You are on page 1of 7

 

INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

Unitatea de învățare 1.
PSIHOTERAPIA - FIŞĂ DE IDENTITATE

1. DEFINIREA PSIHOTERAPIEI ÎN CONTEXTUL INTERVENŢIILOR CLINICE

Definirea psihoterapiei este o sarcină foarte complexă şi dificilă. Ea are implicaţii atât teoretice
şi practice cât şi juridice. Dacă primele aspecte sunt evidente, cele juridice vor face, cu siguranţă şi la
noi, subiectul dezbaterii specialiştilor dacă şi în România, la fel ca în multe ţări din Europa, psihoterapia
va fi decontată prin sistemul de asigurări de sănătate. Referindu-se la acest aspect Watkins (1965)
nota: "Legiuitorii şi curtea de justiţie au ajuns la concluzia că este aproape imposibil să defineşti
"psihoterapia", astfel ca ea să includă, cu acordul general al psihoterapeuţilor, ceea ce este psihoterapie
şi să excludă ceea ce nu este psihoterapie" (Clarkson & Pokorny, 1994, p.3).
Definiţiile date psihoterapiei se situează între două extreme: de la definiţii foarte înguste –
conform cărora doar psihanaliza este singura psihoterapie "adevărată", până la definiţii foarte largi, care
includ în domeniul terapiei orice formă de influenţă personală ce vizează un individ sau un grup, cu
scopul rezolvării unor probleme sau îmbogăţirii experienţelor de viaţă (Walrond-Skinner, 1992, p. 280).
Dacă primul tip de definiţie este prea exclusiv, al doilea tip riscă să includă activităţile
psihoterapeutice şi ale altor profesionişti, în afara psihoterapeuţilor recunoscuţi ca atare, precum preoţi,
profesori, surori medicale etc. dar şi comportamentele de influenţă ale vânzătorilor, vecinilor etc. ...!
Chiar dacă, în practică, termenul de psihoterapie se referă doar la activitatea profesioniştilor
specializaţi în acest domeniu, tot mai rămân câteva aspecte problematice. Astfel, dacă termenul de
psihoterapie este restrâns doar la utilizarea terapeutică a intervenţiilor verbale, atunci efectele
terapeutice ale artei, muzicii, dansului, jocului etc. sunt excluse din domeniul psihoterapiei. Este
ilustrativă, în acest sens, definiţia dată de Brown & Pedder (1979) conform căreia psihoterapia este
"esenţialmente o conversaţie care implică ascultarea şi discutarea cu cei ce au tulburări cu scopul de a-i
ajuta să-şi înţeleagă şi să-şi rezolve situaţiile lor problematice" (cf. Walrond-Skinner, 1992 p. 280). În
plus, această definiţie face ca beneficiarii psihoterapiei să fie doar cei diagnosticaţi ca având probleme
psihologice recunoscute ca atare, excluzând, astfel, din domeniul psihoterapiei tehnicile de auto-
actualizare şi dezvoltare utilizate cu oameni "normali".
Există şi alte întrebări pe care le ridică definirea psihoterapiei. Problemele asupra cărora este
centrată psihoterapia sunt de natură biologică, socială sau existenţială? Unitatea de tratament ar trebui
restrânsă la individ sau ar trebui să includă, în mod firesc, cupluri, grupuri, familii sau alte sisteme de
relaţii? Există una sau mai multe teorii ale schimbării?
Toate aceste întrebări, ca şi multe altele (a se vedea P. Gerin, A. Dazord, 1992), îşi au, în
ultimă instanţă, originea în caracterul particular al cunoaşterii ştiinţifice pe care se bazează toate
psihoterapiile moderne şi care "nu corespunde foarte exact standardelor ştiinţei contemporane în
domeniile biomedical, psihologic sau social. Cunoştinţele noastre de psihoterapie sunt în mare măsură
fundamentate pe teorii clinice, elaborate în baza practicii a numeroşi indivizi remarcabili" spune
D. Orlinsky (1992, p. 7). Dar, continuă el, metodele de culegere a datelor ca şi cele de verificare a
validităţii lor nu respectă întrutotul standardele utilizate în alte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. Marile
sisteme psihoterapeutice moderne s-au dezvoltat la începutul secolului XX, deci cu 80-100 ani în urmă,
înainte ca principiile cercetării psihologice şi sociale moderne să fi fost dezvoltate. Adepţii diverselor
şcoli psihoterapeutice şi-au dezvoltat de multe ori teoriile mai degrabă în respectul pentru cadrul teoretic
propus de iniţiatorul şcolii, decât promovând consecvent principiile cunoaşterii ştiinţifice unanim
acceptate. De aceea asistăm astăzi la o continuă diversificare a modalităţilor terapeutice care, deşi
fundamentate pe teorii aparent conflictuale, îşi afirmă fiecare eficienţa.
Lipsa unei baze teoretice unitare, unanim acceptate creşte dificultatea definirii psihoterapiei şi
domeniului său de aplicare şi face mai problematică punerea prestigiului de care se bucură astăzi ştiinţa

115
ION DAFINNOIU

în rânduul publicului larg, în slujbba practicii psihoterapeut


p tice. Având în
î vedere acceste considderente şi
conştienţi de limitele definiţiilor în acest domeniu, considerrăm, împreunnă cu Strotzkka că:

DEFINIȚȚIE
"Psihoterapia este unn proces inteeracţional connştient şi plaanificat ce-şi propune să influenţeze tulburările
t
de compportament şi stările de suferinţă
s caree, printr-un consens
c (întrre pacienţi, terapeut şi grupul
g de
referinţă)), sunt consiiderate ca neecesitând unn tratament, prin
p metode psihologice (prin comunnicare, cel
mai adessea verbală, dar şi neverrbală), în sennsul unui scopp bine definitt, pe cât possibil elaborat în comun
(minimallizarea simpttomelor şi/saau schimbareea structurală a personaalităţii), cu ajuutorul unor tehnici
t ce
pot fi învvăţate în bazza unei teoriii a comportamentului norrmal şi patoloogic. În geneeral aceasta implică o
relaţie emmoţională soolidă" (Strotzkka, 1978, cf.H
Huber,1994, p. 57).

IMPORTANT T
Spre deoosebire de metodele
m farm
macologice şi ş sociale, pssihoterapia presupune
p uttilizarea sisteematică a
relaţiei dintre
d terapeut şi pacientt sau grup de d pacienţi cu
c scopul dee a produce schimbări înn cogniţii,
emoţii şiş comportam mente. Cele mai multe definiţii impplică ideea că c psihoteraapia este traatamentul
conflictelor psihologicce, indiferentt prin ce fel de
d simptome se exteriorizează acesteaa.

A
Având în veddere multituddinea de şcooli, metode şi tehnici de inntervenţie, lippsa unei teorii unitare
asupra personalităţiii precum şi problemele multiple cuu care se confruntă c cercetarea ştiinţifică în
domeniuul psihoterapiei, putem fi puşi,
p relativ uşor,
u în situaţţia de a ne înntreba dacă o metodă oarrecare de
intervenţţie este sau nu
n psihoterapie. Pentru a ne descurca într-o astfeel de situaţie putem utilizaa criteriile
operaţionnale menţionnate de Hubeer (1994).

IMPORTANT T
Astfel, o metodă de intervenţie pooate fi considderată psihoteerapie dacă îndeplineşte
î următoarele condiţii:
1) Săă se bazeze pe p o teorie şttiinţifică asuppra personalittăţii şi tulburăărilor sale;
2) Săă se întemeieeze pe o teoriie ştiinţifică asupra
a modificării tulburărrilor şi pe o teehnologie veerificată;
3) Săă prezinte evaaluări empiricce ale efectelor sale, pozitive şi negattive;
4) Săă ofere o intervenţie în tulbburările de comportamennt sau în stăriile de suferinnţă ce necesittă ajutor;
5) Săă fie practicattă de persoanne calificate şiş competentte (Huber, 19994, p. 57).

Cu greu aceste condiţiii sunt îndepplinite de muulte din şcoolile şi practicile psihoterapeutice
C
existentee. Deşi nu corespund
c decât parţial exigenţelor ştiinţifice şi profesionalee actuale, elle se pot
dovedi deosebit
d de utile
u dacă sunnt integrate într-un
î plan ded tratament pe baza uneei metode terapeutice
care şi-aa demonstrat calităţile.
Luând în connsideraţie coomplexitatea problemelorr psihice aboordate, mareaa diversitate de şcoli,
teorii şi metode
m de inntervenţie prrecum şi speecificul relaţieei terapeut-paacient, nu puutem ocoli înntrebarea:
"Psihoterapia este ştiinţă aplicatăă, tehnologie sau artă?
Pentru a răsspunde la acceastă întrebare trebuie să s observăm m mai întâi căă atributul prrincipal al
cunoaşteerii ştiinţifice îl constituiee caracterul verificabil al ipotezelor care o funddamentează, utilizând
metode ştiinţifice
ş currente şi să diistingem apooi, împreună cu Westmeyyer, între cunnoaşterea facctuală ale
cărei acctivităţi princcipale sunt descrierea
d ş înregistrarrea, cunoaşterea nomologică - cenntrată pe
şi
explicaţiee, justificare şi predicţie şi cunoaşterrea tehnologică, centratăă pe acţiune şi având caa activităţi

116
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

principale fabricarea,, controlul şi predicţia tehnologică (Weestmeyer, 19976, cf. Huber, 1994, p. 599). Luând
în consideraţie acesste distincţii precum şi definiţia lui Bunge1 daată tehnologiei, Huber ajunge a la
concluziaa că psihoterapia, ca prooces planificaat ce vizeazăă realizarea unui scop, cconsiderat vaalabil prin
consens, cu ajutorul unor tehnici rezultate dinntr-o teorie (vvezi definiţia lui Strotzka, amintită mai înainte),
întruneştte toate conddiţiile unei tehhnologii.

IMPORTANT T
Dacă accceptăm psihhoterapia ca tehnologie, deci d ca un ansamblu
a de reguli de accţiune, putem m distinge
două plaanuri: a) plannul regulilor tehnologice
t ( reglemenntează acţiunnile necesaree funcţie de situaţie
(ce s şi
scop) şi al meta-reguulilor (adică reguli
r ce perm mit descoperrirea de reguuli, principii euristice utile în situaţii
complexe, slab definite) şi b) plannul practicii psihoterapeut
p tice efective în cadrul cărreia aceste reeguli sunt
folosite de
d terapeut.

Este evidentt că regulile tehnologice


t ş practica pssihoterapeuticcă nu pot fi ffalse sau adeevărate ci
şi
doar eficciente sau ineficiente. Teeoriile care fuundamenteazză diversele metode de inntervenţie terapeutică
îşi propuun de cele mai
m multe orii să argumennteze eficiennţa regulilor de d acţiune ppropuse şi săă justifice
aplicareaa lor funcţie de
d scopurile vizate.
v
Revenind la întrebarea inniţială - "Psihoterapia - ştiinţă aplicată, tehnologie ssau artă?", s-ar
s părea
că, acceeptând psihotterapia ca teehnologie, nuu mai rămâne loc pentru componentaa artistică. De D aceea,
trebuie să
s subliniem că în cazul intervenţiilor psihologice nu n este suficcient să cunooaştem regulile pentru
a ne atinnge scopul prropus. "În pssihoterapie - spune
s Huberr - ca şi în arrte, este vorbba de un "savvoir-faire"
care deppăşeşte reguulile. Acest "ssavoir-faire" implică filossofia terapeutului, o muncă de auto-cclarificare
din parteea acestuia, pe
p de o partee, şi capacitaatea de a reaaliza un demeers creativ orri de câte ori ne aflăm
în faţa unui
u pacient anume, pe de d altă partee. Cred că acest aspect l-a avut în vvedere şi M. Erickson
când a scris
s următoaarele cuvinte:

CITAT
C
"Fiecare persoană esste un individd unic. De acceea psihoteerapia ar trebbui să fie form
mulată pentruu a putea
întâlni unnicitatea nevvoilor individuuale, mai deegrabă decâtt să croiascăă persoana ppentru a se potrivi cu
patul proocustian al unnei teorii ipotetice a compportamentului uman" (Cf. Zeig & Gilligan, 1990, XIX
X).

ÎNTREBA ARE
Care sunnt condițiile pe
p care trebuuie sa le îndeeplinească o metodă de intervenţie ppentru a fi considerată
psihoteraapie?

                                                            
1 "Un ansaamblu de cunoşştinţe este o tehhnologie dacă şi ş numai dacă:
- este com
mpatibilă cu cunoştinţele ştiinţiffice şi poate fi experimentată
e cu
c ajutorul metoodei ştiinţifice şii
- poate fi folosită pentruu a controla, a transforma sau a crea obieccte sau processe naturale sauu sociale, pentrru a atinge
scopuri praactice considerrate ca fiind valaabile" (Bunge, 1976,
1 cf. Huberr, 1994, p. 6).

117
ION DAFINOIU

2. PSIHOTERAPIE – CONSILIERE

Din literatura de specialitate românească reţinem definiţia psihoterapiei dată de G. Ionescu.


Acesta, abordând o "perspectivă descriptiv-comprehensivă", defineşte psihoterapia "ca formă de
tratament psihologic structurată în tehnici şi metode, aplicată în mod deliberat, în grup sau
individualizat, de către un terapeut specializat:
▪ omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral şi o mai bună sănătate, pe care îl
ajută spre o mai bună integrare;
▪ celui cu dificultăţi de relaţionare;
▪ celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare;
▪ sau celui alienat, căruia îi dezvoltă capacitatea de orientare în viaţă şi de resocializare" (G.Ionescu,
1990, p. 24).
Această definiţie ne oferă prilejul să abordăm relaţia dintre psihoterapie şi consiliere.
Abordarea psihologică a primelor două categorii de persoane din definiţia dată de G. Ionescu
psihoterapiei intră, după opinia multor autori, în domeniul consilierii. De altfel, The British Association for
Counselling, fondată în 1977, defineşte consilierea astfel:

DEFINIȚIE
"Consilierea este utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale pentru a facilita auto-
cunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul
general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi plină de
resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării,
pe formularea şi rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză,
dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe
îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi" (B.A.C., 1989, cf. Clarkson & Pokorny, 1994, p. 8).

Consilierea poate fi considerată ca fiind centrată pe schimbarea evolutivă, în timp ce


psihoterapia, pe schimbarea revolutivă, care presupune modificări structurale mai profunde.
Se afirmă că psihoterapeuţii lucrează cu clienţi ce au tulburări mult mai serioase, tulburări
clinice ce pot fi etichetate cu un diagnostic psihiatric. De obicei, terapeutul îşi propune să identifice
unele conflicte psihologice şi structuri comportamentale şi să lucreze asupra lor într-o manieră
sistematică, cu o frecvenţă de cel puţin o şedinţă pe săptămână (Clarkson & Pokorny, 1994). În timp ce
psihoterapia adoptă, de cele mai multe ori, un model medical, consilierea adoptă un model educativ al
dezvoltării fiinţei umane, în care crearea condiţiilor respectului, empatiei şi autenticităţii va favoriza
valorificarea deplină a resurselor de care dispune cel ce solicită ajutor.
Diferenţa dintre psihoterapie şi consiliere este una a perspectivei istorice (Loughley, 1985).
Consilierea este centrată pe ceea ce aparţine prezentului, acum şi aici, în timp ce psihoterapia priveşte
prezentul ca expresie a unei istorii ce se repetă într-un context mereu schimbat. De aceea consilierea
se orientează asupra proceselor de dezvoltare şi facilitare iar psihoterapia pune accentul pe intervenţie,
tratament şi reconstrucţie. În timp ce consilierul adoptă o atitudine suportivă şi facilitativă,
psihoterapeutul interpretează, confruntă, restructurează. De aceea, în formarea consilierilor este mai
important antrenamentul în sarcini centrate pe scop, educative, iar formarea capacităţilor de diagnostic
al tulburărilor psihice, în programul de formare al psihoterapeuţilor. Deşi diferenţa pare minimă,
consilierii, de cele mai multe ori, asistă oamenii în găsirea soluţiei la o anumită problemă, sau în
controlul unei situaţii de criză, iar psihoterapeuţii îşi propun modificări mai profunde, dezvoltarea unor
noi modalităţi de rezolvare a problemelor care pot fi ulterior generalizate la noi situaţii.
Fără a nega afirmaţiile prezente, considerăm că, în faţa persoanei care solicită ajutor, tehnicile
şi modelele de intervenţie utilizate se înscriu pe un continuum în care, practic, este greu să diferenţiezi

118
 
INTRODDUCERE ÎN PSIHHOTERAPIE

între psihoterapie şi consiliere. De D altfel, foarrte multe dinn manualele destinate praacticienilor din aceste
domenii utilizează înttr-o manieră generică eticcheta de "connsiliere şi psiihoterapie".
Î sprijinul accestei atitudinni putem invooca, pe scurtt, câteva arguumente:
În
- în dom meniul maniffestărilor psihhice şi comportamentalee nu există un standardd unanim accceptat al
normalităţii, iar atunci când se operează
o cu dihotomia noormal/patologgic, graniţa ddintre acestea este un
fir foarrte sinuos caare traverseaază, de multe ori, teritorrii disputate de ambele instanţe: ori, în zona
acestoor "teritorii" disputate, difeerenţa dintre psihoterapie
p şi consiliere devine supeerfluă;
- în foaarte multe cazuric consillierii şi psihhoterapeuţii utilizează teehnici şi moodele ale scchimbării,
asemăănătoare (noondirectivismuul lui C. Roggers, considerat principiu fundamental al consiliierii, este
utilizatt, în grade differite, şi de psihoterapeuţ
p ţi);
- apariţiaa psihoterapiiilor scurte, ceentrate în mood deosebit pe p prezent, faace inoperannt criteriul perrspectivei
istoricee propus de Lougley
L penttru a diferenţţia între consiliere şi psihooterapie.

ÎNTREBA ARE
Care sunnt principalelee caracteristiici ale consilierii?

3 INTERVENŢŢIA ÎN STARE DE
3. D CRIZĂ

S autori (Huber,
Sunt ( 19944) care, avânnd în vederee gravitatea problemelor,
p urgenţa lor şi durata
intervenţţiei, deosebeesc în cadrrul intervenţţiilor psihoclinice, alăturri de consiliere şi psihhoterapie,
intervenţţia în stare de
d criză, pe care
c o situeaază între celee două pe unn continuum ce are dreptt extreme
prevenţiaa şi psihoteraapia (în sens restrâns).

DEFINITTIE
Criza pooate fi definităă ca situaţia în care "o persoană
p se confruntă înn atingerea uunui scop impportant al
vieţii salee cu un obstacol care, peentru momennt, este insurm
rmontabil prinn utilizarea m
metodelor obiişnuite de
rezolvaree a problem melor. Acest fapt conducee la o perioadă de dezoorganizare ppe durata căăreia sunt
încercatee mai multe soluţii"
s (Caplaan, 1961, cf. K.Hawton & al., 1991, p.. 407).

A
APLICAȚIE
Daţi exemple de situaații care pot provoca
p o criiză.

De aceea inntervenţia în stare de criză este mult mai ancoraată în contexxt şi vizeazăă aspecte
relativ prrofunde ale personalităţii
p . Prin definiţie, acest tip de intervenţiie este urgennt, intens şi de
d scurtă
durată şi-şi propune nu numai alinarea suferinţelor ci şi prevenirea
p coonsecinţelor negative psiihologice,
medicalee şi sociale.

IMPORTANT T
Caracterristicile esenţţiale şi princippiile intervennţiilor de crizăă pot fi rezum
mate după Reeiter (cf. Hubber, 1994,
p. 56) asstfel:

119
ION DAFINNOIU

▪ interrvenţia imediată trebuie să s evite periccolul acţiuniloor şi deciziilor ireversibile cât şi dezvooltarea de
atitudini şi compoortamente neeadecvate;
▪ activvitatea terapeeutului are caa scop să reppereze conflicctul şi să-l coonfrunte pe ppacient cu aceesta;
▪ susţinerea pacientului, datorittă unei relaţii solide şi rappid stabilite cu
c terapeutul, îi permite săă suporte
aceaastă confrunttare şi să nu întrerupă tratamentul;
▪ puncctul central al tratamenttului este înn mod esennţial problem ma actuală, ceea ce nu exclude
obliggatoriu întoarrceri în trecutt;
▪ praggmatismul şi eclectismul metodelor sunt s preferabbile, deoarecce exigenţelee situaţiei facc adesea
neceesară o acţiune flexibilă şi pragmatică;
▪ se vaa recurge, înn caz de neceesitate, la foloosirea mediccamentelor, laa ajutorul persoanelor appropiate şi
asisttenţilor sociali.

ÎNTREBĂ ĂRI
Care estte definiţia crrizei?
Care sunnt principalelee caracteristiici ale interveenţiei în staree de criză?

TEST DE AUTOEVAL
A UARE
1. Psihotterapia:
a) este
e orice forrmă de influeenţă personaală exercitată asupra unui individ sau a unui grup
b) este
e o cură de d conversaţie
c) presupune utilizarea sisteematică a relaţiei dintre teerapeut şi paacient sau gruup de pacienţi cu
s
scopul de a produce
p schiimbări în coggniţii, emoţii şi
ş comportam mente
d) se s adreseazăă doar persooanelor care au a probleme psihologice recunoscutee ca atare,
e) îșiî propune să s realizeze o schimbare psihologica revolutivă
2. O inteervenţie psihoologică este psihoterapie
p dacă:
a) este
e practicaată de un psihholog
b) se s bazează pe p o teorie şttiinţifică asuppra personalităţii şi tulburăărilor sale
c) se s întemeiazză pe o teoriee ştiinţifică assupra modificcării tulburărilor şi pe o tehnologie verificată
d) este
e acceptaată de cel cărruia i se adreesează
e) prezintă evalluări empiricee ale efecteloor sale, pozitive şi negativve
f) este
e înregistrrată ca psihooterapie la Coolegiul Psihologilor
g) produce efecctele aşteptatte
h) oferă
o o intervvenţie în tulburările de coomportament sau în stărilee de suferinţăă ce necesităă ajutor
i) este
e practicaată de persoaane calificatee şi competennte
3. Consilierea este utilizarea prricepută şi principială
p a relaţiei interrpersonale ppentru a facilita auto-
cunoaaşterea, acceeptarea emoţională şi maaturizarea, deezvoltarea opptimă a resurrselor personnale.
a) adevărat
a
b) fals
f
4. Pe un continuum, intervenția înn stare de criză se află înttre consilieree şi psihoteraapie?
a) adevărat
a
b) fals
f
5. Interveenția în staree de criză își propune:
a) să s evite periccolul acţiuniloor şi deciziiloor ireversibile
b) să s explorezee trecutul penntru a identificca sursele prroblemelor prrezente
c) să s evite dezvvoltarea de atitudini
a şi commportamentee neadecvatee de către paacient

120
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

d) să repereze conflictul şi să-l confrunte pe pacient cu acesta


e) să utilizeze orice metodă de intervenţie psihologică eficientă indiferent de baza ei teoretică.

121