You are on page 1of 60

Războiul din Golf

De-a lungul istoriei mulţi politicieni şi oameni de ştiintă au încercat să ofere o imagine asupra
războiului prin definirea acestui fenomen complex care poate îmbrăca diferite forme. Privind în
istorie observăm că Napoleon Bonaparte afirma că războiul este atât artă cât şi creaţie.
Deasemenea o altă însemnare care defineşte războiul este cea dată de Benito Mussolini. Acesta
afirma că războiul este o lectţe a istoriei pe care niciodata popoarele nu şi-o amintesc îndeajuns.

Pornind de la consemnările acestor mari conducători am încercat în acest capitol să tratez


partea conceptuală a războiului prin prezentarea unor definiţii ale acestui concept.

Deasemena pentru a ilustra mai bine semnificatia războiului am realizat o analiză a conceptului
în viziunea mai multor şcoli din cadrul relaţiilor internaţionale ilustrănd în acelaşi timp si unele
teorii care fac referire la nivelurile de desfăsurare ale războiulu, care în zilele noastre este întâlnit
şi sub noţiunea de conflict.

Pe parcursul capitolului am realizat o tipologie a războiului, prezentâdn simetria şi asimetria


acestuia prin exemplificarea şi explicarea anumitor tipologii întâlnite în analiza unui conflict.
Astfel am explicat tipurile de război militar şi non-militar, realizând şi o scurtă analiză a noului
tip de război asimetric întâlnit la nivel internaţional şi anume terorismul.

Tot în acest capitol am realizat şi o clasificare a conflictelor de interese, bazându-mă pe


înţelegerea scopurilor şi a întereselor actorilor implicaţi, aducând aici în discuţie conflictele care
au la bază cereri material şi conflictele care au la bază disputele etnice

1
Capitolul I. Delimitări conceptuale

Problema păcii şi a războiului a fost abordată de-a lungul istoriei din varii unghiuri de analiză
şi a constituit obiect de studiu pentru teoreticieni şi specialişti aparţinând unui spectru larg de
discipline de la filozofie şi istorie până la sociologie, ştiinţe militare, polemologie şi mai nou
teoria relaţiilor internaţionale. După încheierea războiului rece toată lumea a crezut că se va întra
într-o era a păcii şi securităţii. Lucrurile n-au evoluat în sensul aşteptărilor şi atunci întrebări mai
vechi sau mai noi, legate de războaie, crize şi conflicte, au apărut atât la nivelul opiniei publice
cât şi în mediile academice şi universitare.
Gânditorul roman Seneca spunea acum aproximat 2000 de ani că „pe oameni îi interesează
rezultatul războiului, nu cauza”.1 Tot el se întreba de ce actorii internaţionali intră în conflict unii
cu alţii şi de ce aceste conflicte duc violenţă şi război.
În ultimul timp, se remarcă înlocuirea, în general, a termenului de „război” cu cel de „conflict”
Conflictul este definit în Dicţionarul Explicatic al Limbii Române ca fiind „neînţelegere,
ciocnire de interese sau discuţie violentă”2.
Conflictul ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limită, în evoluţia şi manifestarea diverselor
tipuri de relaţii (când există pericolul ruperii echilibrului), rămâne inevitabil un proces obiectiv
ce poate fi privit ca un „diferent în ceea ce priveşte rezultatele într-o situaţie de negociere”3.

I.1 Viziuni ale şcolilor de gândire din relaţiile internaţionale asupra războiului

Şcoala realistă acordă spaţii largi cercetării războiului şi modalităţilor prin care statele îşi pot
asigura propria securitate.
Viziunea realistă asupra fenomenului război o gasim şi în opera sociologului francez Raymond
Aron. Pentru el politica externă este constituită din comportamentul politico-strategic, iar
relaţiile internaţionale se desfăşoară în umbra războiului. Nu înţelegea prin acest lucru că
războiul este o posibilitate permanentă, ci doar că legitimarea violenţei pentru asigurarea

1
Hercules Furens Seneca, Seneca’s Tragedies, vol. 1, traducere de Frank Justuns Miller, edtura Heinemann, Londra,
1917, pp.20
2
DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 120
3
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, Relaţii internaţionale, editura Polirom, Iaşi, 2008, pp.233

2
scopurilor statului este comună tuturor statelor şi că nu ar putea fi monopolizată aşa cum fusese
în interiorul statelor. În opinia sa relaţiile internaţionale sunt “relaţii între unităţi politice care
pretend dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a
lupta sau a nu lupta”4.
Robert Gilpin a considerat că războiul este cel care, în cele din urmă, conduce la schimbări de
esenţă în structura ordinii mondiale. În ciuda dorinţei statelor ca schimbarea în ordinea mondială
să se facă în mod paşnic, Gilpin observă că, pînă în prezent, „mecanismul principal al
schimbării ... a fost războiul sau ceea ce noi am numit războiul hegemonic( adică un război care
determină ce stat sau state vor fi dominante şi vor guverna sistemul)”5.
Locul şi rolul războaielor în sistemul relaţiilor internaţionale dar mai ales cauzele care conduc
actorii mediului internaţional la un comportament conflictual au constituit preocupări majore şi
pentru Kenneth Waltz. Referindu-se la natura umană şi comportamentul dual al omului în
societate el scoate în evidenţă faptul că în problemele legate de pace şi război trebuie analizat şi
înţeles individul cu rol de decizie politică. În această privinţă Waltz îl cita pe fostul preşedinte
american Dwight Eisenhower: ”Oamenii poporul în general nu doresc conflicte. Cred că liderii
lor sunt cei care, devenind prea belicoşi, fac greşeala să creadă că poporul vrea, într-adevăr să
lupte”6.
Liberalismul a abordat problema războiului în opoziţie cu starea de pace. Liberalii consideră că
războiul ca fenomen politic poate fi eliminate dacă sunt realizate condiţiile pentru instaurarea
unei păci durabile.
Adepţii kantianisului au evitat să vadă războiul ca modalitate de a reglementa problemele
dintre state cu regimuri de democraţie liberală. Ei consideră războiul o boală. “O boală gravă, un
cancer al politicii. El este un produs al instinctelor agresive ale unor elite nereprezentative”7.
Eliminarea războiului din viaţa internaţională, în opinia adepţilor curentului liberal, se poate
realiza prin construirea de regimuri politice democratice, prin promovarea avantajelor comerţului
internaţional şi prin crearea unor mecanisme instituţionale cu caracter internaţional care să
gestioneze pacea şi prosperitatea.

4
Raymond Aron, Peace and War, Praeger, New York, 1968, p. 5
5
Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1981, p. 10-11.
6
Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, traducere de Mihaela Sadovschi, Instututul
European, Iaşi, 2001, p. 20
7
Mircea Maliţa, Între război şi pace, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.291

3
Abordând aici şi o teorie sociologică realizată de către Johan Galtung, putem distinge patru
tipuri de violenţe în politica mondială şi în cadrul conflictelor contemporane: violenţa clasică,
violenţa generată de sărăcie, represiunea şi alienarea. Violenţa clasică este ceea ce în literatura
de specialitate definită prin război, tortură sau pedepse inumane şi degradante. Un alt tip de
violenţă care poate să apară în mediul internaţional în opinia lui Galtung este cea generată de
sărăcie, de lipsă a condiţiilor materiale de viaţă care pot provoca la fel de mari suferinţe
oamenilor. Cel de-al treilea represiunea, generată de pierderea libertăţii indivizilor de a-şi alege
şi a-şi exprima propriile convingeri. În fine, Galtung tratează alienarea ca formă de violenţă
structurală generată de pierderea identităţii individului şi a reducerii condiţiilor omului modern
de a trăi într-o comunitate coezivă şi de a stabili relaţii cu alţi semeni8.
O altă perspectivă de a înţelege violenţa şi conflictul este cea care defineste războiul drept un
fenomen care “se întâmplă doar între comunităţi politice distincte”9

I.2 Teorii asupra războiului

Se poate spune că războaiele nu au cauze unice sau simple. Pornind de la tipurile de cauze care
duc la război – cauze necesare care sunt reprezentate de condiţiile care trebuie să existe pentru ca
un război să izbucnească, dar care este posibil să nu producă unul şi cauzele suficiente care sunt
reprezentate de condiţiile care pot duce la război, dar care sunt responsabile doar de anumite
războaie, au fost puse în discuţie diverse teorii asupra războiului. Din acest motiv războiul a fost
perceput ca fiind urmarea fortelor şi proceselor ce operează la toate nivele.

Nivelul individual

La nivel individual de analiză teoria legată de război sustine că apelul la acesta şi la alte forme
de violenţă ce influenţează cadrul conflictelor internaţionale este normală şi reprezintă reflecţia
deciziilor raţionale ale liderilor de la nivel naţional.
O teorie opusă celei prezentate mai sus sustine transformarea conflictelor în război din cauza
devierilor de la rationalitate în procesele individuale de luare a deciziilor de către liderii

8
Martin Griffiths, Şcoli, curente, gînditori, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 217-220
9
Stanford Encyclopedia of Philosophy, http://plato.stanford.edu

4
naţionali. O alta teorie asemănătoare sustine că educaţia şi mentalitatea unui între popor pot
transforma conflictele în violente sau nu.

Nivelul intern

Nivelul intern face referire la caracteristicile statelor care îl pot influenţa pentru folosirea
violenţei în soluţionarea anumitor conflicte. Statele capitaliste erau văzute de către marxişti ca
state agresive, predispuse la utilizarea violentei în cadrul conflictelor internaţionale, în timp ce
liderii statelor occidentale pretindeau că „natura expansionistă, ideologică şi totalitară a statelor
comuniste le făceau să fie în mod special înclinate către folosirea violenţei.”10

Nivel interstatal

Teoriile de la nivel interstatal explică războiul prin raportul relaţiilor de putere între principalii
actori din sistemul internaţional. Astfel teoria tranziţiei puterii susţine că din conflicte izbucnesc
războaie de amploare în momentul în care puterea este relativ egal distribuită şi o putere în
creştere amenintă să depăşească un hegemon în declin în ceea ce priveşte poziţia de la nivel
global.
La nivel internaţional se presupune că un război poate fi descurajat prin acumularea puterii şi
prin ameninţarea cu folosirea acesteia însă teoria cursei înarmărilor susţine că războaiele sunt
cauzate prin acest mod şi nu prevenite.

Nivel global

La nivel global teoriile ciclice domină gândirea la nivel international. Ele afirmă că marile
războaie din sistemul intenaţional sunt ciclice. Una dintre teoriile ciclice face legătura între
marile războaie şi marile valori economice care durează aproximativ cincizeci de ani. O altă
teorie face conexiunea între marile războaie şi un ciclu de o sută de ani, pe baza creării şi
decăderii ordinii mondiale.

10
Paul Hirst, Război şi putere în secolul XXI. Statul, conflictul militar şi sistemul internaţional, Editura Antet,
2001, p. 18.

5
O altă teorie opusă celor menţionate este cea a schimbării lineare pe termen lung. Aceasta
susţine că pe termen lung războiul, ca rezultat al unui conflict, devine mai puţin probabil în timp,
datorită dezvoltării tehnologiei şi a normelor internaţionale.
O alta teorie susţine tehnologia militară şi faptul că aceasta este prea puternică pentru a fi
utilizată în majoritatea conflictelor, referinduse aici în mod direct la armele de distrugere în
masă.

I.3 Tipologia războiului

În istoria umanităţii conflictul şi criza au cunoscut forme specifice de manifestare funcţie de


intensitatea cu care s-au manifestat, de tipul de actori implicaţi, de natura obiectului aflat în
dispută, de scopul urmărit şi nu în ultimă instanţă de consecinţele pe care le-a generat.
Mulţi analişti, în special cei din domeniul militar defines conflictul şi războiul prin asociere sau
opoziţie la un alt fenomen omnipresent în societatea contemporană şi anume criza.
Teoria militară definescşte criza drept o etapă intermediară între „starea de pace şi cea de
război”11.
Galtung identifică două tipuri de violenţă. Una este directă şi se particularizează în asasinate,
sărăcie, sancţiuni, înstrăinare, reprimare, detenţie, expulzare, deportare iar alta structurală care
se particularizează în exploatare şi marginalizare.
Alţi autori împart conflictele după natura cauzelor care generează crize şi dispute. Din această
perspectivă în societatea modernă şi contemporană avem de-a face cu conflicte identitare,
economice şi geostrategice. După tipul de actori care sînt implicaţi dar şi a domenilor în care
are loc conflictul acestea pot fi clasificate în două mari categorii: conflicte de tip om vs. om şi
conflicte om vs. natură. La rîndul lor cele două mari clase pot fi subdivizate . Prima clasă
cuprinde conflictele între săraci şi bogaţi sau ceea ce analiştii aparţinimd şcolii marxiste şi
neomarxiste au denumit conflicul între Nordul bogat şi Sudul subdezvoltat; conflicte pentru
resurse naturale prelucrabile; conflicte pentru resurse naturale de consum; conflicte pentru pieţe
de desfacere, conflicte pentru controlul căilor de acces către resurse sau pieţe; conflicte pentru

11
Nicolae Rotaru, Criză şi dialog. Managementul comunicării în structuri de tipierarhic, editura RAO,
Bucureşti, pp.80

6
zone strategice de importanţă deosebită. Cea de-a doua mare clasă cuprinde un întreg şir de
agresiuni ale omului asupra pămîntului, pădurilor, apelor, atmosferei etc.

I.3.1 Simetria şi asimetria razboiului

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se arată că „simetria este proprietatea unui


ansamblu spaţial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente şi de a prezenta, pe această
bază, anumite regularităţi; proporţionalitate, concordanţă, armonie între părţile unui tot, între
elementele unui ansamblu etc.; distribuţie egală, regulată, armonioasă a părţilor unui tot, a
elementelor unui ansamblu; corespondenţă exactă (ca formă, poziţie etc.) între părţile opuse ale
unui tot”12.
Definind în acest mod conceptul de simetrie a conflictelor armate, cu ajutorul aceluiaşi
dicţionar, ajungem la concluzia că asimetria conflictelor nu poate fi altceva decât "lipsa de
simetrie" cu privire la elementul abordat, cel al conflictelor.
Există mai multe clasificări ale conflictelor şi războaielor, în funcţie de o mulţime de criterii. În
ceea ce priveşte strategiile asimetrice, trebuie spus că ele ţin de natura conflictelor şi de modul de
ducere a acestora, de ieşirea din linearitate şi intrarea în spaţiul multidimensional.

Forme de conflic asimetric

a) Conflicte militare
Războiul, în calitate de conflict armat, cu doi sau mai mulţi beligeranţi, a trecut prin
următoarele faze: a) războiul antic de invazie, declanşat prin surprindere, cu armate specializate,
care era un război asimetric, întrucât popoarele de războinici atacau popoarele sedentare, iniţial
neînarmate şi nepregătite pentru astfel de confruntări; b) războiul clasic, caracterizat prin
înfruntarea cavalerească, de cele mai multe ori în limitele dreptului păcii şi al războiului, între
două armate aproximativ egale ca instruire, dotare şi strategie (războaiele de tipul celor
napoleoneene, precum şi primul şi cel de al doilea război mondial); aceste războaie erau de tip
simetric; c) războiul modern, care are o mulţime de forme şi expresii, de la cele clasice, în

12
DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române , op. cit. pp.988

7
general, simetrice, la cele non-contact, care sunt, evident, asimetrice13, de la cele de sancţionare
sau impunere a unui anumit comportament la cele teroriste; d) conflictul violent, care, la rândul
lui, cuprinde conflictul armat, altul decât războiul cu beligeranţi, şi conflictul violent nearmat.
Unul din cele mai importante elemente ale asimetriei confruntărilor este dat de spaţiu.
Caracteristica lui fundamentală în războiul modern este fluiditatea. „Spaţiul de luptă fluid este o
suprafaţă de teren determinată de posibilităţile maxime ale marilor unităţi / unităţilor de a
descoperi şi angaja inamicul simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare (tactic, operativ,
strategic) în minimum două medii simultan, în scopul lovirii decisive a centrelor de gravitate /
punctelor decisive ale acestuia şi al înfrângerii lui psihice şi fizice."14

Războiul non-contac

Războiul non-contact este un efect al noilor tehnologii. Războiul non-contact este o acţiune de
mare amploare, desfăşurată în toate mediile spaţiului strategic (spaţiului de confruntare) şi prin
toate mijloacele, de la cele informaţionale la cele politice şi diplomatice, de la cele cosmice la
cele aeriene, terestre şi maritime, astfel încât inamicul să nu aibă posibilitatea să riposteze sau
riposta lui să fie lipsită complet de orice eficienţă şi să nu presupună nici un fel de implicaţii sau
de urmări negative în plan strategic.
Obiectivul strategic al acestui tip de război este victoria fără pierderi din partea forţelor proprii,
scopul este supunerea inamicului fără a-i da posibilitatea să lupte, să se poată apăra sau să
reacţioneze în vreun fel care să afecteze forţele proprii ale celui care atacă.
Căile strategiei războiului non-contact sunt: descurajarea inamicului (adver-sarului); presiunea
psihologică, economică şi militară; coalizarea forţelor, instituţiilor şi organismelor internaţionale
împotriva celui vizat; satanizarea conducătorilor; războiul psihologic şi informaţional; angajarea
limitată prin lovirea (cu mijloace informaţionale, cosmice, aeriene, maritime şi chiar terestre),
precum şi, la nevoie, cu ajutorul forţelor speciale) a punctelor vulnerabile (fără efecte colaterale
sau cu efecte colaterale minime) şi a centrelor vitale, astfel încât reacţia adversă să devină
imposibilă, fără obiect sau ineficientă, iar capitularea adversarului sigură.

13
Iosif Armaş, Cornel Purcărea, Paul Dănuţ Duţă, Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară,
Bucureşti, 2001, pp. 63 – 64
14
Paul Vasile, Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., Bucureşti, 2000, p. 102

8
Războiul disproporţional

Războiul disproporţionat este în întregime un produs al strategiilor asimetrice. În aceeaşi


măsură se poate însă spune că şi strategiile asimetrice se fundamentează pe conceptul de război
disproporţionat. Cu alte cuvinte, războiul disproporţionat produce strategii asimetrice şi, la
rândul lui, este el însuşi un produs al strategiilor asimetrice.
Războiul disproporţionat nu este un război obişnuit, ci o „modalitate de a sancţiona un
adversar”15 (un stat, un regim politic, o ţară) prin mijloace militare, de a tranşa rapid o soluţie, de
a impune o anumită dorinţă. Dar şi reacţia celui atacat (sau atacul lui preventiv dus de regulă cu
mijloace extrem de diferite, mai exact, cu orice mijloace, mai ales prin terorism) face parte tot
din războiul de tip disproporţionat (ripostă asimetrică de la mic la mare).
Războiul disproporţionat, chiar dacă îşi află originea în raportul de forţe, este cu totul altceva.
El este un concept strategic de sine stătător, care are individualitate şi forţă, determinaţii
obiective, o mulţime de conotaţii şi de efecte aparte, în toate planurile – strategic, operativ şi
tactic - , şi, mai ales, o evoluţie greu previzibilă.
Războiul disproporţionat nu este doar o consecinţă, ci şi un proiect. El este dinainte hotărât şi
ingenios proiectat de partea care-şi poate permite să aibă iniţiativa strategică, este riguros
planificat şi pregătit cu meticulozitate.

Războiul total

Războiul popular (total) a apărut ca o reacţie la războiul disproporţionat. Un astfel de război se


duce, de regulă, în inferioritate tehnologică şi constă în mobilizarea totală a resurselor
(demografice, morale, materiale, culturale, teritoriale) pentru a face faţă unei invazii. Acest tip de
război reprezintă una din cele mai concludente expresii ale strategiilor asimetrice. Forţei
tehnologiei i se opune voinţa unui popor întreg de a-şi păstra ţara, limba, obiceiurile, modul de
viaţă. Un astfel de obiectiv al unui război pare generos şi eroic. Întregul sistem de valori de până
acum se fundamentează pe un astfel de concept. Războiul de tip popular este specific epocii
naţiunilor. Războaiele de eliberare naţională au îmbrăcat, în mare parte, forma războaielor

15
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 37-39

9
populare. În unele ţări, însă, ele s-au transformat în războaie între clanuri pentru acapararea
puterii politice şi au dus practic la distrugerea ţărilor respective.

Războiul de gherilă

Guerila este un produs al strategiei asimetrice şi constă într-o modalitate de răspuns


neconvenţional, prin violenţă, la o politică neconvenabilă dusă în general de state, dar şi
împotriva statelor. „Luptătorii guerilelor acţionează după regulile atacului prin surprindere, ale
hărţuirii, distrugerii şi chiar prin mijloace ale terorismului”16. Guerila loveşte deopotrivă punctele
slabe şi punctele tari, caută vulnerabilităţile, sensibilităţile, dar şi punctele-cheie şi centrele de
putere. Acţiunile guerilelor nu au nici logică, nici morală, nici ritm, nici reguli. Ele se desfăşoară
zi şi noapte, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, pretutindeni şi prin toate mijloacele.
Luptătorii guerilelor acţionează în grupuri mici, cu armament uşor, deopotrivă, după regulile
acţiunii armate, după cele ale conspiraţiei şi chiar prin mijloace specifice terorismului. De aceea,
guerila este foarte greu de controlat şi de contracarat.
Deşi foloseşte şi mijloace şi procedee ale terorismului, guerila nu este terorism. Guerila este un
tip de război foarte dinamic şi de o mare diversitatelegat de un anumit spaţiu, şi care urmăreşte
scopuri limitate (răsturnarea unui guvern, obţinerea unor drepturi, independenţă statală,
separatism teritorial sau autonomie, cucerirea puterii politice etc.). Guerila se opune unei armate
regulate, cu capacitate de luptă ridicată, dar nu prin strategia şi tactica proprii unei armate, ci prin
cele specifice acestui tip de război. Niciodată luptătorii de guerilă nu vor accepta să acţioneze pe
fronturi constituite şi prin mijloace acceptate sau controlabile. Guerila este un război care se
supune unei singure teorii – cea a haosului – şi nici acesteia pe de-a întregul. Războiul de guerilă
este un produs tipic al strategiilor asimetrice şi, deşi are aproape aceeaşi filosofie pretutindeni,
filosofia lui este extrem de felurită. Pentru că guerila este un război al situaţiilor, nu o situaţie a
războiului.

16
Eugen Zainea, Sursele de conflict ale secolului XXI, în GeoPolitica, Anul II, nr. 7-8, 2004, p. 59

10
Războiul civil

Acest tip de război rezultă fie din nereuşita unei revoluţii (şi atunci el poartă, cel puţin în etapa
iniţială, amprenta strategiei asimetrice), fie din lupta pentru putere dintre două clanuri sau
grupări de forţe interne, fiind ultima etapă - cea armată, violentă - a acesteia.
Caracteristica principală a războiului civil este aceea că se desfăşoară în interiorul unei ţări,
între două forţe sau mai multe forţe care urmăresc obţinerea puterii politice.

b) Non-militare

Îndiguirea

Conceptul de îndiguire a devenit o strategie de bază pentru intervenţia în lumea a treia. Prin
anii 80, era şi o modalitate de a limita influenţa Uniunii Sovietice în această lume a treia. Nimeni
nu se aştepta ca Lumea a treia să pună probleme majore marilor puteri. Iar problemele pentru
care era necesară intervenţia efectivă – implicită sau directă a marilor puteri -, vitale pentru ţările
respective, nu prezentau, practic, nici un fel de ameninţare majoră pentru aceste puteri. Dar, toate
la un loc, susţinute sau încurajate de o terţă mare putere, puteau deveni o ameninţare. Şi atunci,
strategia adoptată de Statele Unite a fost una de îndiguire, de limitare a influenţei adversarului
direct, care era Uniunea Sovietică şi ţările aliate acesteia

Embargoul
Embargoul presupune reţinerea unor bunuri ale unui stat de către alt stat, precum şi privarea
statului respectiv de un sistem de relaţii economice normale cu partenerii săi sau cu comunitatea
internaţională. Embargoul economic este echivalent cu excluderea statului vizat de la schimbul
economic internaţional, privarea lui de anumite produse, desigur, cu scopul de a-l obliga să
respecte anumite reguli, să înceteze anumite practici, să se supună unei anumite voinţe.

11
Separatismul etnic

Diferendele etnice reprezintă, la ora actuală, ameninţarea numărul unu la adresa păcii şi
securităţii. Obiectivul unora dintre ele este separarea de statele respective şi alcătuirea unor
ţinuturi autonome sau chiar a unor state noi. Etniile se confruntă deci, în primul rând, cu statele
naţionale şi, din acest punct de vedere, aceste tipuri de conflicte sunt asimetrice. Se pare însă că
avantajele nu sunt de partea statelor naţionale, ci de partea etniilor. Şi aceasta, pe de o parte,
pentru că o astfel de tendinţă favorizează, într-un fel, procesul de mondializare şi, pe de altă
parte, pentru că problema separatismului etnic nu se pune acut în zona marilor puteri şi în statele
supertehnologizate, cu un nivel de viaţă foarte ridicat, ci în ţările sărace, ale căror guverne sunt
considerate ca refractare la noua ordine mondială.

Boicotul

Un stat care nu se conformează unor principii acceptate de toată lumea (sau impuse), dacă
adoptă o atitudine pe care comunitatea internaţională (sau anumite state) o consideră
inacceptabilă sau neconvenabilă, poate fi supus de către alt stat, de către o comunitate de state şi
chiar de comunitatea internaţională la interdicţii în domeniul economic, al telecomunicaţiilor, în
ceea ce priveşte relaţiile internaţionale politice, culturale, sportive etc. „Este un soi de presiune
exercitată asupra statului rebel sau agresor”17.

c) Terorismul – formă a conflictului asimetric

Terorismul nu este un fenomen nou în politica mondială. Este o metodă violentă şi ilegală de
luptă, practicată de grupuri şi entităţi poltice, care nu respectă regulile instituite de morala şi etica
democraţiei, recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională.
Definiţiile date terorismului acoperă o plajă extrem de largă funcţie de filozofia sau morala pe
care o comunitate/individ o acceptă şi nu în ultimă instanţă de valorile politice şi idealurile

17
Paul Hirst, op. cit, p. 8.

12
sociale pe care le promovează. Nu este aşadar deloc surprinzător faptul că reprezentările pe care
le au oamenii, aparţinând unor arii de civilizaţie diferită sau care îmbrăţişează ideologii opuse, să
nu fie aceleaşi.
Terorismul tradiţional a evoluat atât calitativ, cât şi cantitativ, în neo-terorism cu formele sale
cele mai periculoase de manifestare, super-terorismul şi mega-terorismul. Filmul actiunii
executate de Al Qaeda asupra SUA scoate în evidenţă aceste particularităţi. 11 septembrie 2001,
ora 8:45, un avion de pasageri al Companiei American Airlines, zborul 011 a lovit „geamănul
nordic” al World Trade Center, înalt de peste 400 de metri, provocând o explozie şi o gaură
imensă în clădire. Peste alte 18 minute, la ora 09:03, avionul United Airlines 175 loveşte cel de –
al doilea turn. Ambii „gemeni” se prăbuşesc în flăcări la câteva zeci de minute mai târziu,
ucigând probabil 5000 de persoane.
La ora 09:43, un Boeing 737 al Companiei United Airlines, zborul 737, loveşte Pentagonul,
provocând prăbuşirea unei laturi a clădirii şi omorând câteva sute de oameni. La ora 10:10, un alt
Boeing 737 al aceleiaşi companii, zborul 093, se prăbuşeşte în Pennsylvania, probabil doborât de
aviaţia de vânătoare a S.U.A., deşi avionul era plin cu peste 100 de pasageri americani. Aparatul
fusese şi el deturnat şi urma să se îndrepte spre reşedinţa prezidenţială de la Camp David, aflată
la circa 140 km distanţă. Toate aceste avioane au fost deturnate aproape concomitent în vederea
transformării lor în „bombe zburătoare18”.
După cele întâmplate la New York şi Washington D.C., chiar şi analiştii cei mai rezervaţi şi
conservatori au trebuit să admită că, începând cu mileniul al III-lea, terorismul a suferit o mutaţie
majoră, „noul terorism” sau „super-terorismul” s-a impus faţă de formele clasice de terorism.
Teroriştii „clasici” din generaţia ’70 – ’80 nu mai există. Luptătorii de gherilă urbană au dispărut
şi ei, teroriştii internaţionali, sponsorizaţi din motive ideologice, sunt fie capturaţi, fie nu mai
reprezintă un real pericol sau interes. Atentatele actuale, îndreptate împotriva unor ţinte primare
alese cu grijă, în concordanţă cu „mesajul” care urmează să fie transmis, căpătând astfel o uriaşă
încărcătură enoţională şi umană.
Terorismul, privit ca o formă de război prin dimensiunea sa simbolică, informaţională şi
psihologică, influenţează credinţele, atitudinile, mentalităţile, convingerile, curentele de opinie,
cercurile diplomatice şi centrele de decizie politică, determinând imaginile dorite despre celălalt

18
Gheorghe Arădăvoaice, gl.bg. dr. Gabriel Naghi, lt-col.dr. Dan Niţă, Sfîrşitul terorismului? Editura Antet,, p. 40-
43.

13
în funcţie de interese conjuncturale sau fundamental structurate pe perioade mai lungi. În acelaşi
timp, presiunea şi impactul media erau în plin avânt şi deosebit de importante din punctul de
vedere al cursului pe care urmau să îl prindă.
Atitudinea generală a S.U.A. s-a schimbat şi a afectat întreg sistemul de relaţii internaţionale.
Aproape că nu mai există astăzi conflicte de tipul stat contra stat, ci state contra unui duşman
comun, cu mai multe feţe, invizibil şi mutabil, care se numeşte terorism19. Lupta s-a mutat pe
toate fronturile umane cunoscute până acum şi are echivalenţe pentru fiecare domeniu,
tehnologic, biologic, chimic, psihologic şi politic. Imediat după evenimentele tragice de la 11
septembrie, departamentele şi agenţiile din cadrul guvernului federal au adoptat paşi care să
întărească siguranţa şi securitatea poporului american.
În luna martie 2004 Spania a fost ţinta unui puternic atac terorist. În dimineaţa zilei de 11
martie 10 rucsacuri încărcate cu explozibil au explodat în patru trenuri în Madrid în timp ce
pasagerii intrau/ieşeau din patru staţii diferite. Atacul a produs cel puţin 199 de morţi şi 1467 de
răniţi. Printre victime s-au aflat şi cetăţeni aparţinînd altor state inclusiv 15 persoane din
România20. Analistul militar israelian Zeev Schiff susţine ca, indiferent daca atentatele de la
Madrid au fost comise de ETA, de Al-Qaida, sau de cele doua grupări în colaborare, este clar ca
au încercat să imite stilul mişcarilor teroriste islamiste. El consideră ca modul de operare este
similar acţiunilor comise de organizatiile menţionate: amplasarea unei bombe într-un loc
aglomerat sau chiar în mai multe locuri şi incercarea de a ataca echipele de interventie. Guvernul
spaniol a atras atenţia asupra faptului ca organizaţia separatista ETA nu comitea atacuri
împotriva populatiei civile, până în prezent, ci viza oficiali guvernamentali sau membri ai
serviciilor de securitate. Analistul israelian afirma ca este posibil ca ETA sa-şi fi schimbat
strategia, începand să imite organizaţiile teroriste islamiste, lucru care s-a întamplat şi în Irak.21

19
Roger Amgot Wiesenbach, Le terrorisme nous invite à un nouveau paradigme, în
http://www.admiroutes.asso.fr/action/theme/democratie/paradigme.htm
20
„Curierul Naţional”, 13 martie 2004
21
“Gîndul” , 7 iulie 2005

14
I.4. Conflictele de interese
O metodă de a privi conflictele internaţionale este de a presupune că toate statele doresc să
detină maximum de putere în raport cu alte state. În aceste cazuri, conflictul devine o situaţie
universală între state, iar aceasta duce la lupta pentru putere, statut şi aliante internaţionale.
Pentru a înţelege natura conflictelor internaţionale ar trebui să încercăm să înţelegem interesele
şi scopurile actorilor implicaţi.
În cadrul sistemului internaţional există trei conflicte legate de interesele materiale tangibile:
dispute asupra graniţelor, conflicte referitoare la cine controlează guvernele naţionale şi
conflictele economice.

Disputele teritoriale

Conflictele pentru controlul teritorial se împart în două categorii: dispute teritoriale şi conflicte
pentru controlul asupra unor state întregi, în graniţele lor existente.
Mijloacele militare au fost cele mai eficiente metode de control asupra teritoriului, iar
războaiele au dus de cele mai multe ori la micşorarea graniţele statelor. Forta militară poate
dobândi controlul asupra teritoriului pe o cale greu de combătut cu alte mijloace decât cele
militare.

Secesiunea

Eforturile unei provincii sau regiuni de a se rupe de un stat constituie un tip special de conflict
asupra graniţelor.
Războaiele de secesiune pot fi de o amploare mare şi letale şi se pot răspândi uşor peste
graniţele internationale sau pot atrage alte ţări. Această extindere este şi mai probabilă daca
„membri ai unui grup etnic sau religios se extind de ambele părţi ale unei graniţe, constituind
grupul majoritar într-unul din state şi o majoritate într-o regiune învecinată a unui alt stat, dar o
minoritate în celălalt stat ca întreg”22.
Normele internaţionale care fac referire la suveranitate şi integritate teritorială tratează
mişcările de secesiune drept o problemă internă care nu reprezintă interes pentru celelalte state.

22 22
Eugen Zainea, op. cit. pp.53

15
Când problemele legate de secesiune trec de graniţele internaţionale, comunitatea
internaţională tinde să trateze problema cu destulă uşurinţă atât timp cât incursiunea peste graniţă
este temporară.
Problemele legate de graniţă pot apărea atunci când statele multinationale se destramă. În
aceste situaţii, graniţele care au fost interne devin internaţionale. Din moment ce aceste granite
sunt noi ele devin şi vulnerabile în faţa provocărilor.

Controlul asupra guvernelor

Reglementările legate de suveranitate interzic interventia altor state în guvernarea altor state,
dar de cele mai multe ori statele au interese majore în guvernarea altor ţări şi folosesc o varietate
de factori de influenţare în acest scop. Atunci când un stat doreşte să modifice sau să înlocuiască
guvernul altui stat, apare conflictul între cele două guverne. În plus există posibilitatea ca primul
stat să intre în conflict cu alte state care se opun schimbării guvernului de-al doilea stat. Aceste
conflicte referitoare la guverne iau forme multiple. Uneori un stat exercită doar influenţe subtile
asupra alegerilor desfăşurate într-o altă ţară. În alte cazuri un stat sprijină elementele rebele care
încearcă să îndepărteze de la putere guvernul celui de-al doilea stat.

Conflictul economic

Competiţia economică este cea mai răspândită formă de conflict în cadrul relaţiilor
internaţionale. Orice vânzare realizează şi orice afacere încheiate peste graniţele internationale
atrage o soluţionare a unor interese conflictuale.
În prezent conflictul economic duce rareori la violenţă deoarece factorii de influenţă militară nu
mai sunt la fel de eficiente şi în cadrul sistemului economic.
Dacă toate conflictele ar fi din cauze materiale ar putea fi mai uşor soluţionate. Mai dificil însă
sunt de solutionat conflictele în care intră în joc elementele nonmateriale cum ar fi ura etnică,
fervoarea religioasă şi ideologică.

16
Conflictul etnic

Conflictul etnic este una dintre cele mai importante surse de conflict. El îşi are originea în ura
pe care membrii unui grup etnic o resimte sistemic faţă de un alt grup etnic.
Grupul etnic este un „fel de grup de rudenie extinsă”23 care au strămoşi comuni sau parţial
comuni.
În mare parte conflictele etnice au la bază eurocentrismul. Acesta reprezintă tendinţa de a
vedea propriul grup în termeni favorabili, iar un grup neacceptat în termeni nefavorabili.
Existenţa unei ameninţări din partea unui „grup din afară” – out-grup promovează coeziunea în
cadrul unui in-grup, ducând în acest fel la crearea unui proces de diviziune etnică.
Etnocentrismul provoacă membrii unui grup să se considere dezbinaţi.
Conflictele etnice sunt greu de soluţionat, deoarece motivul pentru care apare nu este „cine ce
primeşte”, ci „nu îmi place de tine”.

Conflictul religios

Religia joacă un rol special, atât în generarea, cât şi în rezolvarea conflictului. În ceea ce
priveşte conflictul religios, putem distinge două tipuri: conflict apărut asupra rolurilor istorice în
comunităţi şi a discriminării; conflict apărut asupra aspectelor doctrinare (ex: musulmani
moderaţi, musulmani extremişti – islamişti). Deseori se creează o „combinaţie periculoasă, cu
aspecte de etnic, clasă socială, naţionalitate, care se amestecă cu aspectele religioase în moduri în
care conflictul nu numai că apare, dar formele sale sunt extrem de violente”24.
Un conflict etnico-religios poate fi fundamentat doctrinar sau identitar: conflictul religios este
parţial un conflict identitar sau, cel puţin, fuzionat cu acesta. De aceea, metodele de rezolvare a
conflictului, care au fost dezvoltate pentru a rezolva conflictele identitare, ar putea fi folositoare.
Înainte de orice, este necesar să se folosească limbajul religios, pentru o cât mai eficientă
comunicare, apoi să se considere faptul că se tratează cu nevoi care nu sunt doar nevoi identitare,
ci şi de sens, de a fi înţeles, nevoia de respect de sine, nevoia de purificare.

23
Kenneth N. Waltz, Omul statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001, pp.23-25
24
Ramonet Ignacio , Geopolitica haosului, Bucureşti, Editura Doina,1998, p. 97

17
I.5 Clasic şi modern în teoria, practica şi arta războiului

Războiul este unul dintre domeniile care nu au prea pătruns în teorie, pentru că, aparent, n-are
nicio legătură cu teoria. Polemologia lui Gaston Bothoul, considerată ca ştiinţă a războiului, nu
are în vedere chiar întreaga ştiinţă a războiului, ci doar pe cea care analizează războiul ca
fenomen social complex. Există, în general, două module mari ale ştiinţelor care se ocupă de
război, adică ale ştiinţei războiului: unul dintre ele începe cu Arta războiului, a lui Sun Tzî, şi cu
Arthashastra indianului Kotilya şi se continuă, azi, cu strategiile şi doctrinele războiului
asimetric, iar celălalt, reprezentat în special de şcoala franceză, de şcoala germană, de
Clausewitz, Moltke, Jomini, Brnhardi etc., susţine că războiul este, de fapt, o continuare a unei
politici sau o punere în operă a unei politici prin mijloace violente şi atât.
În primul caz, războiul poate fi considerat ca ştiinţa, experienţa, practica şi arta de a impune
adversarului voinţa proprie, prin toate mijloacele posibile, angajamentul militar într-un teatru de
operaţii fiind ultima dintre opţiuni. Şi astăzi, doctrina chineză consideră că lupta armată este ultima
dintre soluţii, şi nu cea mai bună. Ieşirea din acel blocaj strategic nu se face neapărat prin înfruntarea
dintre două sau mai multe armate, care se nimicesc reciproc pe un câmp de bătălie, ci, în primul rând,
prin negocieri, prin politici, prin stratageme. Acesta se aplică şi atunci când lupta armată nu poate fi
evitată. Arta războiului este o artă a înşelării inamicului, a obţinerii avantajului strategic, politic,
economic etc., fără prea mult efort şi cu cât mai puţine pierderi şi cheltuieli. Acest concept nu a
împiedicat însă China să se doteze cu arma nucleară.
În cel de al doilea caz, soluţia ieşirii dintr-un blocaj strategic o reprezintă confruntarea militară
directă, face to face, într-un teatru de război, adică în unul sau mai multe teatre de operaţii. Scopul
politic al acestui tip de război total, întreg, sau complet, ca să-i spunem aşa, pentru a-l deosebi de
războiul fluid, asimetric şi schimbător, care nu poate fi identificat cu precizie, care scapă analizei şi
iese din legile şi regulile clasice ale războiului, îl constituie tot impunerea voinţei politice asupra
adversarului, dar, prin mijloace violente. Obiectivul strategic al războiului complet este nimicirea
armatei adversarului într-un teatru de război, adică în unul sau mai multe teatre de operaţii.
Există însă şi a treia variantă, cea a arhitecturii dinamice, variabile şi complexe a războiului.
Niciodată războiul n-a ascultat în întregime nici de politicienii care l-au decis, nici de comandanţii
care l-au pus în aplicare. El a evoluat totdeauna, la început, pe linii principale, dinainte gândite, apoi,
pe parcurs, printr-un comportament imprevizibil în bifurcaţii. Soarta unei bătălii sau chiar a unui

18
război a fost decisă, adesea, de o mică rezervă care a intervenit la momentul oportun, de un amănunt,
de o variaţie a vremii sau de inspiraţia vreunui general.
I.5.1 Conceptul clasic asupra războiului
Războiul, probabil, nu va ieşi niciodată din clasicismul său, nu se va îndepărta prea mult
de izvoare, indiferent cât de departe ar ajunge forţele, mijloacele şi acţiunile, sursele şi resursele
care-l susţin şi în întreţin. Războiul este un lucru foarte grav, iar oamenii nu lasă aşa ceva în voia
sorţii. Dar nici nu pot să facă mare lucru. Situaţia internaţională actuală arată că, pe măsură ce
sistemele de securitate cresc în complexitate şi eficienţă, sistemele securizate devin tot mai
vulnerabile. Acesta este unul dintre paradoxurile societăţii înalt tehnologizate. „Toate şcolile de
analiză a fenomenului război tind, cumva, către acelaşi univers al complexităţii şi seriozităţii
războiului. Din păcate, deşi războiul afectează, practic, întreaga planetă, este lăsat încă pe mâna
politicienilor...”25

A. Şcoala clasică franceză

Maximele lui Napoleon

Napoleon Bonaparte (1769-1821) a fost nu numai un mare comandant, un militar de


excepţie şi o minte proiectată parcă pentru o astfel de performanţă, ci şi un politician abil
pentru timpul său. Este considerat, alături de Alexandru Macedon, cel mai mare geniu
militar european. Cel mai mare, dacă o astfel de calitate – aceea de a fi geniu – suportă
ierarhii sau grade de comparaţie. Genialitatea lui politică se exprimă în modul în care
foloseşte condiţiile şi valorile create de Revoluţia franceză, pe care a cunoscut-o destul de
bine, întrucât avea 20 de ani pe atunci. Dintre aceste valori, se evidenţiază, pentru
Napoleon, mobilitatea socială, coeziunea maselor, dorinţa de progres, dinamismul şi
entuziasmul. Interesant (şi paradoxal) este că astfel de valori sunt promovate de o formă de
guvernare absolută şi revolută – imperiul –, nu de republică. Este, într-un fel, cazul
particular al Franţei, măreţia ei, cea care măsura, de fapt, revoluţionarismul european.
Acestui revoluţionarism Germania îi răspundea prin revoluţionarismul ideatic, filosofic, iar

25
Mircea Mureşan, Războiul viitorului, viitorul războiului, Ediţia a II-a, Editura Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2006, pp.15-19

19
Statele Unite prin prima Constituţie şi, în cele din urmă, prin Războiul de secesiune, atât de
important pentru arta militară a timpului care avea să vină. Franţa era pe atunci o creaţie a
Secolului luminilor, o mare putere culturală, demografică, economică şi militară, un fel de
cetate de scaun a valorilor europene.
În acest mediu cu totul deosebit, a apărut şi s-a dezvoltat geniul militar al lui
Napoleon. El este primul, de la Gingis Han încoace, care înţelege, construieşte şi aplică arta
manevrei, mai exact arta combinată sau întrunită a manevrei. Esenţa artei geniale a lui
Napoleon constă în reunirea mobilităţii şi concentrării în acelaşi concept. Cele trei mari
elemente ale uneia cţiuni militare – focul, şocul (lovitura) şi mişcarea – fac parte din arta
napoleoneană a războiului.
Sunt foarte interesante – şi bine cunoscute – maximele sale. Acestea sunt intitulate
Maxime şi sunt prezentate ca repere inportante în analiza şi înţelegerea războiului.Unele
dintre ele sunt26:
 La război, numai comandantul înţelege importanţa anumitor lucruri şi el
singur poate, prin voinţa sa şi prin iluminările sale superioare, să învingă şi să surmonteze
toate dificultăţile.
 Un guvern colectiv are idei complicate, iar luarea deciziei durează mai
mult.
 Trebuie ca un militar să aibă atâta caracter cât şi spirit; oamenii care au
mult spirit şi puţin caracter sunt cel mai puţin curaţi, sunt ca o navă care are arborada
disproporţionată în raport cu restul; valorează mai mult caracterul decât spiritul. Oamenii
care au un spirit mediocru şi un caracter proporţionat, reuşesc adesea în această meserie;
trebuie atâta bază câtă înălţime. Generalii care au avut mult spirit şi caracter în aceeaşi
măsură au fost Cezar, Hanibal, prinţul Eugen şi Frederic.
 Arta războiului consistă în a avea totdeauna, cu o armată inferioară, mai
multe forţe decât inamicul în punctul în care atacă sau în punctul care este atacat; dar
această artă nu se învaţă nici din cărţi, nici din obiceiuri, ci este un act de conduită care
constituie, la propriu, geniul războiului.

26
Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des origins au nucleaire, Edition Robert Laffont, Paris,
1990, pp. 785 – 788.

20
 Arta războiului constă în dispunerea trupelor în aşa fel încât ele să fie
peste tot în acelaşi timp. Arta plasamentului trupelor este marea artă a războiului. Plasaţi
totdeauna trupele în aşa fel încât orice ar face inamicul, să vă puteţi reuni rapid.
 Nu atacaţi de front poziţiile pe care le-aţi putea cuceri manevrându-le.
Care sunt condiţiile superiorităţii unei armate? 1. organizarea; 2. obişnuinţa ofiţerului şi
soldatului cu războiul; 3. încrederea tuturor în ei înşişi; adică bravura, răbdarea şi tot ceea
ce ideea de sine dă mijloacelor morale.
 În ocuparea unei ţări, trebuie luate punctele principale şi de aici trebuie să
plece coloane mobile pentru a-i urmări pe briganzi. Experienţa Vandei a demonstrat că
cel mai bine este să ai coloane mobile, diseminate şi multiplicate peste tot, şi nu corpuri
staţionare.
 Ştiinţa militară consistă mai întâi în a calcula corect toate şansele şi apoi în
a face exact, aproape matematic, partea hazardului. Asupra acestui punct nu trebuie să te
înşeli, căci o zecime în plus sau în minus poate schimba totul. Or, acest partaj între ştiinţă
şi muncă nu se poate realiza decât într-o minte de geniu, întrucât, pretutindeni unde există
creaţie, spiritul uman este cel care dă măsura. Hazardul rămâne totdeauna un mister
pentru spiritele mediocre şi devine o realitate pentru oamenii superiori.
 Arta războiului este o artă simplă şi oricând executabilă; nu este nimic
confuz aici; totul este bun simţ, nimic nu este ideologie.
 La începerea unei campanii, trebuie să gândeşti bine dacă este sau nu
necesar să înaintezi; dar, când ai trecut la ofensivă, trebui s-o susţii până la capăt: pentru
că, independent de onoarea armelor şi de moralul care se pierde într-o retragere, de
curajul care se dă inamicului, retragerile sunt mai dezastruoase, costă mai mulţi oameni şi
material ca problemele cele mai sângeroase, cu diferenţa că într-o bătălie inamicul are
aproape aceleaşi pierderi, în timp ce într-o retragere pierzi doar tu.

Arta războiului în viziunea lui Jomini

Riguros, exact, ca un ceasornic elveţian, Henri de Jomini (1779-1869) a adus reflecţie


şi şarm artei militare. Unui spirit de observaţie dezvoltat, i se adaugă talent şi foarte multă
experienţă, poate şi un pic de nemulţumire, provenită din faptul că nu toată lumea l-a înţeles.
Mai ales că a avut şansa să trăiască o parte din vremea marilor campanii şi să reflecteze

21
asupra lor. El a fost ofiţer elveţian. Un ofiţer elveţian avansat la gradul de colonel de către
Napoleon. A participat la bătăliile dela Jena şi Eylau, la începutul războiului cu Spania. La 28
de ani devine general de brigadă. Participă la campania din Rusia, apoi, dezamăgit, trece de
partea ruşilor şi participă la bătălia de la Leipzig. În 1828, ia parte, împreună cu fostul său
elev, ţarul Nicolae I, la campania împotriva turcilor.

Jomini se ocupă de arta războiului. El scrie că trecerea de la politică la război este o


combinaţie „prin care un om de stat trebuie să judece când un război este convenabil,
oportun, chiar indispensabil, şi să determine diversele operaţii necesare pentru atingerea
scopului.“27

Motivele pentru care un stat duce un război sunt, după Jomini, următoarele:

 pentru a revendica drepturi sau pentru a se apăra;


 pentru a-şi satisface mari interese publice, cum sunt cele care ţin de
comerţ, de industrie şi de tot ceea ce priveşte prosperitatea naţiunilor
 pentru a susţine vecinii sau pentru a menţine echilibrul politic
 pentru a propaga doctrine, a le comprima sau a le apăra
 pentru a salva independenţa naţională ameninţată

Fiecare dintre aceste războaie poate fi ofensiv sau defensiv. Dar mai sunt şi alte
circumstanţe şi complicaţii ale situaţiilor ce generează războaie, cărora Jomini le acordă atenţia
cuvenită. Ele provin din situaţia specifică a părţilor, astfel:

1. Războiul dus de unul singur împotriva unei alte puteri;


2. Războiul dus de unul singur împotriva mai multor stat aliate între ele;
3. Războiul dus, împreună cu un stat aliat, împotriva unui singur inamic;
4. Războiul în care eşti parte principală sau numai un auxiliar;
5. În acest din urmă caz, se va interveni de la începutul războiului sau în
timpul unei lupte deja mai mult sau mai puţin angajate;
6. Teatrul va fi pe teritoriul ţării inamice, al unui aliat sau pe teritoriul
propriu;

27
Gérard Chaliand, op.cit., p. 866.

22
7. Dacă războiul este de invazie, el poate fi vecin sau îndepărtat, înţelept şi
cu măsură sau extravagant;
8. Războiul poate fi naţional, fie împotriva noastră, fi împotriva inamicului
9. În sfârşit, există războaie civile şi religioase la fel de periculoase şi de
deplorabile.
B. Şcoala de la Berlin

Chiar în momentul în care, în Franţa, Jomini interpreta, în stilul său ce mai rămăsese din
şcoala franceză de strategie, elogiindu-l pe Napoleon, a apărut, în Prusia, sub conducerea lui
Scharnhorst, o nouă şcoală a gândirii militare care-i cuprinde pe Clausewitz, Lossow şi pe Rühle
von Lilienstern. F. K. Von Lossow (1767-1848) şi-a încheiat cariera militară în 1833. Avea
gradul de general-locotenent şi era guvernator al provinciei Dantzig. Exista pe atunci Societatea
Militară din Berlin. Acolo l-a întâlnit pe Scharnhorst care se pare că a avut o influenţă
hotărâtoare asupra sa în ceea ce priveşte teoria militară. În faţa acestei asociaţii, aveau loc
expuneri pe diferite teme care ţineau de arta militară şi de experienţa războaielor.

Ne aflăm în epoca de constituire şi afirmare a filosofiei clasice germane. De aceea, toate


aceste discursuri şi teorii erau impregnate şi marcate de spiritul filosofic al timpului. Se
întâlneau, deci, în aceste teorii, dubla influenţă a revoluţiei nepoleoneene a artei militare şi
tendinţele speculative ale gândirii clasice germane. Scharnhorst adusese însă un spirit
predominant practic în aceste dezbateri, deşi el avea vaste cunoştinţe literare şi filosofice. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre Lossow şi Rühle, care erau, în primul rând, practicieni. Face
excepţie Clausewitz, deopotrivă, un militar experimentat şi un om de cultură, singurul care a
produs o teorie a războiului cu adevărat completă, neschimbată, în esenţa ei, până în zilele
noastre28.

Această şcoală de la Berlin a înţeles că războiul nu este o funcţie continuă de activităţi


lineare, ci presupune etape diferenţiate, unele previzibile, altele imposibil de anticipat.

Războiul nu poate fi confundat cu ideea de război. Ideea de război stă la baza gândirii
militare, dar războiul ca atare nu se reduce la ideea de război, întrucât această idee are aplicaţii

28
Mihai Popescu, Valentin Arsenie, Arta militară de-a lungul mileniilor, vol. 2., Editura CTEA, Bucureşti, 2004,
pp.97-103.

23
nenumărate. De unde, rolul excepţional al comandantului, care dă viaţă, consistenţă, unicitate şi
aplicabilitate unei astfel de idei.

În concepţia lui Friedrich von Bernhardi, războiul nu este acelaşi peste tot. El cunoaşte
numeroase variaţii, după specificul teatrului şi natura beligeranţilor. Într-un fel se duce războiul
în Peninsula Balcanică şi altfel în Manciuria, între ruşi şi japonezi, sau în Rif, între spanioli şi
berberi.

Războiul este cel la care ne gândim şi, de aceea, el ne apare aproape ca un sfinx
incomprehensibil, enigmatic. Bernhardi are perfectă dreptate. Nimeni n-a ştiut vreodată totul
despre războiul viitorului. Cei care au crezut că ştiu s-au înşelat. A fost doar o iluzie. Naţiuni
întregi sunt chemate să lupte unele împotriva celorlalte. Ele o vor face totdeauna cu mijloacele pe
care le au şi cu cele mai perfecţionate arme, unele dintre ele neîntrebuinţate niciodată până în
acel moment. Situaţia relativă a infanteriei, artileriei, cavaleriei va fi complet schimbată. Toate
mijloacele tehnice îşi dau concursul pentru a facilita mişcarea.

Capitolul II. Desfăşurarea războiului din Golf

II.1 Desfăşurarea razboiului

Timp de mai bine de un secol, Londra considerase Golful ca pe un veritabil teritoriu


britanic care îi pernitea să controleze trecerea spre India şi Extremul Orient. Hotărârea Londrei
de a nu lăsa loc de manifestare nici unei alte influenţe în această regiune, conjugate cu abilitatea
manevrelor diplomatice, au contribuit la creearea germenilor conflictului din Golf.

Primul razboi din Golf (1990) a fost provocat de invazia irakiana in Kuweitul vecin. O
eroare a lui Saddam Hussein, care interpretase, probabil, gresit mesajul ambasadorului american
la Bagdad, April Glaspie. „Nu avem nici o opinie cu privire la conflictele arabo-arabe; problema
kuweitiana nu ne priveste”29 - îi comunicase Glaspie, cu doar o luna inaintea ofensivei. Un
semnal ca Irakul primise unda verde sa recupereze teritoriul desprins de britanici din provincia
Basra? Statele Unite au negat vehement o asemenea ipoteza. Si au ripostat militar impotriva

29
Mr.Gheorghe Aanei, cpt. Marian Gugoaşă, Operaţia „Furtună în Deşert”. Cronologia principalelor evenimente, în
„Războiul din Golf. Studiu politico-milita”, colectiv de coordonare: gl. mr. Ion Safta, col.dr. Gh. Arădăvoaicei,
lt.col. Ilie Tănase, Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Editura Militară, Bucureşti, p. 103

24
regimului de la Bagdad. Represaliile prompte ale marii Coalitii conduse de americani nu au fost,
insa, motivate de grija pentru natiunea kuweitiana, ci de un calcul geostrategic. Washingtonul a
inteles ca britanicii fusesera intelepti creand artificial micul regat bogat in petrol. Resursele
acestuia, adaugate uriaselor rezerve irakiene, ar fi adus prea multa putere Bagdadului.
Amenintand echilibrul de forte din Orientul Mijlociu punand, astfel, in primejdie controlul
american al regiunii.

Şeicatul Kuweitului era un soi de anomalie în Golf. Mult mai mic decât Iranul, Irakul sau
Arabia Saudită, el era mult mai populat şi mai bogat decât alte state mici din Golf şi se afla la
mare distanţă de acestea: era un stat mic solitar înconjurat de state mai mari. Făcuse parte din
Imperiul otoman sub conducerea autonomă a unei dinastii care şi-a instaurat stăpânirea la nivel
local în secolul al XVIII-lea şi care încă se afla la conducere şi în secolul XX. Kuweitul a făcut
de asemenea obiectul unor tratate speciale între imperiile otoman şi britanic. Spre deosebire de
restul Golfului, Kuweitul a preocupat Marea Britanie nu datorită pirateriei care afecta comerţul
britanic şi a grăbit intervenţia britanică, ci de teama extinderii în Golf a influenţei germane şi
ruseşti prin intermediul concesionărilor de căi ferate şi a favorurilor otomane. Pentru a atenua
aceste temeri, în 1899 şi 1913 au fost încheiate tratate, iar după primul război mondial Kuweitul
a devenit protectorat britanic. în anii '30, noul stat Irak a pretins că teritoriul Kuweit, ca fostă
parte componentă a paşalâcului otoman Basra, aparţine prin drept de succesiune Irakului. Irakul
avea pretenţii în mod special asupra insulelor Bubijan şi Warbah de la una dintre extremităţile
Golfului şi până la capătul exploatării petroliere Rumila care, în special în Irak, se întindea
dincolo de frontiera cu Kuweitul. (Aceste pretenţii nu erau în sine foarte substanţiale. Insulele
erau aride, fără petrol, inundate o mare parte a anului şi care nu afectau în nici un fel comerţul
Irakului dinspre şi înspre Golf. Cantitatea de petrol extrasă de Kuweit din exploatarea Rumelia
reprezenta 1% din producţia sa totală. Dar aceste pretenţii teritoriale puteau fi folosite pentru a
obţine preţuri mai mari în partea de nord a Kuweitului.) în 1961, Marea Britanie s-a retras din
Kuweit, care şi-a dobândit deplina independenţă şi calitatea de membru al ONU. Generalul
Kassim a repetat pretenţiile tradiţionale ale Irakului, iar conducătorul Kuweitului, temându-se de
un atac irakian, a cerut ajutorul Marii Britanii. O forţă britanică de dimensiuni reduse a fost
trimisă rapid, irakienii (care au rămas departe de frontieră) s-au potolit, trupele britanice au fost
retrase rapid şi au fost înlocuite pentru scurt timp de contingente din alte state arabe. Doi ani mai

25
târziu, Irakul a recunoscut independenţa şi suveranitatea Kuweitului, care a devenit membru al
Ligii Arabe.

Irakul a acuzat Kuweitul de violare a frontierei dintre cele două ţări prin exploatarea
necorespunzătoare a resurselor de hidrocarburi din zonă. Cererile Bagdadului de modificare a
traseului frontierei au reprezentat doar un simplu pretext oferit opiniei publice. Adevăratele
scopuri, nedeclarate însă, vizau anexarea Kuweitului, un stat mic, cu un potenţial petrolier-
economic mare (1/5 din rezervele mondiale), fost teritoriu irakian până în 1961. Au fost, de
asemenea, solicitate ştergerea datoriilor irakiene din perioada războiului cu Iranul, plata a încă 30
de miliarde de dolari, reprezentând contravaloarea petrolului „exploatat abuziv” de către Kuweit,
şi cedarea a două insule din Golful Persic, care să asigure Irakului ieşirea la mare. Aceste cereri
au fost revizuite în urma negocierilor ce au avut loc la Djeddah (26-29 iulie 1990) în Arabia
Saudită, ajungându-se la solicitarea a 10 miliarde de dolari şi a celor două insule. Oferta
kuweitiană a fost de 9 miliarde, în schimbul cărora se solicita recunoaşterea graniţelor statului
kuweitian. Irakienii au văzut în această ofertă intenţia de a-i umili şi au întrerupt negocierile.

În perioada precedentă atacului, regimul de la Bagdad a continuat să aducă acuze,


puternic mediatizate, privind ostilitatea kuweitiană faţă de Irak. În acelaşi timp, Irakul se
pregătea de război, în acest scop mobilizând la graniţa kuweitiană o forţă armată impresionantă:
peste 100.000 de soldaţi, 700 de avioane şi elicoptere de luptă, peste 500 de tancuri – toate
susţinute de o puternică logistică. Posibilul răspuns armat kuweitian consta în: 20.000 de soldaţi,
275 de tancuri şi 92 de tunuri30.

În dimineaţa zilei de 2 august 1990, trupele irakiene au trecut graniţa Kuweitului, în


numai 24 de ore întreg teritoriul emiratului fiind ocupat. Răspunsurile internaţionale vin în
aceeaşi zi: atât Consiliul de Securitate al ONU, cât şi Liga Arabă au condamnat imediat invazia
irakiană. În acelaşi timp, Washingtonul a anunţat trimiterea unei forţe navale de supraveghere a
regiunii. Pe 6 august, Consiliul de Securitate aplică Irakului un embargo general, solicitând
retragerea imediată şi necondiţionată din Kuweit. Pe 7 august, Statele Unite declanşează
operaţiunea „Scutul Deşertului“, menită să securizeze graniţele Arabiei Saudite împotriva unei
posibile invazii irakiene. Următoarea acţiune vine din partea lumii arabe, care hotărăşte, la 10

30
Anton Caragea, Irakul în flăcări: 1990-2003. Război în Golf - Dosar Secret, Editura Nemira, Bucureşti, 2003,
pag.18.

26
august, trimiterea unei forţe panarabe în Irak, demers făcut atât pentru stoparea invaziei, cât şi
pentru minimalizarea rolului SUA în rezolvarea crizei. Toate aceste demersuri şi multe altele nu
au dus la o soluţionare a situaţiei, ci, dimpotrivă, la înrăutăţirea ei, Kuweitul devenind a 19-a
provincie a Irakului.

În luna octombrie, Statele Unite formează, cu susţinerea ONU, o vastă coaliţie


occidentală şi arabă (39 de state), care îşi propunea eliberarea Kuweitului. Toate demersurile
făcute pe parcursul următoarelor două luni primesc acelaşi răspuns negativ din partea irakiană.
Pe 17 ianuarie 1991, în momentul în care eşuarea eforturilor diplomatice devenise evidentă,
coaliţia antiirakiană a declanşat operaţiunea „Furtună în deşert“. În primele 24 de ore de la
declanşarea atacului, forţele coaliţiei au câştigat supremaţia aeriană, reuşind să anihileze a şasea
flotă aeriană ca mărime din lume şi să efectueze peste 1.000 de raiduri de bombardament asupra
Irakului. Atacul aerian a continuat în intervalul 17 ianuarie – 24 februarie 1991, soldându-se cu
distrugerea întregului dispozitiv de apărare irakian. Atacul terestru a început pe data de 24
februarie şi s-a terminat pe 28 februarie 1991, dată la care Irakul înfrânt acceptă fără condiţii
retragerea din Kuweit şi încetarea focului. Încetarea completă a ostilităţilor are loc pe 3 martie
1991, ca aplicare a Rezoluţiei 686 a Consiliului de Securitate, adoptată la 2 martie.

După încheierea operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, în februarie 1991, între Irak şi
Kuweit s-au stabilit contacte în vederea demarcării graniţei dintre cele două state. O comisie
ONU s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile topografice, utilizând ca document de
bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în
zonă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza
activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea
suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a inclus o fâşie
de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren kuweitian lată de 5 km de-a lungul
întregii graniţe. Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în iunie 1991 de companii de
căşti albastre austriece şi daneze din cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii în Cipru
(UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei ONU de
menţinere a păcii în Liban (UNIFIL).

Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei ONU au


ajuns la concluzia că irakienii au deţinut timp de 27 de ani o fâşie de teren care le aparţinea de

27
fapt kuweitienilor. Pentru a îndrepta acea greşeală, comisia a hotărât mutarea bornelor de graniţă
cu câteva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est şi est faţă de poziţia lor din 1989.
Bagdadul a protestat vehement, fiind îngrijorat de faptul că pierdea o porţiune din provincia sa
Rumalia, bogată în zăcăminte de petrol, şi o parte din singurul său port maritim, Umm Qasr.
Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat că noua frontieră
crea un nou punct de tensiune în regiune, iar în Adunarea Naţională irakiană s-au auzit voci care
susţineau că demarcarea internaţională a graniţei era doar primul pas făcut de conspiratorii din
Statele Unite şi Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului.

Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că obstrucţiona


activitatea comisiei ONU de delimitare a frontierei. Până la urmă, în 1992, la sfârşitul lunii iulie,
s-a admis ca puţurile de petrol de pe terenurile irakiene dintre Sawat şi Batin să aparţină
Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia
Irakului, pentru ca acesta să aibă acces direct la mare31. Activitatea propriu-zisă de demarcare a
graniţei în teren s-a finalizat în noiembrie 1992, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a recunoscut
noua frontieră. Este posibil ca pe viitor să apară noi discuţii pe această temă, însă totul depinde
de evoluţia relaţiilor dintre cele două state.

În ceea ce-i priveşte pe arabi, pe de altă parte, de la regele Fahd al Arabiei Saudite până la
preşedintele Hosni Mubarak al Egiptului, acţiunea lui Saddam Hussein reprezenta mai presus de
orice o încălcare a propriilor principii, expuse de el însuşi în 1980 şi anume faptul că nici un stat
arab nu trebuie să atace un alt stat arab şi că toate problemele din lumea arabă ar trebui rezolvate
numai de arabi fără a solicita sau provoca o intervenţie nearabă. Desconsiderând aceste principii,
Saddam Hussein i-a pus pe ceilalţi lideri arabi în situaţia neplăcută de a fi obligaţi să aleagă între
două atitudini dezagreabile - să fie de acord cu o extindere a abuzului de putere neprincipial al
Irakului sau să se alieze cu americanii, a căror conduită şi prezenţă în forţă în Orientul Mijlociu
constituiau o ameninţare pentru mulţi arabi şi musulmani. Chiar şi acei arabi care au ales a doua
variantă au început să se teamă câteva luni mai târziu. în noiembrie, regele Marocului a readus în
discuţie ideea organizării unei conferinţe arabe; în decembrie, Arabia Saudită discuta în secret
prin intermediari arabi o posibilă revizuire a frontierelor dintre Irak şi Kuweit; kuweitienii aflaţi
în exil au actualizat o veche propunere vizând concesionarea pe termen lung către Irak a

31
Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pp 426

28
insulelor Bubiyan şi Warbah aparţinând Kuweitului; în ianuarie, Mubarak avea să fie văzut în
mod neverosimil în prezenţa lui Moammer al-Geddafi, pe care 1-a vizitat la Tripoli împreună cu
Hafez Assad; nici un arab nu a rămas indiferent la perspectiva, lansată de Saddam Hussein şi
aprobată în mod precaut de unele state europene şi de URSS şi China, unei conferinţe
internaţionale asupra Orientului Mijlociu care să analizeze problema ocupaţiei israeliene din
zona Malului de Vest al Iordanului, fâşia Gaza şi Ierusalim şi care să se desfăşoare în tandem cu
o rezolvare a crizei din Kuweit sau imediat după aceea. (Liga Arabă număra la acea dată
douăzeci şi unu de membri: douăzeci de state şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.)

Din punct de financiar şi politic, costurile războiului au fost foarte grele, deşi cele din
urmă nu au putut fi imediat evaluate. Secretarul de stat american şi ministrul britanic de externe
au făcut un turneu în Orientul Mijlociu şi în alte capitale bogate solicitând contribuţii şi au reuşit
să adune sume în valoare de circa patru cincimi din costurile războiului. Ei au demonstrat însă,
că s-au angajat într-un război pe care şi-1 puteau cu greu permite, iar punând ONU în
imposibilitatea de a se implica în acest război, ei au fost obligaţi să îşi asume responsabilitatea de
a strânge contribuţii, obligaţie care ar fi revenit în mod normal secretarului general al ONU.
Costurile politice au inclus o evidentă încordare a relaţiilor sovieto-americane, dar interesele
reciproce ale superputerilor au prevalat; s-a înregistrat de asemenea o accentuare a sentimentelor
antiamericane din Maroc până în Iran, dar mai degrabă la nivel declarativ decât durabil. Aceste
costuri crescânde au fost suficient de evidente pentru Statele Unite pentru a-1 convinge pe
preşedintele Bush să declanşeze atacul mai repede decât sfârşitul lunii februarie şi să îl încheie
rapid după înfrângerea evidentă a Irakului, chiar dacă în acel moment Saddam Hussein nu fusese
înlăturat de la putere. „Războiul nu a transformat Orientul Mijlociu într-o zonă mai stabilă.
Intervenţia americanilor pentru a proteja Arabia Saudită a evidenţiat incapacitatea acestei ţări şi a
altora de a se autoapăra şi a introdus în Orientul Mijlociu spectacolul regulilor de comportament
- extinzându-1 de la democraţie la ireverenţă la lipsa de reacţie sexuală - pe care conducătorii
arabi trebuie că îl consideră greu de digerat şi dificil să i se opună”32. Opoziţia faţă de regimurile
din Egipt şi ţările Maghrebului (Maroc, Algeria, Tunisia şi uneori Libia) a fost stimulată. Deşi
Mubarak a profitat de anularea unui sfert din datoria externă de 50 miliarde de dolari a Egiptului
şi de reeşalonarea celei rămase (în 1993, a câştigat un al treilea mandat prezidenţial) brutalitatea

32
Nicolae Tomescu, Războiul din Golf - radiografie posibilă, editura Cermi, Iaşi, 1997, pp.86-89

29
guvernului, corupţia, ineficienta şi politica nepopulară prooccidentală şi manierismul acestuia au
încurajat o serie de tentative de asasinat la adresa preşedintelui. El a rămas însă simbolul
rectitudinii personale, dar nu a reuşit să ţină în frâu sau măcar să diminueze amploarea tot mai
mare a fenomenului corupţiei la nivel tot mai înalt şi folosirea terorii şi a torturii. Sprijinul
Iordaniei în favoarea Irakului a unit ţara, dar a adus-o în pragul falimentului. Ostilitatea dintre
Arabia Saudită şi Yemen s-a accentuat. Kuweitul a fost împins pe calea unui experiment
neplăcut, temperând absolutismul instaurat cu un anume grad de democraţie. în ceea ce priveşte
viitorul Irakului, cu sau fără Saddam Hussein, vecinii săi au păreri contradictorii, iar americanii
par a nu avea nici o părere. în Golf, Iranul s-a apropiat tot mai mult de recuperarea poziţiei sale
de ţară dominantă. În zona de nord, folosirea bazelor aeriene turceşti a reamintit pretenţiile
Turciei asupra nordului Irakului. „Comerţul internaţional cu arme, la fel de rentabil ca şi
afacerile cu petrol, a fost mai degrabă stimulat decât strangulat”33. Intransigenţa israelienilor a
devenit, dacă acest lucru era posibil, şi mai accentuată. în ciuda atacurilor cu rachete îndreptate
împotriva oraşelor sale Israelul, presat şi în mod generos recompensat de Statele Unite, s-a
abţinut să se implice în război şi s-a folosit de această abţinere pentru a obţine cât mai multe
subvenţii din partea americanilor: faptul că Statele Unite au dobândit o mare parte din aceşti bani
din Arabia Saudită şi Kuweit nu a rămas neobservat în lumea arabă. Israelul şi-a îmbunătăţit
relaţiile cu Statele Unite şi a asistat la distrugerea şi umilirea principalului său duşman, iar
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei - care a condamnat agresiunea Irakului împotriva
Kuweitului, deşi în multe privinţe a sprijinit Irakul - a fost discreditată şi şi-a pierdut din forţă. în
cele din urmă, Bush - nereuşind să obţină moartea sau înlocuirea lui Saddam Hussein -a declarat
public că irakienii vor face ei înşişi acest lucru şi prin urmare kurzii din nord şi şiiţii şi alte
grupuri din sud s-au revoltat crezând că puterea militară a lui Saddam Hussein a fost distrusă.
Acest lucru nu era însă adevărat şi revoltele lor au fost curmate cu deosebită cruzime. Kurzii în
special au avut foarte mult de suferit în timpul luptelor şi în timp ce încercau să fugă.

Cel mai important învingător în Războiul din Golf a fost Iranul. în politica Golfului,
Iranul a fost obligat să fie atent la flancurile dinspre Irak şi Arabia Saudită. Războiul a eliminat
Irakul pe moment şi a obligat Arabia Saudită să îşi asume un rol controversat şi nişte cheltuieli
excesive. „Proasta guvernare şi căderea şahului şi revoluţia lui Khomeini au slăbit Iranul, dar

33
Ibidem

30
după moartea acestuia din urmă Rafsanjani şi-a consolidat relaţiile cu armata şi a câştigat
confortabil alegerile pentru Majlis din 1992. în acel an, s-a simţit destul de puternic pentru a
reaprinde conflictul în problema Abu Musa din Strâmtorile Ormuz, cerând cetăţenilor din toate
Emiratele Arabe cu excepţia Sharjahului să prezinte permise speciale înainte de a intra pe insule:
Iranul şi Sharjahul aveau suveranitate comună potrivit unui acord încheiat înainte de Crearea
Uniunii Emiratelor Arabe în 1971”34. Rafsanjani a calmat guvernele occidentale contribuind la
eliberarea ostaticilor din Liban şi a încercat să atragă bancherii şi industriaşii occidentali
străduindu-se să obţină participarea acestora la crearea noilor întreprinderi şi încheierea unor noi
contracte. Iranul continua însă să rămână o putere regională incapabilă să îşi exercite deplin
puterea regională. Au continuat să existe tensiuni între Rafsanjani şi reprezentanţii religiei care îl
considerau pe ayatollahul Aii Khamenei păstrătorul adevăratei flăcări islamice ca urmaş al lui
Khomeini.

Economia, departe de a se reface, a decăzut şi mai mult: datoriile externe se acumulau,


dar erau inutilizabile, moneda se devaloriza mai repede decât aproape oriunde altundeva în lume,
întreprinderile industriale erau mai mult de jumătate închise, investiţiile străine au atins o cotă
neglijabilă, iar inflaţia a produs disperare generală, faţă de care măsurile guvernului păreau o
propagandă antiocci-dentală stridentă şi un sprijin ostentativ acordat regimurilor extremiste
(Sudan) sau mişcărilor subversive (Egipt). Asemeni primilor şahi Safavizi cu 500 de ani înainte,
şahii Pahlavi au încercat să refacă imperiul iranian pe baza şiismului şi modernizării, dar au fost
opriţi de Khomeini, care a declarat că cele două concepte sunt incompatibile. Cu toate acestea
Iranul, cu sau fără Khomeini - şi probabil mai puternic fără el - a rămas vârful de lance al unei
revoluţii culturale care, având ecouri în teritoriile arabe, a contestat cultura occidentală a cărei
conducere a trecut în mâna Statelor Unite, dar care a atacat Orientul Mijlociu islamic încă de
când europenii i-au oprit pe turcii otomani în secolul al XVII-lea la Viena35.

Irakul nu a încetat să facă obiectul unei intervenţii internaţionale o dată cu încheierea


războiului. Consiliul de Securitate a continuat să fie preocupat de două probleme: protejarea
minorităţilor şi distrugerea armelor de distrugere în masă potrivit prevederilor acordului de
încetare a focului. Consiliul a stabilit crearea unor refugii sigure în nord şi sud şi a unor zone

34
Pierre Salinger, Războiul din Golf – dosarul secret, editura Tinerama, Bucureşti, 1993, pp.47-49
35
Ibidem

31
interzise accesului aviaţiei irakiene. Echipâle ONU au inspectat zonele în care erau amplasate
rachetele, fabricile nucleare şi alte locuri unde puteau fi fabricate sau depozitate arme de
distrugere în masă. Misiunea lor a fost adeseori obstrucţionată, deşi au continuat atacurile aeriene
americane vizând ţinte din Irak. În 1993, inspectorii s-au declarat mulţumiţi (prematur, după cum
de va demonstra) de faptul că armele prevăzute au fost distruse, dar nu s-a creat un regim de
monitorizare permanent care să împiedice refacerea acestora. În 1994, ei au raportat că Irakul a
fost de acord cu toate pretenţiile Consiliului de Securitate, dar în cadrul consiliului Statele Unite
şi Marea Britanie au susţinut că sancţiunile economice impuse Irakului pentru a întări prevederile
acordului de încetare a focului au şi alte obiective, cum ar fi o renunţare explicită la pretenţiile
Irakului asupra teritoriului kuweitian. Sancţiunile au provocat importante privaţiuni şi multă
suferinţă în Irak - mortalitatea infantilă, de exemplu, s-a triplat - dar nu au contribuit la
înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein. Consiliul de Securitate a scos alimentele şi
medicamentele de pe lista produselor care făceau obiectul sancţiunilor economice, dar de vreme
ce blocase vânzarea petrolului irakian (cu excepţia celui vândut prin intermediul ONU) a lipsit
Irakul de banii necesari pentru a cumpăra hrană sau medicamente. Unii membri ai consiliului au
început să fie nemulţumiţi de menţinerea unor măsuri care îi afectau numai pe nevinovaţi. La
sfârşitul anului 1994, Saddam Hussein a făcut o demonstraţie armată la graniţa sa cu Kuweitul.
În Statele Unite acest gest a fost interpretat ca o nouă invazie iminentă, dar a fost probabil un alt
gest necugetat al liderului irakian care a fost silit să se retragă în faţa puterii militare americane.
Dar guvernul rus s-a disociat în mod public de menţinerea sancţiunilor, iar Franţa şi China au
început să ezite. În 1995, doi dintre ginerii lui Saddam Hussein au fugit din ţară, scoţând la iveală
cea mai înşelătoare dintre slăbiciunile dictatorului -pericolul care paşte dominaţia unei familii
autocrate atunci când fiii autocratului, ginerii şi fraţii săi vitregi renunţă la putere.

Cela mai ambiguu rezultat al războiului din Golf a fost impactul său asupra statului saudit
care a cunoscut bine datele problemei. Pe de o parte, dinastia aflată la putere a jucat un rol
evident şi încununat de succes pe scena internaţională, a prezentat în public un front unit şi şi-a
evidenţiat imensa bogăţie angajându-se să plătească partea leului din costurile tuturor aliaţilor
antiirakieni, inclusiv Statele Unite36. Pe de altă parte, două războaie în Golf au epuizat rezervele
ţării şi, în paralel cu scăderea preţului petrolului, a înjumătăţit veniturile acesteia şi a forţat

36
Peter Calvocoressi, op. cit. pp. 153-155

32
regimul să îşi reducă cheltuielile din 1994 cu 20%. Pe termen lung, Arabia Saudită continua să
fie cel mai mare producător din lume de petrol brut şi posesorul a o pătrime din rezervele
mondiale de petrol. Deşi nu era o putere industrială modernă, „Arabia Saudită era o putere
financiară susţinută de o mare parte din cel mai important produs industrial mondial”37. Dar
petrolul nu era suficient pentru a asigura stabilitatea unui regim ale cărui principale puncte de
sprijin, dinastia însăşi şi o clasă mijlocie prosperă, prosperau în egală măsură, dar nu deveneau şi
mai unite: cea dintâi număra şaizeci de prinţi într-un eşalon superior al căror număr a creat ocazii
pentru neînţelegeri, în timp ce aceasta din urmă avea unele îndoieli în ceea ce priveşte regimul.
Au existat unele presiuni vizând anumite reforme sociale şi o modernizare financiară, în special
prin intermediul numărului crescând de saudiţi cu studii în străinătate; clasa lucrătoare, tot mai
numeroasă şi ea, era alcătuită în tot mai mare măsură din străini; iar relaţia strânsă pe care regatul
o avea cu Statele Unite nu se bucura în principiu de popularitate. Regele Fahd a făcut o serie de
gesturi conciliante faţă de minoritatea sa şiită, a amnistiat o serie de deţinuţi politici, a convocat
un nou majlis (consultativ) şi a creat consilii regionale sub autoritatea prinţilor din casa regală.
Dar a refuzat să tolereze existenţa unui Comitet pentru Apărarea Drepturilor Legitime creat în
1993, iar preşedintele acestuia a fugit la Londra anul următor. Cheltuielile exagerate, inclusiv
costurile celor două războaie din Golf, au pus guvernul în situaţia de a se confrunta cu serioase
probleme economice. După un atac de cord, regele a transferat pentru scurt timp prerogativele
puterii fratelui său vitreg, Abdullah, la sfârşitul anului 1995, o schimbare de putere mai curând
decât de politică şi o amânare a oricărei crize existente latent în cadrul regimului.

II.2 SUA şi aliaţii în Războiul din Golf

Invadarea Kuweitului de către armata irakiană a luat prin surprindere şi a şocat opinia
publică mondială. Unul dintre marii producători de petrol ai lumii a fost ocupat în câteva ore şi
anexat de Irak. Bagdadul, care depusese eforturi militare şi financiare susţinute în timpul
războiului dus împotriva Iranului – conflict încheiat nedecis în anul 1988 –, a încercat să îşi
rezolve litigiile financiare şi teritoriale cu micul stat vecin prin forţa armelor.

Confruntată cu această criză politică majoră, administraţia Statelor Unite a hotărât


trimiterea imediată a Forţei de Reacţie Rapidă a S.U.A. în Arabia Saudită, unităţile americane

37
Anton Caragea, op. cit. pp.23

33
fiind gata de luptă pe teritoriul saudit la 7 august 1990, la doar cinci zile de la invazia irakiană în
Kuweit.

Care au fost motivele ce au determinat intervenţia Statelor Unite în Golful Persic?

În primul rând, este vorba de interesul economic al administraţiei americane faţă de zona
respectivă. Accesul Statelor Unite şi al aliaţilor săi la sursele de petrol din Orientul Mijlociu era
serios ameninţat de agresiunea irakiană. Pe de altă parte, interesul constant manifestat de
administraţiile americane pentru soarta Israelului nu poate fi neglijat în abordarea problemelor
politice din regiune. Armonizarea politicii externe promovate de Casa Albă cu cea a aliaţilor săi
tradiţionali din zonă - Israelul şi Arabia Saudită -, aflaţi într-un conflict politic, religios şi
economic de multă vreme, a constituit o provocare pentru diplomaţia americană. Aceasta a reuşit
realizarea unei apropieri politice necesare pentru formarea unei coaliţii antiirakiene puternice.

Obligaţiile Statelor Unite asumate faţă de statele Alianţei Nord-Atlantice şi Japonia au


constituit, de asemenea, puncte importante pe care diplomaţia americană a fost nevoită să le
abordeze, în efortul de a constitui un front comun împotriva Irakului. Deşi atât statele europene
occidentale, cât şi Japonia erau interesate să-şi apere poziţiile lor economice din zonă,
administraţia americană nu a forţat nota pentru a le impune acestora să participe direct la
intervenţia militară din Golf împotriva Irakului. Această poziţie a stârnit reacţii diverse în
Congresul american, mergându-se de la susţinerea poziţiei adoptate de Casa Albă până la
criticarea vehementă a acesteia de către cei care considerau că nu trebuie apărate interesele
Japoniei şi Europei Occidentale în zona Golfului cu ajutorul trupelor americane. Criticii
administraţiei Bush considerau că aliaţii occidentali trebuie să se implice direct în apărarea
propriilor interese, afectate de invazia irakiană. Au fost înregistrate numeroase declaraţii dure ale
congresmenilor americani, fapt ce a dus la o tensionare a relaţiilor dintre Casa Albă şi europeni,
precum şi la crearea în cadrul naţiunii americane a unui curent de opinie nefavorabil statelor
vest-europene şi Japoniei. Răspunsurile partenerilor Statelor Unite nu au întârziat să apară, într-o
formă mai mult sau mai puţin voalată.

Intervenţia energică a preşedintelui Bush a pus capăt pentru moment reproşurilor


reciproce, dar, privind în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 1992, se poate concluziona că
George Bush a pierdut în acel moment cursa pentru un nou mandat la Casa Albă. Pe de altă

34
parte, preşedintele a reuşit să-şi impună propria sa viziune în legătură cu rolul primordial pe care-
l deţin Statele Unite în relaţiile internaţionale contemporane. S-a dorit obţinerea unui sprijin
politic din partea aliaţilor, ţinându-se cont de posibilităţile limitate ale acestora, şi acesta a fost
acordat în condiţii satisfăcătoare.

Ezitările aliaţilor s-au datorat, pe de o parte, propriilor slăbiciuni politice şi militare - în


comparaţie cu potenţialul american - şi percepţiei că Statele Unite încearcă să-şi întărească
hegemonia mondială, afectându-le interesele. Participarea forţelor militare aliate la operaţiunile
din Golf a contat mai mult ca gest politic decât ca forţă importantă care să acţioneze pe câmpul
de luptă. Pentagonul a condus "da capo al fine" operaţiunile militare din Golf ale Forţei
multinaţionale şi nu a cedat nici un moment întâietatea sa la nivel strategic. Doar la nivel tactic
au fost acceptate unele compromisuri simbolice, fără a se pune în pericol scopul final al acţiunii
militare aliate: infanteria marină americană s-a oprit la porţile capitalei Kuweit-City, permiţând
trupelor arabe din Forţa multinaţională să o elibereze. Practic, trupele irakiene erau retrase din
oraş în acel moment.

Casa Albă a căutat, însă, să obţină din partea aliaţilor numeroase contribuţii financiare
pentru a acoperi cheltuielile Forţei multinaţionale, într-o perioadă în care George Bush se
confrunta cu puternice presiuni bugetare. Acţiunea administraţiei americane a calmat într-o
oarecare măsură disensiunile din Capitoliu, însă taxele impuse de noua conjunctură au continuat
să împovăreze bugetul şi au ajuns chiar la apogeu, fapt ce a permis Partidului democrat să
câştige, în noiembrie 1990, majoritatea locurilor din Congres. Preocupat de supravegherea crizei
din Golf, câştigând autoritatea necesară pentru folosirea forţei şi conducerea ostilităţilor,
preşedintele Bush nu a putut corecta efectele produse de criza din Golf pe plan intern, în Statele
Unite, fapt ce a condus la eşecul campaniei sale prezidenţiale din 1992.

Germania şi Japonia, aliaţii cei mai bogaţi ai S.U.A., nu au avut o contribuţie diplomatică
semnificativă în rezolvarea crizei. Chiar şi contribuţiile lor financiare considerabile au fost mai
degrabă "impuse" de administraţia americană decât oferite prin propriul lor acord. Fondurile
respective erau acordate cu condiţia respectării unor prevederi clare referitoare la utilizarea lor;
mai târziu, sumele alocate au fost reduse la minimum, folosindu-se ca subterfugiu nivelul ratei de
schimb al monedelor naţionale şi analizându-se critic costurile reale ale operaţiunilor din Golf
suportate de bugetul federal al Statelor Unite. Reticenţa manifestată de Germania şi Japonia se

35
explică prin faptul că, pentru Bonn şi Tokio, nu avea o mare importanţă cine controlează petrolul
kuweitian atâta timp cât urmau a fi disponibile suficiente produse petroliere la un preţ acceptabil,
în anumite circumstanţe politice. Era însă foarte clar că cele două state nu vor accepta politica
dictatorului irakian, care urmărea să deţină controlul absolut asupra surselor de petrol
kuweitiene. Legătura economicului cu politica acestor state avea anumite limite, precizate clar, şi
susţinerea Forţei multinaţionale de către Germania şi Japonia nu a constituit un capriciu sau o
obligaţie asumată printr-un act internaţional încheiat înainte de invazia irakiană.

Statele Unite au evitat să facă presiuni deosebite asupra Germaniei şi Japoniei,


permiţându-le să amâne pentru un timp nedefinit plata sumelor promise. Creşterea ulterioară a
valorii dolarului pe piaţa mondială a provocat numeroase discuţii. Administraţia americană a
solicitat ca ajutoarele financiare să se efectueze în dolari americani, fapt ce implica alocarea unor
sume în monedă naţională - mărci germane, respectiv yeni - mult mai mari decât cele preconizate
de guvernele de la Bonn şi Tokio. Japonia a declarat simplu că va plăti sumele promise în yeni,
respectând paritatea existentă între moneda japoneză şi cea americană la momentul ofertei
acestui ajutor financiar. Bonnul, confruntat cu puternice presiuni bugetare generate de
reunificarea celor două state germane, a acceptat să plătească în dolari americani, dar a adresat
administraţiei de la Washington o cerere pentru detalierea cheltuielilor suportate de Statele Unite
în timpul conflictului din Golf. În martie 1991, cancelarul german Helmut Kohl l-a trimis la
Washington pe ministrul său de finanţe Theo Waigel, pentru a obţine registrul cu decontul
cheltuielilor pe care-l solicitase în prealabil, însă ministrul german a primit din partea
administraţiei americane „doar răspunsuri foarte generale la întrebări de detaliu”38, răspunsuri ce
urmau să fie completate cu mai multe informaţii concrete „cât de repede va fi posibil”39 . Mass-
media internaţională a speculat acest lucru şi a căutat să afle dacă S.U.A. au urmărit să obţină un
oarecare profit financiar din achitarea notelor de plată de către aliaţii săi - întrebându-se dacă
sumele promise erau destinate doar pentru acoperirea cheltuielilor americane efectuate în Golf.

Un factor care a influenţat semnificativ atitudinea guvernelor de la Bonn şi Tokio a fost


experienţa reabilitării politice după dureroasa umilire şi înfrângere din cel de-al doilea război
mondial. Ambele state au încurajat folosirea forţei împotriva trupelor irakiene, însă cu precauţie,

38
Michael Brenner, The Alliance: a post-mortem Gulf, în International Affairs, The Royal Institute of International
Affairs - Cambridge University Press, octombrie 1991, vol. 67, nr. 4, pag. 675.
39
Michael Brenner, op. cit. pag. 675.

36
căci ele erau angajate, de asemenea, în susţinerea unui sistem defensiv construit minuţios în
perioada Războiului rece. Mai mult decât atât, societatea germană şi cea japoneză şi-au însuşit,
după 1945, etica nonviolenţei. De aceea, nu surprinde faptul că un mare segment al populaţiei
din cele două ţări doreşte să fie scutit de participarea la orice tip de război. Dar confortul moral al
acestui pacifism nu poate să absolve pe nimeni de obligaţia de a menţine pacea lumii. În
problema crizei din Golf, Statele Unite şi-au asumat rolul de a acţiona şi în locul Germaniei şi
Japoniei, iar aceste state au plătit, ca în orice afacere obişnuită, pentru serviciile efectuate. În
cazul în care Statele Unite nu ar fi intervenit în Golf, aliaţii europeni şi Japonia ar fi trebuit,
probabil, să alcătuiască propriul lor plan şi ar fi fost nevoie să se stabilească o strategie de
acomodare. Prezenţa dominatoare a S.U.A. a rezolvat rapid problema şi aliaţii au acceptat
această soluţie şi consecinţele războiului din Golf.

Conflictul militar din Orientul Mijlociu a fost văzut de mulţi analişti ca un război al lui
George Bush împotriva lui Saddam Hussein, în care preşedintele american a fost, în mod clar, cel
care a declanşat concomitent pregătirile militare şi diplomatice pentru lansarea unui "război just".
Organizaţia Naţiunilor Unite a avut rolul de a găsi pentru Casa Albă forma legală necesară
pentru justificarea operaţiunilor militare americane. Aceastăviziune a dominat imaginaţia unei
bune părţi a lumii creştine şi, mai ales, islamice, şi a alimentat starea de spirit antirăzboinică.
Chiar guvernele din Europa occidentală şi Japonia s-au confruntat cu numeroase acţiuni
pacifiste, marcând viaţa politică din ţările respective. Societatea civilă vest-europeană a dorit
mereu să iniţieze un dialog cu Saddam Hussein şi a continuat să lanseze apeluri liderului irakian,
deşi primea refuzuri de la Bagdad. La începutul toamnei anului 1990, la iniţiativa Germaniei,
Franţei şi Italiei, Comunitatea Europeană a trimis mesaje repetate la Bagdad pentru rezolvarea
problemei Kuweitului şi a celei palestiniene - Yasser Arafat fiind la acea vreme un susţinător
fervent al dictatorului irakian - , fără să se obţină însă vreun rezultat. Cu cât trecea timpul, liderul
irakian renunţa tot mai mult la opiniile sale publice privind neimplicarea europenilor -
consideraţi iniţial drept constructivi - în susţinerea politicii americane. În ianuarie 1991, Saddam
Hussein şi-a exprimat chiar dispreţul faţă de europeni, numindu-i „lacheii Americii”40.

Occidentalii au încercat prin iniţierea de dialoguri să prevină declanşarea unui război,


deşi aveau o repulsie instinctivă faţă de dictatorul irakian. Doar guvernul Marii Britanii şi,

40
Michael Brenner, op. cit. pag 672

37
parţial, cel al Franţei au avut o atitudine fundamental diferită faţă de regimul de la Bagdad,
comparativ cu guvernele celorlalte state ale Europei. Perspectiva strategică britanică s-a pliat
perfect la politica administraţiei Statelor Unite. Totodată, s-a întărit convingerea că aceste relaţii
trebuie menţinute chiar dacă există unele planuri - socotite de britanici superficiale, ambiţioase -
de constituire a unui sistem defensiv al statelor vest-europene, care ar exclude prezenţa S.U.A.
din rândurile sale.

Atitudinea războinică adoptată de Londra nu a fost privită cu simpatie de partenerii săi


vest-europeni şi acest aspect a fost relevat de mass-media occidentală. A ieşit în evidenţă poziţia
guvernului belgian, care a refuzat să aprobe livrarea de muniţii către corpul expediţionar britanic
dislocat în Golf, precum şi aprecierea ministrului de externe belgian Mark Eyskens, care
considera "belicoasă" atitudinea Marii Britanii faţă de criza din Golf. Răspunsul părţii engleze nu
a întârziat să apară, Londra apreciind ca "ruşinoasă" poziţia adoptată de administraţia belgiană41.
În privinţa ţărilor nordice europene, acestea şi-au menţinut, în timpul crizei din Golf, poziţia lor
tradiţională de sprijinire a Israelului, iar trei dintre acestea - Danemarca, Norvegia şi Suedia - au
trimis efective simbolice în cadrul Forţei multinaţionale.

Tensiunile apărute între partenerii vest-europeni datorită abordării diferite a crizei din
Golf nu au condus, însă, la blocarea Alianţei Nord-Atlantice. N.A.T.O. s-a constituit ca un
organism militar destinat "îndiguirii" comunismului în Europa, Statele Unite ale Americii având
rolul de lider al acestei alianţe politico-militare. În anul 1990, în condiţiile încheierii Războiului
rece şi invadării Kuweitului de către trupele irakiene, Alianţa Nord-Atlantică a acţionat
împotriva Irakului fără să mai respecte prevederile iniţiale ale Tratatului de la Washington (4
aprilie 1949). Era, într-adevăr, dificil să se prevadă în 1949 faptul că N.A.T.O. va fi pus în
situaţia să se angajeze într-un conflict militar împotriva unui stat din Orientul Mijlociu care nu
era şi nu avea cum să devină comunist. Cu toate acestea, efectivele şi echipamentul militar al
N.A.T.O. din Europa au avut un rol esenţial în operaţiunile militare "Scutul Deşertului" şi
"Furtună în Deşert". Grosul forţelor N.A.T.O. dislocate în Golf a fost format de unităţi americane
aflate în Europa, însă acestea nu au acţionat sub steagul N.A.T.O. şi s-au integrat în Forţa
multinaţională.

41
Dan Niţă, Poziţia principalelor state şi organizaţii internaţionale faţă de criza şi conflictul din Golf, în Războiul
din Golf. Studiu politico-militar, Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Editura Militară, Bucureşti, 1991, pag. 48

38
Destinderea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite de la sfârşitul anilor '80 a
condus, în cele din urmă, la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi la
reunificarea Germaniei. Sfârşitul Războiului rece nu a însemnat, însă, şi încheierea eforturilor
diplomatice menite să asigure pacea în Europa. Astfel, a fost analizată situaţia Germaniei în noul
context politic european şi s-au purtat numeroase discuţii referitoare la retragerea trupelor
sovietice din Germania de Est, la garantarea frontierei germano-polone pe Oder-Neisse, precum
şi la noul statut politic al Germaniei. În cursul reuniunii de la Londra a şefilor de stat şi de
guvern, din 6 iulie 1990, preşedintele U.R.S.S., Mihail Gorbaciov, a acceptat participarea
Germaniei unite la N.A.T.O.42 Ca o consecinţă imediată a declaraţiei sovietice, secretarul general
al N.A.T.O., Manfred Woerner, a efectuat, în perioada 13-17 iulie 1990, o vizită oficială la
Moscova, unde a purtat numeroase discuţii cu persoane oficiale sovietice şi a încercat să
risipească reticenţa manifestată de acestea în privinţa integrării Germaniei unite în structurile
N.A.T.O.

Pe acest fond al problemelor cu care se confrunta Europa în vara anului 1990 a apărut,
extrem de surprinzător, conflictul din Golf. Problemele Alianţei Nord-Atlantice în Europa erau
departe de a fi rezolvate. Negocierile referitoare la efectuarea unei dezarmări generale în Europa
erau aproape finalizate şi urmau să fie puse în practică, trupele sovietice se retrăgeau treptat din
Germania de Est, dar nimeni nu putea garanta atunci faptul că acordurile realizate vor fi
respectate. Statele membre N.A.T.O. şi cele care aderaseră la Tratatul de la Varşovia au acceptat
plafoanele militare convenite în cadrul negocierilor de la Viena şi s-au angajat să realizeze
dezarmarea europeană. Operaţiunea militară irakiană din 2 august 1990 a determinat însă Alianţa
Nord-Atlantică să adauge pe lista sa de priorităţi încă o problemă ce trebuia soluţionată rapid,
concomitent cu cele din Europa.

La reuniunea extraordinară a miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale


N.A.T.O., desfăşurată în cadrul Consiliului Nord Atlantic la 10 august 1990, a fost evaluată
situaţia creată în zona Golfului Persic43. Nouă dintre statele membre ale Uniunii Europene au
participat, la 4 septembrie 1990, la o reuniune care a avut drept scop să găsească modalităţile
necesare pentru coordonarea operaţiunilor lor navale în Golf după introducerea embargoului

42
Manuel de L'OTAN, OTAN-Bureau de l'information et de la presse, Bruxelles, 1995, p. 355.
43
Persic Gulf: After Desert Storm and Before New World-Wide, în „Middle East Monitor. The Journal of Economic
Strategic Studies of the Middle East Region”, Cyprus, march 1993, p. 16-32

39
internaţional contra Irakului. Reprezentanţii acestor state s-au pronunţat atunci pentru trimiterea
de forţe militare în zona Golfului. Consultări pe aceeaşi temă în cadrul Consiliului Nord Atlantic
au avut loc şi la 7 septembrie 1990. S-a încercat astfel armonizarea politicilor statelor membre
N.A.T.O. şi confirmarea angajamentului deschis al acestora în favoarea aplicării rezoluţiilor
Naţiunilor Unite referitoare la această criză44.

Cu ocazia noii reuniuni extraordinare a Consiliului Nord Atlantic, în cadrul sesiunii


ministeriale desfăşurate la 10 septembrie 1990, secretarul de stat american James Baker a
prezentat o informare omologilor săi din Alianţă despre rezultatele întâlnirii la nivel înalt
sovieto-americane din 9 septembrie. În timpul întrevederii, „preşedinţii celor două mari puteri au
afirmat că există o unitate de vederi în privinţa crizei din Golf”.45

După adoptarea Rezoluţiei nr. 678 de către Naţiunile Unite la 29 noiembrie 1990, prin
care se autoriza utilizarea forţei împotriva Irakului după 15 ianuarie 1991 dacă acesta nu-şi
retrăgea trupele din Kuweit, miniştrii apărării ai statelor membre N.A.T.O. s-au întâlnit la
Bruxelles în zilele de 6 şi 7 decembrie 1990 pentru a participa la şedintele Comitetului de
planificare a apărării şi Grupului de planificare nucleară. Totodată, au fost examinate planul noii
Concepţii strategice a N.A.T.O. şi alte iniţiative necesare pentru adaptarea forţelor Alianţei
Nord-Atlantice la noul context strategic din Europa.

Pentru analizarea progreselor înregistrate în ceea ce priveşte realizarea obiectivelor


incluse în Declaraţia de la Londra din iulie 1990, la Bruxelles a avut loc în perioada 17-18
decembrie 1990 reuniunea Consiliului Nord Atlantic în cadrul sesiunii ministeriale. La finalul
discuţiilor a fost adoptată şi o declaraţie comună care sublinia, încă o dată, hotărârea N.A.T.O. de
a susţine aplicarea măsurilor decise de O.N.U. Această hotărâre a fost concretizată la 2 ianuarie
1991, când s-a anunţat că a fost aprobată trimiterea a 42 de avioane, aparţinând Forţei mobile a
Comandamentului Aliat pentru Europa al N.A.T.O., pentru executarea de misiuni operaţionale în
sud-estul Turciei. Germania, Belgia şi Italia au fost de acord cu această decizie şi au pus la
dispoziţie avioanele solicitate.

44
Ibidem
45
Ibidem

40
Pentru descurajarea oricărei acţiuni militare irakiene îndreptată împotriva Arabiei Saudite
şi pentru aplicarea sancţiunilor O.N.U. au fost aduse în zona Golfului, încă din luna august, forţe
militare americane. Flota a VI-a americană a fost, de asemenea, dislocată din Marea Mediterană,
unde îşi avea bazele permanente, şi a fost trimisă în Golf. La 8 noiembrie 1990, preşedintele
Bush a anunţat trimiterea în Arabia Saudită a 150000 de militari americani, care s-au alăturat
forţelor americane existente deja în zonă46. Două zile mai târziu, secretarul de stat al Apărării,
Richard Cheney, anunţa că nu va proceda la schimbarea periodică a efectivelor militare
americane trimise în Golf, acestea primind misiunea de a constrânge în caz de necesitate Irakul
să-şi retragă trupele din Kuweit47. Practic, această decizie a condus la creşterea efectivelor
militare americane angajate în operaţiunea "Scutul Deşertului". Secretarul de stat al Statelor
Unite James Baker a explicat ministrului de externe sovietic E. Şevardnadze motivele care au
condus la aplicarea acestei măsuri în cadrul întrevederii bilaterele de la 9 noiembrie 1990.
Diplomatul american a respins atunci posibilitatea acceptării unei "soluţii parţiale" pentru
rezolvarea crizei din Golf, în timp ce diplomatul sovietic a admis că „nu se exclude complet
posibilitatea folosirii forţei împotriva Irakului”48.

În aceste condiţii, mai multe state membre N.A.T.O. au anunţat că vor trimite forţe
militare, fie ele şi simbolice, în Golf. Astfel, Marea Britanie şi Franţa au furnizat forţe terestre,
navale şi aeriene, Belgia, Canada, Germania şi Italia au trimis unităţi de aviaţie, ultimele două
state menţionate participând şi cu nave de sprijin pentru efectuarea operaţiunilor de deminare.
Portugalia a contribuit la efectuarea unor transporturi maritime pentru sprijinirea Forţei
multinaţionale, iar Spania a trimis în zona Golfului nave militare care să sprijine procesul de
aplicare a sancţiunilor O.N.U. Madridul şi-a exprimat însă intenţia de a nu participa direct la
ofensiva împotriva Irakului, nici chiar în cazul în care un stat membru al N.A.T.O. - Turcia - ar fi
fost atacat. Decizia guvernului spaniol de a permite decolarea de la Sevilla, la 2 februarie 1991, a
avioanelor americane B-52 pentru bombardarea trupelor irakiene a constituit o palidă
compensare49.

46
Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în „International Security”, Center For
Science And International Affairs - Harvard University, vol. 17, nr. 2, pag. 162
47
Ibidem
48
Neculai Galeriu, Dan Niţă, Acţiuni politico-diplomatice pentru soluţionarea crizei Golfului, în Războiul din Golf,
pag. 62
49
Aurel Tănase, Acţiunile de luptă navale, în Războiul din Golf, pag. 153

41
Deoarece exista posibilitatea extinderii conflictului din Golf spre vest, Bagdadul
încercând să provoace angajarea în război a forţelor militare israeliene. Pentru că dispozitivul de
luptă al N.A.T.O. din Marea Mediterană era considerabil slăbit prin plecarea Flotei a VI-a
americane, Statul Major Militar al N.A.T.O. a dispus întărirea Forţei Navale de Intervenţie a
N.A.T.O. din Marea Mediterană (NAVOCFORMED) cu unităţi din compunerea forţelor navale
ale Marii Britanii, Germaniei, Italiei, Greciei şi Norvegiei. S-a asigurat, astfel, protecţia maritimă
în estul Mediteranei, începând cu 18 ianuarie 1991. La 20 ianuarie, Statele Unite au dispus
trimiterea în aceeaşi zonă a portavionului său "Independence", pentru a se asigura acoperirea
aeriană a forţelor navale N.A.T.O. din estul Mediteranei şi a Israelului - în cooperare cu forţele
aeriene israeliene -, iar portavionul "America" al Marinei S.U.A., aflat în Mediterana, a primit
ordin să se deplaseze în nordul Mării Roşii. De asemenea, în cursul lunii ianuarie 1991,
portavionul britanic "Ark Royal" a ajuns în Marea Mediterană. Germania a trimis pentru întărirea
NAVOCFORMED unităţi navale destinate deminării. Aceste nave au participat şi la operaţiunile
de deminare din Golful Persic după încheierea ostilităţilor din zonă50.

Marea Britanie a furnizat pentru coaliţia antiirakiană 35 000 de militari, majoritatea


voluntari. Cu toate acestea, Statul Major britanic s-a confruntat cu un deficit de efective la mai
multe unităţi, mai ales la cele care se bazau masiv pe rezervişti - în special la cele de artilerie. O
divizie blindată britanică, formată din două brigăzi plus suportul logistic, a fost angajată în Golf.
Aproape jumătate din efectivele acestei divizii proveneau de la Brigada 8, subordonată Armatei
Britanice de la Rin (BAOR) - aflată pe teritoriul vest-german51. De asemenea, avioane de luptă
aparţinând Forţelor Regale Britanice au participat la operaţiunile militare împotriva Irakului, iar
guvernul de la Londra a permis, la începutul lunii februarie 1991, avioanelor de bombardament
americane B-52 să utilizeze baza aeriană Faiford din provincia Gloucester pentru a întreprinde
atacuri împotriva principalelor grupări de forţe din sud-estul Irakului.

La 6 februarie 1991, Pentagonul a anunţat decizia sa de a transfera 120 de vehicule


blindate M-88 de la bazele americane din Germania în zona Golfului. Prin măsuri de acest gen,
luate de Pentagon în perioada august 1990-februarie 1991, potenţialul militar al N.A.T.O. în
Europa a scăzut şi, în timp ce aproape jumatate din trupele americane şi britanice cu bazele în

50
The Military Balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, 1991, pag. 15.
51
The Military Balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, 1991, pag. 67

42
Germania au fost trimise în Arabia Saudită, circa 350 000 de militari sovietici mai staţionau la
sfârşitul lunii ianuarie 1991 în Germania de Est. De aceea, Bonnul a întreprins demersuri la
Moscova pentru a determina grăbirea retragerii armatei sovietice de pe teritoriul german52.

Franţa a fost extrem de reţinută în ceea ce priveşte angajarea trupelor sale în conflictul
din Golf. Acest lucru se datorează intereselor politice manifestate de Paris faţă de lumea
maghrebiană. Angajarea Parisului în procesul de pace din Orientul Mijlociu presupunea găsirea
unei „soluţii franceze” la criză, încercându-se impunerea acesteia pe cale diplomatică, fără să se
piardă din vedere componenta militară a acţiunii. Prezenţa dominantă a Statelor Unite ale
Americii în Orientul Mijlociu a estompat însă elanul francez. Sentimentele antiamericane
manifestate de o parte a societăţii franceze s-au intensificat în acel moment atât datorită
existenţei în Franţa a unui număr mare de cetăţeni de origine arabă, cât şi ca urmare a accentuării
sentimentului de frustrare la francezii care contestau rolul de lider al lumii deţinut de Statele
Unite. Guvernanţii francezi au căutat să menajeze orgoliile rănite ale conaţionalilor săi şi,
totodată, să joace un rol important în soluţionarea crizei, chiar dacă trebuia să urmeze linia
politică generală impusă de Casa Albă. În acest sens, Parisul a fost de acord să trimită în zona
Golfului 17 000 de militari sub comanda generalului Michel Roguejeoffre, care să se alăture
coaliţiei antiirakiene. Divizia 6 "Daguet", comandată de generalul Mouscardes, a fost
subordonată Corpului 7 american şi, în prima linie a acestei divizii, au fost dispuse cele trei
companii de legionari din Regimentul 6 Străin, de geniu16. De asemenea, s-au dislocat în Arabia
Saudită Regimentul 2 Străin, de paraşutişti, precum şi o forţă aeriană sub comanda generalului
Claude Solanet53. Avioanele de luptă "Jaguar" şi "Mirage", incluse în forţa aeriană franceză de
intervenţie în Golf, proveneau de la Baza aeriană 136 de la Toul şi au ajuns în zona de conflict în
prima jumătate a lunii octombrie 199018. Pierre Joxe, ministrul apărării al Franţei, a hotărât, de
asemenea, trimiterea unei forţe militare maritime în Golf şi a decis, la 6 februarie 1991, să pună
la dispoziţia coaliţiei antiirakiene bazele aeriene de la Mont-de-Mersen şi Avord, aflate în sudul
Franţei, în vederea executării unor zboruri de recunoaştere de către avioane americane U-2 .

Contrastul dintre politica fermă promovată în anii '80 de Statele Unite şi aliaţii săi faţă de
regimurile comuniste din Europa de Est şi toleranţa politică manifestată în relaţiile cu regimurile

52
Ibidem
53
Gheorghe Silea, Dan Niţă, Efectivele şi tehnica militară angajate în conflict. Raportul de forţe, în Războiul din
Golf, pag. 95

43
autocrate din Orientul Mijlociu, cu monarhiile tradiţionale şi cu republicile naţionaliste din zonă,
a fost evident. La rândul său, Uniunea Sovietică a realizat un sistem de relaţii politice identic,
sprijinind regimurile "democratice naţionale" şi "orientarea socialistă" din Irak, Siria, Libia,
Yemenul de Sud şi Egipt. Saddam Hussein a analizat cu siguranţă evenimentele politice majore
produse în Europa de Est la sfârşitul anului 1989 şi poate că s-a temut de o posibilă intensificare
a presiunilor exercitate de Casa Albă asupra propriului său regim autocrat. De aceea este posibil
să fi iniţiat ocuparea Kuweitului, sporindu-şi în mod simţitor şi forţa economică şi poziţia
geostrategică. Spera, probabil, că acţiunea sa rapidă va fi acceptată în cele din urmă de marile
puteri, însă s-a înşelat.

Pe de altă parte, mecanismul politico-militar al N.A.T.O., în care factorul primordial este


cel american, s-a dovedit bine pus la punct şi eficient. Chiar dacă în estul Germaniei se mai aflau
unităţi militare sovietice, hotărârea luată de Casa Albă de a implica Alianţa Nord-Atlantică n
conflictul din Golf a fost cea mai bună soluţie.

II.3 De la „furtună din deşert” la un „război stelar”

Încheierea conflictului armat iraniano-irakian în 1988 a consfinţit autocraţia lui Saddam


Hussein, dar puternica militarizare a statului său şi desfăşurarea operaţiunilor militare au creat o
datorie estimată la 90 de miliarde de dolari. Pentru a acoperi această datorie şi pentru a plăti
importurile de produse de bază era necesară dezvoltarea economiei irakiene. Dar Bagdadul a ales
o altă variantă pentru rezolvarea problemelor sale financiare şi, totodată, menţinerea statutului de
forţă militară şi politică puternică în zonă: invadarea Kuweitului, unul dintre principalii săi
creditori. Din apărător al comunităţii arabe în faţa fundamentalismului iranian, regimul irakian a
devenit agresor ameninţând cu forţa şi alte state arabe din regiune.

În viziunea sa, Saddam Hussein a considerat că îndeplinea o misiune sfântă "eliberând"


Kuweitul, acesta fiind primul pas pentru crearea "Marelui stat arab". În zilele critice care s-au
scurs imediat după invazie acesta a încercat să-l asigure de intenţiile sale "paşnice" pe regele
Fahd al Arabiei Saudite, dar nu a reuşit să-l înşele.

Saddam Hussein a făcut o mare greşeală când a apreciat că regimul de la Riyadh nu va


permite staţionarea de trupe străine în Arabia Saudită. Pe de altă parte, discursul rostit de

44
preşedintele irakian la 12 august 1990, la Bagdad, a convins pe mulţi arabi că Irakul intenţiona să
instituie un regim de ocupaţie asupra Kuweitului54.

În ceea ce îl priveşte pe regele Fahd, acesta îşi dăduse deja acordul înainte de 12 august
1990 pentru desfăşurarea de trupe americane în Arabia Saudită deoarece persoane oficiale de la
Pentagon prezentaseră prinţului Bandar bin Sultan, ambasadorul saudit la Washington, fotografii
realizate de sateliţii americani cu dispozitivul de luptă ofensiv al armatei irakiene la graniţa cu
Arabia Saudită55. Întrucât nimeni nu putea garanta că Saddam Hussein se va limita la ocuparea
Kuweitului, regimul de la Riyadh a adoptat măsuri preventive pentru descurajarea oricărei
agresiuni împotriva teritoriului său.

În consecinţă, Washingtonul a declanşat operaţiunea "Scutul Deşertului" ("Desert


Shield"), unităţi americane din Forţa de Reacţie Rapidă fiind aduse în Arabia Saudită, iar
comunitatea internaţională a oferit imediat ajutoare materiale Arabiei Saudite, precum şi Turciei
şi Israelului, potenţiale victime ale unei acţiuni irakiene în forţă.

Marea Britanie a pregătit şi a trimis la rândul său în Arabia Saudită, în cadrul operaţiunii
"Granby", un corp expediţionar alcătuit din unităţi ale armatei de uscat (Divizia 1 Blindată,
însoţită inclusiv de grupul său de elicoptere: 23 AH - 7 "Lynx" şi 23 AH - 1 "Gazelle"), forţe
speciale de intervenţie (elemente din Regimentul 22 S.A.S. şi Marina Regală S.B.S.) şi câteva
escadrile de aviaţie. Pe aerodromurile din imediata apropiere a zonei de conflict au aterizat 18
Tornado F-3 din Grupul 13 Vânătoare al R.A.F. şi 42 Tornado GR-1, 6 Jaguar din Escadrila 41
Cercetare, 6 Buccaneer, 3 Nimrod MR-2, 8 VC-10, 6 Victor, 2 Tristar K-1 şi elicoptere CH-47
"Chinook", 24 SA-330 "Puma", 12 HC-4 "Sea King". Totodată, Marina Regală a deplasat în
Orientul Mijlociu mai multe nave de luptă (4 distrugătoare: "Cardiff", "Gloucester",
"Manchester" şi "Exeter"; 4 fregate: "Brazen", "London", "Brilliant" şi "Brave"), o navă
portelicopter ("Argus"), o navă de salvare ("Herald"), 4 dragoare de coastă şi două submarine
("Opossum" şi "Otus")56.

54
Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în "International Security", Center for
Science and International Affairs - Harvard University, vol. 17, nr. 2, 1991, p. 165
55
Maha Azzam, The Gulf Crisis: Muslim Perception, în "International Affairs", The Royal Institute of International
Affairs - Cambridge University Press, vol. 67, nr. 3, iulie 1991, p. 482.
56
The Military Balance 1991-1992, The International Institute for Strategic Studies, Oxford, toamna 1991, p. 238-
240

45
Şi armata franceză a primit ordin să intre în acţiune. La 3 august 1990 s-a declanşat
operaţiunea "Salamandre", portavionul "Clemenceau" începând deplasarea spre Golful Persic.
Acesta a fost însoţit de o grupare aeronavală de intervenţie rapidă. Regimentul 5 Elicoptere de
luptă, transportat de portavionul francez, a reuşit să-şi stabilească la 23 august 1990 baza proprie
pe teritoriul Arabiei Saudite. Ulterior, au sosit avioanele (14 Mirage 2000 C, 8 Mirage F-1 C, 28
Jaguar A, 6 Mirage F-1 CR), elicopterele SA - 241 "Gazelle", unităţile Diviziei 6 Uşoară
Blindată – un regiment de tancuri, unul de infanterie (Regimentul 1 Spahii) şi unul de
recunoaştere blindat (Regimentul 4 Dragoni) – precum şi Regimentul 2 Străin Infanterie,
Regimentul 1 Străin Cavalerie, Regimentul 6 Străin Geniu, Regimentul 11 Artilerie din Divizia 9
Infanterie Marină, două batalioane din Divizia 9 Infanterie Marină şi comandouri de
recunoaştere şi cercetare din Regimentul 2 Străin Paraşutişti57.

Pentru acţiunea de eliberare prin forţă a Kuweitului, preşedintele George Bush şi-a
asumat întreaga responsabilitate politico-militară şi a reuşit să obţină din partea O.N.U. un
mandat în acest sens. Conducerea acţiunilor militare împotriva regimului de la Bagdad a revenit,
în mod firesc, Statelor Unite, deoarece Pentagonul deţinea controlul asupra întregii zone de
conflict şi dispunea de toate mijloacele necesare ducerii unui război fără să depindă de statele
coaliţiei antiirakiene.

Datorită nerespectării Rezoluţiei nr. 678 a Organizaţiei Naţiunilor Unite de către regimul
de la Bagdad, prin care se cerea retragerea necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit până la
15 ianuarie 1991 ora 24.00, Forţa multinaţională alcătuită sub egida O.N.U. şi dislocată în Golful
Persic a declanşat operaţiunea "Furtună în Deşert" la 17 ianuarie 1991 ora 02.00 (ora locală).
Riposta lui Saddam Hussein nu a întârziat, Israelul, Arabia Saudită şi Bahreinul fiind atacate cu
rachete balistice irakiene. Impactul psihologic asupra comunităţii internaţionale a fost mare în
primele momente. În ziua de 18 ianuarie 1991, Tel Avivul şi Haifa au suportat primul val de atac
format din 8 rachete. Baza aeriană saudită de la Dhahran a fost, la rândul său, atacată în aceeaşi
zi cu o rachetă, însă s-a reuşit interceptarea şi distrugerea ei cu ajutorul unui complex antiaerian
"PATRIOT". Regimul de la Bagdad dispunea în acel moment de numeroase instalaţii de lansare
pentru cele aproximativ 2000 de rachete sol-sol de tipul "SCUD B", "AL HUSSEIN" , "AL
ABBAS" şi "FROG" aflate în dotarea armatei irakiene.

57
Ibidem

46
Datorită distanţei mari până la obiectivele din Israel, Arabia Saudită şi Bahrein, armata
irakiană a folosit în timpul războiului din Golf, în mod cert, rachete "AL HUSSEIN" şi "AL
ABBAS". Cele care au reuşit să-şi atingă obiectivele au provocat victime omeneşti şi pagube
materiale importante. Astfel, în perioada 17- 26 ianuarie 1991, 26 de rachete irakiene au fost
lansate împotriva Israelului, iar până la încetarea ostilităţilor s-au mai înregistrat încă 13 atacuri.
Rezultatele obţinute, însă, au lăsat de doritÎ doar 14 rachete au atins ţintele până la 26 ianuarie,
dintre care 11 în primele trei zile ale operaţiunii aliaţilor "Furtună în Deşert". O dată cu sosirea
bateriilor americane şi olandeze "PATRIOT" în Israel la 20 ianuarie 1991, eficienţa atacurilor
ordonate de Saddam Hussein a scăzut mult. De asemenea, împotriva oraşelor saudite Riyadh,
Jubai, Dhahran şi emiratului Bahrein au fost lansate, între 17 şi 26 ianuarie 1991, 29 de rachete58.

Pierderile totale ale statului israelian înregistrate în perioada 17 ianuarie-25 februarie


1991 s-au ridicat la 13 morţi şi 200 de răniţi59. În cursul acestor atacuri au fost lovite oraşele Tel
Aviv, Haifa, Ierusalim şi baza aeriană Majdou. În Arabia Saudită, două rachete irakiene au lovit
Riyadhul provocând moartea a două persoane şi rănirea a altor 49, precum şi importante pagube
materiale. La Dhahran, o rachetă irakiană a lovit o cazarmă unde se afla un sediu al serviciilor
militare americane, în urma exploziei înregistrându-se 27 de morţi şi 97 de răniţi.

În mod evident, programul de înarmare al Bagdadului nu s-ar fi putut realiza aşa de uşor
fără sprijinul unor state care deţineau tehnologia necesară fabricării rachetelor balistice. Este de
notorietate, de exemplu, interesul manifestat de China pentru vânzarea de arme unor state din
Orientul Mijlociu. Până în anul 1991, guvernul de la Beijing a vândut rachete balistice şi rachete
antinavă Iranului şi Irakului, iar Arabia Saudită a cumpărat circa 30 de lansatoare de rachete
CSS-2 împreună cu 50 de rachete balistice60.

Denigrarea unui stat care este un concurent puternic pe piaţa armamentului cu ajutorul
mijloacelor de informare în masă poate crea opiniei publice internaţionale o atitudine greşită faţă
de poziţia politică reală a Chinei în privinţa înarmării statelor arabe, care nu diferă cu nimic de
atitudinea guvernelor occidentale sau a Moscovei. Dar pentru a se evita seisme politice interne,
guvernele se ascund în spatele acuzaţiilor la adresa altor state sau refuză să ofere explicaţii. Pe o

58
The Military Balance 1991-1992, op.cit., p. 117
59
The Military Balance 1991-1992, op.cit., p. 101.
60
Aurel Tănase, Acţiunile de luptă navale, în "Războiul din Golf", p. 154

47
piaţă atât de sensibilă cum este cea de armament, publicitatea - mascată sau nu - are un rol
important în alegerea tipului de tehnică militară, iar deciziile luate de guverne în aceasta
problemă sunt extrem de controversate datorită sumelor exorbitante ce se vehiculează în
tranzacţiile respective şi intereselor diverselor grupări politice, mai mult sau mai puţin meschine,
din ţările respective.

Un lucru este, însă, cert: toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate - S.U.A.,
U.R.S.S., Franţa, Marea Britanie, China - au vândut armament, mai mult sau mai puţin sofisticat,
statelor din Orientul Mijlociu concomitent cu alte state puternice din punct de vedere economic -
Germania, Italia, Africa de Sud. Şi pentru aplanarea conflictului din Golf, aceleaşi ţări au
intervenit şi încearcă să impună realizarea unui echilibru militar oferind unor state arabe arsenale
moderne (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Kuweit) şi dictând, în acelaşi timp, un
program de dezarmare Irakului.

Deoarece nu a reuşit să convingă comunitatea musulmană să se alieze cu Bagdadul


împotriva guvernului de la Tel Aviv, dictatorul irakian a încercat să folosească rachetele pe care
le avea la dispoziţie pentru a provoca o reacţie militară în forţă a Israelului împotriva Irakului.
Acest lucru ar fi determinat, în opinia liderului de la Bagdad, ieşirea statelor musulmane din
coaliţia antiirakiană şi mobilizarea lor împotriva Tel Avivului.

Din păcate pentru Saddam Hussein, conducătorii israelieni nu au ordonat executarea unor
atacuri de represalii împotriva Bagdadului, deşi această hotărâre era în contradicţie cu politica lor
tradiţională. Totodată, au fost luate măsuri excepţionale de securitate pe întreg teritoriul ţării.
Dan Shomron, şeful de stat major al armatei israeliene, declara, înainte de declanşarea atacurilor
Bagdadului, la televiziunea naţională din IsraelÎ "Rachetele irakiene îndreptate spre noi au
repurtat deja o victorie. Saddam Hussein a reuşit în războiul psihologic. Dovada: foarte multor
oameni din Israel le este frică"61.

Datorită declanşării atacurilor cu rachete balistice irakiene, guvernul de la Tel Aviv a


căutat să-şi menţină linia politică şi a adoptat o serie de măsuri care au vizat întărirea sistemului
de apărare antirachetă. În acest scop au fost acceptate, pentru prima dată de la înfiinţarea statului

61
Victor Racolţea, Unele categorii şi tipuri de armament şi tehnică militară utilizate în războiul din Golf, în
"Războiul din Golf", p. 269

48
Israel (1947), trupe străine care să staţioneze pe pământ israelian. Este vorba despre subunităţi
americane şi olandeze care deserveau bateriile antirachetă "PATRIOT", aduse în Israel pentru a
completa un sistem defensiv format şi din două baterii "PATRIOT", recepţionate recent de
armata israeliană. Un complex de apărare antiaeriană "PATRIOT" era format din opt lansatoare,
fiecare cu câte patru rachete antiaeriene, staţia de radiolocaţie aferentă şi aparatura necesară
recepţiei semnalelor de avertizare trimise de sateliţii americani şi cei ai N.A.T.O.

Succesul aparent al complexului "PATRIOT" în timpul războiului din Golf a sporit


eforturile depuse de susţinătorii programului SDI pentru continuarea lui. Astfel, Statele Unite şi-
au reorientat în 1991 programul de perspectivă privind Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI) de
la scopul propus iniţial - apărarea teritoriului S.U.A. împotriva atacurilor executate cu rachete
balistice sovietice sau chinezeşti - către un scop mult mai ambiţiosÎ protejarea teritoriului
Statelor Unite, a forţelor militare americane dislocate în străinătate, precum şi a aliaţilor săi faţă
de lansarea accidentală sau voită a unor rachete balistice cu încărcătură convenţională sau de
nimicire în masă împotriva acestora. Sistemul preconizat se numea "Protecţia totală împotriva
loviturilor limitate" (GPALS) şi era alcătuit din senzori situaţi în spaţiu şi pe sol - care aveau
menirea să supravegheze şi să urmărescă rachetele balistice de toate categoriile de la lansare
până la impact - şi din interceptori situaţi pe sol, pe mare şi în cosmos (interceptorii cosmici erau
proiectaţi să distrugă rachetele care au o rază de acţiune mai mare de 800 km).

Pentru realizarea scopului propus, programul SDI şi programul TMD ("Teatrul de apărare
contra rachetelor balistice") au fuzionat62. În anul 1992 se preconiza că sistemul GPALS va avea
trei elemente principale, dirijate în întregime de la un centru de supraveghere, comandă şi
control. Interceptorii tereştri antirachetă TMD (din cadrul programului cu acelaşi nume) formau
primul element important. Aceştia erau destinaţi pentru a lovi rachetele balistice tactice, extrem
de periculoase datorită rapidităţii cu care sunt transportate în zonele de conflict şi duratei de zbor
reduse. Al doilea element al GPALS consta din aproximativ 750 de interceptori situaţi la sol şi
dispuşi în şase zone strategice ale Statelor Unite, iar al treilea element era alcătuit din
aproximativ 1 000 de interceptori "Brilliant Pebble" (Piatra sclipitoare), situaţi în spaţiu. Atât cel
de-al doilea, cât şi cel de-al treilea element GPALS urmau, probabil, să violeze Tratatul

62
The Military Balance 1991-1992, op.cit., p. 13

49
"Antibalistic Missiles" (ABM) din 1972 (care limitează numărul de sisteme balistice antirachetă
deţinute de S.U.A. şi U.R.S.S. ).

Cheltuielile pentru realizarea sistemului GPALS erau estimate în anul financiar 1991 la
46 miliarde dolari, dintre care 10 miliarde dolari erau destinaţi programului TMD, 24 miliarde
dolari erau alocaţi pentru bazele terestre de apărare americane şi 12 miliarde dolari pentru
interceptorii "Brilliant Pebble"63. Pentru realizarea primului element principal al GPALS au fost
propuse trei proiecte de studiu: ERINT ("Tehnologie pentru extinderea razei de interceptare);
THAAD ("Teatrul de apărare a zonei de mare altitudine" ) - studiu care a început abia în
septembrie 1990; "ARROW" ("Săgeata") - sistemul proiectat de Israel, care a demarat în 1988 şi
a înregistrat mai multe teste încununate cu succes (mai ales după 25 martie 1991)64.

Totodată, au fost iniţiate şi două programe militare pentru realizarea celui de-al doilea
element al GPALS, interceptorii rachetelor balistice intecontinentale, situaţi în şase zone
strategice ale Statelor Unite. Primul program se intitulează HEDI ( "Interceptor de apărare pentru
atmosferă înaltă şi spaţiul cosmic"). Primul zbor-test din cadrul acestui program s-a efectuat în
februarie 1990 şi a fost încununat de succes. Cel de-al doilea program se intitulează ERIS
("Subsistemul de interceptare la reintrarea în atmosferă") şi a fost înregistrat un prim zbor-test în
februarie 1990, în Pacificul de Sud, când s-a reuşit interceptarea unei rachete balistice
intercontinentale "Minuteman" lansată din California. Sistemul ERIS a reuşit atunci să facă
diferenţa dintre componenta reală de luptă a rachetei şi cele două componente false lansate de
acelaşi vector de luptă.

Capitolul III. Surse de conflict în Orientul Mijlociu după încheierea razboiului din
Golf

Disputele dintre statele din Orientul Mijlociu după încheierea celei de-a doua conflagraţii
mondiale au fost şi sunt extrem de complexe. Efectele colaterale ale Războiului Rece s-au făcut
simţite cu putere încă din 1946, fiind generate şi în această regiune de conflictul de interese
dintre SUA şi URSS. Din momentul prezentării doctrinei Truman în Congresul Statelor Unite

63
Ibidem
64
Ibidem

50
(12 martie 1947), prin care administraţia de la Casa Albă prelua o mare parte dintre obligaţiile
politice şi economice ale Marii Britanii în Marea Mediterană şi Orientul Mijlociu, tensiunile
politice dintre Washington şi Moscova au cunoscut noi dimensiuni, tot mai grave. Această
situaţie s-a suprapus peste reminiscenţele unui sistem colonial impus în regiune după primul
război mondial, care a permis delimitarea frontierelor statelor care au făcut parte din Imperiul
Otoman în funcţie de interesele Marii Britanii şi Franţei, fără să se ţină cont de împărţirea
tradiţională realizată şi respectată de liderii popoarelor din Orientul Mijlociu de-a lungul
secolelor.

Concurenţa dintre cele două superputeri pentru controlul zăcămintelor de hidrocarburi -


descoperite de britanici, francezi şi americani în Irak, Iran şi Arabia Saudită în prima jumătate a
secolului XX - şi a statelor din regiune a fost dură. Din păcate pentru ei, conducătorii sovietici nu
au reuşit să determine schimbarea raportului de forţe din Orientul Mijlociu în favoarea lor, deşi
s-au străduit foarte mult, iar sprijinul pe care Moscova l-a acordat unor lideri politici şi militari
din Egipt, Siria, Yemen, Libia, Irak, Sudan şi Algeria de-a lungul mai multor decenii s-a
diminuat semnificativ după prăbuşirea Zidului Berlinului. Mai mult decât atât, reprezentanţii
Uniunii Sovietice au refuzat să acorde sprijin militar regimului de la Bagdad după ce armata
irakiană a invadat Kuweitul la 2 august 1990. Atitudinea adoptată de Mihail Gorbaciov a permis
Statelor Unite să alcătuiască rapid şi eficient o coaliţie militară multinaţională pentru a-l forţa pe
Saddam Hussein să-şi retragă trupele de ocupaţie din Kuweit.

Operaţiunea desfăşurată de trupele irakiene la 2 august 1990 a fost prima acţiune militară
violentă de mare amploare desfăşurată în Orientul Mijlociu după încheierea Războiului Rece.
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost surprinsă de rapiditatea operaţiunii realizate de armata
irakiană, iar ştirile despre invazie au amplificat temerile în rândul statelor vecine - în mod
deosebit în Arabia Saudită şi în Israel.

Primul semnal de ameninţare major lansat de Saddam Hussein conducătorilor kuweitieni


a apărut la sfârşitul lunii mai 1990, când a avut loc la Bagdad întâlnirea reprezentanţilor statelor
arabe pentru analizarea situaţiei create în Israel de fluxul de emigranţi evrei proveniţi din
Uniunea Sovietică şi estul Europei. În cadrul convorbirilor preşedintele irakian a criticat
personal, printre altele, statele arabe care menţineau la un nivel scăzut preţul petrolului - fiind
vizate îndeosebi Arabia Saudită şi Kuweitul.

51
Pentru rezolvarea acestei probleme, miniştrii petrolului din Irak, Kuweit, Arabia Saudită,
Qatar şi Emiratele Arabe Unite s-au întâlnit la Jidda, la 10 iulie 1990, şi au hotărât să-şi limiteze
producţia de ţiţei cu scopul de a obţine creşterea preţului petrolului de la 13 la 18 dolari/barilul
de petrol. Ministrul kuweitian a revenit însă în ziuaurmătoare asupra deciziei luate, neacceptând
preţul înalt dorit mai ales de irakieni. Cu acel prilej, el a precizat că urma să îşi reconsidere
punctul de vedere în cazul în care celelalte state arabe încălcau limitele de producţie stabilite
înainte de reuniunea respectivă.

Câteva zile mai târziu, în cadrul unei reuniuni a O.P.E.C., acelaşi ministru kuweitian şi-a
exprimat intenţia de a menţine cota de producţie a Kuweitului la nivelul stabilit la Jidda doar
până în toamna anului 1990. Această măsură putea produce în octombrie 1990 o nouă scădere a
preţului petrolului datorită creşterii producţiei de ţiţei kuweitian şi acest fapt a stârnit mânia
preşedintelui Saddam Hussein.

Ca urmare a poziţiei inflexibile manifestate de reprezentantul kuweitian la masa


negocierilor, ministrul de externe irakian a trimis la 16 iulie 1990 omologului său kuweitian,
şeicul Sabah al-Ahmad, un memorandum prin care solicita să se returneze Irakului 2,4 miliarde
dolari pentru petrolul extras de Kuweit din regiunea Rumalia în timpul războiului dintre Iran şi
Irak, teritoriu revendicat de mai multă vreme de irakieni. Totodată, Tarik Aziz solicita plata a 12
miliarde de dolari drept compensaţie pentru pagubele provocate economiei irakiene de
supraproducţia de petrol kuweitian, care generase scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială.

În acelaşi memorandum s-au mai cerut anularea datoriei de război pe care o avea regimul
de la Bagdad faţă de Kuweit - 10 miliarde dolari - şi cedarea în favoarea Irakului a insulelor
kuweitiene Warba şi Babiyan, de unde se putea controla accesul către singurul port maritim
irakian, Umm Qasr.

În cadrul discursului rostit la 17 iulie 1990, cu prilejul Zilei Revoluţiei Irakiene, Saddam
Hussein a reluat acuzaţiile cuprinse în memorandumul trimis de Tarik Aziz şeicului Sabah al-
Ahmad,, subliniind printre altele „pericolul de otrăvire la care este supusă economia irakiană
datorită supraproducţiei kuweitiene de petrol”65. Totodată, preşedintele irakian a afirmat atunci

65
Janice Gross Stein, Intimidation and Compulsion in Gulf, 1990-1991, în „International Security”, Center for
Science and International Affairs - Harvard University, vol.17, nr. 2, p.149

52
că exista un plan „inspirat de America pentru a submina interesele şi securitatea arabilor” şi a
susţinut că Emiratele Arabe Unite şi Kuweitul au participat la „proiectul sionist susţinut de
imperialişti împotriva naţiunii arabe”66.

La finalul discursului, ministrul de externe kuweitian, şeicul Sabah al-Ahmad, a fost


acuzat de dictatorul irakian că era agent american. „Irakul - a spus în acel moment Saddam
Hussein - a devenit singurul apărător de bază al arabilor; datorită armamentului sofisticat din
dotarea armatei irakiene, imperialiştii nu vor îndrăzni să atace, dar îşi vor reface planurile de
război folosindu-se de agenţii lor care conduc Golful”67.

Două săptămâni mai târziu, armata irakiană a pus în aplicare planul de ocupare a
Kuweitului, iar câteva zile mai târziu a fost anunţată anexarea acelui stat de către Irak.

După încheierea operaţiunii militare “Furtună în Deşert” de către Forţa Multinaţională


(sfârşitul lunii februarie 1991), între Irak şi Kuweit s-au stabilit contacte în vederea demarcării
graniţei dintre cele două state. O comisie ONU s-a deplasat la faţa locului şi a început
măsurătorile topografice, utilizându-se ca document de bază acordul semnat la 4 octombrie 1963
de către reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zona respectivă şi comisia
UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la
Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective.

Delimitarea zonei neutre s-a efectuat plecându-se de la frontiera comună şi aceasta a


inclus atât o fâşie de teren irakian de 10 km lăţime, cât şi o porţiune de teren kuweitian lată de 5
km de-a lungul întregii graniţe comune. Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în
iunie 1991 de companii de căşti albastre austriece şi daneze detaşate din cadrul Forţei ONU de
menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din
cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii în Liban (UNIFIL).

Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei ONU au


ajuns la concluzia că irakienii au deţinut timp de 27 de ani o fâşie de teren care le aparţinea de
fapt kuweitienilor. Pentru a îndrepta acea greşeală, comisia a hotărât mutarea bornelor de graniţă
cu câteva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est şi est faţă de poziţia lor din 1989.

66
Ibidem, p.160
67
The Military Balance 1991-1992, op. cit. p.19

53
Bagdadul a protestat vehement, fiind îngrijorat de faptul că pierdea o porţiune din provincia sa
Rumalia, bogată în zăcăminte de petrol, şi o parte din singurul său port maritim, Umm Qasr.
Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat că noua frontieră
crea un nou punct de tensiune în regiune, iar în Adunarea Naţională irakiană s-au auzit voci care
susţineau că demarcarea internaţională a graniţei era doar primul pas făcut de conspiratorii din
Statele Unite şi Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului68.

Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că obstrucţiona


activitatea comisiei ONU de delimitare a frontierei.

Până la urmă, în 1992, la sfârşitul lunii iulie, s-a admis ca puţurile de petrol de pe
terenurile irakiene dintre Sawat şi Batin să aparţină Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul
navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia Irakului, pentru ca acesta să aibă acces direct la
mare. Activitatea propriu-zisă de demarcare a graniţei în teren s-a finalizat în noiembrie 1992, iar
Organizaţia Naţiunilor Unite şi cele două state au recunoscut noua frontieră69.

Guvernul saudit, aliat fidel al Casei Albe, a considerat invazia ordonată de Saddam
Hussein din august 1990 atât ca pe o ameninţare la adresa sa, cât şi ca pe o oportunitate: i-a fost
teamă de o posibilă invazie irakiană - fapt ce a determinat Riyadhul să permită accesul unor trupe
nemusulmane pe teritoriul său - şi a încercat prin mijloace diplomatice să se asigure că va avea
un cuvânt greu de spus în negocierile ce urmau să aibă loc după încheierea conflictului.

Punctele esenţiale urmărite de diplomaţia saudită în acel moment au fost:

 eliberarea Kuweitului şi reinstalarea la conducerea acestui stat a


dinastiei Al-Sabbah
 menţinerea Iranului în izolarea politică în care se găsea înainte de
izbucnirea conflictului
 reîntoarcerea Turciei la neutralitatea sa faţă de disputele dintre
ţările arabe
 păstrarea unor bune relaţii cu Yemenul

68
Persic Gulf: After Desert Storm and Before New World-Wide, în „Middle East Monitor. The Journal of Economic
Strategic Studies of the Middle East Region”, Cyprus, march 1993, p. 16-32
69
Ibidem

54
Ultimul punct este interesant deoarece se ştie că Saddam Hussein a sprijinit unificarea
celor două state yemenite în 1990, stârnind nemulţumirile guvernului saudit.

Deoarece este cel mai populat stat din Peninsula Arabică, Yemenul a fost considerat
mereu o posibilă ameninţare de regii saudiţi, chiar dacă dezvoltarea economică a ţării vecine a
fost, în general, asociată cu menţinerea unor relaţii bune cu Arabia Saudită. Îngrijorarea a sporit
însă la Riyadh după ocuparea Kuweitului de către armata irakiană pentru că reprezentantul
regimului de la Sanna în Consiliul de Securitate al ONU (în calitate de membru nepermanent) a
votat împotriva adoptării rezoluţiilor care condamnau agresiunea săvârşită de regimul de la
Bagdad asupra Kuweitului. Imediat, ministrul de interne saudit a hotărât expulzarea mai multor
mii de muncitori yemeniţi aflaţi la lucru în Arabia Saudită. Yemenul s-a confruntat astfel cu un
val de şomeri şi a pierdut o sursă de susţinere a bugetului de stat. În plus, chiar dacă exportul de
petrol yemenit a crescut şi au fost concesionate perimetre noi de exploatare a ţiţeiului unor
companii străine, veniturile obţinute de guvernul de la Sanaa au fost insuficiente pentru
satisfacerea nevoilor unei populaţii de 13,5 milioane de locuitori şi pentru achitarea creditelor
scadente în 1991 (doar 20 % din obligaţiile financiare asumate în faţa creditorilor internaţionali
pentru acel an au fost achitate). Economia yemenită era în continuare slab dezvoltată, iar lipsa
resurselor financiare a condus la instabilitate politică şi dezvoltarea curentului naţionalist.

Divergenţele dintre Riyadh şi Sanaa s-au făcut din nou simţite în martie 1992, după doar
un an de la eliberarea Kuweitului de sub ocupaţia irakiană, când se pare că saudiţii au rugat trei
companii petroliere (British Petroleum, Elf-Aquitaine şi Petroleum-Canada) să nu înceapă
operaţiunile de foraj în zona Khakhayr - revendicată de ambele state, dar deţinută de yemeniţi -
şi să-şi înceteze activitatea pe care o desfăşurau în Yemen.

Apelul saudit a fost urmat de un mesaj dur pe care l-a lansat guvernul yemenit în aprilie
1992 la adresa Riyadhului, regimul de la Sanaa criticând totodată şi decizia luată de autorităţile
din ţara vecină de a aproba desfăşurarea unor exerciţii militare ale armatei saudite în acea
perioadă în apropierea graniţei dintre cele două state.

Tensiunea în regiune a continuat să crească o dată cu revendicarea de către ambele părţi a


dreptului de proprietate asupra provinciilor Sir, Nayran şi Gizan. Conform tratatului Taif încheiat
în 1934, Arabia Saudită şi Yemenul urmau să-şi marcheze frontiera comună. Această operaţiune

55
nu a fost efectuată până atunci, iar guvernul de la Sanaa a atenţionat Riyadhul că documentul
semnat în urmă cu 58 de ani expira în septembrie 1992 şi nu dorea să-l reînnoiască.

În plus, apăreau tot mai multe semnale referitoare la neîncrederea manifestată de


guvernul Yemenului faţă de saudiţi, suspectându-i pe aceştia că doreau să-i destabilizeze situaţia
politică pentru a-i stopa creşterea producţiei proprii de petrol de la 200.000 barili/zi la 800.000
barili/zi. La rândul lor, reprezentanţii Arabiei Saudite au afirmat că s-a dorit marcarea graniţei
dintre cele două state, dar nu au putut să o facă din cauza problemelor ridicate de yemeniţi.

În cele din urmă, în iulie 1992 s-au desfăşurat trei runde de negocieri la Geneva pentru
lămurirea situaţiei. A fost stabilit cu acel prilej un comitet care să hotărască traseul frontierei în
conformitate cu documentul din 1934 şi s-a luat decizia să fie contactat un trust internaţional care
să alcătuiască o schiţă a graniţei. Totodată, s-au purtat discuţii pentru delimitarea platoului
continental din Marea Roşie, precum şi a frontierei din preajma localităţii Jabal al Thar şi în
zonele neconsemnate în tratatul Taif (spre graniţa cu Omanul).

Guvernul Arabiei Saudite s-a confruntat şi cu o altă dispută teritorială după războiul din
Golf din 1991, de această dată fiind implicat un alt stat arab, Qatar. Totul a început în decembrie
1965, când între cele două state se încheie un acord prin care se hotăra marcarea graniţei dintre
aceste ţări. Problema respectivă s-a oprit la acel stadiu, acţiunea de demarcare a frontierei nefiind
desfăşurată niciodată.

Nerezolvarea chestiunii a condus în toamna anului 1992 la izbucnirea unor incidente în


zone de graniţă. Informaţiile care au ajuns în mass-media sunt extrem de sărace: nu au fost
precizate clar unde au avut loc disputele şi nici cine a participat la acestea. Însă conducerile
ambelor state au spus că incidentele s-au desfăşurat pe propriile teritorii. Sursele saudite au
relatat că totul s-a petrecut în apropierea unui sat din Arabia Saudită, aflat la 15 km de linia de
demarcaţie, în timp ce regimul de la Doha a susţinut că unul dintre posturile sale de graniţă a fost
atacat de saudiţi.

A urmat suspendarea unilaterală a acordului de graniţă din 1965 de către Qatar şi


retragerea reprezentantului său din Consiliul de Cooperare al Golfului (C.C.G.) în luna
octombrie 1992.

56
Regimul de la Riyadh a respins acuzaţiile ce i se aduceau şi a concluzionat că este vorba
de un „dezacord individual accidental”70.

Atât Consiliul de Cooperare al Golfului, cât şi Kuweitul şi Omanul şi-au oferit bunele
oficii pentru aplanarea conflictului. Situaţia de nesiguranţă s-a prelungit, la mijlocul lunii
octombrie 1992 devenind evident faptul că mai multe probleme blocau procesul de destindere a
relaţiilor dintre cele două state. Au continuat reproşurile de o parte şi de cealaltă, iar regimul de
la Doha a ameninţat chiar cu boicotarea conferinţei anuale a Consiliului de Cooperare al Golfului
(C.C.G.). Mai mult decât atât, Iranul a sprijinit poziţia Qatarului, fapt ce a provocat nemulţumire
la Riyadh.

În cele din urmă, la mijlocul lunii decembrie 1992, în cadrul sesiunii Organizaţiei
Conferinţei Islamice, regele Arabiei Saudite a avut o întrevedere cu ministrul de externe al
Qatarului, întâlnirea fiind mijlocită de un reprezentant al Omanului. O nouă intervenţie, de data
aceasta egipteană, a facilitat semnarea, la 20 decembrie 1992, de către cele două părţi aflate în
dispută a unui nou acord prin care se stabilea frontiera de stat. A doua zi, liderul Qatarului s-a
prezentat la întâlnirea conducătorilor statelor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului,
care a avut loc la Abu Dhabi.

Comitetele comune formate în baza actului semnat în preziua reuniunii C.C.G. au reuşit
să marcheze graniţa respectivă după aproape un an de la încheierea noului acord.

Au fost făcute multe speculaţii în legătură cu cauzele care au condus la un asemenea


diferend major şi unele surse au susţinut că la mijloc nu s-au aflat doar câţiva kilometri pătraţi de
teren, sub care se găsesc zăcăminte bogate de petrol. Alţii au amintit de medierea oferită de
regimul de la Riyadh în disputa dintre şeicatele Qatar şi Bahrain pentru stăpânirea insulei Hawar.
Totul rămâne însă la stadiul de ipoteze.

În privinţa insulei revendicate de către ultimele două state arabe menţionate, se impun
câteva precizări. Disputa are loc de multă vreme şi nici până în prezent nu a fost soluţionată
datorită rivalităţii existente între cele două dinastii conducătoare şi a resurselor energetice care s-
ar putea găsi în largul mării. În timp ce Qatarul susţine că i se cuvine insula Hawar deoarece se

70
Ibidem pg. 22

57
află în imediata apropiere a sa, Bahrainul continuă să o menţină în proprietate. Se provoacă astfel
mari probleme în privinţa delimitării platoului continental ce revine fiecărei părţi, precum şi
greutăţi în stabilirea dreptului de posesie asupra câtorva insule şi recifuri din largul mării.

Medierea saudită nu a rezolvat situaţia. Deşi a fost solicitată de Bahrain, acelaşi stat a
renunţat la bunele oficii ale Riyadhului în octombrie 1991 şi a înaintat o cerere la Curtea
Internaţională de Justiţie pentru reglementarea cazului. În aprilie şi iunie 1992, regimul de la
Manama s-a adresat din nou Curţii de la Haga pentru obţinerea unei decizii finale care să fie
recunoscută şi de statul vecin, însă Qatarul a respins propunerea Bahrainului de judecare a
litigiului la Curtea Internaţională de Justiţie.

Un diferend teritorial asemănător în Golful Persic este şi cel dintre Iran şi Emiratele
Arabe Unite (E.A.U.) pentru insula Abu Musa. Fiecare parte a revendicat-o şi a folosit tot
arsenalul diplomatic pentru a i se recunoaşte dreptul de posesie asupra acelui petec de pământ.

Problemele au apărut în anul 1970, când se ştia deja faptul că Marea Britanie urma să-şi
retragă administraţia din protectoratele sale aflate în zona Golfului Persic71. În cadrul discuţiilor
purtate în acel an între reprezentanţii tuturor statelor din regiune, regimul de la Teheran a anunţat
că este de acord să renunţe la pretenţiile sale teritoriale faţă de Bahrain, dar solicita în acelaşi
timp să i se acorde cele două insule Tunb şi insula Abu Musa - aflate aproximativ la jumătatea
distanţei dintre coastele iraniene şi cele ale Federaţiei Emiratelor din Golful Persic.
Reprezentantul şahului Reza Pahlavi a adus ca argument în sprijinul propunerii sale ideea
creşterii gradului de securitate al căilor maritime iraniene şi arabe în noul context creat de
plecarea administraţiei britanice din regiune. Totodată, acesta le-a oferit emirilor posibilitatea să
fie recunoscut şi de Teheran statutul federaţiei de state arabe creată în anul 1968.

Discuţiile pe această temă au fost numeroase şi, în cele din urmă, între cele două părţi a
fost încheiat un acord prin care insulele Tunb, nelocuite şi lipsite de resurse petroliere, au intrat
în componenţa statului iranian. În acelaşi document se preciza şi noul statut, de condominiu, al
insulei Abu Musa. Emirului Sharjahului i s-a recunoscut dreptul de a administra în continuare
acel teritoriu, de a arbora drapelul său pe petecul de pământ disputat şi urma să primească 1,5
milioane de lire sterline pe an de la iranieni pentru petrolul ce îl extrăgeau aceştia din zonă. Din

71
Persic Gulf: After Desert Storm and Before New World-Wide, op.cit., pg. 25

58
momentul în care venitul anual al emiratului (provenit din exploatarea resurselor energetice
proprii) atingea plafonul de 3 milioane de lire sterline, Teheranul urma să cedeze emirului
jumătate din cantitatea de ţiţei extrasă din zona insulei Abu Musa.

Acordul încheiat a fost însă contestat de emirii Sharjahului şi Ras al Khaima, nemulţumiţi
de faptul că se permitea armatei iraniene să instaleze trupe pe insulă. La rândul lor, regimurile
care s-au succedat la conducerea Iranului au considersat că înţelegerea convenită era provizorie.
Ambele părţi şi-au menţinut în continuare cererile pentru recunoaşterea suveranităţii asupra
insulei Abu Musa, dar s-au mulţumit să tergiverseze rezolvarea acestei probleme.

Brusc, în aprilie 1992, Teheranul a hotărât expulzarea reprezentanţilor oficiali ai


Sharjahului şi restrângerea drepturilor federaţiei asupra teritoriului aflat în litigiu. Motivul
invocat de iranieni a fost acela că apărarea insulei era o responsabilitate a lor şi că ar fi avut loc
„infiltrări” care puneau în pericol securitatea locuitorilor72.

Oficialităţile E.A.U. au cerut imediat ajutorul ţărilor din cadrul Consiliului de Cooperare
al Golfului şi celor din Liga Arabă. Acestea au condamnat acţiunea Teheranului; reprezentanţii
Egiptului chiar s-au erijat în conducători ai lumii arabe şi au acuzat Iranul că are ambiţii
hegemonice în regiune. Chiar şi Irakul a reacţionat în favoarea E.A.U., încercând să mai câştige
la capitolul „imagine pozitivă” în politica externă.

Având în spate o susţinere puternică, oficialii E.A.U. au extins rapid disputa revendicând
insulele Tunb, iar la sfârşitul anului 1992 au reuşit să impună discutarea chestiunii în Consiliul
de Securitate al ONU. Iranienii nu au fost încântaţi de aceste măsuri şi au afirmat că în spatele
acuzaţiilor Consiliului de Cooperare al Golfului se ascund alte probleme: disputa dintre Qatar şi
Arabia Saudită, amplificarea opoziţiei fundamentaliştilor islamici în Egipt - regimul de la Cairo
suspectându-i pe liderii islamici ai mişcărilor antiguvernamentale egiptene că primesc sprijin de
la Teheran.

Analizând desfăşurarea evenimentelor, se poate spune că solidaritatea arabă s-a făcut


simţită în acel caz, dar situaţiile de tensiune enumerate anterior sunt prezente şi afectează toate
regimurile din Orientul Mijlociu. În consecinţă, liderii unor ţări arabe continuă să se bazeze pe
alianţele militare cu SUA - şi au motivat această opţiune susţinând, pe bună dreptate, că
72
Persic Gulf: After Desert Storm and Before New World-Wide, op.cit., p. 25.

59
Washingtonul nu revendică teritorii aşa cum o fac, în diferite împrejurări, conducătorii statelor
din Golful Persic - iar situaţia din regiune rămâne extrem de complicată.

60