You are on page 1of 11

1. Pacea din Westfalia (1648) și urmările acesteia.

Pacea din Westfalia reprezintă un tratat încheiat în anul 1648. Tratatul de pace este alcătuit din două
documente, Tratatul din Münster – încheiat între Sfântul Impreiu Roman și Franța – respectiv Tratatul din
Osnabrück – încheiat între Sfântul Imperiu Roman și Suedia. Cea mai importantă urmare a acestui tratat
este marcată de încheierea prin intermediul său a Războiului de Treizeci de Ani, care a durat din 1618
până în 1648. Alte urmări ale acestui tratat sunt:

• Suedia obține teritoriile Settin, Wismar, Bremen și Werden;


• Danemarca nu obține teritoriile pretinse;
• Austria cedează Franșei Sundgau;
• Nu s-a reușit o hegemonie catolică în imperiu;
• Franța devine cea mai puternică și influentă țară din vestul Europei;
• Mari părți din Sfântul Imperiu Roman sunt pustiite de război;
• S-au pierdut multe vieți în urma Războiului de 30 de ani;
• Statele germane nu aveau ieșire la mare, fiind excluse din comerțul maritim;

2. Congresul de la Viena (1814-1815) și importanța lui istorică.

Congresul de la Viena reprezintă o conferință a statelor europene, care a avut loc la sfârșitul războaielor
napoleoniene cu scopul de a reinstaura în Europa ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii
Revoluției Franceze (1789/1799 – 1814/1815). Scopul acestui eveniment a fost restabilirea vechiilor
regimuri absolutiste și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa. Congresul favoriza autoritatea
nobilimea conservatoare și clericală. La acest congres au participat delegații din aproape toate statele
Europene, deciziile fiind însă luate de marile puteri. Din punct de vedere istoric, Congresul de la Viena se
remarcă prin faptul că a pus capăt războaielor Napoleoniene și a stabilit noile granițe din europa.
Revenirea lui Napoleon în funcția de conducător al Franței în 1815 a dus la o mai rapidă încheiere a
Congresului și la formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria, Prusia).

3. Crearea Sfintei Alianțe și politica acestia. Congresele de la Troppau și Laybach (1820-1821).

Sfânta Alianță a fost semnată în 1815 la Paris, reprezentând o coaliție a Imperiului Rus, a Imperiului
Austriac și a Prusiei, închieată la inițiativa țarului Alexandru I. Această alianță a fost practic încheiată între
un țar ortodox, un împărat catolic și un rege lutheran, în lumina unei viziuni de politică europeană care
prezenta puternice elemente ortodocse. Ulterior, s-au aliat acestei coaliții aproape toate națiunile
europene, cu excepția Regatului Unit, Imperiului Otoman și a Sfântului Scaun. Obicetivul central al Sfintei
Alianțe în constituia reprimarea tuturor focarelor revoluționare, prin organizarea de intervenții militare
oriunde acțiunile revoluționare ar fi periclitat sistemul în plan european, cât și pe întreg mapamondul. Pe
de altă parte, putem afirma că apariția Quadruplei Alianțe a atenuat mistica covârșitoare a Sfintei Alianțe,
în sensul că, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia s-au reunit sub același stindard politic-multicultural
pentru a stăvili eventualele tendințe revanșarde ale Franței.
4. Originile și esența ,,Problemei Orientale”.
Problema orientală reprezintă o problemă politico-diplomatică apărută în sud-estul Europei,
caracterizată prin incerările de rezolvare a problemelor generate de decăderea Imperiului
Otoman. Problema Orientală a început să se contureze începând cu pierderea Bătăliei de la Viena
de către turci în anul 1683. Prin încheierea Tratatului de la Karlowitz, Imperiul Otoman a fost
obligat la cedarea unei serii de posesiuni europene, printre care și Ungaria. Expansiunea otomană
spre vestul Europei a încetat, turcii devenint o putere dominantă în sud-estul Europei. Ulterior,
Problema Orientală a început să devină o problemă cu adevărat importantă, în timpul războaielor
ruso-turce din secolul XVIII. În urma războiului ruso-turc început în 1768 care s-a terminat cu
înfrângerea turcilor în anul 1774 (anul de declanșare al Problemei Orientale), s-a încheiat Tratatul
de la Kuciuk-Kainargi, prin care se permitea țarului să devină protectorul ortodocșilor aflați sub
suzeranitatea sultanului și prin care Imperiul Rus și-a asigurat statutul de putere navală la Marea
Neagră. În urma celui de al doilea război ruso-turc izbucnit în 1787, Ecaterina II a Rusiei semnând
o alianță pentru împărțirea Imperiului Otoman cu Iosif II al Imperiului Roman. Astfel, au fost
alarmate Regatul Unit, Austria și Prusia. La începutul secolului XIX, marile puteri europene au
adoptat poziții foarte clare în ceea ce privește Imperiul Otoman. Rușii erau cei mai interesați de
Problema Orientală, ei dorind să dețină controlul pe Marea Neagră și accesul la Marea
Mediterană. Aceștia erau interesați și de apărarea intereselor ortodocșilor din Imperiul Otoman.
Austria pe de altă parte se opunea intereselor rușilor în Imperiul Otoman, pe motiv că
amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a rușilor. Austria se temea și
de faptul că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la cererea mai multor state naționale, ceea
ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul etniilor din imperiu. Și Regatul Unit dorea
limitarea puterii Imperiului Rus, aceasta fiind vitală pentru asigurarea securității posesiunilor
coloniale din India. Totodată, rușii reprezentau o amenințare și pentru dominația Londrei în estul
mediteranei.

5. Evoluțiile politco-militare din timpul războiului ruso-turc (1828) și prevederile Păcii de la


Adrianopol (1829).
După moartea Țarului Alexandru I, a urcat pe tron Țarul Nicolae I. Acesta a jucat un rol mai activ
în politica externă, decizând să nu mai tolereze noi negocieri și să intervină în Grecia, care își
proclamase independența în 1821. La scurtă vreme după aceea, Regatul Unit s-a văzut nevoit să
intervină în conflict pentru a apăra interesele grecilor. Franța s-a declarat de partea grecilor, însă
Austria care se temea de expansiunea politică și teritorială a Rusiei, s-a alăturat de partea
otomanilor. Sultanul Mahmud II s-a declarat scandalizat de intervenția puterilor europene și a
proclamat Rusia ca inamic al islamului. Acesta a închis Dardanelele pentru ruși și a denunțat
Convenția de la Ackerman. În 1828, Imperiul Țarist a declarat război Imperiului Otoman. Austria a
încercat să formeze o alianță anti-rusă, însă nu a reușit. Rușii au câștigat rapid un important
avantaj asupra otomanilor, însă au devenit rapid conștienți de faptul că nu pot continua războiul
prin care urmăreau distrugerea Imperiului Otoman, deoarece Austria amenința să se implice în
luptă de partea turcilor. Regatul Unit începea să aibă o atitudine tot mai ostilă continuării
conflictului. În acest moment, Carol X al Franței a propus o împărțire a Imperiului Otoman între
Austria, Rusia și alte părți interesate, însă această schemă a fost prezentată prea târziu pentru a
mai produce vreun rezultat. Astfel, Rusia nici nu a reușit să obțină Imperiul Otoman, dar nici să
înfrângă inamicul în mod hotărâtor. În 1829 s-a semnat Pacea de la Adrianopol între ruși și turci.
Prin încheierea acestei păci, rușii obțineau o serie de avantaje: noi teritorii cu ieșire la Marea
Neagră, dreptul liber al vaselor comerciale ruse de a tranzita prin Dardanele, noi privilegii
comerciale. Aceștia au transformat Imperiul Otoman treptat într-o semi-colonie. Războiul de
Independență al Greciei s-a încheiat la scurtă vreme după aceasta, elenilor fiindu-le recunoscută
independența prin semnarea tratatului de la Constantinopol din 1832.

6. Problema Orientală între anii 1840-1847.


În anul 1839 moare sultanul Mahmud II, lăsându-l la tron pe fiul său Abdul-Medjid. Starea
Imperiului Otoman era critică în momentul urcării pe tron a noului sultan. Armata otomană fusese
înfrântă de cea egipteană. Întreaga flotă otomană a fost luată în stăpânire de forțele lui
Muhammad Ali. Regatul Unit și Rusia au intervenit în acest moment pentru a împiedica colapsul
Imperiului Otoman, Franța continuând să îl sprijine pe Muhammad Ali. Marile Puteri au ajuns în
1840 la un compromis: Muhammad Ali a depus jurământul de supunere, iar sultanul i-a
recunoscut acestuia controlul ereditar asupra Egiptului.
Singura problemă nerezolvată în această perioadă a fost Chestiunea Strâmtorilor. În 1941 Rusia a
fost de acord cu abrogarea tratatului de la Hünkâr İskelesi și a acceptat prevederile Convenției de
la Londra cu privire la Strâmtori. Marile Puteri au căzut de acord cu privire la reinstaurarea vechii
legi otomane, care prevedea închiderea strâmtorilor pentru toate navele de luptă în caz de război,
cu excepția celor ale sultanului și ale aliaților săi. După semnarea Convenției Strâmtorilor,
împăratul Nicolae I a renunțat la ideea subordonării sultanului și a reluat lupta pentru împărțirea
teritoriilor otomane din Europa. După încheierea rebeliunii egiptene începute în 1831, slăbitul
Imperiu Otoman nu a mai fost dependent în totalitate de Rusia. Imperiul Otoman nu era un stat
pe de-a întregul independent, fiind nevoit să se bazeze pe intervențiile Marilor Puteri pentru
supraviețuire. Otomanii au încercat să revitalizeze Imperiul prin reforme interne, dar declinul nu
a putut fi oprit. După ce Marile Puteri au găsit un compromis pentru încetarea revoluției lui
Muhammad Ali, Chestiunea Orientală a trecut pe planul al doilea al politicii timp de un deceniu,
până la izbucnirea Revoluțiilor de la 1848.

7. Lucrările și deciziile Congresului de la Paris (1856).

În urma pierderii Războiului Crimeii (desfășurat între Imperiul Otoman susținut de Marile Puteri și Imperiul
Țarist), care este pierdut de Imperiul Țarist, se desfășoară în anul 1856 Congresul de Pace de la Paris. În
urma încheierii tratatului, s-a pus capăt Războiului Crimeii și s-au hotărât următoarele aspecte:

• Respectarea integrității Imperiului Otoman;


• Transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare;
• Liberă circulație pe Dunăre, sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării;
• Basarabia rămâne în continuare sub stăpânirea Imperiului Țarist;
• Cahul, Bolograd, Ismail sunt retrocedate Moldovei.
• Moldova și Valahia rămân sub suzeranitate otomană, având garanția Marilor Puteri;
• Se înființau și se organizau Adunările Ad-Hoc în Principatele Române;
• Demilitarizarea Insulelor Åland din Marea Baltică;
• Rusia pierde controlul asupra gurilor Dunării;
• Rusia este obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din
Imperiul Otoman;

8. Unirea Principatelor Române in 1859 – etape și urmări.


Procesul unirii, bazat pe puternica apropriere culturală și economică dintre cele două țări, a
început în 1848, odată cu înfăptuirea uniunii vamale dintre cele două principate, din timpul
domniilor lui Mihai Sturdza și Gheorghe Bibescu. De asemenea, deznodământul Războiului Crimeii
a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări,
rezultat în urma Adunărilor Ad-hoc în 1957, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere
între Marile Puteri, prin care se accepta o unire mult mai formală între cele două țări, cu guverne
diferite și cu unele instituții comune. Unirea de la 1859 este reprezentată de unirea statelor
Moldova și Țara Românească sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.
Unirea este legată de alegerea ca domnitor al ambelor principate a lui Alexandru Ioan Cuza în
ianuarie 1859. În 1862, cu ajutorul unioniștilor celor două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat
Parlamentul și Guvernul celor două țări, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere
în 1866, unirea a fost consolidată de aducerea la tron a principelui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, constituția adoptată în 1866 denumind noul stat România.

9. Consecințele războiului ruso-turc din 1877-1878 și prevederile tratatului ruso-turc de la San


Stefano (februarie 1878).

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula
Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeii,
recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din
Balcani de sub dominația otomană.
Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de
facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape
cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele
de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României)
și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de
asemenea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în
timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.
Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor
rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe
Dunăre. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial sub suzeranitate otomană, și-a
declarat independența.[31] Regele Prusiei Frederic al II-lea remarcase cu sarcasm, cu un secol în urmă,
că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi „un război între chiori și orbi”.
La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată
foarte mare: avea la dispoziție 300.000 de soldați. Otomanii aveau aproximativ 200.000 de oameni în
Peninsula Balcanică, dintre care 100.000 se aflau în garnizoane fortificate, restul de 100.000 fiind
disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra
Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre.[33] Ei aveau și armament superior, inclusiv
puști noi de fabricație britanică și americană și artilerie germană.
Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile rușilor. A presupus că
rușii nu vor voi să mărșăluiască de-a lungul Dunării și să o traverseze departe de deltă, și că vor prefera
calea scurtă pe lângă coasta Mării Negre, ignorând faptul că acea zonă avea cele mai întărite și mai
bine aprovizionate fortărețe turcești. Mai în amonte, exista o singură fortăreață bine apărată pe
Dunăre, Vidin, care era apărată doar pentru că oamenii conduși de Osman Pașa se întorceau din
războiul din Serbia.
Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe pasivitatea turcilor. Inițial, rușii
au trimis un efectiv redus de trupe; Dunărea a fost traversată în iunie de o forță de aproximativ
185.000, puțin mai mică decât forțele turcești combinate din Balcani (aproximativ 200.000). După ce
a întâmpinat dificultăți (la Plevna și Stara Zagora), comandamentul militar rusesc a realizat că nu are
resursele necesare și a trecut pe o poziție defensivă. Rușii nu au avut suficiente forțe să asedieze
permanent Plevna până la sfârșitul lui august, întreaga campanie fiind întârziată cu două luni.
Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, da
continuat să avanseze spre Constantinopol.
Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri armata acestui imperiu
să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus
otomanilor tratatul de la San Stefano la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoștea
independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. Conform acestui tratat,
Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte extins, cuprinzând Macedonia,
mare parte din Dobrogea (până la sud de Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.
Alarmate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat modificarea acestui tratat
la Congresul de la Berlin. Principala modificare a fost aceea că Bulgaria avea să fie împărțită în două
provincii autonome, conform unor acorduri ale Marilor Puteri care doreau evitarea creării unui stat
mare slav: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un guvernator separat;
Macedonia, inițial parte a Bulgariei Mari la tratatul de la San Stefano, a revenit sub administrație
otomană directă. Muntenegrul a primit orașele Podgorica, Bar, Nikšić și Plav. Rusia a
anexat Dobrogea de Nord, pe care a oferit-o României în schimbul Sudului Basarabiei. Principele Carol
a fost convins de Bismarck să accepte acest schimb.
La 3 martie 1878 a fost semnat Tratatul de la San Stefano după încheierea războiului ruso-turc din
1877-1878. Tratatul a confirmat o serie de schimbări politice în Balcani, prin recunoașterea
independenței mai multor state, inclusiv a României. Marile puteri nu au fost satisfăcute de acest
tratat, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, cerând și obținând o revizuire
prin Tratatul de la Berlin, la Congresul de la Berlin din 1878.
Serbia și Grecia se temeau că înființarea Bulgariei Mari ar putea destabiliza regiunea; un număr
semnificativ de sârbi și, în special, greci se aflau între granițele noului stat bulgar.
România, care a avut o contribuție semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost
extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 încalcă tratatele
antebelice româno-rusești care garantau integritatea teritorială a României.

10. Desfășurarea și rezultatele lucrărilor Congresului de la Berlin (iulie 1878).

Congresul de la Berlin a fost o întâlnire a principalelor puteri europene ale vremii și reprezentanți ai
Imperiului Otoman. Congresul s-a desfășurat în urma războiului ruso-turc de la 1877-1878 și a avut ca scop
principal reorganizarea țărilor balcanice. Congresul a fost organizat la inițiativa lui Otto von Bismarck,
cancelarul Germaniei. Acesta a avut loc deoarece puterile occidentale erau nemulțumite că prin
prevederile Tratatului de la San Stefano , Rusia căpătase o influență prea mare în Europa de Est. Prin
tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era, de fapt, un avanpost al intereselor
rusești de a interveni în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman. Puterile participante la acest
congres au fost: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia.
România a fost invitată și ea, însă reprezentanții ei au avut doar dreptul să facă o declarație în timpul
lucrărilor. În urma acestui congres, au fost păstrate prevederile Tratatului de la San Stefano cu privire la
România. Totuși, la Berlin au fost făcute și presiuni asupra reprezentanților români, Ion Brătianu și Mihail
Kogălniceanu, ajungând să se condiționeze recunoașterea independenței României de acordarea
cetățeniei române tuturor evreilor din țară. Aceste presiuni au fost făcute în special de cancelarul
Bismarck. Reprezentanții români nu au cedat presiunilor, argumentând că marea masă a evreilor recent
sosiți în țară nu erau integrabili în societatea românească și că naturalizarea se va face în mod individual.
Congresul de la Berlin consacră recunoașterea internațională a independenței de stat, pe care România
și-o proclamase cu un an mai înainte. Prin înlăturarea suzeranității otomane, cât și a tutelei Marilor Puteri,
România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane.

11. Războiul de Independență al României (1877-1878).

Războiul a izbucnit ca urmare a necesității Principatelor Române de a se elibera de sub dominația


turcească și a beneficiat de un context internațional favorabil. În 1875 a izbucnit răscoala în Bosnia și
Herțegovina, iar în 1876 cea din Bulgaria. Mai mult, în 1877 Rusia a declanșat un nou război împotriva
Turciei. În aceste condiții, la 9 mai 1877, România și-a proclamat Independentă.

La 4/16 aprilie 1877, România a semnat convenția cu Rusia prin care permitea armatei ruse să treacă pe
teritoriul ei și să ocupe linia Dunării până la gura Oltului. În temeiul aceleiași convenții, armata română s-
a angajat să fie concentrată în Oltenia de sud. În iunie, trupele ruse au trecut Dunărea și au început
operațiile pe teritoriul Imperiului Otoman, dar s-au lovit de rezistența lui Osman Pasa, la Plevna, fiind
nevoite să oprească înaintarea.

În iunie 1877, armata română intră în toiul operațiunilor militare de peste Dunăre, cu Diviziile 2 și 4
infanterie și cu o divizie de rezervă. Efectivul românesc se ridica la 38.000 de oameni și 108 tunuri. Armata
rusă și română va porni un atac în 30 august/11 septembrie care va duce la cucerirea redutei Grivița 1 de
către români. La 9/21 noiembrie, românii au cucerit și cetatea Rahova. Plevna a reușit să reziste până la
28 noiembrie/10 decembrie, fiind încercuită de trupele ruso-române. Osman Pasa a încercat să străpungă
încercuirea și să se retragă, dar manevra sa a eșuat, astfel încât el și armata sa s-au predat.

După căderea Plevnei, evenimentele militare s-au precipitat. Trupele române au trecut la asedierea
Vidinului, iar cele ruse au pornit în grabă către Constantinopol. Au cucerit Plovdiv (Filippo) și Edirne
(Adrianopol) și au ajuns în apropierea capitalei la 18/20 ianuarie 1878. În aceste condiții, Turcia a fost
nevoită să ceară un armistițiu, astfel că la 19 februarie/3 martie 1878, s-a semnat tratatul de la San Stefan.

În tratatul de pace, printre altele, era recunoscută și independența României. Prevederile acestui tratat,
favorabile României, au fost întărite de către puterile apusene la congresul de la Berlin din vara anului
1878. România a fost recunoscută ca stat independent și i s-a restabilit autoritatea asupra Dobrogei (vezi
şi articolul Unirea Dobrogei cu România). Portului Constanța i-a fost asigurat accesul direct la Marea
Neagră, în schimb Rusia câștiga gurile Dunării și relua în stăpânire județele din sudul Basarabiei, care
fuseseră retrocedate României prin tratatul de pace de la Paris din 1856.
12. Pactul Antikomintern și contituirea axei Berlin-Roma-Tokyo.

Pactul AntiComintern a fost un pact anticomunist încheiat la data de 25 noiembrie 1936 între Germania
Nazistă și Japonia Imperialistă, împotriva Internaționalei a III-a Comuniste.

Pactul AntiComintern prevedea consultări reciproce între cele două state semnatare în cazul vreunei
agresiuni a URSS împotriva vreuneia dintre ele, precum și luarea de măsuri pentru securitatea intereselor
comune. De asemenea, niciunul dintre cele două state nu putea încheia tratate politice cu URSS și,
totodată, Germania era obligată de către Japonia să recunoască independența statului Manciuko.

La 6 noiembrie 1937, Italia Fascistă a aderat la acest pact, creându-se astfel ceea ce a devenit cunoscut,
mai târziu, sub numele de Axa (Axa Berlin-Roma-Tokyo).

În 1941, după invadarea URSS de către Germania prin Operațiunea Barbarossa, pactul a fost revizuit. De
asemenea, pe 25 noiembrie, a fost celebrată reînnoirea lui pentru o perioadă de încă cinci ani.

13. Conferința de Pace de la Paris (1946-1947).

La 24 iulie 1946, începe Conferinţa de pace convocată la Paris de puterile învingătoare în cel de-al
doilea război mondial, pentru pregătirea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi
Ungaria (se va încheia la 15 octombrie acelaşi an).

Dupa încheierea sa la 15 octombrie 1946, Conferinta a fost urmată de semnarea Tratatelor de Pace
de la Paris din 10 februarie 1947 (tratate dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război
Mondial). De partea Aliaților erau: Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia,
Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia, iar de partea celor înfrânți erau Italia, România, Ungaria, Bulgaria
și Finlanda.

Tratatele au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei și Finlandei să își reasume responsabilitățile
ca state suverane în relațiile internaționale. Au fost incluse o serie de clauze care defineau
despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzînd sfîrșitul imperiului
colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-
Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Uniunii Sovietice. Această cerere a
sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rîndul aliaților, mai ales datorită simpatiei de care se
bucura Finlanda, după războiul pe care l-a avut cu Uniunea Sovietică din 1939 – 1940.

România își primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena
(1940), dar pierdea Bucovina de Nord și Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice.

Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria
(actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

14. Particularitățile Războiului Rece.


15. Crizele politico-militare din perioada Războiului Rece.
16. Organizațiile politico-militare, economice și de securitate din perioada Războiului Rece.

Pactul Nord-Atlantic
- Alianță politico-militară înființată în 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington
la 4 aprilie 1949. Actualmente alianța cuprinde 29 de state din America de Nord și Europa. Statele
fondatoare ale alianței sunt: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA . La 18 februarie 1952 au aderat la tratat Grecia și
Turcia , iar la 6 mai 1955 RFG a devenit membră NATO.
- Scopurile NATO:
• Asigurarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politice și militare în
conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei ONU
• Promovarea relațiilor de pace și prietenia în zona Nord-Atlantică
• Prevenirea războaielor.
- Sarcinile fundamentale ale NATO: securitate, consultarea, descurajarea conflictelor, apărarea,
managementul situațiilor de criză, parteneriatul.

Pactul de la Varșovia

Pe 14 mai 1955 a fost semnat Pactul de la Varșovia de către țările din sfera de influență sovietică, ca
răspuns la amenințarea pe care acestea o percepeau din partea NATO. Semnatarii Pactului au participat
la invadarea Ungariei (1956) și la invadarea Cehoslovaciei (1968). Odată cu semnele prăbușirii Uniunii
Sovietice, țările semnatare au fost din ce în ce mai puțin interesate de menținerea acestui pact. În anul
1991 acesta a fost desființat complet.

La nivel mondial au mai fost semnate Pactul de la Rio (alianță între SUA și țările lation-americane) și SEATO
(între statele din sud-estul Asiei).

17. Evoluțiile politice în lagărul socialis (1945-1991).

În perioada anilor 50 comuniștii ajung să dețină puterea în opt state din Europa de Est (Albania, Germania
de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia și Iugoslavia) și în Asia în fruntea Chinei Populare
și a Republicii Democrate Coreene.

În anul 1955 se semnează Pactul de la Varșovia, un tratat de alianță politico-militară între țările din sfera
de influență sovietică.

Ulterior izbucnesc o serie de opoziții față de regim: Ungaria (1956), Cheoslovacia (1968), unde intervin
țările semnatare ale Pactului de la Varșovia.

Conducătorul României, Nicolae Ceaușescu critică invadarea Cehoslovaciei din 1968, catalogând-o ca fiind
o încălcare a legilor internaționale, un pericol pentru siguranța în Europa și pentru soarta socialismului în
lume. Pe această cale România atrage simpatia occidentului, care se va manifesta prin vizite ale unor
președinți (precum Charles de Gaulle, Richard Nixon) și prin investiții în industria românească (Pepsi-Cola
la Constanța, Electroputere la Craiova, etc.).

Ajuns la conducerea URSS în 1985 Mihail Gorbaciov va declanșa ample reforme în URSS, care includeau
democratizarea (reformele Perestroika și Glasnost). Acestea vor duce la colapsul URSS. URSS va fi
desființată definitiv în anul 1991.
18. România în perioada postbelică.

În 6 martie 1945 se constituie guvernul Petru Groza, instrument de comunizare a țării. Ascensiunea
comuniștilor la putere a fost rapidă și s-a datorat prezenței Armatei Roșii pe teritoriul României și
aranjamentelor între puterile occidentale și URSS. În noiembrie 1946 comuniștii preiau controlul și asupra
parlamentului. În decembrie 1947 regele Mihai I al României este forțat să abdice și să plece din țară,
monarhia fiind astfel abolită și instituindu-se republica. La 11 iunie 1948 se adoptă legea pentru
industrializarea întreprinderilor industriale, miniere și bancare. Au fost elaborate după modelul sovietic
planurile cincinale, primul pentru perioada 1951-1955. (plan cincinal = instrument principal de realizare a
conducerii planificate, a economiei și a societății). Între anii 1949 și 1962 are loc colectivizarea, adică
forțarea țăranilor să renunțe la proprietatea privată în favoarea proprietății de tip colectiv. Acest proces
are loc prin violență, peste 80 de mii de țărani fiind arestați, dintre care peste 30 de mii dintre ei au fost
judecați în procese publice. În anul 1948 se înființează Direcția Generală de Securitate a Poporului,
coordonată de agenți sovietici. Aceasta va fi organul principal de represiune împotriva opozanților
regimului.

Până în 1953 comunismul românesc a avut un pronunțat caracter Stalinist. Moartea lui Stalin (1953) și
aducerea noului lider Hrusciov, determina o schimbare și în România, având loc o distanțare relativă față
de Moscova. Începutul anilor 60 a marcat accentuarea distanței față de Moscova, prin respingerea
planului Valev.

În a doua etapă a regimului său (1971-1980) Nicolae Ceaușescu încearcă implementarea unui regim
comunist de tip neostalinist, bazat pe cultul personalității și decide plata datoriei externe prin reducerea
consumului intern. Aceste acțiuni duc la scăderea nivelului de trai și implicit la revoluția din 1989.

19. Prăbușirea regimurilor comuniste și destrămarea Uniunii Sovietice.

Începând cu anii 1970 în unele state, iar în altele abia din 1989 s-a manisfestat falimentul comunist.
Falimentul comunist a constat în incapacitatea sistemului comunist de a satisface nevoile de bază ale
populației și în renunțarea la reprimarea mișcărilor de contestare a sistemului. La compromiterea
sistemului comunist au contribuit și succesele economice ale lumii occidentale, cât și forța de atracție a
libertăților cetățenești și a democrației din Europa de vest și SUA. Prăbușirea sistemului comunist s-a
manifestat prin mișcările de dizidență, prin care s-au afirmat militanți pentru drepturile omului ca Adam
Michnik, Gronislav Geremek (Polonia), Vaclav Havel (Cehoslovacia). Începutul prăbușirii comunismului a
fost marcat de:

• Agresiunea URSS asupra Afghanistanului, unde mujahedinii, sprijiniți de SUA nu au putu fi învinși;
• Revolta muncitorilor polonezi și crearea sindicatului liber Solidaritatea, condus de Lech Walesa;

În cele ce urmează, încercările întreprinse de Mihail Gorbaciov în URSS prin reformele Perestroika și
Glasnost au dus la accelerarea descompunerii regimurilor comuniste:

• În Polonia și Ungaria începe în 1989 un proces de negociere între forțele de opoziție și putere,
pentru democrație și liberalism;
• În Republica Democrată Germană și Cehoslovacia are loc înlăturarea liderilor comuniști în anul
1989, în urma unor manifestații de stradă;
• În luna decembrie 1989 în România a avut loc înlăturarea regimului comunist, aceasta fiind
singura țară unde sistemul a fost înlăturat prin vriolență;
Căderea regimurilor comuniste a prefigurat destrămarea URSS, devenintă deja o ficțiune politcă. URSS s-
a destrămat în decembrie 1991, președintele Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov demisionanând, iar
funcția sa fiind desființată. În ziua următoare a fost recunoscută independența a 12 republici ale Uniunii
Sovietice și creare Comunității statelor Independente. Acest lucru a marcat și sfârșitul Războiului Rece.

20. Relațiile României cu statele vecine (Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria).

Republica Moldova

România a fost prima țară care a recunoscut independența Republicii Moldova, iar în viziunea autorităților
de la București acesta a fost primul pas spre unirea cu Republica Moldova. În timpul războiului de pe
Nistru, România a sprijinit forțele moldovenești prin furnizarea de armament. Pe parcursul anilor 90
România a donat cărți pentru bibliotecile din Republica Moldova și manuale pentru școli. De asemenea
România a început să ofere burse de studiu pentru ca studenții din Republica Moldova să studieze în limba
română în liceele și universitățile din România. Relațiile dintre cele două țări au fost tensionate în anul
2009, când președintele Vladimir Voronin a acuzat România că s-ar fi aflat în spatele protestelor de la
Chișinău. Până în anul 2012 peste 20 de mii de moldoveni au obținut cetățenie Română. România susține
integrarea Moldovei în UE.

Ucraina

Ucraina a moștenit de la Uniunea Sovietică relațiile cu România. Neînțelegerile cu Ucraina se leagă de


Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Problema Brațului Chilia a fost rezolvată definitiv în 1997, când cele două
țări au semnat un tratat prin care România a renunțat la teritoriile anexate de URSS, cu excepția Insulei
Maican. Problema apelor din jurul Insulei Șerpilor a fost prezentată Curții Internaționale de la Haga în
2009, iar Ucraina a obținut doar 20% din revendicări. În contextul conflictului din Ucraina, președintele
României Traian Băsescu, a declarat că ,,România susține ridicarea oricărei rezerve pentru a permit
Ucrainei să semneze Acordul cu UE”. Românii sunt a treia minoritate din Ucraina.

Ungaria

În 1996 România și Ungaria au semnat și ratificat un tratat care a rezolvat unele dintre cele mai vechi litigii
și a pus bazele unor relații de cooperare benefice ambelor țări. După începerea crizei imigranților, Ungaria
a construit un gard la granița cu Serbia, declarând că este pregătită să facă același lucru și în România.

Serbia

Pe parcursul conflictului din Iugoslavia, România a pus la dispoziție spațiul său aerian forțelor NATO.

Bulgaria

În prezent relațiile dintre cele două țări se desfășoară pe baza ,,Tratatului de prietenie, colaborare și bună
vecinătate”, semnat la Sofia pe 27 februarie 1992.
În 2004 s-au aniversat 125 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre România și Bulgaria, România
fiind recunoscută ca subiect de drept internațional și ca stat în urma Tratatului de la Berlin din 1878.

Există intre 8000 și 30.000 de bulgari care locuiesc în România și cca. 11.000 români care locuiesc în
Bulgaria. Ambele țări sunt membre cu drepturi depline ale NATO și ale Uniunii Europene.

21. Aderarea României la structurile euro-atlantice.

Aderarea la NATO

România a solicitat formal aderarea la NATO în 1993. Un an mai târziu, România a fost primul stat care a
răspuns la invitația lansată de NATO de a participa la Parteneriatul pentru Pace, program destinat
cooperării euro-atlantice în materie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri în
NATO.

În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de Acțiune în vederea admiterii de noi membri (MAP). În cadrul
acestui mecanism România și-a elaborat propriul plan pentru aderare (PNA), care stabilește obiective,
măsuri și termene de realizare în vedere orientării, susținerii și evaluării eforturilor făcute pentru aderarea
la Alianță.

La summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002), pe baza evaluării progreselor înregistrate de
statele candidate, șefii de stat și de guverne ai țărilor membre NATO au decis invitarea României, alături
alte șase țări (Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia) să înceapă convorbirile de aderare la
Alianța Nord-Atlantică.

Ambasadorii statelor membre NATO au semnat protocoalele de aderare la NATO pentru România și
celelalte șase state invitate să adere în cadrul unei ceremonii desfășurate pe 26 martie 2003 la Bruxelles.
După semnarea protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost
implicate treptat în activitățile Alianței, prin participarea ca observatori la lucrările majorității structurilot
aliate.

La 29 martie 2004 România a aderat la NATO.

Aderarea la Uniunea Europeană

În anii 90 România a făcut pași sper integrarea europeană, semnând Acordul European, ce instituie o
asociere între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și statele lor membre, pe de altă parte
(1993). Instituțiile Uniunii Europene încep negocierile cu șase țări candidate, printre care și România
(1999). În 2002 Comisia adoptă o ,,foaie de parcurs” pentru România și Bulgaria. În decembrie 2004
România primește confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare. În 2005 președintele
României, Traian Băsescu, semnează tratatul de aderare. Începând cu 1 ianuarie 2007, România este
membră a Uniunii Europene.