You are on page 1of 4

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Poporul român s-a format într-un spaţiu vast, atât la nord cât şi la sud de Dunăre, pe teritoriul fostelor provincii
Dacia şi Moesia. Elementele constitutive ale etnogenezei româneşti sunt reprezentate de substratul traco-geto-dac,
stratul latin şi adstratul migrator (germanic, dar mai ales slav). Ȋn momentul retragerii aureliene (271/274), deja putem
vorbi despre o populaţie romanizată (daco-romanii). Abandonarea provinciei Dacia de către romani a permis invazia a
numeroase populaţii migratoare (vizigoţii, ostrogoţii, hunii, vandalii, avarii şi, mai ales, slavii), care, în timp, au fost
asimilate de către daco-romani. Ȋn concluzie, etnogeneza românească constituie rezultatul unei duble sinteze: daco-
romană, urmată de asimilarea migratorilor de către daco-romani.
In anul 602, slavii au trecut masiv la sudul Dunării. Dacă populaţia romanizată de la nordul Dunării, mai
numeroasă, a asimilat elementele slave rămase, în schimb, la sudul Dunării populaţia romanizată a fost asimilată de
slavi, cu excepţia unor comunităţi retrase în zone izolate (aromânii sau macedoromânii, meglenoromânii, istroromânii).
Până în secolul al VIII-lea, se poate spune că s-a desăvârşit, în linii mari, procesul de etnogeneză. Ȋn izvoarele
externe, românii vor fi menţionaţi sub diferite etnonime: vlahi, valahi, volohi, blachi.
Limba română este o limbă neolatină, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză. La formarea acesteia au
concurat trei elemente:
 substratul traco-geto-dac
 stratul latin
 adstratul slav
Dialectele limbii române:
 daco-român - nordul Dunării
 aromân (macedoromân)
 megleno-român
 istroromân
Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60% latin, 20% slav, din limba dacilor
păstrându-se aproximativ 160-170 de cuvinte; structura gramaticală a limbii române este, de asemenea, de origine
latină.
---------------------------------------------------------------------------------------------
Capitolul de faţă studiază modul în care istoricii, de-a lungul secolelor, şi-au exprimat convingerile cu
privire la originea poporului român. Romanitatea românilor reprezintă un concept istoriografic ce presupune
existenţa următoarelor idei conexe:
 ideea descendenţei latine a românilor
 ideea latinităţii limbii române
 ideea continuităţii dacilor și daco-romanilor la nordul Dunării
 ideea unităţii de neam
 ideea conştiinţei românilor despre originea lor latină
a. Romanitatea românilor după etnogeneză
Ȋn perioada ulterioară încheierii etnogenezei (sec. VIII), românii sunt menţionaţi în izvoare sub diferite
etnonime: valahi, vlahi, volohi, blachi şi chiar romani. În secolele X-XIII regăsim menţiuni sporadice, al
căror caracter este mai mult informativ, în diferite lucrări de natură istorică sau literară cu privire la originea
românilor:
 împăraţii bizantini Constantin al VII-lea Porfirogenetul („Despre administrarea imperiului” – sec. X) şi
Vasile al II –lea Macedoneanul (în corespondenţa sa din anii 980 și 1020) afirmă originea latină a
românilor;
 geograful arab Gardizi în lucrarea „Podoaba istoriilor” (sec. XI) - exprimă latinitatea românilor;
 Ioan Kynnamos, secretarul împăratului bizantin Manuel Comnenul, în lucrarea „Epitomeˮ, spune că
vlahii sunt „coloni veniţi de demult din Italia”;

1

trimis împărătesei Maria Tereza. Românii. numindu-l pe Traian „săditorul şi răsăditorul nostru”. religia ortodoxă nu se regăsea în rândul celor patru religii recepte (oficiale = catolică. c. dar şi a propagandei catolice. şi mai ales a elitei intelectuale. numiţi „păstori ai romanilor” (Blachii ac pastores Romanorum) se aflau. Ȋn perioada următoare. Ideea romanităţii la cronicarii şi cărturarii din secolele XVII-XVIII Secolul al XVII-lea reprezintă momentul de apogeul culturii medievale românești și marchează apariția primelor cronici scrise în limba română.  Antonio Bonfini. saşii şi secuii). popularizează ideea romanităţii pure a românilor. d. scrisă în jurul anului 1200. ulterior profesor la Universitatea din Halle. în 1744 episcopul greco-catolic Inochentie Micu Klein a sintetizat pentru prima oară drepturile românilor din Transilvania într-un document intitulat „Supplex Libellus”. consilier al regilor Poloniei din dinastia jagellonă. susţine faptul că „de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Ȋn perioada următoare. social și religios. clerul greco-catolic a condus mişcarea politică a românilor transilvăneni. Mai mult. dar şi etnică şi lingvistică specifice spaţiului românesc. latinitatea şi continuitatea românilor. problema originii românilor. a intrat sub ocupaţie militară habsburgică (austriacă). preciza faptul că „din legiunile şi coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”. din ce ţară au ieşit strămoşii lor” vorbeşte despre latinitatea românilor şi a limbii române.  Martin Schmeitzel. Ideea romanităţii şi drepturile politice ale românilor din Transilvania În 1688 Transilvania. care şi-a trimis misionarii în acest spaţiu. luterană. Bela al III-lea. Activitatea episcopului greco-catolic Inochentie Micu Klein a fost continuată de Şcoala Ardeleană. în acest spațiu înainte de cucerirea maghiară. Astfel. luând naştere Biserica Greco-Catolică (Biserica Unită). geografică. Ȋn acest context politic. Inochentie Micu Klein afirma vechimea. are loc unirea unei părţi a clerului ortodox din Transilvania cu Biserica Catolică. Noua realitate politică a fost recunoscută de Imperiul Otoman prin semnarea Tratatului de pace de la Karlowitz (1699).  „Cronica lui Anonymus” („Gesta Hungarorum” = „Faptele ungurilor”). până atunci având statutul de principat autonom sub suzeranitate otomană.„acest popor până acum are un grai roman”. călătorește în Moldova. Astfel. Petru Maior. fiind catalogaţi cu denumirea jignitoare de „toleraţi”. Aceştia s-au aplecat asupra studiului elementelor de natură etnografică. Romanitatea românilor la cărturarii umanişti italieni (secolele XIV-XVI) În secolul al XIV–lea se constituie statele medievale extracarpatice: Ţara Românească (Basarab Ȋntemeietorul) şi Moldova (Dragoş şi Bogdan). Ȋn schimb. în lucrarea „Decadeleˮ. unitariană). Ȋn argumentaţia sa. descrie episodul stabilirii maghiarilor în Pannonia (896) și atestă faptul că blachii.  Grigore Ureche (autor al primei părţi din „Letopiseţul Ţării Moldovei”). iar din 1691 a fost organizată ca provincie imperială. în 1698. calvină. Ţările Române intră în atenţia Europei occidentale.  Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea) . mişcare iluministă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea din Transilvania.  Miron Costin în lucrarea „De neamul moldovenilor. erau excluşi de la viaţa politică. a cărturarilor umanişti. Cazimir al IV-lea și Ioan Albert. notar al regelui Ungariei.  Flavio Biondo – afirma că românii invocau cu mândrie originea lor romană.  Constantin Cantacuzino afirmă în „Istoria Ţării Româneşti” faptul că românii se mândresc cu descendenţa lor latină.  Dimitrie Cantemir în lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” susţine originea pur latină a poporului român. alături de slavi.. prin intermediul luptei antiotomane („Cruciada târzie”). de către încă neidentificatul Magister P. religioasă. printre alte aspecte. deşi majoritari. despre originea romană a poporului român şi latinitatea limbii române ne vorbesc:  Poggio Bracciolini – constată elemente comune limbilor latină și română. Reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu. ce vor trata. unde află despre descendența românilor din coloniștii romani. istoricul de curte al regelui Ungariei Matei Corvin. b. sas originar din Braşov.  Filippo Buonaccorsi. Ioan Budai-Deleanu) au afirmat originea pur latină a poporului român pentru a sublinia nobleţea acestuia. Gheorghe Şincai. arena politică era dominată de cele trei naţiuni privilegiate (nobilii maghiari. Ideea originii exclusiv latine servea scopului politic de 2 .

Ȋn baza argumentelor de natură istorică şi lingvistică. Acesta considera că istoria românilor începea de la fondarea Romei (753 î. a publicat un „Dicţionar al limbii române” (1876) din care au fost eliminate elementele non-latine. dreptul de a stăpâni Transilvania.271/274). Bucovinei şi Transilvaniei cu România). la Iaşi. americanul Paul MacKendrick. Consecinţa imediată a acestui eveniment politic a fost anexarea Transilvaniei la Ungaria. migrând la nordul Dunării abia în secolul al XIII-lea. f. preluând idei mai vechi.  ideea centrală a „teoriei imigraţioniste”.  lipsa elementelor germanice din limba română. Xenopol. Xenopol în lucrarea „Teoria lui Roesler”. Vasile Pârvan. aceştia aveau.).poporul român s-ar fi format la sudul Dunării. aşa-numita „teorie imigraţionistă”. deci. arheologice şi lingvistice:  afirmă faptul că elementele constitutive ale etnogenezei româneşti le reprezintă traco-geto-dacii şi romanii.D. se încerca legitimarea stăpânirii maghiare asupra Transilvaniei pe baza dreptului istoric. lansate de Franz Josef Sulzer și continuate de Bolla Marton. în contextul înfrângerii în războiul cu Prusia din anul precedent. Nicolae Iorga. Aproape un secol mai târziu. aceştia au întocmit în 1791 un memoriu intitulat „Supplex Libellus Valachorum” înaintat Curţii de la Viena. ideea latinităţii exclusive a fost susţinută de Şcoala Latinistă. dacii ar fi fost exterminaţi . precum: Bogdan Petriceicu Hasdeu.  adoptarea creştinismului în limba latină confirmă continuitatea daco-romană la nordul Dunării. „Cronica lui Nestor”). dar şi străini. întrucât ungurii au ajuns în Panonia şi Transilvania în secolele IX-X. englezul Edward Gibbon. Acesta a combătut ideile roesleriene folosind argumente istorice. situaţia românilor din Transilvania. austriacul Robert Roesler. Hr. Această nouă direcţie istoriografică a fost întărită de lucrări aparţinând lui Constantin C. hidronimia. Teoria lui Robert Roesler („Teoria imigraţionistă”) Ȋn 1867 Imperiul Austriac (Habsburgic) se transformă în Imperiul Austro-Ungar.  inexistenţa unor izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea. împăratului Leopold al II-lea. toponimia aduc dovezi ale continuităţii dacilor şi daco-romanilor.  similitudinile dintre dialectul daco-român și macedo-român. A. de asemenea. Ȋn acest nou context. Giurescu şi Gheorghe I. s-ar fi retras la sudul Dunării. recunoaştere a drepturilor românilor din Transilvania.  în 271/274 (retragerea aureliană) întreaga populaţie. germanul Theodor Mommsen. nu doar administraţia şi armata. fundamentată pe următoarele false afirmații:  după războaiele cu romanii. Eder şi Johann Christian Engel. și chiar din perioada anterioară.  caracterul sedentar al românilor este dovedit de terminologia agricolă de origine latină. a consacrat. I.  elementele comune dintre limbile română şi albaneză. Cea mai viguroasă replică fost oferită de A. astfel. e. 3 . reprezentată de August Treboniu Laurian.  romanizarea nu s-ar fi putut realiza în 165 de ani (106 . istoricul Vasile Pârvan susţine ideea unei contribuţii egale a dacilor şi romanilor la formarea poporului român. Dimitrie Onciul. Falsa teorie imigraţionistă a fost combătută de numeroşi istorici români.  menţionarea românilor în izvoare istorice credibile („Cronica lui Anonymus”. însă.  arheologia. factorul dominant. Ideea romanităţii după Marea Unire (1918) După realizarea Marii Uniri din 1918 (unirea Basarabiei.D.  vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai datorită acestei exterminări. fără a schimba.idee ce are la bază interpretarea unei afirmații a istoricul antic Eutropius: „căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decibalus”. Pentru a legitima această anexare. C. la care se adaugă influenţa slavă. ideea originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare. prin lucrarea „Studii româneşti” publicată la Leipzig în 1871. Brătianu. publicată în 1884.

h. Ȋn timpul regimului Ceauşescu (1965-1989).S. se renunţă la ideile lui Roller. istoricul oficial al regimului comunist.R. Istoricul Lucian Boia a adus o contribuţie importantă în acest domeniu al cercetării istorice. Ideea romanităţii după 1989 Istoriografia românească tratează încă problema romanităţii. Mihail Roller. promovarea unei politici naţionaliste a avut drept consecinţă apariţia unor exagerări „daciste”. cehilor. factorul roman fiind minimalizat și denunțat ca asupritor. statul român intră în sfera de influenţă a U. Ideea romanităţii după instaurarea comunismului (1947) După instaurarea comunismului în România în 1947 (abdicarea regelui Mihai şi proclamarea Republicii Populare Române). aceasta fiind alterată. slovacilor) în etnogeneza românească. principalul argument fiind chiar caracterul latin al limbii române. în lucrarea „Istorie şi mit în conştiinţa românească” subliniind preponderenţa elementului roman. în lucrarea „Romanitatea românilorˮ. polonezilor. După ieşirea României din poziţia de subordonare în raport cu U.S.. Astfel.R. Această tutelă s-a manifestat chiar şi în planul scrierii istoriei.S.g. 4 . O perspectivă similară regăsim la Adolf Armbruster. sârbilor. exagerează rolul elementului slav (slavii = strămoşii ruşilor.S. subliniindu-i importanţa civilizatoare. bulgarilor.