcţiei, existenţa subsolurilor, tipul elementelor portante (stâlpi, pereţi); - caracteristicile fizico-mecanice ale terenului; - condiţiile hidrogeologice ale terenului (nivelul apei şi agresivitatea); - solicitările dinamice care se transmit în exploatare datorită unor utilaje: ciocane, compresoare etc. În funcţie de considerentele amintite, sistemele de fundare se pot clasifica astfel: - după adâncimea de fundare la care este situată talpa fundaţiei: fundaţii de suprafaţă, de mică adâncime (4 - 5 m) şi fundaţii de adâncime (> 5 m); - după nivelul apei în teren: fundaţii executate în uscat şi sub apă; - după materialul din care pot fi executate: beton simplu, beton armat, zidărie de piatră sau cărămidă, lemn, metal.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19.

În ce constă calitatea construcţiilor şi ce cerinţe trebuie asigurate prin proiectare? În ce constă durabilitatea construcţiilor şi cum se asigură? În ce constă funcţionabilitatea construcţiilor şi cum se asigură? Care sunt elementele componente ale unei construcţii în funcţie de rolul pe care îl au în cadrul unei construcţii? Care sunt aspectele în funcţie de care se stabilesc categoriile de importanţă ale construcţiilor? La ce foloseşte coordonarea modulară în plan şi pe verticală ale construcţiilor? Care este scopul proiectului de arhitectură? Care sunt elementele care stau la baza alegerii soluţiilor constructive ale clădirilor? Care sunt elementele care stau la baza alegerii materialelor de rezistenţă? Care sunt avantajele utilizării betonului armat? Care sunt dezavantajele utilizării betonului armat? Care sunt avantajele utilizării metalului? Care sunt dezavantajele utilizării metalului? Care sunt elementele nestructurale ale unei construcţii şi ce rol au? Care sunt elementele structurale ale unei construcţii şi ce rol au? Care sunt elementele care stau la baza proiectării clădirilor pentru depozite? Care sunt şi ce rol au clădirile auxiliare şi social-administrative? Ce rol are proiectul de rezistenţă? Care este rolul fundaţiei şi cum se alege sistemul de fundare?

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful