You are on page 1of 204

UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

FACULTATEA DE DREPT
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

- SUPORT DE CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ -

PROFESOR UNIVERSITAR DR. DRAGOŞ - ALEXANDRU SITARU

SEMESTRUL AL II-LEA

BUCUREŞTI
2017

1
INTRODUCERE

Suportul de curs pentru învățământul la distanță „Dreptul comerțului


internațional” cuprinde o prezentare succintă a principalelor instituții juridice incidente
în materia dreptului comerțului internațional. Disciplina pe care urmează să o
parcurgem are ca obiect de studiu raporturile de drept privat care se stabilesc între
profesioniști, particularizate printr-un element specific de extraneitate. Domeniul are
importanță teoretică și practică pentru studenții facultăților de drept și nu numai
datorită creșterii exponențiale din ultimele decenii a investițiilor străine în România și
a celor române în străinătate, în contextul globalizării accentuate a schimburilor
comerciale.
Din rațiuni didactice, materia este organizată în două părți:
Prima parte (cea generală) urmărește o examinare succintă a caracteristicilor
politicii româneşti în domeniul relaţiilor de comerţ internaţional, fiind avute în vedere,
în special, regimul juridic al investiţiilor străine şi regimul juridic general al importurilor
şi exporturilor. În continuare, sunt analizate în mod succesiv: a) izvoarele dreptului
comerţului internaţional, o atenţie deosebită fiind acordată uzanţelor din comerţul
internaţional; b) subiectele raporturilor juridice de comerţ internaţional, în acest
context fiind analizate, cu precădere, subiectele de naţionalitate română cu
participare străină la capital și activitatea în România a subiectelor de naţionalitate
străină; c) teoria generală a contractelor de comerţ internaţional, fiind studiate
principalele aspecte referitoare la încheierea, conţinutul, interpretarea, efectele şi
proba acestor contracte.
A doua parte (cea specială) a disciplinei examinează cel mai întâlnit tip de
contracte din comerţul internaţional şi o serie de instituţii juridice conexe, cum ar fi:
contractul de vânzare internaţională de mărfuri, conform Convenţiei Naţiunilor Unite
de la Viena (1980), prescripţia extinctivă în materia vânzării internaţionale de mărfuri,
conform Convenţiei de la New York (1974), uzanţele uniformizate în materia vânzării
în comerţul internaţional – INCOTERMS 2010 și operaţiunile de contrapartidă în
comerţul internaţional (cu privire specială asupra celor axate pe contractul de
vânzare-cumpărare). În final, lucrarea prezintă câteva aspecte privind arbitrajul
comercial internațional, o modalitate alternativă de soluționare a litigiilor comerciale
frecvent utilizată în practică.

2
Obiectivele cursului
Prezentul suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar
la distanţă, având ca principal scop prezentarea principalelor instituţii ale dreptului
comerțului internațional. Analiza teoretică a reglementărilor naţionale şi internaţionale
incidente este dublată pe alocuri de jurisprudență și practică arbitrală relevantă.
La elaborarea cursului, s-au avut în vedere actele normative în vigoare la data
de 1 octombrie 2017.

Obiectivele generale ale cursului sunt:


 reliefarea rolului cunoaşterii legislaţiei comerțului internațional în domeniul
dreptului;
 identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice dreptului comerțului
internațional, înţelegerea şi asimilarea acestora;
 realizarea conexiunii între teorie şi practica de specialitate;
 înțelegerea și însușirea conexiunilor dintre dreptul civil, dreptul comercial și
dreptul comerțului internațional.

Conform programei analitice, obiectivele specifice ale cursului sunt


următoarele:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvata a noţiunilor
specifice disciplinei), și anume:
 Cunoaşterea conceptelor şi principiilor dreptului comerţului internaţional;
 Asigurarea unei gândiri juridice pentru aplicarea normelor legale;
 Cunoaşterea practicii judecătoreşti de referință în materie.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,
procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):
 Explicarea principiilor dreptului comerţului internaţional;
 Explicarea corelaţiilor dintre normele dreptului comerţului internaţional şi
cele ale dreptului comercial intern, respectiv cele ale dreptului civil intern;
 Analiza interpretărilor date de instanţele judecătoreşti româneşti şi
europene în anumite ipoteze relevante.

3
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de
aplicare):
 Discutarea soluţiilor instanţelor judecătoreşti şi arbitrale în cadrul
tutorialelor;
 Analizarea reglementării legale în corelaţie cu reglementările din alte state
europene;
 Analiza evoluţiei reglementării legale.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile față de
domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii
democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice /
valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /
implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice /
angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu responsabilităţi
similare / participarea la propria dezvoltare profesională):
 Dezvoltarea abilităţilor de gândire juridică;
 Formarea unei atitudini pozitive faţă de dreptul comerţului internaţional;
 Stimularea interesului pentru perfecţionarea pregătirii.

Competenţe Conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să identifice


particularitățile disciplinei dreptul comerțului internațional, ca ramură distinctă cu
elemente specifice a dreptului privat; să definească elementele de extraneitate care
conferă caracterul de internaționalitate unui raport juridic; să realizeze corelații între
dreptul comercial, dreptul procesual civil, dreptul internațional privat și dreptul
comerțului internațional; să aplice diferite norme de drept substanțial intern sau
internațional din domeniul dreptului comerțului internațional; să definească și să
identifice uzanțele comerciale internaționale; să definească și să categorisească
subiectele de drept al comerțului internațional; să asimileze tehnicile de redactare a
unor clauze contractuale uzuale în comerțul internațional; să definească și să rezume

4
caracteristicile contractelor de vânzare internațională de mărfuri și instituțiile conexe,
precum și contractele de contrapartidă; să identifice și să descrie Regulile
INCOTERMS 2010; să explice avantajele și particularitățile arbitrajului comercial
internațional.

Resurse şi Mijloace de Lucru


Studenţii vor utiliza în principal suportul electronic de curs, cursul publicat,
programele legislative şi internetul. Se recomandă descărcarea și utilizarea Codului
civil, Codului de procedură civilă, Legii nr. 31/1990 a societăților; Convenției de la
Viena (1980) privind vânzarea internațională de mărfuri, Convenției de la New York
(1974) privind prescripţia extinctivă în materia vânzării internaţionale de mărfuri;
Regulilor INCOTERMS (2010) și a Regulilor de procedură arbitrală în vigoare. La
acestea se recomandă parcurgerea bibliografiei indicate și a jurisprudenței relevante,
disponibile pe Internet.

Structura cursului
Cursul este împărțit în 14 unități de învățare și conține două teme de control,
după unitățile de învățare 5 și 12. Rezolvarea temelor de control se transmite fie
electronic, prin intermediul platformei electronice eLis, fie prin predare pe suport de
hârtie titularului de curs în cadrul activităților tutoriale.

Cerinţe Preliminare

Pentru parcurgerea şi înţelegerea cursului sunt necesare cunoştinţe de bază


din următoarele discipline juridice: drept civil (în special, actul juridic civil, prescripția
și materia referitoare la obligații) şi drept comercial (în special, societățile și vânzarea
comercială). De asemenea, parcurgerea altor discipline juridice (drept internaţional
privat, drept constituţional, drept procesual civil, dreptul Uniunii Europene, drept

5
administrativ, drept financiar şi fiscal şamd.), dar și unele noțiuni aferente științelor
economice ajută la înţelegerea corectă şi completă a materiei.

Discipline deservite

Fiind caracterizată prin interdisciplinaritate, dreptul comerțului internațional ajută la


aprofundarea cunoștințelor de drept civil, drept comercial, drept internațional privat,
drept procesual civil, drept administrativ, dar și a altor ramuri de drept sau științelor
economice.

Durata Medie de Studiu Individual

Durata medie de parcurgere a unei unităţi de învăţare este de 3 ore.

EVALUAREA

La stabilirea notei finale se vor lua în considerare:


 răspunsurile la examen (evaluarea finală) 70%
 evaluarea primei teme de control 10%
 evaluarea temei de control nr. 2 20%

Grila de evaluare pentru examen cuprinde o lucrare scrisă, constând în 3-4


subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic și/sau 8-20 grile din materia indicată.
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu
5 la examenul propriu-zis, fără a se lua în considerare punctajul obținut din realizarea
temelor de control.

6
CUPRINS

INTRODUCERE ..........................................................................................................2
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
COMERȚUL INTERNAȚIONAL, CA FAPT SOCIAL ȘI JURIDIC.
CARACTERISTICILE POLITICII ROMÂNEȘTI ÎN DOMENIUL RELAȚIILOR DE
COMERȚ INTERNAȚIONAL .....................................................................................11
Introducere .............................................................................................................11
Obiective ................................................................................................................11
Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................12
1.1. Noţiunea şi importanţa comerţului internaţional..........................................12
1.2. Elementele raporturilor juridice de comerţ internaţional ..............................13
1.3. Principiul fundamental al libertăţii comerţului internaţional al României ......14
1.4. Regimul juridic al investiţiilor străine în România ........................................17
Test de evaluare a cunoștințelor: ...........................................................................26
Bibliografie .............................................................................................................27
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2
GARANȚIILE ACORDATE INVESTITORILOR STRĂINI ȘI DREPTURILE
ACESTORA. FACILITĂȚI ..........................................................................................28
Introducere .............................................................................................................28
Obiectivele unității de învățare ...............................................................................28
Conținutul unității de învățare ................................................................................29
2.1. Garanţiile acordate investitorilor străini .......................................................29
2.2. Drepturile de care beneficiază investitorii străini .........................................31
2.3. Facilităţi acordate investitorilor străini ..........................................................38
2.4. Garantarea investiţiilor străine în România prin intermediul Agenţiei
Multilaterale de Garantare a Investiţiilor .............................................................38
Rezumat ................................................................................................................39
Test de evaluare a cunoștințelor ............................................................................40
Bibliografie .............................................................................................................40
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3
REGIMUL GENERAL AL EXPORTURILOR ȘI IMPORTURILOR ÎN ROMÂNIA, CU
SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA AUTORIZAȚIILOR DE EXPORT/IMPORT ...............41
Introducere .............................................................................................................41
Obiectivele unității de învățare ...............................................................................41
Conținutul unității de învățare ................................................................................42
3.1. Regimul general al exporturilor şi importurilor în România, cu specială privire
asupra autorizaţiilor de export / import ...............................................................42
3.2. Procedura de eliberare a licenţelor ..............................................................43
3.3. Autorizaţiile, altele decât licenţele, cerute pentru exportul şi importul unor
categorii de mărfuri.............................................................................................44
3.4. Refuzul eliberării autorizaţiilor de export/import...........................................44
3.5. Căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor şi în cazul nerezolvării
cererii de autorizaţie în termenul legal................................................................45
3.6. Răspunderi ale agenţilor economici solicitanţi .............................................46
3.7 Prevederi privind autorizaţiile de export/import în convenţiile internaţionale la
care România este parte ....................................................................................46
3.8 Natura juridică a autorizaţiilor de export .......................................................47

7
3.9 Efectele autorizaţiilor de export asupra contractelor de comerţ internaţional
...........................................................................................................................47
Rezumat ................................................................................................................48
Test de evaluare a cunoștințelor ............................................................................49
Bibliografie .............................................................................................................49
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4
IZVOARELE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL ...................................50
Introducere .............................................................................................................50
Obiectivele unității de învățare ...............................................................................50
Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................51
4.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului internaţional .....51
4.2. Uzanţele din comerţul internaţional .............................................................54
Rezumat ................................................................................................................63
Test de evaluare a cunoștințelor ............................................................................63
Bibliografie .............................................................................................................64
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5
SUBIECTELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL. FILIALELE,
SUCURSALELE ȘI REPREZENTANȚELE SOCIETĂȚILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA
..................................................................................................................................64
Introducere .............................................................................................................64
Obiectivele unității de învățare ...............................................................................65
Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................65
5.1. Societățile cu participare străină..................................................................65
5.2 Filialele societăţilor străine în România ........................................................75
5.3. Sucursalele societăţilor străine în Romania.................................................77
5.4. Reprezentanţele societăţilor străine în România .........................................81
Rezumat ................................................................................................................88
Test de evaluare a cunoștințelor ............................................................................88
Temă de control .....................................................................................................89
Bibliografie .............................................................................................................89
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6
IMPORTANŢA ŞI CONŢINUTUL CONTRACTELOR DIN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL
RISCURILE CONTRACTUALE ȘI CLAUZELE ASIGURĂTORII ÎMPOTRIVA
RISCURILOR VALUTARE ........................................................................................90
Introducere .............................................................................................................90
Obiectivele unității de învățare ...............................................................................90
Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................91
6.1. Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional ............91
6.2. Conţinutul contractelor din comerţul internaţional, în general ......................92
6.3. Riscurile contractuale şi clauzele asigurătorii împotriva acestora..............102
6.4. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare ......................................105
Rezumat ..............................................................................................................108
Test de evaluare a cunoștințelor ......................................................................109
Bibliografie ...........................................................................................................110
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7. ..................................................................................110
CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG. CLAUZELE ASIGURĂTORII
ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE
Introducere ...........................................................................................................110

8
Obiectivele unității de învățare .............................................................................110
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................111
7.1. Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară) .........................111
7.2. Clauza ofertei concurente .........................................................................112
7.3. Clauza clientului celui mai favorizat .....................................................114
7.4. Clauza de hardship (impreviziune) ............................................................115
Rezumat ..............................................................................................................119
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................120
Bibliografie ...........................................................................................................121
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8
CÂTEVA ASPECTE PRIVIND EFECTELE CONTRACTELOR DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL. ...................................................................................................121
Introducere ...........................................................................................................121
Obiectivele unității de învățare .............................................................................121
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................122
8.1. Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional ....122
8.2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în
comerţul internaţional .......................................................................................125
Rezumat ..............................................................................................................130
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................131
Bibliografie ...........................................................................................................131
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9
CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI, CONFORM
CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). DOMENIUL DE
APLICARE ŞI DISPOZIŢII GENERALE. ÎNCHEIEREA (FORMAREA)
CONTRACTULUI ....................................................................................................131
Introducere ...........................................................................................................131
Obiectivele unității de învățare .............................................................................132
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................132
9.1. Domeniul de aplicare şi dispoziţii generale ...............................................132
9.2. Încheierea (formarea) contractului. Oferta de a contracta .........................136
9.3 Acceptarea Ofertei .....................................................................................138
9.4. Formarea contractului. Momentul formării contractului .............................140
Rezumat ..............................................................................................................141
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................142
Bibliografie ...........................................................................................................142
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10
CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI, CONFORM
CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980). EFECTELE
CONTRACTULUI ....................................................................................................142
Introducere ...........................................................................................................143
Obiectivele unității de învățare .............................................................................143
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................144
10.1 Obligaţiile vânzătorului .............................................................................144
10.2 Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract
de către vânzător (Răspunderea contractuală a vânzătorului) .........................147
10.3 Obligaţiile cumpărătorului .........................................................................150
10.4 Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract de
către cumpărător (Răspunderea contractuală a cumpărătorului) .....................152

9
10.5 Dispoziţii comune privind obligaţiile comune ale vânzătorului şi ale
cumpărătorului..................................................................................................153
Rezumat ..............................................................................................................157
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................158
Bibliografie ...........................................................................................................159
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAŢIONALE DE
MĂRFURI, CONFORM CONVENŢIEI DE LA NEW YORK (1974) ..........................159
Introducere ...........................................................................................................159
Obiectivele unității de învățare .............................................................................159
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................160
11.1. Precizări prealabile ..................................................................................160
11.2 Domeniul de aplicare a Convenţiei ...........................................................160
11.3. Reglementările privind termenul de prescripţie .......................................161
11.4 Efectul expirării termenului de prescripţie .................................................166
Rezumat ..............................................................................................................167
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................168
Bibliografie ...........................................................................................................168
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12
UZANŢELE UNIFORMIZATE ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE VÂNZARE ÎN
COMERŢUL INTERNAŢIONAL - INCOTERMS 2010 .............................................168
Introducere ...........................................................................................................169
Obiectivele unității de învățare .............................................................................169
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................170
12.1 Precizări prealabile ...................................................................................170
12.2 Conţinutul regulilor INCOTERMS .............................................................170
12.3 Clasificarea regulilor INCOTERMS ..........................................................171
Rezumat ..............................................................................................................179
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................179
Temă de control ...................................................................................................180
Bibliografie ...........................................................................................................180
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CONTRAPARTIDA ÎN COMERȚUL
INTERNAȚIONAL ....................................................................................................180
Introducere ...........................................................................................................181
Obiectivele unității de învățare .............................................................................181
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................181
13.1 Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din comerţul
internaţional. Definiţia noţiunii ..........................................................................182
13.2 Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc
contrapartida ....................................................................................................182
13.3 Formele contrapartidei .............................................................................182
13.4 Conţinutul contractelor .............................................................................185
Rezumat ..............................................................................................................188
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................188
Bibliografie ...........................................................................................................189
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL. ASPECTE
PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL ÎN ROMÂNIA .................189
Introducere ...........................................................................................................189

10
Obiectivele unității de învățare .............................................................................190
Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................190
14.1 Aspecte generale .....................................................................................190
14.2 Aspecte privind Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României .....................................................195
Rezumat ..............................................................................................................201
Test de evaluare a cunoștințelor ..........................................................................202
Bibliografie ...........................................................................................................203
Bibliografie generală ................................................................................................203

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.

COMERȚUL INTERNAȚIONAL, CA FAPT SOCIAL ȘI JURIDIC.


CARACTERISTICILE POLITICII ROMÂNEȘTI ÎN DOMENIUL
RELAȚIILOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL

CUPRINS

Introducere

Prima unitate de învățare urmărește familiarizarea cu noțiunea de drept al


comerțului internațional și cu particularitățile sale. Accepțiunea de „comerț
internațional” este explicată succint.
Accentul va fi pus pe prezentarea elementelor specifice ale raporturilor juridice
de comerț internațional. De asemenea, vom prezenta principiul fundamental al
libertății comerțului internațional al României și trăsăturile sale, în antiteză cu
monopolul de stat existent înainte de Revoluția din 1989. În final, vă vom introduce în
studiul regimului juridic al investițiilor străine în România.

Obiective

După studiul acestei unități, veți putea să:

11
 Definiți cele două accepțiuni ale noțiunii de comerț internațional;
 Enumerați și descrieți elementele caracteristice ale raporturilor de comerț
internațional;
 Prezentați principiul libertăţii comerţului internaţional al României, din punct de
vedere al temeiului juridic şi al conţinutului;
 Definiți noţiunea de investiţie directă şi formele investiţiilor directe în România;
 Definiți investiţiile de portofoliu, să cunoașteți actele normative care le
consacră şi să prezentați trăsăturile caracteristice ale acestora;
 Definiți noţiunea de investitor străin;
 Enumerați principiile specifice care guvernează regimul investiţiilor străine în
România;
 Enumerați modalităţile prin care se poate realiza o investiţie străină în
România.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

1.1. Noţiunea şi importanţa comerţului internaţional

Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni, una


restrânsă, care cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni şi una largă, care
include şi formele moderne de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale.
a) Stricto sensu, comerţul internaţional cuprinde totalitatea operaţiunilor de
import şi export cu mărfuri, lucrări şi servicii pe care le desfăşoară persoane fizice
şi/sau juridice având calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, cu
parteneri de naţionalitate străină sau cu bunuri aflate în tranzit internaţional
(operaţiuni pe pieţe străine).
Privit în acest sens, comerţul internaţional aparţine, în esenţă, fazei
economice a distribuţiei mărfurilor, care constituie etapa intermediară a ciclului
economic, plasată între producţie şi consumaţie, cu precizarea că, în acest caz,
distribuţia are loc, prin ipoteză, peste frontierele unui stat.

12
Comerţul internaţional, privit în accepţiunea sa restrânsă, îmbracă pe planul
dreptului forma actelor şi faptelor de comerţ internaţional (propriu-zise). Dintre actele
de comerţ internaţional, cele mai importante - ca frecvenţă şi sferă de cuprindere -
sunt contractele de comerţ internaţional („clasice"), care constituie una dintre
instituţiile centrale ale acestei materii. În cadrul contractelor, locul central îl ocupă
contractul de vânzare internaţională de mărfuri.
Această accepţiune restrânsă a noţiunii pe cere o definim este cea mai
apropiată de sensul etimologic al cuvântului „comerţ", provenit din expresia latină
„commercium" care, la rândul său, este o juxtapunere a cuvintelor „cum merx", care
exprimă noţiunea de operaţiuni efectuate „cu marfă" (merx-is = marfă).
b) În epoca modernă, comerţul internaţional a depăşit însă cadrul tradiţional al
acestei noţiuni, el înglobând o largă varietate de operaţiuni care se referă numai
indirect la marfă şi care sunt cuprinse, de regulă, în noţiunea de cooperare
economică internaţională.
Cooperarea economică internaţională este un ansamblu de relaţii de
conlucrare între două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice aparţinând unor
state diferite, care nu implică în mod necesar un transfer de marfă (o executare de
lucrări sau prestare de servicii) peste frontieră, ci au ca scop realizarea, prin eforturile
conjugate ale partenerilor, a unor operaţiuni conexe celor de comerţ (propriu-zis),
eşalonate de regulă pe perioade de timp determinate, în producţie sau în sfera
neproductivă, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce.
Prin includerea, alături de formele clasice, a operaţiunilor de cooperare
economică internaţională, noţiunea de comerţ internaţional capătă un sens larg (lato
sensu).
Operaţiunile la care ne referim se prezintă, pe plan juridic, sub forma actelor şi
faptelor de cooperare economică internaţională. Acestea se concretizează, de
regulă, la nivelul relaţiilor dintre persoanele fizice sau juridice din diferite state, prin
contractul de cooperare economică internaţională - atunci când îmbracă o formă
exclusiv contractuală - sau prin contractul de constituire de societate comercială,
atunci când forma juridică este contractuală şi instituţională (duce la constituirea sau
modificarea unei persoane juridice).

1.2. Elementele raporturilor juridice de comerţ internaţional

13
Raporturile juridice de comerţ internaţional sunt raporturi de drept privat şi se
desfăşoară între persoane fizice sau juridice, ca subiecte de drept privat. Per a
contrario, disciplina nu se ocupă de raporturile din activitatea de comerţ între state
sau organizaţii internaţionale, acestea fiind de apanajul dreptului internaţional public.
Raporturile de comerţ internaţional se caracterizează prin două elemente:
a) un element specific relaţiilor de comerţ, care este comun cu cel din
dreptul comercial;
b) elementul de internaţionalitate. Acesta este elementul care
particularizează raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului
internaţional.
Există un raport juridic internaţional atunci când în cuprinsul acelui raport
juridic apare un element de extraneitate. Noţiunea de internaţionalitate nu este însă
aceeaşi în dreptul comerţului internaţional şi în dreptul internaţional privat. În dreptul
internaţional privat raportul juridic devine internaţional atunci când în cuprinsul său
apare orice element de extraneitate. În dreptul comerţului internaţional, elementele
de extraneitate sunt calificate, în sensul că numai anumite elemente de extraneitate
determină ca acel raport juridic să devină internaţional în sensul dreptului comerţului
internaţional.
Elementele de extraneitate relevante sunt:
a) un element subiectiv, şi anume ca părţile să îşi aibă sediile (pentru
persoanele juridice) sau, respectiv, domiciliile (pentru persoanele fizice) în state
diferite. Acesta este elementul de extraneitate esenţial, care apare şi în Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la
Viena (1980);
b) un element obiectiv, şi anume ca marfa care face obiectul contractului să
se afle în tranzit internaţional, adică în drumul său de la vânzător la cumpărător să
treacă cel puţin o frontieră.
Cele două elemente nu trebuie întrunite în mod concomitent, ci ele sunt
alternative. Aşadar, oricare dintre ele este suficient pentru a conferi caracter
internaţional raportului juridic.

1.3. Principiul fundamental al libertăţii comerţului internaţional al


României

14
A.Temeiul juridic
Principiul la care ne referim este antagonic celui care a guvernat politica în
materia comerţului internaţional al statului român în perioada 1946 - 1989, şi anume
principiul monopolului de stat asupra comerţului exterior al României.
În conţinutul principiului monopolului de stat intra dreptul exclusiv al statului de
a organiza, conduce şi controla întreaga activitate de comerţ exterior, precum şi de a
efectua operaţiunile de comerţ internaţional prin unităţile sale ori prin alte unităţi
autorizate, în condiţiile legii.
Principiul monopolului de stat asupra comerţului exterior a fost unul dintre
primele principii de natură totalitară care au fost înlăturate după Revoluția din luna
decembrie 1989. Astfel, chiar din primele luni ale anului 1990 au fost adoptate acte
normative importante, care au eliminat monopolismul şi au pus bazele principiului
libertăţii comerţului internaţional al României.
Dintre actele normative emise în acea perioadă în materia de care ne
ocupăm menţionăm, mai ales, următoarele:
- Decretul-lege (D.-L.) nr. 54/1990 privind desfăşurarea unor activităţi
economice pe baza liberei iniţiative. Acest act normativ, a cărui aplicare s-a restrâns
la persoanele fizice care desfăşoară activităţi de comerţ după apariţia Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, a fost abrogat prin Legea nr. 507/2002 privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane fizice.
- D.-L. nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea investiţiei de capital
străin în România, care a fost ulterior abrogată prin Legea nr. 35/1991 privind regimul
investiţiilor străine.
- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale.
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (în prezent, cunoscută sub
denumirea de Legea societăţilor).
Principiul libertăţii comerţului, care constituie genus proximus pentru principiul
de care ne ocupăm, este consacrat în Constituţia României modificată şi completată
prin Legea de revizuire nr. 429/2003 şi republicată în 2003. Suportul constituţional al
principiului libertăţii comerţului îl constituie al. 1 din art. 135 (modificat şi
renumerotat), conform cărora „economia României este economie de piaţă, bazată
pe libera iniţiativă şi concurenţă”. Principiul ca atare este consacrat în al. 2 lit. a) din

15
acelaşi articol, ca o obligaţie economică fundamentală a statului român. Conform
textului, „statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului...”
Un alt temei al principiului libertăţii comerţului, şi anume al unei laturi esenţiale
a acestui principiu - respectiv, dreptul oricărei persoane de a exercita o activitate de
comerţ, inclusiv de comerţ internaţional, deoarece legea nu distinge - îl constituie
art. 41 al. 1 teza a II -a din Constituţia revizuită, care prevede că „alegerea profesiei,
a meseriei sau a ocupaţiei (...) este liberă”.
Totodată, principiul libertăţii comerţului internaţional al României îşi găseşte
un temei esenţial, la nivelul relaţiilor economice europene ale României, în Tratatul
de aderare a României la Uniunea Europeană. Prevederi în acest sens sunt cuprinse
mai ales în Anexa VII, pct. 1 (Libera circulaţie a persoanelor), pct. 2 (Libera circulaţie
a serviciilor) şi pct. 3 (Libera circulaţie a capitalurilor).
La nivelul relaţiilor de comerţ la scară planetară, prin ratificarea Acordului de la
Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului din anul 1994,
România a devenit membră a celei mai vaste organizaţii de comerţ internaţional, al
cărei scop principal este promovarea libertăţii comerţului.

B. Conţinutul principiului
Principiul libertăţii comerţului internaţional prezintă două aspecte sau, altfel
spus, poate fi privit în două sensuri, şi anume unul intern - de la părţile române la
relaţiile de comerţ către piaţa internaţională - şi unul extern, de la părţile străine la
relaţiile de comerţ către piaţa românească.
a) Sub primul aspect, principiul se exprimă prin capacitatea recunoscută de
lege persoanelor fizice şi juridice române de a fi subiecte ale dreptului comerţului
internaţional, adică de a participa liber în toate domeniile relaţiilor de comerţ
internaţional. Această capacitate implică libera circulaţie a personalului (lucrătorilor),
mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor subiectelor de drept române.
b) Principiul libertăţii comerţului internaţional se prezintă şi sub un al doilea
aspect, specific comerţului internaţional, şi anume prin liberul acces al subiectelor de
drept străine pe piaţa românească. Acest aspect este materializat în cadrul regimului
juridic al investiţiilor străine în România, al filialelor şi sediilor secundare constituite
de respectivele subiecte în ţară etc.
Principiul libertăţii comerţului internaţional cunoaşte anumite limite,
materializate prin diferite instrumente ale politicii de comerţ pe care statul le exercită

16
asupra activităţii de comerţ internaţional a subiectelor de drept române, în condiţiile
restrictive ale legii.
Restrângerea libertăţii comerţului se poate realiza prin mijloace tarifare
(politica vamală) sau netarifare, precum, de exemplu, politica financiară şi bancară (a
B.N.R.), regimul diferitelor autorizaţii de import/export (în acele cazuri, de excepţie, în
care acestea sunt cerute) şamd.

1.4. Regimul juridic al investiţiilor străine în România

A. Sediul materiei. Evoluţia legislaţiei în materie


Regimul juridic al investiţiilor străine în România, care constituie expresia
politicii statului român în această materie, este reglementat prin acte normative
interne şi, totodată, rezultă din prevederile unor convenţii internaţionale la care
România este parte.
Primul act normativ care a permis accesul liber al investiţiilor străine pe piaţa
românească după decembrie 1989 a fost D.-L. nr. 96/1990 privind unele măsuri
pentru atragerea investiţiei de capital străin în România. Acesta a fost abrogat prin
Legea nr. 35/1991 privind regimul investiţiilor străine. Un act normativ complementar
acestei legi a fost Legea nr. 71/1994 privind acordarea unor facilităţi suplimentare
faţă de Legea 35/1991, republicată, pentru atragerea de investitori străini în industrie.
Atât Legea nr. 35/1991, cât şi Legea nr. 71/1994 au fost abrogate prin O.U.G. nr.
31/1997 privind regimul investiţiilor străine în România. O.U.G. nr. 31/1997 a fost
abrogată parţial prin O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe şi
integral prin Legea nr. 241/1998 de aprobare a O.U.G. nr. 92/1997.
După abrogarea O.U.G. nr. 31/1997 s-au conturat două pachete de acte
normative, corespunzătoare celor două forme principale de investiţii străine, şi
anume investiţiile directe şi cele de portofoliu.
i) Privind investiţiile directe, principalul act normativ în vigoare este O.U.G.
nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, care a fost aprobată cu importante
amendamente prin Legea nr. 241/1998, fiind și ulterior subiectul unor modificări
majore.
Unele prevederi cu caracter de generalitate se regăsesc şi în O.U.G. nr.
85/2008 privind stimularea investiţiilor.

17
ii) Pentru investiţiile de portofoliu, temeiul juridic principal îl constituie
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, care reglementează investiţiile în
instrumente financiare, modificată masiv prin Legea nr. 24/2017 privind emitenții de
instrumente financiare și operațiuni de piață.
Cu privire la titlurile de stat, care constituie o formă a investiţiilor de portofoliu,
este aplicabilă O.G. nr. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în România,
realizate prin cumpărarea de titluri de stat. Ca urmare a modificării Ordonanţei în
anul 2006, piaţa titlurilor de stat a fost deschisă investitorilor străini în aceleaşi
condiţii ca şi pentru cei români.
Cu privire la ambele forme de investiţii străine sunt în vigoare şi alte acte
normative, inclusiv reglementări ale B.N.R., la care ne referim pe parcursul expunerii.
Convenţiile internaţionale la care România este parte conţin, în unele cazuri,
dispoziţii care interesează regimul investiţiilor străine în ţară. Aceste dispoziţii
(privind, mai ales, drepturile şi facilităţile acordate investitorilor din ţările părţi la
convenţie) prevalează asupra regimului de drept comun consacrat de legislaţia
internă, aşa cum vom vedea mai jos, în contextul analizei principiilor aplicabile în
materie.
Prevederi în domeniul de care ne ocupăm conţin, în special, acordurile
bilaterale privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor.
România este parte la un tratat internaţional multilateral în materie, şi anume
la Convenţia de constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor,
semnată la Seul la 11 octombrie 1985, care a fost ratificată prin Legea nr. 43/1992.
Această convenţie reglementează, sub aspect organizatoric şi funcţional, o formă
specială de garanţie internaţională a investiţiilor străine.

B. Definirea noţiunilor de bază în materie

1) Noţiunea de investiţie străină

i) Investiţiile directe
Noţiunea de „investiţie directă” este definită, în principal, în două acte
normative.
a) O.U.G. nr. 92/1997, în art. 2 lit. a), defineşte investiţiile directe ca fiind
„participarea (investitorului străin, n.n.) la constituirea sau la extinderea unei

18
întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, dobândirea de
acţiuni sau de părţi sociale ale unei societăţi comerciale, cu excepţia investiţiilor de
portofoliu, sau înfiinţarea şi extinderea în România a unei sucursale de către o
societate comercială străină”.
Ordonanţa reglementează, astfel, trei forme de investiţii străine directe:
(a) participarea la constituirea sau la extinderea unei societăţi comerciale
române,
(b) dobândirea de acţiuni sau părţi sociale ale unei societăţi comerciale
române, cu excepţia investiţiilor de portofoliu şi
(c) înfiinţarea şi extinderea în România a unei sucursale de către o societate
comercială străină.
b) Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar, în Anexa 1
(Nomenclator), conţine o definiţie a noţiunii de investiţie directă în art. 4.8. Conform
textului, investiţia directă este o „investiţie de orice natură efectuată în scopul stabilirii
sau menţinerii de legături economice durabile şi care se realizează prin următoarele
modalităţi, luate în sensul lor cel mai larg:
a) constituirea sau extinderea unei sucursale ori a unei noi entităţi aparţinând
integral persoanei care furnizează capitalul de dotare/capitalul social ori
achiziţionarea integrală a unei entităţi deja existente;
b) participarea într-o entitate nouă sau într-una existentă, în scopul stabilirii ori
menţinerii de legături economice durabile;
c) acordarea de credite şi împrumuturi pe termen mai mare de 5 ani, în scopul
stabilirii ori menţinerii de legături economice durabile;
d) reinvestirea profitului în scopul menţinerii unei legături economice durabile.”
O.U.G. nr. 92/1997 reglementează numai o singură categorie de investiţie
străină în ţară, şi anume cea în formă societară, care implică de natura sa o latură
contractuală şi una instituţională (exprimată prin personalitatea juridică a societăţii).
Din faptul că O.U.G. nr. 92/1997, ca lege generală în materie, nu se referă decât la
investiţiile instituţionale, rezultă intenţia legiuitorului ca investiţiile în formă pur
contractuală să nu constituie, de regulă, o formă de investiţii străine.
De la această regulă fac însă excepţie cazurile când anumite investiţii în formă
pur contractuală sunt prevăzute expres în acte normative speciale. Este vorba, de
exemplu, despre contractele de închiriere şi de concesiune în general, inclusiv cele
privind zonele libere (Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere), de

19
contractele de concesiune petrolieră (prevăzute de Legea petrolului, nr. 238/2004),
minieră (reglementate de Legea minelor, nr. 85/2003), din domeniul gazelor naturale
(potrivit Legii energiei electrice şi a gazelor naturale , nr. 123/2012).

ii) Investiţiile de portofoliu


Investiţiile de portofoliu sunt definite şi reglementate, la rândul lor, în mai multe
acte normative.
a) O.U.G. nr. 92/1997, în art. 2 lit. b), defineşte investiţia de portofoliu ca fiind
„dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi reglementate şi
care nu permit participarea directă la administrarea societăţii comerciale”. O.U.G. nr.
92/1997 nu se ocupă de investiţiile de portofoliu arătând, în art. 3, că regimul
acestora, „inclusiv avantajele de care acestea beneficiază, se stabileşte prin lege
specială”. Considerăm că definiţia investiţiilor de portofoliu, dată de ordonanţă, este
depăşită, atât noţional, cât şi pe fond, faţă de actele normative speciale survenite în
materie.
b) Actul normativ general în materie este Legea nr. 297/2004 privind piaţa
de capital, cu modificările ulterioare, care nu dă însă o definiţie a investiţiei de
portofoliu. Legea reglementează înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente
financiare, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora, precum şi a organismelor
de plasament colectiv, în scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin intermediul
investiţiilor în instrumente financiare (art. 1 al. 1).
Legea se aplică activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate pe teritoriul României
(art. 1 al. 2), dar constituirea şi activitatea societăţilor comerciale în materie
interesează şi investitorii străini.
Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) este autoritatea competentă
care aplică prevederile acestei legi, în conformitate cu prevederile art. 2 al. 1 lit. a din
O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de
Supraveghere Financiară, aprobată prin Legea nr. 113/2013 (în trecut, acest rol era
îndeplinit de fosta Comisie Naţională a Valorilor Mobiliare - C.N.V.M.).
c) O.G. nr. 66/1997 reglementează o formă particulară de realizare a
investiţiilor de portofoliu în România, şi anume cumpărarea de titluri de stat.
În sensul acestui act normativ, titlurile de stat reprezintă înscrisurile care
constituie datoria publică a României, sub formă de bonuri, certificate de trezorerie şi
alte instrumente cu scadenţa de maximum un an, cât şi obligaţiuni şi alte instrumente

20
cu scadenţe mai mari de un an, constituind împrumuturile statului, în monedă
naţională şi/sau în valută, pe termen scurt, mediu sau lung (art. 1 lit. a).
Ordonanţa defineşte „investiţia de portofoliu" (la care se referă, n.n.) ca fiind
„dobândirea de titluri de stat de pe pieţele organizate ale titlurilor de stat de către o
persoană fizică sau juridică nerezidentă, prin intermediari autorizaţi în operaţiuni cu
titluri de stat” (art. 1 lit. b).
Investitorii nerezidenţi pot achiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară prin
intermediari autorizaţi în operaţiuni cu titluri de stat pe piaţa primară, în condiţiile
stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, cu avizul prealabil al Băncii Naţionale a
României şi în conformitate cu reglementările în vigoare privind tranzacţiile cu titluri
de stat. Tranzacţionarea titlurilor de stat pe piaţa secundară poate fi efectuată de
persoanele nerezidente, prin intermediari autorizaţi de B.N.R. în operaţiuni cu titluri
de stat, în conformitate cu reglementările în vigoare (art. 2 al. 2).

iii) Noţiunea de investitor străin


Potrivit art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 92/1997, investitorul este „orice persoană
fizică sau juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau cu sediul permanent
în România sau în străinătate, care investeşte în România”, iar lit. d) precizează că
prin „rezident/nerezident” se înţeleg „persoanele calificate astfel conform
reglementărilor în vigoare privind regimul valutar”.
Aşadar, pentru a defini calitatea de rezident sau nerezident a investitorilor,
ordonanţa face trimitere practic la reglementările B.N.R. care conţin asemenea
definiţii. În această categorie se încadrează, mai ales, R.B.N.R. nr. 4/2005.
După cum rezultă din dispoziţiile legale menţionate, de principiu, elementele
de extraneitate concludente pentru a conferi calitatea de „străin" în acest context sunt
domiciliul, pentru persoanele fizice şi sediul, pentru cele juridice. Per a contrario,
cetăţenia persoanelor fizice şi respectiv alte elemente decât sediul pentru
determinarea naţionalităţii persoanelor juridice străine sunt irelevante sub aspectul
calităţii lor de investitori străini, cu excepţiile prevăzute de o lege internă sau într-o
convenţie internaţională. Aşadar, de principiu, un cetăţean român cu domiciliul în
străinătate va beneficia de calitatea de investitor străin, dar un cetăţean străin cu
domiciliul în România, nu.

C. Principiile specifice aplicabile regimului investiţiilor străine

21
1) Principiul libertăţii formelor şi modalităţilor de investire în România
Acest principiu implică la rândul său două aspecte: libertatea formelor şi
libertatea modalităţilor de investire în România.
a) Principiul libertăţii formelor de investire în România
Acest principiu se exprimă prin libertatea investitorilor străini de a opta pentru
oricare dintre formele de societăţi comerciale prevăzute de lege (art. 2 lit. a) din
O.U.G. nr. 92/1997).
Investiţiile străine în România pot îmbrăca şi forma unei asociaţii în
participaţie, reglementată de art. 1949 – 1954 din Codul civil, chiar dacă aceasta nu
este expres menţionată în definiţia care figurează în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr.
92/1997. Soluţia se bazează pe alte dispoziţii cuprinse în O.U.G. nr. 92/1997 care fac
referire la asociaţia în participaţie. Noţiunea asociaţiei în participaţie este în prezent
semnificativ diferită de cea existentă la data intrării în vigoare a ordonanţei
menţionate, la acea vreme fiind reglementată de art. 251 – 256 din Codul comercial
(abrogat).

b) Principiul libertăţii modalităţilor de investire în România. Felurile


aporturilor investitorilor străini la o societate românească
Modalităţile prin care se poate realiza o investiţie străină sunt, conform art. 2
lit. a) din O.U.G. nr. 92/1997, în număr de trei:
i) Aportul în numerar
Aportul în numerar al investitorului străin poate consta în valută liber
convertibilă sau în lei.
Aportul în valută nu ridică probleme deosebite, el constituind regula în această
situaţie. Valuta poate proveni din conturile din străinătate ale asociatului străin,
precum şi din profiturile în valută liber convertibilă obţinută de acesta, în condiţiile
legii, din activităţi realizate în România. Aceste profituri pot reprezenta, fie dividende
în valută realizate de investitorului străin din alte societăţi pe care le are în România,
fie beneficii valutare nete realizate din orice alte activităţi legale desfăşurate în ţară.
Aportul în lei al investitorului străin provine în principiu din venituri şi profituri în
lei obţinute de acesta din operaţiuni efectuate cu persoane fizice sau juridice române
(rezidenţi), dar este legalmente posibilă obţinerea de lei din tranzacţii între
nerezidenţi.

22
Sumele în lei sunt obţinute, de regulă, din dividendele realizate ca urmare a
altor investiţii realizate în România, din preţul sau tariful primit ca urmare a unei
tranzacţii efectuate cu persoane fizice sau juridice române, din credite obţinute de la
acestea etc.
Aporturile investitorului străin, în valută sau în lei, trebuie depuse, pe numele
şi la dispoziţia societăţii, în conturi deschise la instituţii de credit româneşti sau la
sucursale ale băncilor străine autorizate să funcţioneze în România, sau în conturi în
valută sau în lei deschise de respectiva societate în străinătate.
ii) Aportul în bunuri (corporale)
Aportul investitorului străin poate consta în bunuri mobile, precum maşini,
utilaje, echipamente, instalaţii, mijloace de transport, subansamble, piese de schimb
şi orice alte asemenea bunuri.
Aportul în bunuri imobile al investitorului străin este condiţionat de
recunoaşterea dreptului acestuia de a dobândi asemenea bunuri în ţară. Nu este
exclusă însă posibilitatea ca investitorul străin să constituie ca aport la societatea
românească un bun imobil situat în străinătate.
iii) Aportul în drepturi (bunuri incorporale)
Acest aport poate consta, în primul rând, în drepturi de proprietate
intelectuală, precum brevete de invenţie, licenţe, know-how, mărci de fabrică, de
comerţ şi de serviciu, desene şi modele industriale, drepturi de autor, traducător sau
editor etc.
De asemenea, aportul poate consta în drepturi de creanţă, la societăţile la
care aceste aporturi sunt permise.
iv) Aportul în alte drepturi şi valori economice
Aporturile investitorului străin pot să constea în servicii, precum şi în
cunoştinţe şi metode de organizare şi conducere (management).
Investitorii străini pot constitui ca aport şi alte valori patrimoniale, respectiv
avantaje concrete pentru societate şi evaluabile în bani, precum: surse de materii
prime, pieţe de desfacere, o anumită clientelă, informaţii de marketing, public -
relations, reţele de aprovizionare sau distribuţie etc.
De asemenea, numele utilizat în comerţ este o valoare patrimonială în comerţ,
şi poate constitui aport la o societate, după ce este evaluat de către asociaţi.

23
În fine, aportul investitorului străin poate consta şi dintr-o obligaţie de a nu
face (non – facere), comensurabilă în bani, ca, de exemplu, aceea de a nu face
concurenţă produselor societăţii pe terţe pieţe.
Concluzionând, constatăm că noţiunea de aport are în dreptul comerţului
internaţional o accepţiune foarte largă, ceea ce se poate considera a fi o uzanţă în
materie, această noţiune fiind practic echivalentă cu orice valoare economică.

2) Principiul liberului acces al investiţiilor străine în toate domeniile vieţii


economice din România

Acest principiu este consacrat în termeni generali de art. 4 al. 2 lit. a) din
O.U.G. nr. 92/1997. El constituie o altă formă de manifestare a principiului
fundamental al libertăţii comerţului internaţional al României.
Investitorii străini pot efectua în mod liber investiţii în orice domeniu al vieţii
economice: industrie, agricultură, explorarea şi exploatarea resurselor naturale,
transporturi, infrastructură şi comunicaţii, construcţii civile şi industriale, comerţ,
turism, servicii bancare, de asigurări şi alte servicii, cercetare ştiinţifică şi tehnologică
etc.
Se remarcă faptul că, în temeiul legii generale, societăţile cu participare
străină se pot constitui inclusiv în domeniile bancar şi de asigurări, unde există
condiţii speciale, dar nu există restricţii privind accesul capitalului străin.

3) Principiul egalităţii de tratament (nediscriminării) aplicabil


investitorilor străini
Acest principiu implică două aspecte: egalitatea de tratament între
investitorii români şi cei străini şi egalitatea de tratament între investitorii
străini.
Art. 4 al. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 92/1997 consacră „egalitatea de tratament -
just, echitabil şi nediscriminatoriu - pentru investitorii români sau străini, rezidenţi sau
nerezidenţi în România”. Prin formularea sa generală, textul consacră atât egalitatea
de tratament între investitorii români şi străini, cât şi lipsa oricărei discriminări între
investitorii străini în funcţie de ţara de provenienţă.
Spre deosebire de Legea nr. 35/1991 care prevedea un regim mai favorabil
pentru investiţiile străine decât pentru cele naţionale (facilităţi mai importante,

24
termene mai lungi de acordare a facilităţilor etc.), reglementările instituite de O.U.G.
nr. 92/1997 sunt aceleaşi pentru investitorii români şi străini. Aşadar, reglementările
în vigoare aplică, de principiu, regimul naţional investitorilor străini în ţară. Cu toate
acestea, datorită poziţiei juridice particulare în care se află, investitorii străini
beneficiază, în plus faţă de cei români, de anumite drepturi specifice, aşa cum vom
vedea mai jos.
Există, de asemenea, interdicţia discriminării între investitorii străini, indiferent
de sediul sau domiciliul lor, elemente care constituie, aşa cum am văzut, criteriile
esenţiale de calificare a caracterului străin al unui investitor.
De la principiul egalităţii de tratament, sub ambele sale aspecte, art. 91 din
O.U.G. nr. 92/1997 stabileşte o excepţie bazată de principiul legii mai favorabile
(melior lex). Astfel, „în cazul în care un acord bilateral de promovare şi protejare
reciprocă a investiţiilor, ratificat potrivit legii, ori o altă lege ar îndreptăţi un investitor,
persoană fizică sau juridică străină, la un tratament mai favorabil decât cel prevăzut
prin prezenta ordonanţă de urgenţă, investitorul în cauză va beneficia de acel
tratament”. România a încheiat numeroase acorduri bilaterale de promovare şi
protejare reciprocă a investiţiilor, aşa cum am arătat, care prevăd un tratament mai
favorabil pentru investitorii proveniţi din anumite ţări.

Rezumat

Noțiunea de comerț internațional poate avea două accepțiuni, respectiv una


restrânsă, care cuprinde totalitatea operaţiunilor de import şi export cu mărfuri, lucrări
şi servicii pe care le desfăşoară persoane fizice şi/sau juridice având calitatea de
subiecte ale dreptului comerţului internaţional, cu parteneri de naţionalitate străină
sau cu bunuri aflate în tranzit internaţional și una largă, care înglobează o largă
varietate de operaţiuni care se referă numai indirect la marfă şi care sunt cuprinse,
de regulă, în noţiunea de cooperare economică internaţională. Cooperarea
economică internaţională este un ansamblu de relaţii de conlucrare între două sau
mai multe persoane fizice şi/sau juridice aparţinând unor state diferite, care nu
implică în mod necesar un transfer de marfă (o executare de lucrări sau prestare de

25
servicii) peste frontieră, ci au ca scop realizarea, prin eforturile conjugate ale
partenerilor, a unor operaţiuni conexe celor de comerţ (propriu-zis), eşalonate de
regulă pe perioade de timp determinate, în producţie sau în sfera neproductivă, în
scopul obţinerii unor avantaje reciproce.
Raporturile juridice de comerţ internaţional sunt raporturi de drept privat care
se caracterizează prin două elemente: un element specific relaţiilor de comerţ, care
este comun cu cel din dreptul comercial, și un element relevant de internaționalitate
(care poate fi, la rândul său, alternativ, un element subiectiv sau un element
obiectiv).
În România, dreptul comerțului internațional este guvernat de principiul
libertății comerțului internațional, care cunoaște, totuși, anumite limitări. Principiul
poate fi privit în două sensuri, şi anume unul intern - de la părţile române la relaţiile
de comerţ către piaţa internaţională - şi unul extern, de la părţile străine la relaţiile de
comerţ către piaţa românească.
Regimul juridic al investiţiilor străine în România este reglementat prin acte
normative interne și printr-o serie de convenții internaționale la care țara noastră este
parte. În prezent, se conturează două forme principale de investiţii străine, şi anume
investiţiile directe şi cele de portofoliu, fiecare caracterizându-se printr-o serie de
trăsături specifice.
Investitorul străin poate fi definit ca orice persoană fizică sau juridică cu
domiciliul sau sediul în străinătate care investește în România.
Principiile specifice aplicabile regimului investiţiilor străine sunt principiul
libertăţii formelor şi modalităţilor de investire în România, principiul liberului acces al
investiţiilor străine în toate domeniile vieţii economice din România și principiul
egalităţii de tratament (nediscriminării) aplicabil investitorilor străini.

Test de evaluare a cunoștințelor:

1. Definiți noţiunea de comerţ internaţional, din perspectiva celor două


accepţiuni, largă şi restrânsă.

26
2. Prezentaţi trăsăturile esenţiale ale raporturilor juridice de comerţ
internaţional.
3. Prezentaţi, pe scurt, cele două elemente de extraneitate relevante, care
sunt specifice raporturilor juridice de comerţ internaţional.
4. Prezentaţi, pe scurt, trăsăturile esenţiale ale principiului libertăţii comerţului
internaţional, prin raportare la principiul monopolului de stat.
5. Definiţi noţiunea de investiţie străină directă şi prezentaţi trăsăturile
caracteristice ale acesteia .
6. Definiţi noţiunea de investiţie străină de portofoliu şi prezentaţi trăsăturile
sale caracteristice.
7. Realizaţi o comparaţie între investiţiile străine directe şi investiţiile străine de
portofoliu.
8. Definiţi noţiunea de investitor străin.
9. Enumeraţi şi caracterizaţi, pe scurt, principiile care guvernează regimul
investiţiilor străine în România.
10. În ce constă principiul libertăţii formelor şi modalităţilor de investire în
România?

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 11-24, 27-33, 57-73;
 Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire nr.
429/2003 şi republicată în 2003;
 O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, publicată în M.O. nr.
386/1997 şi aprobată prin Legea nr. 241/1998, cu modificările ulterioare;
 O.U.G. nr. 85/2008 privind stimularea investiţiilor, publicată în M.O. nr.
474/2008;
 Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în M.O. nr. 571/2004, cu
modificările aduse prin Legea nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente
financiare și operațiuni de piață, publicată în M.O. nr. 213/2017.

27
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2.

GARANȚIILE ACORDATE INVESTITORILOR STRĂINI ȘI


DREPTURILE ACESTORA. FACILITĂȚI

CUPRINS

Introducere

Investitorii străini beneficiază de anumite garanții, drepturi și, uneori, de


facilități acordate de statul român. De asemenea, există o modalitate specială de
garanție a investițiilor străine prevăzută de Convenția de constituire a Agenției
Multilaterale de Garantare a Investițiilor, încheiată la Seul, în 1985. În cele ce
urmează, ne vom ocupa de principalele aspecte referitoare la acestea.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unități, veți putea să:

 Enumerați şi să caracterizați principalele garanţii acordate investitorilor


străini în România;
 Prezentați pe scurt drepturile de care beneficiază investitorii străini în
România;
 Identificați modalităţile de soluţionare a litigiilor născute între statul
român şi investitorii străini;
 Prezentați trăsăturile facilităţilor normative şi individuale acordate
investitorilor străini;
 Cunoașteți regimul aplicabil în materia garantării investiţiilor străine în
România prin intermediul Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor.

28
Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este
de 3 ore.

Conținutul unității de învățare

2.1. Garanţiile acordate investitorilor străini

A. Garanţia împotriva indisponibilizării investiţiei


Această garanţie îşi are temeiul juridic atât în dispoziţiile constituţionale, cât şi
în actele normative speciale privind investiţiile străine.
Temeiul juridic general în materie este art. 44 al. 3 („Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire") şi art. 44 al. 6 din Constituţie („Despăgubirile (...) se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”).
Aceste prevederi s-au regăsit în Constituţia din 1991 şi au fost menţinute, cu
renumerotarea articolelor, la republicarea din 2003.
Constituţia modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003 şi
republicată a adus însă şi o reglementare nouă, cu implicaţii directe asupra garanţiei
de care ne ocupăm. Astfel, în art. 44 al. 4 (renumerotat) se prevede că sunt interzise
naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere în proprietate publică a unor bunuri pe
criterii discriminatorii. Acest text prezintă importanţă pentru investitorii străini, în
sensul întăririi garanţiei împotriva indisponibilizării investiţiei, de care aceştia
beneficiază în temeiul O.U.G. nr. 92/1997.
Ca acte normative speciale care consacră garanţia indisponibilizării
investiţiilor străine, menţionăm, în primul rând, O.U.G. nr. 92/1997. Art. 4 al. 2 lit. c) şi
art. 8 al. 1 din această ordonanţă prevăd că investiţiile nu pot fi naţionalizate,
expropriate sau supuse unor măsuri cu efect echivalent, exceptând cazurile în care
astfel de măsuri întrunesc cumulativ următoarele condiţii:
a) sunt necesare pentru cauză de utilitate publică;
b) sunt nediscriminatorii;
c) se efectuează în conformitate cu prevederile exprese ale legii;
d) se fac cu plata unei despăgubiri prealabile, adecvate şi efective.

29
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică se poate face numai cu plata
unei despăgubiri, ale cărei condiţii sunt menţionate de O.U.G. nr. 92/1997, în art. 8
al. 1 lit. d) şi al. 2 şi 3, precum şi, în completare, de Legea nr. 33/1994, privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică:
a) despăgubirea trebuie să fie „echivalentă cu valoarea justă de piaţă a
investiţiei expropriate”.
Această condiţie dă expresie principiului dezdăunării integrale a investitorului
afectat, consacrat şi de art. 26 din Legea nr. 33/1994, precum şi de art. 1385 şi urm.
C. civ. Totodată, condiţia se încadrează în cerinţa mai generală, prevăzută de art. 1
din Legea nr. 33/1994, ca despăgubirea în caz de expropriere pentru utilitate publică
să fie „dreaptă".
O.U.G. nr. 92/1997 conţine o precizare de protecţie pentru investitori, care nu
figurează în Legea nr. 33/1994, potrivit căreia valoarea investiţiei se calculează „la
momentul imediat anterior exproprierii sau înainte ca exproprierea iminentă să
devină cunoscută într-un mod care să afecteze valoarea investiţiei” (art. 8 al. 2).
b) Despăgubirea trebuie să fie „prealabilă”, adică trebuie plătită înainte să
opereze efectiv indisponibilizarea.
c) Totodată, despăgubirea trebuie să fie „adecvată”, adică modalitatea ei de
plată să fie potrivită cu natura şi valoarea de piaţă a investiţiei indisponibilizate.
d) În fine, despăgubirea trebuie să fie „efectivă", adică lichidă, în sensul de a fi
exprimată în bani (cash) sau în bunuri care pot fi transformate imediat în bani.
În ceea ce priveşte modalitatea de determinare a despăgubirii, se aplică
dispoziţiile art. 3 şi 24 din Legea nr. 33/1994, conform cărora prima posibilitate de
determinare a cuantumului şi naturii despăgubirii este prin acordul părţilor. În cazul
pe care îl analizăm, aceste părţi nu pot fi altele decât investitorul străin vizat de
expropriere şi statul român, prin organele sale competente.
În cazul în care un acord al părţilor nu se realizează, sunt incidente
prevederile art. 8 al. 4 din O.U.G. nr. 92/1997, conform cărora „investitorul afectat are
dreptul la o examinare promptă a cazului său, a evaluării investiţiei sale şi a plăţii
despăgubirii, conform legii române, examinare efectuată, după caz, de către o
autoritate judecătorească sau de către o altă autoritate independentă şi competentă,
conform tratatelor internaţionale în materie la care România este parte”.
Litigiile dintre investitorii nerezidenţi şi statul român cu privire la
indisponibilizarea investiţiei se soluţionează de către instanţele judecătoreşti

30
naţionale sau pe calea arbitrajului, în conformitate cu prevederile art. 11 din O.U.G.
nr. 92/1997.

B. Garanţia stabilităţii regimului juridic al investiţiilor


Conţinutul acestei garanţii constă în faptul că investiţia străină trebuie să
beneficieze de regimul juridic prevăzut de legea în vigoare în momentul constituirii
sale, pe întreaga sa durată de existenţă, ceea ce constituie o formă de exprimare a
principiului tempus regit actum.
Această garanţie se manifestă practic, în special, prin împrejurarea că, atunci
când după constituirea investiţiei intervine o lege nouă care restrânge regimul juridic
aplicabil în materie, investiţia existentă trebuie, de principiu, să beneficieze în
continuare de statutul reglementat de legea în vigoare la data constituirii sale, pe
toată durata prevăzută de această din urmă lege.
Prin excepţie de la principiul tempus regit actum, investiţiile străine trebuie
supuse legii ulterioare (noi), în măsura în care aceasta conţine prevederi mai
favorabile decât cea care fusese în vigoare la momentul efectuării investiţiei. Această
excepţie derivă din aplicarea principiului aplicării imediate a legii mai favorabile
(melior lex).

2.2. Drepturile de care beneficiază investitorii străini

A. Dreptul la asistenţă privind parcurgerea formalităţilor administrative


pentru constituirea şi funcţionarea investiţiei străine
În vederea atragerii investiţiilor străine, mediul de afaceri şi analiştii economici
au apreciat că ar fi oportună construirea unei strategii coerente de promovare şi
sprijinire a investiţiilor străine, coordonată de un organ de specialitate al
administraţiei publice centrale. Reglementările referitoare la acest aspect au fost
deosebit de efervescente în ultimul deceniu.
În perioada 2002 - 2008, în România a funcţionat Agenţia Română pentru
Investiţii Străine (A.R.I.S.), înfiinţată prin Legea nr. 390/2002. A.R.I.S. era, de fapt, o
agenţie cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului României care avea
obligaţia de a coordona activitatea de promovare, pe plan intern şi internaţional, a
investiţiilor străine directe în România şi de a acorda, la cerere, investitorilor străini

31
asistenţă de specialitate atât înainte de realizarea investiţiei, cât şi pe parcursul
acesteia.
La scurt timp de la înfiinţare, A.R.I.S. a dobândit şi calitatea de membru afiliat
la Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Promovare a Investiţiilor (WAIPA), cu sediul la
Geneva, afilierea fiind aprobată prin H.G. 165/2004.
Prin reforma din 2008, A.R.I.S. a fost desfiinţată, iar locul acesteia a fost luat
de Agenţia Română pentru Investiţii (A.R.I.), în temeiul O.U.G. nr. 85/2008 privind
stimularea investiţiilor. Totuşi, deşi potrivit art. 9 al ordonanţei menţionate, Guvernul
urma să adopte un proiect de reglementare privind organizarea, statutul, organele de
conducere, atribuţiile şi competenţele A.R.I., în practică, noua agenţie nu a început
să funcționeze.
Atribuţiile fostei A.R.I.S. au fost pentru scurtă vreme îndeplinite de
Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură, Investiţii Străine, Parteneriat Public-
Privat şi Promovarea Exporturilor, organ de specialitate din cadrul aparatului de lucru
al Guvernului care a funcționat în temeiul H.G. 536/2014, abrogată prin O.U.G. nr.
11/2016 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administrației publice
centrale1.
Ulterior, Departamentul pentru Investiții Străine și Parteneriat-Public Privat,
organ de specialitate, cu personalitate juridică, în cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, s-a reorganizat în vara anului 2016 prin divizare totală, prin preluarea
activităților privind investițiile străine de către Ministerul Economiei și a activităților
privind parteneriatul public-privat de către Ministerul Finanțelor Publice.
Actualmente, în urma unui nou tumult legislativ, o serie de atribuții în materia
investițiilor străine au fost preluate de nou-înființatul Minister pentru Mediul de
Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, în special prin Departamentul de Comerț Exterior.
Printre atribuțiile Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și
Antreprenoriat prevăzute în art. 3 al. 1 din H.G. nr. 23/20172 privind organizarea și
funcționarea acestuia, se numără următoarele:
 „acordă asistență de specialitate firmelor românești și străine în
domeniile sale de competență”;
 „acționează pentru atragerea instituțiilor financiare internaționale, a
unor investitori străini și români, pentru realizarea unor proiecte și

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 285/2016.

32
programe naționale, regionale ori internaționale de interes pentru
România”;
 „acționează pentru atragerea instituțiilor financiare internaționale, a
unor investitori străini și români, pentru realizarea unor proiecte și
programe naționale, regionale sau internaționale, de interes pentru
România, în domeniul resurselor minerale neenergetice și al dezvoltării
durabile a zonelor industriale”;
 „eliberează, în condițiile legii, autorizații de funcționare în România a
reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice
străine”;
 „elaborează și implementează strategii, politici publice și programe în
domeniul investițiilor străine directe”;
 „desfășoară activități de promovare a investițiilor străine pe plan intern
și extern” etc.

B. Dreptul la conversia în valută şi la transferul în străinătate al profitului


obţinut în România
Investitorii nerezidenţi în România au dreptul la conversia în valută a
veniturilor în lei ce le revin din investiţie, precum şi la transferul în străinătate, fără
niciun fel de restricţii, după plata impozitelor şi taxelor legale, al acestor venituri, în
valută liber convertibilă, potrivit reglementărilor privind regimul valutar (art. 4 al. 2 lit.
f) şi art. 10 din O.U.G. nr. 92/1997).
Categoriile de venituri liber transferabile în străinătate sunt, conform art. 10
din O.U.G. nr. 92/1997, următoarele:
a) dividendele sau beneficiile obţinute de la o societate română, în cazul în
care investitorii străini sunt acţionari sau asociaţi;
b) veniturile obţinute dintr-o asociaţie în participaţie;
c) veniturile obţinute din vânzarea acţiunilor sau a părţilor sociale;
d) sumele obţinute din lichidarea unei societăţi comerciale potrivit Legii nr.
31/1990 sau Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă;

2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 52/2017.

33
e) sumele obţinute cu titlul de despăgubiri ca urmare a unei exproprieri sau
aplicării unei alte măsuri cu efect echivalent;
f) orice alte venituri legal obţinute în ţară, conform formei de realizare a
investiţiei etc.

C. Dreptul de proprietate al investitorilor străini asupra bunurilor din ţară


În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al persoanelor fizice şi juridice
străine asupra bunurilor mobile, precum şi asupra clădirilor din România, este
aplicabil regimul naţional, aceştia având, aşadar, aceleaşi drepturi ca şi românii.
Dreptul investitorilor străini asupra terenurilor din România implică însă
anumite aspecte specifice, de care ne ocupăm în continuare.
Constituţia modificată şi completată prin Legea nr. 429/2003 şi republicată a
marcat o substanţială schimbare faţă de reglementarea anterioară, producând
importante consecinţe pe plan juridic. Noul art. 44 al. 2 teza a II-a (renumerotat)
prevede astfel: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire
legală”.
Noile prevederi constituţionale au produs o modificare la nivelul capacităţii de
folosinţă a cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor în ţară.
Potrivit dispoziţiei constituţionale, persoanele fizice străine au căpătat vocaţie
de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor din România în două situaţii:
i) Prin acte juridice între vii (inter vivos) şi mortis causa (testament), dacă
sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) În cazul în care o asemenea posibilitate este prevăzută într-o convenţie
internaţională la care România este parte;
b) Dacă există reciprocitate, sub aspectul recunoaşterii dreptului de
proprietate asupra terenurilor, între România şi statul căruia îi aparţine persoana
străină;
Reciprocitatea este, în principiu, de trei feluri:
o legislativă, atunci când în ţara străină există norme juridice care
prevăd aceleaşi drepturi pentru persoanele române similare;

34
o diplomatică, atunci când reciprocitatea izvorăşte dintr-o convenţie
internaţională la care respectivele state sunt parte;
o de fapt, atunci când ea este aplicată în practica autorităţilor
competente din statele respective.
c) În condiţiile prevăzute în legea organică.
Legea organică la care Constituţia face trimitere este Legea nr. 312/2005
privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, care a intrat
în vigoare la data aderării României la U.E.
ii) Prin moştenire legală. Observăm că, pentru această situaţie, Constituţia
nu prevede nicio condiţie specială.

Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată


asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către
persoanele juridice străine, ce a intrat în vigoare la data aderării României la U.E,
nu se aplică în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către
cetăţenii străini şi apatrizi prin moştenire legală (art. 1 al. 2).
Potrivit acestei legi, regimul dobândirii dreptului de proprietate asupra
terenurilor este diferit după cum este vorba:
a) de cetăţenii statelor membre, de apatrizi cu domiciliul
într-un stat membru sau în România şi de persoanele juridice având naţionalitatea
acestor state, pentru care legea conţine o prevedere generală, cu caracter de
principiu, în art. 3, şi două reglementări speciale, particularizate prin natura şi scopul
terenului la care se referă, în art. 4 şi 5 (cele două reglementări speciale instituiau o
serie de restricţii care nu mai produc efecte în prezent).
Potrivit art. 3, cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat
membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu
legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în
aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru
persoanele juridice române, aplicându-li-se regimul naţional.
O primă reglementare specială este cuprinsă în art. 4, cu privire la terenurile
având drept scop constituirea de reşedinţe sau sedii secundare. Potrivit textului,
cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România
cu domiciliul într-un stat membru, precum şi persoana juridică nerezidentă,

35
constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare,
la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la U.E. Această
restricţie a fost ridicată, aşadar, la 1 ianuarie 2012.
A doua reglementare specială priveşte terenurile agricole, pădurile şi
terenurile forestiere (art. 5). Se prevede că cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu
domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana juridică
constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea
unui termen de 7 ani de la data aderării României la U.E. (art. 5 al. 1). Prin urmare, şi
această restricţie a fost ridicată la 1 ianuarie 2014.
b) de cetăţenii străini, apatrizii şi persoanele juridice aparţinând statelor terţe
care pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condiţiile reglementate
prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate (art. 6 al. 1).
Cetăţeanul străin, apatridul şi persoana juridică aparţinând statelor terţe nu pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiţii mai favorabile decât cele
aplicabile cetăţeanului unui stat membru şi persoanei juridice constituite în
conformitate cu legislaţia unui stat membru (art. 6 al. 2).

D. Drepturi privind efectuarea operaţiunilor valutare


R.B.N.R. nr. 4/2005 reglementează anumite drepturi ale investitorilor străini, în
calitatea lor de nerezidenţi, în materia la care se referă.
Astfel, se prevede că nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină
integral şi să utilizeze active financiare exprimate în valută şi în moneda naţională
(leu) (art. 4 al. 1).
Sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de nerezidenţi,
pot fi convertite prin intermediul pieţei valutare (art. 4 al. 2).
Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi în valută şi în moneda naţională
(leu) la instituţiile de credit. Este vorba atât de conturi curente, cât şi de depozit.
B.N.R. poate lua măsuri de salvgardare în situaţii deosebite (art. 6 din R.B.N.R. nr.
4/2005).
De la data de 1 septembrie 2006, nerezidenţii au dobândit dreptul de a
efectua tranzacţii privind achiziţionarea de instrumente financiare româneşti pe piaţa

36
monetară, fără a mai fi necesară autorizarea B.N.R., ceea ce echivalează cu o
liberalizare completă a operaţiunilor valutare şi convertibilitatea totală a leului.

E. Dreptul de a angaja personal străin


O.U.G. nr. 92/1997, în art. 4 al. 2 lit. k), precizează că investitorii străini
beneficiază de „posibilitatea angajării de cetăţeni străini, în conformitate cu
prevederile legale în vigoare”.
Spre deosebire de Legea nr. 35/1991 care, în art. 31, prevedea că personalul
străin necesar desfăşurării activităţii investiţiei putea fi angajat numai în posturi de
conducere şi de specialitate, O.U.G. nr. 92/1997 nu mai face nicio distincţie, de unde
rezultă că, sub incidenţa sa, poate fi angajat personal străin pe orice post, inclusiv pe
posturi de execuţie.

F. Dreptul de a alege instanţele competente pentru soluţionarea litigiilor


Investitorii au dreptul să desemneze ca fiind competentă pentru soluţionarea
litigiilor o instanţă arbitrală sau judecătorească.
Potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 92/1997, litigiile dintre investitorii străini şi statul
român vor fi soluţionate, la alegerea investitorului, potrivit uneia din următoarele
proceduri:
a) o procedură internă, prevăzută de Legea contenciosului administrativ (în
prezent fiind în vigoare Legea nr. 554/2004) şi Cartea a VII-a din Codul de procedură
civilă care se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate;
b) o procedură de conciliere sau arbitraj instituţional, desfăşurată sub
egida Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii
(CIRDI sau ICSID), conform Convenţiei pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington (1965) şi
ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 62/1975;
c) o procedură de arbitraj ad-hoc, conform Regulamentul de arbitraj
UNCITRAL (CNUDCI) din 1976.
Prevederi privind soluţionarea litigiilor între investitorii străini şi statul român
sunt cuprinse în toate acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea reciprocă
a investiţiilor la care România este parte.

37
2.3. Facilităţi acordate investitorilor străini

A. Facilităţile cu caracter normativ


În prezent, reglementarea de drept comun privind facilitățile o constituie
O.U.G. nr. 85/2008 privind stimularea investițiilor. Singurul tip de facilități admis de
această lege, în concordanță cu reglementările europene, este acela al ajutorului de
stat, care trebuie să se caracterizeze prin tratament egal (nediscriminatoriu),
transparență, eficiență, confidențialitate și eligibilitate.

B. Facilităţile individuale
O.U.G. nr. 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activităţii
economice prevedea posibilitatea acordării unor facilităţi individuale pentru investiţiile
cu impact major asupra activităţii economice, prin Hotărâre de Guvern. Acest act
normativ a fost abrogat de O.U.G. nr. 50/2000, astfel că în prezent nu mai există o
prevedere generală privind posibilitatea acordării de facilităţi individuale. Facilitățile
individuale acordate anumitor investitori străini anterior abrogării au rămas însă în
vigoare până la încetarea termenelor pentru care fuseseră acordate.

2.4. Garantarea investiţiilor străine în România prin intermediul Agenţiei


Multilaterale de Garantare a Investiţiilor

Să ne reamintim
Aşa cum am arătat în Unitatea de învățare nr. 1, România este parte din anul
1992 la Convenţia de constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor
(Seul, 1985). Această convenţie, elaborată sub auspiciile Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), a intrat în vigoare la 12 aprilie 1988 şi s-a
bucurat de o largă audienţă internaţională, având în prezent ca părţi un număr de
peste 150 de state.

Agenţia poate garanta, de regulă, investiţiile eligibile, împotriva unor prejudicii


rezultând din unul sau mai multe din următoarele tipuri de riscuri (art. 11 lit. a):

38
a) Risc din transfer valutar (orice introducere - atribuibilă guvernului gazdă -
de restricţii asupra transferului, în afara ţării gazdă, a monedei proprii într-o monedă
liber utilizabilă sau o altă monedă convenabilă deţinătorilor garanţiei);
b) Risc de expropriere şi alte măsuri similare (orice acţiune legislativă sau
administrativă sau orice omisiune atribuibilă guvernului gazdă, care are ca efect
deposedarea deţinătorului garanţiei de proprietatea sau controlul ori un beneficiu
substanţial din investiţia sa);
c) Risc de încălcare a contractului (orice suspendare sau încălcare de către
guvernul gazdă a contractului cu deţinătorul garanţiei);
d) Risc de război şi tulburări civile (orice acţiune militară sau tulburare civilă în
teritoriul ţării gazdă).

Rezumat

Investitorii străini beneficiază de două garanții importante, respectiv de


garanția împotriva indisponibilizării investiției care prevede că investițiile nu pot fi
naționalizate, expropriate sau supuse unor măsuri cu efect echivalent decât cu
respectarea unor condiții legale limitative, și garanția stabilității regimului juridic al
investițiilor care se referă la faptul că investiția străină trebuie să beneficieze de
regimul juridic prevăzut de legea în vigoare în momentul constituirii sale, pe întreaga
durată de existență.
Investitorii străini beneficiază și de o serie de drepturi, dintre care se
evidențiază: dreptul la asistență privind parcurgerea formalităților administrative
pentru constituirea și funcționarea investiției străine, dreptul la conversia în valută şi
la transferul în străinătate al profitului obţinut în România, dreptul de proprietate al
investitorilor străini asupra bunurilor din ţară, drepturile privind efectuarea
operaţiunilor valutare, dreptul de a angaja personal străin sau dreptul de a alege
instanţele competente pentru soluţionarea litigiilor.
În prezent, legea română reglementează ajutorul de stat, ca facilitate cu
caracter normativ acordată investitorilor străini, și nu mai există prevederi generale
cu privire la acordarea de facilități individuale.

39
Investitorii străini beneficiază și de garantarea prin intermediul Agenţiei
Multilaterale de Garantare a Investiţiilor care asigură investițiile eligibile împotriva
unor prejudicii rezultând din riscul de transfer valutar, riscul de expropriere şi alte
măsuri similare, riscul de încălcare a contractului de către guvernul gazdă sau riscul
de război și tulburări civile.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Enumeraţi şi caracterizaţi, pe scurt, garanţiile acordate investitorilor străini


în România.
2. Enumeraţi şi caracterizaţi, pe scurt, drepturile de care beneficiază
investitorii străini în România.
3. Prezentaţi, pe scurt, dreptul de proprietate al investitorilor străini asupra
bunurilor din România.
4. Care sunt căile prevăzute de lege pentru soluţionarea litigiilor dintre
investitorii străini şi statul român?
5. Care sunt tipurile de facilităţi care pot fi acordate investitorilor străini?
6. Care sunt tipurile de riscuri acoperite prin intermediul Agenţiei Multilaterale
de Garantare a Investiţiilor?

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 73-99;
 O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, publicată în M.O. nr.
386/1997 şi aprobată prin Legea nr. 241/1998, cu modificările ulterioare;
 O.U.G. nr. 85/2008 privind stimularea investiţiilor, publicată în M.O. nr.
474/2008;
 Convenţia de constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a Investiţiilor
(Seul, 1985), ratificată prin Legea nr. 43/1992, publicată în M. O. nr. 93/1992.

40
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3.

REGIMUL GENERAL AL EXPORTURILOR ȘI IMPORTURILOR ÎN


ROMÂNIA, CU SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA AUTORIZAȚIILOR DE
EXPORT/IMPORT

CUPRINS

Introducere

Afirmam mai sus că principiul libertății comerțului internațional cunoaște


anumite limite. Unitatea de învățare 3 tratează una dintre aceste limite, respectiv
regimul juridic aplicabil autorizațiilor de import și export. De asemenea, vom analiza
câteva motive care se pot afla la baza refuzului cererii de eliberare a unor astfel de
autorizații, precum și căile de atac pe care le putem urma în cazul refuzului eliberării
autorizațiilor de către autorități.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Prezentați, pe scurt, regimul juridic aplicabil autorizaţiilor de import/export;
 Descrieți procedura legală pentru eliberarea licenţelor de import/export;
 Descrieți motivele care pot sta la baza refuzului cererii de eliberare a
autorizaţiilor de import/export;
 Prezentați căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor ori al
nerezolvării cererii în termenul legal;
 Prezentați natura juridică a autorizaţiilor de export;
 Descrieți efectele autorizaţiilor asupra contractelor de comerţ internaţional.

41
Durata medie de parcurgere a celei de-a treia unităţi de învăţare este
de 3 ore.

Conținutul unității de învățare

3.1. Regimul general al exporturilor şi importurilor în România, cu


specială privire asupra autorizaţiilor de export / import

A. Principiul liberalizării exporturilor şi importurilor


Exportul şi importul bunurilor din/în România sunt liberalizate, acestea putând
fi efectuate, în principiu, fără a fi supuse unor măsuri de control sau supraveghere.
Acesta este un aspect particular al principiului libertăţii comerţului internaţional
al României.
În vederea realizării scopurilor de interes general al economiei naţionale,
exporturile şi/sau importurile unor bunuri sunt supuse anumitor măsuri de control ori
supraveghere, prevăzute în acte normative, care constituie excepţii de la principiul
liberalizării. Ca urmare a caracterului excepţional al măsurilor de control ori
supraveghere, atunci când o operaţiune de export sau de import nu este explicit
menţionată ca fiind supusă acestora, ea este liberalizată.
Instituirea şi aplicarea acestor măsuri se poate face numai cu respectarea
regulilor şi procedurilor cuprinse în prevederile Acordului de la Marrakech privind
constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi ale altor acorduri şi convenţii
internaţionale în materie la care România este parte.
Eliberarea instrumentelor pentru administrarea măsurilor menţionate mai sus,
respectiv, după caz, a licenţelor, autorizaţiilor, certificatelor, avizelor, atestatelor etc.
(vom folosi, în continuare, termenul generic de autorizaţii de export/import) privind
exportul, importul sau tranzitul anumitor categorii de mărfuri, se efectuează de către
instituţiile desemnate prin acte normative, pe baza regulilor şi procedurilor specifice
adoptate în acest scop.

42
În cele ce urmează ne ocupăm de autorizaţiile de export/import numai ca
instrument special - şi de excepţie - al politicii statului român de control şi
supraveghere a desfăşurării relaţiilor din comerţul internaţional al României.

3.2. Procedura de eliberare a licenţelor

Conform principiilor generale în materie, pot formula cereri pentru licenţă


numai agenţii economici cu sediul în România, care desfăşoară potrivit legii, activităţi
de comerţ internaţional.
Aceste cereri se întocmesc pentru fiecare ţară, pentru fiecare partener extern
în parte şi pentru fiecare poziţie tarifară a mărfii.
Marfa se individualizează, în primul rând, prin codul tarifar din tariful vamal
integrat comunitar, conform Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2658/87 din 23 iulie
1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică, cu modificările ulterioare, şi Tarifului
vamal comun al Uniunii Europene. Nomenclatura tarifară comunitară face referire la
Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor. În această materie,
România a aderat încă din anul 1996 la Convenţia internaţională privind Sistemul
armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, inclusiv la anexa acestuia, încheiată
la Bruxelles la 14 iunie 1983 şi elaborată sub auspiciile Consiliului de Cooperare
Vamală, cu sediul la Bruxelles.
Autorizațiile au un caracter intuitu personae, în sensul că ele pot fi utilizate
numai de către titular, nefiind transmisibile.
Valabilitatea licenţelor este circumstanţiată sub trei aspecte:
a) Sub aspect temporal, licenţele automate se eliberează, de regulă, cu
valabilitate până la sfârşitul anului calendaristic pentru care sunt emise;
b) Sub aspect spaţial, licenţele se eliberează pentru fiecare ţară şi pentru
fiecare partener extern;
c) Din punct de vedere material, licenţele sunt limitate la o marfă care se
încadrează într-o singură poziţie tarifară.

43
3.3. Autorizaţiile, altele decât licenţele, cerute pentru exportul şi importul
unor categorii de mărfuri
În unele cazuri, actele normative interne impun condiţia emiterii de către
instituţiile publice desemnate prin lege a unor autorizaţii, altele decât licenţele, pentru
tranzitul transfrontieră al unor categorii de mărfuri. Se includ în această categorie
avizele, certificatele, autorizaţiile, permisele etc. Această noţiune cuprinde şi situaţiile
în care importul, exportul şi tranzitul anumitor mărfuri este supus unui regim special
de autorizare, în baza unei notificări.
Actele normative cer, în anumite situaţii speciale, autorizaţii de import / export
pentru comerţul cu următoarele categorii de produse: animalele şi produsele conexe;
plantele şi produsele conexe; substanţele şi preparatele stupefiante şi psihotrope;
produsele alimentare şi agricole; elemente ale corpului uman, produsele medicale şi
farmaceutice; armele, muniţiile, materialele explozive şi toxice, produsele şi
tehnologiile în domeniul nuclear; deşeurile admise la import şi export; produsele
periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu; bunurile din patrimoniul
cultural naţional; produsele din tutun şi băuturile alcoolice; organismele modificate
genetic; produsele chimice; unele produse supuse accizelor; metalele şi pietrele
preţioase etc.

Căutați formalitățile necesare în vederea obținerii unei autorizații de


export/import pentru comerțul cu una dintre categoriile de produse enumerate mai
sus.

3.4. Refuzul eliberării autorizaţiilor de export/import

Din întreaga reglementare în materie şi din practică rezultă anumite situaţii în


care autorizaţiile de export/import pot fi refuzate:
a) solicitantul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a efectua acte de comerţ
(internaţional);
b) organul competent este îndreptăţit să refuze agentului economic eliberarea
autorizaţiei, pe o anumită perioadă de timp, cu caracter sancţionator;

44
c) mărfurile sunt supuse unor contingente tarifare la importul în România, iar
contingentul este epuizat;
d) marfa este supusă controlului sau supravegherii în România sau în ţara de
destinaţie, iar condiţiile de eliberare a autorizaţiei nu sunt îndeplinite;
e) marfa este interzisă la export sau import.
Cazurile de refuz al eliberării autorizaţiei, menţionate mai sus, prezintă în
general un caracter obiectiv, aşa încât, în cazul lor, marja de apreciere care revine
organului competent este mai restrânsă.
Organul competent poate refuza eliberarea autorizaţiei şi pentru motive
subiective, ca de pildă atunci când operaţiunea poate provoca o concurenţă neloială
evidentă pe piaţa internă (în special situaţia în care produsele se vând sub preţul de
producţie, de regulă cu scopul de a elimina alţi concurenţi - dumping), contravine
reglementărilor (de preţ etc.) ale ţării de destinaţie sau încalcă acordurile încheiate
de România cu ţara de destinaţie ori de provenienţă a mărfii etc.

3.5. Căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor şi în cazul


nerezolvării cererii de autorizaţie în termenul legal

În materie sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privind atacarea actelor


administrative, prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În
aplicarea dispoziţiilor din această lege, solicitantul va trebui să formuleze plângere
prealabilă la organul competent pentru emiterea autorizaţiei în termenul legal de 30
de zile de la primirea refuzului, acest organ fiind obligat să răspundă în termenul
legal de 30 de zile de la primirea contestaţiei.
Agentul economic nemulţumit de soluţia dată contestaţiei sale şi cel căruia nu
i-a fost soluţionată cererea de autorizaţie în termenul legal poate sesiza instanţa
judecătorească competentă. Competenţa materială de soluţionare a cererii
aparţine în primă instanţă secţiilor de contencios administrativ ale curţilor de
apel, deoarece se reclamă un act administrativ de competenţa unui organ al
administraţiei publice centrale. Din punct de vedere teritorial sunt competente
instanţele de la domiciliul (sediul) solicitantului sau cele de la sediul pârâtului,
la alegerea solicitantului reclamant. Recursul este de competenţa Secţiei de
contencios administrativ şi fiscal a Î.C.C.J.

45
Instanţa de judecată poate obliga organul competent să elibereze autorizaţia
de export sau import, precum şi să plătească despăgubiri către solicitant, în cazul în
care acesta face dovada că a suferit un prejudiciu prin refuzul eliberării şi/sau
întârzierea în eliberarea autorizaţiei.

3.6. Răspunderi ale agenţilor economici solicitanţi

Întreaga răspundere privind operaţiunea de comerţ exterior, eficienţa acesteia,


condiţiile de realizare, corectitudinea preţului, respectarea reglementărilor naţionale,
ale celor din ţările partenere şi de tranzit şi a altor reglementări în domeniu revine
solicitantului de autorizaţie. De asemenea, titularul autorizaţiei este răspunzător de
utilizarea autorizaţiei în conformitate cu condiţiile stabilite la eliberarea acesteia.
Aşadar, solicitantul răspunde pentru corectitudinea tuturor datelor menţionate în
cererea de autorizaţie.
Răspunderea poate fi administrativă, civilă sau penală, după caz, a
persoanelor vinovate, potrivit legii.

3.7 Prevederi privind autorizaţiile de export/import în convenţiile


internaţionale la care România este parte

În această secţiune ne referim, mai ales, la Acordul General pentru Tarife


Vamale şi Comerţ (G.A.T.T.) privind procedurile în materie de autorizaţii de import
(Geneva, 1979).
Acordul stabileşte, în chiar art. 1, anumite cerinţe generale pe care trebuie să
le îndeplinească procedurile respective, finalitatea acestor cerinţe fiind, în principal,
de a asigura egalitatea între solicitanţii de autorizaţii de import şi simplificarea pe cât
posibil a operaţiunilor în cauză.
a) Astfel, după ce în par. 1 din acest articol sunt definite formalităţile privind
eliberarea autorizaţiilor de import - fiind calificate ca „proceduri administrative" -, în
par. 2 se stabileşte obligaţia fundamentală a statelor părţi la acord de a reglementa
în aşa fel aceste proceduri încât ele să nu deregleze schimburile economice
internaţionale.

46
b) Regulile în materie trebuie să fie „neutre în aplicarea lor" şi „administrate în
mod just şi echitabil" (par. 3).
c) Aceste reguli şi toate informaţiile cu privire la procedurile de solicitare şi
eliberare a autorizaţiilor, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească solicitanţii,
listele de produse supuse regimului autorizaţiilor, precum şi orice modificări ale
acestor reguli vor fi publicate în termenele cele mai scurte, pentru a permite
participanţilor la activitatea de comerţ să ia cunoştinţă despre ele (par. 4).
d) Procedurile de cerere şi, după caz, de reînnoire a autorizaţiilor trebuie să fie
cât mai simple posibil, iar competenţa va aparţine, în principiu, unui singur organ
administrativ (par. 6).
e) Cererile de autorizaţii nu vor fi refuzate din motive de erori minore în
documentaţie, iar eventualele penalizări pecuniare aplicate pentru asemenea erori
(dacă nu implică intenţie frauduloasă sau neglijenţă gravă) nu trebuie să depăşească
suma necesară pentru a servi numai ca un simplu avertisment (par. 7).
Prevederi privind autorizaţiile de import/export mai există şi în alte acorduri
internaţionale, precum Convenţia de la Viena asupra substanţelor psihotrope (1971),
Convenţia privind protecţia stratului de ozon (Viena, 1985) şi Protocolul privind
substanţele care epuizează stratul de ozon (Montreal, 1987).

3.8 Natura juridică a autorizaţiilor de export

Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, aceste dispoziţii legale


constituie, de regulă, norme de aplicaţie imediată, care înlătură orice conflict de legi,
fiind obligatorii pentru toate părţile din contractele de comerţ internaţional care au ca
obiect mărfuri supuse autorizaţiilor, deci inclusiv pentru partea străină la raportul
juridic.

3.9 Efectele autorizaţiilor de export asupra contractelor de comerţ


internaţional

Obligaţia părţii române, asumată faţă de partea străină, de a obţine autorizaţia


(licenţa) a fost calificată în practica arbitrală de comerţ internaţional ca o obligaţie de
mijloace, adică de a depune diligenţa normală în acest sens, iar nu ca o obligaţie de
rezultat, adică de a garanta însăşi obţinerea autorizaţiei, deoarece eliberarea

47
acesteia intră în atribuţia exclusivă a autorităţii publice competente. Această
calificare a obligaţiei părţii române este valabilă, desigur, în cazul în care din
contractul de comerţ internaţional nu rezultă, explicit sau implicit, altfel.
În ipoteza în care autoritatea publică sau participantul la activitatea de comerţ
s-a angajat numai pentru a sprijini partea interesată în procedura de obţinere a
autorizaţiei, îşi asumă o obligaţie de mijloace, care poate atrage, de asemenea,
răspunderea contractuală a autorităţii sau participantului la activitatea de comerţ, în
cazul în care se dovedeşte că nu a depus toate diligenţele necesare pentru obţinerea
autorizaţiei.
O autoritate publică (de exemplu, un minister) sau un participant la activitatea
de comerţ (societate, regie autonomă etc.) poate să-şi asume o obligaţie de a
garanta (asigura) obţinerea autorizaţiei de către partea interesată dintr-un contract de
comerţ (internaţional), caz în care se plasează pe poziţia unui garant personal -
fidejusor - faţă de acea parte sau a unui promitent pentru fapta altuia, pentru
eliberarea autorizaţiei de către autoritatea competentă. În acest caz, obligaţia
garantului (promitentului) este o obligaţie de rezultat, iar neeliberarea autorizaţiei de
către autoritatea competentă atrage răspunderea contractuală a garantului faţă de
partea interesată în obţinerea autorizaţiei, în condiţiile art. 2280 şi urm. C.civ. (privind
fidejusiunea) sau ale promisiunii pentru fapta altei persoane, pentru prejudiciile
suferite de partea interesată ca urmare a neeliberării autorizaţiei.

Rezumat

Exportul și importul bunurilor din/în România sunt, în principiu, liberalizate,


fără a fi de regulă supuse unor măsuri de control sau supraveghere. Totuși, există
numeroase excepții de la principiul liberalizării atunci când se impune condiția
emiterii de către instituțiile publice desemnate prin lege a unor autorizații pentru
tranzitul transfrontieră al unor categorii de mărfuri (cum ar fi armament, produse
chimice, produse de origine animală, deșeuri, medicamente etc.).
Pot formula cereri pentru licenţă numai agenţii economici cu sediul în
România, care desfăşoară potrivit legii, activităţi de comerţ internaţional. Cererile se

48
întocmesc pentru fiecare ţară, pentru fiecare partener extern în parte şi pentru fiecare
poziţie tarifară a mărfii. Licenţele eliberate au un caracter intuitu personae, iar
valabilitatea lor este circumstanțiată sub aspect temporal, spațial și material.
Autorizațiile au natura juridică a unei norme de aplicație imediată. Obținerea acestora
este de regulă o obligație de mijloace pentru solicitant.
Din practică rezultă anumite situaţii în care autorizaţiile de export/import pot fi
refuzate. Solicitantul poate ataca refuzul eliberării autorizațiilor sau nerezolvării
cererii de autorizație în termenul legal pe calea contenctiosului administrativ,
prevăzută de Legea nr. 554/2004. Persoanele vinovate de neeliberarea autorizațiilor
pot răspunde din punct de vedere administrativ, civil sau penal. Acordul General
pentru Tarife Vamale şi Comerţ (G.A.T.T.) privind procedurile în materie de autorizaţii
de import (Geneva, 1979) stabileşte anumite cerinţe generale pe care trebuie să le
îndeplinească procedurile de autorizare.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Explicați noțiunea de liberalizare a importurilor şi exporturilor?


2. Enumerați 7 categorii de produse pentru importul sau exportul cărora sunt
solicitate licenţe.
3. Care este procedura de eliberare a licenţelor de import/export şi care este
natura juridică a autorizaţiilor de export?
4. Care sunt căile de atac în cazul refuzului eliberării autorizaţiilor sau în cazul
nerezolvării cererii de autorizaţie în termenul legal?
5. Enumerați cerințele generale pe care trebuie să le îndeplinească
procedurile de autorizare potrivit Acordului General pentru Tarife Vamale şi Comerţ
(G.A.T.T.) privind procedurile în materie de autorizaţii de import (Geneva, 1979).

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 37-48, 52-56;

49
 Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (G.A.T.T.) privind procedurile
în materie de autorizaţii de import (Geneva, 1979);
 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M.O. nr.
1154/2004.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4.

IZVOARELE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

CUPRINS

Introducere

Izvoarele dreptului comerțului internațional pot fi interne sau internaționale,


specifice sau nespecifice. Roluri importante în uniformizarea dreptului comerţului
internaţional au la nivel mondial Organizația Națiunilor Unite, prin organismele sale,
Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), camerele de
comerț ale anumitor state și asociațiile profesionale.O categorie distinctă de izvoare
pe care o vom prezenta pe larg datorită importanței sale în raporturile juridice
comerciale internaționale este cea a uzanțelor.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi veți putea să:


 Enumerați izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului
internaţional;
 Identificați uzanţele din comerţul internaţional şi să prezentați trăsăturile
specifice acestora;

50
 Realizați o comparaţie între uzanţele din comerţul internaţional şi
obişnuinţe;
 Realizați o clasificare a uzanţelor, în funcție de mai multe criterii;
 Descrieți uzanţele normative: caractere, rol şi forţă juridică;
 Prezentați uzanţele convenţionale: caractere, rol şi forţă juridică;
 Identificați cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional;
 Analizați modalităţile de codificare şi de probare a uzanţelor;
 Prezentați regimul uzanţelor normative şi convenţionale în dreptul român.

Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare


este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

4.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului


internaţional

A. Izvoarele interne
Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două
mari categorii:
a) izvoare specifice, conţinând, în marea majoritate, norme destinate
reglementării raporturilor din comerţul internaţional.
Acte normative de drept material care reglementează cu preponderenţă
raporturi juridice din domeniul comerţului internaţional al României au fost adoptate
mai ales în următoarele materii: regimul investiţilor străine în România (în special,
O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe şi actele normative privind
investiţiile de portofoliu); regimul general de import şi de export al României şi
regimul autorizaţiilor de export şi import.
b) izvoare nespecifice, constituite din actele normative care interesează în
primul rând alte ramuri de drept, dar care conţin şi norme de drept ale comerţului
internaţional.

51
Unele norme juridice interne care interesează dreptul comerţului internaţional
sunt cuprinse în acte normative care constituie, în principal, izvoare ale altor ramuri
de drept. Aceste norme sunt însă, de regulă, marcate în mod explicit de legiuitor, pe
criterii subiective - prin arătarea faptului că ele se aplică numai ori inclusiv
persoanelor fizice ori juridice străine - sau printr-o departajare obiectivă, prin
precizarea obiectului lor specific de reglementare, şi anume comerţul internaţional.

B. Izvoarele internaţionale
În cele ce urmează, vom menţiona numai convenţiile internaţionale cele mai
importante la care România este parte.
1) În materia contractelor de comerţ internaţional, România este parte la
următoarele convenţii:
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri, încheiată la Viena, în 1980, la care a aderat prin Legea nr. 24/1991;
- Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de
mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974 şi Protocolul de modificare a
Convenţiei, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care a aderat prin Legea nr.
24/1992.
2) În domeniul transporturilor internaţionale de mărfuri, România este parte la
următoarele convenţii internaţionale, mai importante:
i) pentru transporturile maritime:
- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, din 1978
(„Regulile de la Hamburg"), ratificată prin Decretul nr. 343/1981.
ii) pentru transportul rutier:
- Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe
şosele (C.M.R.), încheiată la Geneva în 1956, ratificată prin Decretul nr. 451/1972 şi
protocolul ulterior.
iii) pentru transportul pe calea ferată:
- Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al
mărfurilor (C.I.M.), care constituie Apendicele B la Convenţia cu privire la
transporturile internaţionale feroviare (COTIF), semnată la Berna în 1980, ratificată
prin Decretul nr. 100/1983.

52
C. Uniformizarea dreptului comerţului internaţional în cadrul
organismelor internaţionale specializate
Procesul de elaborare a unor reglementări uniforme în materia comerţului
internaţional se desfăşoară nu numai în sfera relaţiilor directe dintre state ci, foarte
frecvent, şi sub auspiciile unor organizaţii internaţionale.
Un rol deosebit de important în acest proces îl joacă organizaţiile
interguvernamentale, poziţia centrală fiind ocupată de O.N.U. şi de organismele
sale specializate, care funcţionează la nivel mondial (cum sunt U.N.C.I.T.R.A.L.,
U.N.C.T.A.D. etc.) sau regional (ca, de exemplu, C.E.E. - O.N.U.).
O organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată şi bogată activitate în
domeniul la care ne referim este şi Institutul Internaţional pentru Unificarea
Dreptului Privat (UNIDROIT). Una dintre cele mai importante opere de uniformizare
a dreptului comerţului internaţional elaborate de UNIDROIT o constituie ”Principiile
contractelor comerciale internaţionale” (1994/2004/2010). Principiile nu reprezintă o
convenţie internaţională. Aşa cum se arată în Preambul („Scopul Principiilor”), aceste
Principii stabilesc regulile generale aplicabile contractelor din comerţulul internaţional
(al. 1). Pe fond, ele reprezintă un sistem de reguli de drept al contractelor de comerţ
internaţional, care au fost sintetizate pentru considerentul că, fie sunt comune
diferitelor sisteme de drept naţionale, fie au fost considerate de autorii lor ca fiind cel
mai bine adaptate condiţiilor specifice ale operaţiunilor de comerţ internaţional.
În cadrul U.E. este demnă de remarcat activitatea Comisiei privind Dreptul
European al Contractelor, care a elaborat Principiile Dreptului European al
Contractelor. Principiile au trei părţi, partea I şi a II - a fiind adoptate în 1998, iar
partea a III - a în 2002. Partea I şi a II - a conţin capitolele 1 - 9 (Prevederi generale;
Formarea contractului; Competenţa agenţilor; Valabilitatea contractului; Interpretarea
contractului; Conţinutul şi efectele; Executarea; Neexecutarea şi despăgubirea în
general; Forme speciale de despăgubire pentru neexecutare), iar Partea a III-a
cuprinde capitolele 10 - 17 (Pluralitatea de părţi; Cesiunea de creanţă; Substituirea
unui nou debitor: transferul contractului; Compensaţia; Prescripţia; Contractele
ilegale; Capitalizarea dobânzii).
Eforturile de uniformizare a dreptului european al contractelor continuă şi în
prezent. Un exemplu în acest sens este publicarea în 2008 a Proiectului Cadrului
comun de referinţă în materia dreptului privat european, un demers pur academic,

53
fără implicaţii juridice, dar care ar putea constitui fundament pentru un posibil Cod
civil european prin care se armonizează dreptul contractual al statelor membre.
Dintre organismele neguvernamentale, menţionăm mai ales activitatea
Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris (I.C.C. Paris).

4.2. Uzanţele din comerţul internaţional

A. Definiţia uzanţelor din comerţul internaţional


Uzanţele din comerţul internaţional sunt practici sociale (atitudini, comportări),
prin natura lor nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi
stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri la activitatea de comerţ, de
regulă pe o zonă geografică sau într-un domeniu de activitate de comerţ şi care, în
funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept.
Din această definiţie rezultă că uzanţele din comerţ prezintă cel puţin
următoarele trei caracteristici esenţiale:
a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume constituie o practică socială.
Această practică este un ansamblu de acte juridice şi fapte materiale (atât pozitive
cât şi negative, adică omisiuni, inacţiuni) care au căpătat acest caracter datorită
aplicării lor repetate de către participanţii la comerţul internaţional, într-o anumită
perioadă de timp.
Durata în timp - aşadar, o anumită vechime - este un element de esenţa
uzanţelor. Elementul de vechime al uzanţelor trebuie să se coroboreze, implicit, cu
cele de repetabilitate, continuitate şi stabilitate.
b) Uzanţele prezintă un caracter colectiv, de generalitate şi
impersonalitate, în sensul că se aplică între un număr nedefinit de parteneri la
activitatea de comerţ, de regulă pe un anumit teritoriu sau în comerţul cu o anumită
categorie de produse, fără a fi însă excluse uzanţele generale, aşa cum vom vedea
imediat mai jos.
Prin caracterul lor de generalitate şi impersonalitate, uzanţele se apropie de
lege dar, spre deosebire de aceasta, care este expresia autorităţii statale, uzanţele
sunt opera participanţilor înşişi la comerţul internaţional.
c) Caracterul uzanţelor de comerţ de a fi sau nu izvor de drept depinde de
clasificarea lor în normative sau convenţionale, clasificare la care ne vom referi mai
jos.

54
B. Comparaţie cu obişnuinţele stabilite între părţi
Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele din comerţ de obişnuinţele stabilite
între părţile contractante (aşa - numitele „uzanţe ale părţilor"), acestea din urmă
formându-se între doi sau un număr redus (şi determinat) de parteneri la activitatea
de comerţ, atunci când, ca urmare a încheierii între ei a unor contracte pe termen
lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi fapte materiale care, fără a mai fi
exprimate expres, sunt subînţelese în operaţiunile de comerţ respective.
În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor din
comerţ. Într-adevăr, punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor îl
constituie, de regulă, existenţa anumitor expresii şi clauze, materializate prin
comportări, atitudini, aplicate între doi sau un număr redus de parteneri la activitatea
de comerţ. Menţionate mai întâi în toate contractele pe care ei le încheie, aceste
expresii, prin repetare, se transformă în clauze de stil care, la un moment dat,
încetează de a mai fi menţionate expres în contracte, devenind subînţelese între
partenerii respectivi. Aceasta este faza „uzanţelor părţilor". Date fiind avantajele pe
care le prezintă şi rezultatele lor pozitive, aceste practici încep să fie utilizate şi de alţi
participanţi la activitatea de comerţ, ajungând cu timpul să se aplice între un număr
nedefinit de parteneri din aceeaşi zonă geografică sau din aceeaşi ramură de
comerţ, mai întâi expres, apoi subînţeles (tacit). În momentul în care practica
individuală devine colectivă, generală, socială, se face trecerea către uzanţe.
O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite între părţi există în Convenţia
de la Viena (1980), care precizează că părţile sunt legate de „obişnuinţele care s-au
stabilit între ele", ca şi de uzanţele asupra cărora au consimţit (art. 9 al. 1).
Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în principiu identic cu cel al
uzanţelor convenţionale, şi anume ele interpretează şi completează contractul
părţilor şi pot conferi un înţeles specific termenilor utilizaţi în contract.

C. Clasificarea uzanţelor
1) Clasificarea uzanţelor după criteriul sferei de aplicare
În funcţie de întinderea aplicării lor în spaţiu şi sfera lor de cuprindere,
uzanţele se clasifică în următoarele categorii:
a) Uzanţe locale, care se aplică numai pe o anumită zonă geografică ca, de
exemplu, o regiune, o anumită piaţă de comerţ, un port.

55
b) Uzanţe speciale, atunci când cuprind numai o ramură de activitate de
comerţ (de exemplu, uzanţele în materia comerţului cu fructe, cu cereale, cu lemn),
contractele al căror obiect îl formează o anumită operaţiune de comerţ (de pildă,
uzanţele în domeniul contractelor de vânzare-cumpărare, de prestări de servicii) sau
o profesiune anume (de exemplu, uzanţele agenţilor de bursă);
c) Uzanţele generale sunt cele care se aplică la întreg ansamblul de relaţii de
comerţ. Uzanţe generale sunt, de regulă, cele normative, pe care le vom exemplifica
mai jos.

2) Clasificarea uzanţelor după criteriul caracterului lor (forţei juridice)


i) Uzanţele normative (legale, de drept, cutumele)
Uzanţele normative prezintă primele două caractere juridice comune
tuturor uzanţelor (deşi cu anumite particularităţi de nuanţă), dar au, ca element
specific, caracterul de izvor de drept:
a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume sunt o practică socială, dar cu
precizarea că în cazul acestui tip de uzanţe practica socială este, de principiu, mai
bine conturată, mai veche şi cu un grad sporit de continuitate şi repetabilitate decât la
uzanţele convenţionale.
b) Uzanţele normative au, de asemenea, un caracter de colectivitate şi
generalitate, mai pronunţat decât în cazul uzanţelor convenţionale.
c) Uzanţele normative conţin însă un element specific, de natură subiectivă
(psihologică), care constituie o condiţie esenţială pentru ca ele să dobândească
caracter de izvor de drept, adică să se aplice asemenea unei norme juridice (ceea ce
justifică denumirea lor de uzanţe normative, legale sau de drept). Elementul subiectiv
la care ne referim constă în convingerea (ideea, sentimentul) celor care aplică uzanţa
că ea trebuie respectată ca o obligaţie (necesitate) juridică (opinio juris sive
necessitatis), deoarece, în caz contrar, ea poate fi impusă prin aplicarea de sancţiuni
juridice, deci prin mijloacele coercitive prin care poate fi impusă şi o lege.
Existenţa acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie
necesară (şi specifică) dar nu suficientă pentru ca o uzanţă să dobândească caracter
de normă juridică. Este necesar să fie îndeplinită şi o condiţie legală, şi anume ca
sistemul de drept care constituie lex causae în speţă să recunoască forţă normativă
acestor uzanţe.

56
Rolul juridic al uzanţelor normative este acela de a determina drepturile şi
obligaţiile părţilor, întocmai ca şi legea.
Acest rol se poate manifesta în oricare din următoarele moduri:
a) de a reglementa raporturi de drept încă neprevăzute de lege;
b) de a interpreta (completa) dispoziţiile legii;
c) de a se aplica împotriva unor dispoziţii legale care nu sunt de ordine publică
în dreptul internaţional privat al statului a cărui lege constituie lex causae în speţă.
Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu - în sistemele de drept
care le recunosc - similară celei conferite unei legi supletive speciale.
Această forţă juridică atrage după sine anumite consecinţe, pe de o parte, pe
planul raportului dintre uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă parte, pe cel
al relaţiei cu contractul.
În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele normative şi legea statală, se
admite în general că aceste uzanţe prevalează asupra unei legi supletive, datorită
caracterului lor special (specialia generalibus derogant). Ele nu pot contrazice însă
dispoziţiile de ordine publică din sistemul de drept care constituie lex causae, aşa
cum am arătat.
În raport cu contractul, dat fiind faptul că izvorul autorităţii uzanţelor
normative nu îl constituie voinţa părţilor - aşa cum vom vedea că se întâmplă în cazul
uzanţelor convenţionale -, uzanţele la care ne referim se impun părţilor contractante,
chiar dacă nu au fost acceptate (expres sau tacit) de acestea şi chiar dacă ele nu le-
au cunoscut. Părţile pot însă să înlăture aplicarea uzanţelor normative, fie prin voinţa
lor expresă, fie numai tacit, prin faptul că prevăd în contract clauze care sunt contrare
uzanţelor. Această din urmă situaţie este mai frecventă în practică decât cea dintâi.
Uzanţele convenţionale (interpretative, completive sau de fapt)
Uzanţele convenţionale au, la rândul lor, primele două elemente definitorii
ale tuturor uzanţelor (elementul obiectiv şi caracterul colectiv) dar, spre deosebire
de cele normative, nu constituie izvor de drept.
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceea a unei clauze
contractuale.
Temeiul autorităţii acestor uzanţe este acordul de voinţă al părţilor
contractante. Aşadar, aplicarea acestor uzanţe se plasează pe tărâmul principiului
libertăţii (autonomiei) de voinţă a părţilor.

57
Acordul părţilor privind aplicarea unei uzanţe convenţionale poate fi
expres sau tacit (implicit):
a) Situaţia cea mai frecventă în practică este aceea a acordului expres al
părţilor, exprimat printr-o clauză de trimitere prevăzută în contract.
Sunt mai puţine însă cazurile în care, prin clauza contractuală, părţile trimit la
„uzanţele curente” din domeniul respectiv de activitate de comerţ. De regulă,
trimiterea se face la uzanţe codificate, fie de organisme neutre (ca de exemplu,
Regulile INCOTERMS, elaborate de C.C.I. din Paris), fie de către una din părţi, prin
condiţii generale, contracte model (tip), contracte cadru etc. În aceste cazuri,
uzanţele astfel fixate sunt recepţionate contractual (per relationem), având rolul de a
completa conţinutul contractului.
Aplicarea uzanţelor în temeiul voinţei exprese a părţilor este reglementată de
art. 9 al. 1 din Convenţia de la Viena (1980), care prevede că „Părţile sunt legate prin
uzanţele la care ele au consimţit...".
b) Uzanţele pot fi încorporate contractual, aplicându-se cu titlu de clauză
contractuală, şi prin voinţa tacită sau implicită a părţilor.
În unele cazuri, caracterul tacit al manifestării de voinţă se deduce din
anumite indicii, care pot fi intrinseci contactului (de exemplu, părţile fac referire în
contract la o practică specifică unei uzanţe) sau extrinseci acestuia. Este vorba, în
acest ultim caz, de acte sau fapte exterioare contractului, cum ar fi, de pildă, referirea
la o uzanţă în cadrul unui act adiţional, din care se poate trage concluzia că părţile au
dorit să aplice uzanţa şi la contractul principal.
O asemenea situaţie reglementează art. 9 al. 2 din Convenţia de la Viena
(1980), care că, „În afară de convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate
că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o
cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg
cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip în
ramura de comerţ avută în vedere".
Rolul uzanţelor convenţionale este acela de a determina în mod specific
drepturile şi obligaţiile părţilor.
Uzanţele convenţionale îşi pot manifesta rolul în legătură cu diferite aspecte
(momente) privind contractele de comerţ internaţional, şi anume:
a) privind faza anterioară încheierii contractului, respectiv etapa negocierilor
între părţi;

58
b) în legătură cu încheierea contractului. De exemplu, în temeiul uzanţelor o
anumită comportare a părţilor valorează consimţământ. Astfel, faptul de a lua parâma
de la un remorcher înseamnă încheierea contractului de salvare maritimă;
c) privind conţinutul contractului, în sensul că uzanţele au menirea de a
interpreta (explica) termenii şi expresiile utilizate în contract sau de a completa
conţinutul acordului de voinţă al părţilor. Acesta este rolul pe care uzanţele
convenţionale îl joacă cel mai frecvent în practică;
d) în sfârşit, în legătură cu faza executării contractului. De exemplu, prin
aceste uzanţe se consacră anumite sancţiuni specifice aplicabile debitorului.
Asimilarea uzanţelor convenţionale, sub aspectul forţei lor juridice, cu
clauzele contractuale ridică problema raportului acestor uzanţe cu legea,
respectiv cu contractul.
În ceea ce priveşte raportul cu legile statului al cărui sistem de drept constituie
lex causae în speţă, este de remarcat că uzanţele convenţionale, dacă sunt bine
conturate, pot prevala, în principiu, asupra unei legi supletive, precum şi asupra unei
uzanţe normative, care are forţa juridică a unei asemenea legi, aşa cum am arătat.
Aceste uzanţe nu pot contraveni însă normelor imperative ale legii aplicabile
contractului (lex contractus).
Sub aspectul raportului cu contractul, este evident că părţile pot exclude
aplicarea uzanţelor convenţionale, prin voinţa lor expresă sau tacită. Această soluţie
se explică prin faptul că rolul uzanţelor este de a interpreta şi, eventual, completa
acordul de voinţă al părţilor, iar nu de a-l infirma, aşa cum am arătat.

D. Cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional


Rolul uzanţelor se justifică prin cel puţin următoarele două considerente:
a) În primul rând, aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă
relaţiile internaţionale de comerţ în zilele noastre, ca şi dinamica lor rapidă fac
ca reglementările naţionale şi convenţiile internaţionale - chiar şi cele special
elaborate pentru a reglementa raporturi juridice din comerţul internaţional - să nu
poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între participanţii la aceste relaţii. De
asemenea, deseori, nici părţile contractante nu pot să prevadă în contract toate
ipotezele pe care practica le poate ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu
doresc acest lucru, tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor din
comerţ.

59
b) În al doilea rând, marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de
drept naţionale şi aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru a
reglementa în mod special raporturile juridice care apar în acest domeniu de
activitate, ci sunt reglementări de drept comun, nu întotdeauna perfect adaptate
particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.
Particularizarea acestor reglementări în funcţie de specificul relaţiilor
internaţionale de comerţ se face, printre altele, şi prin uzanţele din comerţ care, dat
fiind însăşi natura lor, au un avansat caracter de profesionalitate şi specificitate.
Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele care apar în legislaţia
aplicabilă comerţului - naţională şi internaţională - sau să particularizeze unele
dispoziţii legale generale la specificul relaţiilor internaţionale de comerţ, aşa cum am
arătat, uzanţele consacră anumite soluţii uniforme la nivelul sistemelor de drept
naţionale. În acest fel, uzanţele din comerţul internaţional, în ansamblul lor,
îndeplinesc un rol de uniformizare specifică a dreptului comerţului internaţional.

E. Fixarea (codificarea) uzanţelor din comerţul internaţional şi proba


acestora
Caracterul de practici nescrise al uzanţelor din comerţul internaţional le
conferă, în mod inevitabil, un anumit grad de imprecizie şi incertitudine - mai ales în
cazul celor convenţionale -, ceea ce este de natură a crea unele dificultăţi de probare
pentru partea care le invocă şi impune codificarea sau fixarea lor prin diferite
mijloace. Aceste mijloace constituie, aşadar, modalităţi de fixare şi, totodată, de
dovadă a uzanţelor:
a) În primul rând, uzanţele din comerţ se fixează prin clauze prestabilite
(condiţii generale, contracte model - tip - , contracte cadru etc.), elaborate de
participanţii la comerţul internaţional.
b) De asemenea, o modalitate răspândită şi foarte eficientă de fixare şi, în
acelaşi timp, de stimulare a dezvoltării uzanţelor din comerţul internaţional o
constituie consacrarea lor în cadrul hotărârilor arbitrale şi judecătoreşti.
c) Uzanţele se mai fixează şi prin certificate de uzanţă (cutumă), emise de
camerele de comerţ, bursele de mărfuri, asociaţiile profesionale privind comerţul cu
anumite categorii de mărfuri, experţi în domeniul comerţului internaţional etc. Aceste
certificate constituie, totodată, mijloace de probă specifice uzanţelor din comerţ, în
special celor necodificate.

60
d) În fine, existenţa şi întinderea uzanţelor din comerţul internaţional, ca acte
şi fapte juridice, se pot proba prin orice mijloc de probă.

F. Uzanţele din comerţul internaţional în dreptul român


a) Temeiul juridic al aplicării uzanţelor în dreptul român

Aplicarea uzanţelor din comerţ în dreptul român îşi are temeiul, în


primul rând, în art. 1 al. 1 din Codul civil care menţionează uzanţele în categoria
izvoarelor dreptului civil. Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, „în cazurile
neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale
privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile
generale ale dreptului”.
În materia uzanţelor comerciale internaţionale sunt relevante şi prevederile
unor convenţii internaţionale la care România este parte.
Astfel, Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva,
1961), precizează, în art. VII al. 2, că, pentru determinarea legii aplicabile fondului
litigiului, arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale
(s.n.).
De asemenea, Convenţia de la Viena (1980) prevede că „părţile sunt legate
prin uzanţele (s.n.) la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între
ele. În afară de convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit
în mod tacit în contract şi pentru formarea sa, la orice uzanţă (s.n.) pe care o
cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg
cunoscută şi în mod repetat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip în
ramura de comerţ avută în vedere" (art. 9).
În dreptul intern, o referire specială la uzanţe este făcută în Regulile de
procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti care, în
art. 63 al. 1, prevăd că „tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului
principal şi al normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul de uzanţele
comerciale”.

b). Regimul uzanţelor normative şi al uzanţelor convenţionale în dreptul


român

61
Înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, dreptul comercial
român nu recunoştea caracterul de izvor de drept al uzanţelor convenţionale şi
normative. Soluţia adoptată era una tradiţională şi rezulta din interpretarea per a
contrario a art. 1 din Codul comercial de la 1887 (în prezent, abrogat), care preciza
că în comerţ se aplică respectiva lege, iar unde ea nu dispune se aplicau prevederile
din Codul civil.
În prezent, uzanţele sunt ridicate de noul Cod civil, în mod expres, la rangul de
izvoare ale dreptului civil (art. 1 al. 1), dar şi ale dreptului comercial, Codul
reglementând nu doar raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiectele de
drept civil, ci şi raporturile dintre profesioniştii-comercianţi. Calitatea de izvor de drept
este recunoscută însă numai obiceiurilor (cutumelor) şi uzurilor profesionale (art. 1 al.
6), deci uzanţelor normative. Aşadar, uzanţele convenţionale nu sunt considerate a fi
izvoare ale dreptului comun român.
De asemenea, uzanţele din comerţ dobândesc putere legală atunci când o
lege specială trimite la ele. În acest caz, puterea normativă a uzanţelor este
„delegată”, ea avându-şi izvorul în legea specială care se referă la uzanţe.
Menţionăm, în continuare, cele mai importante dintre aceste situaţii:
a) În materia titlurilor de valoare, sunt considerate normative „uzurile locului de
plată", în funcţie de care se determină valoarea monedei străine, atunci când o
cambie, respectiv un cec este plătibil(ă) într-o monedă care nu are curs la locul plăţii,
conform prevederilor art. 45 al. 3 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin şi respectiv, art. 37 al. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului.
b) Uzanţele porturilor sunt considerate în mod tradiţional în dreptul român ca
având putere de lege, aşa încât instanţa de judecată (sau de arbitraj) poate hotărî în
baza lor chiar în afara prevederilor contractuale.
c) Uzanţele burselor sunt considerate, de asemenea în mod tradiţional, ca
având caracter normativ.

Enumerați și caracterizați, pe scurt, uzanțele INCOTERMS 2010.

62
Rezumat

Izvoarele dreptului comerțului internațional se pot clasifica în izvoare interne și


izvoare internaționale. Primele, la rândul lor, se pot împărți în izvoare specifice care
conțin, în marea majoritate, norme destinate reglementării raporturilor din comerţul
internaţional și izvoare nespecifice care interesează în primul rând alte ramuri de
drept, dar care conţin şi norme de drept ale comerţului internaţional.
Dintre izvoarele internaționale, se evidențiază o serie de convenții
internaționale la care România este parte și uzanțele comerciale internaționale.
Uzanţele din comerţul internaţional sunt practici sociale (atitudini, comportări),
prin natura lor nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi
stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri la activitatea de comerţ, de
regulă pe o zonă geografică sau într-un domeniu de activitate de comerţ şi care, în
funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept. Ele se
deosebesc esențial de obișnuințe deoarece acestea din urmă se formează între un
număr determinat de parteneri la activitatea de comerț. Uzanțele se pot clasifica în
uzanțe generale, locale și speciale și, respectiv, în uzanțe normative și uzanțe
comerciale. În principiu, ele pot fi probate prin orice mijloc de probă.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Definiţi uzanţele din comerţul internaţional şi prezentaţi caracteristicile


esenţiale ale acestora.
2. Realizaţi o scurtă comparaţie între uzanţele din comerţul internaţional şi
obişnuinţele stabilite între părţi.
3. Definiţi uzanţele normative şi prezentaţi caracterele juridice ale acestora.
4. Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor normative?
5. Definiţi uzanţele convenţionale şi prezentaţi caracterele juridice ale
acestora.

63
6. Care este rolul şi forţa juridică a uzanţelor convenţionale?
7. Care sunt cauzele care explică rolul uzanţelor în comerţul internaţional?
8. Prezentaţi regimul uzanţelor în dreptul român.

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 127-170.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5.

SUBIECTELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL.


FILIALELE, SUCURSALELE ȘI REPREZENTANȚELE SOCIETĂȚILOR
STRĂINE ÎN ROMÂNIA

CUPRINS

Introducere

Noțiunea generică de „subiecte” ale dreptului comerțului internațional


desemnează toate categoriile de persoane care beneficiază de capacitatea de a
efectua activități de comerț internațional, atât în numele și pe seama lor înseși, cât și
în numele și pe seama altor persoane. Dintre aceste persoane, vom vorbi pe succint
despre activitatea societăților de naționalitate română cu participare străină la capital
și despre filialele, sucursalele și reprezentanțele societăților străine, datorită
importanței acestora pentru comerțul exterior al României.

64
Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Definiți societăţile cu participare străină şi să prezinte, pe scurt, principalele
elemente care caracterizează regimul juridic aplicabil acestora;
 Prezentați pe scurt organizarea şi funcţionarea societăţilor cu participare
străină în România;
 Definiți noţiunea de filială a unei societăţi străine și să prezentați trăsăturile
caracteristice regimului juridic al filialelor;
 Definiți noţiunea de sucursală a unei societăţi străine și să prezentați
trăsăturile caracteristice regimului juridic al sucursalelor;
 Definiți noţiunea de reprezentanţă a unei societăţi străine și să prezentați
trăsăturile caracteristice regimului juridic al reprezentanțelor;
 Realizați comparaţii între regimul juridic aplicabil filialelor, sucursalelor şi
reprezentanţelor societăţilor străine în România.

Durata medie a de parcurgere a celei de-a cincea unităţi de


învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

5.1. Societățile cu participare străină

A. Definiţia societăţilor cu participare străină


Definiţia societăţilor cu participare străină se poate deduce din dispoziţiile
O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe (art. 2 lit. c) şi ale R.B.N.R.
nr. 4/2005 privind regimul valutar (art. 4.3 din Anexa 1). Sunt societăţi cu participare
străină în România societăţile, filialele şi sucursalele constituite pe teritoriul ţării, cu
capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice ori juridice române, indiferent
dacă acestea s-au constituit de la început ca atare sau elementul străin a intervenit

65
ulterior, prin dobândirea de părţi sociale sau acţiuni la societăţile deja existente - în
cadrul capitalului iniţial sau prin majorarea acestuia -, precum şi de obligaţiuni sau
alte efecte de comerţ emise de acestea.
Aşadar, elementul de extraneitate relevant pentru ca o societate de
naţionalitate română să fie considerată ca fiind „cu participare străină” este
participarea străină la capitalul acestei societăţi, respectiv la patrimoniul său, în cazul
obligaţiunilor sau altor efecte de comerţ.
Societăţile cu participare străină constituie o formă de cooperare economică
internaţională, care ocupă însă, în cadrul acestor forme, o poziţie specifică, deoarece
ele prezintă atât un caracter contractual - dat de faptul că fundamentul constituirii lor
îl reprezintă un act cu caracter contractual (contractul de societate şi/sau statutul),
cât şi unul instituţional, generat de calitatea lor de persoane juridice, şi deci de
subiecte de drept distincte, de sine stătătoare, ale dreptului comerţului internaţional.

B. Poziţia societăţilor cu participare străină în cadrul persoanelor juridice


de naţionalitate română
Regimul juridic al societăţilor româneşti constituite cu participare străină este
supus dispoziţiilor dreptului comun, respectiv dreptului comercial şi civil intern, dar
prezintă anumite particularităţi generate de elementele de extraneitate pe care
aceste societăţi le conţin.
Această idee este exprimată cu claritate în art. 286 din Legea nr. 31/1990.
Conform textului, „Constituirea de societăţi cu participare străină, în asociere cu
persoane juridice sau persoane fizice române, sau cu capital integral străin se
efectuează cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi şi ale legii privind regimul
investiţiilor străine”.
Ca urmare a supunerii lor, în mare parte, dispoziţiilor dreptului societar
general, societăţile cu participare străină nu constituie o categorie distinctă de
societăţi de naţionalitate română, ci o specie, cu particularităţi, în cadrul acestora.
Sub aspectul personalităţii juridice, aceste societăţi se încadrează în categoria
persoanelor juridice cu caracter asociativ, de naţionalitate română, aşa cum vom
vedea.

C. Capacitatea societăţilor româneşti de a face acte şi fapte de comerţ


internaţional. Calitatea lor legală de participant la activitatea de comerţ

66
Capacitatea societăţilor româneşti, constituite cu sau fără participare străină,
de a face acte şi fapte de comerţ internaţional este fundamentată pe principiul
constituţional al libertăţii comerţului (art. 135 al. 2 lit. a) din Constituţia revizuită) şi
izvorăşte din prevederile actelor normative care constituie temeiul lor juridic: art. 1 al.
1 din Legea nr. 31/1990, care prevede faptul că persoanele fizice şi persoanele
juridice „se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică”, fără a
distinge între comerţul intern şi cel internaţional.

D. Domeniile de constituire a societăţilor cu participare străină


Societăţile cu participare străină se pot constitui în România în practic toate
domeniile economice, aşa cum rezultă din prevederile art. 4 al. 2 lit. a) din O.U.G. nr.
92/1997.

E. Obiectul de activitate al societăţilor cu participare străină


Determinarea prin actul constitutiv a obiectului de activitate, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale, constituie o obligaţie a tuturor societăţilor
comerciale româneşti, conform art. 7 lit. c) şi 8 lit. c) din Legea nr. 31/1990.
Obiectul de activitate se codifică conform claselor de patru cifre existente în
Clasificarea activităţilor din economia naţională – CAEN.

F. Constituirea
1) Prima etapă de constituire: întocmirea actului constitutiv al societăţii
Actul constitutiv al societăţii (înscrisul unic sau contractul de societate şi/sau
statutul), al cărui conţinut este reglementat cu caracter de generalitate în art. 7 şi 8
din Legea nr. 31/1990, trebuie să conţină anumite menţiuni specifice în cazul în care
cel puţin unul dintre asociaţi este cetăţean străin sau persoană juridică străină.
2) A doua etapă: înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea
funcţionării societăţii
Înregistrarea se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului
competent, în baza unei încheieri a judecătorului delegat (de regulă) şi se atestă prin
certificatul de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare fiscală.
Societatea dobândeşte personalitate juridică la data înregistrării în registrul
comerţului a încheierii judecătorului delegat prin care se dispune autorizarea

67
constituirii şi înmatricularea, dacă legea nu dispune altfel (art. 41 al. 1 din Legea nr.
31/1990 şi art. 6 al. 4 din Legea nr. 359/2004).
Autorizarea funcţionării societăţii constă în asumarea de către aceasta a
responsabilităţii privitoare la legalitatea desfăşurării activităţilor declarate (art. 5 al. 1
din Legea nr. 359/2004) şi este supusă procedurii prevăzute de art. 15 - 25 din
aceeaşi lege. Procedura de autorizare a funcţionării se desfăşoară prin intermediul
biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului.

G. Înregistrarea fiscală şi publicitatea constituirii societăţii cu participare


străină
Ca urmare a admiterii cererii de înregistrare a societăţii în registrul comerţului,
Ministerul Finanţelor Publice atribuie codul unic de înregistrare fiscală, pe baza
datelor comunicate de registrul comerţului (art. 11 din Legea nr. 359/2004).
De asemenea, după efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului,
un extras al încheierii judecătorului delegat se comunică de registrul comerţului, din
oficiu, către Monitorul Oficial, spre publicare, pe cheltuiala societăţii solicitante (art.
14 din Legea nr. 359/2004).

H. Personalitatea juridică
Societăţile comerciale cu participare străină, ca, de altfel, toate societăţile cu
personalitate juridică având sediul în România, sunt persoane juridice române (art. 1
al. 2 din Legea nr. 31/1990).
Societăţile cu participare străină nu constituie o categorie aparte de persoane
juridice române, ci urmează caracteristicile pe care le prezintă, sub acest aspect,
societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, în general. În funcţie de principalele
criterii de clasificare a persoanelor juridice din dreptul român, societăţile comerciale
cu participare străină se încadrează în categoria persoanelor juridice de drept privat,
cu scop patrimonial, cu structură asociativă şi caracter de participant la activitatea de
comerţ. Prin raportare la clasificarea specifică a societăţilor comerciale, în funcţie de
tipul de proprietate pe care se fundamentează capitalul (patrimoniul) lor - cu capital
integral de stat, cu capital mixt şi cu capital integral privat -, societăţile cu participare
străină se încadrează în una din ultimele două categorii.
Particularitatea lor esenţială, şi anume existenţa elementului de extraneitate
constând în aportul străin la alcătuirea capitalului social (element obiectiv, dublat,

68
implicit, de prezenţa asociatului străin, ca element subiectiv), din care decurg
celelalte aspecte specifice privind regimul lor juridic, face ca societăţile cu participare
străină să constituie, aşa cum am mai arătat, o specie distinctă, cu fizionomie
proprie, în cadrul societăţilor comerciale, ca persoane juridice de naţionalitate
română.

I. Capitalul social al societăţilor cu participare străină


O problemă specifică pe care o ridică, în contextul la care ne referim,
societăţile cu participare străină este aceea a monedei în care poate fi subscris şi
vărsat capitalul lor social.
Reglementările contabile din România impun exprimarea în monedă naţională
a capitalului social - şi, implicit, subscrierea acţiunilor sau părţilor sociale care îl
compun – în cazul tuturor societăţilor comerciale de naţionalitate română. Aplicarea
acestor reglementări capitalului social este firească, deoarece capitalul social
constituie o cifră contabilă, care este evidenţiată la pasivul bilanţului contabil al
societăţii. O prevedere de maximă generalitate în acest sens este cuprinsă în Legea
contabilităţii, nr. 82/1991. În ceea ce priveşte vărsarea aporturilor, facem o distincţie
între situaţia asociaţilor străini şi a celor români:
a) Asociaţii străini au posibilitatea de a vărsa aporturile lor în valută - în
echivalent lei la cursul de schimb al B.N.R. de la data vărsării -, sau direct în lei.
b) Asociaţii români pot vărsa aportul lor numai în lei, deoarece această
operaţiune constituie o „plată”, în sensul art. 3 al. 1 din R.B.N.R. nr. 4/2005.

J. Patrimoniul societăţilor cu participare străină


1) Drepturile societăţilor cu participare străină asupra bunurilor, în
general, care le alcătuiesc patrimoniul
Fără a face o distincţie după care este vorba de societăţi cu sau fără
participare străină, art. 65 al. 1 din Legea nr. 31/1990 instituie o prezumţie relativă în
sensul că bunurile constituite ca aport în societate, deci inclusiv cele ale asociatului
străin, devin proprietatea societăţii, prezumţie ce poate fi răsturnată prin stipulaţia
contrară a părţilor.
2) Dreptul de proprietate al societăţilor româneşti constituite cu
participare străină asupra terenurilor din România

69
Materia este reglementată de art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997, astfel
cum a fost modificat prin art. 7 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului
de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum
şi de către persoanele juridice străine, care a intrat în vigoare la data aderării
României la U.E.
Societăţile române cu participare străină, parţială sau integrală, au capacitatea
legală de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. De
asemenea, potrivit art. 206 din Codul civil, persoanele juridice pot avea orice drepturi
şi obligaţii civile în afara acelora care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine
decât persoanei fizice.
Fiind însă vorba despre persoane juridice, devine aplicabil principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă, astfel că dobândirea de terenuri este admisă
numai dacă, după cum prevede art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997:
a) este conformă cu obiectul social;
b) se face în măsura necesară derulării activităţii societăţii. Fiind vorba despre
o dispoziţie de ordine publică, ce este sancţionată cu nulitatea absolută, în caz de
încălcare, instanţele vor putea fi sesizate de orice persoană interesată, precum şi de
Ministerul Public.

K. Organizarea societăţilor cu participare străină


Legea nr. 31/1990 nu conţine prevederi speciale interesând organizarea
societăţilor comerciale cu element de extraneitate, aşa încât, în această materie,
este pe deplin aplicabil regimul de drept comun, prevăzut de această lege.
Legea nr. 31/1990 nu instituie nici fel de restricţie privind drepturile străinilor,
persoane fizice, de a fi administratori sau cenzori ai unei societăţi comerciale de
naţionalitate română. Nu există restricţii speciale nici în ceea ce priveşte dreptul unei
persoane juridice străine de a administra o societate românească. De asemenea,
dispoziţiile art. 159 şi urm. din lege referitoare la auditul financiar, auditul intern şi
cenzori sunt deopotrivă aplicabile persoanelor fizice sau juridice străine, deoarece
legea nu distinge.

L. Funcţionarea societăţilor cu participare străină

70
1) Temeiul juridic
Operaţiunile valutare sunt reglementate în esenţă de R.B.N.R. nr. 4/2005, de
Normele B.N.R. nr. 3-6/2005 emise în aplicarea acestui Regulament, precum şi de
alte acte normative emise de B.N.R.
2) Definiţia operaţiunilor valutare
R.B.N.R. nr. 4/2005 defineşte „operaţiunile valutare” ca fiind „încasările,
plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în
valute (s.n.) şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente
de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în
funcţie de natura operaţiunii respective” (art. 4.1 al. 1 din Anexa 1).
Din această definiţie rezultă că Regulamentul foloseşte pentru definirea
noţiunii la care ne referim, în principal, un criteriu material (in rem), constând în faptul
că operaţiunea se efectuează în valută. Noţiunea de „valută” este definită ca fiind
„moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi
monedele compuse cum ar fi drepturile speciale de tragere (ale F.M.I., n.n.)” (art. 4.4
din Anexa 1).
Implicit, Regulamentul utilizează şi un criteriu personal (in personam),
constând în calitatea participanţilor la operaţiune, în sensul că sunt operaţiuni
valutare şi cele exprimate în moneda naţională (leu), atunci când sunt efectuate între
rezidenţi şi nerezidenţi. Acest criteriu rezultă din prevederile art. 2 din Regulament,
care prevede că operaţiunile valutare curente şi de capital se efectuează între
rezidenţi şi nerezidenţi, în valută „şi în moneda naţională (leu)”.
3) Reguli privind efectuarea operaţiunilor valutare de către societăţile cu
participare străină
a) Efectuarea operaţiunilor valutare prin conturi bancare
De regulă, operaţiunile valutare se efectuează de către societăţi prin transfer
bancar.
Societăţile pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională (leu) la
instituţii de credit şi la alte instituţii asimilate acestora (art. 5 al. 3 din Regulament).
b) Efectuarea operaţiunilor valutare prin instituţii de credit autorizate să
funcţioneze în România sau prin conturi în străinătate
Ca regulă, operaţiunile valutare se desfăşoară prin instituţii de credit
autorizate să funcţioneze în ţară. În această noţiune se încadrează atât instituţiile de
credit româneşti cât şi sucursalele instituţiilor de credit străine.

71
Deschiderea şi efectuarea de operaţiuni în conturi curente şi de depozit în
valută şi/sau în monedă naţională în străinătate, la instituţii de credit sau asimilate,
de către societăţile de naţionalitate română (în calitate de rezidenţi) este permisă în
mod liber.
c) Deţinerea şi utilizarea liberă a activelor financiare în valută şi
participarea la piaţa valutară
În România, societăţile (ca rezidenţi) au dreptul să dobândească, să deţină
integral şi să utilizeze active financiare exprimate în valută (art. 5 al. 1 din R.B.N.R.
nr. 4/2005).
d) Regimul plăţilor şi încasărilor externe
Plăţile şi încasările externe ale societăţilor comerciale rezidente sunt supuse
obligaţiei de îndeplinire a unor formalităţi, prevăzute în special de Norma B.N.R. nr.
26/2006 privind raportarea statistică a datelor pentru elaborarea balanţei de plăţi.

M. Aspecte de muncă şi de personal


1) Regimul personalului din celelalte state membre ale U.E. şi din S.E.E.,
precum şi al personalului străin

Societăţile româneşti sunt libere să angajeze personal român sau


provenit din alte state. Personalul din alte state necesar desfăşurării activităţii
societăţii se stabileşte în mod liber de către organele de conducere ale acesteia.
Acest personal poate fi angajat în orice funcţie, de conducere, de specialitate sau de
execuţie.
Dispoziţiile Codului muncii – Legea nr. 53/2003 se aplică şi cetăţenilor străini
sau apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru
un angajator român pe teritoriul României, conform art. 2 lit. c) din acest act
normativ.
Cetăţenii statelor membre ale U.E. şi Spaţiului Economic European (S.E.E.),
nefiind consideraţi străini, au acces neîngrădit pe piaţa forţei de muncă din România,
sub rezerva aplicării măsurilor tranzitorii prevăzute în Tratatul de aderare a României
la U.E., precum şi la desfăşurarea altor activităţi de natură economică, în condiţiile
legii aplicabile cetăţenilor români, potrivit prevederilor O.U.G. 102/2005 privind libera
circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale U.E., S.E.E şi a

72
cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene. Acest act normativ reglementează şi intrarea,
şederea şi ieşirea acestor cetăţeni în/de pe teritoriul României.
Regimul de muncă al străinilor, în accepţiunea pe care am menţionat-o (şi
anume aceea de persoane care nu au cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat
membru al U.E. ori al S.E.E.) este prevăzut în O.U.G. 56/2007 privind încadrarea în
muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României. Pentru a obţine dreptul de
muncă în România, străinii trebuie să obţină autorizaţia de muncă, emisă de Oficiul
Român pentru Imigrări, dacă nu se încadrează în una din situaţiile de excepţie,
potrivit dispoziţiilor acestei Ordonanţe. Autorizaţia de muncă se eliberează în
vederea admiterii pe teritoriul României pentru prelungirea dreptului de şedere pe
perioade de cel mult un an (art. 4 al. 2). Aceasta dă dreptul titularului să fie încadrat
în muncă sau detaşat în România la un singur angajator şi pe o singură funcţie (art. 2
lit. b) Numărul de autorizaţii de muncă ce pot fi eliberate străinilor se stabileşte anual,
prin hotărâre a Guvernului (art. 19 al. 1).
Prevederile privind intrarea, şederea şi ieşirea străinilor în/de pe teritoriul
României sunt cuprinse mai ales în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, cu modificările şi completările ulterioare.
2) Unele aspecte privind salarizarea personalului român şi străin
Salariile personalului român şi străin angajat la societăţile comerciale
româneşti cu participare străină se stabilesc prin contractul încheiat între părţi, în
condiţiile Codului muncii şi legislaţiei aferente.
În toate cazurile, salariile nu pot fi mai mici decât salariul de bază minim brut
pe ţară, adoptat prin lege pentru programul normal de muncă.
A) Pentru personalul român, de principiu, plata salariului nu poate fi făcută
în valută. O interdicţie în acest sens se desprinde din regula instituită prin art. 3 al. 1
din R.B.N.R. nr. 4/2005, conform căreia „plăţile, încasările, transferurile şi orice alte
asemenea operaţiuni între rezidenţi (...) se realizează numai în moneda naţională
(leu)”.
De la acest principiu există două excepţii importante, prevăzute în legi
speciale:
a) în zonele libere: Conform art. 32 din Legea nr. 84/1992 privind regimul
zonelor libere, salariile personalului care îşi desfăşoară activitatea în aceste zone se
stabilesc în lei şi în valută sau numai în lei ori numai în valută, prin negocieri
colective sau, după caz, individuale.

73
b) în cazul personalului reprezentanţelor societăţilor şi organizaţiilor
economice străine autorizate să-şi desfăşoare activitatea pe teritoriul României.
B) În ceea ce priveşte salariile personalului străin la societăţile
româneşti, considerăm că acestea pot fi exprimate în lei şi valută. Acest drept
decurge din prevederile art. 4 al. 1 şi 3 din R.B.N.R. nr. 4/2005, conform cărora
nerezidenţii au dreptul să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută şi
pot deschide conturi în valută la instituţii de credit din România.

N. Aspecte privind regimul fiscal şi vamal aplicabil societăţilor


comerciale cu participare străină constituite în România
a) Societăţile cu participare străină sunt supuse obligaţiei de plată a
impozitului pe profit, întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.
b) Impozitul pe dividende este plătit de către societăţile cu participare străină
întocmai ca şi celelalte persoane juridice române.

O. Aspecte privind insolvenţa internaţională


Pentru raporturile cu statele membre ale U.E. este direct aplicabil
Regulamentul (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvență. Cu privire la
relaţiile cu statele terţe, este aplicabil Capitolul II („Raporturile cu statele terţe”)
aferent Titlului III („Insolvenţa transfrontalieră”) din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, care a înlocuit Legea nr.
637/2002 pentru adoptarea căreia legiuitorul român a utilizat ca sursă de inspiraţie
Legea model a UNCITRAL privind insolvabilitatea internaţională.

P. Soluţionarea litigiilor privind societăţile cu participare străină


Competenţa de soluţionare a acestor litigii, atunci când au un element de
extraneitate, poate aparţine instanţelor judecătoreşti române.
În ceea ce priveşte competenţa de jurisdicţie a instanţelor române, pentru
raporturile cu celelalte state membre ale U.E. sunt aplicabile prevederile
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12
decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială.

74
Pentru relaţiile cu statele terţe sunt în incidenţă criteriile generale de
competenţă jurisdicţională internaţională şi celelalte condiţii prevăzute în Cartea a
VII-a din Codul de procedură civilă, referitoare la procesul civil internaţional.
În numeroase cazuri, societăţile româneşti constituite cu participare străină
apelează la arbitraj ca modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele şi alte persoane
fizice sau juridice, române ori străine. Dintre aceste cazuri, un procent însemnat îl
constituie situaţiile în care părţile se adresează Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional („C.A.B.”) de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
(„C.C.I.R.”).
În situaţia în care societăţile româneşti constituite cu participare străină nu cad
de acord cu partenerii lor de comerţ din străinătate asupra competenţei C.A.B.,
practica demonstrează că părţile apelează cel mai frecvent, în cazul în care optează
pentru un arbitraj instituţional, la serviciile Curţii Internaţionale de Arbitraj a Camerei
de Comerţ Internaţionale („I.C.C.”) cu sediul la Paris, iar dacă se îndreaptă către un
arbitraj ad hoc, la Regulile de arbitraj ale UNCITRAL.
Preferinţa pentru Curtea Internaţională de Arbitraj a I.C.C. Paris se justifică
mai ales prin garanţiile de independenţă, competenţă şi profesionalism pe care le
prezintă această instituţie de arbitraj, care are un caracter internaţional nu numai prin
competenţa sa jurisdicţională, dar şi prin modul său de organizare şi funcţionare. În
prezent sunt în vigoare Regulile de arbitraj ale acestei Curţi din 01 ianuarie 2012,
modificate în 2017.
În cazul în care părţile contractante optează pentru un arbitraj ad hoc, practica
românească relevă faptul că cel mai frecvent ele trimit prin clauza compromisorie la
Regulile de arbitraj ale UNCITRAL. Versiunea iniţială a Regulilor UNCITRAL a fost
adoptată la 28 aprilie 1976 şi a fost modificată în 2010 şi 2013.

5.2 Filialele societăţilor străine în România

A. Definiţia filialei
Filiala din România a unei societăţi străine poate fi definită ca fiind acea
societate cu personalitate juridică proprie (română), distinctă de societatea - mamă
din străinătate, care se află însă sub controlul societăţii - mamă.
Din această definiţie rezultă două elemente esenţiale care caracterizează
filiala, din punct de vedere juridic:

75
a) În primul rând, filiala are personalitate juridică, ceea ce îi conferă calitatea
de societate de sine stătătoare, distinctă de societatea - mamă.
Cea mai importantă consecinţă a personalităţii juridice a filialei este faptul că
ea are un patrimoniu propriu, diferit de cel al societăţii - mamă, şi, prin urmare, poate
acţiona în raporturile juridice de comerţ în nume propriu şi pe seama ei însăşi. Prin
această particularitate, ea se deosebeşte esenţial de sucursală care, neavând
personalitate juridică, acţionează întotdeauna pe seama societăţii - mamă.
Pe planul dreptului internaţional privat, repercusiunea directă a personalităţii
juridice a filialei constă în aceea că statutul său organic este supus legii statului pe al
cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu (în speţă, legii române), independent de legea
aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o (art. 2580 al. 3 Cod civil).
b) În al doilea rând, filiala se caracterizează prin faptul că asupra ei
societatea - mamă din străinătate exercită un control.
Controlul se poate exercita în modalităţi juridice diferite. De regulă, în practică,
controlul se manifestă prin faptul că societatea - mamă deţine majoritatea capitalului
social al filialei, mergând până la 100%. Sunt însă posibile şi alte forme de control,
ca, de exemplu, prin faptul că societatea - mamă deţine majoritatea drepturilor de vot
în organele de conducere sau de administrare ale filialei, are dreptul să numească
sau să revoce majoritatea membrilor organelor de administrare sau de control ori
majoritatea conducătorilor filialei etc.
Sub aspect etimologic, tocmai existenţa acestui control este exprimată prin
denumirea de „filială", care decurge din cuvântul „filius”, care înseamnă „fiu", în limba
latină.

B. Relaţia dintre filială şi societatea - mamă


Pe plan juridic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă din străinătate este
complexă, fiind caracterizată pe de o parte, prin personalitatea juridică distinctă a
filialei, iar, pe de altă parte, prin controlul juridic pe care societatea - mamă îl exercită
asupra acesteia, aşa cum am arătat mai sus.
Din punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă se
caracterizează prin autonomia relativă a filialei. Această sintagmă exprimă atât
autonomia filialei, cât şi dependenţa ei faţă de societatea - mamă. Astfel, pe de o
parte, filiala este dependentă faţă de societatea - mamă deoarece, aflându-se sub
controlul acesteia, funcţionează în coordonatele economice impuse de ea. Pe de altă

76
parte, filiala are o puternică autonomie economică, în sensul că are o viaţă
economică şi financiară proprie, materializată mai ales prin faptul că întocmeşte
documente contabile şi financiare (buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil etc.),
distincte de cele ale societăţii - mamă, pe care este obligată să le înregistreze la
autorităţile fiscale din România, întocmai ca orice societate comercială.

C. Constituirea filialelor societăţilor străine în România


În aplicarea art. 42 din Legea nr. 31/1990, filialele din România ale societăţilor
comerciale străine, fiind persoane juridice române, se înfiinţează într-una dintre
formele de societate enumerate de art. 2 din această lege şi în condiţiile prevăzute
pentru respectiva formă de societate, ele urmând regimul juridic al formei în care s-
au constituit.
Actul constitutiv trebuie să prevadă în mod explicit caracterul de filială al
societăţii înfiinţate în România, iar în cuprinsul acestuia se impun a fi menţionate
modalităţile în care societatea - mamă îşi exercită controlul asupra filialei.

D. Aspecte privind funcţionarea filialelor societăţilor străine în România


Filialele din România ale societăţilor străine, fiind persoane juridice române,
sunt subiecte de drept român (spre deosebire de sucursale şi reprezentanţe, care
sunt subiecte de drept străin), aşa încât funcţionarea lor urmează, în principiu,
aceleaşi reguli prevăzute de lege pentru societăţile româneşti, în general.
Filialele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt „rezidenţi” în
România, din punct de vedere valutar, deşi nu sunt menţionate ca atare în R.B.N.R.
nr. 4/2005 privind regimul valutar, deoarece se încadrează în categoria persoanelor
juridice cu sediul în România. În consecinţă, filialele sunt supuse prevederilor pe care
Regulamentul le instituie pentru această categorie de persoane.

5.3. Sucursalele societăţilor străine în Romania

A. Definiţia sucursalei
Sucursala unei societăţi străine în ţară poate fi definită ca fiind un sediu
secundar al societăţii - mamă, lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază
de un capital ce îi este afectat în întregime de către societatea - mamă şi posedă o
anumită autonomie juridică şi economică faţă de această societate.

77
Din definiţie se desprind cel puţin două elemente esenţiale pentru
sucursalele la care ne referim:
a) Sucursala nu are personalitate juridică proprie şi deci nu prezintă
calitatea de subiect de drept distinct de societatea - mamă din străinătate.
În consecinţă, sucursala nu are un patrimoniu propriu, dar beneficiază de un
capital propriu, respectiv de o masă de bunuri care îi este afectată în exclusivitate, ce
aparţine din punct de vedere juridic societăţii - mamă. Ea poate efectua acte juridice
numai pe seama societăţii - mamă.
Pe planul dreptului internaţional privat, consecinţa acestei particularităţi este
exprimată de art. 2580 al. 2 din Codul civil, care prevede că statutul organic al
sucursalei înfiinţată de o persoană juridică dintr-o altă ţară este supus legii naţionale
a acesteia. Aşadar, sucursala unei societăţi străine în România nu are naţionalitate
română, ci naţionalitatea societăţii - mamă, fiind supusă legii străine, ca lex
societatis.
b) Sucursala este dependentă din punct de vedere juridic şi economic de
societatea - mamă, faţă de care beneficiază totuşi de anumite elemente de
autonomie.

B. Relaţia dintre sucursală şi societatea - mamă


Relaţia la care ne referim este exprimată prin două aspecte:
1) Subordonarea sucursalei faţă de societatea - mamă din străinătate:
sucursala este dependentă faţă de societatea - mamă, primordial prin faptul că ea se
constituie cu capitalul 100% al societăţii - mamă. Societatea - mamă stabileşte, prin
actul constitutiv sau modificator al sucursalei, obiectul său de activitate, bunurile care
sunt afectate activităţii acesteia, modul de organizare şi funcţionare, precum şi
celelalte condiţii de existenţă a sucursalei.
Neavând un patrimoniu distinct, sucursala nu are creditori şi debitori proprii,
iar în raporturile juridice cu terţii acţionează numai pe seama societăţii - mamă, fie în
numele acesteia, ca mandatar, fie în nume propriu, în cadrul unei relaţii specifice de
comision.
2) Pe de altă parte, sucursala beneficiază totuşi de anumite elemente de
autonomie juridică şi economică faţă de societatea - mamă, care îi conferă
calitatea de sediu secundar al acesteia.

78
Autonomia juridică a sucursalei se manifestă cel puţin sub următoarele
aspecte:
a) Sucursala are o capacitate de subiect de drept limitată, care se exprimă
prin faptul că ea poate fi acţionată direct în justiţie, pentru operaţiunile efectuate în
ţara de reşedinţă. O prevedere în acest sens este cuprinsă în art. 1065 al. 3 din
Codul de procedură civilă, conform căruia instanţele române sunt competente pentru
a judeca „orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice
neavând sediul principal în România, când acest sediu secundar este situat în
România la data introducerii cererii”. În consecinţă, instanţele judecătoreşti române
sunt competente să judece litigiile în care este implicată sucursala.
b) Sucursalele, de principiu, pot fi supuse unei proceduri separate de dizolvare
şi lichidare (inclusiv prin faliment), cu privire la bunurile aflate în ţara de reşedinţă,
fără ca prin aceasta să fie influenţată situaţia juridică a societăţii - mamă.
Sub aspect economic, sucursala, având un capital care îi este afectat în
exclusivitate, beneficiază de un anumit grad de autonomie gestionară, în limitele pe
care societatea - mamă i le stabileşte prin actul constitutiv, cu respectarea legilor
contabile şi fiscale româneşti în materie, ca legi ale statului de reşedinţă.

C. Constituirea sucursalelor societăţilor străine în România


Art. 44 din Legea nr. 31/1990 prevede, pentru constituirea sucursalelor
societăţilor comerciale străine în ţară, aceeaşi condiţie ca şi în cazul filialelor, şi
anume ca legea statutului organic al respectivei societăţi să-i recunoască „dreptul” -
care, aşa cum am arătat, este de fapt o capacitate de folosinţă - de a înfiinţa
sucursale în România.
În cazul în care dreptul la care ne referim este recunoscut, înfiinţarea
sucursalei în România se face „cu respectarea legii române”: este supusă tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor
cerute pentru participanţii la activitatea de comerţ din ţară (art. 24 din Legea nr.
26/1990).
O altă normă specială se referă la firma sucursalei din România a unei
societăţi străine, care, potrivit art. 37 din Legea nr. 26/1990, „va trebui să cuprindă şi
menţiunea sediului principal din străinătate”.

79
D. Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia juridică a
acestora, ca persoane străine, în România
Conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalei unei societăţi comerciale străine
în ţară, respectiv categoriile de acte juridice pe care aceasta le poate efectua în
procesul funcţionării sale în România, se determină prin aplicarea corelativă, asupra
sucursalei („pe capul acesteia”) a două sisteme de drept:
1) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată
de legea naţională (lex societatis) a societăţii - mamă, sucursala fiind o prelungire
a personalităţii juridice a acesteia.
Această situaţie atrage importante consecinţe juridice, exprimate în special
prin următoarele reguli:
a) Sucursala nu poate face în România acte şi fapte de comerţ la care nu este
îndreptăţită societatea - mamă în ţara unde îşi are sediul social real. Altfel spus,
activităţile desfăşurate de sucursală nu pot excede obiectul de activitate al societăţii -
mamă.
b) Activitatea sucursalei din România ia sfârşit în cazul în care societatea -
mamă şi-a încetat existenţa în ţara sa de origine, din orice motiv, inclusiv ca urmare
a lichidării falimentare.
Această regulă este consecinţa faptului că sucursala are personalitatea
juridică a societăţii - mamă din străinătate.
2) Pe de altă parte, sucursalele societăţilor comerciale străine, desfăşurându-
şi activitatea pe teritoriul României, sunt supuse legilor române privind condiţia
juridică a străinului, persoană juridică.

E. Aspecte privind funcţionarea sucursalelor societăţilor străine în


România
1) Regimul contabil
Sub acest aspect, sucursalele sunt supuse regimului naţional.
Astfel, conform art. 1 al. 3 din Legea contabilităţii, nr. 82/1991, subunităţile
fără personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul
sau domiciliul în străinătate (categorie în care se includ şi sucursalele societăţilor
comerciale străine, potrivit art. 8 al. 2 Cod Fiscal, n.n.) au obligaţia să organizeze şi
să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi. În acelaşi sens, art. 47 din
lege prevede că subunităţile fără personalitate juridică cu sediul în România ce

80
aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul, respectiv domiciliul în străinătate
sunt supuse prevederilor legii contabilităţii.

2) Regimul valutar
Sucursalele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt
menţionate explicit ca fiind „rezidenţi” în România, prin art. 4.2. lit. c) din Anexa nr. 1
a R.B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar.
Se remarcă faptul că, din punct de vedere valutar, o societate străină care are
sucursală în ţară devine rezidentă din punct de vedere valutar, fiind asimilată filialelor
societăţilor străine în România (şi societăţilor româneşti), deşi în acest caz societatea
nu a constituit o persoană juridică pe teritoriul ţării.

3) Regimul fiscal
Societăţile străine care deţin o sucursală în România sunt incluse în categoria
persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate printr-un sediu permanent în
România, sucursala fiind inclusă în definiţia noţiunii de „sediu permanent” (art. 8 al. 2
Cod Fiscal). Aceste societăţi sunt supuse impozitului pe profitul atribuit sucursalei lor
din ţară (art. 13 lit. b) şi art. 14 lit. b) Cod Fiscal).

5.4. Reprezentanţele societăţilor străine în România

A. Definiţia reprezentanţelor
Reprezentanţa este un sediu secundar al societăţii - mamă din străinătate,
lipsit de personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al
societăţii-mamă şi poate efectua numai operaţiuni de reprezentare a acestei societăţi
faţă de partenerii săi de comerţ din România.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale reprezentanţelor
societăţilor străine în România:
a) Reprezentanţele nu au personalitate juridică proprie, ci constituie o
prelungire a personalităţii juridice a societăţii-mamă din străinătate. Aşadar, ele nu
au calitatea de subiect de drept distinct de societatea-mamă, iar din punct de
vedere al dreptului internaţional privat, sunt supuse legii naţionale (lex societatis) a
societăţii-mamă;

81
b) Reprezentanţele nu sunt abilitate să facă fapte de comerţ în nume
propriu, ci ele pot efectua numai acte juridice în calitate de „reprezentant" al
societăţii-mamă, adică în calitate de intermediar între aceasta şi partenerii ei de
comerţ din România, actele reprezentanţei fiind actele societăţii - mamă înseşi.
Reprezentanţa acţionează în numele societăţii-mamă (nonime alieno) şi pe seama
acesteia, având calitatea juridică de mandatar;
c) Reprezentanţele nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţii-
mamă, ci numai bunuri necesare pentru desfăşurarea activităţilor de reprezentare în
ţară.
Ca urmare a acestei caracteristici, reprezentanţele pot efectua numai
operaţiuni economice concordante cu obiectul de activitate al societăţii-mamă. În
principiu, ele nu pot fi întreprinderi producătoare de bunuri, iar în cazul în care
execută lucrări sau prestează servicii, acestea trebuie să aibă ca scop promovarea şi
sprijinirea activităţii societăţii-mamă, în ţară.

B. Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor


străine în ţară

Între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor străine


în România există asemănări şi importante deosebiri:
a) Prin faptul că sunt lipsite de personalitate juridică proprie, reprezentanţele
se aseamănă cu sucursalele, dar se deosebesc esenţial de filiale.
b) Reprezentanţa şi sucursala fac acte juridice întotdeauna pe seama
societăţii-mamă, dar, spre deosebire de cea dintâi, care acţionează mereu în numele
societăţii - mamă, aceasta din urmă poate acţiona şi în nume propriu. Filiala poate
face acte juridice în nume propriu şi pe seama ei însăşi, dar şi pe seama societăţii -
mamă, pe bază de mandat sau comision.
c) Deoarece nu au un capital propriu, distinct de cel al societăţii-mamă,
reprezentanţele se deosebesc esenţial de filiale şi, într-o anumită măsură, şi de
sucursale.
d) Reprezentanţele se deosebesc de filialele şi sucursalele societăţilor străine
şi prin faptul că ele nu se înregistrează la oficiile Registrului comerţului şi nu se
încadrează în categoria investiţiilor străine în România.

82
C. Temeiul juridic al reprezentanţelor
Prevederea generală care recunoaşte dreptul societăţilor străine de a înfiinţa
reprezentanţe pe teritoriul României este cuprinsă în art. 44 din Legea nr. 31/1990,
precitat. Această lege conţine şi alte articole care se referă la reprezentanţe (precum
art. 7 lit. g) şi art. 8 lit. l), dar acestea privesc reprezentanţele societăţilor de
naţionalitate română.
Regimul juridic aplicabil reprezentanţelor societăţilor străine în ţară este
reglementat prin legi speciale:
Principalul act normativ special în materie este D.-L. nr. 122/1990 privind
autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi
organizaţiilor economice străine.
În aplicarea acestuia a fost emisă H.G. nr. 1222/1990 privind regimul
impozitelor şi taxelor aplicabile reprezentanţelor din România ale societăţilor
comerciale sau organizaţiilor economice străine, precum şi drepturile şi obligaţiile
legate de salarizarea personalului român.

D. Constituirea şi autorizarea funcţionării reprezentanţelor


În lumina prevederii generale din art. 44 al Legii nr. 31/1990, reprezentanţele -
ca şi filialele şi sucursalele - societăţilor străine se pot înfiinţa în România „cu
respectarea legii române”, dacă acest drept este recunoscut acestor societăţi „de
legea statutului lor organic”. Aşadar, dacă dreptul (respectiv vocaţia) de a deschide
reprezentanţe în ţară este recunoscut de legea societăţii - mamă, procedura de
constituire a reprezentanţelor este supusă legii române.
Societatea - mamă trebuie să menţioneze în cerere următoarele: a) sediul său
social; b) obiectul de activitate al reprezentanţei; c) durata de funcţionare a
reprezentanţei; d) numărul şi funcţiile persoanelor propuse a se încadra la
reprezentanţă, iar dacă sunt străini, numele şi domiciliul lor din străinătate, cu
menţionarea funcţiilor pe care le au la societatea-mamă şi la reprezentanţă (art. 4 al.
1 din D.-L. nr.122/1990).
La cererea de eliberare a autorizaţiei se vor anexa următoarele:
a) o atestare, în original, din partea camerei de comerţ sau a altui organ
competent din ţara în care îşi are sediul societatea-mamă, care să confirme existenţa
sa legală, obiectul de activitate şi capitalul social al societăţii-mamă;

83
b) o confirmare asupra bonităţii din partea băncii prin care societatea-mamă
îşi desfăşoară principalele operaţiuni financiare;
c) statutul sau alte acte dovedind forma de organizare şi modul de funcţionare
ale societăţii-mamă;
d) împuternicirea autentificată privind reprezentanţii desemnaţi să angajeze
valabil societatea-mamă, în România (art. 5 din D.-L. nr. 122/1990).
Cererea de autorizare se adresează Ministerului pentru Mediul de Afaceri,
Comerţ și Antreprenoriat (prescurtat, în cadrul acestui paragraf, Ministerul), care este
autoritatea competentă pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare a reprezentanţei.
Ministerul este obligat ca, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii,
să emită autorizaţia sau, motivat, să o respingă (art. 6 al. 1 din D.-L. nr. 122/1990).
Prin autorizaţia de funcţionare trebuie să se stabilească: a) obiectul de
activitate; b) condiţiile de exercitare a activităţii; c) durata şi sediul reprezentanţei (art.
6 al. 2 din D.-L. nr. 122/1990); d) menţiunile generale privind denumirea societăţii-
mamă, numărul şi data emiterii autorizaţiei etc.
În termen de cel mult 15 zile de la data eliberării autorizaţiei, reprezentanţa
trebuie să se înregistreze la direcţia generală a finanţelor publice în a cărei rază
teritorială îşi are sediul (art. 7 din D.-L. nr. 122/1990). Această înregistrare are scop
de luare în evidenţă fiscală.
Obligaţia înregistrării reprezentanţelor şi la Camera de Comerţ şi Industrie a
României (C.C.I.R.) a fost înlăturată ca urmare a modificării art. 7 din D.-L. nr.
122/1990 prin O.U.G. nr. 32/1997 pentru modificarea Legii nr. 31/1990. Cu toate
acestea, numeroase reprezentanţe continuă să se înregistreze şi la C.C.I.R., în scop
de evidenţă şi publicitate specifică activităţii de comerţ. De altfel, C.C.I.R. publică
periodic un catalog al reprezentanţelor străine autorizate să funcţioneze în România.

E. Obiectul de activitate al reprezentanţei


Obiectul de activitate al reprezentanţei este stabilit prin autorizaţia de
funcţionare (art. 8 din D.-L. nr. 122/1990). Obiectul de activitate este o menţiune
esenţială a autorizaţiei, depăşirea lui fiind sancţionată cu retragerea autorizaţiei, aşa
cum vom vedea.
Din practică rezultă că reprezentanţele efectuează, de regulă, următoarele
acte juridice şi fapte materiale de comerţ în numele şi pe seama societăţii - mamă:

84
- emiterea şi primirea de oferte sau comenzi, negocierea şi încheierea de
contracte de comerţ, pe bază de procură specială acordată de societatea - mamă;
- informare şi reclamă specifică activităţii de comerţ;
- asistenţă tehnică şi prestări de servicii (service) pentru maşinile şi utilajele
pe care societatea - mamă le livrează partenerilor săi români în cadrul unei societăţi
constituite în ţară sau a unor contracte distincte pe care societatea-mamă le-a
încheiat cu aceşti parteneri;
- alte prestări de servicii similare celor furnizate de societatea-mamă în ţara de
origine. În această categorie se încadrează, în mod frecvent în practică, serviciile de
transporturi şi expediţii internaţionale;
- serviciile specifice ale reprezentanţelor (birourilor) agenţiilor de turism şi
presă străine;
- alte activităţi de comerţ sau fapte materiale în scopul promovării şi sprijinirii
activităţii societăţii-mamă în ţară.

F. Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor şi condiţia juridică a


acestora, ca persoane străine, în România
Capacitatea de folosinţă a reprezentanţelor societăţilor străine în România - şi
deci, operaţiunile juridice pe care acestea le pot efectua în ţară, în numele şi pe
seama societăţii mamă - se determină, ca şi în cazul sucursalelor societăţilor străine,
prin aplicarea „pe capul” reprezentanţei a două legi:
1) Astfel, pe de o parte, capacitatea de folosinţă a reprezentanţei este supusă
legii naţionale a societăţii-mamă (lex societatis).
Aplicarea legii naţionale a societăţii - mamă cu privire la capacitatea de
folosinţă a reprezentanţei sale din ţară se exprimă sub mai multe aspecte, care
rezultă din unele dispoziţii ale D.-L. nr. 122/1990, şi anume:
a) Art. 4 lit. b), care precizează că obiectul de activitate al reprezentanţei
trebuie să fie „în concordanţă" cu obiectul de activitate al societăţii-mamă. Această
prevedere este o aplicaţie a regulii generale de drept internaţional privat, conform
căreia un drept dobândit în străinătate nu poate produce în România mai multe
efecte decât în ţara unde a fost dobândit;
b) Art. 8, conform căruia reprezentanţa poate efectua acte juridice şi activităţi
numai „în numele" societăţii-mamă;

85
c) Art. 12 al. 1, care prevede că funcţionarea reprezentanţei încetează de
drept atunci când societatea - mamă încetează a mai funcţiona.
2) Pe de altă parte, reprezentanţele societăţilor străine, desfăşurându-şi
activitatea pe teritoriul ţării, sunt supuse dispoziţiilor legilor române, şi anume celor
care reglementează condiţia juridică a străinului, persoană juridică (sau fizică, dacă
este vorba de reprezentanţa unui participant la activitatea de comerţ persoană fizică
străină), în România.
Acest principiu îşi găseşte aplicarea, la rândul său, în unele texte ale D.-L.
nr. 122/1990, mai ales:
a) Art. 8, care prevede că reprezentanţele pot efectua în ţară „numai acte
juridice şi activităţi conforme cu obiectul de activitate stabilit prin autorizaţia de
funcţionare", şi continuă cu precizarea că „reprezentanţele şi personalul acestora îşi
desfăşoară activitatea cu respectarea dispoziţiilor legale din România";
b) Art. 3, conform căruia societatea - mamă răspunde „în condiţiile legii" - se
subînţelege, a celei române, aşa cum vom vedea mai jos -, pentru actele şi
activitatea reprezentanţelor ei din România;
c) Evidenţa contabilă a reprezentanţelor este supusă dispoziţiilor legii române.
Această regulă se desprinde din art. 47 al Legii contabilităţii, nr.82/1991, republicată,
conform căruia legea se aplică şi subunităţilor fără personalitate juridică cu sediul în
România ce aparţin unei persoane juridice sau fizice cu sediul, respectiv domiciliul, în
străinătate, categorie în care se încadrează, desigur, şi reprezentanţele;
d) Reprezentanţele, ca şi agenţiile şi birourile, autorizate să desfăşoare
activităţi în România ale persoanelor juridice străine sunt considerate „rezidenţi” în
România, conform prevederilor art. 4.2. lit. c) din Anexa nr. 1 a R.B.N.R. nr. 4/2005
privind regimul valutar;
e) Pentru activitatea desfăşurată în România, reprezentanţele sunt obligate
să plătească impozitele şi taxele stabilite în condiţiile legii (art. 14 din D.-L. nr.
122/1990). Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în
lei al sumei de 4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal, la cursul de schimb al pieţei
valutare, comunicat de B.N.R., valabil în ziua în care se efectuează plata impozitului
către bugetul de stat.

G. Regimul juridic al personalului reprezentanţei şi alte aspecte de


muncă

86
Personalul reprezentanţei poate fi format din cetăţeni români cu domiciliul în
România sau în străinătate şi din cetăţeni străini.
Cetăţenii străini, ca şi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, pot fi
angajaţi numai pe bază de autorizaţie („permis”, în terminologia D.-L) de muncă (art.
16 al. 2 din D.-L.
Condiţiile intrării şi şederii în România a străinilor (în accepţiunea de persoane
care nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al U.E. ori al
S.E.E.) care se angajează în muncă la reprezentanţe sunt supuse reglementării din
O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Contractele individuale de muncă încheiate de cetăţenii români se
înregistrează la Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti, respectiv
la inspectoratele teritoriale de muncă în a căror rază de competenţă îşi au sediul
reprezentanţele.
Salariile personalului reprezentanţei se pot plăti în lei şi/sau valută, aşa cum
prevăd art. 11 al. 3 şi art. 12 din H.G. nr.1222/1990, care sunt în vigoare.

H. Răspunderea civilă a reprezentanţelor


Răspunderea societăţii - mamă pentru faptele angajaţilor reprezentanţei sale
din ţară îmbracă forma răspunderii comitentului pentru prepus, prevăzută de art.
1373 C. civ.

I. Competenţa de soluţionare a litigiilor în care sunt implicate


reprezentanţele
Reprezentanţele se pot înfăţişa, în numele şi pe seama societăţilor
reprezentate, la organele judecătoreşti şi arbitrale române competente, cu
respectarea legislaţiei române în materie.
În ceea ce priveşte calitatea de pârât, sunt incidente dispoziţiile art. 1065 al. 1
din Codul de procedură civilă, conform cărora „sub rezerva situaţiilor în care legea
dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în
lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului
principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data
introducerii cererii”. În consecinţă, instanţele judecătoreşti române sunt competente
să judece litigiile în care este implicată societatea - mamă, prin reprezentanţa sa din
ţară.

87
Rezumat

Sunt societăţi cu participare străină în România societăţile, filialele şi


sucursalele constituite pe teritoriul ţării, cu capital integral străin sau în asociere cu
persoane fizice ori juridice române. Elementul de extraneitate relevant pentru ca o
societate de naţionalitate română să fie considerată ca fiind „cu participare străină”
este participarea străină la capitalul acestei societăţi, respectiv la patrimoniul său, în
cazul obligaţiunilor sau altor efecte de comerţ. Regimul juridic al societăţilor
româneşti constituite cu participare străină este supus dispoziţiilor dreptului comun,
respectiv dreptului comercial şi civil intern, dar prezintă anumite particularităţi
generate de elementele de extraneitate pe care aceste societăţi le conţin.
Filiala din România a unei societăţi străine poate fi definită ca fiind acea
societate cu personalitate juridică proprie (română), distinctă de societatea - mamă
din străinătate, care se află însă sub controlul societăţii - mamă.
Sucursala unei societăţi străine în ţară poate fi definită ca fiind un sediu
secundar al societăţii - mamă, lipsit de personalitate juridică proprie, care beneficiază
de un capital ce îi este afectat în întregime de către societatea - mamă şi posedă o
anumită autonomie juridică şi economică faţă de această societate.
Reprezentanţa este un sediu secundar al societăţii - mamă din străinătate,
lipsit de personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al
societăţii-mamă şi poate efectua numai operaţiuni de reprezentare a acestei societăţi
faţă de partenerii săi de comerţ din România.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Definiţi noţiunea de societăţi cu participare străină la capital.


2. Prezentaţi, pe scurt, aspectele esenţiale privind organizarea şi funcţionarea
societăţilor cu participare străină.
3. Definiți filiala unei societăţi străine în România şi prezentați trăsăturile
esenţiale ale acesteia.

88
4. Analizați relaţia dintre filială şi societatea-mamă.
5. Definiţi sucursala şi prezentaţi elementele esenţiale ale acesteia.
6. În ce constă relaţia dintre sucursală şi societatea-mamă?
7. Prezentaţi conţinutul capacităţii de folosinţă a sucursalelor şi condiţia
juridică a acestora, ca persoane străine, în România.
8. Definiți reprezentanţa unei societăţi străine în România şi prezentați
trăsăturile esenţiale ale acesteia.
9. Realizaţi o comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele
societăţilor străine în ţară.
10. Prezentaţi, pe scurt, modalitatea de constituire şi autorizare a funcţionării
reprezentanţelor. Care poate fi obiectul de activitate al reprezentanţelor?

Temă de control

Prezentați, pe scurt, formalitățile necesare pentru înmatricularea filialelor,


sucursalelor și reprezentanțelor unei societăți străine în România, sub aspectul
procedurii aplicabile, taxelor, termenelor și documentelor necesare.
Tema va fi transmisă în cadrul Activității Tutoriale nr. 1 și va fi predată în
format fizic sau în format electronic până la o dată comunicată. O temă rezolvată
corect și complet reprezintă 10% din ponderea notei finale.

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 177-216, 248-274.

89
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6.

IMPORTANŢA ŞI CONŢINUTUL CONTRACTELOR DIN COMERŢUL


INTERNAŢIONAL.
RISCURILE CONTRACTUALE ȘI CLAUZELE ASIGURĂTORII
ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

CUPRINS

Introducere

Contractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional,


ele fiind cel mai important instrument juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ
exterior şi cooperare economică internaţională. Ele reprezintă principalul izvor al
obligațiilor din raporturile juridice din comerțul internațional, celelalte izvoare (actele
juridice unilaterale și faptele juridice) având o importanță mult mai redusă.
În cele ce urmează, vom prezenta contractele de comerț internațional din
punct de vedere al conținutului acestora, în general. Apoi, vom discuta câteva
aspecte cu privire la riscurile contractuale și vom începe studiul clauzelor asigurătorii
împotriva riscurilor cu cele care protejează împotriva riscurilor valutare.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Prezentați conţinutul si clauzele generale ale contractelor de comerţ
internaţional;
 Enumerați clauzele specifice contractelor de comerţ internaţional, în
general;

90
 Prezentați, succint, conținutul unor clauze specifice ale contractelor de
comerţ internaţional;
 Definiți riscul şi să prezentați modalităţile contractuale de protecţie împotriva
riscurilor;
 Realizați o clasificare a riscurilor și să enumerați clauzele asigurătorii
împotriva riscurilor;
 Enumerați clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare;
 Caracterizați, pe scurt, clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare.

Durata medie de parcurgere a celei de-a șasea unităţi de învăţare


este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

6.1. Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional

Contractele de comerţ internaţional constituie o formă a contractelor de


comerţ (care reprezintă, pentru cele dintâi, genus proximus) şi, ca atare, întocmai ca
şi acestea din urmă, au ca drept comun reglementările aplicabile contractelor civile în
general, faţă de care se deosebesc însă prin anumite particularităţi, generate de
caracterul lor specific activităţii de comerţ.
Contractele de comerţ internaţional se disting, la rândul lor, faţă de contractele
de comerţ (interne), prin anumite particularităţi (diferentia specifica), generate, mai
ales, de caracterul lor de internaţionalitate.
Contractele de comerţ internaţional pot fi definite drept acordurile de voinţă
încheiate între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerţului internaţional,
care îndeplinesc condiţia de internaţionalitate şi condiţia de a fi specifice activităţii de
comerţ şi care au ca scop naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de
comerţ internaţional.

91
6.2. Conţinutul contractelor din comerţul internaţional, în general

A. Principiul libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului

În cazul contractelor din comerţul internaţional, întocmai ca şi în dreptul


comun, părţile beneficiază de posibilitatea deplină de a stabili, prin acordul lor de
voinţă, exprimat în clauze contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează
conţinutul contractului, această posibilitate constituind un aspect substanţial al
principiului libertăţii contractuale.
Totodată, în acest context, principiul se materializează în libertatea părţilor de
a modifica contractul, prin acordul lor de voinţă.
Pe planul dreptului internaţional privat, principiul se manifestă prin libertatea
părţilor de a desemna legea aplicabilă conţinutului contractului (lex voluntatis).
Conţinutul contractelor de comerţ internaţional este stabilit de părţi prin
clauzele contractului.
Contractele de comerţ internaţional conţin clauze de drept comun
(generale), care se referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze
specifice, care stabilesc anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut
indispensabile (de validitate) în conţinutul contractelor, fiind determinate de
particularităţile acestor contracte.

B. Clauzele de drept comun (generale) în contractele de comerţ


internaţional

Practica relaţiilor de comerţ internaţional, actele normative şi literatura de


specialitate relevă existenţa unui fond comun de clauze în contracte, ce trebuie
inserate în mod necesar în aceste contracte, pentru ca ele să fie valabile şi utile
pentru reglementarea completă şi eficientă a raporturilor juridice din domeniile de
activitate specifice comerţului internaţional. Din această categorie fac parte, de
regulă, clauzele de care ne ocupăm în continuare.

92
1) Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi alte
elemente de identificare a acestora

Preambulul contractului indică în conţinutul său, de regulă, împrejurările în


care s-a încheiat contractul, raţiunile care au determinat părţile să îl încheie şi
scopurile (obiectivele) esenţiale pe care părţile şi le propun să le realizeze prin
încheierea şi executarea contractului.
Individualizarea subiectelor este o condiţie de validitate a oricărui raport
juridic. Părţile contractante trebuie să precizeze atributele lor de identificare, şi
anume denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, respectiv numele şi
domiciliul, pentru persoanele fizice. De asemenea, se vor indica alte aspecte privind
statutul juridic al părţilor, precum naţionalitatea şi cetăţenia persoanelor juridice,
respectiv fizice etc. Totodată, contractul trebuie să indice forma juridică a societăţii,
codul unic de înregistrare şi, în anumite cazuri, capitalul social (art. 74 din Legea nr.
31/1990). Este uzuală menţionarea în contracte şi a numărului contului bancar al
părţilor contractante.

2) Clauze privind obiectul material al contractului

a) Clauze privind marfa, lucrarea sau serviciul, ca obiect material al


contractului
Contractele trebuie să cuprindă clauze privind obiectul lor material, şi anume
să indice denumirea completă a mărfii şi elementele necesare pentru determinarea ei
precisă (tip, serie, caracteristici etc.).
În cazul în care, prin excepţie, obiectul material al contractului este numai
determinabil, părţile trebuie să stabilească elemente certe şi suficiente pentru
determinarea lui ulterioară, pe parcursul executării.
Dacă obiectul contractului îl constituie bunuri viitoare, ceea ce constituie
regula în comerţul internaţional, se impune ca, prin clauzele acestuia, părţile să
determine sau să indice criterii precise de determinare a caracteristicilor mărfii, în
aşa fel încât să fie posibilă punerea lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de
către vânzător.

b) Clauze privind cantitatea

93
Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face obiectul contractului,
precizând unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii,
precum şi documentul care atestă cantitatea.
În cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă
termenele şi condiţiile de efectuare a acesteia, precum şi locul recepţiei, care trebuie
ales în funcţie de natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de
descoperire a eventualelor lipsuri cantitative.

c) Clauze privind calitatea


i) Clauze privind metodologia de determinare a calităţii
În cadrul clauzelor privind calitatea, părţile trebuie să stabilească, în primul
rând, metodologia de determinare a acesteia.
Contractele conţin, în general, stipulaţii privind:
- partea care propune specificaţiile de calitate;
- natura acestor specificaţii;
- termenele şi modalităţile de avizare a lor de către cealaltă parte;
- consecinţele pe care le au asupra contractului eventualele modificări
ulterioare ale specificaţiilor etc.
Specificaţiile de calitate pot fi cuprinse în documente tehnice normative, în
declaraţia producătorului ori pot fi convenite între părţi. Denumirile lor sunt extrem de
variate, în funcţie de particularităţile obiectului material al contractului, cel mai
frecvent fiind numite, atunci când au caracter normativ, „standarde de calitate”,
„specificaţii (cărţi) tehnice”, „coduri de bună practică” etc., iar când sunt emise de
producător, „declaraţii de conformitate", „certificate de garanţie" sau „instrucţiuni de
folosire".
ii) Clauze privind procedura constatării lipsurilor calitative
Clauzele privind procedura constatării lipsurilor calitative implică mai ales
prevederi privind controlul şi recepţia calitativă a mărfurilor.
În ceea ce priveşte locul efectuării controlului şi recepţiei, părţile pot stabili în
contract ca acesta să fie în uzina producătoare, la încărcare, la destinaţie (în porturi
sau staţii de frontieră), la unităţile beneficiare sau în orice alt loc în funcţie de
particularităţile mărfii şi condiţiile concrete de livrare.

94
Totodată trebuie stabilită, după caz, modalitatea tehnică de control şi actele
de control pe care partea interesată poate să-şi fundamenteze o eventuală
reclamaţie de calitate, în funcţie, desigur, şi de organul de control convenit.
iii) Clauze privind răspunderea pentru calitate
Prin clauzele contractului părţile trebuie să precizeze:
- obligaţia de garanţie pentru calitate a furnizorului mărfii;
- termenul de garanţie;
- modalităţile de remediere a lipsurilor calitative;
- sancţiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri;
- alte aspecte privind răspunderea pentru calitate, în funcţie de împrejurări;
- clauze privind întinderea, data începerii şi modul de calcul al termenelor de
garanţie;
- obligaţiile părţilor în cadrul acestor termene etc.
În ceea ce priveşte căile de remediere a lipsurilor calitative, de regulă, în
contracte se includ clauze privind posibilitatea de reparare a mărfii defecte (cu
indicarea părţii care poate proceda la reparare), condiţiile în care beneficiarul poate
proceda la restituirea lotului de marfă în vederea înlocuirii lui - şi cui îi revine dreptul
de a opta între reparare şi înlocuire -, acordarea de bonificaţii, condiţiile în care se
poate refuza primirea mărfii etc.

d) Clauze de asistenţă tehnică şi service


În contract se pot prevedea condiţiile de acordare a asistenţei tehnice, de
service post-vânzare şi de livrare de piese de schimb, atunci când pentru aceste
operaţiuni nu se încheie contracte speciale.

e) Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi


calitative
În mod curent, părţile includ în contractele de comerţ internaţional clauze
privind: condiţiile, termenele şi modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate
şi calitate.
Clauzele privind condiţiile de reclamare urmează a preciza, după caz,
cuprinsul pe care reclamaţia trebuie să-l aibă, documentele ce i se anexează pentru
dovedirea deficienţelor, eventualele obligaţii ale cumpărătorului până la soluţionarea
reclamaţiei (să conserve marfa, să nu o restituie etc.) şi procedura de comunicare a

95
reclamaţiei (modalitatea, locul de remitere etc.). Practica arbitrală de comerţ
internaţional este extrem de bogată în ceea ce priveşte exemplele de condiţii
contractuale pe care trebuie să le îndeplinească reclamaţiile de cantitate şi calitate.
În mod uzual, părţile inserează în contracte clauze referitoare la termenele de
formulare a reclamaţiilor, care trebuie corelate cu cele privind efectuarea recepţiilor
cantitative şi calitative, respectiv cu termenele de garanţie.
Clauzele privind modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor trebuie să cuprindă
menţiuni privind termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice
cumpărătorului răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor
termene (de regulă, dreptul de a sesiza arbitrajul) etc.

f) Clauze privind ambalajul şi marcarea


În legătură cu ambalajul, părţile trebuie să prevadă în contract felul acestuia,
regimul lui juridic (dacă trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai
împrumutat acestuia, iar în acest din urmă caz, termenul de returnare şi cine va
suporta cheltuielile ocazionate de această operaţiune), preţul ambalajului, măsurile
de protecţie pentru mărfurile care se livrează neambalate etc.
Clauzele privind marcarea ambalajului vor preciza, cel puţin, conţinutul
marcajului şi limba în care el se efectuează, cu respectarea cerinţelor privind
informaţiile în limba română prevăzute de legislaţia pentru protecţia consumatorului.

g) Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de


livrare (predare)
Pentru executarea obligaţiei de livrare (predare) a mărfii, pe care părţile
obişnuiesc să o prevadă expres în contract, ele trebuie să precizeze, în primul rând,
termenele de livrare, prin indicarea unei anumite date sau a perioadei de timp în care
livrarea trebuie să aibă loc. În acest ultim caz, este indicat să se arate căreia dintre
părţi îi revine dreptul de a fixa data exactă a livrării, în cadrul perioadei stabilite de
comun acord. Dacă livrarea se eşalonează pe o perioadă de timp mai îndelungată,
se vor indica termenele intermediare şi termenul final de livrare.
În ipoteza în care părţile nu determină explicit termenul de livrare, ele trebuie
să indice modalităţile de determinare. De asemenea, trebuie menţionate condiţiile în
care pot fi modificate termenele de livrare stabilite şi documentele care atestă
efectuarea şi data livrării.

96
Părţile vor mai stabili, eventual, dacă termenul este esenţial, dacă pentru
efectuarea livrării este necesară o cerere specială din partea cumpărătorului,
condiţiile în care livrarea poate fi refuzată etc.
Din contracte nu trebuie să lipsească clauzele privind răspunderea furnizorului
pentru nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.) şi condiţiile
rezoluţiunii contractului, în aceste cazuri.

h) Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii


riscurilor şi dreptului de proprietate asupra mărfii
Determinarea altor condiţii de livrare implică, în principal, arătarea modalităţii,
locului de livrare şi modului de suportare a cheltuielilor privind livrarea.
În ceea ce priveşte modalitatea de livrare, părţile pot conveni o executare uno
ictu sau pe tranşe (partizi) de marfă. Locul livrării şi repartizarea între contractanţi a
cheltuielilor privind livrarea pot fi determinate, fie direct, fie prin referire la uzanţe
uniformizate (precum Regulile INCOTERMS).
Clauza prin care se determină momentul transferului riscurilor asupra mărfii
este, de asemenea, necesară în contractele de comerţ internaţional, prin aceeaşi
clauză părţile trebuind să prevadă şi condiţiile în care operează transferul, ambele
elemente putând fi precizate direct sau prin referire la uzanţe uniformizate (cum ar fi,
de exemplu, INCOTERMS) sau la Convenţia de la Viena (1980).
Este necesară indicarea de către părţi şi a momentului transmiterii dreptului
de proprietate asupra mărfii - cu atât mai mult cu cât nici INCOTERMS şi nici
Convenţia de la Viena nu se referă la acest aspect -, arătându-se, totodată, modul de
individualizare a mărfii, dacă obiectul contractului îl constituie bunuri generice pentru
care transferul operează la individualizare.

i) Clauze privind condiţiile de expediţie, încărcare-descărcare, transport


şi asigurare
Aceste clauze sunt strâns legate de cele privind condiţiile de livrare şi pot
preciza obligaţiile părţilor, fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la alte
uzanţe de comerţ internaţional uniformizate.

j) Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii

97
Corelativ obligaţiei furnizorului de livrare a mărfii, în contract trebuie precizată
obligaţia beneficiarului de a prelua marfa, menţionându-se totodată condiţiile în care
preluarea poate fi refuzată.

Redactați o clauză privind obiectul material al unui contract


comercial internațional de vânzare de mărfuri, ținând cont de toate elementele
prezentate mai sus.

3) Clauze privind obiectul pecuniar al contractului

a) Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniare

În principiu, părţile trebuie să determine preţul, atât pe unitatea de produs, cât


şi ca valoare totală, pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului,
corelat cu condiţia de livrare.
În cazurile, relativ frecvente în comerţul internaţional, în care preţul nu este
determinat, părţile trebuie să convină asupra modalităţii de a-l determina ulterior, dar
nu mai târziu de data plăţii şi să nu necesite un nou acord de voinţă al părţilor (art.
1661 Cod civil). În acest scop, ele stabilesc, de regulă, criteriile pentru calculul
definitiv al preţului, indicând, eventual, limitele maxime şi minime între care se va
determina preţul.
În cazul în care părţile se limitează a preciza că operaţiunea se încheie pe
„adevăratul preţ", „preţul curent", „preţul obişnuit” sau orice formulă echivalentă,
pentru determinarea preţului sunt aplicabile, în ipoteza în care dreptul român este lex
causae, prevederile art. 1664 Cod civil. Conform dispoziţiilor acestui articol, preţul
vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. Când
contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se
prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător. De
asemenea, în ipoteza vânzării unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe
organizate, se presupune, în lipsa unei stipulaţii contrare, că părţile s-au referit la
preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul
încheierii contractului, cu precizarea că, dacă respectiva zi a fost nelucrătoare, se va
ţine seama de ultima zi lucrătoare.

98
b) Clauze privind obligaţia de plată a preţului şi condiţiile de plată

Părţile trebuie să precizeze obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, ca o


condiţie esenţială a contractului.
Implicit, clauza de preţ va menţiona condiţiile de plată şi anume modalitatea
de plată (prin acreditiv, incasso sau altă modalitate), modul de garantare a plăţii,
momentul şi locul în care se face încasarea preţului, documentele necesare
efectuării plăţii, instrumentele de plată.
În limita unor dispoziţii imperative din actele normative interne sau
reglementările internaţionale, părţile sunt libere să stabilească prin clauze
instrumentul de plată (valuta, plata prin titluri de valoare etc.) şi, eventual, de cont.

Redactați o clauză privind obiectul pecuniar al unui contract


comercial internațional de vânzare de mărfuri, ținând cont de toate elementele
prezentate mai sus.

C. Clauze specifice în contractele de comerţ internaţional

1) Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi


clauze de continuare a raporturilor contractuale (de opţiune)

Clauzele asigurătorii sunt specifice contractelor pe termen mediu şi lung, dar


pot apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când împrejurările o
impun.
Totodată, mai ales în contractele pe termen mediu şi lung, care se execută
prin prestaţii succesive, se pot insera clauze privind continuarea raporturilor
contractuale (clauze de opţiune), având ca scop prelungirea şi/sau extinderea
relaţiilor de afaceri dintre parteneri între care există deja asemenea relaţii şi care
urmăresc menţinerea stabilităţii acestora.
Particularitatea de a fi specifice contractelor pe termen mediu şi lung, ca şi
aspectele juridice multiple şi complexe pe care le ridică, justifică analiza separată a
celor două categorii de clauze, în sub-secţiunea următoare.

99
2) Clauze privind răspunderea contractuală

Părţile trebuie să se preocupe pentru inserarea în contract a clauzelor


sancţionatorii aplicabile aceleia dintre ele care nu îşi execută obligaţiile contractuale:
clauzele penale (de penalităţi), clauzele de exonerare de răspundere (mai ales
clauza de forţă majoră) şi convenţiile asupra răspunderii. Părţile pot prevedea şi
clauze privind rezoluţiunea contractului, pentru neexecutarea obligaţiilor de către
oricare dintre ele (pacte comisorii) etc.

Redactați o clauză privind răspunderea contractuală a vânzătorului


în cadrul unui contract comercial internațional de vânzare de mărfuri.

3) Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor

a) Clauze privind preîntâmpinarea litigiilor şi soluţionarea lor pe cale


amiabilă sau prin mijloace alternative (A.D.R.)
În contractele de comerţ internaţional, mai ales în cele complexe şi pe termen
mediu sau lung, părţile inserează uneori clauze de preîntâmpinare a litigiilor, prin
care prevăd organizarea unor întâlniri periodice ale reprezentanţilor lor, cu scopul de
a examina stadiul îndeplinirii obligaţiilor reciproce, a analiza eventualele dificultăţi
apărute şi a lua măsurile ce se impun pentru executarea întocmai a contractului.
În cazul ivirii litigiului, părţile prevăd foarte frecvent obligaţia lor de a încerca
soluţionarea acestuia pe cale amiabilă, prin întâlniri directe.
Pentru ipoteza în care litigiul nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă, părţile
convin uneori ca soluţionarea acestora să se facă prin mijloace nejurisdicţionale,
alternative celor jurisdicţionale: concilierea şi medierea.

b) Clauzele de jurisdicţie
Părţile trebuie să prevadă în contract o clauză de jurisdicţie, fie în favoarea
instanţelor judecătoreşti, române sau străine, fie a unui tribunal arbitral, în acest ultim

100
caz clauza de jurisdicţie luând forma clauzei de arbitraj (clauză compromisorie sau
compromis).

Redactați o clauză privind preîntâmpinarea litigiilor şi soluţionarea


lor pe cale amiabilă și o clauză de jurisdicție în favoarea instanțelor judecătorești
române.

4) Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului

În mod uzual, părţile inserează în contract o clauză prin care desemnează


sistemul de drept pe care organul de jurisdicţie urmează să-l aplice în cazul ivirii unui
litigiu cu privire la aspectele de fond ale contractului. Această clauză materializează
în contract înţelegerea părţilor cu privire la legea aplicabilă contractului, lex
voluntatis.
În cazul în care părţile nu desemnează legea contractului (lex contractus) prin
voinţa lor, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în urma unei
localizări obiective, conform normei conflictuale aplicabile în speţă.

Redactați o clauză privind determinarea dreptului aplicabil.

5) Clauze cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de export sau


import
Mult mai rar în ultimii ani, ca urmare a caracterului de excepţie al licenţelor şi
al altor autorizaţii legale de export/import - atât în dreptul român, cât şi, în general, în
sistemele de drept ale lumii -, părţile prevăd în contract clauze privind aceste instituţii
juridice.
Obligaţia de obţinere a licenţei sau altor autorizaţii administrative este, de
regulă, de mijloace, partea căreia îi revine trebuind să depună toată diligenţa
normală în acest sens, deoarece eliberarea lor cade în competenţa exclusivă a unor
organe administrative. Obligaţia poate fi însă şi de rezultat, dacă părţile prevăd astfel
în contract sau o asemenea calificare a obligaţiei rezultă din acte emise de
autorităţile competente implicate în materie, aşa cum am arătat.

101
Redactați o clauză cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de
export sau import.

6) Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum


şi menţiuni finale

Este obligatorie inserarea în contract a cel puţin următoarelor menţiuni finale:


a) Numărul de exemplare în care se încheie contractul (minimum două,
contractele de comerţ internaţional fiind, în principiu, sinalagmatice) şi precizarea că
fiecare parte primeşte (cel puţin) un exemplar;
b) Limba în care se redactează contractul şi, eventual, exemplarul de referinţă
în caz de neînţelegere între părţi privind interpretarea lui;
c) Data încheierii contractului. În mod tradiţional, în dreptul comercial, prin
„dată" se înţeleg locul, ziua, luna şi anul încheierii contractului;
d) Semnăturile părţilor sau ale reprezentanţilor lor. La contractele între
absenţi, atunci când oferta şi acceptarea sunt consemnate în înscrisuri (instrumenta)
separate, semnătura fiecărei părţi apare pe înscrisul care emană de la acea parte.

6.3. Riscurile contractuale şi clauzele asigurătorii împotriva acestora

A. Riscurile care afectează contractele de comerţ internaţional încheiate


pe termen mediu şi lung

Contractele de comerţ internaţional încheiate pe termen mediu sau


lung prezintă, într-o mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de
a fi supuse pe parcursul executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc,
pot influenţa prestaţia uneia sau chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la
data încheierii contractului.

102
Riscurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea
contractului, independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează,
pot face imposibilă sau sensibil mai oneroasă prestaţia pentru cel puţin una din părţi.
Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale riscurilor în
contractele de comerţ internaţional:
a) Riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se
produce.
b) Riscul este un eveniment posibil de a se realiza. Aşadar, riscul este
realizarea riscului este o probabilitate, iar nu o certitudine.
c) Producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are
loc între momentul încheierii şi cel al terminării (finalizării) executării contractului.
d) Producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre
părţi, adică să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa
vreuneia dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală
a părţii în culpă.
e) În cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea
executării contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi
contractante.

B. Clasificarea riscurilor

Riscurile în contractele de comerţ internaţional se clasifică în două mari


categorii: specifice activităţii de comerţ şi nespecifice activităţii de comerţ.
1) Riscurile specifice activităţii de comerţ sau economice se împart, la
rândul lor, în două subcategorii: valutare şi nevalutare.
a) Riscurile valutare constau în variaţia (modificarea) cursului de schimb al
monedei de plată faţă de moneda (monedele) de calcul sau faţă de alt element de
referinţă (de exemplu, preţul aurului), între momentul încheierii şi cel al executării
contractului.
b) Riscurile nevalutare pot îmbrăca forma unor evenimente economice din
cele mai variate: schimbarea preţului materiilor prime, materialelor, energiei, forţei de
muncă (salariilor), a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor,
dobânzilor, a procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere şi ofertă etc.

103
2) Riscurile nespecifice activităţii de comerţ se subdivid, la rândul lor, în
două subcategorii: riscuri politice şi evenimente naturale.
a) Riscurile politice (sau politico - administrative): conflictele armate,
embargoul, blocada economică, modificările regimului politic, grevele sau alte
tulburări civile, neacordarea licenţelor sau a altor autorizaţii de export/import, luarea
de măsuri restrictive vamale, antidumping sau alte măsuri de protecţie a concurenţei,
instituirea de restricţii asupra schimburilor valutare sau transferului valutei în
străinătate, exproprierea şi măsurile similare, suspendarea sau încălcarea de către
stat a contractului încheiat cu un resortisant al altui stat (în contractele mixte sau
semi-internaţionale).
b) Evenimentele (calamităţile) naturale sunt împrejurări independente de
voinţa omului, care pot avea efecte asupra contractelor.

C. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor

Pentru a preveni consecinţele păgubitoare care pot apărea în cazul producerii


riscurilor, părţile inserează în contracte clauze asigurătorii.
Clauzele asigurătorii se clasifică după mai multe criterii.

1) Clasificarea clauzelor asigurătorii după felul riscurilor la care se referă


După felul riscurilor la care se referă cu prioritate, clauzele asigurătorii se
împart în următoarele categorii:
a) clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variaţie a
schimbului). În această categorie intră clauza aur, clauzele valutare (inclusiv
clauzele de indexare monetară şi de opţiune a locului de plată), clauza de opţiune a
monedei liberatorii etc.
b) clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare (de regulă,
specifice activităţii de comerţ). Acestea cuprind, mai ales, clauza de revizuire a
preţului (de indexare nemonetară), de postcalculare a preţului, clauza ofertei
concurente, a clientului celui mai favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele
preventive faţă de diferite măsuri de protecţie a concurenţei etc.
c) clauza de forţă majoră. Prin această clauză părţile urmăresc de regulă,
evitarea consecinţelor nefavorabile ale unor riscuri politice sau ale calamităţilor
naturale.

104
2) Clasificarea clauzelor asigurătorii după obiectul lor
În funcţie de obiectul lor şi, implicit, de incidenţa pe care o au asupra
economiei contractului, clauzele la care ne referim pot fi clasificate în:
a) Clauze de menţinere a valorii care au un obiect mai restrâns, în sensul că
privesc exclusiv prestaţia monetară (pecuniară) şi urmăresc menţinerea acesteia -
deci a valorii contractului - împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menţinere a valorii: clauza aur,
clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a
preţului şi cea de postcalculare a preţului.
b) Clauze de adaptare a contractelor care au, în principiu, un obiect mai
larg, privind nu numai prestaţia monetară (deşi, practic, acesta constituie cel mai
frecvent obiectul lor), ci şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor (privind cantitatea,
calitatea, condiţiile de livrare, de plată etc.).
În această categorie intră, mai ales: clauza ofertei concurente, a clientului
celui mai favorizat, de hardship, de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei,
de ajustare cantitativă şi de forţă majoră.

3) Clasificarea clauzelor asigurătorii în funcţie de modul lor de a opera


Potrivit acestui criteriu, clauzele asigurătorii se clasifică în:
a) Clauze cu acţiune automată. Prin noţiunea de "acţiune automată" se
înţelege faptul că respectiva clauză îşi produce efectul prin ea însăşi (eo ipso), în
mod direct, fără să fie necesare noi negocieri între părţi şi, în principiu, nici
intervenţia arbitrului.
b) Clauze cu acţiune neautomată care implică renegocierea contractului.

6.4. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare

A. Clauza aur

Clauza aur îmbracă două forme: a) Clauza valoare-aur (gold-value clause),


care se utilizează în cazul în care preţul contractual este exprimat într-o valută, iar
aurul este luat ca etalon al valorii acestei valute; b) Clauza monedă-aur (gold-coin

105
clause), prin care preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi plătit în monedă
de aur.
Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o
paritate oficială în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod
corespunzător dacă această paritate va creşte sau va scădea până la data plăţii
preţului.
Condiţia esenţială pentru funcţionarea clauzei aur este ca valuta de plată să
fie exprimată în aur, în principiu, printr-o paritate oficială. Această condiţie a fost
îndeplinită în perioada antebelică, când aurul a jucat rolul de etalon monetar, cât şi
după cel de-al doilea război mondial, atâta timp cât a funcţional sistemul monetar
internaţional instituit prin Acordurile de la Bretton Woods din 1944, unul dintre
principiile sale fundamentale fiind cel al parităţilor fixe în aur ale monedelor statelor
membre ale F.M.I.
Suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului S.U.A. (1971) şi, mai ales,
renunţarea oficială la funcţiile monetare ale aurului în 1978, când aurul a încetat să
mai fie etalon de valoare pentru monedele naţionale, devenind o simplă marfă,
supusă legilor pieţei, a făcut ca această clauză, în forma ei „clasică" să-şi piardă
utilitatea, ea dispărând, practic, din categoria modalităţilor de menţinere a echilibrului
contractual.

B. Clauzele valutare

1) Particularităţi
Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două
categorii de monede:
a) o monedă de plată (de facturare); b) una sau mai multe monede de
referinţă (de calcul, de cont).
Scopul clauzelor este acela de a evita riscul variaţiei cursului de schimb al
monedei de plată faţă de cea (cele) de referinţă, produsă între momentul încheierii şi
cel al executării contractului, prin includerea în preţ a procentului de scădere sau prin
deducerea din preţ a procentului de creştere a ratei de schimb.
Clauzele valutare sunt de trei feluri, la care ne referim în continuare.

2) Clauzele monovalutare

106
Prin clauza monovalutară părţile arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.),
exprimat în moneda de cont, se va plăti (factura) în moneda de plată, la cursul de
schimb dintre cele două monede la data plăţii.
Practic, la momentul încheierii contractului, părţile au avut în vedere, pentru
stabilirea preţului, un anumit curs de schimb între moneda de plată şi cea de cont.
Dacă la data executării contractului moneda de plată s-a depreciat/devalorizat cu un
anumit procent, preţul efectiv plătit va fi mai mare cu acel procent faţă de cel rezultat
din calcul la data încheierii contractului. Situaţia este inversă în cazul
aprecierii/revalorizării monedei de plată faţă de cea de cont. Altfel spus, preţul efectiv
plătit include procentul de scădere, respectiv deduce procentul de creştere a
monedei de plată faţă de cea de cont. Aşadar, preţul efectiv plătit apare ca modificat
invers proporţional cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul.
Părţile pot conveni în mod liber asupra oricărei monede de cont şi de plată
pentru a se aplica în contractul lor.

3) Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar stabilit de părţi


Renunţarea la etalonul aur şi fenomenele de relativă instabilitate existente în
anumite perioade pe pieţele valutare au determinat părţile să adopte o nouă soluţie
contractuală de preîntâmpinare a riscurilor, şi anume raportarea cursului monedei de
plată la media cursurilor mai multor monede (de regulă, 3 - 5 monede) care formează
un „coş valutar" şi joacă rolul de monede de referinţă. Clauza contractuală prin care
se realizează această soluţie este cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de clauză multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar
restrâns, stabilit de părţi.
Prin această clauză părţile convin ca preţul contractual, exprimat în moneda
de plată, să fie facturat în funcţie de media cursurilor monedelor din coş faţă de
moneda de plată, la data executării contractului. Astfel, în cazul în care între
momentul încheierii contractului (momentul de referinţă) şi momentul plăţii media
cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată a crescut cu un anumit procent
(adică moneda de plată s-a depreciat/devalorizat faţă de monedele din coş), preţul
efectiv plătit (facturat) va fi mai mare cu acel procent (va adăuga procentul de
depreciere/devalorizare). Dimpotrivă, preţul facturat va fi mai mic cu procentul de
scădere a mediei cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, între
momentul de referinţă şi cel al executării contractului în cazul aprecierii/revalorizării

107
monedei de plată în raport cu monedele din coş (se deduce procentul de
apreciere/revalorizare a monedei de plată).

4) Clauza multi (pluri) valutară bazată pe un coş valutar (unitate de cont)


instituţionalizat(ă)
Ceea ce deosebeşte această clauză de cea de care ne-am ocupat anterior
este, în principal, faptul că în acest caz monedele care fac parte din coş - şi
modalitatea de calcul a modificărilor de curs - nu sunt stabilite de către părţi, ci de un
organ specializat cu caracter internaţional, aceste monede formând o unitate de cont
instituţionalizată.
În practica internaţională sunt utilizate mai multe asemenea unităţi de cont,
cea mai cunoscută şi cu cea mai largă sferă de acţiune fiind Drepturile Speciale de
Tragere (D.S.T.) ale F.M.I. România este membră a F.M.I. din anul 1972.
În prezent, numărul valutelor care compun coşul D.S.T. este de cinci, şi
anume dolarul S.U.A., euro, yuanul chinezesc, yenul japonez şi lira sterlină.

Redactați o clauză valutară, la alegere, dintre tipurile de clauze


valutare enumerate mai sus.

Rezumat

Contractele de comerţ internaţional pot fi definite drept acordurile de voinţă


încheiate între două sau mai multe subiecte ale dreptului comerţului internaţional,
care îndeplinesc condiţia de internaţionalitate şi condiţia de a fi specifice activităţii de
comerţ şi care au ca scop naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de
comerţ internaţional. Întocmai ca şi în dreptul comun, părţile beneficiază de
posibilitatea deplină de a stabili, prin acordul lor de voinţă, exprimat în clauze
contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului.
Contractele de comerţ internaţional conţin clauze de drept comun (generale),
care se referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze specifice, care
stabilesc anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut indispensabile (de

108
validitate) în conţinutul contractelor, fiind determinate de particularităţile acestor
contracte, cum ar fi: clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare
şi clauzele de continuare a raporturilor contractuale (de opţiune), clauzele privind
răspunderea contractuală, clauzele privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor,
clauzele privind determinarea dreptului aplicabil contractului, clauzele cu privire la
licenţe sau alte autorizaţii legale de export sau import, clauzele privind modificarea şi
încetarea efectelor contractului, precum şi menţiuni finale etc.
Contractele de comerţ internaţional încheiate pe termen mediu sau lung
prezintă, într-o mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi
supuse pe parcursul executării lor unor riscuri. Riscurile sunt evenimente posibil de a
se produce după încheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre părţi
şi care, dacă se realizează, pot face imposibilă sau sensibil mai oneroasă prestaţia
pentru cel puţin una din părţi. Riscurile în contractele de comerţ internaţional se
clasifică în două mari categorii: specifice activităţii de comerţ şi nespecifice activităţii
de comerţ.
Pentru a preveni consecinţele păgubitoare care pot apărea în cazul producerii
riscurilor, părţile inserează în contracte clauze asigurătorii. Dintre acestea, am
prezentat clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare (clauza aur și clauzele
valutare – monovalutare și multivalutare).

Test de evaluare a cunoștințelor:

1. Prezentaţi, pe scurt, clauzele generale cuprinse în conţinutul contractelor de


comerţ internaţional.
2. Enumeraţi, succint, clauzele întâlnite în mod frecvent în contractele de
comerţ internaţional.
3. În ce constau riscurile ce afectează contractele de comerţ internaţional
încheiate pe termen mediu şi lung?
4. Enumeraţi clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
5. În ce constau riscurile valutare ce afectează contractele de comerţ
internaţional încheiate pe termen mediu şi lung?

109
6. Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva
riscurilor valutare.
7. Prezentaţi elementele caracteristice ale clauzelor monovalutare şi
plurivalutare.

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 367-369, 429-450, 466-
489.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7.

CLAUZE SPECIFICE ÎN CONTRACTELE DE COMERŢ


INTERNAŢIONAL ÎNCHEIATE PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG.
CLAUZELE ASIGURĂTORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR NEVALUTARE

CUPRINS

Introducere

Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare se regăsesc în multe


contracte de comerț internațional și acoperă, de regulă, riscuri de natură comercială.
Acestea cuprind, mai ales, clauza de revizuire a prețului, clauza ofertei concurente,
clauza clientului celui mai favorizat, clauza de impreviziune, dar și alte clauze care nu
fac obiectul acestei unități de învățare.

Obiectivele unității de învățare

110
După studiul acestei unităţi, veți putea să:
 Enumerați clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare;
 Descrieți, pe scurt, clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare
inserate în contractele de comerţ internaţional pe termen mediu şi lung;
 Prezentați elementele caracteristice ale riscurilor de natură nevalutară care
pot afecta contractele.

Durata medie de parcurgere a celei de-a șaptea unităţi de învăţare este de 3


ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

7.1. Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară)

Prin clauza de revizuire a preţului părţile stabilesc că oricare dintre ele este
îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractual în cazul în care, între
momentul încheierii şi cel al executării contractului, au survenit modificări
semnificative ale unor elemente de natură nevalutară (nemonetară), care modifică
echilibrul contractual stabilit de părţi la data contractării.
În practică, clauzele de revizuire a preţului se includ mai ales în contractele pe
termen lung de vânzare pe credit de maşini, utilaje, instalaţii, în cele de engineering,
de exporturi complexe (în special exportul de instalaţii la cheie), în contractele de
antrepriză pentru lucrări de construcţii montaj etc.
În funcţie de complexitatea elementului de referinţă (etalonului), clauzele de
revizuire a preţului (de indexare nevalutară) sunt de trei feluri:
a) Clauzele cu indexare unică (specială) sunt cele prin care preţul
contractual este raportat la preţul, exprimat într-o unitate de măsură uzuală, al unui
produs determinat (de exemplu, al unei tone de cărbune sau de cereale, al unui baril
de petrol, al unui Kw/oră energie electrică etc.) sau la un indice statistic care exprimă
sintetic evoluţia preţurilor unui grup de produse determinate (eventual, dintr-o
anumită ramură economică).
Etalonul unic trebuie astfel ales de părţi încât să reflecte, sintetic, eventuala
variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente care au concurat la calcularea

111
preţului contractual. De regulă, produsul de referinţă este principala materie primă
folosită pentru realizarea mărfii care face obiectul contractului (de exemplu, preţul
unei vânzări de benzină va fi indexat cu cel al barilului de petrol; al unei vânzări de
aluminiu cu preţul unui Kw/oră etc.).
În toate cazurile, părţile trebuie să precizeze documentul care stabileşte
etalonul (indicele de referinţă), acesta putând fi o publicaţie oficială (de exemplu, a
unui institut de statistică), jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului
este dată de o cotaţie bursieră (caz în care trebuie să se indice toate elementele de
circumstanţiere necesare: bursa, data exactă de referinţă, denumirea jurnalului etc.),
buletinul unei asociaţii profesionale sau al unei camere de comerţ etc.
b) Clauzele cu indexare cumulativă (complexă) leagă preţul contractului de
valoarea mai multor elemente de referinţă privite cumulativ, şi anume, de regulă, cea
a materiilor prime (materialelor) şi forţei de muncă (salariilor), necesare pentru
realizarea obiectului contractului.
c) Clauzele cu indexare generală sunt cele prin care preţul contractual este
raportat la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii care pot fi procurate cu
cantitatea de monedă în care este exprimat acest preţ, într-o zonă geografică
determinată (calculată, de regulă, prin intermediul indicelui preţurilor de consum).

Redactați o clauză de revizuire a prețului, la alegere, dintre tipurile


de clauze enumerate mai sus.

7.2. Clauza ofertei concurente

A. Definiţia
Prin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei)
dobândeşte dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi
face o ofertă de contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs
de executare, să obţină adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă
cealaltă parte (promitentul) nu acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat,
direct sau în temeiul unei hotărâri cu caracter jurisdicţional.

112
Clauza se numeşte „a ofertei concurente" deoarece oferta este adresată
beneficiarului clauzei de un terţ „concurent" al promitentului.
Condiţia definitorie a clauzei este caracterul „mai favorabil" al ofertei terţului.
Ipoteza aplicării clauzei ofertei concurente este ca terţul să fi făcut o ofertă mai
favorabilă decât cea din contract: un preţ mai bun sau condiţii mai avantajoase
referitoare la alte elemente ale contractului (cantitate, calitate, termene de livrare,
condiţii de plată, de transport, avantaje conexe etc.).

B. Efectele clauzei: efect automat sau prin acordul promitentului


Efectele clauzei ofertei concurente asupra contractului de lungă durată depind
de voinţa părţilor.
a) În cazul în care ele au prevăzut că respectiva clauză operează automat,
vechea obligaţie îşi pierde valabilitatea (devine caducă), iar beneficiarul clauzei (de
regulă, cumpărătorul) poate să procedeze la adaptarea contractului conform ofertei
mai favorabile primite de la terţ (de exemplu, să reducă preţul). O asemenea clauză
presupune existenţa unei depline încrederi între părţi, altfel ea fiind riscantă pentru
promitent (vânzător), deoarece etalonul îl constituie oferta terţului, iar aprecierea
condiţiilor şi a seriozităţii ei scapă controlului promitentului.
b) Efectul neautomat se produce prin renegocierea contractului.
Promitentul are, în acest caz, următoarele opţiuni:
- el poate să accepte ca atare condiţiile din oferta concurentă, caz în care
contractul va fi adaptat corespunzător, ori
- în situaţia în care promitentul refuză adaptarea contractului în una din
modalităţile menţionate sau nu îşi exprimă punctul de vedere în termenul contractual
sau rezonabil, părţile prevăd, de regulă, soluţia rezilierii contractului, caz în care ele
sunt dezlegate de obligaţiile contractuale, beneficiarul devenind liber să încheie un
alt contract, în noile condiţii, cu terţul ofertant.

C. Intervenţia arbitrului
În unele cazuri, pentru ipoteza în care adaptarea contractului nu se poate
realiza prin bună învoială, părţile prevăd posibilitatea apelării la arbitraj conform
clauzei compromisorii inserate în contract.
Ele trebuie să menţioneze, în cuprinsul clauzei ofertei concurente, cel puţin
competenţa arbitrului privind adaptarea, eventual rezilierea contractului, şi termenul

113
în care poate fi sesizat, presupunând că celelalte elemente necesare desfăşurării
arbitrajului (felul acestuia, procedura etc.) sunt prevăzute în clauza compromisorie
generală.
Arbitrul, după ce a stabilit că oferta concurentă conţine prevederi mai
favorabile decât cele din contract şi este serioasă, poate dispune, în principiu, fie
alinierea contractului la condiţiile din oferta concurentă, cu indicarea elementelor care
se readaptează (numai preţul sau şi alte elemente) şi în ce cuantum, fie suspendarea
executării, cu indicarea perioadei de timp, fie, ca ultimă soluţie, rezilierea
contractului, dispunând în acest ultim caz, eventual, şi o egalizare a pierderilor, pe
baze echitabile.

Redactați o clauză a ofertei concurente pentru un contract de


vânzare internațională de mărfuri.

7.3. Clauza clientului celui mai favorizat

A. Definiţia
Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se
obligă ca, în ipoteza în care pe parcursul executării contactului pe termen lung va
încheia cu un terţ un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai
favorabile decât cele înscrise în contractul în curs de executare, să aplice aceste
condiţii şi în favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul
fiind astfel adaptat în mod corespunzător.
Condiţia definitorie a clauzei: caracterul „mai favorabil" al regimului acordat
terţului, care poate privi preţurile sau ansamblul elementelor celor două contracte.

B. Comparaţia cu clauza ofertei concurente


Clauza clientului celui mai favorizat se aseamănă esenţial cu cea a ofertei
concurente prin faptul că amândouă au ca scop adaptarea contractului în cazul
producerii unor riscuri, în principiu, nevalutare, de natură a schimba condiţiile
economice pe piaţa internaţională, evitându-se, astfel, crearea pentru una din părţi a
unei situaţii defavorabile în raport cu terţii concurenţi.

114
Ele se deosebesc însă una de cealaltă, în principal prin natura elementului de
referinţă (etalonului) pentru adaptarea contractului şi anume, în timp ce la clauza
ofertei concurente acesta este oferta terţului (iniţiativa care declanşează mecanismul
clauzei pornind deci de la un terţ către o parte contractantă), în cazul clauzei
clientului celui mai favorizat etalonul este operaţiunea de comerţ (contractul, în
principiu) încheiată de o parte contractantă cu terţul (iniţiativa pornind, aşadar, în
acest caz, de la parte către terţ).

C. Efectele clauzei
Clauza clientului celui mai favorizat îşi produce efectele, de regulă, în mod
automat, în sensul că vechea obligaţie devine caducă, iar promitentul trebuie să
acorde beneficiarului condiţiile mai favorabile pe care le-a consimţit în favoarea
terţului. Aşadar, această clauză, spre deosebire de cea a ofertei concurente, nu
permite promitentului să refuze adaptarea contractului optând pentru rezilierea lui,
dacă nu contestă faptul că a acordat unui terţ condiţii mai favorabile, iar soluţia
suspendării contractului este improprie, în acest caz.
Uneori, părţile prevăd că alinierea contractului la condiţiile mai avantajoase
acordate terţului nu se face în mod automat, ci prin negocieri, la cererea
beneficiarului.

D. Intervenţia arbitrului
Pentru cazul în care nu se înţeleg asupra interpretării noţiunii de „condiţii mai
favorabile", părţile prevăd, de regulă, posibilitatea soluţionării litigiului pe cale
arbitrală, ca şi în prezenţa clauzei ofertei concurente.

Redactați o clauză a clientului celui mai favorizat pentru un contract


de vânzare internațională de mărfuri.

7.4. Clauza de hardship (impreviziune)

A. Definiţia
Clauza de hardship poate fi definită ca fiind acea clauză contractuală prin care
se prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării

115
contractului sau de a recurge, în subsidiar, la un terţ (de regulă, un arbitru) în acest
scop, dacă pe parcursul executării contractului se produce o împrejurare, de orice
natură, independentă de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul
contractual, producând o îngreunare substanţială („substantial hardship”) a executării
contractului pentru cel puţin una din părţi, şi care, deci, ar fi inechitabil să fie
suportată exclusiv de partea afectată.

B. Condiţiile de aplicare a clauzei


Condiţiile de aplicare a clauzei, pe care părţile le prevăd, de regulă, în
conţinutul acesteia, privesc cel puţin următoarele două aspecte:
a) Caracteristicile împrejurărilor la care se referă clauza :
- clauza de hardship are un caracter de generalitate, fiind formulată de
părţi în termeni generici, care acoperă împrejurări de orice natură care ar putea
interveni pe parcursul executării contractului.
- părţile prevăd că evenimentele care provoacă hardship trebuie să fie
independente de culpa vreunuia dintre ele.
Părţile trebuie să menţioneze şi criteriul de apreciere a comportării părţii care
reclamă situaţia de hardship, în împrejurarea invocată. Acest criteriu este în mod
uzual obiectiv (in abstracto) şi constă în compararea acestei comportări cu atitudinea
pe care ar fi avut-o orice participant la activitatea de comerţ „rezonabil şi prudent aflat
în aceeaşi situaţie" (sau o formulă echivalentă).
b) Efectele pe care evenimentul de hardship trebuie să le aibă asupra
contractului
- O primă condiţie, de esenţa clauzei la care ne referim, este ca împrejurările
respective să perturbe în mod grav echilibrul contractual, provocând o îngreunare
substanţială („substantial hardship”) a executării contractului pentru una sau
pentru ambele părţi. Acţiunea clauzei poate fi, aşadar, unilaterală sau bilaterală,
potrivit acordului părţilor.
- În unele cazuri, părţile prevăd şi o a doua condiţie privind efectele
prejudiciabile pe care cauza de hardship trebuie să le producă asupra contractului, şi
anume să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de
partea care le suferă.
Această condiţie este utilă în măsura în care pune la dispoziţia părţilor, dar
mai ales a arbitrului, un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, permiţând

116
acestora să aibă ca obiectiv esenţial, nu neapărat simpla reaşezare a elementelor
contractuale perturbate prin intervenţia cauzei de hardship, ci conservarea
caracterului echitabil al raportului juridic respectiv, privit în ansamblul său.

C. Comparaţie între hardship şi forţa majoră


Evenimentele de hardship se aseamănă cu cele de forţă majoră mai ales prin
caracterul lor de imprevizibilitate, independente de orice culpă.
Aceste două instituţii juridice se deosebesc însă esenţial prin cel puţin
următoarele elemente:
a) prin conţinutul lor, în sensul că forţa majoră implică şi condiţia
insurmontabilităţii;
b) prin scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei, astfel: la hardship se
urmăreşte adaptarea contractului la noile împrejurări, pe când la forţa majoră scopul
este cel de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor acestuia în cazul
survenirii evenimentului;
c) prin efectele lor (ca o consecinţă directă a deosebirii precedente) şi anume,
în timp ce cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai oneroasă obligaţia
uneia din părţi şi atrag, prin natura lor, adaptarea contractului, cele de forţă majoră
atrag de regulă imposibilitatea (absolută) a executării contractului şi constituie, în
primul rând, cauze de exonerare de răspundere a părţii care le-a suferit.

D. Efectele clauzei de hardship


a) Efectul specific al clauzei constă în adaptarea contractului, în cazul în
care condiţiile privind cauzele de hardship şi consecinţele lor asupra contractului sunt
îndeplinite.
Este de esenţa instituţiei faptul că adaptarea nu operează automat, ci prin
renegocierea contractului. Oricare dintre părţi, dacă se consideră într-o situaţie de
hardship, poate cere renegocierea.
b) Clauza de hardship - şi cererea de negociere bazată pe ea - nu
îndreptăţeşte partea dezavantajată să suspende executarea contractului.
Acest efect negativ al clauzei este prevăzut expres în Principiile UNIDROIT şi
se deduce din clauza tip a Camerei Internaţionale de Comerţ (I.C.C.) de la Paris.

E. Mecanismul de adaptare a contractului

117
Din contract nu trebuie să lipsească menţiunile cu privire la procedura de
aplicare a clauzei, respectiv mecanismul de adaptare a contractului.
Acest mecanism implică mai multe etape:
a) Notificarea intenţiei de renegociere a contractului
Partea care se consideră a fi într-o situaţie de hardship trebuie să ceară (să
notifice) celeilalte părţi renegocierea contractului.
Cererea va fi făcută în termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unei stipulaţii
contractuale, într-un termen rezonabil din momentul când a suferit sau a cunoscut
împrejurarea de hardship.
b) Renegocierea contractului
Ca urmare a cererii de renegociere formulate de partea afectată, părţile sunt
obligate, în temeiul clauzei, să se întâlnească pentru renegocierea contractului.
Obligaţia de negociere în vederea adaptării contractului la noile împrejurări îşi
are izvorul în clauza de hardship.
Clauza de hardship stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună
credinţă la negocieri, dar nu poate să le impună să ajungă la un acord asupra soluţiei
de adaptare.
c) Rezultatul renegocierii contractului
Dacă negocierile eşuează, pentru că partea potrivnică neagă existenţa în
speţă a unei situaţii de hardship sau nu răspunde la cererea de renegociere ori
pentru orice alt motiv, părţile prevăd, de regulă, în cuprinsul clauzei două soluţii
principale.
1) Astfel, ele pot stabili rezoluţiunea (rezilierea) de plin drept a
contractului, la expirarea termenului prevăzut pentru negocieri. O asemenea clauză
contractuală îmbracă forma unui pact comisoriu.
2) Părţile pot conveni asupra posibilităţii fiecăreia dintre ele de a apela la un
terţ pentru a decide situaţia contractului.
Acest terţ poate fi un conciliator (mediator), caz în care soluţia acestuia are
caracter neobligatoriu („non - binding”), fiind vorba de o modalitate alternativă de
soluţionare a litigiilor („Alternative Dispute Resolution” - A.D.R.).
Cel mai frecvent părţile convin ca litigiul să fie soluţionat printr-o hotărâre
jurisdicţională, şi în acest caz apelează la un arbitru sau, mult mai rar, la o instanţă
ordinară.

118
Aşadar, de principiu, dacă părţile au inserat în contract o clauză
compromisorie generală, aceasta trebuie considerată că se extinde şi asupra
competenţei arbitrului de a se pronunţa cu privire la situaţia contractului în cazul
survenirii unui eveniment de hardship, în lipsa unei prevederi explicite în sens
contrar.
Arbitrul competent să hotărască asupra situaţiei contractului poate să
pronunţe una din următoarele soluţii:
a) în cazul în care constată că nu există un caz de hardship, să confirme
clauzele contractului în versiunea existentă;
b) dacă apreciază că există hardship, el poate fie să adapteze contractul în
scopul restabilirii echilibrului prestaţiilor, fie să considere contractul încetat (rezolvit,
reziliat) la o dată şi în condiţiile pe care le fixează, atunci când respectivul contract nu
mai poate fi salvat prin adaptare, fie să pronunţe orice altă soluţie pe care o găseşte
rezonabilă în speţă, precum suspendarea contractului până la încetarea cauzei de
hardship, după care executarea contractului urmează să se reia în termenii iniţiali,
obligarea părţilor să continue negocierile în vederea ajungerii la o înţelegere asupra
adaptării contractului şi altele.

Utilizând modelul Camerei de Comerț Internaționale din Paris al


clauzei de hardship, disponibil pe Internet, redactați o clauză de impreviziune pentru
un contract de vânzare internațională de mărfuri.

Rezumat

Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare se regăsesc în multe


contracte de comerț internațional și acoperă, de regulă, riscuri de natură comercială.
Clauzele de revizuire a preţului părţile stabilesc că oricare dintre ele este
îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractual în cazul în care, între
momentul încheierii şi cel al executării contractului, au survenit modificări
semnificative ale unor elemente de natură nevalutară (nemonetară), care modifică

119
echilibrul contractual stabilit de părţi la data contractării. Acestea sunt de trei feluri: cu
indexare unică, cu indexare cumulativă și cu indexare generală.
Prin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei)
dobândeşte dreptul ca, în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi
face o ofertă de contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs
de executare, să obţină adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă
cealaltă parte (promitentul) nu acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat,
direct sau în temeiul unei hotărâri cu caracter jurisdicţional.
Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se
obligă ca, în ipoteza în care pe parcursul executării contactului pe termen lung va
încheia cu un terţ un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai
favorabile decât cele înscrise în contractul în curs de executare, să aplice aceste
condiţii şi în favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul
fiind astfel adaptat în mod corespunzător.
Clauza de hardship poate fi definită ca fiind acea clauză contractuală prin care
se prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării
contractului sau de a recurge, în subsidiar, la un terţ (de regulă, un arbitru) în acest
scop, dacă pe parcursul executării contractului se produce o împrejurare, de orice
natură, independentă de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul
contractual, producând o îngreunare substanţială („substantial hardship”) a executării
contractului pentru cel puţin una din părţi, şi care, deci, ar fi inechitabil să fie
suportată exclusiv de partea afectată.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Enumeraţi şi prezentaţi, pe scurt, trăsăturile clauzelor asigurătorii împotriva


riscurilor nevalutare.
2. Prezentaţi mecanismul clauzei de revizuire a preţului.
3. Prezentaţi mecanismul clauzei ofertei concurente.
4. Prezentaţi mecanismul clauzei clientului celui mai favorizat.
5. Prezentaţi trăsăturile specifice clauzei de hardship.

120
6. Comparaţi trăsăturile specifice ale evenimentului de hardship cu cele ale
evenimentului de forţă majoră.
7. Care sunt efectele clauzei de hardship?

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 491-518.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8.

CÂTEVA ASPECTE PRIVIND EFECTELE CONTRACTELOR DE


COMERŢ INTERNAŢIONAL

CUPRINS

Introducere

Principiul forței obligatorii a contractelor și cel al irevocabilității sunt pe deplin


aplicabile contractelor de comerț internațional, fiind recunoscute de jurisprudența
arbitrală și de doctrină. Există însă o serie de efecte specifice ale contractelor din
comerțul internațional, dintre care vom trata succint aspectele particulare privind
regimul despăgubirilor (daunelor-interese) în comerţul internaţional, exonerarea de
răspundere în comerţul internaţional și efectele clauzei de forță majoră.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Prezentați regimul juridic aplicabil despăgubirilor în comerţul internaţional;

121
 Identificați regimul legal şi cel convenţional al forţei majore în comerţul
internaţional;
 Descrieți efectele forţei majore, procedura de anunţare a evenimentului de
forţă majoră şi proba acesteia în comerţul internaţional.

Durata medie de parcurgere a celei de-a opta unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

8.1. Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul


internaţional

A. Aspecte generale
Neexecutarea directă, voluntară sau silită, a obligaţiilor decurgând din
contractele de comerţ internaţional atrage, ca şi în dreptul comun, soluţia executării
indirecte (prin echivalent) a acestora, devenind aplicabile în cauză regulile
răspunderii contractuale.
În comerţul internaţional, ca şi în dreptul comun, creditorul are dreptul la
repararea prejudiciului suferit, prin acordarea, în favoarea sa, a despăgubirilor
(daunelor - interese) moratorii sau compensatorii, în cazul executării cu întârziere
sau al neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor.
Evaluarea despăgubirilor poate fi judiciară, legală sau convenţională, în
fiecare caz existând anumite particularităţi în materia comerţului (internaţional),
asupra cărora insistăm în cele ce urmează.

B. Evaluarea judiciară a despăgubirilor


Principiile generale privind evaluarea judiciară, prevăzute de art. 1531-1533
Cod civil, se aplică şi în materia raporturilor de comerţ internaţional, în lipsa unor
prevederi legale sau contractuale contrarii.
Practica arbitrală de comerţ internaţional reflectă pe deplin aceste principii:

122
a) Astfel, în primul rând, funcţionează principiul reparării integrale a
prejudiciului suferit de creditor. Ca urmare, despăgubirea trebuie să cuprindă atât
pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat de către
creditor (lucrum cessans);
b) Debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la momentul încheierii
contractului. Există excepţie atunci când vina debitorului în neexecutarea obligaţiei
sale îmbracă forma dolului (intenţiei), care este un delict civil şi atrage răspunderea
delictuală şi pentru daunele imprevizibile;
c) Debitorul răspunde numai pentru daunele directe, dar nu şi pentru cele
indirecte. Problema se pune pe planul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;
d) Prejudiciul trebuie să fie cert, indiferent că este actual sau viitor.
Condiţia certitudinii prejudiciului pentru acordarea despăgubirilor este foarte
bine reflectată în Principiile UNIDROIT 2010. Reglementarea prevede că repararea
prejudiciului este datorată doar pentru prejudiciul, chiar viitor, care este stabilit cu un
grad rezonabil de certitudine. Beneficiul nerealizat poate fi reparat proporţional cu
probabilitatea realizării acestuia. Atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită
cu un grad suficient de certitudine, stabilirea acestora este la aprecierea instanţei
(art. 7.4.3).
Practica arbitrală de comerţ internaţional a insistat asupra caracterului actual
al prejudiciului, dar acordarea de despăgubiri pentru un prejudiciu viitor, dacă este
cert, nu este contrară dreptului român. Potrivit art. 1532 al. 1 Cod civil, „la stabilirea
daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt
certe”.

C. Evaluarea legală a despăgubirilor. Regimul special al dobânzii în


comerţul internaţional
Evaluarea legală a daunelor ridică problema regimului dobânzii în materie de
comerţ (internaţional), deoarece această evaluare intervine în cazul executării cu
întârziere sau neexecutării unei obligaţii având ca obiect sume de bani.
În prezent, materia la care ne referim este guvernată de dispoziţiile O.G. nr.
13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul

123
bancar, care constituie principala reglementare specială în materia de care ne
ocupăm. Potrivit acestui act normativ:
a) În raporturile de comerţ internaţional, cuantumul (nivelul sau rata) dobânzii
are, în primul rând, un caracter convenţional. În raporturile la care ne referim este
pe deplin aplicabil principiul libertăţii contractuale, postulat de art. 1 al. 1 din
Ordonanţă, potrivit căruia „părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata
dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru
întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”.
b) Caracterul subsidiar al dobânzii legale este exprimat, cu caracter de
principiu, în art. 2 din O.G. nr. 13/2011, care prevede că, în cazul în care, potrivit
dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi
remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, fără să se arate rata dobânzii, se va
plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Pentru raporturile de comerţ internaţional, dobânda legală este prevăzută în
art. 4 din Ordonanţă, care în aplicarea principiului general are, la rândul său, un
caracter supletiv. Potrivit acestui articol, „în raporturile juridice cu element de
extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în
monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an”.
Se remarcă faptul că, pentru aplicarea ratei fixe de 6%, trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie vorba de raporturi juridice cu element de extraneitate. În această
categorie se încadrează, desigur, în primul rând, contractele de comerţ internaţional,
inclusiv cele de cooperare economică internaţională;
b) legea română să fie aplicabilă (lex causae) în speţă;
c) părţile să fi stipulat în contract că plata se face în monedă străină.

D. Evaluarea convenţională. Clauza penală (penalităţile) în contractele de


comerţ internaţional
Clauza penală, prin care se prevede obligarea debitorului, în cazul
neexecutării sau executării cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei sale, de a
presta creditorului o sumă de bani sau o altă valoare patrimonială, care este stabilită
dinainte de producerea prejudiciului, îşi are temeiul în art. 1538–1543 Cod civil,
atunci când dreptul român este lex causae, putând fi aplicabile şi unele dispoziţii
speciale.

124
Clauzele penale sunt foarte frecvente în contractele de comerţ internaţional,
iar reflexul contencios al acestora se manifestă la nivelul practicii judecătoreşti în
litigiile de comerţ internaţional, dar mai ales al celei arbitrale care şi-a adus, sub mai
multe aspecte, o contribuţie esenţială la precizarea regimului lor juridic.
Dobânda convenţională îmbracă forma clauzei penale pentru întârzierea în
executarea obligaţiilor având ca obiect sume de bani.
Condiţiile de valabilitate ale clauzei penale au fost corect exprimate de către
practica arbitrală, care a relevat mai ales următoarele aspecte:
a) Clauza penală trebuie să fie prevăzută expres în contract (în scris), ea
nefiind niciodată implicită.
Aşadar, clauza la care ne referim are de principiu un temei contractual. Din
lege decurge, în unele cazuri, numai obligaţia părţilor de a prevedea asemenea
clauze în contract. Practica arbitrală a reflectat în mai multe speţe această soluţie.
b) Se acordă penalităţi numai când cuantumul acestora este stabilit, evaluarea
anticipată a prejudiciului fiind de esenţa clauzei.
Părţile pot stabili cuantumul penalităţii fie forfetar, procentual din valoarea
obiectului obligaţiei neexecutate - ceea ce constituie regula în practică -, fie printr-o
sumă globală.
Cuantumul penalităţii poate fi stabilit în contract în mod direct, ceea ce
constituie regula generală în practică, sau prin referire la o reglementare (lege
internă, de regulă) care îl conţine. Această ultimă posibilitate nu contrazice caracterul
convenţional al clauzei penale, menţionat mai sus.
c) Clauza de penalităţi moratorii este operantă numai dacă în contract s-a
precizat o scadenţă determinată pentru plata de către debitor a obligaţiei sale, în
funcţie de care să se stabilească dacă este sau nu întârziere.
Principiile UNIDROIT 2010 reglementează clauza penală în art. 7.4.13. Potrivit
textului, atunci când contractul prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile
trebuie să plătească o anumită sumă pentru această neexecutare, creditorul are
dreptul la această sumă, indiferent de prejudiciile suferite în mod real de aceasta.

8.2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în


comerţul internaţional

125
A. Regimul legal al forţei majore
Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în
contractele civile şi comerciale, fiind frecvent întâlnită în practica relaţiilor de comerţ
internaţional.
Forţa majoră constituie un risc, în comerţul internaţional el prezentând
anumite aspecte specifice care, în cea mai mare parte a cazurilor au fost relevate de
practica arbitrală.
Regimul său juridic este supus dreptului comun (art. 1351 Cod civil), atunci
când sistemul de drept român este lex contractus (forţa majoră fiind o instituţie de
natură contractuală în dreptul internaţional privat), iar părţile nu au instituit, prin
clauze contractuale, un regim derogator de la aceste reglementări.
Cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca fiind acele evenimente
imprevizibile şi insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă
(debitorului), survenite după încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului
imposibil de executat.
Situaţiile cel mai des invocate în enumerarea cazurilor de forţă majoră sunt:
calamităţile naturale (secetă, îngheţ, cutremure, inundaţii, incendii, epidemii etc.),
conflictele armate sau alte asemenea situaţii conflictuale grave (stare de război,
revoluţie, mobilizare, rechiziţii, embargo etc.), conflictele de muncă grave (grevele
care afectează activitatea economică a uneia din părţi), actele puterii publice (refuzul
eliberării licenţelor sau altor autorizaţii legale de export-import, a autorizaţiilor de
construcţie sau de exploatare a unui obiectiv economic etc.), dificultăţile de transport,
aprovizionare, restricţia utilizării energiei etc.
În mult mai numeroase cazuri, practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul
internaţional au apreciat însă că anumite situaţii intervenite pe parcursul executării
contractului nu constituie forţă majoră, nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi
insurmontabilitate. Astfel, s-a arătat că nu sunt asimilabile forţei majore împrejurările
materiale precum:
- defecţiunile în funcţionarea utilajelor uzinei producătoare interne care nu au
putut fi remediate decât după un timp mai îndelungat;
- lipsa capacităţilor întreprinderilor producătoare;
- lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului;
- sosirea cu întârziere în portul de îmbarcare a navei maritime angajate de
vânzător în condiţiile clauzei C.I.F. INCOTERMS deoarece vânzătorul trebuia să

126
depună toate diligenţele pentru angajarea altei nave, în vederea respectării
termenului de livrare;
- întreruperea producţiei la uzina furnizoare internă, din cauza neprimirii la
timp a unor utilaje din import;
- livrarea cu întârziere de către subfurnizor a unor subansamble, precum şi
incapacitatea temporară de muncă a unor muncitori sau redistribuirea de personal;
- blocajul financiar - practica judecătorească şi cea arbitrală sunt concordante,
sub acest aspect;
- criza pieţei financiare;
- conflictele armate, în cazul în care condiţiile de imprevizibilitate şi de
insurmontabilitate nu sunt îndeplinite;
- lipsa mijloacelor materiale datorită dificultăţilor în desfacerea producţiei;
- imposibilitatea procurării valutei pentru achitarea mărfurilor cumpărate;
- sechestrul pe bunurile şi conturile bancare ale debitorului;
- starea de faliment, partea în cauză fiind autorizată de autorităţile competente
pentru a continua activitatea în scopul achitării datoriilor sale.

B. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în


contractele de comerţ internaţional
1) Aspecte generale
Clauzele de forţă majoră sunt extrem de frecvente, putând fi considerate
adevărate „clauze de stil” în contractele de comerţ internaţional.
Clauzele la care ne referim constituie o specie a clauzelor asigurătorii în
contractele de comerţ internaţional şi, ca atare, se subsumează particularităţilor
generale ale acestora.
În comerţul internaţional părţile aplică frecvent Clauza model privind forţa
majoră adoptată de C.C.I. din Paris în anul 2003 (Publicaţia 650).
2) Tipuri de definiţii ale forţei majore în contractele de comerţ
internaţional
Practica internaţională şi literatura de specialitate au relevat existenţa a trei
tipuri de definiţii ale forţei majore, prin care părţile contractante particularizează
condiţiile acestei instituţii:
a) În primul rând, există o definiţie sintetică, în care forţa majoră este
particularizată prin condiţiile (elementele) sale legale esenţiale.

127
O definiţie sintetică a forţei majore este cuprinsă în Convenţia de la Viena
(1980) şi în Principiile UNIDROIT.
b) În al doilea rând, se întâlneşte o definiţie analitică, în care părţile enumeră
limitativ situaţiile pe care le consideră ca fiind cazuri de forţă majoră.
c) În fine, există o definiţie mixtă, care include formularea sintetică a
condiţiilor forţei majore, precum şi enumerarea exemplificativă (exempli gratia) a
principalelor cazuri de forţă majoră.

C. Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore


1) Efectele (consecinţele) forţei majore
a) Efectul suspensiv de executare
Forţa majoră produce în contractele de comerţ internaţional, în primul rând, un
efect suspensiv de executare a obligaţiei debitorului afectat.
Primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă
datorită faptului că, în comerţul internaţional, contractele se încheie, de regulă, pe
termen mediu şi lung, iar tendinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul
afectat temporar de forţă majoră.
Datorită efectului lor, în primul rând suspensiv de executare, clauzele de forţă
majoră acţionează similar clauzele de adaptare a contractului, mai ales în cazul în
care, pe durata suspendării, părţile au renegociat termenii contractului, iar după
încetarea suspendării contractul urmează să îşi producă efectele în aceşti noi
termeni.
Părţile prevăd, de regulă, că efectul suspensiv al forţei majore se exprimă prin
prelungirea termenului de executare a contractului cu durata situaţiei de forţă majoră
(acesta fiind, de fapt, efectul tipic al suspendării), dar nu este exclusă posibilitatea ca
ele să convină ca prelungirea să aibă loc pe o altă durată sau să stabilească
suspendarea executării pe perioada forţei majore, dar fără prelungirea duratei
contractului.
b) Efectul extinctiv al forţei majore
Efectul extinctiv, de rezoluţiune (reziliere) a contractului, care în dreptul comun
constituie principiul în materie, se produce în comerţul internaţional numai în
subsidiar, atunci când situaţia de forţă majoră durează un timp îndelungat (de regulă,
peste 6 luni), stabilit de părţi în contract sau când executarea contractului devine de
la început evident imposibilă.

128
Rezoluţiunea contractului poate avea loc de plin drept sau pe cale
judecătorească ori arbitrală.
În cazul survenirii cazului de forţă majoră, care împiedică sau afectează grav
executarea contractului, se ridică problema suportării riscului contractului, precum şi
a transferului acestuia de la o parte contractantă la alta.

2) Procedura de anunţare a cazului de forţă majoră şi sancţiunea


nerespectării acesteia
Sistemul de drept român prevede expres sau prin uzanţe obligaţia părţii care a
suferit un caz de forţă majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.
Obiectul înştiinţării (avertizării) celeilalte părţi este atât survenirea cazului de
forţă majoră, cât şi efectele acesteia asupra executării contractului.
Forma înştiinţării este, de regulă, aceea a comunicării scrise, făcută prin orice
mijloc susceptibil de dovadă (scrisoare, fax, telex, e-mail etc.), dar părţile pot
prevedea şi posibilitatea comunicării telefonice, confirmată ulterior în scris.
Comunicarea trebuie făcută imediat după survenirea împrejurării de forţă
majoră. Convenţia de la Viena (1980) utilizează formula „într-un termen rezonabil".
Părţile folosesc de regulă în contract exprimări de tipul „într-un termen scurt", „de
îndată" sau echivalente.
Sancţiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea forţei
majore este obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care creditorul le-ar fi
putut evita dacă ar fi fost înştiinţat în termen.

3) Obligaţia părţilor de a coopera pentru atenuarea efectelor forţei majore


Părţile au obligaţia de a coopera în vederea înlăturării efectelor negative ale
forţei majore. Această obligaţie constă mai ales în necesitatea ca părţile să depună
eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului pe cât posibil
la situaţia normală, inclusiv, dacă este posibil, prin renegocierea acestuia sau prin
atribuirea către un arbitru a competenţei de a-l readapta la noile împrejurări.

4) Proba forţei majore în comerţul internaţional


Partea care invocă situaţia de forţă majoră, trebuie să o probeze, mijloacele
de probă fiind variate:
a) cu certificate de forţă majoră eliberate de camerele de comerţ şi industrie;

129
b) pe cale de expertiză, fie ca unic mijloc de probă, fie în completarea altor
asemenea mijloace;
c) prin orice mijloc, fiind vorba de dovedirea unei situaţii de fapt.

Utilizând modelul C.C.I Paris, amintit mai sus, redactați o clauză de


forță majoră pentru un contract de vânzare internațională de mărfuri.

Rezumat

Neexecutarea directă, voluntară sau silită, a obligaţiilor decurgând din


contractele de comerţ internaţional atrage, ca şi în dreptul comun, soluţia executării
indirecte (prin echivalent) a acestora, devenind aplicabile în cauză regulile
răspunderii contractuale. Evaluarea despăgubirilor poate fi judiciară, legală sau
convenţională, în fiecare caz existând anumite particularităţi în materia comerţului
internaţional. Pentru raporturile de comerţ internaţional, dobânda legală are un
caracter supletiv și se aplică în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci
când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină,
cuantumul acesteia fiind de 6% pe an.
Forţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în
contractele civile şi comerciale. Cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca
fiind acele evenimente imprevizibile şi insurmontabile, independente de culpa celui
care le invocă (debitorului), survenite după încheierea contractului şi care fac
obligaţia debitorului imposibil de executat. Practica internaţională şi literatura de
specialitate au relevat existenţa a trei tipuri de definiţii ale forţei majore: una sintetică,
una analitică și una mixtă. Forța majoră are, de regulă, două efecte: unul suspensiv
și unul extinctiv.

130
Test de evaluare a cunoștințelor

1. Prezentaţi modalităţile de evaluare judiciară, legală şi convenţională a


despăgubirilor în comerţul internaţional.
2. Prezentaţi, pe scurt, regimul legal şi convenţional al forţei majore în
comerţul internaţional.
3. Care sunt consecinţele forţei majore?
4. Cum se poate proba, în practică, forţa majoră?

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 578-623.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9.

CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,


CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980).
DOMENIUL DE APLICARE ŞI DISPOZIŢII GENERALE. ÎNCHEIEREA
(FORMAREA) CONTRACTULUI

CUPRINS

Introducere

Contractul de vânzare internațională de mărfuri constituie o specie a


contractului de vânzare în materia comerțului, care se particularizează în mod
esențial prin faptul că în cuprinsul său există un element de extraneitate specific.

131
Acesta reprezintă o instituție juridică foarte complexă, fiind supus unor reglementări
internaționale diferite și, în lipsa sau în completarea acestora, prevederilor interne din
sistemele de drept naționale care constituie lex causae în materie, precum și
uzanțelor comerciale.
Principala reglementare internațională în materie o constituie Convenția
asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena în anul
1980, ale cărei prevederi le vom analiza succint în cele ce urmează.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Prezentați domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei
de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri;
 Enumerați regulile principale privind interpretarea, forma şi proba
contractului.
 Prezentați aspectele esenţiale referitoare la oferta de a contracta: condiţiile
de validitate, momentul producerii de efecte, revocarea, retractarea şi încetarea
efectelor ofertei;
 Prezentați aspectele esenţiale referitoare la acceptarea ofertei: definiţie,
conţinut, momentul producerii de efecte, acceptarea tardivă şi retractarea acceptării;
 Determinați momentul încheierii contractului de vânzare internaţională de
mărfuri.

Durata medie de parcurgere a celei de-a noua unităţi de învăţare este de 3


ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

9.1. Domeniul de aplicare şi dispoziţii generale

A. Prezentare

132
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri a fost adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ca act final al Convenţiei Naţiunilor
Unite organizată cu acest scop, potrivit cu Rezoluţia nr. 33/93 din 16 decembrie 1978
a Adunării Generale a O.N.U.
Convenţia este împărţită în patru părţi: I) Domeniu de aplicare şi dispoziţii
generale; II) Formarea contractului; III) Vânzarea mărfurilor - conţinutul contractului;
IV) Dispoziţii finale.

B. Caracterul Convenţiei de la Viena


Prevederile Convenţiei au caracter supletiv, părţile având posibilitatea de a
exclude aplicarea Convenţiei. Părţile pot să deroge de la oricare dintre dispoziţiile
sale sau pot să îi modifice obiectul, să deroge în mod expres prin inserarea în
contract a unei prevederi care să excludă aplicarea Convenţiei total, parţial sau
indirect prin inserarea în contract a unor alte prevederi decât cele pe care Convenţia
le conţine. Dacă însă părţile nu au exclus în mod expres Convenţia, aceasta se
aplică cu putere de lege.

C. Domeniul de aplicare a Convenţiei


1) Domeniul de aplicare temporal
Convenţia a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, la 8 ani de la elaborare, iar în
prezent numără peste 80 de state membre. România a aderat la Convenţie prin
Legea nr. 24/1991.
2) Domeniul de aplicare personal - ratione personae
Art. 1 prevede că aceasta se aplică în următoarele două cazuri alternative:
a) Între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite cu condiţia ca
acest fapt să fie cunoscut de părţi cel mai târziu până în momentul încheierii
contractului.
Convenţia nu defineşte noţiunea de „sediu“, aşa încât aceasta urmează a fi
supusă dispoziţiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în
materie (ex. art. 1065 din Codul de procedură civilă).
„State contractante” sunt toate acele state care ratifică, acceptă, aprobă sau
aderă la Convenţie.

133
Alte criterii precum naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau de comerţ al
părţilor sau al contractului, nu sunt relevante şi deci nu sunt luate în considerare
pentru aplicarea Convenţiei.
b) Atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii
unui stat contractant.
Acest criteriu se aplică în cazul în care niciuna sau doar una din părţile
contractante îşi are sediul pe teritoriul unui stat parte la Convenţie, dar norma de
drept internaţional privat a ţării forului trimite, prin punctul său de legătură, la legea
unui stat contractant.
3) Domeniul de aplicare material – ratione materiae
Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri.
Convenţia nu defineşte noţiunea de „contract de vânzare “ şi nici noţiunea de
„marfă“, dar, din spiritul Convenţiei rezultă că ea se aplică pentru vânzarea de bunuri
mobile corporale.
Convenţia enumeră tipurile speciale de contracte de vânzare, în funcţie de
obiectul lor, care a) intră sau b) nu intră sub incidenţa Convenţiei.
a) tipuri de vânzări care intră sub incidenţa Convenţiei:
Vânzările care fac obiectul unor contracte de furnizare de mărfuri ce urmează
a fi fabricate sau produse (contractele de vânzare de bunuri viitoare ), cu excepţia
contractelor de tip lohn.
b) tipuri de vânzări care nu intră sub incidenţa sa:
- mărfurile cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică în
afară de cazul în care vânzătorul, în orice moment, înainte sau cu ocazia încheierii
contractului, nu a ştiut sau nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau
cumpărate pentru o astfel de folosinţă;
- vânzarea la licitaţie - întrucât este supusă, de principiu, unor reguli speciale
de cele mai multe ori cu caracter imperativ;
- vânzarea de bunuri aflate sub sechestru sau alte vânzări efectuate în orice
alt mod de către autorităţile judiciare;
- vânzarea de titluri de valoare (cambie, cec, bilet la ordin etc.), vânzări de
titluri mobiliare (acţiuni, obligaţiuni), întrucât sunt supuse unor reglementări speciale;
- vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave – întrucât în
numeroase sisteme de drept ele sunt asimilate bunurilor imobile (se pot ipoteca, sunt
transcrise în registre speciale);

134
- vânzarea de electricitate – întrucât aceasta este o marfă specială, imaterială
care se transmite continuu.

Convenţia nu cârmuieşte toate aspectele privind contractul de vânzare


internaţională de mărfuri, ci numai pe cele privind formarea contractului, precum şi
drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă naştere între vânzător sau
cumpărător.
În afara unor dispoziţii contrare exprese în cuprinsul său, Convenţia nu
reglementează:
- validitatea contractului, a vreuneia din clauzele sale sau a uzanţelor;
- efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor
vândute;
- răspunderea vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate ca
urmare a folosirii obiectului vândut, aceste probleme ţinând de protecţia
consumatorului.

D. Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului

1) Interpretarea contractelor
Convenţia de la Viena prevede câteva reguli de interpretare a contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri:
a) La interpretarea contractelor se va ţine seama de caracterul lor internaţional
şi de necesitatea de a promova respectul bunei - credinţe în comerţul internaţional.
b) Problemele cârmuite de Convenţie, pe care aceasta nu le reglementează în
mod expres, vor fi rezolvate potrivit cu principiile generale din care convenţia se
inspiră sau, în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul
normelor de drept internaţional privat.
c) Manifestările de voinţă ale unei părţi trebuie interpretate după intenţia
acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie.
În cazul în care intenţia unei părţi nu poate fi stabilită, manifestările de voinţă
ale acesteia trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar fi acordat-o o
persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire ca şi cealaltă parte contractantă, aflată în
aceeaşi situaţie.

135
d) În cazul în care intenţia unei părţi contractante nu poate fi stabilită,
manifestările de voinţă ale acesteia trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe
care le-ar acorda-o o persoană rezonabilă cu aceeaşi pregătire ca şi cealaltă parte
contractantă aflată în aceeaşi situaţie.
e) Pentru determinarea intenţiei unei părţi contractante sau ceea ce ar fi
înţeles o persoană rezonabilă, trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente,
îndeosebi de negocierile care au avut loc între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit
între ele, de uzanţele şi de întregul comportament ulterior al părţilor.
f) Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele
care s-au stabilit între ele.
În ceea ce priveşte uzanţele, în afară de convenţia contrară, părţile sunt
considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formarea sa la orice
uzanţă pe care ele o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul
internaţional, este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la
contracte de acelaşi tip, în ramura de comerţ avută în vedere (art. 9).

2) Forma şi proba contractelor


a) Forma
În privinţa formei contractului de vânzare, Convenţia de la Viena aplică
principiul consensualismului şi prevede că un contract de vânzare nu trebuie să fie
încheiat şi nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă.
Convenţia respectă principiul simetriei juridice atunci când prevede că un
contract poate fi modificat sau reziliat tot prin acordul amiabil al părţilor, fără a fi
nevoie de o anumită formă.
În cazul în care însă, un contract scris conţine o dispoziţie ce stipulează că
orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, contractul nu poate fi
modificat sau reziliat în mod amiabil decât în această formă.
b) Proba
Cu privire la proba contractului, convenţia consacră principiul libertăţii probei
precizând că acesta poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv cu martori.

9.2. Încheierea (formarea) contractului. Oferta de a contracta

136
Convenţia reglementează mecanismul formării consimţământului, cu cele
două elemente: oferta şi acceptarea.

A. Condiţiile de validitate
Oferta de a contracta este definită ca fiind propunerea de încheiere a unui
contract care trebuie să îndeplinească anumite condiţii de validitate:
a) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate.
O ofertă adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o
invitaţie de a oferta, cu excepţia situaţiei în care persoana care a făcut propunerea a
indicat în mod clar contrariul.
b) să fie suficient de precisă.
O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi,
expres sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit ca
acestea să fie determinate.
c) să denote voinţa autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare.
Oferta trebuie să fie dată în stare de angajament juridic.

B. Momentul producerii efectelor ofertei


Convenţia adoptă teoria recepţiei în ceea ce priveşte momentul când oferta îşi
produce efectul. Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar (art. 15).

C. Retractarea şi revocarea ofertei


Ambele reprezintă o renunţare la ofertă însă retractarea intervine atunci când
renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta, pe
când revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la
încheierea contractului.
O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă retractarea ajunge
la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. Oferta poate fi retrasă înainte de
primirea ei de către destinatar, deoarece destinatarul ofertei nu a cunoscut despre
existenţa ei, nu a făcut cheltuieli în vederea acceptării ofertei şi nu a fost prejudiciat.
După ce oferta a ajuns la destinatar intervine revocarea.
REGULA este cea a revocabilităţii ofertei. Oferta poate fi revocată până la
încheierea contractului dacă revocarea soseşte la destinatar înainte ca destinatarul
să fi expediat acceptul său (teoria expediţiei din dreptul anglo-saxon).

137
EXCEPŢIILE sunt:
a) Oferta nu este revocabilă când în chiar conţinutul său se prevede că este
irevocabilă, fie prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare, fie în alt fel.
b) Când este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind
irevocabilă şi dacă a acţionat în consecinţă. Pentru determinarea intenţiei
acceptantului, precum şi a ceea ce ar fi considerat o persoană rezonabilă aflată în
aceeaşi situaţie, se va ţine seama de circumstanţele pertinente ale cauzei, cum ar fi
negocierile care au avut loc părţi sau obişnuinţele care s-au stabilit între ele şi, nu în
ultimul rând, de uzanţele din comerţ.

D. Încetarea efectelor ofertei


Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la
ofertant (teoria recepţiunii).

9.3 Acceptarea Ofertei

A. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii


Acceptarea este definită ca fiind declaraţia sau o altă manifestare de voinţă a
destinatarului ofertei care exprimă acordul acestuia cu privire la ofertă.
Acceptarea poate fi expresă sau tacită.
Tăcerea sau inacţiunea nu pot constitui acceptare, adică, prin ele însele, nu
produc efecte juridice. Prin excepţie, ele pot produce efecte juridice atunci când
acest lucru rezultă din lege, din voinţa părţilor, din uzanţele din comerţ sau din
obişnuinţele care s-au stabilit între părţi.

B. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare


1) Acceptarea expresă
Convenţia face o subdistincţie, după cum formarea contractului are loc între
absenţi (inter absentes – prin corespondenţă) sau între persoane prezente (inter
praesentes) .
a) inter absentes
Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare
parvine ofertantului. Este adoptat, aşadar, sistemul recepţiei, prevăzut şi în dreptul
comun românesc.

138
Există şi o excepţie: acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o
conţine nu parvine ofertantului în termenul de acceptare pe care acesta l-a stipulat
sau, în lipsa unei asemenea stipulaţii, într-un termen rezonabil ţinând seama de
împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea mijlocului de comunicare folosit de ofertant.
b) inter praesentes
Convenţia prevede că o ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în
afară de cazul în care din împrejurări rezultă contrariul.

2) Acceptarea tacită
Acceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act
prin care el arată că acceptă oferta fără însă a comunica acest act ofertantului (ex.
expedierea mărfurilor sau plata preţului.
Convenţia spune că intenţia destinatarului ofertei de a accepta oferta trebuie
să fie concordantă cu obiectul ofertei, cu uzanţele sau cu obişnuinţele stabilite între
părţi.
În cazul acceptării tacite, momentul producerii efectului de către actul de
acceptare tacită este momentul în care acel act a fost îndeplinit.

C. Conţinutul acceptării
Convenţia de la Viena, instituie o regulă, o excepţie şi o excepţie la excepţie
care revine la regulă.
Ca REGULĂ, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care
conţine completări, limitări sau alte modificări faţă de conţinutul ofertei reprezintă o
respingere a ofertei şi constituie o nouă ofertă (art. 19 par. 1).
Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, perfect concordantă cu conţinutul
ofertei, fără completări sau modificări.
Prin EXCEPŢIE, constituie acceptare un răspuns care tinde să fie acceptarea
unei oferte şi care conţine elemente complementare sau diferite faţă de conţinutul
acesteia, dar care însă nu alterează în mod substanţial termenii ofertei. Convenţia
consideră ca alterând în mod substanţial termenii ofertei îndeosebi următoarele
elemente complementare sau diferite: preţul, plata, calitatea şi cantitatea mărfurilor,
locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii unei părţi contractante faţă de
cealaltă şi rezolvarea litigiilor (art. 19 par. 3). Enumerarea este exemplificativă.

139
În această situaţie de excepţie, când toate celelalte modificări decât cele
enumerate nu alterează substanţial oferta, contractul se socoteşte încheiat în
termenii ofertei cu modificările cuprinse în acceptare.
EXCEPŢIE LA EXCEPŢIE: un răspuns care nu alterează în mod substanţial
termenii ofertei NU va fi, totuşi, socotit ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără
întârziere nejustificată a relevat verbal diferenţele sau a adresat destinatarului ofertei
un aviz în acest scop.

D. Acceptarea tardivă
Este tardivă acceptarea care parvine destinatarului (ofertantului) după
expirarea termenului stipulat de ofertant sau al unui termen rezonabil.

E. Efectele acceptării tardive


Convenţia face distincţie după cum întârzierea implică sau nu culpa
acceptantului:
1) tardivitatea acceptării este imputabilă acceptantului în cazul în care este
trimisă peste termenul prevăzut în ofertă. O asemenea acceptare tardivă nu produce
efecte, cu excepţia cazului în care ofertantul, fără întârziere îl informează pe
acceptant că este de acord cu această acceptare tardivă.
2) tardivitatea acceptării nu este imputabilă acceptantului în situaţia în care
acceptarea a fost trimisă în termen şi, în mod firesc, ar fi trebuit să ajungă la ofertant
la termen, însă a întârziat din cauze neimputabile acceptantului (din culpa poştei, a
mijlocului de comunicare folosit etc.). În această ipoteză, se socoteşte că acceptarea
tardivă neculpabilă produce efecte juridice întocmai ca o acceptare regulată. Prin
excepţie, acceptarea nu va produce efecte în cazul în care ofertantul îl informează pe
destinatarul ofertei că el consideră oferta ca devenită caducă.

F. Retractarea acceptării
Acceptarea poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în
care acceptarea produce efecte, adică înainte de ajungerea acceptării la destinatar
întrucât în acel moment acordul de voinţă s-a format.

9.4. Formarea contractului. Momentul formării contractului

140
În cazul acceptării exprese, inter absentes, momentul încheierii contractului
este cel în care acceptarea parvine ofertantului (teoria recepţiunii).
În cazul acceptării exprese, inter praesentes, momentul încheierii contractului
este cel în care se realizează acordul de voinţă al părţilor.
În cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului este cel în care actul
de acceptare tacită a fost îndeplinit.

Rezumat

Principala reglementare internațională în materie o constituie Convenția


asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena în anul
1980. Prevederile Convenţiei au caracter supletiv, părţile având posibilitatea de a
exclude aplicarea acesteia total sau parțial. Convenţia nu cârmuieşte toate aspectele
privind contractul de vânzare internaţională de mărfuri, ci numai pe cele privind
formarea contractului, precum şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract
dă naştere între vânzător sau cumpărător.
Oferta de a contracta este definită ca fiind propunerea de încheiere a unui
contract care trebuie, în principiu, să fie adresată uneia sau mai multor persoane
determinate, să fie suficient de precisă și să denote voinţa autorului ofertei de a se
angaja în caz de acceptare. Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar.
Retractarea intervine atunci când renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai
târziu în acelaşi timp cu oferta, pe când revocarea operează după momentul
ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea contractului. Regula este
reprezentată de revocabilitatea ofertei.
Acceptarea poate fi expresă sau tacită și este definită ca fiind declaraţia sau o
altă manifestare de voinţă a destinatarului ofertei care exprimă acordul acestuia cu
privire la ofertă. În materia acceptării, Convenția instituie o serie de reguli și excepții
specifice. În privința momentului încheierii contractului de vânzare internațională de
mărfuri, se face aplicarea teoriei recepțiunii.

141
Test de evaluare a cunoștințelor

1. Care este domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei


de la Viena (1980)?
2. Care este forma de încheiere şi modalitatea de probare a contractului de
vânzare internaţională de mărfuri?
3. Care sunt condiţiile de validitate a ofertei de a contracta potrivit Convenţiei
de la Viena (1980)?
4. În ce condiţii pot interveni retractarea şi revocarea ofertei de a contracta?
5. Care este momentul producerii efectelor acceptării ofertei de a contracta?
6. În ce trebuie să constea conţinutul acceptării pentru a produce efecte?
7. Prezentaţi regimul acceptării tardive şi al retractării acceptării, potrivit
Convenţiei de la Viena (1980).

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Șerban-Alexandru Stănescu, Dreptul comerţului


internaţional – Tratat – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017,
pp. 5-30;
 Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (1980),
disponibilă online la adresa https://www.uncitral.org/pdf/english/texts/sales/
cisg/V1056997-CISG-e-book.pdf (Consultată la 15.09.2017).

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10.

CONTRACTELE DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI,


CONFORM CONVENŢIEI NAŢIUNILOR UNITE DE LA VIENA (1980).
EFECTELE CONTRACTULUI

CUPRINS

142
Introducere

Efectele contractului de vânzare internațională de mărfuri sunt reglementate în


Partea a III-a a Convenției de la Viena din 1980, intitulată „Vânzarea mărfurilor”. Vom
analiza, pe rând, în cele ce urmează aspectele referitoare la obligaţiile vânzătorului,
mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către
vânzător (Răspunderea contractuală a vânzătorului), obligaţiile cumpărătorului,
mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract de către
cumpărător (Răspunderea contractuală a cumpărătorului) și o serie de dispoziţii
comune privind obligaţiile comune ale vânzătorului şi ale cumpărătorului.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Enumerați obligaţiile vânzătorului în contractul de vânzare internaţională de
mărfuri;
 Caracterizați obligaţia de predare şi de conformitate a mărfurilor;
 Prezentați obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă şi de
garanţie pentru evicţiune;
 Enumerați mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie
la contract din partea vânzătorului.
 Enumerați obligaţiile cumpărătorului în contractul de vânzare internaţională
de mărfuri;
 Analizați obligaţia de plată a preţului, de preluare a mărfii preluate şi de
precizare a caracteristicilor mărfii;
 Enumerați mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la
contract din partea cumpărătorului;
 Prezentați efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare şi
regimul daunelor-interese reglementat de Convenţia de la Viena (1980);

143
 Caracterizați exonerarea de răspundere, în accepţiunea Convenţiei de la
Viena (1980).

Durata medie de parcurgere a celei de-a zecea unităţi de învăţare este de 3


ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

10.1 Obligaţiile vânzătorului

A. Enumerarea obligaţiilor
Articolul 30 din Convenţie enumeră obligaţiile vânzătorului: de a preda
mărfurile (art. 31-33); de a transfera proprietatea asupra acestora; de a remite
documentele referitoare la marfă (art. 34).
Obligaţia de transfer al proprietăţii asupra mărfii, deşi menţionată de
Convenţie, nu este reglementată în conţinutul său.
Convenţia nu cuprinde în această enumerare obligaţii ale vânzătorului pe care
le reglementează, cum ar fi: obligaţia de conformitate a mărfurilor. care o include şi
pe cea de garanţie pentru vicii (art. 35-40); obligaţia de garanţie pentru evicţiune (art.
41- 44); obligaţia de conservare a mărfurilor (art. 85 şi 87-88).

B. Obligaţia de predare a mărfurilor


1) Locul predării mărfurilor
Conform art. 31 din Convenţie, această obligaţie constă în:
- predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract;
- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, marfa se socoteşte a fi predată
în momentul în care ea este remisă primului transportator pentru a fi transmisă
cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor;
- în cazurile nevizate mai sus, atunci când contractul se referă la un bun
individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie
prelevat dintr-o masă de bunuri ori când contractul se referă la un bun ce urmează a
fi fabricat sau produs (bunuri viitoare) şi când, în momentul încheierii contractului,

144
părţile ştiau că mărfurile se găsesc sau urmau a fi fabricate într-un loc special,
obligaţia de predare se socoteşte realizată în momentul în care mărfurile sunt puse la
dispoziţia cumpărătorului în acel loc special;
- în toate celelalte situaţii, obligaţia de predare constă în punerea mărfii la
dispoziţia cumpărătorului în locul unde vânzătorul îşi avea sediul în momentul
încheierii contractului (plata cherabilă).

2) Momentul predării mărfii


Momentul predării mărfii poate fi:
- o dată fixă, caz în care predarea se va face la acea dată;
- o perioadă de timp fixată în contract sau determinată prin referire la acesta
(ex. trimestrul III al anului X), predarea urmând a se face în orice moment în cursul
acelei perioade. Când părţile nu au stipulat în contract cui îi revine dreptul de a alege
data precisă a predării în cadrul perioadei convenite, alegerea revine vânzătorului,
deoarece se aplică principiul conform căruia în caz de îndoială contractul se
interpretează în favoarea debitorului (vânzătorului).
- în toate celelalte cazuri, predarea trebuie să se facă într-un termen rezonabil
de la data încheierii contractului.

C. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă


Vânzătorul este obligat să remită documentele referitoare la marfă. Se
întâlnesc două situaţii:
- dacă s-a prevăzut modalitatea de remitere a documentului în contract,
vânzătorul va trebui să respecte contractul;
- dacă nu s-a prevăzut nimic în contract, vânzătorul este obligat să remită
acele documente care sunt emise potrivit legii, uzanţelor din comerţ sau a
obişnuinţelor stabilite între părţi.

D. Obligaţia de conformitate a mărfurilor


1) Obligaţiile vânzătorului legate de conformitate
Conformitatea este o noţiune de sorginte anglo-saxonă în care se includ toate
obligaţiile vânzătorului legate de cantitate, calitate, tip al mărfii, ambalaje sau
condiţionare a mărfii.

145
Această obligaţie se socoteşte îndeplinită de cumpărător după următoarele
distincţii:
a) în cazul în care cantitatea, calitatea, tipul mărfii şi ambalajul sunt prevăzute
în contract, obligaţia se consideră îndeplinită când acesta este realizat;
b) în cazul în care în contract nu se prevede nimic în legătură cu
conformitatea, aceasta se consideră îndeplinită atunci când:
b.1) mărfurile sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit
mărfuri de acelaşi tip;
b.2) mărfurile sunt adecvate unei întrebuinţări speciale, cu condiţia ca
această întrebuinţare specială să fi fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa
vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului ;
b.3) când marfa livrată posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a
prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model;
b.4) când sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile
acelaşi tip sau, în lipsa unei întrebuinţări obişnuite, trebuie ambalate sau conservate
într-o manieră adecvată pentru a le proteja şi conserva.

2) Obligaţiile cumpărătorului legate de conformitate


a) Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării
într-un termen cât mai scurt ţinând seama de împrejurări;
b) Cumpărătorul trebuie să denunţe vânzătorului lipsa de conformitate,
precizând natura defectului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca lipsa de
conformitate;
Convenţia reglementează două termene de decădere:
- sub aspectul lungimii şi al momentului de la care curge, denunţarea trebuie
făcută într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care cumpărătorul a
constatat sau ar fi trebuit să constate defectul;
- oricum, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de
conformitate dacă nu o denunţă cel mai târziu într-un termen de doi ani calculat de la
data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, cu excepţia cazului în care
părţile au prevăzut o garanţie contractuală valabilă pe un alt termen. Termenul de doi
ani reprezintă un termen de garanţie legală.

E. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune

146
1) Obligaţia vânzătorului pentru evicțiune
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri libere de orice drept sau pretenţie a unui
terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste
condiţii.
Convenţia reglementează o regulă specială în ceea ce priveşte evicţiunea
bazată pe proprietate intelectuală.
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a
unui terţ, întemeiată pe proprietatea industrială sau pe altă proprietate intelectuală pe
care le cunoştea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu
condiţia ca acest drept sau altă pretenţie să fie întemeiată pe proprietatea industrială
sau altă proprietate intelectuală:
a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie sa fie (re) vândute sau
utilizate, dacă părţile au avut în vedere la momentul încheierii contractului faptul că
mărfurile vor fi (re)vândute sau utilizate în acel stat;
b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are
sediul.
Prin excepţie, vânzătorul nu este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune
întemeiată pe proprietatea intelectuală, atunci când:
a) la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să
ignore exigenţa dreptului sau a pretenţiei terţului; sau
b) dreptul sau pretenţia terţului rezultă din faptul vânzătorului de a se fi
conformat planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificaţii furnizate de
cumpărător.

2) Obligaţia cumpărătorului legată de evicţiune


Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca garanţia pentru evicţiune, indiferent
de felul ei, dacă nu denunţă vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului într-un termen
rezonabil calculat din momentul în care l-a cunoscut sau ar fi trebuit să îl cunoască .

10.2 Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la


contract de către vânzător (Răspunderea contractuală a vânzătorului)

A. Enumerarea mijloacelor

147
Convenţia vorbeşte despre mijloacele de care dispune cumpărătorul în cazul
încălcării contractului de către vânzător. Cumpărătorul poate cere executarea
obligațiilor de către vânzător sau rezoluțiunea contractului. Convenția reglementează
însă și alte trei situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătorului.
Convenţia de la Viena (1980) nu foloseşte noţiunea de încălcare a
contractului, ci pe aceea de contravenţie la contract.

B. Caracterizarea celor trei mari categorii de mijloace

Precum am arătat anterior, cumpărătorul dispune de trei categorii mari de


mijloace, pe care le vom analiza în cele ce urmează.

I. Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către


vânzător

Din acest punct de vedere, Convenţia reglementează două subsituaţii:

1) Posibilitatea de a cere vânzătorului să execute obligaţia în natură


Cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligaţiile
sale, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această
cerere. Din formularea textului şi din faptul că este menţionată prima, rezultă ca
această soluţie este preferată de Convenţie.
Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să
predea bunul sau documentele cu privire la marfă etc.).
Excepţie: cazul în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu
executarea contractului (de exemplu, a solicitat rezoluţiunea).

2) Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării


de către vânzător a obligaţiei de conformitate
Cumpărătorul dispune de trei mijloace specifice:
a) Poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de
conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare
este cerută de către cumpărător în momentul denunţării lipsei de conformitate sau
într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.

148
b) Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate când
o asemenea soluţie este rezonabilă în funcţie de împrejurări.
c) cumpărătorul poate să reducă preţul proporţional cu diferenţa de valoare
dintre marfa efectiv predată şi marfa care ar fi trebuit să fie predată.
Vânzătorul are şi posibilitatea de a repara pe cheltuiala sa orice lipsă de
conformitate după data predării chiar fără ca acest lucru să fi fost cerut de
cumpărător. Astfel, vânzătorul poate chiar după data predării să repare pe cheltuiala
sa orice lipsă de conformitate a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu atragă
întârzierea nerezonabilă a executării contractului şi să nu cauzeze cumpărătorului
inconveniente nerezonabile.

II. Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluţiunea

1) Condiţiile rezoluţiunii
Rezoluţiunea este o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o
reglementează la nivel de excepţie, pentru că ea duce la desfiinţarea contractului.
Aceasta poate fi declarată de cumpărător dacă se întruneşte minim una dintre
următoarele două condiţii (alternative):
a) neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile sale constituie
o contravenţie esenţială la contract.
Conform art. 25 din Convenţie, pentru a fi esenţială, contravenţia trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să cauzeze celeilalte părţi un prejudiciu;
- acest prejudiciu să o priveze în mod substanţial pe cealaltă parte de ceea ce
aceasta era în drept să se aştepte de la contract, în afară de cazul în care partea în
culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezonabilă cu aceeaşi
pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie nu l-ar fi prevăzut nici ea.
b) vânzătorul nu predă mărfurile nici în termenul suplimentar care i-a fost
acordat de cumpărător sau declară că nu le va preda în termenul astfel acordat (art.
47 par. 1 şi art. 49 din Convenţie).
În ipoteza în care vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de predare a
mărfurilor, cumpărătorul poate să îi mai acorde un termen suplimentar pentru
executare (un termen de graţie convenţional). În cazul în care vânzătorul nu predă

149
marfa nici în termenul suplimentar oferit de cumpărător sau declară de la început că
nu va executa, încălcarea devine esenţială şi cumpărătorul are dreptul să declare
rezoluţiunea contractului.

2) Regimul juridic al rezoluţiunii


Rezoluţiunea este extrajudiciară; ea se declară de către cealaltă parte
(cumpărătorul, în cazul la care ne referim), ceea ce constituie o derogare de la
concepţia dreptului romanist unde rezoluţiunea este pronunţată de instanţa de
judecată.
Rezoluţiunea trebuie declarată de cumpărător printr-o notificare adresată
vânzătorului, iar instanţa nu poate acorda termen judiciar de graţie.

III. Situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătorului

a) În cazul în care vânzătorul efectuează o predare parţială a mărfurilor sau


numai o parte din mărfurile predate nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul
beneficiază de toate mijloacele reglementate de Convenţie care se vor aplică însă
numai cu privire la partea lipsă sau neconformă, iar cumpărătorul nu va putea să
declare rezoluţiunea întregului contract decât în cazul în care neexecutarea acelei
părţi din contract constituie o contravenţie esentială pentru întregul contract.
b) Dacă vânzătorul efectuează o predare anticipată, înainte de termenul
stabilit în contract, atunci cumpărătorul are facultatea de a prelua marfa sau de a o
refuza.
c) În cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în
contract, cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate
excedentar, dar dacă acceptă trebuie să plătească acea cantitate excedentară la
preţul din contract.

10.3 Obligaţiile cumpărătorului

A. Obligaţia de plată a preţului

1) Conţinutul obligaţiei

150
Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului o include şi pe aceea de a lua
orice măsuri şi de a îndeplini orice formalităţi destinate să permită transferul sumei de
bani care exprimă preţul ce trebuie plătit către vânzător potrivit contractului, legii sau
altor reglementări.
Regula este că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract
în mod expres sau implicit sau printr-o dispoziţie contractuală prin care preţul să
poată fi determinat.
Ca situaţie specială, în cazul în care contractul nu conţine nici o referire cu
privire la preţ, părţile sunt prezumate că s-au referit în mod tacit la preţul practicat, în
mod obişnuit, în momentul încheierii contractului în ramura de comerţ respectivă
pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile (prezumţie legală relativă
de determinare a preţului).

2) Locul plăţii preţului


Preţul trebuie plătit vânzătorului în unul din următoarele locuri:
a) în locul anume precizat în contract;
b) la sediul vânzătorului - plata preţului este portabilă deoarece plata preţului
în comerţul internaţional se face prin virament bancar, iar preţul se consideră plătit în
momentul în care banii au ajuns în contul vânzătorului;
c) la locul remiterii mărfii sau documentelor, dacă părţile au prevăzut că plata
preţului se va face contra acestora.

3) Momentul plăţii preţului


Preţul trebuie plătit:
a) la momentul determinat în contract;
b) în lipsa unei asemenea determinări, preţul va fi plătit în momentul în care,
conform contractului, vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie
documentele reprezentative ale acestora;
c) în fine, vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a
documentelor. În acest caz, plata va fi anterioară predării mărfii sau remiterii
documentelor.

4) Punerea de drept în întârziere a vânzătorului privind plata preţului

151
Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită în contract sau care
rezultă din contract fără nici o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului
(principiul dies interpellat pro hominem).

B. Obligaţia de preluare a mărfii predate

Cumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care este de aşteptat, în mod


rezonabil, din partea lui pentru a permite vânzătorului sa efectueze predarea. De
asemenea, el are obligaţia de a prelua marfa predată.

C. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor

Cumpărătorul trebuie să transmită acele specificaţii (forma, măsura sau alte


caracteristici ale produsului) necesare pentru a putea permite producătorului să
producă marfa potrivit contractului.

10.4 Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la


contract de către cumpărător (Răspunderea contractuală a cumpărătorului)

Convenţia reglementează trei categorii de mijloace de care poate beneficia


vânzătorul în cazul încălcării contractului de către cumpărător, acestea fiind
prezentate în mod simetric cu mijloacele de care poate beneficia cumpărătorul în
eventualitatea încălcării contractului de către vânzător. Explicaţiile sunt similare cu
cele prezentate în secţiunea dedicată răspunderii contractuale a cumpărătorului.

I. Posibilitatea de a cere executarea în natură o obligaţiilor de către


cumpărător

Vânzătorul poate cere cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate


sau executarea altor obligaţii, cu excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc
incompatibil cu o asemenea cerere (de exemplu, dacă a cerut rezoluţiunea).

II. Posibilitatea de a declara rezoluţiunea contractului

152
Rezoluţiunea contractului poate fi cerută în două situaţii:
1) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii care rezultă din
contract sau din Convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract ;
2) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului sau
nu preia mărfurile livrate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau declară că
nu o va face în termenul astfel acordat.

III. Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu


îşi execută obligaţia de a transmite specificaţiile cu privire la marfă

În cazul în care contractul prevede obligaţia cumpărătorului de a specifica


forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la
data convenită sau într-un alt termen rezonabil, calculat de la primirea unei
asemenea cereri din partea vânzătorului, vânzătorul poate să efectueze singur
specificarea potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. El trebuie
să comunice specificarea cumpărătorului şi să îi acorde un termen rezonabil pentru a
realiza o specificare diferită; în cazul în care cumpărătorul tace, specificarea
vânzătorului va deveni definitivă.

10.5 Dispoziţii comune privind obligaţiile comune ale vânzătorului şi ale


cumpărătorului

A. Efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare internaţională de mărfuri produce trei efecte specifice:


1) excepţia de neexecutare a contractului;
2) rezoluţiunea (rezilierea) contractului;
3) riscurile contractului.

1) Excepţia de neexecutare a contractului


Oricare dintre părţi poate să amâne executarea obligaţiilor ce-i revin atunci
când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură
esenţială a obligaţiilor sale din cauza unei grave insuficienţe a acestei părţi de a-şi

153
executa obligaţia, a insolvabilităţii sale ori a modului în care se pregăteste să execute
sau execută contractul.

2) Rezoluţiunea (rezilierea) contractului


a) Regimul general al rezoluţiunii
i) Rezoluţiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea
interesată sau poate rezulta din acordul părţilor (poate să nu fie judiciară).
ii) Pentru a produce efecte, rezoluţiunea trebuie să fie mai întâi notificată părţii
interesate.
iii) Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda niciuneia dintre părţi un termen de
graţie atunci când intervine o încălcare a oricăreia dintre obligaţiile sale.
iv) Convenţia prevede punerea de drept în întârziere a debitorului în cazul
neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului la scadenţă, în
celelalte situaţii fiind aplicabilă soluţia prevăzută de lex contractus.

b) Efectele rezoluţiunii
Convenţia reglementează un efect general şi unul special.
Efectul general, aplicabil în toate cazurile, indiferent dacă contractul s-a
executat sau nu, este acela că rezoluţiunea contractului liberează părţile de
obligaţiile lor, cu trei excepţii :
 partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele daune-interese
pe care le-ar datora;
 sancţiunea nu are efect asupra stipulaţiilor contractului referitoare la
rezolvarea litigiilor;
 sancţiunea nu are efect asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor prevăzute
de convenţie sau de contract pentru cazul de rezoluţiune.
 Efectul special (în ipoteza contractului executat), este acela că partea care
a executat contractul total sau parţial poate cere celeilalte părţi restituirea a ceea ce
a furnizat total sau parţial în executarea contractului.

3) Riscul contractului

154
Momentul transferului riscului cu privire la marfă de la vânzător la cumpărător
este legat de momentul predării mărfurilor. Convenţia nu reglementează transferul
proprietăţii. În principiu, transferul proprietăţii este legat de transferul riscului.
Problema momentului transferului riscului implică mai multe distincţii după
cum mărfurile fac sau nu obiectul unui transport .
i) Când contractul de vânzare-cumparare implică transportul mărfurilor de
către un terţ se face următoarea subdistincţie:
a) dacă vânzătorul este ţinut prin contract să remită mărfurile transportatorului
într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care
vânzătorul i le-a remis în acel loc;
b) dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un loc
determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul remiterii mărfurilor
către primul transportator cu scopul de a fi transmise vânzătorului conform
contractului;
ii) Când mărfurile nu fac obiectul unui transport
În acest caz, se face următoarea subdistincţie:
a) când cumpărătorul este obligat, potrivit contractului, să preia mărfurile într-
un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile cu privire la marfă sunt transferate
cumpărătorului atunci când predarea este făcută iar cumpărătorul ştie că mărfurile
sunt puse la dispoziţia sa în acel loc;
b) în orice alte ipoteze, riscurile sunt transferate de la vânzător la cumpărător:
b1) în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, în termenul contractual;
b2) dacă cumpărătorul nu preia mărfurile în termenul contractual, riscurile se
transferă la cumpărător din momentul în care acestea sunt puse la dispoziţia sa la
locul prevăzut în contract.

B. Daunele-interese

Daunele-interese se pot cumula cu oricare dintre mijloacele pe care Convenţia


le pune la dispoziţia uneia dintre părţi.

1) Întinderea daunelor-interese
Daunele-interese pentru o contravenţie la contract săvârşite de una dintre
părţi sunt egale cu pierderea suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte datorită

155
respectivei încălcări, pe care partea din culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le
prevadă la încheierea contractului.

2) Modalităţi specifice de stabilire a daunelor-interese în cazul


rezoluţiunii contractului
În cazul în care contractul este rezolvit, partea interesată are la dispoziţie
două modalităţi de stabilire a daunelor-interese:
a) Când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul, într-o manieră rezonabilă şi
într-un termen rezonabil, după rezolvire, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau
vânzătorul a procedat la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese
poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul de înlocuire sau preţul
vânzării compensatorii;
b) Când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o vânzare
compensatorie sau la o cumpărare de înlocuire, iar mărfurile au un preţ curent,
partea poate cere diferenţa dintre preţul stabilit în contract şi preţul curent al
mărfurilor din momentul rezolvirii contractului precum şi daune-interese.
Partea care invocă contravenţia la contract este obligată să ia toate măsurile
rezonabile pentru a-şi limita pierderea şi câştigul nerealizat, rezultat al încălcării.
Dacă neglijează acest lucru, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-
interese egală cu mărimea pierderii care ar fi putut fi evitată.

C. Exonerarea de răspundere. Situaţia forţei majore

1) Precizare prealabilă
Convenţia reglementează forţa majoră ca o cauză exoneratoare de
răspundere, însă nu foloseşte explicit expresia „forţă majoră”.

Potrivit Convenţiei, o parte este exonerată de răspundere pentru


neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile sale contractuale dacă dovedeşte că această
neexecutare a fost determinată de o piedică îndeplinind următoarele condiţii
cumulative:
- este independentă de voinţa părţii care o invocă;

156
- este fortuită, adică partea nu se putea aştepta, în mod rezonabil, din partea
ei, să o ia în considerare la momentul încheierii contractului;
- este imprevizibilă şi insurmontabilă, adică partea nu putea să o prevină sau
să o depăşească şi nici să-i prevină sau să-i depăşească consecinţele.

2) Procedura
Convenţia prevede obligaţia părţii care invocă forţa majoră să o informeze pe
cealaltă parte de survenirea pierderii şi despre efectele acesteia asupra capacităţii
sale de executare.
Existenţa cazului de forţă majoră trebuie transmisă imediat.
În cazul în care forţa majoră se invocă direct în faţa instanţei, partea nu este
decăzută din dreptul de a o invoca, însă va suporta toate prejudiciile pe care cealaltă
parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunţată într-un termen rezonabil.

Rezumat

Convenția de la Viena (1980) privind vânzarea internațională reglementează o


serie de aspecte specifice privind conținutul obligațiilor părților, răspunderea
contractuală a părților, regimul rezoluțiunii, daunele-interese și exonerarea de
răspundere.
Potrivit Convenției, vânzătorul are următoarele obligații: de a preda mărfurile,
de a transfera proprietatea asupra acestora, de a remite documentele referitoare la
marfă, de conformitate a mărfurilor și de garanție pentru evicțiune. În caz de
încălcare a contractului de către vânzător, cumpărătorul poate cere executarea
obligațiilor de către vânzător sau rezoluțiunea contractului. Convenția reglementează
și alte trei situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătorului.
Cumpărătorul este obligat să plătească prețul, să preia marfa predată și,
eventual, de a preciza caracteristicile mărfurilor. Convenţia reglementează trei
categorii de mijloace de care poate beneficia vânzătorul în cazul încălcării
contractului de către cumpărător, acestea fiind prezentate în mod simetric cu
mijloacele de care poate beneficia cumpărătorul în eventualitatea încălcării
contractului de către vânzător.

157
Contractul de vânzare internaţională de mărfuri produce și alte trei efecte
specifice referitoare la excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea
(rezilierea) contractului și riscurile contractului. De asemenea, instituie o serie de
modalități specifice de stabilire a daunelor-interese și un regim special al exonerării
de răspundere a părților.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Enumeraţi obligaţiile vânzătorului din contractul de vânzare internaţională


de mărfuri.
2. În ce constă obligaţia vânzătorului de predare a mărfurilor, potrivit
Convenţiei de la Viena (1980)?
3. În ce constă obligaţia de conformitate a mărfurilor, potrivit Convenţiei de la
Viena?
4. Care sunt mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie
la contract a vânzătorului?
5. Caracterizați cele trei mari categorii de mijloace de care dispune
cumpărătorul în cazul încălcării contractului de către vânzător.
6. Enumeraţi obligaţiile cumpărătorului din contractul de vânzare internaţională
de mărfuri.
7. În ce constă obligaţia cumpărătorului de plată a preţului?
8. Care sunt mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la
contract a cumpărătorului?
9. Prezentaţi, pe scurt, regimul rezoluţiunii (rezilierii) în contractele de vânzare
internaţională de mărfuri.
10. Prezentaţi regimul daunelor-interese şi exonerarea de răspundere
reglementate de Convenţia de la Viena (1980).
11. Prezentaţi regimul forţei majore în contractele de vânzare internaţională de
mărfuri.

158
Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Șerban-Alexandru Stănescu, Dreptul comerţului


internaţional – Tratat – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017,
pp. 31-141;
 Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (1980),
disponibilă online la adresa https://www.uncitral.org/pdf/english/texts/sales/
cisg/V1056997-CISG-e-book.pdf (Consultată la 15.09.2017).

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11.

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII


INTERNAŢIONALE DE MĂRFURI, CONFORM CONVENŢIEI DE LA
NEW YORK (1974)

CUPRINS

Introducere

Din nevoia de a înlătura dificultățile practice ridicate de reglementările diferite


în materia prescripției din legislațiile naționale, s-a adoptat Convenția de la New York
asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri din 1974, sub
egida O.N.U. Convenția tratează problema perioadei de timp în care părțile la un
contract de vânzare internațională de mărfuri pot iniția procedurile legale pentru
valorificarea pretențiilor născute din contract sau în legătură cu acesta. Vom
prezenta, pe scurt, principalele aspecte reglementate de Convenție.

Obiectivele unității de învățare

159
După studiul acestei unităţi, veți putea să:
 Prezentați domeniul de aplicare al Convenţiei asupra prescripţiei în materie
de vânzare internaţională de mărfuri;
 Analizați prevederile referitoare la durata termenului de prescripţie,
începutul, suspendarea şi încetarea curgerii termenului;
 Prezentați efectele expirării termenului de prescripţie.

Durata medie de parcurgere a celei de-a unsprezecea unităţi de învăţare este


de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

11.1. Precizări prealabile

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,


încheiată la New York la 14 iunie 1974, sub egida O.N.U., este împărţită în patru
titluri, şi anume: Titlul I - Dispoziţii generale, care conţine fondul reglementării
materiei; Titlul II - Măsuri de aplicare; Titlul III - Declaraţii şi rezerve; Titlul IV -
Dispoziţii finale.
Convenţia a fost modificată prin Protocolul încheiat la Viena la 11 aprilie 1980,
cu scopul de a asigura armonizarea acesteia cu prevederile Convenţiei Naţiunilor
Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la aceeaşi
dată şi în acelaşi loc.
Convenţia are un caracter supletiv, rezultat din dispoziţiile art. 3 par. 3,
conform cărora Convenţia nu se aplică când părţile au exclus în mod expres
aplicarea sa.

11.2 Domeniul de aplicare a Convenţiei

A. Domeniul de aplicare temporal şi personal


Convenţia a intrat în vigoare la 1 august 1988 şi la ea sunt părţi în prezent
peste 50 de state. România a aderat atât la Convenţie, cât şi la protocolul modificator

160
prin Legea nr. 24/1992 (publicată în M.O. nr. 46/1992), fără niciun fel de rezervă sau
declaraţie.
Domeniul de aplicare personal este identic cu cel al Convenţiei de la Viena
(1980).

B. Domeniul de aplicare material (obiectul convenţiei)


Sfera de aplicare ratione materiae a Convenţiei este prevăzută în art. 1 par. 1.
Conform textului, Convenţia determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile
reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un contract de
vânzare internaţională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la
acest contract, rezilierea ori nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării
unui anumit interval de timp. Acest interval de timp este desemnat în Convenţie prin
expresia termen de prescripţie. Din această prevedere - ca şi, desigur, din întregul
conţinut al Convenţiei - rezultă că obiectul Convenţiei îl constituie termenul de
prescripţie a dreptului la acţiune în materie de vânzare internaţională de bunuri
mobile corporale.
Convenţia nu foloseşte noţiunea de „prescripţie extinctivă", ci numai pe cea de
„prescripţie", dar este evident, din întregul său conţinut, că se referă la aceasta, iar
nu la prescripţia achizitivă (uzucapiune).
În schimb, noţiunea de „bun mobil corporal" nu este acoperită explicit,
Convenţia de la Viena (1980) utilizând termenul de „marfă".

11.3. Reglementările privind termenul de prescripţie

A. Durata termenului
Conform art. 8 din Convenţie, termenul de prescripţie este de 4 ani. Prin
fixarea unui termen de 4 ani s-a încercat să se evite stabilirea unui termen exagerat
de lung, care ar fi putut crea riscul pierderii de dovezi, dezechilibrării afacerii ori
dispariției interesului pentru soluționarea acțiunii.
Printr-o dispoziţie specială, Convenţia instituie, în art. 23, o limitare generală a
termenului de prescripţie, asemănătoare cu soluția adoptată în prezent de Codul civil
în vigoare. În dreptul român, potrivit art. 2515 al. 4 Cod civil, „termenele de
prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua
durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia

161
termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de
ani”.
În Convenția de la New York (1974), textul prevede că, fără a se ţine seama
de dispoziţiile Convenţiei - este vorba, subliniem noi, mai ales de cele ale art. 13 - 21
care reglementează o încetare a curgerii (întrerupere) sau o prelungire (suspendare)
a termenului de prescripţie, precum şi de cele ale art. 22 par. 2 care acordă
debitorului posibilitatea de a prelungi termenul de prescripţie -, orice termen de
prescripţie expiră cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă, în
conformitate cu art. 9 - 12 din Convenţie.

B. Începutul cursului prescripţiei extinctive


1) Regula generală
Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată
(art. 9 par. 1). Această regulă este perfect concordantă cu cea din dreptul român (art.
2523 din Codul civil).
Punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat (deci,
subliniem noi, regula generală nu este înlăturată de la aplicare), atunci când:
a) o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi
(conform art. 1 par. 2) sau
b) convenţia de arbitraj prevede că niciun drept nu va lua naştere atâta timp
cât o sentinţă arbitrală nu va fi fost pronunţată (art. 9 par. 2). Această prevedere
exprimă ideea că stipulaţia părţilor în convenţia de arbitraj, în sensul că naşterea
dreptului la acţiune al oricăreia din ele se amână până la pronunţarea unei sentinţe
arbitrale în cauză nu are efect asupra regulii generale privind începerea curgerii
termenului de prescripţie de la data naşterii dreptului la acţiune.
2) Regulile speciale
Deşi din formularea art. 9 par. 1 pare să rezulte că regulile speciale privind
începutul cursului prescripţiei, prevăzute de art. 10-12, ar fi derogatorii de la regula
generală (acest articol precizând că regula generală se aplică „sub rezerva
dispoziţiilor art. 10, 11 şi 12"), în realitate regulile speciale nu constituie excepţii de la
regula generală, ci aplicaţii ale acesteia în cazurile concrete pe care Convenţia le
prevede. Privită astfel, corelaţia dintre regula generală şi cele speciale, stabilită de
convenţie, este similară celei existente în dreptul român, între regula generală din art.

162
2523 Cod civil şi regulile speciale instituite prin art. 2524 - 2531 din acest act
normativ.
Regulile specifice privind începutul cursului prescripţiei, instituite de
Convenţie, sunt următoarele:
a) O acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată
începând cu data la care această încălcare s-a produs (art. 10 par. 1). Această
regulă priveşte prescripţia acţiunii în răspundere contractuală, în general.
Regulile următoare vizează răspunderea contractuală pentru anumite motive
speciale.
b) O acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată
începând cu data la care lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta
de remitere a lucrului a fost refuzată de cumpărător (art. 10 par. 2). În acest caz,
regula se referă la acţiunea bazată pe viciile aparente ale bunului vândut; pentru
viciile ascunse se aplică regula prevăzută de art. 11, care priveşte ipoteza în care
vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de garanţie.
c) O acţiune sprijinită pe dol - indiferent de momentul în care acesta s-a
produs: înaintea încheierii contractului, în momentul acestei încheieri sau rezultă din
manopere frauduloase ulterioare încheierii contractului - poate fi exercitată începând
cu data la care faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fie descoperit (art. 10 par.
3).
Convenţia instituie, în acest caz, două momente de la care începe să curgă
termenul de prescripţie, şi anume:
i) un moment subiectiv, când cel îndreptăţit a cunoscut faptul doloziv;
ii) un moment obiectiv, când acest fapt ar fi trebuit să fie descoperit, prin
raportare la atitudinea unei „persoane rezonabile", aflată în acea situaţie.
d) Dacă vânzătorul a dat, privitor la lucrul vândut, o garanţie expresă, valabilă
pe durata unui termen determinat de el sau în orice alt mod, termenul de prescripţie
al acţiunii cumpărătorului sprijinită pe această garanţie începe să curgă de la data la
care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea acţiunii
sale, dar, cel mai târziu, de la data expirării garanţiei (art. 11). Această regulă se
referă la acţiunea cumpărătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru
care vânzătorul a acordat un termen de garanţie.
e) Art. 12 par. 1 reglementează prescripţia oricărei acţiuni întemeiate pe
rezoluţiunea anticipată a contractului. Conform textului, „Când, în cazurile prevăzute

163
de legea aplicabilă contractului, o parte declară rezoluţiunea contractului înaintea
datei fixate pentru executarea sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la
care declaraţia este adresată celeilalte părţi. Dacă rezoluţiunea contractului nu este
declarată înaintea datei fixate pentru executare, termenul de prescripţie nu curge
decât de la această dată”.

C. Încetarea curgerii (întreruperea) termenului de prescripţie


Sub aspect terminologic, Convenţia utilizează noţiunea de „încetarea
curgerii prescripţiei", care este corespondentă celei de „întrerupere" a cursului
prescripţiei din dreptul român, cauzele fiind sensibil apropiate.
Convenţia reglementează trei cazuri (cauze) de încetare a curgerii
termenului de prescripţie:
1) Îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei
proceduri împotriva debitorului
Conform art. 1 par. 3 lit. c), prin noţiunea de „procedură" se înţelege orice
procedură judiciară, arbitrală sau administrativă, aşa cum am văzut. Convenţia
urmează această clasificare a noţiunii şi distinge între trei ipoteze, în funcţie de
natura procedurii pe care creditorul o porneşte împotriva debitorului, astfel:
a) când creditorul îndeplineşte orice act care, după legea jurisdicţiei sesizate
(lex fori), este considerat introductiv a unei proceduri judiciare împotriva debitorului,
termenul de prescripţie încetează să curgă. Consecinţa este aceeaşi atunci când
creditorul formulează, în cursul unei proceduri deja angajate, o cerere care exprimă
voinţa sa de a pune în valoare dreptul său împotriva debitorului (art. 13).
b) când părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de
prescripţie încetează să curgă începând de la data la care una dintre părţi recurge la
procedura de arbitraj în modul prevăzut de convenţia de arbitraj sau prin legea
aplicabilă acestei proceduri.
c) în cazul în care creditorul introduce orice altă procedură (deci inclusiv una
administrativă) împotriva debitorului, termenul de prescripţie încetează să curgă
atunci când creditorul îşi valorifică dreptul său spre a-i obţine recunoaşterea sau
executarea, cu excepţia cazului în care legea care reglementează această procedură
dispune altfel.

164
În continuare, Convenţia enumeră, cu titlu exemplificativ („între altele"),
procedurile la care se referă acest text, şi anume este vorba de cele folosite cu
ocazia:
a) decesului sau incapacităţii debitorului;
b) falimentului sau oricărei situaţii de insolvabilitate privind totalitatea bunurilor
debitorului sau
c) dizolvării sau lichidării unei societăţi, asociaţii sau entităţi, când aceasta
este debitorul (art. 15).
Încetarea curgerii termenului de prescripţie, prin introducerea de către creditor
a unei proceduri împotriva debitorului, înainte de expirarea termenului de prescripţie,
nu are loc - şi deci se consideră că termenul continuă să curgă - atunci când
procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fi fost pronunţată asupra fondului pricinii
(art. 17 par. 1). Aşadar, efectul de încetare a curgerii prescripţiei al cererii creditorului
nu se produce dacă, de exemplu, creditorul renunţă la ea, cererea se perimă (prin
inactivitatea creditorului) sau dacă organul competent să o soluţioneze a respins-o, a
anulat-o sau a dispus încetarea procedurii.
2) Îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act care are efect
întreruptiv de prescripţie conform legii statului unde debitorul îşi are sediul.
Conform art. 19, când creditorul săvârşeşte, în statul unde debitorul îşi are
sediul, mai înainte de expirarea termenului de prescripţie, un act, altul decât cele
prevăzute la art. 13, 14, 15 şi 16, care, după legea acestui stat, are drept efect
redeschiderea unui termen de prescripţie, un nou termen de 4 ani începe să curgă
începând de la data stabilită prin această lege.
3) Recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de
creditor
Termenul de prescripţie încetează să curgă atunci când, înainte de expirarea
acestui termen, debitorul recunoaşte obligaţia sa faţă de creditor (art. 20 par. 1).
Recunoaşterea poate fi „în scris" - deci expresă (art. 20 par. 1) sau tacită, la
aceasta referindu-se art. 20 par.2. Conform acestui din urmă text, plata dobânzilor
sau executarea parţială a unei obligaţii de către debitor are acelaşi efect ca şi
recunoaşterea expresă, dacă raţional se poate deduce din aceste acte că debitorul
îşi recunoaşte obligaţia sa.

165
D. Prelungirea (suspendarea) termenului de prescripţie
Convenţia foloseşte noţiunea de „prelungire a termenului de prescripţie", în
sens sinonim cu cea de „suspendare" din dreptul român.
Conform dispoziţiilor art. 21, termenul de prescripţie se prelungeşte atunci
când - se subînţelege, înaintea expirării sale - au intervenit împrejurări care
îndeplinesc următoarele condiţii:
a) nu sunt imputabile creditorului;
b) acesta nu le putea nici evita, nici învinge;
c) îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul
prescripţiei.
Se observă că împrejurările la care se referă textul îmbracă haina forţei
majore din dreptul român (exprimată sintetic), fără însă ca în Convenţie să se
utilizeze această noţiune. Reticenţa acestei convenţii (ca şi a celei de la Viena, din
1980) de a adopta noţiunea de „forţă majoră" este justificată prin faptul că sunt
sisteme de drept care nu cunosc această noţiune (ca, de exemplu, dreptul anglo-
saxon).

11.4 Efectul expirării termenului de prescripţie

A. Efectul asupra dreptului la acţiune


Efectul prescripţiei constă, conform art. 25 par. 1, în aceea că niciun drept nu
este recunoscut şi nici nu devine executoriu în nicio procedură începută după
expirarea termenului de prescripţie. Din acest text - ca, de altfel, şi din cel al art. 1
par.1 şi din întreg conţinutul Convenţiei - rezultă că aceasta se referă la prescripţia
dreptului la acţiune, iar nu a dreptului de a cere executarea silită a unui titlu
executoriu.

B. Efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv


Art. 26 prevede că, dacă debitorul execută obligaţia sa după expirarea
termenului de prescripţie, el nu are dreptul să ceară restituirea, chiar dacă ignoră, în
momentul executării obligaţiei, faptul că termenul de prescripţie era expirat.
Această concepţie a Convenţiei privind efectul prescripţiei asupra dreptului
subiectiv şi obligaţiei corelative este perfect concordantă cu cea din dreptul român
(art. 2500 şi art. 2506 al. 3 Cod civil).

166
C. Reguli speciale privind efectele prescripţiei
Convenţia reglementează două efecte speciale ale prescripţiei:
a) Conform art. 27, expirarea termenului de prescripţie cu privire la partea
principală a datoriei are acelaşi efect privitor la dobânzile acesteia.
b) Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o
parte a unui contract prevăzând prestaţii sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare
dintre obligaţiile cu executare succesivă (s.n.), începând de la data la care
neexecutarea care le afectează s-a produs (art. 12 par. 2 teza I).
Această dispoziţie exprimă regula că, atunci când debitorul este obligat la
prestaţii succesive, dreptul la acţiune al creditorului cu privire la fiecare dintre aceste
prestaţii se stinge printr-o prescripţie distinctă.

Rezumat

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri


de la New York (1974) are un caracter supletiv.
Potrivit Convenției, termenul de prescripţie este de 4 ani și nu poate fi prelungit
mai mult de 10 ani. Ca regulă, termenul curge de la data la care acţiunea poate fi
exercitată, dar Convenția reglementează și câteva excepții. Se reglementează trei
cazuri (cauze) de încetare a curgerii termenului de prescripţie, respectiv, îndeplinirea
de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului,
îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act care are efect întreruptiv de prescripţie
conform legii statului unde debitorul îşi are sediul și recunoaşterea de către debitor a
obligaţiei pe care o are faţă de creditor. Termenul de prescripţie poate fi prelungit
atunci când, înaintea expirării sale, au intervenit împrejurări care îndeplinesc
următoarele condiţii: nu sunt imputabile creditorului, acesta nu le putea nici evita, nici
învinge și îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul
prescripţiei.

167
Efectul prescripţiei constă în aceea că niciun drept nu este recunoscut şi nici
nu devine executoriu în nicio procedură începută după expirarea termenului de
prescripţie.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Prezentaţi domeniul de aplicare temporal, personal şi material al Convenţiei


de la New York (1974) asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de
mărfuri.
2. Care este durata termenului de prescripţie şi începutul curgerii acestuia,
potrivit Convenției de la New York (1974)?
3. Care sunt cazurile de încetare a curgerii termenului de prescripţie, potrivit
Convenţiei de la New York (1974)?
4. Care este efectul expirării termenului de prescripţie, potrivit Convenţiei de la
New York (1974)?

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Șerban-Alexandru Stănescu, Dreptul comerţului


internaţional – Tratat – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017,
pp. 143-167;
 Convenţia de la New York asupra prescripției în materie de vânzare
internaţională de mărfuri (1974), disponibilă online la adresa
http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitral_texts/sale_goods/1974Convention_l
imitation_period.html (Consultată la 15.09.2017).

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12.

UZANŢELE UNIFORMIZATE ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE


VÂNZARE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL - INCOTERMS 2010

168
CUPRINS

Introducere

INCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor „International Commercial


Terms”, semnificând reguli de comerţ internaţional.
Regulile au fost adoptate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris
(I.C.C. Paris), organism cu caracter internaţional, compus prin afilierea unui număr
foarte mare de societăţi comerciale din multe dintre statele lumii. La originea
acestora s-au aflat mai multe lucrări de prezentare comparativă a uzanțelor
comerciale în materia contractului de vânzare internațională de mărfuri din diferite
țări. În prezent, Regulile sunt aplicate pe o scară largă în comerțul internațional, fiind
considerate una dintre cele mai ambițioase și importante codificări de uzanțe
comerciale din istorie.
În cele ce urmează, vom vorbi succint despre natura juridică, obiectul,
clasificarea și conținutul celor 11 reguli INCOTERMS 2010.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Prezentați natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS;
 Descrieți conţinutul regulilor INCOTERMS;
 Realizați o clasificare a regulilor INCOTERMS;
 Identificați și să prezentați, pe scurt, fiecare regulă INCOTERMS.

Durata medie de parcurgere a celei de-a doisprezecea unităţi de învăţare este


de 3 ore.

169
Conţinutul unităţii de învăţare

12.1 Precizări prealabile

A. Scurt istoric
Prima variantă de bază a Regulilor INCOTERMS a fost elaborată în 1953.
Regulile au fost perfecţionate în mai multe rânduri, iar în 1990 a fost adoptată o nouă
variantă de bază, ca urmare a necesităţii de a adapta aceste reguli la comerţul
electronic. Varianta de bază a suferit modificări în 2000 şi 2010.
Camera de Comerţ de la Washinghton a elaborat şi ea codificarea R.A.F.T.D.
(Revised American Foreign Trade Definitions) în 1941. Datorită succesului mai
redus, după 1990, această Cameră a recomandat participaţilor americani la
activitatea de comerţ să folosească INCOTERMS.

B. Natura juridică şi obiectul regulilor INCOTERMS


Regulile INCOTERMS au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în
materia vânzării internaţionale de mărfuri, pe zona europeană. Ele nu se impun
părţilor, ci se aplică numai dacă părţile au trimis la ele în mod expres sau tacit
(recepţiunea contractuală).
Obiectul de reglementare al INCOTERMS îl constituie raporturile juridice
născute din contractul de vânzare în comerţul internaţional. Altfel spus, aceste reguli
se referă numai la termenii din comerţ folosiţi în relaţia dintre vânzător şi cumpărător.
Aşadar, contractul de vânzare supus regulilor INCOTERMS, pe de o parte, şi
contractele adiacente vânzării (transport, asigurare etc.), pe de altă parte, sunt
independente, în sensul că dispoziţiile acestor reguli privind raportul dintre vânzător
şi cumpărător nu afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractele de
transport, asigurare etc. încheiate între oricare dintre aceste părţi şi un terţ, reciproca
fiind, de asemenea, valabilă.

12.2 Conţinutul regulilor INCOTERMS

Regulile INCOTERMS stabilesc trei categorii de obligaţii ale părţilor:

170
1) Prima categorie este formată din obligaţia de predare a mărfii şi de plată
a preţului. De momentul predării mărfii este legat momentul transmiterii riscului de la
vânzător la cumpărător.
Regulile INCOTERMS nu reglementează transferul proprietăţii, care urmează
să fie stabilit de părţi în contract, iar dacă nu este stabilit de părţi va fi determinat
potrivit sistemului de drept la care trimite norma conflictuală aplicabilă.
2) A doua categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de
transport, de asigurare, de conservare şi celelalte cheltuieli legate de marfă, din
momentul în care marfa pleacă de la vânzător şi până la momentul ajungerii la
cumpărător.
3) a treia categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de export
al mărfii din ţara vânzătorului, cheltuielile de tranzit şi cheltuielile de import din
ţara cumpărătorului.

12.3 Clasificarea regulilor INCOTERMS

A. Criterii
În versiunea adoptată în anul 2010 există 11 reguli INCOTERMS.
În funcţie de tipul de transport al mărfii de la vânzător la cumpărător, regulile
INCOTERMS se clasifică în:
 reguli care pot utilizate pentru orice tip de vânzare (EXW, FCA, CPT, CIP,
DAT, DAP, DDP) şi
 reguli care pot fi utilizate numai în cazul vânzărilor însoţite de transporturi
maritime şi fluviale (FAS, FOB, CFR, CIP).
Analizăm, în continuare, cele 11 reguli INCOTERMS.

1) Reguli INCOTERMS aplicabile pentru orice tip de vânzare

a) Regula EXW
Regula EXW (Ex Works) – franco fabrică + locul de livrare convenit.
Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai
multe pentru cumpărător dintre toate regulile INCOTERMS.
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula EXW este acela în care marfa, individualizată ca aparţinând cumpărătorului,

171
este depusă în locul de livrare convenit (de regulă locul de producţie sau de
depozitare al vânzătorului), la data sau în perioada de timp stabilită.
În cazul acestei reguli niciuna dintre părţi nu are obligaţia de a încheia un
contract de transport, deoarece contractul de transport nu are nicio legătură cu
vânzarea EXW.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea EXW obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul
acesteia prin terţe ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia
din urmă. Vânzarea EXW este singura vânzare internă potrivit regulilor INCOTERMS
2010 (vânzarea este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de export din ţara
vânzătorului sunt în sarcina cumpărătorului).

b) Regula FCA
Regula FCA (Free Carrier) – franco transportator + locul de livrare convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula FCA este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este depusă în locul de livrare convenit, la data sau în perioada de timp
stabilită. Livrarea se face în mijlocul de transport (după caz, pus la dispoziţie de către
cumpărător, dacă marfa se livrează la sediul acestuia, sau de către vânzător, dacă
marfa se livrează în alt loc).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii de la
locul de livrare convenit incumbă cumpărătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FCA obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.

172
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe
ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

c) Regula CPT
Regula CPT (Carriage Paid To) – transport plătit până la + locul de destinaţie
convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula CPT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este predată transportatorului (sau, după caz, primului transportator).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până
la locul de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea CPT obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt
în sarcina vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după
acest moment. Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

d) Regula CIP
Regula CIP (Carriage and Insurance Paid To) – transport şi asigurare plătite
până la + locul de destinaţie convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula CIP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este predată transportatorului (sau, după caz, primului transportator).
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până
la locul de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.

173
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Oligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de asigurare a mărfii pentru
întreaga perioadă cuprinsă între momentul punerii mărfii la dispoziţia primului
transportator şi până la locul de destinaţie convenit în contract revine vânzătorului.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia. Formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe ţări sunt
în sarcina vânzătorului până la momentul livrării şi în sarcina cumpărătorului după
acest moment. Formalităţile şi cheltuielile privind importul mărfii în ţara
cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

e) Regula DAT
Regula DAT (Delivered at Terminal) – livrat la terminal + arătarea numelui
terminalului la portul sau locul de destinaţie convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula DAT este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este descărcată din mijlocul de transport ajuns la destinaţie şi pusă la
dispoziţia cumpărătorului la terminalul convenit la data sau în perioada de timp
stabilită. Prin „terminal” se înţelege orice loc, acoperit sau nu, precum chei, depozit,
spaţiu de depozitare a containerelor, terminal rutier, feroviar sau aerian pentru
mărfuri.
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până
la terminalul convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport şi de descărcare la
destinaţie, la terminalul convenit, incumbă vânzătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAT obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina
cumpărătorului.

174
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi
tranzitul acesteia prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile
privind importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

f) Regula DAP
Regula DAP (Delivered at Place) – livrat la loc + locul de destinaţie convenit
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula DAP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este pusă la dispoziţia cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la
destinaţie, gata pentru descărcare la locul de livrare convenit, la data sau în perioada
de timp stabilită.
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până
la locul de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DAP obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului şi
tranzitul acesteia prin terţe ţări sunt în sarcina vânzătorului. Formalităţile şi cheltuielile
privind importul mărfii în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

g) Regula DDP
Regula DDP (Delivered Duty Paid) – livrat cu taxele vamale plătite
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula DDP este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este pusă la dispoziţia cumpărătorului în mijlocul de transport sosit la
destinaţie, gata pentru descărcare la locul de livrare convenit, la data sau în perioada
de timp stabilită.
Obligaţia de a încheia, pe cheltuiala sa, un contract de transport al mărfii până
la locul de destinaţie convenit incumbă vânzătorului.

175
Cheltuielile de încărcare a mărfii în mijlocul de transport incumbă vânzătorului.
cheltuielile de descărcare a mărfii incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea DDP obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt, până la momentul livrării, în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului, tranzitul
acesteia prin terţe ţări şi importul în ţara cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului.
Cumpărarea DDP este singura cumpărare internă potrivit regulilor INCOTERMS
2010 (cumpărarea este internă atunci când formalităţile şi cheltuielile de import din
ţara cumpărătorului sunt în sarcina vânzătorului).

2) Reguli INCOTERMS aplicabile în cazul vânzărilor însoţite de transport


maritim sau fluvial

a) Regula FAS
Regula FAS (Free Alongside Ship) - liber de-a lungul vasului + port de
încărcare convenit.
Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai
multe pentru cumpărător dintre regulile INCOTERMS aplicabile vânzării însoţite de
transport maritim sau fluvial. Treptat, la următoarele reguli se transferă din obligaţiile
cumpărătorului spre vânzător.
Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la
regula FAS este acela în care marfa, individualizată ca fiind pentru un anumit
cumpărător, este depusă pe cheiul portului de încărcare convenit, la data sau în
perioada de timp stabilită.
Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul
pieirii sau deteriorării mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să
ajungă în port.
Cheltuielile de transport revin cumpărătorului. Acesta trebuie să încheie un
contract de navlosire (de închiriere a vasului ), acel vas trebuind să preia marfa care
face obiectul livrării.

176
Atât cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas, cât şi cheltuielile de descărcare a
acesteia în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FAS obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe
ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

b) Regula FOB
Regula FOB (Free On Board) - liber la bordul vasului + port de încărcare
convenit.
Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa,
individualizată ca fiind pentru acel cumpărător, este depusă la bordul vasului, în
portul de încărcare convenit.
Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea
mărfii revin vânzătorului.
Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport (să navlosească
vasul).
Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile
de descărcare în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea FOB obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către cumpărător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe
ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

177
Una dintre variantele F.O.B. este F.O.B. TRIMMED (F.O.B. stivuit), în care
momentul predării mărfii este împins până în momentul în care marfa este stivuită pe
vas, operaţiunea de stivuire făcându-se pe riscul vânzătorului.

c) Regula CFR
Regula CFR (Cost and Freight) - cost şi navlu + port de descărcare convenit.
CFR = FOB + freight (navlu).
Toate regulile sunt ca la FOB, cu deosebirea că vânzătorul este cel care
trebuie să navlosească vasul şi să plătească navlul.
Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul când marfa,
individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este depusă la bordul vasului în
portul de încărcare convenit.
Navlul este plătit de vânzător. Vânzătorul trebuie să încheie un contract de
navlosire, să închirieze un vas apt pentru a prelua întreaga cantitate de marfă şi să o
transporte până în portul de destinaţie.
Cheltuielile de încărcare a mărfii pe vas incumbă vânzătorului, iar cheltuielile
de descărcare în portul de destinaţie incumbă cumpărătorului.
Regulile INCOTERMS nu prevăd pentru vânzarea CFR obligaţia de asigurare
a mărfii în sarcina niciuneia dintre părţi. Dacă este cazul, cheltuielile de asigurare a
mărfii după momentul livrării vor fi suportate de către vânzător.
Cheltuielile de conservare a mărfii sunt de la momentul livrării în sarcina
cumpărătorului.
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe
ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

d) Regula CIF
Regula CIF (Cost, Insurance and Freight) - cost, asigurare şi navlu + portul de
descărcare convenit.
CIF = FOB + asigurare + navlu
Regulile sunt ca la FOB cu două excepţii: navlul şi asigurarea sunt suportate
de vânzător, iar nu de cumpărător.

178
Formalităţile şi cheltuielile privind exportul mărfii din ţara vânzătorului sunt în
sarcina acestuia, în timp ce formalităţile şi cheltuielile privind tranzitul mărfii prin terţe
ţări şi importul său în ţara cumpărătorului sunt în sarcina acestuia din urmă.

Rezumat

Regulile INCOTERMS 2010 au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în


materia vânzării internaţionale de mărfuri, pe zona europeană. Ele nu se impun
părţilor, ci se aplică numai dacă părţile au trimis la ele în mod expres sau tacit prin
mecanismul recepțiunii contractuale.
Regulile INCOTERMS 2010 stabilesc trei categorii de obligaţii ale părţilor,
respectiv: obligaţia de predare a mărfii şi de plată a preţului, obligaţiile privind
cheltuielile de transport, de asigurare, de conservare şi celelalte cheltuieli legate de
marfă, din momentul în care marfa pleacă de la vânzător şi până la momentul
ajungerii la cumpărător și obligaţiile privind cheltuielile de export al mărfii din ţara
vânzătorului, cheltuielile de tranzit şi cheltuielile de import din ţara cumpărătorului.
Există 11 reguli care se pot grupa în 4 clase (E, F, C, D), de la cele mai
oneroase pentru cumpărător, până la cele mai oneroase pentru vânzător, fiecare cu
un conținut specific.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Care este natura juridică și obiectul regulilor INCOTERMS?


2. Prezentați, pe scurt, 5 dintre regulile INCOTERMS 2010, la alegere.
3. Prezentați regulile INCOTERMS 2010 care se aplică transporturilor
maritime de mărfuri.
4. Comparați conținutul regulii FAS INCOTERMS 2010 cu cel al regulii FOB
INCOTERMS 2010.
5. Comparați conținutul regulilor INCOTERMS 2010 din Clasa F (FCA, FAS,
FOB) cu cel al regulilor din Clasa C (CFR, CPT, CIF, CIP) sub aspectul momentului
transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător.

179
Temă de control

Redactați un proiect de contract de vânzare internațională de mărfuri care să


cuprindă în mod obligatoriu cel puțin: o clauză de jurisdicție, o clauză asigurătorie
împotriva riscurilor valutare, o clauză asigurătorie împotriva riscurilor nevalutare, o
clauză de forță majoră, o regulă INCOTERMS 2010 explicată și obligațiile părților clar
specificate, cu ajutorul prevederilor Convenției de la Viena din 1980.

Tema va fi transmisă în cadrul Activității Tutoriale nr. 2 și va fi predată în


format electronic până la o dată specificată. O temă rezolvată corect și complet
reprezintă 20% din ponderea notei finale.

Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Șerban-Alexandru Stănescu, Dreptul comerţului


internaţional – Tratat – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017,
pp. 168-218;
 Dragoş-Alexandru Sitaru, Consideraţii privind Incoterms 2010, în Revista de
Drept Comercial, nr. 2, 3 şi 4/2011.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 13.

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CONTRAPARTIDA ÎN COMERȚUL


INTERNAȚIONAL

CUPRINS

180
Introducere

Contractele de comerț internațional se clasifică, în funcție de criteriul structurii


lor, în contracte unitare, care prin natura lor implică un singur acord de voință
(negotium), și operațiuni contractuale complexe, caracterizate în esență prin faptul că
au în structură două sau mai multe acoduri de voință legate între ele printr-o finalitate
juridică și economică comună.
Din categoria operațiunilor contractuale complexe din comerțul internațional
face parte si contrapartida. Din multitudinea formelor pe care aceasta le poate
îmbrăca, vom studia contrapartida axată pe contractul de vânzare, operațiunea cel
mai frecvent întâlnită în comerțul internațional, în principal sub aspectul formelor și
conținutului acesteia.

Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Definiți noţiunea de contrapartidă;
 Enumerați şi analizați formele contrapartidei;
 Identificați operațiunile de contrapartidă în materia vânzării.

Durata medie de parcurgere a celei de-a treisprezecea unităţi de învăţare este


de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

181
13.1 Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din
comerţul internaţional. Definiţia noţiunii

Contrapartida, privită ca o operaţiune contractuală complexă - sau, mai


precis, ca o specie a operaţiunilor complexe, aşa cum am arătat - se caracterizează
prin existenţa în structura ei a două sau mai multe contracte (în sensul de
negotium) autonome, dar pe care părţile le consideră, prin voinţa lor, ca fiind legate
(interdependente), în vederea realizării unei finalităţi economice comune, şi anume
compensarea - totală sau parţială - a importurilor cu exporturile.
Se exemplifică definiţia prin următoarea schemă contractuală: o companie
străină vinde unei societăţi comerciale româneşti o anumită marfă - încheindu-se,
aşadar, un contract de import pentru partea română -, iar aceasta din urmă sau o altă
societate românească vinde (exportă), la rândul său, o altă marfă, fie aceleiaşi
companii străine, fie alteia, părţile stabilind dacă plata preţului se va face separat în
cadrul fiecărui contract sau preţurile sunt supuse compensaţiei. Este indiferent dacă
acordurile de voinţă care alcătuiesc contrapartida sunt consemnate în unul sau mai
multe înscrisuri (în sensul de instrumentum probationis).

13.2 Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care


alcătuiesc contrapartida

Cu privire la acest aspect, considerăm că legătura care conferă contrapartidei


o configuraţie unitară este, pe plan economic, finalitatea specifică pe care
operaţiunea complexă o realizează - compensarea importurilor cu exporturile; iar pe
plan juridic, voinţa comună a părţilor (cauza actului) care, în principiu, din chiar
momentul încheierii contractelor, trebuie să stabilească dacă şi prin ce elemente
acestea se leagă.

13.3 Formele contrapartidei

A. Clasificarea contrapartidei în funcţie de numărul participanţilor


1) La contrapartida bilaterală, fiecare parte apare în dublă calitate, de
importator (cumpărător) într-un contract şi de exportator (vânzător) în celălalt (sau în
celelalte).

182
2) Contrapartida multilaterală de tip trilateral poate îmbrăca două forme:
- prima, în care exportul în contrapartidă este făcut chiar de către partea
română care a fost importatoare (cumpărătoare) în contractul de import, dar exportul
este adresat unui alt cumpărător străin decât vânzătorul din contractul de import,
acest cumpărător putând fi din ţara vânzătorului străin sau dintr-o ţară terţă;
- a doua, în care exportul în contrapartidă este făcut de o altă parte română
decât cumpărătoarea din contractul de import, dar este adresat aceluiaşi partener
străin, care apare, aşadar, în dubla calitate de vânzător în contractul de import şi de
cumpărător în cel de export.
3) La contrapartida multilaterală de tip cvadrilateral apar două părţi
române, una în calitate de cumpărător la import şi cealaltă de vânzător la export, şi
două părţi străine, cu calităţi corelative.

B. Clasificarea în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor


care intră în conţinutul său
În funcţie de acest criteriu, contrapartida se prezintă, în principal sub trei
forme:

1) Contrapartida axată pe contractul de vânzare-cumpărare se prezintă, la


rândul ei, în două modalităţi, diferite din punct de vedere al tehnicii contractuale, şi
anume:
a) contrapartida prin două sau mai multe contracte de import şi export
paralele. Se numesc „paralele" deoarece, în principiu, aceste contracte se încheie
concomitent (sau la un interval scurt de timp unul după altul) şi sunt corelate în
executare, din mecanismul contractual lipsind un contract cadru.
b) contrapartida printr-unul sau mai multe contracte de import, însoţite
de un contract cadru de export în contrapartidă, pe baza şi în executarea căruia
se încheie ulterior unul sau mai multe contracte de export propriu-zis.

2) Contrapartida, ca operaţiune complexă, se poate axa şi pe contractul de


cooperare economică internaţională (inclusiv sub forma constituirii de societăţi cu
participare străină), în cadrul acestuia asigurându-se compensarea importurilor cu
exporturile. Tehnica de contractare este variabilă, părţile putând, de exemplu, să
încheie un contract de import (de vânzare-cumpărare), însoţit de un contract de

183
cooperare economică internaţională, în cadrul acestuia din urmă realizându-se
exportul compensator (de pildă, un contract de constituire a unei societăţi de
comercializare a produselor româneşti în străinătate) sau un contract complex de
cooperare - un contract cadru şi contracte distincte pentru importuri şi exporturi -
care, în afara scopului de cooperare, să-l aibă şi pe cel de echilibrare a importurilor
cu exporturile.

3) Contrapartida axată pe contractul de schimb


În funcţie de complexitatea elementelor contractuale care o compun, această
formă de contrapartidă se prezintă, la rândul ei, sub două aspecte.
a) În primul rând, ea poate îmbrăca haina juridică a unui singur contract
(negotium) - operaţiunea fiind deci unitară, iar nu complexă -, care urmează în
principal, dar cu adaptările specifice comerţului internaţional. În acest caz, fiecare din
cele două părţi (copermutanţi) figurează în dublă calitate, de exportator şi importator,
între ele având loc un flux de mărfuri în ambele sensuri. De regulă, în comerţul
internaţional, există un decalaj în timp între livrările reciproce, ceea ce constituie o
particularitate faţă de schimbul de drept comun, unde acestea sunt, în principiu,
concomitente. Livrările concomitente nu sunt excluse în comerţul internaţional dar ele
se practică rar, mai ales atunci când mărfurile ce urmează a fi schimbate se găsesc
la un loc, în porturi, zone de comerţ libere, la târguri internaţionale etc. Livrările
reciproce pot avea loc uno ictu dar, de regulă, mărfurile sunt divizate în tranşe
separate, care se livrează eşalonat, la termenele stabilite în contract, livrările la
import şi cele la export fiind, eventual, alternative, ceea ce conferă schimbului în
comerţul internaţional caracterul unui contract cu executare succesivă. Valorile
mărfurilor schimbate se compensează, prin voinţa părţilor, din chiar momentul
încheierii contractului, fie total, caz în care plata în numerar este exclusă,
operaţiunea luând forma trocului, fie parţial, urmând a se plăti numai diferenţa (sulta),
relativ redusă, între valorile compensate.
b) În al doilea rând, contrapartida axată pe contractul de schimb poate lua o
formă complexă, încheindu-se mai multe contracte de schimburi succesive de
mărfuri, între trei sau mai mulţi parteneri din ţări diferite, decontările în numerar fiind,
de asemenea, excluse (total sau parţial).

184
13.4 Conţinutul contractelor

A. Conţinutul contractelor paralele


În cazul contrapartidei sub forma contractelor paralele (fără contract cadru)
partea română exportatoare în contrapartidă este interesată în asigurarea legăturii
între aceste contracte, pentru ca, în ipoteza neonorării de către partea străină a
obligaţiilor sale rezultând din contractul de export în contrapartidă - adică, în
principal, aceea de preluare a mărfurilor româneşti compensatorii şi de plată a
preţului - să poată invoca această situaţie ca temei pentru abţinerea de la executarea
propriilor obligaţii rezultate din contractul de import sau pentru dobândirea unor
despăgubiri corespunzătoare. Pentru a realiza această legătură, părţile trebuie să
includă în conţinutul ambelor (tuturor) contracte (lor) paralele anumite clauze
speciale, care să indice elementele prin care respectivele contracte sunt legate între
ele. Frecvent, asemenea clauze sunt cuprinse în contractele tip de import şi export
propuse de partea română.

B. Conţinutul contractului cadru


În ipoteza în care contrapartida îmbracă forma contractului cadru de export
urmat de contracte de export propriu-zise, aceste două categorii de contracte au
un conţinut diferit.
Contractul cadru are un conţinut specific, impus, în primul rând, de scopul
său, acela de a stabili principiile generale ale exportului în contrapartidă, pe baza
cărora se vor încheia contractele subsecvente de export şi, implicit, de a asigura
conexarea acestor din urmă contracte cu cel (cele) de import, iar, în al doilea rând,
de faptul că obligaţiile generate de contractul cadru au un obiect propriu - fiind
obligaţii de a face, de a contracta (in contrahendo), distinct de cel al contractului de
import şi al celor de export subsecvente (care sunt, de regulă, contracte de vânzare -
cumpărare obişnuite).
Contractul cadru trebuie să cuprindă, în principal, clauze specifice privind:
a) individualizarea prin număr, dată, părţi, obiect, valoare etc., a contractului
de import la care se referă.
b) obligaţia părţii străine de a încheia, direct sau prin intermediul unor terţe
firme străine pe care le desemnează, contractele de export în contrapartidă, cu
partea română contractantă sau cu alt partener român.

185
Astfel, în ceea ce priveşte părţile la contractele de export în contrapartidă,
contractul cadru trebuie să precizeze dacă acestea vor fi aceleaşi cu cele din
contractul de import (contrapartida fiind, în acest caz, bilaterală) sau există
posibilitatea, pentru una din ele sau amândouă, să desemneze un terţ (terţi) pentru
contractarea exportului (contrapartida fiind, astfel multilaterală), indicând şi cui îi
revine dreptul de opţiune asupra terţului.
c) procentul pe care îl reprezintă valoarea mărfurilor româneşti exportate din
cea a mărfurilor importate (procentul de compensare a importurilor cu exporturile).
d) termenele în care se vor încheia contractele de export subsecvente
(meţionându-se termenele în care trebuie emise ofertele, trebuie făcută acceptarea
etc.) şi termenul maxim (general) pentru executarea acestor contracte, respectiv
pentru livrarea integrală a mărfurilor româneşti compensatorii şi plata preţului.
De asemenea, trebuie prevăzute principalele aspecte procedurale privind
încheierea contractelor de export subsecvente, ca, de exemplu, condiţiile ofertei,
acceptării şi eventualele notificări între părţi prealabile încheierii acestor contracte.
e) determinarea generică (prin denumire, structură etc.) a mărfurilor care pot
face obiectul exportului în contrapartidă.
În unele cazuri, părţile se limitează să indice, ca obiect al exportului în
contrapartidă, un singur gen de mărfuri (de exemplu, maşini textile) dar, de regulă,
partenerului străin (sau terţului desemnat de el pentru cumpărarea de mărfuri
româneşti în contrapartidă) i se conferă un drept de opţiune între mai multe categorii
de mărfuri nominalizate (prin clauza „multiproduit" - pluralitate de mărfuri -), între
„mărfurile vândute (produse) uzual de exportator" sau chiar „orice fel de mărfuri
româneşti" (în cazul clauzei „libre choix" - Freie Wahl -, de alegere liberă a mărfurilor,
cu diferite grade de circumstanţiere). De regulă, lista mărfurilor care se oferă la
export de către partea română este prevăzută într-o anexă la contractul cadru.
Pentru determinarea condiţiilor de livrare a mărfurilor, dar şi a altor elemente
contractuale, părţile trimit frecvent la uzanţele codificate, de exemplu prin
INCOTERMS 2010.
f) criteriile de determinare a preţurilor. Frecvent, în practică, părţile prevăd că
partea străină se obligă să cumpere mărfuri româneşti „în condiţii de competitivitate"
(sau o formulă echivalentă).
g) anumite elemente privind condiţiile de plată a preţurilor.

186
h) garanţii uzuale, ferme, bancare sau de altă natură, care să asigure
îndeplinirea obligaţiilor asumate de partenerul străin privind încheierea şi executarea
contractelor de export subsecvente, precizându-se şi condiţiile de realizare a acestor
garanţii.
i) sancţiunile aplicabile partenerului străin pentru neîndeplinirea obligaţiilor
decurgând din contractul cadru şi contractele de export subsecvente.
j) în cazul clauzei „libre tiers", trebuie precizate condiţiile în care exporturile
realizate de partea română către terţe firme, desemnate de partenerul străin, vor
putea fi luate în considerare pentru stingerea obligaţiilor de cumpărare în
contrapartidă asumate de acest partener prin contractul cadru.
k) condiţiile şi zonele în care vor fi puse în comerţ, mai departe, către
utilizatorii finali, mărfurile româneşti compensatorii, putându-se prevedea restricţii
pentru importatorul străin în contrapartidă de a revinde aceste mărfuri pe anumite
pieţe terţe, acolo unde exportatorul român are deja asigurată reţeaua de distribuţie.
l) organizarea, dacă este necesar, a unui comitet de coordonare ad hoc,
pentru examinarea stadiului realizării obligaţiilor reciproce privind contrapartida şi
adoptarea măsurilor ce se impun, sau, cel puţin, a unei proceduri de întâlniri
periodice între părţi, în acelaşi scop.
m) reglementarea unui cont de evidenţă a executării obligaţiilor ce vor decurge
din contractele de export în contrapartidă.
n) modalitatea de identificare a mărfii compensatorii.
o) arbitrajul competent pentru soluţionarea litigiilor izvorând din contractul
cadru şi contractele de export subsecvente, precum şi legea aplicabilă acestor
contracte, partea română având interesul ca aceste clauze să fie corelate cu cele din
contractul de import.
p) în final, trebuie să se menţioneze că respectivul contract cadru face corp
comun cu contractul de import şi îşi produce efectele - respectiv obligaţia de a
contracta în contrapartidă a partenerului străin întră în vigoare - la aceeaşi dată cu
încheierea contractului de import.

187
Rezumat

Contrapartida, privită ca o operaţiune contractuală complexă, se


caracterizează prin existenţa în structura ei a două sau mai multe contracte
autonome, dar pe care părţile le consideră, prin voinţa lor, ca fiind legate
(interdependente), în vederea realizării unei finalităţi economice comune, şi anume
compensarea - totală sau parţială - a importurilor cu exporturile. Legătura care
conferă contrapartidei o configuraţie unitară este, pe plan economic, finalitatea
specifică pe care operaţiunea complexă o realizează - compensarea importurilor cu
exporturile, iar pe plan juridic, voinţa comună a părţilor (cauza actului) care, în
principiu, din chiar momentul încheierii contractelor, trebuie să stabilească dacă şi
prin ce elemente acestea se leagă.
În funcție de numărul participanților, contrapartida se clasifică în contrapartidă
bilaterală, multilaterală de tip trilateral și multilaterală de tip cvadrilateral. În funcţie de
criteriul numărului şi naturii contractelor care intră în conţinutul său, putem întâlni
contrapartida axată pe contractul de vânzare-cumpărare, contrapartida axată pe
contractul de cooperare economică internaţională sau contrapartida axată pe
contractul de schimb.
Contrapartida poate fi încheiată sub forma unor contracte paralele sau sub
forma unui contract cadru, urmat de contracte subsecvente.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Definiţi noţiunea de contrapartidă şi prezentaţi felurile acesteia în funcţie de


numărul participanţilor.
2. Clasificaţi contrapartida în funcţie de criteriul numărului şi naturii
contractelor care intră în conţinutul său.
3. Ce conține, de regulă, un contract cadru de export în contrapartidă?

188
Bibliografie

 Dragoş-Alexandru Sitaru, Șerban-Alexandru Stănescu, Dreptul comerţului


internaţional – Tratat – Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017,
pp. 219-261.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 14.

SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL.


ASPECTE PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL ÎN
ROMÂNIA

CUPRINS

Introducere

Arbitrajul comercial internațional este o metodă specializată de soluționare a


litigiilor comerciale, tribunalele arbitrale fiind o alternativă la instanțele de drept
comun, a căror procedură o studiați la disciplina drept procesual civil.
Alături de mediere și conciliere, arbitrajul este una dintre metodele alternative
de soluționare a litigiilor (ADR – Alternative Dispute Resolution). În prezent, tot mai
multe părți apelează la arbitraj datorită avantajelor pe care le prezintă prin raportare
la procedura de drept comun, cum ar fi cele legate de costurile uneori mai reduse,
rapiditatea soluționării diferendelor, flexibilitatea procedurii arbitrale, lipsa publicității,
posibilitatea alegerii limbii în care se desfășoară procedura etc.
În prezenta unitate de învățare vom prezenta succint câteva aspecte privind
arbitrajul sub aspectul definiției, naturii juridice și clasificării sale, apoi vom vorbi
depre convenția de arbitraj și formele sale și vom încheia cu aspecte privind arbitrajul
în România.

189
Obiectivele unității de învățare

După studiul acestei unităţi, veți putea să:


 Definiți noţiunea de arbitraj;
 Realizați o clasificare a arbitrajului;
 Definiți noţiunea de convenţie de arbitraj;
 Prezentați competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României;
 Enumerați și să caracterizați formele convenţiei arbitrale;
 Descrieți modalitatea de sesizare şi constituirea tribunalului arbitral;
 Prezentați conţinutul sentinţei arbitrale şi modalitatea de atac pe calea
acţiunii în anulare.

Durata medie de parcurgere a celei de-a patrusprezecea unităţi de învăţare


este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

14.1 Aspecte generale

A. Definiţia arbitrajului
Nu există o definiţie legală a arbitrajului comercial internaţional, dar diferite
convenţii internaţionale şi reglementări interne prevăd elementele sale esenţiale, aşa
încât, prin sinteza acestora, se poate configura cu acurateţe fizionomia proprie a
acestei instituţii juridice.
Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie pentru soluţionarea
litigiilor de comerţ internaţional arbitrabile, între persoane de drept privat sau între
acestea şi persoane de drept public acţionând de jure gestionis, efectuată de un
tribunal arbitral compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (arbitri) şi a
cărui competenţă izvorăşte din voinţa părţilor litigante sau (în cazuri excepţionale) din

190
convenţii internaţionale, desfăşurată pe baza unei proceduri speciale, care se poate
finaliza printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru aceste părţi.
Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale acestei instituţii juridice:
a) Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie, o formă de justiţie,
deoarece arbitrii au competenţa de a judeca (de a arbitra), adică de a „rosti dreptul”
(juris – dictio, dire le droit), de a aplica legea la o situaţie de fapt litigioasă concretă.
Prin această caracteristică, arbitrajul se aseamănă în mod esenţial cu
instanţele judecătoreşti, dar se deosebeşte de alte instituţii juridice apropiate, precum
concilierea şi medierea.
b) Arbitrajul comercial internaţional este o modalitate de soluţionare a litigiilor
de comerţ internaţional, adică a celor care apar în comerţul internaţional.
Arbitrajul este „comercial” şi „internaţional” datorită caracterului specific
comerţului şi naturii internaţionale a litigiilor care intră în competenţa sa de
soluţionare. La rândul lor, litigiile au această natură deoarece raporturile juridice din
care izvorăsc au caracter specific comercial şi internaţional. Aşadar, natura
arbitrajului este conferită de caracterele obiectului litigiilor pe care le reglementează,
acest obiect constituindu-l raporturile juridice născute din actele şi faptele de comerţ
internaţional.
Acest element definitoriu al arbitrajului este relevat de Convenţia europeană
de la Geneva de arbitraj comercial internaţional (1961) în chiar art. 1 pct. 1 lit. a),
care prevede că această convenţie se aplică convenţiilor de arbitraj încheiate pentru
reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din „operaţii de comerţ
internaţional”.
Caracterul internaţional al litigiilor nu intră în contradicţie cu caracterul naţional
al majorităţii instituţiilor de arbitraj învestite cu soluţionarea unor asemenea litigii,
inclusiv al Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României (prescurtat, C.A.B).
c) Pot fi supuse arbitrajului numai litigiile arbitrabile, adică cele care poartă
asupra unor drepturi de care părţile pot dispune, respectiv cu privire la care se poate
face tranzacţie.
d) Arbitrajul comercial internaţional soluţionează, de principiu, diferendele
apărute între persoane de drept privat. Acest arbitraj este competent să soluţioneze
şi litigiile dintre persoane de drept privat şi persoane de drept public acţionând
de jure gestionis (litigiile mixte sau semiinternaţionale).

191
Datorită acestei competenţe, arbitrajul comercial internaţional se încadrează
în categoria arbitrajului de drept privat.
e) Jurisdicţia arbitrală este efectuată de un tribunal arbitral.
Nu se confundă tribunalul arbitral, singurul competent să soluţioneze litigiul, cu
instituţia de arbitraj (aşa cum este C.A.B.) care organizează şi administrează
arbitrajul.
f) Tribunalul arbitral este compus din arbitri, persoane particulare, neînvestite
cu autoritate publică. Aşadar, arbitrii nu au calitatea de funcţionari publici, aşa cum
sunt judecătorii.
Datorită calităţii arbitrilor, arbitrajul comercial internaţional apare ca o formă de
justiţie privată.
g) Competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigiile îşi are izvorul în
voinţa părţilor litigante, exprimată prin convenţia de arbitraj.
Arbitrajul comercial internaţional constituie, aşadar, o instituţie juridică bazată
pe principiul autonomiei de voinţă a părţilor, fiind o formă de jurisdicţie convenţională.
Temeiul arbitrajului, constând în convenţia de arbitraj, conferă acestei
jurisdicţii, privită prin prisma naturii sale juridice, o importantă componentă
contractuală.
În cazuri excepţionale, temeiul competenţei arbitrilor îl constituie prevederile
unei convenţii internaţionale.
h) Arbitrajul comercial internaţional se desfăşoară pe baza unei proceduri
speciale, derogatorii de la dreptul comun aplicabil instanţelor judecătoreşti.
Arbitrajul este, aşadar, o jurisdicţie specială, guvernată de reguli proprii, care
prezintă numeroase şi importante particularităţi faţă de reglementările aplicabile
jurisdicţiei statale, dar care se completează totuşi cu aceste reglementări, ca drept
comun. Această situaţie se regăseşte şi în cazul C.A.B., ale cărei reguli de procedură
se întregesc, în temeiul art. 86 din Regulile de procedură arbitrală în vigoare
(prescurtat, R.P.A.), cu dispoziţiile de drept comun din Codul de procedură civilă, în
măsura în care acestea sunt compatibile cu arbitrajul şi cu natura litigiilor pe care
C.A.B. le soluţionează .
i) Procedura arbitrală ia sfârşit, de regulă, printr-o hotărâre definitivă şi
obligatorie pentru părţile litigante.
Procedura arbitrală, finalizată printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru
părţi, formează latura jurisdicţională a arbitrajului comercial internaţional.

192
Izvorul contractual, constând în convenţia de arbitraj, coroborat cu latura sa
jurisdicţională, sunt elementele esenţiale care configurează natura juridică mixtă a
arbitrajului comercial internaţional.

B. Natura juridică a arbitrajului


Arbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic fiind autonomia de
voinţă a părţilor; prin urmare, acesta are o natură contractuală şi jurisdicţională.
Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi
alege arbitrul, specializarea unică a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept
strict „de jure” sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă
etc.

C. Clasificarea arbitrajului
1) Clasificarea după puterile conferite arbitrilor
După puterile arbitrilor, arbitrajul se clasifică în:
a) arbitraj în drept strict (de jure), care este regula. În această ipoteză, arbitrii
respectă dispoziţiile din sistemul de drept aplicabil în speţă.
b) arbitraj în echitate (de facto, ex aequo et bono). Acest arbitraj permite
arbitrilor o putere mai mare, ei putând să elimine anumite prevederi ale sistemului de
drept (lex causae) atunci când consideră că acele prevederi sunt contrare echităţii.
Totuşi, arbitrii au anumite limite în arbitrajul de echitate:
i) nu pot încălca normele de ordine publică de drept internaţional privat;
ii) nu pot încălca principiile de drept procesual civil (principiul disponibilităţii,
contradictorialităţii şi dreptul la apărare).

2) Clasificarea după caracterul permanent sau temporar


În funcţie de acest criteriu, există:

a) arbitrajul instituţional (permanent), care este efectuat de către o instituţie


de arbitraj. Arbitrajul instituţional nu se constituie pentru un singur litigiu, ci pentru un
număr nedefinit de litigii, aşa încât el preexistă şi subzistă unui litigiu.
Arbitrajul instituţional se subclasifică după competenţa lui .
i) După competenţa materială, în :

193
- arbitraje instituţionale cu competenţă generală - pot judeca litigii din orice
domeniu al comerţului internaţional;
- arbitraje cu competenţă materială specială - organizate pe lângă bursele de
mărfuri ori asociaţiile profesionale care sunt specializate într-un anumit domeniu al
comerţului (ex: arbitrajul GAFTA, care este un arbitraj specializat în comerţul cu
cereale şi nutreţuri).
ii) După competenţa teritorială:
- arbitraje cu competenţă teritorială universală, care judecă litigii între părţi,
indiferent de locul unde îşi au sediul social;
- arbitraje cu competenţă teritorială generală, pentru anumite zone
geografice, cum ar fi Curtea de arbitraj pentru ţările scandinave, Curtea de arbitraj
pentru zona nord americană NAFTA - Canada, S.U.A, Mexic);
- arbitraje bilaterale, care judecă litigii între două ţări (ex: Canadian -
American Arbitration Association).

b) arbitrajul ad-hoc, cu arbitrii și procedura alese de către părți.

D. Convenţia de arbitraj
Convenţia de arbitraj este contractul (acordul de voinţă) prin care părţile
convin ca un litigiu viitor sau prezent între ele să fie soluţionat prin arbitraj.
Convenţia de arbitraj îmbracă două forme:
- clauza compromisorie - reprezintă o prevedere din contract prin care părţile
convin ca un litigiu viitor şi posibil între ele să fie soluţionat prin arbitraj;
- compromisul de arbitraj - este un contract propriu-zis prin care părţile convin
ca un litigiu prezent să fie soluţionat prin arbitraj.
Efectele convenţiei de arbitraj:
a) negativ: exclude competenţa instituţiilor ordinare, care au o competenţă
legală;
b) pozitiv: convenţia de arbitraj conferă competenţă arbitrilor, fiind temeiul
competenţei lor.

E. Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este


inserată

194
Clauza compromisorie are o autonomie relativă faţă de contractul în care este
inserată. Autonomia constă în faptul că aceasta nu urmează soarta contractului
principal în toate cazurile (ex.: cauzele de rezoluţiune sau reziliere a contractului.
Arbitrii pot pronunţa rezoluţiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutare, fără
ca prin aceasta să îşi desfiinţeze propria competenţă).
Caracterul relativ al autonomiei reiese din faptul ca există cauze de
nevalabilitate a contractului principal care atrag şi nevalabilitatea clauzei
compromisorii. Sunt aşa numitele cauze de nulitate convergentă (ex.: nulitatea
pentru vicierea consimţământului la încheierea contractului).

14.2 Aspecte privind Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe


lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

A. Documentele constitutive
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României (prescurtat, C.A.B.) funcţionează în baza a două documente
constitutive principale:
- Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curții, în vigoare de la
09.03.2016;
- Regulile de procedură arbitrală, în vigoare de la 05.06.2014.
Anumite activități ale C.A.B. sunt reglementate, de asemenea, de Normele
privind taxele şi cheltuielile arbitrale, ultima versiune a acestora fiind în vigoare de la
05.06.2014 și de Regulamentul Colegiului Curții de Arbitraj Internațional, în vigoare
de la 10.12.2015.
C.A.B. este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără
personalitate juridică proprie şi independentă în exercitarea atribuţiilor sale
jurisdicţionale.
Analizăm, în continuare, principalele prevederi ale Regulilor de procedură
arbitrală.

B. Competenţa Curţii
Curtea organizează şi administrează soluţionarea pe calea arbitrajului
instituţionalizat a litigiilor interne şi internaţionale, dacă părţile au încheiat, în acest

195
sens, o convenţie arbitrală şi au sesizat Curtea în condiţiile Regulilor de procedură
arbitrală.
Aşadar, Curtea:
a) poate soluţiona litigii derivate dintr-un contract de comerţ sau în legătură cu
contractul, inclusiv referitor la încheierea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea
lui, precum şi diferende izvorâte din alte raporturi juridice arbitrabile;
Curtea poate soluţiona şi litigii născute din fapte juridice stricto sensu (cum ar
fi, de exemplu, delictele de comerţ sau faptele de comerţ ilicite).
b) poate soluţiona litigii interne sau internaţionale. Litigiul este intern atunci
când părţile au naţionalitatea sau cetăţenia română, iar raportul juridic nu conţine
elemente de extraneitate şi este internaţional când decurge din raporturi juridice
civile cu elemente de extraneitate (Art. 3 al. 3 şi 4 R.P.A.).

C. Formele convenţiei arbitrale


Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii (art. 8 al. 1.
R.P.A.). Ea îmbracă două forme:
- clauza compromisorie - este acea clauză introdusă în contractul principal prin
care părţile înţeleg să supună arbitrajului litigiile ce vor apărea între ele, născute din
contract sau în legătură cu contractul.
- compromisul - este convenţia de arbitraj încheiată de părţi după apariţia
litigiului. Acesta trebuie să indice, sub sancţiunea nulităţii, două elemente: obiectul
litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de a fi numiţi.
În anexa la Regulile de procedură al Curţii sunt redate modele de clauză
compromisorie şi de compromis.

D. Arbitrii
Poate fi arbitru orice persoană, cetăţean român sau străin, care are capacitate
deplină de exerciţiu, studii juridice, se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă
calificare şi experienţă profesională.
Arbitrii sunt înscrişi pe lista Curţii. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în
îndeplinirea atribuţiilor lor jurisdicţionale, ei nefiind reprezentanţii părţilor.

E. Constituirea tribunalului arbitral

196
Părţile pot conveni ca tribunalul să fie constituit dintr-un arbitru unic sau din
doi arbitri şi un supraarbitru (art. 11 al. 1 R.P.A.).
Când părţile nu au indicat numărul arbitrilor, tribunalul va fi compus din trei
arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul -, va fi
desemnat de cei doi arbitri, iar, în caz de neînţelegere între ei, de către preşedintele
Curţii de Arbitraj (art. 11 al. 2 R.P.A.). Aceasta este regula, părţile neindicând de
obicei numărul de arbitri dorit.

F. Sesizarea tribunalului arbitral


Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, denumită
cerere de arbitrare sau acţiune arbitrală, care va cuprinde:

(a) numele şi prenumele, domiciliul şi, după caz, domiciliul ales al persoanei
fizice ori pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea se vor
menţiona şi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare sau
codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, ale reclamantului şi ale
pârâtului, dacă sunt cunoscute de reclamant, precum şi adresa electronică, numărul
de telefon, numărul de fax şi alte asemenea. Dacă reclamantul locuieşte/îşi are
sediul în străinătate, va arăta şi reşedinţa aleasă în România, unde urmează să i se
facă toate comunicările privind litigiul arbitral;

(b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în cazul
reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dovada calităţii de
reprezentant se va alătura cererii, inclusiv înscrisul doveditor al calităţii de
reprezentant legal sau, după caz, extrasul din registrul public în care este menţionată
împuternicirea reprezententantului persoanei juridice de drept privat;

(c) obiectul şi valoarea cererii, precum şi modalitatea de calcul prin care s-a
ajuns la stabilirea acestei valori;

(d) motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu


trimitere la înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe. Indicarea
probelor solicitate se face cu arătarea, după caz, a înscrisurilor şi a relevanţei lor, a
numelui şi domiciliului martorilor şi a faptelor ce tind a fi probate, a obiectivelor

197
expertizei şi a expertului consilier propus, a întrebărilor pentru interogatoriu, în cazul
persoanelor juridice;

(e) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în


care este inserată, sau copie de pe compromis;

(f) semnătura părţii şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dacă cererea


este introdusă prin avocat, ea va fi semnată de acesta, aplicând ştampila.

După înregistrarea cererii de arbitraj la Secretariatul Curţii de Arbitraj, se


transmite părţilor Actul de înştiinţare, de la primirea căruia acestea au la dispoziţie 10
zile pentru desemnarea arbitrilor.
Pârâtul este obligat să depună întâmpinare la Curtea de Arbitraj şi să o
comunice reclamantului în termen de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, în
care să răspundă la fiecare capăt de cerere în fapt şi în drept, să ridice excepţiile, să
indice probele în apărare şi să semneze întâmpinarea (art. 31 R.P.A.).
Dacă pârâtul are pretenţii proprii împotriva reclamantului, derivând din acelaşi
raport juridic, el poate formula o cerere reconvenţională. Aceasta trebuie introdusă în
cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la prima zi
de înfăţişare şi trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.
Tribunalul arbitral poate să judece cele două cereri împreună sau poate disjunge
cererea reconvenţională de cea principală.

G. Dezbaterea litigiului
Şedinţele de arbitraj nu sunt publice. La ele participă părţile, personal sau prin
reprezentanţi, avocaţii părţilor, experţii, interpreţii, traducătorii şi alte persoane a
căror participare este permisă cu acordul părţilor şi cu încuviinţarea tribunalului
arbitral (art. 48 R.P.A.).
Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază
pretenţie sau apărarea (art. 57 al. 1 R.P.A.).
Administrarea probelor se efectuează în şedinţa tribunalului arbitral.
Aprecierea probelor se face de arbitri potrivit intimei lor convingeri.
Dezbaterile se consemnează într-o încheiere de şedinţă.

198
Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral pronunţă hotărârea în
termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale, sub sancțiunea caducității
arbitrajului (art. 567 Cod de procedură civilă).

H. Sentinţa arbitrală
Procedura arbitrală se încheie printr-o hotărâre, care poartă denumirea de
sentinţă.
Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al
normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul de uzanţele comerciale şi
de principiile generale ale dreptului (art. 63 al. 1 R.P.A.).
Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în
echitate (art. 63 al. 2 R.P.A.).
Sentinţa se redactează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral,
locul şi data pronunţării hotărârii;
b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul,
precum şi numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat
la dezbaterea litigiului;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate,
motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.
Sentinţa arbitrală se redactează în cel mult o lună de la data pronunţării şi se
comunică părţilor în termen de 3 zile de la data semnării ei de către arbitri.
Sentinţa este definitivă şi obligatorie şi se aduce la îndeplinire de bună voie de
partea împotriva căruia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în sentinţă
(art. 74 al. 1). Hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare, asemenea unei hotărâri
judecătorești definitive, chiar dacă este atacată cu acțiunea în anulare, conform art.
635 C. proc. civ. Punerea în executare a unei hotărâri arbitrale se poate face numai
pe riscul creditorului – dacă titlul este ulterior modificat sau desființat, creditorul va fi
ținut, în condițiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte,
după caz.

199
I. Acţiunea în anulare
Sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul
din următoarele motive prevăzute de art. 608 din Codul de procedură civilă:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau
în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de
citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut
de lege (n.a. - 6 luni), deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce
caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii;
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu
s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii
imperative ale legii;
i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a
pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională
legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut
obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi
evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data


comunicării hotărârii arbitrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii revine curţii de
apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul (respectiv, Curtea de Apel Bucureşti,
în ipoteza în care arbitrajul a avut loc în fața curții de arbitraj din București).
Potrivit art. 609 al. 1 din Codul de procedură civilă, părţile nu pot renunţa prin
convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în anulare împotriva hotărârii
arbitrale.

J. Dispoziţii speciale privind arbitrajul comercial internaţional

200
În litigiile de comerţ internaţional se aplică, pe lângă Regulile de procedură
arbitrală ale C.A.B., şi prevederile convenţiilor internaţionale la care România este
parte (art. 76 R.P.A.).
Părţile sunt libere să determine prin înţelegerea lor, legea aplicabilă fondului
litigiului. În lipsa unei atare determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul arbitral
pe baza normelor conflictuale pertinente. Prin convenţia arbitrală referitoare la un
arbitraj comercial internaţional, părţile pot stabili ca locul arbitrajului să fie în România
sau în altă ţară.
În arbitrajul comercial internaţional care se judecă în România sau potrivit legii
române, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre
părţi având dreptul să numească un număr egal de arbitri, cetăţeni români sau străini
(art. 556 al. 1 Cod de procedură civilă).
În arbitrajul comercial internaţional, durata termenelor prevăzute pentru
soluţionarea litigiului intern se dublează. Prin urmare, dacă părţile nu au convenit
altfel, tribunalul arbitral pronunţă hotărârea în termen de cel mult 12 luni de la data
constituirii sale.
Dezbaterea litigiului în fata tribunalului arbitral se face în limba română, în
limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această
privinţă ori nu a intervenit o înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie
internaţională stabilită de tribunalul arbitral. Dacă o parte nu cunoaşte limba în care
se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral ii asigură
serviciile unui interpret. Părţile pot să participe la dezbateri cu interpretul lor.

K. Completarea cu dreptul comun


Regulile de procedură se completează cu dispoziţiile Codului de procedură
civilă, în măsura în care Regulile de procedură ale C.A.B. nu dispun altfel.

Rezumat

Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie pentru soluţionarea litigiilor


de comerţ internaţional arbitrabile, între persoane de drept privat sau între acestea şi

201
persoane de drept public acţionând de jure gestionis, efectuată de un tribunal arbitral
compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (arbitri) şi a cărui competenţă
izvorăşte din voinţa părţilor litigante sau (în cazuri excepţionale) din convenţii
internaţionale, desfăşurată pe baza unei proceduri speciale, care se poate finaliza
printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru aceste părţi.
Arbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic fiind autonomia de
voinţă a părţilor; prin urmare, acesta are o natură contractuală şi jurisdicţională.
Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi alege
arbitrul, specializarea unică a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict „de
jure” sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă etc.
După puterile arbitrilor, arbitrajul se clasifică în arbitraj în drept strict și arbitraj
în echitate. După caracterul permanent sau temporar, există arbitraje instituţionale și
arbitraje ad-hoc.
Convenţia de arbitraj este contractul (acordul de voinţă) prin care părţile convin
ca un litigiu viitor sau prezent între ele să fie soluţionat prin arbitraj. Ea poate îmbrăca
forma unei clauze compromisorii sau a unui compromis de arbitraj. Clauza
compromisorie are o autonomie relativă faţă de contractul în care este inserată.
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României organizează şi administrează soluţionarea pe calea arbitrajului
instituţionalizat a litigiilor interne şi internaţionale, dacă părţile au încheiat, în acest
sens, o convenţie arbitrală şi au sesizat Curtea în condiţiile Regulilor de procedură
arbitrală. Procedura arbitrală se încheie printr-o hotărâre, care poartă denumirea de
sentinţă. Sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru
unul din motivele prevăzute de art. 608 din Codul de procedură civilă.

Test de evaluare a cunoștințelor

1. Definiţi arbitrajul şi prezentaţi elementele sale esenţiale.


2. Clasificaţi arbitrajul după caracterul permanent sau temporar și după
puterile conferite arbitrilor.
3. Definiţi şi prezentaţi formele convenţiei de arbitraj.
4. Prezentați, succint, raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în
care este inserată.

202
5. Care este competenţa Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României?
6. Prezentați modalitatea de sesizare a tribunalului arbitral.
7. Prezentaţi trăsăturile esenţiale ale sentinţei arbitrale.
8. Care este calea de atac care poate fi exercitată împotriva sentinţei
arbitrale?

Bibliografie

 Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de


pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în vigoare de la 05 iunie
2014, publicate în M.O. nr. 328/2014;
 Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, publicat
în M.O. nr. 265/2016;
 Site-ul http://arbitration.ccir.ro/, consultat la data de 15.09.2017.

Bibliografie generală

 Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional – Tratat – Partea


generală, Ed. Universul Juridic, București, 2017;
 Dragoș-Alexandru Sitaru, Șerban-Alexandru Stănescu, Dreptul comerțului
internațional – Tratat – Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2017;
 Dragoş-Alexandru Sitaru, Consideraţii privind Incoterms 2010, în Revista de
Drept Comercial, nr. 2, 3 şi 4/2011;
 Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014;

203
 Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de
pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în vigoare de la 05 iunie 2014,
publicate în M.O. nr. 328/2014;
 Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, publicat în
M.O. nr. 265/2016;
 Site-ul http://arbitration.ccir.ro/, consultat la data de 15.09.2017;
 Legislația relevantă citată pe parcursul lucrării.

204