You are on page 1of 13

https://kupdf.

com/download/misterele-placutelor-de-
plumb_5b0391e8e2b6f5094021e601_pdf#

Misterele Placutelor de Plumb

Misterele Placutelor de Plumb


June 3, 2016 | Author: evdochia | Category: N/A
18p

Short Description
Istorie si arheologie...

Description
Misterele placutelor de plumb. Numele lui Burebista Un articol cuprinzator despre inca un mister
nedeslusit al tarii numita acum Romania. Suntem o tara ce ascunde, inca, multe mistere. Insa..
Unde e spiritul dacilor ? Unde e mandria de a fi roman ? Peste 30 de plãci acoperite cu imagini şi
înscrisuri într-o limbã necunoscutã stau neinventariate în subsolul Institutului de Arheologie
Vasile Pârvan din Bucureşti, de mai bine de un secol, sub pretextul cã sunt nişte falsuri
neinteresante. Ele conţin o scriere într-o limbã necunoscutã şi reprezentãri iconografice cu
luptãtori înarmaţi cu suliţi şi lãnci, regi şi zei, temple, palate, cetãţi, monograme şi însemne
heraldice, eternizate în plumb, cu rãbdare si migalã, cu un simţ artistic aproape desãvârşit,
misterios şi incitant. O lume înviatã parcã dupã un cataclism dar, paradoxal, puternicã şi realã. În
legãturã cu acest fascinant subiect, am realizat un interviu, în exclusivitate pentru “Observatorul
de Toronto”, cu doamna profesoarã Aurora Petan, cercetãtor principal la Institutul de Lingvisticã
“Iorgu Iordan - Al. Rosetti”, din Capitalã, specialist în filologie clasicã. R: Stimatã doamnã Petan,
ce se stie despre aceste plãcute? A.P: Se stie de la primarii din Sinaia, din anii ’20-’30, cã, în
preajma anului 1875, când s-a turnat fundatia Castelului Peles, s-a descoperit un mare tezaur,
din piese de aur – plãci scrise în relief. Aceste plãci au fost copiate în plumb, din ordinul Regelui
Carol I, la Fabrica de cuie din Sinaia. Pânã în prezent, nu au fost descoperite dovezi certe în acest
sens. Existã însã o traditie oralã, destul de serioasã. Multã lume stie despre acest lucru, însã nu a
scris nimeni pe tema asta. Plãcile de plumb au fost depozitate la Mãnãstirea Sinaia si, imediat
dupã înfiintarea Muzeului National de Antichitãti, la sfârsitul secolului al XIX-lea, au fost aduse la
Bucuresti, pe vremea lui Grigore Tocilescu.

În legãturã cu plãcile de aur, existã douã ipoteze: una, cã ar fi fost topite de Regele Carol I si
folosite în vremea Rãzboiului de Independentã si, a doua, cã cel putin o parte din ele ar fi
supravietuit. Nu stim ce s-a întâmplat cu ele: fie au ajuns, dupã unele speculatii, în Tezaurul de la
Moscova, fie au fost valorificate, într-un fel sau altul. R: Dumnevoastrã, ce informatii detineti
despre plãcutele originale, din aur? A.P: Informatiile pe care le detin eu sunt foarte ciudate. Ele
provin de la o persoanã din Republica Moldova, care m-a contactat imediat dupã conferinta mea
din 3 iunie 2004, de la Academia Românã. Mã vãzuse pe TVR International si spunea cã vine cu o
delegatie din partea Academiei Ruse. Mi-a arãtat, într-adevãr, o delegatie, semnatã, parafatã,
prin care era împuternicit sã se ocupe de culegerea de informatii despre aceste obiecte.
Persoana respectivã sustinea cã astfel de plãci existã pe teritoriul Rusiei, cã sunt foarte
asemãnãtoare cu cele de la Sinaia, si, cã, din informatiile pe care le detine, cel putin 40 de piese
din aur ar mai exista în Banca Nationalã a României. R: Concret, ce v-a spus acest misterios
personaj despre plãcutele din aur? A.P: Ipoteza domniei sale era urmãtoarea: plãcile din aur nu
ar fi fost descoperite când s-a sãpat fundatia Castelului Peles. Ele s-ar fi aflat în posesia Mãnãstirii
Sinaia care, ca multe alte asezãminte crestine, a fost ridicatã pe o capiste, pe locul unui altar
pãgân. Deci, aceste plãci s-ar fi pãstrat, de-a lungul secolelor, în grija initialã a preotilor
precrestini si, apoi, ar fi fost transmise. Personajul de care vã spuneam, al cãrui nume nu vi-l pot
face cunoscut, mai spune cã fiecare mare trib geto-dacic avea o astfel de arhivã de texte, care se
reînnoia periodic. Textele erau scrise de Marele Preot si aveau caracter sacru, magic, erau
închinate zeilor si, ca atare, erau foarte, foarte bine pãstrate. În preajma rãzboaielor cu Traian,
câteva ramuri ale neamului daco-get s-au desprins si au luat-o spre Rãsãrit, împreunã cu arhivele
lor. El sustinea cã aceste arhive ar fi ajuns pe teritoriul actual al Rusiei, odatã cu aceastã migratie
dacicã. Conform informatiilor lui, la noi în tarã, ar mai exista vreo trei depozite: unul la
Mãnãstirea Tismana, un altul undeva în Muntii Bucegi si unul chiar lângã Sarmizegetuza.
Deocamdatã, doar cel de la Sinaia ar fi fost scos la luminã. Tot el sustine cã au existat la Sinaia
240 de piese si cã mai multe copii se aflã în diferite institutii. Foarte plauzibil, pentru cã stim, tot
de la oameni din Sinaia, cã unele copii în plumb au ajuns la prof. Nicolãescu Plopsor, altele la
Dimitrie Pippidi, iar altele la Institutul de Studii Politice, de pe vremea comunistilor. Deci, piesele
de aur, fie s-au salvat si au ajuns în Tezaurul de la Moscova, vreo 40 ar exista încã în Banca
Nationalã, fie au fost topite. Nu avem informatii sigure despre nici una dintre variante. R: Dar,
pânã acum, s-a ocupat cineva de ele ? Le-a studiat vreun cercetãtor? A.P: Este un mare mister de
ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese. Existã informatii absolut
sigure cã si Pârvan le cunostea. Asta sustine Alexandru Vulpe, actualul director al Muzeului de
Arheologie “Vasile Pârvan”, al cãrui tatã, Radu Vulpe, a fost elevul lui Pârvan. 2

Primul director al Muzeului, Grigore Tocilescu stia despre ele, la fel ca multi altii. Toatã lumea stia
de existenta lor, însã nimeni nu a vrut sã se ocupe de ele. Nu vãd nici o explicatie de ce. Poate
doar dacã ei stiau cã a existat un tezaur din piese de aur care a fost distrus si scoaterea la luminã
a copiilor ar fi dus la un scandal. Asta ar fi o explicatie. Cred cã a fost dositã povestea pieselor de
plumb, pentru a nu se afla povestea celor de aur, care au dispãrut. Pentru cã erau acolo tone de
aur. Dacã au fost cel putin 200 de piese, imaginati-vã. R: Credeti cã istoricii au evitat, cu bunã
stiintã, sã le cerceteze? A.P: Probabil. Istoricii si arheologii consacrati nu s-ar fi bucurat sã
renunte la tot ce scriseserã pânã atunci, acceptând atât de multe informatii noi care ar fi dus,
întradevãr, la rescrierea istoriei noastre vechi, si nu numai a noastrã, pentru cã sunt lucruri care
privesc istoria întregii Europe. Faptul cã un Pârvan, un Tocilescu sau un Radu Vulpe au spus cã
sunt falsuri, a constituit o etichetã definitivã. Nimeni nu a încercat sã vadã dacã nu cumva este
altfel. R: Ce ne mai puteti spune, în legãturã cu aceste plãci de plumb? A.P: Istoria acestor
plãcute este foarte zbuciumatã. Pânã de curând, nu se stia cã existã o legãturã între Sinaia si
aceste piese. Inginerul Dan Romano, care a investigat 20 de ani aceastã poveste, publicându-si
rezultatele cercetãrii în volumul “Cronicã apocrifã pe plãci de plumb ?”, nu stia nimic despre
Sinaia. El cunostea doar cele douã piese care existã în depozitul muzeului de la mãnãstire. Eu am
dat peste o carte a lui Iordache Moldoveanu – “Dacii vorbesc” –, care cunostea cele douã piese
de la Sinaia. Domnul Moldoveanu a vorbit cu un inginer din Sinaia, pe nume Ionescu, care astãzi
nu mai trãieste. Acesta a fost foarte pasionat de istoria acestor plãcute. El i-a spus cã ar fi existat
zeci de piese si cã provin de la Regele Carol I. 3

În acelasi timp, istoricul Augustin Deac a tinut o comunicare în 2003, la Congresul International
de Dacologie, despre plãcile de aur de la Sinaia. Însã nu a avut ecou. Stiu doar cã detine fotografii
inedite dupã plãci, pe care noi nu le cunoastem, le-am vãzut numai proiectate. Din pãcate, Deac
a murit si nu am ajuns la documente si la arhiva pe care o detinea. Vorbind cu cei de la Institutul
de Arheologie, am aflat cã ei stiu, cu sigurantã, cã toate aceste plãci provin de la Mãnãstirea
Sinaia. În anii ’40, când Romalo le-a fotografiat, mai erau o sutã si ceva,iar în anii ’70, au dispãrut
toate. Romalo a cãutat si în inventare, dar ele nu au fost niciodatã inventariate. Nu existã absolut
nici o informatie cã ele ar fi existat vreodatã. În 2002, 2003, au reapãrut 35 de piese, nu se stie
de unde. Ce s-a întâmplat cu restul, nu stim. Cele 35 de piese, aflate astãzi în Muzeul Institutului
de Arheologie nu sunt nici acum inventariate. R: Am aflat cã, totusi, aceste piese din plumb au
fost analizate. A.P: Da. Am extras mostre din cele 35 de piese, le-am dus la Institutul de Fizicã
Nuclearã si rezultatele sunt, fãrã nici un dubiu: plumb de secolul al XIX-lea. S-au fãcut comparatii
cu medalii de plumb din vremea lui Cuza si compozitia este identicã. Este sigur plumb modern,
care confirmã teoria copiilor. În anul 2002 a fost trimisã la Oxford una dintre piese, împreunã cu
o scoabã de plumb din zidul de la Sarmizegetuza, oferitã de profesorul Ion Glodariu, care este
datatã, sigur, secolul I d.Hr. Analizele au arãtat cã piesa contine cam aceleasi impuritãti ca si
scoaba de plumb dacicã si cã autenticitatea acestei piese depinde de siguranta contextului în
care a fost gãsitã scoaba. Dacã scoaba este autenticã, este posibil ca si piesa sã fie autenticã.
Pornind de la aceste rezultate, considerând cã plumbul este dacic, s-a ridicat urmãtoarea
întrebare: cum e posibil sã arate atât de bine niste piese de plumb peste care au trecut 2.000 de
ani, într-un sol cu umiditate ridicatã, ca al tãrii noastre? Domnul Romalo a presupus cã s-au fãcut
matrite din folie de aur, în care s-au imprimat scrisul si imaginile cu poansonul, apoi s-a turnat
plumb, iar când piesele au fost descoperite, s-a extras folia de aur si abia atunci plumbul ar fi
intrat în contact cu aerul Cei de la Monetãrie spun însã cã aceastã ipotezã este neplauzibilã,
pentru cã multe piese au dimensiuni mari si, o folie de aur, ca sã poatã fi imprimatã, trebuie sã
fie foarte subtire. Astfel de matrite nu ar mai fi suportat o greutate atât de mare de plumb.
Analizele repetate de trei ori la Institutul de Fizicã Nuclearã pe piesa analizatã la Oxford au
demonstrat cã existã, într-adevãr, impuritãti, dar numai la suprafata pieselor: cupru, argint si alte
metale, în cantitãti foarte mici, care pot proveni fie din contaminarea cu matritele, fie din
contaminarea cu obiectele împreunã cu care au fost depozitate. Însã, în interiorul pieselor este
plumb pur. Este, deci, posibil, ca cei de la Oxford sã fi mãsurat numai exteriorul piesei, nu si
interiorul. Nu existã nici un dubiu cã plumbul din interior este 98% pur, cu adaos de staniu. Asta
este formula tipicã pentru plumbul de tipografie. R: Care este opinia Dumneavoastrã, în legãturã
cu autenticitatea acestor plãci? 4

A.P: Dupã opinia mea, plãcile sunt autentice, în ceea ce priveste continutul lor, însã, în ceea ce
priveste suportul este vorba, în mod sigur despre niste copii din secolul al XIX-lea. Cu sigurantã,
Regele Carol a vrut, când si-a dat seama de importanta istoricã a acestor piese, sã lase spre
cercetare, chiar dacã cele de aur nu au fost distruse, chiar dacã ele existã, copii dupã ele. Pentru
cã ar fi fost dificil sã se fi dat la studiat tone de aur. Mi se pare logic sã fi fãcut niste dubluri dupã
aceste piese. R: Dacã sunt falsuri, cine ar fi putut sã le facã? A.P: Se presupune cã Hasdeu. Unii
spun cã el ar mai fi fãcut niste falsuri, e vorba despre niste documente medievale. Nu de aici
pleacã însã ipoteza falsului. Alexandru Vulpe sustine cã un nepot de-al lui Hasdeu ar fi lãsat o
scrisoare în care ar fi spus ceva în legãturã cu aceste piese. Nu se stie nimic despre scrisoare,
dacã existã sau nu. Între timp, Alexandru Vulpe a renuntat la ideea scrisorii, nu si la ideea falsului
atribuit lui Hasdeu. De ce? Pentru cã, aceste plãci, pe lângã foarte multe ilustratii, contin o limbã.
Ori, la vremea respectivã, în afarã de Hasdeu, nimeni nu avea cunostinte atât de temeinice încât
sã inventeze o limbã atribuitã dacilor. Hasdeu a fost un personaj absolut genial. Este sigur cã cel
care a creat plãcile, dacã admitem cã a existat un falsificator, trebuie sã fi fost chiar mai genial
decât Hasdeu. Se stie cã doar Hasdeu detinea la vremea aceea cunostintele necesare creãrii unei
limbi si a unei arhive atribuite dacilor, mai ales cã el era foarte pasionat de substrat. El este cel
care, scotând în evidentã exagerãrile scolii latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut studia, pe
vremea respectivã, din substratul dacic. Însã, Hasdeu atribuie dacilor un alfabet folosit de secui,
descoperit într-un document de secol XIII. Hasdeu presupunea cã dacã secuii aveau un alfabet în
secolul al XIII-lea, trebuie sã-l fi gãsit acolo, în Ardeal, si cã el trebuie sã fie continuarea
alfabetului dacilor. R: Si nu este asa? A.P: Alfabetul secuilor nu are nici o legãturã cu alfabetele de
pe plãci. Acestea sunt, predominant, grecesti. Alfabetul secuiesc este foarte straniu. Dacã
Hasdeu ar fi fãcut plãcile astea, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins cã acel alfabet al
secuilor este dacic. Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Hasdeu presupunea cã Deceneu,
care, conform lui Iordanes, ar fi stat o vreme în Egipt, ar fi adus de acolo o scriere. Deci, a avut o
ipotezã anterioarã alfabetului secuiesc. Asta ar fi prima neconcordantã. A doua ar fi legatã de
limbã. Si este mult mai gravã. Limba din plãci nu seamãnã cu substratul limbii române. Nu existã
cuvinte din substratul limbii române, nu existã fenomene atribuite substratului limbii române.
Ori, Hasdeu, care studiase substratul (este primul nostru lingvist care studiase substratul) n-ar fi
ratat ocazia sã introducã niste elemente, clar de substrat, în aceste plãci. R: Atunci, în ce limbã au
fost scrise plãcile? A.P: Dupã mine, limba din plãci nu este o limbã indo-europeanã. Acesta este
lucrul senzational pe care îl pot spune. Este o limbã care nu are desinente, care nu face distinctie
de gen, de persoanã, de numãr, de caz. Nu stim când avem plural, când avem singular, când
avem feminin. Aproape toate cuvintele se terminã în “o”, nu în 5

“a “, asa cum le stim noi din izvoarele grecesti si latinesti (de exemplu Boerobiseto, Vezino), chiar
si femininele se terminã în “o”: Napoco, Genuclo. Existã elemente care se regãsesc si în limba
românã, dar care, paradoxal, în românã nu sunt atribuite substratului, ci limbii latine. Este limba
dacã, fãrã îndoialã, însã, fie este o limbã preindo-europeanã, deci mult mai veche – ceva de
genul limbii basce care a supravietuit asimilãrii indo-europene, fie, a doua variantã (la care m-am
gândit, dar la care nu tin foarte mult) este o limbã sacrã, folositã numai de preoti, în vreme ce
poporul folosea o limbã comunã, diferitã. Plãcutele ar putea fi, deci, scrise într-o limbã sacrã,
care sã se fi conservat în casta preotilor. R: De unde ar putea sã provinã aceste plãci scrise, si ce
povestesc ele? A.P: În mod sigur, plãcutele provin din mai multe zone si din mai multe epoci. Ele
au fost strânse laolaltã, într-un anumit moment. Însã, existã o unitate de stil si de redactare, ceea
ce înseamnã cã exista o traditie puternicã. Plãcile consemneazã, cu sigurantã, evenimente
importante de la curtea regilor daci, precum aliante, rãzboaie câstigate, diferite evenimente.
Lipsesc multe piese din aceastã arhivã. Noi avem foarte putine. Se vede usor cã existã o unitate
de stil pentru plãcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui Decebal, pentru cele
din Dobrogea si asa mai departe. Mai mult, tipurile de scriere se grupeazã pe epoci si pe zone.
Lucru foarte important, pentru cã e greu de crezut cã cineva în secolul al XIX-lea cunostea
scrierile grecesti locale. Mai exact, plãcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grecesc ionian, care
folosea omega si eta. Este vorba de plãcile care par sã provinã de la cetatea Genucla, spre
exemplu. În functie de informatiile de pe plãci, le-am putut grupa: asadar sunt plãci de la
Sarmizegetuza, de la cetãtile din Dobrogea, plãcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului. Cele
care par sã provinã din Dobrogea folosesc un alfabet de influentã clar ionianã, lucru firesc,
pentru cã acolo erau cetãtile grecesti milesiene. În schimb, plãcile din vremea lui Decebal
folosesc un alfabet grecesc occidental, care trebuie sã fi provenit de undeva din sudul Italiei,
acelasi care stã la baza alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Ori asa ceva nu stiu dacã se
putea cunoaste la vremea respectivã (secolul XIX n.n.) pentru cã alfabetele locale si dialectologia
greacã s-au constituit ca stiinte doar la mijlocul secolului al XX-lea. Multe sunt plãci de la Cetatea
Helis. Ele vorbesc nu numai despre Dromichete, el fiind unul dintre nenumãratii regi de la Helis.
Avem chiar o genealogie de la Helis (mai existã încã una de la Sarmizegetuza), care se încheie cu
Oroles, care trebuie sã fie acelasi cu Rholes, din Dio Cassius, si care, cum pare sã rezulte din
texte, este autorul complotului care l-a detronat pe Burebista. R: Porf. dr. Vasile Boroneant mi-a
arãtat niste semne asemãnãtoare, descopertie de dânsul pe niste mandibule de cal, la Chitila …
A.P: Am vãzut si eu semnele de pe oasele de la Chitila. Textele din plãci sunt scrise 90% în alfabet
grecesc, cu diferite variante. Este adevãrat cã existã si câteva scrieri total necunoscute în aceste
plãci. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor 6

reprezentate pe plãci. Aceastã scriere seamãnã, într-adevãr, cu scrierea de pe oasele de la Chitila.


R: Asemenea semne se aflã si în Biblia lui Wulfila … A.P: Biblia lui Wulfila se stie cã a fost scrisã în
nordul Dunãrii în sec. IV d.Hr Wulfila a trãit câtiva ani aici. El a fost cel care i-a crestinat pe goti si
primul care a tradus în goticã Biblia. Alfabetul gotic a fost inventat de el, si se spune cã are la
bazã alfabetul grecesc. Însã alfabetul gotic primitiv, publicat de Vulcanius Bonaventura, contine
cel putin un semn, care a fost folosit si de daci în aceste tãblite. Pentru cã, chiar dacã spunem cã
dacii au folosit în tãblite alfabetul grecesc, nu este totusi alfabetul grecesc pur, ci unul care
contine niste semne speciale, pentru sunete speciale, care nu existã în limba greacã. Acel semn
din alfabetul gotic, care în alfabetul dacic noteazã sunetul “ce”, nu are valoare în alfabetul gotic,
pentru cã nu existã sunetul. De aceea nu se explicã existenta lui, decât printr-o preluare de la
daci. R: Au mai fost descoperite piese asemãnãtoare undeva? A.P: În afarã de plãcile de plumb,
mai existã o serie de piese de altã provenientã, din colectii particulare, din muzee, descoperite
de arheologi în sãpãturi, care contin semne si imagini asemãnãtoare celor de pe plãci,
necunoscute în perioada lui Hasdeu. De pildã, medalionul care se aflã în posesia domnului Dan
Romalo, care provine de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se regãseste
de mai multe ori pe plãcile de plumb, probabil fãcut cu aceeasi stantã, pentru cã are aceleasi
dimensiuni. Pe revers are imprimatã emblema cap de bovideu si sarpe, care reprezintã probabil
emblema statului unitar al lui Burebista, si un text în aceeasi limbã cu aceea de pe plãcute.
Medalionul a fost analizat de cãtre Bogdan Constantinescu, doctor în fizicã, de la Institutul de
Fizicã Nuclearã, care garanteazã cã este autentic, pentru cã are o combinatie de metale care se
regãseste numai undeva din zona din sudul Urarilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa
sustine cã este imposibil ca cineva sã fi falsificat acest medalion. Mai existã câteva piese în
colectia unui anume domn Pulopol. Domnul Romalo l-a cunoscut acum vreo 10 ani si a reusit sã
le fotografieze. Ele contin imagini asemãnãtoare cu cele de pe plãcute. Mai stiu de existenta altor
trei piese, descoperite de arheologul Victor Bobi, aflate la Muzeul din Focsani. Este vorba despre
un medalion, cu portretul si numele regelui Duras, care pe revers are un templu identic cu cele
de pe plãcute, si niste monede de argint, dintre care una contine o scriere rombicã, identicã cu
scrierile lui Dromichete de pe plãci. Este chiar monograma acestui rege. O asemenea monedã a
fost inventariatã si de marele numismat Octavian Iliescu. Aceste piese se pot constitui în dovezi
ale autenticitãtii plãcilor, pentru cã sunt descoperite recent. R: Despre reprezentãrile
arhitectonice de plãci ce ne puteti spune? A.P: În ceea ce priveste reprezentãrile arhitectonice
din plãci – temple, cetãti (avem chiar un plan al cetãtii Sarmizegetuza) – se pare cã sunt
conforme cu ce stim noi despre arhitectura din antichitate. Multe structuri par sã fie structuri de
lemn, care nu s-au pãstrat pânã astãzi, însã, dacã ar fi existat un falsificator, acesta ar fi trebuit sã
7

cunoascã foarte bine arhitectura anticã. Pe de altã parte, cele câteva mii de reprezentãri, de
portrete, de trofee, de divinitãti, de armate etc., grupate pe epoci si pe zone de provenientã sunt
reprezentate foarte coerent. Arheologul Silviu Teodor de la Muzeul National a fãcut un studiu de
imagine, timp de câteva luni. A grupat toate aceste imagini si le-a introdus într-o bazã de date.
Rezultatul a fost de-a dreptul surprinzãtor: nu existã nici o inconsecventã. Dacã ar fi existat un
falsificator, acesta si-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, pentru cã nici o imagine nu se
bate “cap în cap”, pe nici una dintre plãci. R: Ca specialist, cum apreciati limba în care au fost
scrie textele de pe misterioasele plãcute? A.P: În ceea ce priveste limba din tãblite, aceasta are
toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de
multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de
imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variatie foneticã. Toate cuvintele au variante.
Existã chiar indicii de variatie dialectale. Tãblitele dacilor si cele ale getilor prezintã diferente
clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice
conditionate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã
instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite
contexte, e imposibil. E vorba de mii de cuvinte. Limba din tãblite nu are nici un atribut al unei
limbi artificiale. Dupa ce veti citi ceele ce urmeaza mai jos veti dori sa recititi ce s-a scris mai sus.
Puteti sa incepeti de pe acum. ### In urmă cu câţiva ani, un număr important de cercetători
avizaţi sau amatori, pasionaţi de istorie, ziarişti, fundaţii culturale, dar şi servicii secrete, societăţi
oculte, mafioţi internaţionali, traficanţi de antichităţi sau de falsuri realizate în laboratoare
sofisticate s-au angajat într-o adevărată bătălie, pentru a dezlega un mare mister: Tăbliţele de
plumb de la Sinaia. O posibilă arhivă regală dacică, alcătuită din plăcuţe dreptunghiulare, cu
dimensiuni cuprinse între 93/98mm şi 354/255mm, şi o piesă rotundă, multe dintre ele
prezentând urme de agăţare. Miza este enormă: pe de o parte, pentru cercetători, probarea
autenticităţii pieselor de plumb şi descifrarea înscrisurilor ar putea duce la rescrierea unor
capitole întregi din istoria noastră veche, cu consecinţe continentale nebănuite, iar pe de altă
parte, ar putea provoca o adevărată revoluţie în lingvistica indo-europeană dar şi în istoria limbii
române. Într-un alt plan, ciudatele tăbliţe sunt “vânate”, întrucât ele ar putea duce la originale,
deoarece se presupune că sunt copii după piese din aur, descoperite într-un tezaur, la Sinaia, cu
puţin timp înainte de declanşarea Războiului de Independenţă. O parte dintre ele s-ar afla pe
teritoriul Rusiei, furate sau ajunse acolo, probabil, odată cu Tezaurul României, iar o alta în
seifurile Băncii Naţionale a României. Totul a început la sfârşitul anului 2003. Atunci apărea în
România, într-un tiraj de câteva zeci de exemplare, o carte pe cât de stranie, pe atât de
tulburătoare şi incitantă: “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”. Aşa este intitulat volumul
domnului Dan Romalo, un distins inginer pensionar, care atrage atenţia, pentru prima dată, 8

asupra informaţiilor cuprinse pe nişte misterioase plăci de plumb, rătăcite prin depozitele
Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, din Bucureşti, acoperite cu înscrisuri într-o limbă
necunoscută şi cu imagini care amintesc de strămoşii noştri daci.

Momentul care a declanşat competiţia Joi, 3 iunie 2004, ora 18,00. Aurora Peţan, cercetător
principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din Capitală, susţine la Academia
Română conferinţa “O posibilă sursă de cunoaştere a limbii dacilor”, a cărei temă o constituie
tocmai această arhivă de texte inedite, ignorate cu bună ştiinţă sau considerate falsuri, de
generaţii întregi de istorici. Acesta a fost momentul care a declanşat competiţia. Pentru prima
dată, problematica plăcuţelor de plumb este translată din zona interpretărilor amatoriste în cea
a abordării profesioniste, Aurora Peţan fiind licenţiată în filologie clasică şi având 9

temeinice studii de istorie a limbii, de etimologie, de indoeuropenistică şi de romanistică. O


garanţie certă că subiectul este serios. Prevalându-se de faptul că nu exista precedent la
asemenea conferinţe susţinute la Academie, Marius Sala, preşedintele reuniunii, a interzis
discuţiile pe marginea temei. Acest refuz a sporit şi mai mult interesul pentru plăcuţe,
inducându-se multora ipoteza “atingerii” unui subiect delicat, despre care se ştie ceva, dar nu se
doreşte a se vorbi despre el. Plăcuţele, în perioada războiului Anii 1943-1944. România se afla în
plin război. Marioara Golescu, descendentă a unei vechi şi cunoscute familii de cărturari,
frecventa cercurile mondene ale epocii. Era o doamnă distinsă, pasionată de poezie, călătorii,
pictură, mitologie şi istorie. Scrisese chiar un studiu despre tablourile votive din Ţara
Românească şi participa alături de marele Iorga la congrese de istorie. Această doamnă avea să-l
roage într-o zi pe tânărul student pe atunci Dan Romalo, cu a cărui mamă -Nadejda Romalo – era
prietenă, să fotografieze nişte misterioase plăci de plumb aflate în subsolul Muzeului de
Antichităţi din Bucureşti. Mariora Golescu intenţiona să scrie o carte despre aceste ciudate şi
fascinante obiecte, picate acolo parcă din neant, la cererea lui Ion Nestor, directorul muzeului.
Istoricul fusese tentat să se ocupe chiar el de subiect, dar se temea să nu fie discreditat de
confraţii care le considerau nişte falsuri, deşi nici unul dintre ei nu le studiase cu temeinicie şi nici
nu avea habar de unde proveneau. Aşa a luat contact Dan Romalo cu inexplicabilele şi ciudatele
plăcuţe de plumb, în faţa cărora rămăsese stupefiat şi de care avea să fie obsedat toată viaţa.
Primele fotografii şi cercetările lui Romalo Se aflau acolo, aruncate în nişte coşuri de nuiele, peste
o sută de tăbliţe, acoperite cu imagini şi înscrisuri într-o limbă necunoscută. Luptători cu suliţi şi
lănci, regi şi zei, temple, palate, cetăţi, monograme şi însemne heraldice, eternizate în plumb, cu
răbdare şi migală, cu un simţ artistic aproape desăvârşit, misterios şi incitant. O lume înviată
parcă după un cataclism dar, paradoxal, puternică şi atât de reală. Tânărul Romalo, pasionat de
arheologie, fotografia totul. În faţa ochiului său se derula, secvenţă după secvenţă, cronica
poporului geto-dac, cu zeii şi regii lui, uşor de recunoscut din informaţiile istorice ale vremii.
Războiul însă a precipitat lucrurile. Lumea s-a dat peste cap. Familia Romalo a pierdut aproape
totul. Fotografiile plăcuţelor de plumb au fost însă păstrate ca un tezaur de familie. La
cutremurul din 1977, mai multe clişee s-au distrus, doamna Nadejda Romalo salvând, printr-un
miracol, doar câteva zeci dintre ele. În anii ‘80, inginerul Romalo a început să-şi sistematizeze
informaţiile despre plăcuţe şi, tot în acei ani, descoperă că misterioasele obiecte fotografiate de
el cu 40 de ani în urmă dispăruseră pur şi simplu din fostul muzeu, acum Institutul de Arheologie
“Vasile Pârvan”. În coşurile de nuiele rămăseseră doar patru bucăţi. Celelalte se volatizaseră.
Fuseseră furate ? Depozitate în alte locaţii? Sustrase pentru a fi studiate în secret ? Sau luate
pentru a fi copiate de traficanţi de antichităţi ? Mister. Nimeni nu poate elucida acest aspect, deşi
unii spun că ele ar fi rămas tot timpul în 10

institut. Romalo a căutat şi în inventare, dar piesele nu fuseseră niciodată înregistrare. Şi tot aşa
au rămas şi acum. În 2002-2003, când a început să se vorbească despre ele, 35 de piese au
reapărut, la fel de misterios cum dispăruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a
întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există, nimeni nu poate spune nimic. În 1986, toate
cercetările lui Romalo au fost finalizate şi consemnate într-un manuscris. Ineditul lucrării, dar mai
ales contextul politic al vremii nu i-a permis să-şi facă publice rezultatele. Refuzat de lingvişti, de
istorici şi de specialişti în arheologie, Romalo amână publicarea cărţii până în 2003, când apariţia
ei a declanşat uriaşul interes despre care vorbeam.

“Falsurile lui Haşdeu” La scurt timp după apariţia cărţii lui Romalo, poziţiile cercetătorilor
interesaţi de subiectul ”plăcuţele de la Sinaia” s-au polarizat: unii le consideră, categoric, falsuri.
Alţii, fără prea multe rezerve, autentice şi deosebit de valoroase. 11

Primii (Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan, cu oarecare rezerve
şi adjunctul său, Alexandru Suceveanu ş.a) sunt tranşanţi: piesele sunt falsuri din secolul al XIX-
lea. Aşa le-au considerat înaintaşii lor, aşa rămân. Suspectaţi de fals sunt, pe rând: Bogdan
Petriceicu Haşdeu ( “El a făcut falsuri, se ştie”, declară Alexandru Vulpe); Nicolae Denşuşeanu,
ajutat de nişte tipografi de la Iaşi, care tipăreau asemenea falsuri (Alexandru Suceveau: “
Tăbliţele ar putea fi copii ale demenţei lui Densuşeanu”); un cerc de persoane dubioase din
preajma Mariei Tereza, care vehiculau ideea unei Dacii Mari, integrată în Imperiul AustroUngar.
În acea perioadă au apărut o serie de falsuri, chiar de la cabinetul numismatic de la Viena. Deşi
argumentele susţinătorilor falsurilor par, parţial pertinente, trebuie spus că nimeni, până la
Romalo, nu a studiat temeinic tăbliţele de plumb. Nu s-a efectuat, până în 2003, nici o experiză
de specialitate, care să spună clar, “da, sunt falsuri”. Faptul că ele au fost moştenite ca “falsurile
lui Haşdeu” (în acest sens, s-ar fi pronunţat şi Vasile Pârvan), nu este un argument că sunt, într-
adevăr, falsuri. Argumentele susţinătorilor falsurilor - sunt realizate din plumb, deci cu costuri
foarte mici; - cel care le-a făcut cunoştea principalele izvoare ce privesc istoria Daciei, aflate la
dispoziţia oricărui om cultură din secolul al XIX-lea; - cunoştea cărţile despre Columna lui Traian,
apărute la vremea respectivă, de unde ar fi reprodus imaginile de pe tăbliţe; - avea noţiuni de
filologie; - textele de pe tăbliţe ţin seama doar de ceea ce se cunoştea până la 1900. Tot ce sa
descoperit după această dată nu mai figurează pe ele; - cetatea de la Cumidava, apare pe tăbliţe
ca la Ptolemeu- “Comidava” - falsificatorul neavând de unde să ştie că, în 1942, avea să se
descopere inscripţia de la Rasnov, în care scria “Cumidava”; - cetatea Sarmizegetusa e
reprezentată schematic. Orice castru roman sau cetate medievală ar fi corespuns la fel de bine
imaginii de pe plăcuţe; - piesele de plumb nu au fost găsite într-un context arheologic; Posibilele
motive ale realizării falsurilor - existenţa unui curent în epocă de scoatere în evidenţă a culturii
dacice. Densuşeanu scrie “Dacia Preistorică”, în care afirmă că noi nu suntem urmaşii Romei, ci
că romanii ar fi urmaşii dacilor; - acreditarea ideei existenţei unei Dacii Mari, prin care Imperiul
Austro- Ungar urmărea să integreze teritoriile româneşti din inima Ardealului; - dorinţa de a oferi
argumente curentului tracoman, spunând că Decebal l-a învins pe Traian, iar Burebista pe Cezar,
dar că cronicile nu au spus asta, că dacii aveau o limbă distinctă de cea latină; - să poţi vinde
obiectele ca fiind relicve autentice; - legat de falsuri, istoricul militar Mircea Dogaru, referindu-se
în general la asemenea “poveşti”, atrăgea atenţia asupra propagandei KGB, care avansa
românilor teorii şi 12

fabrica dovezi potrivit cărora strămoşii noştri stau la originea civilizaţiei universale, astfel încât să
putem revendica teritorii cu o anumită problematică în relaţiile internaţionale. Acţiuni făcute şi
cu alte state vecine nouă (Ungaria, Bulgaria etc.) pentru a se produce disensiuni, după principiul
“dezbină şi cucereşte”. Rezervele suţinătorilor ideii de falsuri Faţă de agumentele şi motivaţiile
amintite, există însă şi unele rezerve, manifestate chiar de cei câţiva susţinători ai ideii falsurilor:
- una este să falsifici două trei piese, suficiente pentru a-şi atinge scopul, şi alta să inventezi o
adevărată bibliotecă de plumb antică, pentru un scop care, deocamdată, rămâne ascuns; -
inventarea unui alfabet, a unui vocabular, a unei flexiuni, care este totuşi unitară, la mijlocul
secolului al XIX-lea, era mai mult decât o performanţă, chiar şi pentru o industrie a falsurilor; -
falsificatorul sau falsificatorii ar fi fost geniali, ceea ce este foarte puţin probabil; - nu e nimic
patriotard care să motiveze realizarea acestui fals; - imagistica este foarte amestecată. Nu se
poate găsi totuşi un mobil credibil care să motiveze realizarea acestui “monstruos” fals. De ce se
susţine ideea falsurilor Aurora Peţan: “Toată lumea ştia de existenţa acestor plăci. Nimeni însă nu
a vrut să se ocupe de ele. Poate doar dacă ei (cei care susţin că sunt falsuri n.n) ştiau că a existat
un tezaur din piese de aur, care a fost distrus, iar scoaterea la lumină a copiilor ar fi dus la un
scandal. Cred că a fost dorită povestea pieselor de plumb, pentru a nu se afla povestea celor de
aur, care au dispărut. Asta ar putea fi o explicaţie. Pentru că erau tone de aur acolo. Dacă au fost
cel puţin 200 de piese, imaginaţi-vă. În al doilea rând, istoricii şi arheologii consacraţi nu s-ar fi
bucurat să renunţe la tot ce au scris până atunci, acceptând atât de multe informaţii noi care ar fi
dus, întradevăr, la umplerea unui gol şi la rescrierea multor capitole din istoria noastră veche, şi
nu numai a noastră. Sunt lucruri care privesc istoria întregii Europe. Se continuă versiunea
falsurilor, în condiţiile în care nimeni nu a cercetat serios întreaga problematică legată de
plăcuţe. Faptul că un Pârvan, un Tocilescu şi un Radu Vulpe au spus că sunt falsuri, a constituit o
etichetă definitivă. Nimeni nu a încercat să vadă dacă nu cumva este altfel. Şi, poate inerţia. Nu
găsesc explicaţii mulţumitoare pentru atitudinea lor”. Prof.dr. Vasile Boroneanţ: “Pentru
arheologia ştiinţifică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea, aceste plăcuţe au constituit o surpriză. Negăsindu-se elemente directe de legătură între
epoci, istoricii vremii au conservat piesele, cum le-au conservat, cu gândul că poate cândva se va
găsi o rezolvare. Cunosc că Radu Vulpe şi Dinu Rosetti au încercat să găseacă legături între
tăbliţele în discuţie şi arheologia veche, dar nu au găsit. Descoperirea oaselor scrise de la Chitila
demonstrează legătura dintre ele, care se poate compara şi cu unele semne de pe pereţii
încăperilor rupestre dacice de la Cetăţeni, Răcătău şi chiar de pe ceramica pictată din Munţii
Orăştiei”. 13

Prof.dr.fizician Virgiliu Copaci: “Avem o istorie care deranjează pe mulţi. De aceea, nu ni se dă


voie să vorbim despre multe momente ale ei. Ca şi domnul Romalo, spun şi eu că este de
neînţeles şi total inexplicabil cum mai mult de o sută de astfel de mărturii (cercetători ca Valdimir
Dumitrescu, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Ersilia Tudor confirmau, în 1986, în cadrul unor
convorbiri particulare cu istoricul Radu Popa că, la un moment dat, în prima jumătate a secolului
al XX-lea, Muzeul Naţional de Antichităţi deţinea în depozitele sale din subsol “mai multe sute de
astfel de plăci”) s-au putut afla în colecţia muzeului amintit fără ca acum să se mai poată pune în
evidenţă o singură mărturie de provenienţă pentru vreunul din aceste obiecte. Ar fi trebuit să fie
măcar o simplă notă de achiziţe sau de transfer dintr-o colecţie mai veche către muzeu, un
document de donaţie sau de atribuire testamentară, o oarecare mărturie, de orice altă natură.
Această este cu atât mai de neînţeles cu cât, după organizarea muzelui, sub controlul strict al
comisiei prezidate de N. Mavros, directorul de atunci al muzeului, Grigore Tocilescu, era un
istoric familiarizat cu ordinea şi cu metodele de evidenţă din marile muzee europene. Dar nici în
opera publicată de acest istoric, nici în corespondenţa rămasă de la el, nici în notele lui de lucru
şi nici în cele de pregătire a cursurilor pentru universitate nu a fost găsită vreo referire la plăcile
de plumb mai sus amintite. Nu este de crezut că el nu ar fi semnalat, dacă ar fi cunoscut,
existenţa plăcilor în scrierile sale. În acelaşi sens, nici I.I Rusu, abordând în detaliu problemele
falsurilor epigrafice dace, nu aminteşte de vreo piesă din categoria aici analizată. Mister total!
Absenţa informaţiilor referitoare la provenienţa obiectelor în discuţie constitue, foarte probabil,
principalul motiv pentru care nici un istoric consacrat nu s-a angajat în studiul lor”. Susţinătorii
autencităţii plăcilor de plumb De cealaltă parte a baricadei se situează susţinătorii ideii
autenticităţii pieselor de plumb. Ei sunt mult mai numeroşi. Argumentele lor se bazează pe studii
proprii, pe comparaţii şi ipoteze greu de combătut. Printre ei îi amintim pe: Dan Romalo ( “Plăcile
conţin relatări despre căpeteniile geto-dace, într-o anumită cronologie, evenimente importante,
bătălii şi tratate de pace, toate înşirate pe zidurile şi pe stâlpii sanctuarelor dacice, ca un
memorial fastuos şi strălucitor, scris de preoţii daci, pastrătorii întregii istorii a nemului geto-
dac”.); Aurora Peţan (“În mod sigur, plăcile consemnează evenimente importante de la curtea
regilor daci, precum alianţe, războaie câştigate, învestituri etc.”); prof.dr. Vasile Boroneanţ,
cercetător la Muzeul de Istorie al Bucureştilor ( “Unele tăbliţe de plumb sunt autentice, iar altele
pot fi copii după cele originale”.); prof.dr. fizician Virgiliu Copaci (“Din decriptarea plăcuţelor, ni
se dezvăluie o istorie a acestor meleaguri cu mult mai veche de 2000 de ani. Tăbliţele au fost
scrise de iniţiaţi şi ele se adresau viitorimii. Le putem considera o adevărată cronică a
începuturilor popoarelor traco-dace”.); Adrian Bucurescu, filolog, ziarist la “România Liberă” ,
autorul volumului în curs de apariţie “Tainele tăbliţelor de Sinaia” (“Informaţiile acoperă o
perioadă de 7000 de ani, cu mari pauze, pornind de la imperiul atlant, până la Mihai Viteazul.
Cele mai multe texte şi cele mai bogate se referă la apariţia zeilor pe pământul dacilor, care pare
să se fi petrecut pe la anul 7131 î.Hr, Zalmoxis apărând în texte până la perioada lui Mihai
Viteazul”); dr. 14

Napoleon Săvescu (“Plăcuţele de la Sinaia conţin o cronică a poporului dac”).

În prezent, sunt în curs de elaborare încă două variante de traducere a texetelor în discuţie, una
în ţară şi alta în afară. Mai trebuie spus că, pe la jumătatea secolului trecut, celebrul arhitect
Cristophi P.Cerchez pomenea în lucrarea “Dacia preistorică şi istorică”, publicată în 1958 de către
fiica sa Cristina Cerchez, următoarele despre scrierea dacilor: “Marile evenimente petrecute în
Dacia au fost transmise prin viu grai şi au fost scrise cu caractere dacice, preetrusce. Dovada ne-o
dau cărămizile de la Slon, tezaurul de la Pietroasa, ornamentele de pe gulerele ţăranilor ardeleni,
în , adică în cuvinte formate numai din consoane, fără vocale. Astfel scriau dacii cartea lor sfântă,
cu litere săpate pe tăbliţe subţiri, dreptunghiulare, aşezate pe altarele templelor lor”.
Argumentele în favoarea autenticităţii Dan Romalo: - Plăcile sunt autentice. Dacă ar fi falsuri,
atunci ele ar fi fost făcute de un geniu enciclopedic şi vizionar, cu ajutorul unor mijloace
necunoscute, caz în care, falsul, mai vechi de 100 de ani, ar aparţine şi el istoriei şi ar merita să
fie studiat. - Conţinutul este profund coerent. Are amploare şi rafinament, bogăţie de detalii. -
Plăcile fac referiri la personaje şi împrejurări necunoscute. - Se vorbeşte despre evenimente care,
la data semnalării plăcilor, nu fuseseră descoperite, cum este cazul cetăţii Sarmizegetusa. -
Existenţa unor obiecte similare în colecţii particulare a căror autenticitate nu poate fi pusă la
îndoială. 15

- Descoperirea în marele sanctuar de la Sarmizegetusa a unor resturi de turnare în plumb şi


argint, a unor creuzete pentru topit metalul, şi a unor cantităţi mari de plumb. Aurora Peţan: -
Plăcile sunt autentice în conţinut. Suportul însă este, în mod sigur, plumb din secolul al XIX-lea. -
Limba din plăci nu pare să fie indo-europeană. - Ar putea fi vorba despre o limbă preindo-
europeană, de genul celei basce, care a supravieţuit asimilării indo-europene sau o variantă a
unei limbi sacre, folosite numai de preoţi, în timp ce poporul folosea o altă limbă. - Limba de pe
plăcuţe are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc să fie creată. Are extrem de
multă varietate. Numele lui Burebista, spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu
de imaginat pentru un falsificator. Există foarte multă variaţie fonetică şi grafică. Toate cuvintele
au variante. Tăbliţele dacilor şi cele ale geţilor prezintă diferenţe clare dialectale. Există cuvinte
condiţionate contextual. Or, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la
îndemână instrumentele actuale. Să generezi o limbă, care să aibă cuvinte ce apar numai în
anumite contexte, e inimaginabil. E vorba de mii de cuvinte. Limba din tăbliţe nu are nici un
atribut al unei limbi artificiale. - Plăcuţele provin din mai multe zone şi din mai multe epoci, însă
există o unitate de stil şi de redactare, ceea ce înseamnă că exista o tradiţie puternică a scrisului.
Există o unitate de stil pentru plăcile din vremea lui Burebista, pentru cele din vremea lui
Decebal, pentru cele din Dobrogea. - Tipurile de scriere se grupează pe epoci şi pe zone, lucru
foarte important, pentru că este greu de crezut că cineva, în secolul al XIX-lea, cunoştea scrierile
greceşti locale. Spre exemplu, plăcile din Dobrogea sunt scrise în alfabet grec-ionian, lucru firesc,
pentru că acolo erau cetăţile greceşti, în timp ce plăcile din vremea lui Decebal folosesc un
alfabet grecesc occidental, care provine de undeva din sudul Italiei, acelaşi care stă la baza
alfabetului latin, prin intermediar etrusc. Aşa ceva nu se putea cunoaşte în secolul al XIX-lea,
pentru că alfabetele locale şi diactologia greacă s-au constituit, ca ştiinţe, doar la mijlocul
secolului al XX-lea. - Funcţie de informaţii, plăcile provin de la Sarmizegetusa, de la cetăţile din
Dobrogea, plăcile lui Cotizo, care sunt din zona Banatului. - Cele mai multe plăci provin de la
Cetatea Helis. Ele vorbesc nu numai de Dromichete, unul dintre numeroşii regi din această
cetate. Avem chiar o genealogie de la Hellis (mai există una la Sarmizegetusa) care se încheie cu
Oroles, care trebuie să fie acelaşi cu Rholes, din Dio Casius şi care, cum pare să rezulte din plăci,
a fost autorul complotului care l-a detronat pe Burebista. - Textele din plăci sunt scrise în
proporţie de 90 % în alfabet grecesc, cu diferite variante. Există şi câteva scrieri total
necunoscute. Cea mai stranie apare pe frontonul templelor reprezentate pe plăci; - În afară de
aceste tăbliţe de plumb, mai există o serie de piese de altă provenienţă, care conţin semne şi
imagini asemănătoare celor de pe plăcile de la Sinaia, necunoscute de Haşdeu, care nu se
încadrează în ceea ce ştim noi despre daci şi, 16

de aceea, neacceptate. De pildă, medalionul care se află în posesia lui Dan Romalo, care provine
de la familia Murnu, are pe avers portretul lui Burebista, care se regăseşte de mai multe ori pe
plăcile de plumb, probabil, făcut cu aceeaşi ştanţă, pentru că are aceleaşi dimensiuni. Pe revers
este emblema cap de bovideu şi şarpe, care reprezintă, probabil, emblema statului unitar al lui
Burebista, şi un text în aceeaşi limbă cu aceea de pe plăcuţe. Medalionul a fost analizat de către
Bogdan Constantinescu, doctor în fizică, de la Institutul de Fizică Nucleară, care garantează că est
autentic, pentru că are o combinaţie de metal care se regăseşte numai undeva în zona din sudul
Uralilor, un aliaj tipic metalurgiei scitice. Domnia sa susţine că este imposibil ca cineva să fi
falsificat medalionul. - Mai există câteva piese în colecţia unui domn Pulopol, grec de orgine. Cu
mai bine de 15 ani în urmă, domnul Romalo le-a fotografiat, şi ele conţin, de asemenea, imagini
asemănătore cu cele de plăcuţe. - Alte trei piese asemănătoare au fost descoperite de
arheologul Victor Bobi. Ele se află în muzeul din Focşani. Este vorba despre un medalion cu
portretul regelui Duras, care pe revers are un templu identic cu cele de pe plăcuţe şi două
monede de argint. Una dintre monede conţine o scriere rombică, la fel cu scrierile lui
Dromichete de pe plăci. O monedă asemănătoare a fost inventariată şi de marele numismat
Octavian Iliescu. Aceste piese se pot constitui în dovezi ale autenticităţii plăcilor, pentru că sunt
descoperite recent. - Reprezentările arhitectonice de pe plăci sunt conforme cu ceea ce ştim noi
despre arhitectura din antichitate. Numeroasele reprezentări (portrete, trofee, divinităţi, armate
etc.), grupate pe epoci şi pe zone de provenienţă sunt redate foarte coerent. Arhelogul Silviu
Teodor, de la Muzeul Naţional, a grupat toate aceste imagini şi le-a introdus într-o bază de date.
Rezultatul a fost surprinzător: nu există nici o inconsecvenţă. Dacă ar fi existat un falsificator,
acesta şi-ar fi coordonat extraordinar de bine munca, imaginile, nebătându-se “cap în cap”,
niciodată, pe nici una dintre plăci. - Cred că Regele Carol, când şi-a dat seama de importanţa
istorică a acestor piese, a ordonat să se facă copii după ele, pentru că ar fi fost dificil să se fi dat
la cercetare nişte originale din aur. Mi se pare logic să fi făcut nişte dubluri de pe aceste
artefacte. - Sutele de piese sunt extrem de elaborate şi nimeni nu a încercat, vreodată, să câştige
ceva de pe urma lor, ceea ce intră în contradicţie cu logica unui fals. Reţinerile doamnei Peţan
faţă de ipoteza “falsurilor lui Haşdeu” - Aceste falsuri i se atribuie lui Haşdeu deoarece plăcile, pe
lângă foarte multe ilustraţii, conţin o limbă. Or, la vremea respectivă (secolul al XIX-lea), în afară
de Haşdeu, nimeni nu avea cunoştinţe atât de temeinice încât să inventeze o limbă atribuită
dacilor. Dacă admitem că a existat un falsificator, acela trebuie să fi fost chiar mai genial decât
Haşdeu. - Se ştie că doar Haşdeu deţinea cunoştinţele necesare creării unei limbi şi a unei arhive
atribuite dacilor, mai ales că el era foarte pasionat de substrat. El este cel care, scoţând în
evidenţă exagerările şcolii latiniste, a studiat temeinic ce s-a putut studia pe vremea lui, din
subtratul dacic. Haşdeu atribuie dacilor un alfabet folosit de 17

secui în secolul al XIII-lea. El presupunea că dacă secuii aveau un alfabet la acea vreme, aceştia
trebuie să-l fi găsit acolo, în Ardeal, şi că el trebuia să fie continuarea alfabetului dacilor.
Alfabetul secuilor nu are nici o legătură cu alfabetele de pe plăci, care sunt, predominant,
greceşti. Dacă Haşdeu ar fi făcut aceste plăci, nu ar fi folosit alfabetul grec, el fiind convins că acel
alfabet al secuilor este dacic. Înainte de a descoperi alfabetul secuilor, Haşdeu presupunea că
Deceneu, conform lui Iodanes, ar fi stat o vreme în Egipt, de unde ar fi adus un alfabet. Deci, a
avut o ipoteză anterioară alfabetului secuiesc; limba din plăci nu seamănă cu substratul limbii
române. Nu există cuvinte din substratul limbii române, nu există fenomene atribuite
substratului. Or, Haşdeu, care studiase substratul, n-ar fi ratat ocazia de a introduce nişte
elemente, clar de substrat, în aceste plăci.

18

Comments
About | Terms | Privacy | Copyright | Contact

Copyright © 2017 KUPDF Inc.