Pedologie PDF

Cuprins
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
DEFINIŢIA, OBIECTUL, ISTORICUL ŞI ROLUL PEDOLGIEI ............... 7
1.1. Definiţia și obiectul de studiu al discilpinei
de Pedologie …………........................................………….. 7
1.2. Istoricul Pedologiei..………………………………………....... 8
1.3. Fertilitatea solului ……………………………………………....... 9
1.4. Situaţia fondului funciar al României ………………………... 10
1.5. Factorii de solificare …………………………………….……. ... 10
1.5.1. Clima ca factor de solificare …………………….………….. 10
1.5.2. Rolul organismelor vegetale şi animale în
procesul de solificare …………………………………….....……........ 11
1.5.3. Rolul rocilor în pedogeneză …………………….…………... 12
1.5.4. Relieful ca factor de solificare ………………….……….….. 13
1.5.5. Rolul apelor freatice şi stagnante în
procesul de solificare. .................................................................. 14
1.5.6. Timpul ca factor de solificare ……………………………….. 14
1.5.7. Rolul omului în procesul de solificare ……………………... 15
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE ȘI ORGANICE A
SOLULUI ....………………………………………………………………........ 17
2.1. Originea părţii minerale a solului ………………………………… 17
2.2. Compoziţia chimică a scoarţei terestre …………………………. 18
2.3. Compoziţia mineralogică a scoarţei terestre …………………… 18
2.4. Compoziţia petrografică a litosferei ……………………………... 19
2.5. Procesele de formare a părţii minerale a solului. Procesele de
dezagregare a materiei minerale ……………………………………………. 19
2.6. Procesele de alterare ……………………………………………… 21
2.7. Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi
alterare ...................................................................................................... 22
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI. ………. 23
2.8. Sursele şi cantităţile de materie organică din sol ………………. 23
2.9. Compoziţia materiei organice din sol ………………………........ 24
2.10 Transformarea resturilor organice şi formarea
humusului în sol ................................................................................ 24
2.11. Principalele tipuri de humus …………………………………...... 26
2.12. Importanţa humusului din sol …………………………………… 27
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE SOLULUI …………….. 29
3.1. Textura solului ……………………………………………………... 29
3.2. Structura solului …………………………………………………… 33
3.3. Densitatea solului ………………………………………………….. 36
3.4.Densitatea aparentă a solului ……………………………………... 37
3.5. Porozitatea solului …………………………………………………. 37
3
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 39
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI HIDRICE ALE SOLULUI ………………
4.1. Apa din sol ................................................................................. 39
4.2. Forţele care acţionează asupra apei din sol ………………........ 40
4.3. Formele de apă din sol ……………………………………………. 41
4.4. Indicii hidrofizici ai solului …………………………………………. 43
4.5. Permeabilitatea solului pentru apă ………………………………. 44
4.6. Pierderea apei din sol ……………………………………………... 44
4.7. Regimul hidric al solului ………………………………………....... 45
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI DE AERAȚIE ȘI TERMICE ALE
SOLULUI ………………………………………………………………………. 47
5.1. Aerul din sol. Compoziţia aerului din sol ………………………… 47
5.2. Capacitatea şi permeabilitatea solului pentru aer …………….... 48
5.3. Regimul aerului din sol .............................................................. 49
5.4. Importanţa aerului din sol .......................................................... 50
5.5. Proprietățile termice ale solului. Temperatura solului …………. 50
5.6. Sursele de încălzire şi căile de pierdere a energiei calorice … 51
5.7. Principalele proprietăţi termice ale solului ………………………. 51
5.8. Regimul termic al solului ………………………………………… 53
5.9. Importanţa temperaturii solului …………………………………… 54
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI CHIMICE ALE SOLULUI …………....... 55
6.1. Soluţia solului ……………………………………………………… 55
6.2. Coloizii solului şi proprietăţile lor. Alcătuirea micelei coloidale .. 57
6.3. Indicii ce caracterizează capacitatea de schimb cationic ……. 58
6.4. Reacţia solului. Aciditatea şi alcalinitatea solului ………………. 61
6.5. Capacitatea de tamponare a solului …………………………...... 63
6.6. Importanța reacției solului ………………………………………… 64
FORMAREA ȘI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL ………………….. 67
7.1. Proprietăţi diagnostice …………………………………………….. 67
7.2. Orizonturi diagnostice …………………………………………….. 69
7.3. Profilul de sol. Tipuri de profile ………………………………….... 78
CLASIFICAREA SOLURILOR DIN ROMÂNIA …………………………… 81
8.1. Denumirea solurilor …………………………………………..……. 81
8.2. Structura SRTS ……………………………………………………. 82
8.3. Structura SRTS la nivel superior …………………………………. 83
8.4. Structura SRTS la nivel inferior ………………………………….. 85
CLASA PROTISOLURI ……………………………………………………… 87
9.1. LITOSOL ……………………………………………………………. 87
9.2. REGOSOLUL............................................................................. 88
9.3. PSAMOSOL ………………………………………………………... 90
9.4. ALUVIOSOLUL …………………………………………………….. 92
CLASA CERNISOLURI ……………………………………………………… 95
10.1. KASTANOZIOMUL ………………………………………………. 95
4
10.2. CERNOZIOMUL ………………………………………………….. 98
10.3. FAEOZIOMUL ……………………………………………………. 102
10.4. RENDZINA............................................................................... 104
CLASA CAMBISOLURI …………………………………………………….. 107
11.1. EUTRICAMBOSOLUL …………………………………………… 107
11.2. DISTRICAMBOSOLUL ………………………………………….. 109
CLASA LUVISOLURI ………………………………………………….. 111
12.1. PRELUVOSOLUL ……………………………………………….. 111
12.2. LUVOSOLUL ……………………………………………………... 115
CLASA HIDRISOLURI ………………………………………………………. 119
13.1 STAGNOSOLUL ………………………………………………….. 119
13.2. GLEIOSOLUL …………………………………………………….. 121
CLASA SALSODISOLURI ………………………………………………….. 123
14.1. SOLONCEACUL …………………………………………………. 123
14.2. SOLONEŢUL ……………………………………………………... 126
Bibliografie …………………………………………………………………… 131
5
6
DEFINIŢIA, OBIECTUL, ISTORICUL ŞI ROLUL PEDOLGIEI
Cuvinte cheie: sol, fertilitate, fond funciar, solificare, dezagregare,

alterare
Rezumat
Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,
proprietăţile, clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor.
Termenul de "pedologie" este de origine greacă, provenind din cuvintele
"pedon" cu înţeles de sol şi "logos" cu înţeles de ştiinţă.
Obiectul de studiu al Pedologiei este solul care este un corp natural.
Prin sol se defineşte corpul istorico-natural specific de la suprafaţa
uscatului format sub influenţa condiţiilor de mediu şi caracterizat prin anumite
proprietăţi, care asigură condiţii prielnice de viaţă pentru organismele
vegetale.
Proprietatea fundamentală a solului este aceea de a asigura condiţii
prielnice pentru dezvoltarea plantelor, constituie o caracteristică esenţială ce-
l deosebeşte net de roca mamă, pe seama căreia s-a format şi poartă
denumirea de fertilitate.
Solurile de la suprafaţa litosferei au apărut ca urmare a acţiunii
îndelungate a unui complex de factori naturali numiţi factori de formare ai
solului, factori pedogenetici sau de solificare. Aceştia acţionează permanent
asupra materiei minerale şi organice prin procese de: dezagregare, alterare,
migrare şi acumulare.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore
1.1. Definiţia și obiectul de studiu al Pedologiei

Pedologia – este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,
proprietăţile, clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor.
Obiectul de studiu al Pedologiei îl constituie solul, care este un produs
al mediului natural.
În anul 1881 V.V.Dokuceaev pune bazele pedologiei ca ştiinţă şi
defineşte solul ca fiind “orizontul exterior al rocilor modificat pe cale naturală
de către apă, aer şi diferite organisme vii sau moarte”. Ulterior acelaşi autor
modifică definiţia solului considerându-l ca un rezultat al interacţiunii mai
multor factori naturali: roca generatoare, organismele vegetale şi animale,
relieful, vârsta regiunii, clima cu principalele sale elemente componente, etc.
Solul este un corp natural cu o serie de însuşiri, fizice, chimice şi

biologice în continuă schimbare, care constituie un suport pentru plantă, o
sursă de elemente nutritive şi un intermediar prin care se aplică
7
îngrăşămintele şi amendamentele (Davidescu D. şi Velicica Davidescu,
1992).
Însuşirea principală a solului este aceea de a fi mediu de viaţă al
plantelor şi de a face posibilă obţinerea unor producţii vegetale, respectiv
capacitatea acestuia de a asigura creşterea şi rodirea plantelor. Această
calitate esenţială se datorează faptului că solul este un mediu fizic, chimic şi
biologic dinamic, care conferă un ansamblu de condiţii necesare creşterii şi
dezvoltării vegetaţiei naturale şi cultivate, constituind cel mai prielnic suport al
plantelor, spaţiu de dezvoltare a rădăcinilor, sursă de substanţe nutritive şi
apă etc.
Această capacitate este determinată de următoarele caracteristici:
♦ solul este un corp format pe cale naturală de-a lungul timpului, prin
transformarea părţii superioare a litosferei de către organismele vegetale şi
animale în anumite condiţii de relief, climă vegetație etc.;
♦ solul conţine materie vie (micro şi macro floră şi faună) de aceea în
el au loc procese specifice vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-
descompunere, acumulare şi eliberare de energie;
♦ în sol se acumulează humus, care are o mare capacitate de
înmagazinare pentru apă şi elemente nutritive, pe care le pune treptat la
dispoziţia plantelor;
♦ solul are o compoziţie chimică complexă, de aceea reprezintă un
rezervor permanent de elemente nutritive pentru plante şi în acelaşi timp, are
anumite proprietăţi specifice: capacitate de reţinere şi schimb ionic, reacţie,
capacitate de tamponare etc.;
♦ solul este un corp natural poros şi afânat, care conţine în interiorul
lui apă şi aer, permiţând pătrunderea rădăcinilor plantelor şi asigurând
dezvoltarea acestora.
Solurile sunt constituite dintr-o succesiune de orizonturi, care prezintă
o serie de caracteristici: texturale, mineralogice şi chimice între orizonturile
superioare şi inferioare, diferenţiere care se datorează atât proceselor
pedogenetice desfăşurate pe o perioadă lungă de timp, cât şi/sau
polistratificării materialelor parentale.
1.2. Istoricul Pedologiei

Fondatorul pedologiei ca ştiinţă este considerat V.V. Dokuceaev, care,
pe când era profesor la Universitatea din Petersburg, a studiat solurile de
stepă din Rusia, cunoscute sub numele de cernoziomuri. Rezultatele obţinute
au fost publicate în lucrarea ,,Cernoziomul rusesc” (1881), susţinută în 1883
ca teză de doctorat.
În România, primele însemnări asupra solurilor ne-au rămas de la
Dimitrie Cantemir, care în ,,Descriptio Moldaviae" (1716) arată că
,,pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră”, redând astfel
caracteristici importante ale solurilor.
Primul învăţat, care, în descrierile lui, se ocupă şi de sol este
agronomul Ion Ionescu de la Brad.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă în ţara noastră a fost G. M. Murgoci
(1872-1925), profesor de geologie la Universitatea din Bucureşti, din iniţiativa
căruia, în 1906, s-a înfiinţat Secţia de Agrogeologie de pe lângă Institutul
Geologic al României. În numeroasele sale călătorii pe care le-a făcut în
8
Europa şi America, a cunoscut diferitele concepţii în legătură cu studiul
solului. Legăturile pe care le-a avut cu pedologii ruşi au influenţat mult
concepţia lui G. M Murgoci în legătură cu studiul solului.
Folosind în cercetarea solului concepţia naturalistă, G.M. Murgoci,
împreună cu colaboratorii săi P. Enculescu şi E. Protopopescu-Pache,
întocmeşte, între anii 1906-1909, prima hartă a solurilor din ţara noastră,
publicată la scara 1:2 500 000, însoţită de o schiţă climatologică. În 1911, G.
Murgoci prezintă şi o caracterizare generală asupra zonelor de soluri ale
României. Prin lucrările sale a pus bazele pedologiei genetice, nomenclaturii
şi clasificării solurilor din ţara noastră.
În 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa
Solului, (SNRSS) în care sunt grupaţi toţi cei care lucrează în acest domeniu.
În prezent, cercetarea este coordonată la nivel central de Institutul de
Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA), care funcţionează în cadrul
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). La nivel de judeţe
funcţionează Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice (OJSPA).
Toate staţiunile de cercetări agricole au şi laboratoare specializate pentru
studiul solului. Pregătirea specialiştilor pentru studiul solului se face în
instituţiile de învăţământ superior cu profil agricol, prin disciplinele de
pedologie.
1.3. Fertilitatea solului

Fertilitatea - este proprietatea solului de a pune la dispoziţia plantelor
apa şi elementele nutritive în cantităţi suficiente, în vederea creşterii şi
dezvoltării acestora.
Fertilitatea s-a format de-a lungul timpului, prin acumularea progresivă
în roca dezagregată şi alterată, a elementelor necesare vieţii plantelor. Ea
este o rezultantă a stadiului de dezvoltare a solului, a alcătuirii şi
proprietăţilor lui, a proceselor fizico-chimice şi biochimice ce au loc în sol. Ea
depinde şi de satisfacerea celorlalţi factori de vegetaţie, fiind o funcţie a
sistemului unitar sol – plantă – atmosferă.
În funcţie de modul cum s-a format, fertilitatea este de trei feluri:
naturală, culturală și economică.
Fertilitatea naturală s-a format în timpul procesului de solificare şi
depinde de condiţiile de mediu ale zonei respective. Ea s-a format în condiţii
naturale sau nemodificate de om.
Prin luarea solurilor în cultură, omul a urmărit să obţină producţii
vegetale din ce în ce mai mari şi de bună calitate, intervenind prin
mecanizare, îngrăşăminte, irigaţii, lucrări ameliorative. Fertilitatea pe care o
primeşte solul în urma intervenţiei omului poartă denumirea de fertilitate
culturală sau artificială.
Fertilitatea culturală depinde de fertilitatea naturală a solurilor,
suprapunându-se peste aceasta. Intervenţia raţională a omului asupra solului
determină creşterea capacităţii productive a acestuia, însă sunt şi cazuri
când intervenţia necorespunzătoare duce la scăderea fertilităţii solului.
Întrucât în momentul când terenurile sunt luate în cultură nu mai este
cu putinţă să delimităm exact efectul intervenţiei naturii şi a omului în
formarea fertilităţii, rezultatul acţiunii comune determină formarea fertilităţii
economice.
9
Fertilitatea solului este deci o proprietate dinamică, care depinde pe
lângă însuşirile solului şi de condiţiile de mediu şi de stadiul de dezvoltare al
ştiinţei şi tehnicii. Prin practicarea unei agriculturi corespunzătoare
(ştiinţifice), capacitatea productivă a solurilor creşte continuu, iar producţiile
obţinute vor fi din ce în ce mai mari şi de o mai bună calitate.
1.4. Situaţia fondului funciar al României

Din datele publicate de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, a reieșit
faptul că fondul funciar al României este de 23.839.071 ha. Dacă raportăm
aceste suprafeţe la numărul de locuitori, rezultă că, în România, fiecărui
locuitor îi revine 0,65 ha teren agricol şi 0,41 ha teren arabil, situându-ne din
acest punct de vedere printre primele ţării din Europa cu încărcătura cea mai
mare.
În urma analizelor efectuate de instituţiile de specialitate, precum
I.G.F.C.O.T şi I.C.P.A., la scară mică, a rezultat că terenul arabil este afectat
de procesele de degradare în procent de 50%, păşunile şi fâneţele 66%, iar
plantaţiile de vii şi pomi între 50-70%; de aceea, în prezent principala sarcină
în folosirea fondului funciar o reprezintă luarea celor mai importante şi
radicale măsuri pentru conservarea actualelor suprafeţe agricole în vederea
menţinerii şi creşterii potenţialului lor productiv.
1.5. Factorii de solificare

Formarea solurilor apare ca rezultat al interacţiunii complexe a tuturor
factorilor ce au loc între partea superioară a litosferei cu biosfera, atmosfera
şi hidrosfera. Un rol important în procesul de solificare îl au următorii factori
pedogenetici: clima, organismele (vegetale şi animale), roca, relieful, apa
freatică şi stagnantă, timpul şi activitatea productivă a omului
1.5.1. Clima ca factor de solificare

Clima, cu principalele sale elemente componente (temperaturi,
precipitaţii, vânt) acţionează chiar din primele faze ale solificării. Astfel, în
funcţie de climă procesele de dezagregare şi alterare au loc cu intensităţi
diferite pe teritoriul ţării noastre şi pe suprafaţa globului. De condiţiile de
climă depinde natura vegetaţiei, formarea şi alcătuirea părţii organice a
solului, circuitul biologic al substanţelor nutritive.
Apa din precipitaţii determină spălarea diferitelor substanţe în
adâncime. În zonele cu precipitaţii multe, sensul de mişcare al apei este
predominant descendent, determinând o spălare intensă a sărurilor şi
substanţelor coloidale, de la suprafaţă spre adâncime. În zonele aride,
spălarea în adâncime a substanţelor se face în măsură mai mică, acestea
rămânând de obicei în parte superioară a profilului de sol.
Temperatura este un alt component al climei care influenţează
procesele de solificare. În zonele cu temperaturi ridicate, resturile organice
se descompun repede iar în cele reci materia organică se descompune lent.
Învelişul de sol de la suprafaţa globului pământesc, privit în ansamblul
său, se află într-un strâns paralelism cu caracterele generale ale climei.
Paralelismul dintre climă şi sol sau mai ales dintre climă, vegetaţie şi sol se
constată şi pe teritorii mai restrânse. Dacă ne referim la ţara noastră, în
zonele mai puţin umede creşte o vegetaţie ierboasă de stepă, iar solurile ce
10
se formează vor fi de tipul kastanoziomurilor, a cernoziomurilor, soluri slab
levigate; în zonele cu precipitaţii mai ridicate, vegetaţia este de silvostepă, iar
solurile rezultate vor avea profilul mai bine conturat şi uşor eluviat de sărurile
solubile, fiind de tipul cernoziomului cambic; în zonele umede vegetaţia este
predominant lemnoasă, iar solurile rezultate vor fi evident levigate şi
debazificate, cum sunt luvosolurile.
Vântul de asemenea intensifică evapo-transpiraţia, favorizând curentul
de apă ascendent. Prin mişcarea aerului de la suprafaţa pământului se
intensifică procesul de primenire a aerului din sol, contribuind la crearea unor
condiţii favorabile pentru dezvoltarea organismelor, care au un rol important
în circuitul materiei. Vântul acţionează în procesul de solificare şi prin
acţiunea de roadere, transport şi sedimentare.
Între climă, vegetaţie şi sol există o strânsă legătură, Cernescu şi
Chiriţă au folosit indicele de ariditate anual ,,de Martonne” notat cu Iar, care
P
se exprimă prin relaţia: Iar =
T  10
unde: P – precipitaţii medii anuale, în mm;
T – temperaturi medii anuale, în grade Celsius;
10 – este un coeficient care se adaugă pentru a obţine valori
corespunzătoare în cazul temperaturilor care tind spre 0°C sau au valori
negative.
Cu cât Iar are valori mai mari, cu atât clima este mai umedă (Iar mai
mici de 24 corespund solurilor din zona de stepă; 25-30 corespund solurilor
din zona de silvostepă; 30-35 corespund solurilor din zona colinară şi cea a
dealurilor; 35-45 corespund zonei forestiere umede, favorabilă proceselor de
debazificare, levigare, podzolire etc.
1.5.2. Rolul organismelor vegetale şi animale în procesul de

solificare
Unul dintre cei mai importanţi factori care exercită influenţă asupra
procesului de pedogeneză îl constituie organismele vii.
Factorul biologic, reprezentat prin totalitatea vieţuitoarelor, plante şi
animale, îndeplineşte cel mai important rol în formarea solului, solificarea
fiind în conţinutul său un proces de natură biologică. Factorul biologic este
acela care determină nu numai reţinerea şi acumularea substanţelor
necesare plantelor, ci şi formarea propriu-zisă a solurilor şi a diferitelor
proprietăţi ce le caracterizează.
Dintre componenţii factorului biologic, vegetaţia prin cantitatea de
materie organică subterană şi aeriană, prin compoziţia chimică şi modul de
descompunere, determină orientarea, intensitatea solificării şi diversificarea
învelişului de sol pe zone geografice şi pe teritorii mai restrânse. Dacă ne
referim la teritoriul ţării noastre, se poate chiar vorbi despre un paralelism
între zonele de vegetaţie şi cele de sol.
În ţara noastră se separa patru zone de vegetaţie, care se subîmpart
pe subzone. Acestor zone şi subzone de vegetaţie le corespund diferite tipuri
şi subtipuri de sol. De exemplu, fâneţei stepei, îi corespund kastanoziomurile
şi cernoziomurile cu diferite subtipuri, varietăţi etc.; silvostepei, îi corespund
cernoziomurile cambice şi cele argice; pădurilor de stejar în amestec, îi
corespund preluvosolurile; pădurilor de fag şi amestec, îi corespund
11
luvosolurile şi plansolurile; diferitelor tipuri de păduri de răşinoase, îi
corespund districambosolurile iar zonei alpine, îi corespund humosiosolurile
și podzolurile.
Procesul de solificare este mult diversificat de formaţiile vegetale:
ierboase, lemnoase şi muşchi.
Vegetaţia ierboasă lasă în sol o cantitate mare de materie organică
moartă, provenită mai ales din rădăcini. Resturile organice ierboase depuse
anual în sol, sunt distribuite până la adâncimi de peste 1 m, dar cea mai
mare cantitate se acumulează în primii 40-50 cm. Pe seama acestora se
formează mult humus şi de bună calitate.
Vegetaţia lemnoasă lasă la suprafaţa solului cantitatea cea mai mare
de resturi organice şi mult mai puţine în masa solului. Din această cauză
humusul rezultat se acumulează într-un orizont scurt, de 10-20 cm, sub care
procentul de humus scade brusc. Humusul rezultat este calitativ inferior, fiind
dominat de acizii fulvici. Vegetaţia lemnoasă contribuie la diversificarea
procesului de solificare, în funcţie de cantitatea şi calitatea resturilor
organice. Astfel, pădurile de foioase, formate din amestec de stejar, arţar,
carpen, tei, frasin etc. vor determina o bioacumulare mai intensă şi calitativ
mai bună faţă de pădurile de fag sau de conifere.
Alături de vegetaţia superioară şi inferioară, o influenţă mare asupra
pedogenezei o exercită reprezentanţii numeroşi ai faunei din sol –
nevertebrate şi vertebrate – care populează diferitele orizonturi ale solului şi
trăiesc pe suprafaţa sa.
O acţiune foarte intensă asupra solului o au râmele. Prin activitatea
acestora în sol se acumulează compuşi biochimici specifici, neproduşi de nici
un alt agent din natură. Anual, prin intestinul lor, trec de la 50 la 600 tone de
pământ fin. Un rol similar îl au şi numeroase insecte, larvele lor, precum şi
alte animale din sol.
Microorganismele din sol, îndeplinesc o serie de funcţii importante şi
diverse, prin transformarea substanţelor şi energiei în procesul de solificare
și anume: transformarea substanţelor organice; formarea diferitelor săruri
simple din combinaţiile minerale şi organice din sol; participă la
descompunerea şi neoformarea mineralelor din sol şi la migrarea şi
acumularea produşilor de pedogeneză. De acţiunea microorganismelor sunt
strâns legate desfăşurarea şi natura proceselor biochimice, nutritive, oxido-
reducătoare, de aeraţie a solului, condiţiile de reacţie alcalino-acide, etc.
În timp ce plantele superioare apar ca principal producător al masei
biologice, microorganismele au rolul de a descompune substanţele organice.
Fiecărui tip de sol îi este proprie o distribuire specifică pe profil a
microorgansimelor.
În concluzie, se poate afirma că întregul bios al solului se găseşte într-
o strânsă legătură cu legităţile ecologico-geografice ale distribuirii solurilor pe
suprafaţa Globului Pământesc şi reflectă relaţiile reciproce care apar între
factorii organici şi ceilalți factori ai pedogenezei.
1.5.3. Rolul rocilor în pedogeneză

Materia primă minerală, din transformarea căreia a rezultat solul, este
cunoscută sub denumirea de rocă parentală sau rocă mamă.
12
Dacă se ia în considerare natura petrografică, rocile generatoare de
sol se împart în două grupe mari: roci parentale şi materiale parentale.
Rocile parentale - sunt compacte, cu duritate mare, fiind în general,
greu solificabile. În categoria rocilor parentale fac parte: rocile eruptive,
metamorfice şi unele roci sedimentare, precum calcarele compacte şi
gresiile.
Materialele parentale - sunt reprezentate prin roci afânate, poroase şi
mai uşor solificabile cum ar fi: loessurile, materialele loessoide, depozitele
aluviale, nisipurile etc.
În soluri, roca sau materialul parental începe acolo unde factorul biotic
nu mai intervine, respectiv la adâncimea la care influenţa organismelor vii
(microorgansime, rădăcini, resturi de animale) dispare.
Roca parentală are un rol important și în formarea structurii învelișului
de soluri. Astfel, la un material parental uniform se constată o mare
uniformitate a învelișului de soluri. În condițiile unui amestec de roci
parentale, cu forme de relief variate, se remarcă o mare mezo și
microcomplexitate a învelișului de soluri și a vegetației.
Compoziţia chimică a rocilor se reflectă în compoziţia plantelor şi prin
aceasta în calitatea materiei organice moarte din sol, care la rândul ei
influenţează compoziţia humusului. Din cele relatate reiese că roca poate
imprima solului unele însuşiri specifice. Cu toate acestea, influenţa rocii
generatoare de sol este subordonată altor factori, hotărâtoare fiind influenţa
factorului bioclimatic.
1.5.4. Relieful ca factor de solificare

Relieful, reprezintă în solificare, spațiul în cadrul căruia se manifestă
formarea și evoluția solului. Relieful acționează în procesul de formare și
repartiție a solurilor mai ales prin influența pe care o exercită asupra
celorlalte condiții de solificare, în special asupra climei și vegetației.
Relieful foarte complex din țara noastră, reprezentat prin câmpii,
dealuri, podișuri, piemonturi și munți, determină climate foarte diferite, care
condiționează existența unei vegetații de stepă, de silvostepă, de pădure și
de pajiști alpine. Variația climei și a vegetației în funcție de relief determină
formarea unor soluri diferite, în general dispuse altitudinal. Se consideră că
există o strânsă legătură între învelișul de soluri și condițiile de relief.
În practica pedologică de teren, s-au stabilit următoarele tipuri de
relief:
- macrorelieful, care cuprinde cele mai reprezentative forme de relief
care determină aspectul global al unui teritoriu: munți, podișuri și câmpii;
- mezorelieful, care se referă la forme de relief de dimensiuni medii și
anume: coline, dealuri, vâlcele, văi, terase;
- microrelieful, este determinat de forme mici de relief, cu suprafețe
mici, cu oscilații de înălțime de circa 1 m și anume: movilițe, depresiuni,
crovuri.
Relieful acţionează în procesul de formare şi evoluţie a solurilor atât
direct, mai ales în zonele accidentate, cât şi indirect. Acţiunea indirectă se
manifestă prin influenţa pe care o exercită asupra climei, vegetaţiei şi rocilor,
iar directă prin înclinarea şi expoziţia formelor sale.
13
În ţara noastră, procesul de formare şi răspândire a solurilor este
influenţat şi de succesiunea zonelor altitudinale, de climă şi de vegetaţie. Ca
urmare, se poate afirma că solurile din ţara noastră prezintă o zonalitate
altitudinală.
În concluzie, se poate sublinia că între sol şi relief există o strânsă
dependenţă. În general orice schimbare a formelor de relief determină
modificări şi în evoluţia şi profunzimea solului. Pornind de la aceste
considerente, cu ocazia studierii şi cercetării solurilor, trebuie să se dea
atenţie lucrărilor de delimitare şi caracterizare a unităţilor de relief.
1.5.5. Rolul apelor freatice şi stagnante în procesul de solificare

Apa, ca factor pedogenetic, acționează prin umezirea normală a
solului sub influența precipitațiilor atmosferice sau prin supraumezire, datorită
prezenței unui strat acvifer la mică adâncime, sau a permeabilității reduse a
solului, care provoacă stagnarea temporară a apei.
În condiţii normale, solurile se formează şi evoluează sub influenţa
cantității de precipitaţii atmosferice, caracteristice fiecărei zone naturale. În
unele cazuri însă, formarea solurilor stă sub influenţa unui exces de apă
pluvială (de suprafaţă) sau freatică (de adâncime).
Apele stagnante de suprafaţă apar în mod frecvent în zonele umede,
pe terenurile plane, cu drenajul extern slab şi cu permeabilitate redusă la
suprafaţă sau de la mijlocul profilului, datorită unui orizont argic greu
permeabil sau se mai pot forma şi pe terenurile depresionare, ca urmare a
scurgerii apelor de pe terenurile din jur. Datorită acestor situaţii, apa rămâne
în exces la suprafaţă sau aproape de suprafaţa solurilor, influenţând
formarea lor.
Alături de apele de suprafaţă sau independent de acestea, în unele
cazuri, acţionează și apele freatice, care pot influenţa formarea şi evoluţia
solurilor. Apele freatice rezultă din apele gravitaţionale, care se infiltrează
până întâlnesc un strat impermeabil, deasupra căruia se acumulează şi
formează un strat acvifer de diferite grosimi. Apa freatică acționează în mod
diferit în formarea și evoluția solurilor, în funcție de zona climatică, de
adâncimea la care se găsește și de intensitatea și natura mineralizării ei.
Umiditatea devine favorabilă pentru sol şi plante când apele freatice
sunt situate la adâncimi subcritice cuprinse între 3,5 – 5,0 m, în timp ce apa
provenită din precipitaţii nu depăşeşte capacitatea de câmp.
1.5.6. Timpul ca factor de solificare

Noţiunea de timp se referă la durata proceselor de solificare, iar
consecinţa influenţei timpului este evoluţia diferită a tipurilor de soluri.
Analizat sub acest aspect, procesul de solificare apare ca un proces lent, de
lungă durată, ce se realizează pe parcursul a sute şi mii de ani, fapt pentru
care trebuie să fie considerat ca un proces istoric.
Solificarea începe din momentul în care rocile ajung în contact cu
ansamblul factorilor de pedogeneză şi în special din momentul apariţiei şi
instalării factorului biologic în totalitatea sa. Ca urmare, se poate afirma, că
roca, se transformă în sol numai din momentul acumulării primelor cantităţi
de materie organică şi humus.
14
Durata procesului de solificare este cunoscută sub denumirea de
„vârsta solurilor”. Ca urmare, la soluri, întâlnim o vârstă absolută şi o vârstă
relativă.
Vârsta absolută - este calculată din momentul eliberării teritoriului
considerat de sub influenţa gheţarilor sau a apelor şi este determinată de
durata procesului de pedogeneză.
Vârsta relativă - intervine atunci când apar stadii diferite de evoluţie a
unor soluri, faţă de restul solurilor din jur.
După vârsta lor, solurile pot să fie grupate în: soluri actuale,
paleosoluri sau moştenite şi fosile.
Solurile actuale, sunt solurile care se formează în actualele condiţii de
mediu, sau care s-au format în condiţii foarte apropiate de cele existente în
prezent. Această grupă de soluri se subîmparte în: soluri actuale neevoluate
sau slab evoluate (cum sunt aluviosolurile, litosolurile, regosolurile) şi soluri
actuale evoluate sau mature (cernoziomurile, kastanoziomurile,
faeoziomurile). În ce privește solurile mature, putem spune că au ajuns cu
evoluţia lor la stadiul climax, respectiv proprietățile solurilor sunt în echilibru
cu condiţiile mediului înconjurător.
1.5.7. Rolul omului în procesul de solificare

Omul, prin activitate sa productivă poate îndeplini un rol important în
evoluţia solurilor şi păstrarea sau pierderea fertilităţii lor. Influenţa activităţii
omului asupra formării solurilor, s-a conturat din momentul în care acesta a
început să desţelenească pajiştile şi să defrişeze pădurile, pentru a cultiva
terenurile respective cu plante agricole.
De-a lungul timpului, această influenţă s-a manifestat sub diferite
forme şi cu intensităţi diferite, contribuind în toate cazurile la perturbarea
condiţiilor naturale de solificare, dar în unele cazuri şi la îmbunătăţirea lor.
Prin defrişarea pădurilor, se modifică radical modul de primire,
acumulare şi păstrare a umezelii, a căldurii şi luminii, la suprafaţă şi în masa
solului. Defrişarea pădurilor de pe terenurile în pantă, în majoritatea cazurilor
a favorizat declanşarea şi extinderea proceselor de eroziune. În acelaşi timp
însă, înlocuirea vegetaţiei lemnoase cu vegetaţie ierboasă atrage după sine
intensificarea proceselor de bioacumulare, faţă de solurile rămase sub
pădure, iar calitatea humusului rezultat se îmbunătăţeşte semnificativ.
Desţelenirea pajiştilor din zonele de stepă şi silvostepă şi cultivarea
terenurilor cu plante anuale, determină o reducere pronunţată a proceselor
de bioacumulare şi, ca urmare, o scădere a procentului de humus. Acest
lucru este generat de întreruperea aportului continuu de materie organică.
Solurile cultivate fiind aprovizionate cu materie organică calitativ inferioară, în
mod neregulat şi în cantităţi mai mici.
Cele mai importante modificări în evoluţia naturală a solurilor au fost
determinate de activitatea productivă a omului. De cele mai multe ori,
pregătirea şi cultivarea cu diferite plante agricole, are un efect bun pentru
formarea solurilor şi a fertilităţii lor, dar sunt și cazuri când, prin activitatea sa
neraţională, omul determină şi efecte negative asupra solurilor.
Modificări importante ale procesului de solificare şi ale proprietăților
solurilor apar şi sub influenţa lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi în primul
rând al irigaţiilor şi desecărilor. Prin irigări se asigură necesarul de apă pentru
15
plante şi se îmbunătăţeşte regimul hidric al solurilor din zonele secetoase.
Sunt însă situaţii când lucrările de irigaţii neraţional concepute şi aplicate,
determină procese de levigare, de salinizare secundară şi de gleizare.
Lucrările de desecare şi drenaj determină îmbunătăţirea regimului aero-
hidric, duc la îndepărtarea excesului de apă şi ca urmare se reduc procesele
anaerobe şi în mod direct gleizarea solurilor.
Activitatea pozitivă a omului în formarea solului şi a fertilităţii lui, se
concretizează în cazul aplicării amendamentelor şi a fertilizării. Prin aplicarea
amendamentelor pe solurile acide, se corectează reacţia şi astfel se creează
condiţii optime pentru creşterea plantelor de cultură, iar prin fertilizare,
capacitatea lor de producţie este îmbunătăţită.
Utilizarea insecticidelor și a pesticidelor, în vederea combaterii
buruienilor şi a dăunătorilor, produc modificări importante în biocenoza
solurilor tratate.
În condiţiile unei agriculturi moderne, intensive, rolul omului este
hotărâtor. Prin întreaga sa activitate, omul limitează activităţile nefavorabile şi
acţiunile favorabile ale unor factori pedogenetici. Aceste acţiuni, sunt în unele
cazuri atât de mari, încât solul apare nu numai ca un corp al naturii, ci ca un
produs al muncii omului. Prin urmare, omul prin activitatea sa productivă
contribuie la influenţarea factorilor pedogenetici şi, în final, la formarea şi
evoluţia solului.
Întrebări de autoevaluare
1. Care este definiția Pedologiei?
2. Care este obiectul de studiu al Pedologiei?
3. Ce se înțelege prin fertilitatea solului și de câte feluri este
aceasta?
4. Care sunt principalii factori de solificare?
16
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE ȘI

ORGANICE A SOLULUI
Cuvinte cheie: minerale, roci, alterare, dezagregare, humus.
Rezumat
Litosfera are o grosime medie de 80 km şi este alcătuită din minerale
şi roci. Mineralele sunt corpuri naturale omogene din punct de vedere fizico-
chimic, cu aceeaşi structură cristalografică, formate în scoarţa terestră, prin
combinarea elementelor chimice.
Mineralele şi rocile de la suprafaţa litosferei au fost supuse unor
procese intense de transformare sub acţiunea agenţilor atmosferici,
hidrosferei şi biosferei. Rocile dure au devenit afânate, permeabile pentru
apă şi aer, iar elementele chimice componente au trecut în forme mai simple,
accesibile organismelor vegetale ca urmare a unor procese complexe, dintre
care cele mai importante sunt dezagregarea şi alterarea.
Caracteristica esenţială a solului este de-a conţine materie minerală şi
organică în diferite stadii de transformare.
Materia organică provine din biocenoza ce s-a dezvoltat progresiv în
materialul parental şi care a fost supusă proceselor complexe de
descompunere şi humificare.
Descompunerea resturilor organice din sol s-a realizat sub influenţa
directă a microorganismelor, rezultând produşi noi, care în final s-au
concretizat prin diferite tipuri de humus
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A

SOLULUI
2.1. Originea părţii minerale a solului
Partea superioară a scoarței terestre (litosfera) a avut în prima fază a
formării ei, un aspect dur, fiind alcătuită din roci masive, rezultate în urma
răcirii și consolidării magmei vulcanice. Aceste roci, sunt supuse permanent
acțiunii conjugate a factorilor de mediu, suferind modificări fizico-chimice
intense. Litosfera, are o grosime medie de 80 km şi este alcătuită din
minerale şi roci. Prin urmare, rocile dure au fost mărunțite, devenind afânate,
permeabile pentru apă şi aer, partea superioară a litosferei fiind ulterior
formată preponderent din roci sedimentare și mai puțin din roci dure
(magmatice și metamorfice).
Factorul biologic, este cel care a acționat în permanență asupra rocilor
sedimentare (mărunțite și afânate), determinând, pe lângă transformările
fizico-chimice și transformări biochimice, transformări care au dus în timp la
formarea solurilor.
17
Prin urmare, litosfera, prin compoziția ei chimică, mineralogică și
petrografică, influențează direct formarea și proprietățile solului.
2.2. Compoziţia chimică a scoarţei terestre

Litosfera, învelişul solid al Terrei, are o grosime de circa 80 km (25 km
sub Alpi, 50 km sub Carpați, 80 km în Caucaz) şi este alcătuită din
numeroase minerale şi roci. Litosfera conţine toate elementele chimice
cunoscute, însă în proporţii foarte diferite.
Mineralele, sunt corpuri formate pe cale naturală, omogene din punct
de vedere fizico – chimic, care s-au formate în scoarţa terestră, în urma
combinării a unui sau mai multor elemente chimice.
Se poate constata deci, că în litosferă, se găsesc toate elementele
chimice cunoscute, dar în proporţii foarte variate, astfel:
- O, Si şi Al sunt componentele principale ale silicaţilor, fiind cele mai
răspândite din scoarţa terestră, ocupând 82,58% din aceasta;
- elementele esenţiale, precum C, H, N, P, S, O, care intră în
componenţa organismelor în proporţie de circa 99% – cu excepţia oxigenului,
se găsesc în scoarța terestră, în cantităţi reduse;
- elementele secundare, precum Mg, Ca, K, Na, Cl, se găsesc în
cantităţi relativ mari;
- microelementele indispensabile plantelor, precum: Fe, Mn, Mo, Cu,
Zn, Co, I, Se, cu excepţia Fe, se găsesc de asemenea în cantităţi relativ mici.
În formarea solului, un rol deosebit de important îl are siliciul, aluminiul
şi fierul, iar azotul şi fosforul, sunt elemente foarte importante pentru nutriţia
plantelor, dar se găsesc în cantităţi foarte reduse (0,03% N şi 0,12% P) în
sol, proporţia acestora însă, creşte, ca urmare a acumulării selective prin
procese biochimice.
2.3. Compoziţia mineralogică a scoarţei terestre

În natură, elementele chimice se află de obicei sub formă de
combinaţii chimice, naturale, omogene, denumite minerale.
Mineralele, sunt corpuri naturale solide (cu excepția mercurului și a
hidrogenului sulfurat), omogene din punct de vedere fizico – chimic, care s-
au formate în scoarţa terestră, în urma combinării a unu sau a mai multor
elemente chimice și care iau parte la alcătuirea rocilor.
În litosferă, intră circa 3000 de minerale, dar dintre acestea o
participare mai însemnată o au în jur de 100. În funcţie de compoziţia lor
chimică şi structura cristalină, mineralele au fost împărţite în următoarele
clase:
1). Clasa elementelor native. Elementele în stare nativă, sunt
elementele care apar liber, necombinate între ele: S, Ag, Au, Ni, Pb etc.,
acestea sunt puţin răspândite în scoarţa terestră, ocupând în jur de 0,1% din
masa întregii scoarţe terestre.
2). Clasa sulfurilor. Această clasă cuprinde un număr mare de
minerale, aproximativ 13% din totalul acestora, însă au pondere mică la
alcătuirea scoarţei terestre, împreună cu sulfaţii ocupă doar 0,4% din masa
litosferei.
3). Clasa sărurilor haloide. În această clasă sunt incluse combinaţii
naturale ale halogenilor cu diferite elemente chimice. Ele participă la
18
formarea scoarţei terestre destul de slab, având o pondere redusă de cca.
0,5% din greutatea litosferei. Cea mai mare răspândire o au următoarele
săruri: sarea gemă, silurina, folosită şi ca materie primă pentru obţinerea
îngrăşămintelor chimice cu potasiu.
4). Clasa oxizilor şi hidroxizilor. Mineralele din această clasă
prezintă o importanţă mai mare atât în formarea solurilor cât şi în alcătuirea
scoarţei terestre. Ele participă la alcătuirea litosferei cu circa 17% din
greutatea acesteia.
Mineralele din această clasă prezintă un rol important în procesele de
reţinere chimică care se produc în soluri, ele reprezentând principalii coloizi
minerali ai solului.
5) Clasa sărurilor oxigenate. Această clasă cuprinde circa 2/3 din
totalul mineralelor care alcătuiesc scoarţa terestră. Ele reprezintă sărurile
naturale ale acizilor oxigenaţi.
2.4. Compoziţia petrografică a litosferei

Petrografia (Petrologia). – este ramură a geologiei, care se ocupă cu
studiul rocilor din scoarța pământului din punct de vedere al compoziției lor
mineralogice și chimice, al formării, al transformărilor pe care le suferă și a
răspândirii în scoarța terestră.
Roca - este o asociere de două sau mai multe minerale ce iau parte la
alcătuirea litosferei.
După origine şi modul de formare, rocile se clasifică în:
Roci magmatice sau eruptive – sunt rocile ce s-au format prin
consolidarea, în interiorul scoarţei terestre sau la suprafaţa ei, a unei topituri
naturale formate din silicaţi şi oxizi saturaţi cu vapori de apă şi gaze, numită
magmă.
Roci metamorfice – sunt rocile ce iau naştere prin transformările
suferite de rocile preexistente (magmatice, sedimentare sau chiar
metamorfice), datorită schimbării condiţiilor de presiune, temperatură şi
chimism din scoarţa terestră, ca urmare a unor mişcări tectonice sau
ascensiunii unei topituri magmatice.
Roci sedimentare – sunt rocile care provin din sedimentarea
materialului ce rezultă din dezagregarea şi alterarea unor roci preexistente şi
care, în marea lor majoritate, conţin în masa lor resturi de animale şi plante,
numite fosile.
Volumul litosferei, până la adâncimea de 16 km, este alcătuit în
proporţie de 95% din roci magmatice şi metamorfice şi numai 5% din roci
sedimentare. La suprafaţa litosferei însă, 75% sunt roci sunt sedimentare şi
numai 25% magmatice şi metamorfice. Ca urmare, solul, care se găseşte la
suprafaţa litosferei, se formează pe roci sedimentare.
2.5. Procesele de formare a părţii minerale a solului. Procesele de

dezagregare a materiei minerale
Prin dezagregare se înţelege procesul fizico–mecanic de mărunţire a
mineralelor şi rocilor în particule mici, de diferite mărimi, fără ca materialul
rezultat să sufere modificări chimice.
19
Ca urmare a procesului de dezagregare, mineralele şi rocile devin
poroase, permeabile pentru apă şi aer, asigurându-se condiţii minime pentru
viaţa plantelor.
Dezagregarea se desfășoară sub acțiunea atmosferei, hidrosferei și
biosferei.
1. Dezagregarea prin intermediul atmosferei. Atmosfera acționează
în procesul de dezagregare prin variațiile de temperatură și prin vânt.
a. Dezagregarea datorită oscilaţiilor diurne de temperatură,
numită și dezagregare termodinamică.
Mineralele şi rocile sunt, în general, rele conducătoare de căldură şi
datorită compoziţiei chimice heterogene, ele se încălzesc neuniform. Astfel,
straturile de la suprafaţă se încălzesc mai repede şi mai puternic decât cele
din interior. Datorită încălzirii mai puternice, straturile de la suprafață se vor
dilata mai mult și se vor desprinde de cele interioare, caz în care iau naștere
fisuri paralele cu suprafața rocii. Când temperatura aerului scade, straturile
de la suprafață se răcesc mai repede și se contractă mai puternic decât cele
din interior. Datorită contractării mai puternice a straturilor de la suprafață se
produc fisuri perpendiculare pe suprafața rocii. Procesul de dilatare și
contractare se repetă permanent, ca urmare a variației de temperatură,
ducând la mărunțirea mineralelor și rocilor în particule din ce în ce mai mici.
Variațiile de temperatură pot fi diurne și sezoniere.
Mărunţirea rocilor este cu atât mai accentuată, cu cât mineralele
componente sunt alcătuite din cristale mai mari şi cu caracteristici mai
deosebite.
În strânsă legătură cu dezagregarea rocilor sub influenţa variaţiilor de
temperatură este şi acţiunea de îngheţ şi dezgheţ (gelivația). În fisurile şi porii
rocilor pătrunde apa care, prin îngheţ, îşi măreşte volumul şi presează
asupra rocii, ducând la desfacerea ei în bucăţi. Gelivaţia este foarte activă în
iernile cu îngheţuri şi dezgheţuri repetate.
b. Dezagregarea prin acţiunea vântului. Aceasta se manifestă prin
sfărâmarea mecanică a rocilor datorită forţei cu care vântul le izbeşte în
mişcarea lui. Acţiunea mecanică a vântului cuprinde trei procese distincte:
- procesul de roadere (coroziune), produce modelarea sau şlefuirea
rocilor. Intensitatea eroziunii depinde de: frecvenţa vântului, viteza lui, gradul
de încărcare al vântului cu grăunţi de nisip şi heterogenitatea rocilor.
- procesul de transport, constă în îndepărtarea particulelor rezultate
prin coroziune sau dezagregare termodinamică. Vântul transportă particulele
în toate direcţiile prin rostogolire sau aerian, deci şi în sens contrar gravitaţiei.
Distanţa la care pot fi transportate particulele depinde de: intensitatea
vântului, natura curenţilor (curenţii verticali transportă la distanţă mai mare),
mărimea, densitatea şi forma particulelor, uniformitatea şi gradul de
acoperire al terenului cu vegetaţie.
- procesul de sedimentare, începe atunci când puterea de transport a
vântului a scăzut, iar materialul depus dă naştere la depozite eoliene sub
formă de dune şi interdune (în zonele nisipoase).
2. Dezagregarea prin intermediul hidrosferei. Hidrosfera acţionează
în procesul de dezagregare prin intermediul apei din fisuri şi pori, a apei de
şiroire şi torenţilor, a apelor curgătoare şi a apei solide sub formă de zăpadă
şi gheţari.
20
Acţiunea apei din fisuri şi pori, se realizează prin presiuni mari pe care
aceasta le exercită.
Acţiunea apelor de şiroire şi a torenţilor, este destul de puternică şi se
pune în evidenţă pe versanţi, în timpul ploilor torenţiale sau în urma topirii
bruşte a zăpezii. Şiroaiele şi torenţii, datorită volumului mare de apă şi, mai
ales, a vitezei, prin eroziune, dislocă cantităţi mari de material, care este în
continuu mărunţit prin izbire şi rostogolire.
Acţiunea apelor curgătoare, se manifestă de-a lungul cursurilor, de la
izvoare până la vărsare, prin roadere, transport şi depunere.
Acţiunea zăpezilor şi a gheţarilor. Zăpezile, realizează desprinderea şi
mărunţirea rocilor şi a mineralelor în timpul avalanşelor ce se produc în zona
montană. Mărunţirea blocurilor de rocă desprinse, se realizează prin. izbire,
frecare şi rostogolire. Gheţarii, acţionează în procesul de dezagregare prin
eroziune, transport şi depunere, la fel ca şi apele curgătoare. Materialul
erodat, transportat şi depus de gheţari, poartă denumirea de material
morenic.
3. Dezagregarea prin intermediul biosferei. Biosfera produce
dezagregarea rocilor şi mineralelor prin acţiunea organismelor vegetale şi
animale şi are o intensitate mult mai redusă în comparaţie cu atmosfera şi
hidrosfera.
Acţiunea organismelor vegetale, se produce, datorită rădăcinilor, care
pătrund în fisurile rocilor şi care, prin îngroşare, exercită presiuni laterale mari
provocând mărunţirea acestora. Rădăcinile au şi o acţiune chimică de
dizolvare, slăbind, astfel, coeziunea dintre particule.
Acţiunea organismelor animale, se realizează prin galeriile, canalele
sau cuiburile pe care acestea le sapă pentru a-şi asigura existenţa.
În natură, mărunţirea rocilor şi a mineralelor se mai produce şi sub
acţiunea forţei gravitaţionale. Astfel, de pe marginea prăpastiilor se desprind
blocuri de stâncă, care, în cădere, se lovesc de alte stânci şi se mărunţesc.
De asemenea, pe versanţii cu pantă mare, tot sub acţiunea gravitaţiei, se
deplasează fragmente sau blocuri, care prin izbire, frecare şi rostogolire se
mărunţesc.
2.6. Procesele de alterare

Alterarea - este procesul chimic de transformare a mineralelor şi
rocilor, rezultând produşi cu proprietăţi noi, deosebite de ale vechilor
minerale. Astfel, spre deosebire de dezagregare, care realizează o simplă
mărunţire, alterarea realizează transformări profunde, chimice şi biologice.
Alterarea are loc concomitent cu dezagregarea, aceste procese
completându-se reciproc.
Alterarea, ca şi dezagregarea, se petrece sub acţiunea atmosferei,
hidrosferei şi biosferei.
1. Acţiunea atmosferei în procesul de alterare. Atmosfera
acţionează în procesul de alterare prin componentele aerului. Aerul
atmosferic conţine: 79% azot, 21% oxigen şi 0,03% dioxid de carbon.
Acţiunea cea mai intensă în alterarea mineralelor o are oxigenul şi
dioxidul de carbon. Acţiunea de alterare a oxigenului se manifestă prin
procesul de oxidare, iar a dioxidului de carbon prin procesul de carbonatare
şi bicarbonatare.
21
2. Acţiunea hidrosferei în procesul de alterare. Alături de aerul
atmosferic, apa joacă un rol important în procesul de alterare a compuşilor
minerali şi organici. Principalele procese de alterare datorită apei sunt:
hidratarea şi hidroliza.
Hidratarea, este procesul prin care apa este reţinută de mineralele din
sol fie sub formă de molecule, fie sub formă de grupări oxidril- OH.
Hidratarea poate fi de două feluri: fizică şi chimică.
3. Acţiunea biosferei în procesul de alterare. Alterarea biochimică
este determinată de prezenţa vieţuitoarelor în sol şi are loc asupra
componenţilor minerali şi organici. Acest proces de alterare este determinat,
în cea mai mare parte, de organismele vegetale, dar şi de cele animale.
Acest proces este tratat mai detaliat în capitolul VII.
2.7. Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi

alterare
Produsele rezultate din dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor
se diferenţiază în funcție de gradul de mărunţire şi compoziţia chimică. În
urma dezagregării, se formează produse alcătuite din particule grosiere iar în
urma alterării se formează produși noi, foarte fini, care în contact cu apa dau
naștere la soluţii sau suspensii coloidale.
Principalele produse rezultate în urma proceselor de alterare şi
dezagregare sunt reprezentate prin: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală,
minerale argiloase, praf, nisip, pietricele, pietre şi bolovani.
1. Sărurile. Acestea s-au format pe seama cationilor bazici (Ca, Mg,
Na, K) care, din silicați, trec prin hidroliză în soluții sub formă de hidroxizi.
Aceștia intră în reacţie cu acizii care se pot găsi în soluție (acidul carbonic,
azotic, cloruric, sulfuric), formând sărurile respective, de Na, K, Mg, Ca. În
funcție de solubilitatea lor, aceste săruri se împart în: uşor solubile, mijlociu
solubile, greu solubile şi foarte greu solubile.
2. Oxizii şi hidroxizii. Cei mai răspândiţi în sol sunt cei de fier,
aluminiu, mangan şi siliciu, care s-au format în urma alterării silicaţilor.
3. Silicea coloidală (silicea hidratată) (SiO2 x nH2O), rezultă în sol
prin alterarea silicaţilor. În urma deshidratării se transformă în particule fine
de cuarţ secundar. În sol, apare ca o pulbere fină, de culoare albicioasă. O
parte din silicea coloidală se acumulează în orizontul E, iar o altă parte
acoperă agregatele structurale din orizontul de la suprafaţă, imprimând
solului o culoare cenuşie-albicioasă.
4. Mineralele argiloase, cuprind o serie de silicaţi secundari rezultaţi
prin alterarea silicaţilor primari. Aceștia sunt componentele principale ale
argilei. După structura internă, mineralele argiloase se împart în: minerale cu
foiţe bistratificate şi minerale cu foiţe tristratificate.
5. Praful sau mâlul. Este un produs al dezagregării, alcătuit din
particule cu diametrul cuprins între 0,02 – 0,002 mm.
Spre deosebire de argilă, praful prezintă aceiaşi compoziţie
mineralogică şi chimică ca şi mineralele sau rocile din care s-a format.
El se află în proporţii mai mari în rocile sedimentare şi respectiv în
soluri formate pe aceste roci: loess, aluviuni (kastanoziomuri, cernoziomuri,
aluviosoluri).
22
6. Nisipul. Este reprezentat prin particule grosiere, rezultate prin
procese de dezagregare ale diferitelor roci şi minerale.
În funcţie de mărimea particulelor, după scara Atterbertg se
deosebesc 2 categorii de nisip: nisip grosier și nisip fin.
Compoziţia mineralogică şi chimică a nisipului este asemănătoare cu
cea a mineralelor şi a rocilor din care acesta s-a format. Astfel, se pot întâlni
nisipuri cuarţifere, micacee, calcaroase, feruginoase, etc.
Nisipul care este alcătuit din minerale alterabile, poate să se
transforme în continuare, dând naştere la produşi mai secundari. Cel
nealterabil ca cel cuarţifer se menţine ca atare sau prin dezagregare poate
să formeze în continuare praful.
Nisipul, imprimă solului, o serie de proprietăți favorabile, precum:
permeabilitate pentru apă şi aer, micşorează compactitatea şi coeziunea
solurilor. Prezenţa nisipului într-o proporţie mare determină şi o serie de
proprietăți nefavorabile, ceea ce reduce fertilitatea solurilor; datorită
capacității reduse de reţinere a apei, aeraţie mare, permeabilitate extrem de
mare, reţinere slabă a elementelor nutritive, capacitate redusă de schimb
cationic etc.
7. Pietrişul, pietrele şi bolovănii. Aceste produse rezultă în procesul
de dezagregare, fiind reprezentate prin fragmente de minerale sau roci cu
diametrul de peste 2 mm (2-20 mm - pietrişul; 20-200 mm - pietrele iar peste
200 mm –bolovanii). Aceste produse alcătuiesc ,,scheletul solului” şi pot fi
formate dintr-un singur mineral sau dintr-o asociaţie de minerale. Ele,
constituie materialul primar, din care, prin dezagregare şi alterare, se
formează compuşii de sinteză, respectiv mineralele secundare. În proporţie
ridicată, aceste produse, reduc volumul edafic de sol, micşorându-i astfel
fertilitatea.
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI.

2.8. Sursele şi cantităţile de materie organică din sol
Materia organică din masa solului este fie de natură vegetală, adică
alcătuită din resturi de plante, fie de origine animală, adică rezultată din
corpul microorganismelor care trăiesc în sol.
Cantităţile de resturi organice din sol, care sunt în permanență supuse
proceselor de descompunere, variază foarte mult în funcţie de cantitatea de
materie organică ce se realizează anual în cadrul ecosistemelor respective.
Cele două tipuri principale de vegetaţie naturală întâlnită în ţara
noastră (ierboasă şi forestieră), lasă în sol cantităţi diferite de resturi organice
şi la adâncimi variabile. Vegetaţia specifică pajiştilor de stepă bine încheiate,
produce anual circa 10-20 t/ha de resturi vegetale alcătuite din rădăcini,
tulpini, frunze. Cea mai mare pondere o reprezintă rădăcinile care se
acumulează în interiorul solului pe o grosime mare, de peste 100 cm, cu o
concentrare mai accentuată în primii 40-50 cm.
Vegetaţia forestieră, produce anual circa 3-5 t/ha resturi organice,
alcătuite din frunze, rămurele, fragmente de scoarţă, fructe și seminţe, care
realizează la suprafaţa solului un strat continuu denumit litieră. Grosimea
litierei variază în funcţie de cantitatea de frunze depuse anual şi intensitatea
proceselor de descompunere a resturilor organice. Ea este de circa 1-3 cm
sub pădurile de conifere şi de 3-6 cm sub cele de foioase.
23
Plantele de cultură lasă în sol cantităţi diferite de resturi organice în
funcţie de biomasa acestora. Plantele anuale cultivate lasă în sol 3-4 t/ha de
resturi organice, formate din rădăcini şi resturi de tulpini, iar o lucernieră, lasă
în sol circa 9-12 t/ha anual.
La alcătuirea materiei organice mai participă microflora solului, prin
microorganisme, bacterii, ciuperci, actinomicete, precum și fauna şi
microfauna solului prin cadavrele care rămân în sol după moartea
organismelor animale şi care lasă în sol în jur de 400-600 kg/ha/an.
2.9. Compoziţia materiei organice din sol

Resturile organice din sol sunt constituite din apă, care reprezintă
circa 75-90% din masa acestora şi diferiţi compuşi organici. Dintre
elementele chimice, ponderea cea mai mare o au: C, H, O, N la care se
adaugă în cantităţi mai reduse: Ca, Mg, Fe, K, P, S.
Participarea diferitelor substanţe organice şi cenuşa acestora,
respectiv conţinutul în elemente minerale: K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, P, S, Si, se
diferenţiază în funcţie de provenienţa resturilor organice.
Substanţele organice sunt alcătuite dintr-o multitudine de compuşi
organici, reprezentaţi prin grupe de: hidraţi de carbon, substanţe proteice,
lignine, lipide şi substanţe tanante. Proporţia cu care acestea participă la
formarea materiei organice este diferită în funcție de provenienţa resturilor
vegetale: bacterii, muşchi, ferigi, conifere, vegetaţie ierboasă.
În procesul de formare a componentei organice a solului, are
importanţă atât cantitatea cât şi compoziţia resturilor vegetale.
Vegetaţia ierboasă, spre deosebire de cea lemnoasă, aduce în sol
cantităţi mai mari de resturi organice şi de o calitate superioară, acestea fiind
bogate în substanţe proteice (5-20%) şi elemente minerale, având 5-10%
cenuşă. Celelalte grupe de substanţe organice (celuloza, hemiceluloza,
lignina, lipidele şi substanţele tanante) influenţează eliberarea de substanţe
nutritive în sol şi formarea de humus.
2.10. Transformarea resturilor organice şi formarea humusului în

sol
Caracteristic pentru materia organică a solului este faptul că se
găsește într-o continuă transformare, datorită unor procese biochimice, de
descompunere și de sinteză, sub influența microorganismelor care trăiesc în
sol (bacterii, ciuperci, actinomicete). Materia organică din sol reprezintă
substratul alimentar și energo-generator al acestora, care o degradează
pentru a-și asigura pe de o parte elementele necesare nutriției, iar pe de altă
parte, energia necesară procesului de sinteză.
Bacteriile – sunt ființe unicelulare, de dimensiuni reduse, foarte
răspândite în sol (2 miliarde/1 gram sol uscat).
După modul de nutriție, bacteriile se împart în două grupe: bacterii
heterotrofe – sunt cele care își procură atât CO2, cât și energia prin oxidarea
substanțelor organice; bacterii autotrofe – sunt cele care își procură CO2 din
aer, iar energia din oxidarea substanțelor anorganice, adică acționează
asupra compușilor minerali.
24
Unele bacterii sunt aerobe și desfășoară o activitate în solurile bine
aerate, iar altele sunt anaerobe, adică acționează în mediul neaerat sau slab
aerat.
Ciupercile – sunt microorganisme heterotrofe, au un metabolism
dominant aerob și se dezvoltă în condiții de reacție acidă, suportă prezența
în mare cantitate a substanțelor tanante, se asociază cu vegetația lemnoasă,
constituind principala grupă de microorganisme care provoacă transformarea
resturilor acesteia.
Actinomicetele – sunt microorganisme heterotrofe, aerobe sau
facultativ aerobe, se dezvoltă în condiții de reacție de la acidă la alcalină și
au capacitate mai mare de descompunere a substanțelor organice rezistente
(ligninele).
Descompunerea resturilor organice. Resturile organice moarte
reprezentate prin țesuturile vegetale și animale, microorganisme și
macroorganisme moarte sunt supuse în permanență acțiunii agenților fizici,
chimici și biologici. Astfel, materia organică din sol se află într-o continuă
transformare datorită unor procese de descompunere, şi de sinteză a noi
produşi, care în final se concretizează prin formarea diferitelor tipuri de
humus. Procesele de descompunere şi sinteză se desfăşoară simultan,
uneori predominând mineralizarea alteori acumularea şi sinteza compuşilor
humici.
Descompunerea resturilor organice din sol se realizează sub influenţa
directă a microorganismelor care utilizează resturile organice ca sursă de
hrană şi energie.
Materia organică bogată în lignine, substanţe tanante şi săracă în
elemente bazice provenită dintr-o vegetaţie lemnoasă se descompune lent şi
rezultă compuşi humici de calitate inferioară.
Cele mai bune condiţii de descompunere a resturilor organice se
găsesc într-un mediu aerob, cu temperaturi ridicate, reacţie neutră şi textură
nisipoasă.
Într-un mediu anaerob, cu temperaturi scăzute şi reacţie acidă sau
puternic alcalină şi o textură argiloasă descompunerea resturilor organice are
loc într-un ritm mai lent.
Humificarea materiei organice. Spre deosebire de mineralizare, în
cadrul căreia din resturile organice rezultă compuși minerali simpli,
humificarea duce la formarea humusului, component organic specific solului.
Humusul – este materia organică înaintat transformată sau aflată în
diferite stadii de transformare și care are drept componenți esențiali acizii
humici.
Formarea humusului reprezintă procesul biochimic dominant al solului
și are loc datorită unui ansamblu de reacții de descompunere a materiei
organice și de sinteză ulterioară de substanțe organice.
Humificarea este în esență un proces microbiologic complex,
rezultatul final – humusul – fiind un produs organic în general stabil, alcătuit
din substanțe specifice de neoformare prin sinteze microbiene (acizii humici),
dar având și componente nespecifice, de origine reziduală (hidrați de carbon,
proteine, lignine, aminoacizi).
25
2.11. Principalele tipuri de humus
Humusul din solurile agricole şi în special din cele forestiere, se
prezintă sub o mare diversitate de tipuri şi subtipuri. Prin urmare, formele de
humus, se deosebesc între ele, în primul rând din punct de vedere al
însuşirilor morfologice şi micromorfologice ale orizonturilor cu humus iar în al
doilea rând, după criteriul însuşirilor chimice, fizice şi biologice.
În funcție de condițiile de solificare, humusul poate fi reprezentat prin
materia organică integral transformată și alcătuită îndeosebi din acizi humici
sau prin materia organică aflată în diferite stadii de transformare,
deosebindu-se mai multe tipuri și subtipuri de humus.
În solurile din țara noastră, cea mai mare răspândire o au următoarele
tipuri de humus:
1. Mullul – este reprezentat prin materia organică complet humificată
şi amestecată intim cu partea minerală a solului. Acesta, este caracteristic
solurilor aerate, cu o intensă activitate a microorganismelor, care realizează
transformarea completă a resturilor organice în acizi humici și care este de
două feluri: calcic şi forestier.
a. Mullul calcic - este puternic saturat cu cationi bazici, predominant cu
calciu, fiind alcătuit din acizi huminici puternic polimerizaţi. Raportul C/N este
scăzut, în jur de 10, au culoare închisă (de la brună până la neagră) şi
reacţie neutră spre slab alcalină. Acesta se formează în condiţii favorabile
humificării, pe substrate calcaroase sau roci bogate în calciu, cu o intensă
activitate biologică, în special a bacteriilor, fiind cel mai bun humus posibil,
datorită pe de o parte proporției ridicate de acizi huminici strâns legaţi de
coloizii minerali, iar pe de altă parte, datorită stabilităţii lui ridicate la acţiunea
de mineralizare.
b. Mullul forestier - se formează în solurile lipsite sau sărace în calciu,
pe seama resturilor organice provenite de la vegetația de pădure, sub
acţiunea îndeosebi a ciupercilor. Este alcătuit predominant din acizi huminici
slab şi moderat polimerizaţi, respectiv acizi fulvici. Raportul C/N este mai
mare (de 12-15), are culoare mai deschisă și o reacţie slab spre moderat
acidă (pH = 5,5-6,5).
2. Moderul – este reprezentat prin materie organică mai slab
humificată şi parţial legată de partea minerală a solului. Este alcătuit din acizi
humici, dar și din resturi organice în curs de transformare. Se formează în
condițiile unui mediu mai slab aerat, cu umiditate ridicată şi temperaturi mici,
microfloră mai săracă şi mai puțin activă, condiţii ce nu permit humificarea
completă a resturilor organice. Raportul C/N este mai ridicat (15-25), fapt ce
reflectă o mineralizare a materiei organice mai lentă şi incompletă. Se
întâlnesc mai multe subtipuri de moder, caracteristice unor condiţii specifice
de solificare: forestier, de pajiște alpină și subalpină, calcic sau rendzinic și
hidromorf.
Moder forestier - este caracteristic solurilor formate sub păduri de
răşinoase şi de amestec cu foioase;
Moder de pajişte alpină şi subalpină - se formează sub o vegetaţie de
graminee şi se acumulează într-un orizont Au; de culoare neagră, relativ
gros, cu o reacţie puternic acidă;
26
Moder calcic sau rendzinic - se formează pe calcare, având un
conţinut ridicat de humaţi de calciu de culoare închisă şi reacţie slab acidă
spre neutră;
Moder hidromorf - se întâlneşte în unele soluri cu exces prelungit de
apă stagnantă (stagnosoluri), în condiţii de anaerobioză.
3. Morul (humusul brut) – este alcătuit din resturi organice slab
humificate, puţin mărunţite sau transformate biochimic, practic nelegat de
partea minerală a solului, cu un procent scăzut de acizi humici (predominant
fulvici). Este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub păduri de
conifere (etajul molidului, jnepenișurilor și a pajiştilor alpine), cu condiții
nefavorabile humificării. Este un humus puternic acid, sărac în azot, cu
raportul C/N între 30-40, deficitar în elemente bazice şi bogat în acizi solubili
care exercită o acţiune puternică de alterare şi migrare asupra părţii minerale
a solului.
4. Turba – se formează într-un mediu saturat cu apă, din resturile
organice ale unor plante hidrofile turbificate. Se diferenţiază două tipuri de
turbă: eutrofă (sau calcică) şi turba oligotrofă (sau acidă).
a. Turba eutrofă sau calcică - se formează pe terenurile joase, cu apa
freatică bogată în ioni de calciu, pe seama unei vegetaţii de rogozuri, stuf,
papură etc., cu o reacţie neutră spre slab alcalină (pH = 7,0-7,5), raportul
C/N este sub 30, iar cantitatea de cenuşă este foarte ridicată, de 14-15%;
acest tip de turbă este bogată în substanţe minerale, dar blocate în forme
inaccesibile plantelor.
b. Turba oligotrofă - se întâlneşte în regiunile montane, pe substraturi
acide, cu un climat rece şi umed. Ea se formează prin acumularea masivă a
resturilor organice ale vegetaţiei acidofile alcătuită din muşchi (predomină
genul Sphagnum). Este foarte săracă în elemente nutritive, puternic acidă
(pH = 4,0-4,5) cu raportul C/N ridicat (până la 40).
2.12. Importanţa humusului din sol

Prin proprietăţile şi compoziţia sa chimică, humusul reprezintă
componenta esenţială a solului, ce-i conferă atât proprietăți specifice, cât şi
un anumit nivel de fertilitate. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol
important îl are şi materia organică, parţial humificată, care, prin
descompunere, eliberează în mod continuu substanţe nutritive uşor
accesibile plantelor (amoniac, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi). Humusul şi materia
organică din sol reprezintă rezerva permanentă a solului în elemente
nutritive, care-i determină fertilitatea.
Humusul şi materia organică constituie un substrat prielnic pentru
activitatea şi dezvoltarea microorganismelor din sol. Ca urmare a activităţii lor
în sol se degajă cantităţi mari de CO2 care determină îmbogăţirea soluţiei în
cationi de hidrogen, intensificarea proceselor de alterare a mineralelor
primare şi modificarea reacţiei soluţiei solului.
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie cationică,
reţin şi totodată reduc levigarea unor cationi ai solului.
Humusul ajută la îmbunătăţirea proprietăților fizice ale solurilor, având
o influenţă puternică asupra acestora. Acizii huminici imprimă solurilor culori
închise (de la brun până la negru), mărind adsorbţia căldurii şi gradul de
încălzire al solului.
27
Humusul influenţează favorabil formarea structurii glomerulare şi
grăunţoase. Indirect, el are un rol important asupra porozităţii, permeabilităţii
şi consistenţei solului. Are capacitate mare de reţinere a apei, contribuind
astfel la conservarea acesteia în sol, mai ales în forme accesibile plantelor.
Humusul „brut” (morul) poate să influenţeze negativ regimul hidric al
unor soluri care sunt reci, adsorb şi reţin multă apă, au o permeabilitate
redusă şi un regim aero-hidric deficitar.
1. Care este compoziția chimică și mineralogică a scoarței
terestre?
2. Ce sunt mineralele?
3. Sub influența cui se realizează dezagregarea?
4. Care sunt produșii rezultați în urma procesului de
dezagregare și alterare?
5. Care sunt principalele surse de materie organică din sol?
6. Ce este humusul?
7. De către cine sunt transformate resturile organice din sol?
8. Prezentaţi principalele tipuri de humus din ţara noastră
28
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE SOLULUI

Cuvinte cheie: textură, structură, densitate, densitate aparentă,
porozitate.
Rezumat
Solul este un mediu de viaţă al plantelor care se caracterizează prin
însuşiri fizice, chimice şi biochimice.
Dintre cele mai importante însuşiri fizice ale solului care asigură condiţii
prielnice pentru creşterea vegetaţiei naturale şi cultivate se desprind
următoarele: textura, structura, densitatea , densitatea aparentă şi porozitatea.
Proprietăţile fizice ale solului au influenţă majoră asupra modului în care
solul funcţionează în cadrul unui ecosistem. Creşterea şi dezvoltarea plantelor,
cât şi regimul apei şi a soluţiei solului sunt intens legate de proprietăţile fizice
ale acestuia. Culoarea solului, textura, structura şi celelalte proprietăţi ale
solului sunt criterii în clasificarea diferitelor tipuri de sol.
3.1. Textura solului

Textura solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce
structura acestuia face referiri la modul în care aceste fracţiuni sunt dispuse
împreună, definind natura sistemului de pori şi canale în sol.
Solul este un sistem complex, constituit din fază solidă, lichidă şi
substanţe gazoase, în care faza lichidă şi gazele ocupă spaţiile poroase
dintre particulele solide.
Proprietăţile fizice fac referire directă asupra naturii fazei solide a
solului, cu impact asupra regimului de apă şi aer în sol.
Împreună, structura şi textura solului ajută la determinarea capacităţii
de aprovizionare cu nutrienţi a fazei solide a solului şi a capacităţii solului de
a reţine şi conduce apa şi aerul necesare activităţii radiculare a plantelor.
De asemenea, proprietăţile fizice ale solului dau indicaţii asupra
modului de prelucrare mecanică a acestuia, cât şi asupra eroziunii.
3.1.1. Gruparea particulelor texturale

Solul, este un corp natural, care s-a format şi evoluat în timp la
suprafaţa uscatului, fiind alcătuit din trei categorii de substanţe: solide, lichide
şi gazoase.
Faza solidă – reprezintă cca. 50% din volumul total, fiind formată din
substanţe minerale şi organice. Partea minerală este reprezentată prin
particule elementare de diferite mărimi care îndeplinesc fiecare anumite
funcţii şi conferă proprietăți specifice solului.
29
În afară de aceste particule al căror diametru este mai mic de 2 mm şi
care alcătuiesc ,,materialul fin” în unele soluri se pot întâlni şi fragmente mai
mari de 2 mm care alcătuiesc ,,scheletul solului”.
Aceste fragmente de dimensiuni mai mari (pietriş, pietre, bolovani)
sunt mai răspândite în solurile neevoluate de tipul litosolurilor, regosolurilor.
Marea majoritate a solurilor care se găsesc într-un stadiu înaintat de
evoluţie, sunt alcătuite din particule cu un diametru mai mic de 2 mm,
cunoscute sub denumirea de fracţiuni granulometrice, care determină, de
altfel, însăşi textura.
Gradul de mărunţire a părţii minerale în componente de diferite mărimi
şi proporţia cu care acestea participă la alcătuirea solului reprezintă acea
însuşire fizică cunoscută sub denumirea de textura solului.
Pentru gruparea particulelor elementare se folosesc diferite scări,
dintre care mai frecvente pe plan mondial sunt: scara Atterberg, scara
Kacinski şi scara Departamentului Agriculturii S.U.A. (tabelul 3.1.1.).
Tabelul 3.1.1.
Scări pentru stabilirea grupelor sau categoriilor de particule
(după Blaga şi colab.1996)
Scara
Scara Kacinski
Scara Atterberg Scara Kacinski Departamentului
(simplificată)
Agriculturii din S.U.A.
Grupa
Diametrul Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul Grupa de Diametrul
de
(mm) particule (mm) particule (mm) particule (mm)
particule
Grosier 2-0,2
Nisip Nisip 1-0.05 Nisip 2-0,05
Fin 0,2-0,02 Nisip fizic 1-0,01
0,05-
Praf 0,02-0,002 Praf Praf 0,05-0,002
0,001
Argilă fizică <0,01
Argilă < 0,002 Argilă <0,001 argilă <0,002
În general, toate scările iau în considerare aceleaşi fracţiuni

granulometrice: nisip, praf şi argilă, diferenţierile de la o scară la alta fiind
date doar de limitele de grupare a particulelor elementare.
Nisipul – este format din fragmente de rocă, care rezistă puternic la
dezagregare (cuarţ sau alte minerale ca: piroxenii, mica albă, magnetitul,
etc.), este foarte permeabil, nu prezintă aderenţă, plasticitate, coeziune, are
o capacitate mică de reţinere pentru apă şi elementele nutritive.
Argila – reprezintă componenta cea mai importantă a solului, imprimă
alte însuşiri fizice şi chimice (coeziune, plasticitate, aderenţă ridicată,
capacitate mare de reţinere a apei şi a substanţelor nutritive, suprafaţă
specifică extrem de mare care favorizează o multitudine de procese fizico –
chimice, biologice şi reglează însăşi fertilitatea solurilor).
Praful – este o componentă intermediară între nisip şi argilă, fiind
format din fragmente de rocă aflate într-un grad înaintat de dezagregare,
prezintă proprietăți apropiate cu cele ale argilei.
3.1.2. Clasele de textură

Fiecare fracţiune granulometrică prezintă anumite însuşiri pe care le
imprimă solurilor, mai mult sau mai puţin în funcţie de proporţia acestora în
masa solului. În mod obişnuit, solurile conţin toate cele 3 fracţiuni
granulometrice, însă cantităţile procentuale cu care acestea participă la
30
formarea unui sol diferă, ceea ce determină însăşi textura. În funcţie de
alcătuirea granulometrică fiecare sol este cuprins într-o clasă sau specie
texturală (tabelul 3.1.2.).
Criteriul de bază al încadrării solurilor într-o anumită clasă texturală îl
constituie cantitatea de argilă, praf şi nisip, conform datelor prezentate în
tabelul 3.1.2.
O altă modalitate pentru definirea texturii, este cea a diagramei
triunghiulare, care ţine cont de procentul de argilă, praf şi nisip.
Tabelul 3.1.2.
Sistemul de clase texturale folosite în România
(după Blaga şi colab.1996)
Argilă (%) Praf(%)
Denumirea Clasa texturală <0,01 mm <0,002 mm 0,002-0,02 mm
<5
Textura grosieră Nisipoasă <10 <32
Textură grosieră <32
Nisipo-lutoasă 11-20 6-12
mijlocie
Luto-nisipoasă 20 <12 >33
Luto-nisipo-argiloasă 31-45 21-32 <14
Textura mijlocie
Lutoasă 31-45 21-32 15-32
Luto-prăfoasă 31-45 21-32 >33
Textura mijlocie- Luto-argiloasă 46-60 33-45 <32
fină Luto-argilo-prăfoasă 46-60 33-45 >33
Argilo-lutoasă 61-70 46-60 -
Textura fină
Argiloasă 71 >61 -
Diagrama este alcătuită dintr-un triunghi echilateral, compartimentat în

mai multe clase texturale, pe baza conţinutului procentual de nisip, argilă şi
praf. Pe cele 3 laturi ale triunghiului sunt trecute procentele de argilă, praf şi
nisip, obţinute în urma analizei granulometrice (figura 3.1.1.).
Din punctele care reprezintă conţinutul solului în argilă, praf şi nisip se
duc paralele la baza zero a fiecărei fracţiuni granulometrice, iar locul de
întâlnire al acestora, indică clasa texturală în care se încadrează solul luat în
studiu.
Figura 3.1.1. Triunghiul texturii solului (procentul de argilă, praf, nisip)

(după A.N.STRAHLER, 1973)
31
3.1.3. Variaţia texturii pe profilul solului
Textura solului este determinată atât de alcătuirea materialului
parental cât şi de caracteristicile procesului de solificare.
În solurile formate pe materiale parentale uniforme, atunci când în
procesele de solificare nu are loc migrarea argilei sau argilizarea, pe toată
adâncimea profilului se păstrează aceeaşi textură, respectiv solul este
nedifierenţiat din punct de vedere textural. Astfel se prezintă solurile cu
conţinut de argilă egal în toate orizonturile şi apropiat ca valoare cu cea a
materialului parental (loessul) din care s-au format şi au evoluat în timp.
În zonele cu precipitaţii mai abundente, unde solificării îi sunt
caracteristice procese intense de argilizare şi migrare a argilei din orizonturile
superioare spre cele din adâncime, se formează profile cu diferenţiere
texturală.
Pentru exprimarea cantitativă a diferenţierii texturale se utilizează
indicele de diferenţiere texturală, notat Idt.
Din punct de vedere valoric, Idt, reprezintă raportul dintre procentul de
argilă din orizontul B şi orizontul A sau E.
În funcţie de mărimea indicelui de diferenţiere texturală, solurile se
grupează astfel (tabelul 3.1.3.).
Tabelul 3.1.3.
Clasificarea solurilor după indicele de diferenţiere texturală (Idt)
Categoria de sol Idt
Sol nediferenţiat textural <1
Sol slab diferenţiat textural 1,1 - 1,2
Sol moderat diferenţiat textural 1,2 - 1,4
Sol puternic diferenţiat textural 1,4 - 2
Sol foarte puternic diferenţiat textural >2
Indicele de diferenţiere texturală exprimă numai amplitudinea de

variaţie a conţinutului de argilă pe profil, nu şi diferenţele de textură de la un
strat de sol la altul (des întâlnite la solurile aluviale).
Repartiţia categoriilor de particule pe profilul de sol şi variaţia
procentului de argilă coloidală, dau indicaţii asupra genezei şi fertilităţii
solului. Astfel, un raport echilibrat al celor trei componente pe profilul de sol îi
asigură: un drenaj intern normal; capacitate ridicată de înmagazinare a apei;
aerisire optimă; capacitate de adsorbţie şi schimb cationic ridicat, deci o
fertilitate crescută.
Solurile în care predomină particule grosiere sunt excesiv permeabile
iar cele prea fine, vor avea un drenaj intern slab. Solurile slab diferenţiate
textural pe profil vor avea un drenaj intern uniform pe tot profilul.
Solurile cu migrare activă de argilă pe profil înregistrează diferenţe
importante de permeabilitate între orizonturi; se creează astfel condiţii de
stagnare temporară a apei în anumite orizonturi ale solului.
3.1.4. Rolul texturii în procesul de solificare şi în practica agricolă

Textura este una dintre însuşirile cele mai importante şi stabile ale
solului care depinde şi de evoluţia proceselor de solificare. Rolul texturii se
evidenţiază prin următoarele aspecte: textura exercită o influenţă mare
asupra solificării, adică o textură grosieră permite o levigare intensă, o
dezvoltare mai amplă a profilului însă o diferenţiere mai slabă a orizonturilor,
32
nu stimulează formarea humusului, favorizează declanşarea şi intensificarea
eroziunii eoliene.
Textura fină este cea care se opune levigării accentuate, creează
profile mai scurte, orizonturi bine diferenţiate, stimulează acumularea de
humus, creează condiţii de gleizare sau stagnogleizare în prezenţa excesului
de apă.
Textura determină sau influenţează accentuat principalele proprietăţi
ale solului și anume.:
Textura grosieră, determină:
 permeabilitatea mare pentru apă şi aer;
 capacitatea mică de reţinere a apei;
 capacitate mare de încălzire a solurilor;
 conţinut mic de humus şi substanţe naturale;
 complex coloidal slab reprezentat şi capacitate mică de reţinere
cationică.
Textura fină, determină:
 permeabilitate mică pentru apă şi aer;
 capacitate mare de reţinere a apei;
 compactitate mare;
 capacitate mică de încălzire a solului;
 conţinut mare de humus şi substanţe nutritive;
 complex coloidal bine reprezentat şi capacitate mare de reţinere
cationică;
 potenţial ridicat de fertilitate.
Cea mai potrivită textură este cea mijlocie, care conferă cele mai bune
condiţii tuturor proceselor din sol şi respectiv plantelor de cultură.
3.2. Structura solului

Una dintre caracteristicile importante ale solului o constituie starea sa
structurală, ceea ce-i conferă o porozitate complexă, neîntâlnită la rocile pe
care s-a format.
Structura solului – reprezintă modul de aranjare (organizare) a
particulelor de sol în agregate secundare complexe, de forme şi dimensiuni
diferite separate între ele prin goluri, fisuri sau interfețe de contact cu legături
slabe. Agregatele secundare formate se denumesc agregate sau elemente
structurale.
Prin structura solului C. Chiriţă (1974), defineşte ,,modul de grupare a
particulelor elementare în agregate de diferite forme şi mărimi”.
Starea structurală a solului în opoziţie cu cea nestructurală creează un
sistem heterogen, polidispers şi poros care modifică considerabil toate
valorile şi regimurile unor factori ecologici ai mediului. Ca atare structura
determină direct potenţialul de fertilitate al solurilor, importanţa ei crescând
de la solurile nisipoase spre cele argiloase.
3.2.1. Principalele tipuri de structură şi prezenţa lor în orizonturile

solurilor.
După forma şi aranjamentul elementelor structurale în masa solului se
disting următoarele tipuri de structură:
33
1. Structura glomerulară, se caracterizează prin dispunerea
particulelor de sol în agregate aproximativ sferice, poroase, de forma unor
glomerule, uşor friabile, cu suprafeţe curbate, cu numeroase convexităţi şi
concavităţi.
Această structură este caracteristică solurilor cu orizont Am, bine
aprovizionat, cu humus de tip mull calcic şi cu o intensă activitate a
mezofaunei (cernoziom tipic, cernoziom cambic etc.);
2. Structura grăunţoasă sau granulară, este asemănătoare structurii
glomerulare însă are o aşezarea mai îndesată a particulelor elementare,
porozitate mai redusă şi apariţia de feţe plane.
Ea este caracteristică solurilor cultivate intens, unde are loc o uşoară
degradare a structurii glomerulare (cernoziom cambic, brun roşcat, etc.);
3. Structura poliedrică angulară, prezintă agregate cu dimensiuni
aproximativ egale pe cele 3 axe, cu feţe neregulate plane, delimitate de
muchii evidente, aşezate îndesat, ceea ce-i dă un aspect colţuros (angular).
Se întâlneşte în orizonturile Bt ale solurilor brune argiloiluviale.
4. Structura poliedrică subangulară, este similară cu cea poliedrică
angulară însă elementele structurale prezintă muchiile mai teşite, şterse şi
suprafeţele neregulate. Se întâlneşte în orizonturile Bv al eutricombosolurilor,
districambosolurilor şi ale cernoziomurilor cambice.
5. Structura prismatică, prezintă agregate alungite, orientate vertical,
cu feţe plane şi muchii ascuţite, capetele prismelor nerotunjite. Ea este
caracteristică orizonturilor Bt al preluvosolurilor și luvisolurilor albice;
6. Structura columnară, este asemănătoare celei prismatice, însă
feţele şi muchiile sunt rotunjite. Este caracteristică orizontului Btna, orizont
specific soloneţurilor.
7. Structura columnoidă, este asemănătoare structurii prismatice dar
cu muchiile laterale rotunjite.
Structura şistoasă sau lamelară, este constituită din agregate sub
formă de plăci sau ,,lamele”, fragmentate şi orientate orizontal. Ea este
specifică solurilor tasate, cu hardpan şi orizonturilor El, caracteristice
luvosolurilor.
Tipurile de structură se determină în teren, odată cu descrierea
profilului de sol, iar stabilitatea agregatelor structurale în laborator.
În funcţie de mărimea elementelor structurale s-au stabilit 5 clase de
structură: foarte fină, fină, mijlocie, grosieră şi foarte grosieră. Ele au fost
preluate din sistemul american de clasificare a solurilor, respectiv a ,,VII –a
Aproximaţie”.
Metodologia elaborării studiilor pedologice (ICPA, 1987) stabileşte 5
grade de dezvoltare a elementelor structurale și anume: nestructurat; slab
dezvoltat; moderat dezvoltat; bine dezvoltat și structură distrusă prin
cultivare.
3.2.2. Formarea şi degradarea structurii solului

Pentru realizarea unei stări structurale care să asigure cele mai bune
condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, este necesară prezenţa
unor factori şi a unor procese caracteristice. Prin urmare, nu se poate realiza
o structurare a particulelor elementare, fără a exista un minimum de argilă şi
humus, care să declanşeze procesele de coagulare, aglutinare, legare şi
34
presare. Aceste fenomene se produc simultan, fiecare având un rol bine
definit în realizarea stării structurale a solului.
Gruparea particulelor coloidale în microagregate se produce prin
efectul coagulant, al ionilor bazici existenţi în complexul coloidal şi în soluţia
solului. Coagulările mai au loc şi datorită unor ,,precipitări izoelectrice”
datorate atracţiei dintre particulele coloidale cu sarcini electrice de semn
contrar şi neutralizarea lor.
Principalul efect de coagulare şi cimentare îl are humusul din sol,
recunoscut ca factorul principal al structurării. Argila prin plăcile sale
lamelare, acoperite de membrane de apă se leagă puternic prin forţe de
coeziune ca urmare a pierderii apei.
Humusul şi argila se influenţează reciproc în procesul de structurare
a solului. Cea mai bună structurare se realizează în solurile unde cele două
componente se află în proporţii echilibrate şi îndeplinesc anumite condiţii.
Astfel, humusul trebuie să fie alcătuit din acizi huminici, iar argila din minerale
de tipul beidellit. Prezenţa cationilor de Ca++ şi Mg+ determină o coagulare
ireversibilă şi conferă stabilitate agregatelor structurale la acţiunea apei sau a
uneltelor agricole. Asemenea condiţii favorabile structurării se întrunesc în
orizonturile Am ale solurilor din zona de stepă, unde, de altfel, este
caracteristică structura glomerulară.
Absenţa unor componente esenţiale în procesul de structurare,
determină degradarea structurii, apariţia unor tipuri de agregate nefavorabile
unui regim aerohidric optim al solului (poliedrice, prismatice, columnare etc.),
aspect întâlnit frecvent în profilul solurilor acide, datorită predominanţei
acizilor fulvici care au o mare mobilitate şi datorită saturării complexului
coloidal cu hidrogen care duce la o coagulare reversibilă. Structura formată
în aceste soluri, este slab dezvoltată, are o stabilitate mică, iar proporţia
agregatelor granulare este foarte redusă.
O situaţie mai dificilă se creează pe solurile sărăturate, bogate în
săruri solubile, cu un conţinut mare de Na+ schimbabil
Oxizii şi hidroxizii de fier şi aluminiu, constituie un puternic ciment
al particulelor elementare de sol, ca urmare a deshidratării lor. Ei acţionează
în stare coloidală împreună cu argila şi humusul, sau sub formă cristalizată,
când ionii de Al3+ şi Fe3+ neutralizează sarcinile negative ale coloizilor
electronegativi (argila şi humusul), favorizând apariţia agregatelor structurale.
Uneori ei sunt principalul ciment al elementelor structurale impunându-le o
stabilitate şi dezvoltare mare.
Un alt component important în procesul de structurare este
carbonatul de calciu (CaCO3) care pe lângă faptul că determină coagularea
ireversibilă a coloizilor organici şi minerali, poate să precipite direct din
soluţie în interiorul şi în jurul agregatelor de sol.
Formarea agregatelor structurale se realizează şi printr-o intensă
activitate biologică, semnalată mai ales în solurile molice. Astfel, trebuie
amintit rolul rădăcinilor care prin creştere şi dezvoltare separă materialul în
fragmente mici şi presează asupra agregatelor contribuind la aderarea,
aglutinarea lor mai puternică. Se consideră că rădăcinile plantelor exercită
efecte complexe de agregare, atât pe cale mecanică cât şi prin numeroase
secreţii cu efect aglutinant, prin substanţele humice rămase în sol, etc.
35
Acţiunea de structurare a sistemului radicular este cu atât mai
puternică cu cât covorul vegetal este mai dezvoltat, cu o înrădăcinare
masivă, fasciculată.
Formarea de agregate structurale se datorează în egală măsură şi
activităţii micro şi macroorganismelor care secretă unele substanţe cu
proprietăţi de aglutinare. Animalele subterane, prin deplasarea lor în sol, prin
migrarea şi expulzarea de material sub formă de mici aglomerări (coprolite)
exercită o acţiune permanentă de structurare.
Fenomenele de umezire – uscare şi îngheţ – dezgheţ, conduc la
desfacerea solului, la fragmentarea lui în agregate. Se cunoaște astfel, că
solul arat din toamnă, care este supus îngheţului şi dezgheţului, mai ales
după o iarnă umedă, apare, în primăvară, bine structurat, grăunţos, afânat,
pe o grosime de mai mulţi centimetrii.
Starea structurală bună, cu agregate glomerulare, poate să sufere o
depreciere calitativă datorită modificării formei agregatelor, tasarea lor, sau
chiar sfărâmarea acestora.
Degradarea structurii glomerulare, se produce datorită unor cauze
sau factori mecanici, fizico chimici sau biologici.
Dintre factorii mecanici cei mai frecvenţi într-o agricultură intensivă, se
remarcă tasarea cauzată de circulaţia repetată a tractoarelor și maşinilor
agricole. Efectuarea arăturii sau a lucrărilor de pregătire a solului la un
conţinut prea ridicat sau prea scăzut de umiditate degradează cel mai mult
starea structurală a solului.
Distrugerea structurii se produce destul de frecvent prin acţiunea
picăturilor de apă şi prin umezirea bruscă a agregatelor, prin levigarea
cationilor coagulanţi din stratul superficial.
Utilizarea excesivă a unor fertilizanţi care conţin sodiu, sulfat de
amoniu, etc. provoacă dispersarea argilei şi în final scăderea agregatelor
stabile.
În vederea prevenirii şi refacerii structurii, se impune aplicarea unor
măsuri care să ducă la îndepărtarea cauzelor care determină distrugerea
agregatelor structurale. Astfel, efectuarea tuturor lucrărilor la un conţinut
optim de umiditate, evitarea trecerilor repetate cu maşinile agricole pe acelaşi
loc, păşunatul raţional, aplicarea de amendamente pe solurile acide sau prea
alcaline, încorporarea de îngrăşăminte organice, aplicarea de amelioratori
sintetici cu rol coagulant constituie unele dintre măsurile cele mai uşor de
aplicat în vederea refacerii şi păstrării unei stări structurale optime.
3.3. Densitatea solului

Densitatea solului - reprezintă masa (greutatea) unităţii de volum a
solului, considerată fără spaţiile sale lacunare. Se obţine făcând raportul între
masa (greutatea) unei probe de sol complet uscat şi volumul ocupat de
acesta, conform relaţiei:
M
D =
V
unde: D - densitatea solului (g/cm3);
M - masa (greutatea) solului complet uscat (g);
V - volumul ocupat de particulele solide minerale şi organice
ale solului (cm3).
36
Densitatea solului este influenţată de constituenţii săi şi, mai ales, de
proporţia cu care aceştia intră în alcătuirea masei solului. Constituenţii
minerali imprimă o densitate mai mare, pe când cei organici micşorează
valorile acesteia.
Principalii componenţi minerali ai solului au densitatea cuprinsă între
2,5-5,3 g/cm3, iar materia organică prezintă valori mai mici, de 1,2-1,5 g/cm3.
În funcţie de raportul dintre diferite componente ale solului, densitatea
lui oscilează între 2,5-2,8 g/cm3. Ea are valori mai mari în orizonturile Bt,
unde se găsesc acumulaţi compuşii fierului (2,7-2,8 g/ cm3) şi valori mai
scăzute în orizonturile superioare Am, unde se găseşte şi un conţinut mai
mare de humus (2,5-2,7 g/cm3).
Valorile densităţii se utilizează la calcularea porozităţii şi la aprecierea
compoziţiei solului, întrucât ele reflectă proporţia dintre partea minerală şi
cea organică a unui sol.
3.4.Densitatea aparentă a solului

Densitatea aparentă - reprezintă masa (greutatea) unităţii de volum a
solului considerat cu spaţiile sale lacunare. Este dată de raportul dintre masa
(greutatea) unei probe de sol complet uscat în aşezare naturală şi volumul
ocupat de acesta, conform relaţiei:
M
DA 
Vt
unde: DA - densitatea aparentă (g\cm3);
M - masa (greutatea) solului complet uscat (g);
Vt - volumul total al solului (cm3).
Vt =Vs + Vp
unde: Vs - volumul fazei solide (cm3);
Vp - volumul porilor (cm3).
Valorile densităţii aparente sunt în strânsă corelaţie cu gradul de
tasare al solului. Ele oscilează frecvent între 1-2 g/cm3, fiind mai mici la
solurile bogate în humus şi bine structurate.
Valorile mai scăzute ale densităţii aparente se înregistrează şi în
orizonturile superioare, unde tasarea este mai mică, excepţie făcând,
desigur, suborizontul tasat cunoscut sub denumirea de hardpan.
Densitatea aparentă se utilizează la calcularea porozităţii totale a
solului. Ea reflectă cel mai real gradul de tasare a solului. Valorile acesteia
servesc la calcularea unor componente importante ale solului: rezerva de
humus, cea de fosfor și potasiu etc.
3.5. Porozitatea solului

Starea de aşezare a particulelor solide ale solului se poate exprima nu
numai prin densitatea aparentă, ci şi prin porozitatea totală.
Porozitatea solului – reprezintă totalitatea spaţiilor libere, capilare şi
necapilare, din masa solului respectiv. Mai este denumită şi porozitate totală.
Porii capilari au diametre sub 0,25 mm, iar cei necapilari, numiţi şi
spaţii lacunare (peste această valoare).
Porozitatea totală – este dată de volumul total al porilor din unitatea
de volum, exprimat în procente, conform formulei:
37
Vp Vp
PT = x100  x100
Vt Vs  V p
unde: PT - porozitatea totală (%);
Vt - volumul total al solului (cm3);
Vs - volumul păţii solide a solului (g/ cm3);
Vp - volumul porilor (cm3).
Porii de diametre mai mari sau macropori sunt ocupaţi de aer,
alcătuind capacitatea pentru aer a solului sau porozitatea de aeraţie.
Porozitatea de aeraţie – reprezintă proporţia porilor ocupată de aer
(atunci când solul are umiditatea corespunzătoare capacităţii de câmp pentru
apă).
În scopul determinării porozităţii prin calcul, se folosesc valorile unor
indici hidrofizici şi fizici, conform relaţiilor:
 DA 
PT  1    100
DA  D 
PT  100(1  ) sau
D
unde: PT - porozitatea totală (%);
DA - densitatea aparentă (g/cm3);
D - densitatea solului (g/cm3).
PA = PT - CC x DA
unde: PA - porozitatea de aeraţie (%) de volum;
PT - porozitatea totală (%);
DA - densitatea aparentă (g/cm3);
CC - capacitatea de câmp pentru apă a solului (%) de greutate.
Porozitatea, influențează în mod direct fertilitatea solului și deci,
relațiile dintre sol și organismele vii.
În general, o porozitate bună este considerată a fi aceea care permite
circulația continuă a aerului și a apei în sol. O astfel de porozitate apare în
orizonturile de sol cu structură grăunțoasă/glomerulară, afânate, bogate în
materie organică, cu textură lutoasă și caracterizate printr-o intensă activitate
biologică. Interpretarea rezultatelor se face conform tabelului 3.5.
Tabelul 3.5.
Clase de valori ale porozităţii totale
(după MESP, 1987)
Valori ale porozităţii (%) pentru soluri minerale cu diferite texturi
Denumirea Nisipoasă Nisipo- Luto- Lutoasă Luto- Argiloasă
clasei lutoasă nisipoasă argiloasă
Extrem de mare peste 53 peste 55 peste 56 peste 58 peste 61 peste 65
Foarte mare 49-53 51-55 52-56 54-58 57-61 61-65
Mare 44-48 46-50 47-51 49-53 52-56 56-60
Mijlocie 39-43 41-45 42-46 44-48 47-51 51-55
Mică 34-38 36-40 37-41 39-43 42-46 46-50
Foarte mică ≤ 33 ≤ 35 ≤ 36 ≤ 38 ≤ 41 ≤ 45
1. Ce este textura solului?
2. Care sunt principalele tipuri de structură?
3. Care sunt cauzele care duc la degradarea structurii solului?
4. Care este diferența dintre densitatea și densitatea aparentă a
solului?
38
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI HIDRICE ALE SOLULUI

Cuvinte cheie: apă, forme de apă, indici hidrofizici, regim hidric
Rezumat
Prin cantitatea mare în care se găseşte şi proprietăţile ei specifice,
apa este una dintre substanţele cele mai importante de pe glob. În absenţa
apei, suprafaţa Pământului ar fi lipsită de viaţă. Din suprafaţa globului de 510
mil. km2 , 360 mil. km2 (71%) este ocupată de apă, mai ales sub formă lichidă
(mări, oceane, râuri, lacuri). În atmosferă se găsesc 7.10 13 tone apă sub
formă de vapori (1-30 g/cm3), iar în scoarţă se găseşte o cantitate egală cu
20% din apa oceanelor.
Apa joacă un rol foarte important în procesele de alterare şi
dezagregare a mineralelor şi rocilor, ca şi în formarea profilului de sol.
Transportul diferitelor combinaţii chimice, minerale sau organice, pe
adâncimea profilului de sol şi formarea orizonturilor de eluvionare sau de
iluvionare se realizează prin intermediul apei care circulă în masa solului.
Deci, de existenţa şi modul de manifestare al apei din sol depind procesele
de geneză şi evoluţie a solului
Apa are un rol important şi în realizarea fertilităţii solului, fiind unul din
componentele esenţiale ale acesteia. Ea determină solubilizarea, transportul
şi asimilarea substanţelor minerale de către plante; apa este componenta
solului care asigură în mod permanent schimbul de substanţe nutritive între
sol şi plantă. De asemenea, ea conferă şi alte însuşiri solului, legate de
modul de lucrare a luiSolul este un mediu de viaţă al plantelor care se
caracterizează prin însuşiri fizice, chimice şi biochimice.
4.1. Apa din sol

Apa din sol constituie un element fundamental al fertilităţii acestuia,
majoritatea plantelor aprovizionându-se cu apa necesara existenţei lor numai
prin intermediul solului.
Prin cantitatea mare in care se gaseste si proprietatile ei specifice,
apa este una dintre substantele cele mai importante de pe glob. Apa joaca
un rol foarte important in procesele de alterare si dezagregare a mineraleor si
rocilor, ca si in formarea profilului de sol.
Transportul diferitelor combinații chimice, minerale sau organice, pe
adâncimea profilui de sol se realizează prin intermediul apei care circulă în
masa solului. Apa, are un rol important și în realizarea fertilității solului, fiind
unul dintre componentele esențiale ale acestuia. Ea determină solubilizarea,
transportul și asimilarea substanțelor minerale de către plante. Apa este
39
comonenta solului care asigură în mod permanent schimbul de substanțe
nutritive între sol și plantă.
Apa acumulată în sol în perioada de toamnă-iarnă reprezintă un
capital important care poate da maximum de roade dacă este valorificată
numai prin plantele de cultură. De precizat că 1 mm de apă acumulată în sol
în această perioadă echivalează cu 2-3 mm din perioada de vegetaţie.
Necunoscând care va fi regimul precipitaţiilor în cursul vegetaţiei şi
ţinând cont de frecvența anilor secetoşi, va trebui să aplicăm măsurile
tehnologice pe apa înmagazinată în sol. La stabilirea rezervei acesteia, nu
vom ţine seama de precipitaţiile căzute, ci vom face analiza de umiditate pe
adâncimea de până la 120-150 cm.
Apa acumulată în sol în sezonul rece influenţează viitoarea recoltă
atât direct, cât şi indirect. Direct, prin aceea că plantele pornesc în vegetaţie
viguros şi realizează o înrădăcinare puternică folosind, în prima fază,
umiditatea existentă în stratul arabil, iar când ajung în faza de consum maxim
(fructificare) pot valorifica umiditatea existentă în straturile mai adânci.
Indirect, deoarece plantele bine dezvoltate vegetativ pot valorifica mai
eficient precipitaţiile din timpul vegetaţiei.
4.2. Forţele care acţionează asupra apei din sol

Apa se găsește în sol la suprafața particulelor și în pori și este supusă
acţiunii unor forţe diferite. Dintre forțele ce acționează asupra apei din sol,
importanţă mai mare o prezintă următoarele: forţa gravitaţională, forţa
capilară, forţa de adsorbţie, forţa datorită tensiunii vaporilor de apă din sol,
forţa de sugere (sucţiune) a rădăcinilor plantelor, forţa hidrostatică.
1. Forţa gravitaţională. Aceasta acţionează asupra apei aflate în porii
necapilari ai solului după o ploaie abundentă sau după o irigare cu cantităţi
mari de apă. Sub acţiunea gravitaţiei, apa se deplasează pe verticală
umezind solul în profunzime, iar surplusul trece în pânza de apă freatică. Pe
terenurile înclinate, o parte din apă este deplasată din amonte în aval tot sub
acţiunea forţei gravitaţionale.
2. Forţa capilară. Aceasta acţionează asupra apei ce se află în porii
capilari ai solului şi este determinată de deficitul de presiune ce se creează în
capilarele solului. Forța cu care apa este reținută în porii capilari ai solului
este cu atât mai mare, cu cât aceștia sunt mai mici, adică cu cât textura este
mai fină. Apa capilară circulă în sol și de jos în sus, deoarece forțele capilare
sunt mai mari decât forța gravitațională.
3. Forţele de adsorbţie (de sorbţie). Determină reţinerea apei la
suprafaţa particulelor de sol. Această forţă este de natură electrostatică şi se
datorează caracterului dipolar al moleculei de apă şi energiei libere de
suprafaţa particulelor de sol. Prin această forţă este reţinută apa
higroscopică (hidratarea fizică).
4. Forţele care determinată de tensiunea vaporilor de apă.
Acestea acţionează asupra apei sub formă de vapori. În porii solului, în afară
de apa lichidă, se găsesc și vapori de apă care se află la presiuni sau
temperaturi a căror mărime depinde de umiditatea și temperatura solului.
Vaporii de apă vor circula întotdeauna de la zonele mai calde şi mai umede
(tensiunea mai mare) spre zonele mai reci şi mai uscate (tensiunea mai
mică).
40
5. Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor. Apa din sol care se
găsește în contact cu rădăcinile plantelor este supusă forțelor de sugere a
rădăcinilor. Sub influența acestor forțe, apa este atrasă și se mișcă spre
rădăcini. Pe măsură ce apa din apropierea rădăcinilor este consumată, se
mișcă în direcția acestora și apa aflată la distanţe mai mari.
6. Forţa osmotică. Aceasta acționează numai în cazul solurile bogate
în săruri solubile. Prin dizolvarea sărurilor solubile în apa din sol, se
formează o soluție care prezintă presiunea osmotică cu atât mai mare cu cât
cantitatea de săruri este mai ridicată. Din această cauză, pe solurile
sărăturate, chiar când sunt umede, plantele suferă, apa trecând din celulele
plantelor în soluţia solului (aşa numita secetă fiziologică).
7. Forțele hidrostatice (de submersie). Acționează numai atunci
când solul este saturat și are și un strat de apă deasupra. Sub greutatea
stratului de apă de deasupra, se crează o forță care determină pătrunderea
apei în sol. Această situație se întâlnește în cazul orezăriilor sau în cazul
terenurilor plane, unde băltește apa.
4.3. Formele de apă din sol

Principalele surse de aprovizionare a solului cu apă sunt precipitaţiile,
pânza freatică şi apa de irigaţie. Pătrunsă în sol, apa este supusă unor forţe
complexe de reţinere, care îi imprimă anumite însuşiri. În sol se deosebesc
următoarele forme de apă: apa legată în combinaţii chimice, apa legată fizic
şi apa liberă.
1. APA LEGATĂ CHIMIC.
Această formă de apă nu ia parte la procesele fizice ce se petrec în
sol şi se găseşte sub două forme: apă de constituţie şi apă de cristalizare.
Apa de constituţie - intră în reţeaua cristalină a mineralelor sub
formă ionică (OH-). Ea, este strâns legată de reţeaua cristalină, fiind cedată
la temperaturi de peste 400ºC, prin descompunerea mineralului.
Apa de cristalizaren - este legată de reţeaua cristalină a mineralelor
sub formă moleculară (H20) şi se elimină la temperaturi mult mai joase
(200ºC), fără descompunerea substanţei.
2. APA LEGATĂ FIZIC.
Această formă de apă este reţinută la suprafaţa particulelor de sol
datorită energiei libere de care dispun acestea şi structurii dipolare a
moleculelor de apă. Particulele rezultate prin dezagregarea şi alterarea
mineralelor şi rocilor prezintă la suprafaţă ioni cu sarcini libere pozitive sau
negative, putând să atragă molecula de apă cu un pol sau altul. După
intensitatea reţinerii, distingem două forme de apă legată fizic: apa
higroscopică şi apa peliculară.
Apa higroscopică (apa de higroscopicitate) – se formează prin
condensarea vaporilor din atmosfera solului în jurul particulelor de sol până
la satisfacerea energiei libere de la suprafaţa acestora, realizând o peliculă
de molecule de apă. O dată cu condensarea vaporilor de apă se pune în
libertate o anumită cantitate de căldură, numită căldură de umectare.
Cantitatea maximă de apă higroscopică formează coeficientul maxim
de higroscopicitate. Apa higroscopică nu este folosită de plante, deoarece
acestea au puterea de sucţiune mult mai mică (10-35 atmosfere), de aceea,
se mai numeşte apă fiziologic inactivă sau ,,apă moartă”.
41
Apa peliculară – se realizează la suprafaţa particulelor de sol peste
apa higroscopică, sub forma unei pelicule de diferite grosimi, până la
satisfacerea totală a capacităţii de adsorbţie a solului.
3. APA LIBERĂ (APA NELEGATĂ).
Această formă de apă se realizează în sol după satisfacerea
completă a apei legată fizic, adică apa higroscopică şi apa peliculară. Este
reprezentată prin apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa capilară - reprezintă apa pe care o reţine în spaţiile capilare şi
care se mişcă în toate direcţiile sub acţiunea forţelor capilare. Prin creşterea
umidităţii din sol (peste apa peliculară) se formează mai întâi apa capilară
imobilă care mai este cunoscută şi sub denumirea de ,,apă de colţ”,
deoarece se prezintă ca nişte picături izolate la contactul dintre particulele de
sol. Apa capilară este considerată o apă liberă, deoarec ea circulă relativ
ușor în toate direcțiile, solubilizează substanțele nutritive, se păstrează o
perioadă lungă de timp în sol şi poate fi folosită de către plante, fiind o apă
accesibilă, utilă. Aceasta reprezintă categoria cea mai importantăde apă din
sol, de regimul ei depinzând buna aprovizionare a plantelor cu apă și săruri
nutritive și deci, nivelul producțiilor obținute.
Cantitatea de apă capilară depinde de textură şi porozitate, crescând
de la solurile nisipoase la cele argiloase şi de la solurile nestructurate la cele
structurate. Apa capilară are capacitatea de a solubiliza substanţele nutritive,
formând ,,soluţia solului”.
Apa gravitaţională – se întâlneşte în spaţiile necapilare ale solului,
unde se menţine o perioadă scurtă de timp, după o ploaie abundentă sau o
normă de udare prea mare. Se scurge repede în profunzime sub acţiunea
forţei gravitaţionale, ajungând în pânza de apă freatică. În drumul ei spre
profunzime, apa gravitaţională alimentează celelalte forme de apă din sol.
Este folosită de plante o perioadă destul de scurtă de timp, iar prezenţa ei
determină condiţii de anaerobioză în sol. De asemenea, apa gravitaţională
spală pe profil o parte din elementele nutritive.
Apa freatică. Dacă apa gravitaţională întâlneşte în calea ei un strat
impermeabil, se înmagazinează deasupra acestuia formând apa stagnantă,
apa freatic pedofreatică cantonată în depozite. Aceasta prezintă importanţă
pentru sol numai dacă franja capilară se ridică până la nivelul profilului, de
unde poate fi folosită de către plante. În funcţie de adâncimea apei freatice,
atunci când aceasta se ridică, prin capilaritate, până la suprafaţa solului, se
crează condiţii de anaerobioză, având de a face cu adâncimea critică. În
acest caz solurile au exces de umiditate şi sunt supuse înmlăştinirii sau
gleizării.
Dacă apa conţine şi săruri solubile, solurile sunt supuse şi sărăturării.
Când franja capilară influenţează numai partea inferioară a profilului avem
de-a face cu adâncimea subcritică, adică se formează soluri freatic umede,
iar când franja capilară nu atinge profilul de sol adâncimea este acritică, iar
plantele nu pot folosi apa din pânza freatică.
Apa sub formă de vapori – se găsește în porii solului și provine din
evaporarea altor forme de apă sau din atmosferă și se mişcă în sol prin
difuziune, de la zonele cu tensiunea vaporilor mai mare (mai calde şi mai
umede) spre zonele cu tensiunea vaporilor mai mică (mai reci şi mai uscate).
42
4.4. Indicii hidrofizici ai solului
Aceştia reprezintă anumite valori ale umidităţii solului, exprimate în
procente sau valori pF, la care au loc modificări evidente în ce priveşte
reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante. Pe curba
caracteristică a umidităţii au fost stabilite anumite puncte convenţionale, care
corespund unor indici hidrofizici.
Principalii indici hidrofizici ai solului sunt: coeficientul de
higroscopicitate, coeficientul de ofilire, capacitatea pentru apă în câmp,
echivalentul umidităţii, capacitatea pentru apă capilară şi capacitatea totală
pentru apă a solului.
1. Coeficientul de higroscopicitate (CH) - reprezintă cantitatea
maximă de apă pe care o probă de sol, uscată la aer, o poate reţine la
suprafaţa particulelor atunci când este aşezată într-o atmosferă saturată în
vapori.
2. Coeficientul de ofilire (CO) - reprezintă limita minimă de apă din
sol la care plantele se ofilesc ireversibil. La această apă se poate ajunge fie
prin scăderea umidităţii solului datorită evapotranspiraţiei, fie prin umezirea
solului uscat până la satisfacerea totală a apei de la suprafaţa particulelor de
sol. Prezintă importanţă mare deoarece indică cantitatea minimă de apă pe
care trebuie să o aibă solul pentru ca plantele să nu piară şi în acelaşi timp
se foloseşte la calcularea capacităţii de apă utilă din sol, a normei de irigaţie,
a normelor de udare şi a plafonului minim, parametri indispensabili lucrărilor
de irigaţie.
3. Capacitatea pentru apă în câmp (capacitatea de câmp - CC) –
reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul o poate reţine în spaţiile
capilare o perioadă mai lungă de timp şi pe care o poate pune în mod treptat
la dispoziţia plantelor.
Cunoaşterea CC are o importanţă mare, deoarece reprezintă limita
superioară a apei utile pentru plante. Solul aflat la capacitatea de câmp se
găseşte în condiţii optime de umiditate, plantele găsind cele mai bune condiţii
de dezvoltare. Creşterea umidităţii peste capacitatea de câmp creează în sol
un excedent de apă, iar scăderea acesteia creează un deficit de umiditate.
4. Capacitatea de apă utilă (CU). Când umiditatea solului este mai
mare decât cea corespunzătoare CC, apa ce depășește acest nivel este
accesibilă plantelor, dar nu se păstrează în sol, nu constituie o rezervă de
apă, ci se pierde prin scurgere în adâncime și atâta timp cât se menține
totuși în sol, aceasta poate prezenta exces de apă și deci deficit de aer.
5. Echivalentul umidităţii (EU) – reprezintă cantitatea maximă de
apă pe care o probă de sol saturată cu apă o poate reţine atunci când este
supusă unei forţe de centrifugare de 1000 de ori forţa gravitaţională.
6. Umiditatea la 1/3 atmosfere – reprezintă cantitatea de apă reţinută
de o probă de sol saturată, după ce a fost supusă unei presiuni de 1/3
atmosfere.
7. Capacitatea pentru apa capilară (C.C.P.) – reprezintă cantitatea
maximă de apă pe care o are solul atunci când toţi porii capilari sunt plini cu
apă.
8. Capacitatea totală pentru apă (CT) – reprezintă cantitatea maximă de apă pe
care o conţine atunci când toţi porii (capilari și necapilari) sunt plini cu apă.
43
4.5. Permeabilitatea solului pentru apă
Însuşirea solului de a lăsa să pătrundă şi să treacă prin el apa, poartă
denumirea de permeabilitate.
Factorii care influenţează permeabilitatea sunt: textura, structura,
conţinutul în humus şi oxizi de fier, natura mineralelor argiloase, procentul de
sodiu schimbabil, conţinutul de săruri solubile etc.
Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, în timp ce solurile argiloase
au o permeabilitate scăzută. Solurile structurate sunt afânate şi au o
porozitate bună, din această cauză sunt permeabile, în timp ce solurile
nestructurate au o aşezare îndesată, cu o porozitate deficitară, ceea ce face
apa să nu poată pătrunde prin ele.
Cu cât un sol este mai bogat în humus, are o structură mai bună şi
mai stabilă, o porozitate echilibrată şi raporturi foarte bune cu apa şi aerul.
Oxizii de fier prezenţi în sol contribuie la cimentarea particulelor mai fine în
agregate sau se depun sub formă de pelicule la suprafaţa agregatelor
structurale, imprimându-le o stabilitate bună. În condiţii de aciditate ridicată,
însă, compuşi fierului pot fi translocaţi în adâncime, unde, prin reprecipitare,
formează straturi cimentate care sunt foarte impermeabile. Argila de tip
montmorillonit gonflează puternic în prezenţa umidităţii, reducând
permeabilitatea solurilor pentru apă. Prezenţa în sol a sodiului schimbabil şi a
unor săruri solubile determină dispersia particulelor de sol şi deci reduc
permeabilitatea acestuia.
4.6. Pierderea apei din sol

Principala modalitate de pierdere a apei din sol este de trecere a
acesteia în atmosferă, ca urmare a evaporației directe la suprafața solului, a
transpirației plantelor și prin drenaj.
Evaporaţie (E) – reprezintă pierderea apei din sol prin trecerea ei în
stare de vapori sub acţiunea temperaturii. Când solul este aprovizionat din
pânza freatică, cantitatea de apă evaporată este compensată de apa ce se
ridică prin capilaritate, astfel încât solul rămâne în permanență cu o umiditate
constantă. La această pierdere plantele nu participă, de aceea mai poartă
denumirea şi de consum neproductiv. Pierderile de apă prin evaporaţie
afectează, mai ales, partea superioară a profilului de sol (30-50 cm), şi pot fi
reduse prin mobilizarea solului (când se întrerup spaţiile capilare) sau prin
mulcire.
Transpiraţia (T) - reprezintă pierderea apei datorită consumului
plantelor prin fenomenul de transpiraţie.
Din totalul apei adsorbită de către plantă, numai 0,2% este folosită
pentru formarea substanţei organice, restul de 99,8% este eliminată prin
transpiraţie. Totuşi, deoarece la aceste pierderi participă plantele, transpiraţia
este considerată un consum productiv. De aceea, în practică, se urmăreşte
reducerea la minimum a evaporaţiei (consum neproductiv) în favoarea
transpiraţiei (consum productiv).
Spre deosebire de evaporaţie, plantele pompează din sol şi elimină
prin transpiraţie în atmosferă cantităţi ridicate de apă şi de la mare adâncime.
Întrucât este greu de făcut o delimitare între pierderile de apă prin
evaporaţie şi transpiraţie, ele se exprimă împreună prin procesul numit
evapotranspiraţie (ET).
44
Evapotranspiraţia se exprimă în mm, ca şi precipitaţiile şi este diferită
de la o zonă la alta în funcţie de climă, sol, vegetaţie, umiditate etc. Pentru a
putea compara datele între ele, Tornthwaite a introdus noţiunea de
evapotranspiraţie potenţială (EPT).
Evapotranspiraţia potenţială – reprezintă cantitatea de apă pierdută
prin evaporaţie şi transpiraţie de un sol permanent aprovizionat cu apă în
optim şi acoperit cu un covor vegetal încheiat.
Drenajul solului – se referă la procesul de îndepărtare a apei din sol
în timp şi poate fi:
 drenaj extern – care reprezintă scurgerea apei la suprafaţa
terenurilor înclinate;
 drenaj intern – adică scurgerea apei din sol în profunzime, acesta
depinzând de permeabilitatea solului;
 drenaj global – adică totalul pierderilor prin scurgerea la suprafaţa
solurilor şi în profunzime.
4.7. Regimul hidric al solului

Regimul hidric al solului – reprezintă ansamblul fenomenelor de
pătrundere, mişcare, reţinere şi pierdere a apei din sol.
În principal, regimul hidric al solurilor depinde de: climă, relief,
proprietăţile solului, adâncimea apei freatice, vegetaţia, activitatea omului.
În ţară se întâlnesc următoarele tipuri principale de regim hidric:
1. Regim hidric nepercolativ. Este caracteristic zonelor cu climat
secetos (stepă), unde Iar<26, ETP>P, iar apa freatică se găseşte la
adâncime mare. În aceste condiţii, umiditatea din precipitaţii nu percolează
solul până la umiditatea din pânza freatică, între ele rămânând în
permanenţă un strat uscat, denumit orizont mort al secetei.
Solurile corespunzătoare acestui regim sunt slab levigate,
(kastanoziomuri, cernoziomuri) cu deficit de umiditate, care necesită lucrări
de irigare.
2. Regim hidric periodic percolativ. Este caracteristic zonelor ceva
mai umede (silvostepă), cu Iar=26-35 şi P=ETP. În aceste condiţii, curentul
descendent de umiditate (provenit din precipitaţii) poate să întâlnească, în
anumite perioade mai umede sau în anii ploioși, curentul ascendent de
umiditate (provenit din pânza freatică), adică, periodic, solul este percolat pe
întreaga grosime, până la pânza freatică, respectiv secțiunea de control. În
acest caz solurile prezintă o levigare mai intensă (cernoziomuri cambice,
cernoziomuri argiloiluviale), au un deficit de umiditate mai puţin pronunţat şi
necesită şi irigare.
3. Regim hidric percolativ. Este caracteristic solurilor din climatele
umede (zona de pădure), cu Iar>35 şi P>ETP. În aceste condiţii se creează
un curent descendent de umiditate, care în fiecare an percolează stratul de
sol până la pânza freatică sau secțiunea de control.
Solurile specifice acestui regim sunt puternic levigate, debazificate,
acide, puternic diferenţiate textural, cu permeabilitate redusă şi adesea cu
exces de umiditate în partea superioară luvosoluri, luvisoluri albice,
planosolurile, etc.). Ele necesită lucrări de afânare profundă şi de eliminare a
apei stagnante.
45
4. Regim hidric exudativ. Este caracteristic zonei de stepă şi de
silvostepă, acolo unde pânza freatică se găseşte la mică adâncime
(microdepresiuni) şi de unde apa se poate ridica prin ascensiune capilară
până la suprafaţa solului, după care se pierde prin evaporare (solul
exudează).
Prin evaporare permanentă a apei se depun şi se acumulează la
suprafaţa solului săruri solubile, formându-se solonceacurile. Pentru
ameliorarea acestora, se recomandă lucrări speciale de coborâre a nivelului
freatic, irigări de spălare şi amendare cu fosfogips.
5. Regim hidric freatic stagnant. Se întâlneşte pe terenurile cu
pânza freatică la mică adâncime, în zonele umede (de pădure). În aceste
condiţii, apa freatică se ridică prin capilaritate până la suprafaţa solului, unde,
datorită evaporaţiei reduse, nu se pierde, ci stagnează, ducând la formarea
gleiosolurilor și a subtipurilor gleice. Acestea se ameliorează prin lucrări de
desecare şi drenaj.
6. Regim hidric stagnant. Se întâlneşte în zonele umede, pe
terenurile plane sau microdepresionare şi cu permeabilitate scăzută. În
aceste condiţii, apa din precipitaţii nu se poate infiltra în profunzime, ci
stagnează la suprafaţă sau în prima parte a profilului de sol, ducând la
formarea stagnosolurilor sau a subtipurilor stagnice, care se ameliorează prin
lucrări speciale de eliminare a excesului de apă de la suprafaţă (drenaj,
arături adânci, arături în coame etc.).
7. Regim hidric de irigaţie. Este caracteristic zonelor irigate. Când
irigarea se realizează corect aceasta nu modifică regimul hidric natural al
solurilor, ci contribuie numai la completarea deficitului de umiditate pentru
plante. Atunci când, însă irigarea nu se face raţional, se poate trece la un
regim hidric nedorit (exudativ, percolativ etc.). astfel, dacă pe solurile cu apa
freatică la adâncime nu prea mare se aplică norme de udare mari, se poate
ridica nivelul pânzei freatice la adâncimea critică, punându-se în pericol
înmlăştinirea şi sărăturarea secundară a solurilor.
În afară de aceste regimuri, în unele zone se mai pot întâlni şi alte
tipuri de regim hidric: regim hidric exudativ în profunzime, regim hidric freatic
stagnant în profunzime şi regim hidric amfistagnant.
1. Care sunt principalele forme de apă din sol?
2. Care sunt forțe care acționează aspra apei din sol?
3. Care sunt principalii indici hidrofizici ai solului?
4. Ce este un regim hidric și care sunt principalele tipuri de
regimurile hidrice ale solului?
46
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI DE AERAȚIE ȘI TERMICE ALE

SOLULUI
Cuvinte cheie: aer, permeabilitate, difuziune, regim termic
Rezumat
Pe lângă apă şi săruri nutritive, aerul din sol prezintă o mare
importanţă pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Aerul favorizează
dezvoltarea porilor absorbanţi ai rădăcinilor, îmbunătăţind aprovizionarea cu
apă şi săruri minerale necesare pentru creşterea plantelor. Prezenţa aerului
influenţează regimul termic al solului; partea de la suprafaţă, afânată prin
lucrările agricole se răceşte şi se încălzeşte mai uşor, constituind un strat
izolator pentru orizonturile din adâncime. Reglarea regimului termic
contribuie, în mare măsură, la asigurarea apei necesară plantelor.
Temperatura are un rol important în procesul de solificare şi
asigurarea condiţiilor normale de viaţă pentru plante şi microorganismele din
sol. Ea influenţează, în mare măsură, procesele biochimice, intensitatea
proceselor de alterare a materiei minerale şi organice, germinaţia seminţelor,
creşterea şi dezvoltarea plantelor. Solul, pe de o parte, primeşte căldură din
diferite surse, iar pe de altă parte, o pierde pe diferite căi.
5.1. Aerul din sol. Compoziţia aerului din sol

Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai
mare cantitate de aer se găseşte în spaţiile lacunare – cu diametrul mare
(porii necapilari), constituind atmosfera solului. În cantitate mică aerul se
găseşte dizolvat şi în apa solului. Din punct vedere cantitativ, aerul şi apa,
ocupând spaţiul poros al solului, sunt antagoniste, creşterea valorii unuia
determinând scăderea celuilalt component.
Aerul din sol prezintă o compoziţie apropriată de a celui atmosferic în
ceea ce priveşte oxigenul şi azotul şi este mai bogat în dioxid de carbon,
datorită proceselor chimice şi biochimice ce se petrec cu intensitate mai
mare în masa solului (tabelul 5.1.).
Tabelul 5.1.
Compoziţia aerului din atmosferă şi din sol
(după Blaga Gh. și colab., 2008)
Componente Compoziţia aerului în % din volum
din atmosferă din sol
Azot 79,09 76-79
Oxigen 20,95 18-20
Dioxid de carbon 0,03 0,15-0,63
47
Compoziţia aerului diferă de la un sol la altul în funcţie de natura
solului, activitatea microorganismelor, iar la acelaşi sol variază în funcţie de
covorul vegetal, anotimp şi cantitatea de humus. Solurile bogate în humus şi
solurile cultivate sunt mai bogate în CO2 decât cele sărace în humus şi cele
necultivate, din cauza transformări oxigenului în CO2 de către
microorganisme şi rădăcini.
Anotimpul influenţează, de asemenea, cantitatea de CO 2 din sol. Ea
este maximă vara când activitatea biologică este intensă şi scade toamna şi
iarna. Scăderea sub anumite limite a procentului de oxigen din aerul solului,
care este însoţită de creşterea cantităţii de CO2, influenţează negativ
germinaţia seminţelor, creşterea rădăcinilor, pătrunderea apei şi substanţelor
nutritive în plantă etc.
5.2. Capacitatea şi permeabilitatea solului pentru aer

Capacitatea şi permeabilitatea solului pentru aer sunt funcţii ale
porozităţii necapilare. Solurile care au porozitatea necapilară mai mare de
10–15% din volum prezintă o capacitate şi o permeabilitate optimă pentru
aer, chiar şi atunci când sunt umezite până la capacitatea capilară. Pentru
realizarea unor condiţii optime de dezvoltare a plantelor de cultură, solul
trebuie să aibă o capacitate pentru aer de 10–20% din volumul lui.
Conţinutul în aer al solului este influenţat, mai ales, de textură,
structură şi gradul de afânare. Textura fină micşorează capacitatea solului
pentru aer faţă de cea grosieră, iar prezenţa unei structuri de agregate
stabile măreşte conţinutul solului în aer faţă de solurile nestructurate. Cele
mai reduse cantităţi de aer se găsesc în solurile bogate în argilă şi cu
aşezare îndesată, precum şi în cele cu exces de umiditate.
Pentru a caracteriza solul sub raportul cantităţii de aer, s-a ales gradul
de umiditate corespunzător capacităţii de câmp pentru apă ca element de
referinţă. Volumul de aer aflat în solul umezit la capacitatea de câmp
reprezintă capacitatea de aeraţie a solului, iar volumul porilor, porozitatea de
aeraţie. În medie, capacitatea de aeraţie este 30–40% pentru solurile
nisipoase, 10–25% pentru cele lutoase şi 5–15% pentru cele argiloase.
Permeabilitatea solului pentru aer este proprietatea lui de a permite
circulaţia aerului şi de a realiza schimbul de gaze dintre aerul din sol şi cel
atmosferic. Aşa cum s-a arătat anterior, datorită activităţii microorganismelor,
a humificării, respiraţiei rădăcinilor etc., aerul solului sărăceşte în oxigen şi se
îmbogăţeşte în CO2. Normalizarea compoziţiei aerului din sol se face prin
înlocuirea continuă a acestuia cu aer din atmosferă.
Factorii care contribuie la primenirea aerului în sol sunt: difuziunea
gazelor; temperatura; umiditatea; presiunea atmosferică şi curenţii de aer
(vânturile).
Schimbul de gaze între sol şi atmosferă este foarte important pentru
asigurarea de biomasă vegetativă. Astfel, prin îmbogăţirea aerului din sol în
oxigen se creează condiţii bune pentru creşterea rădăcinilor plantelor şi
pentru activitatea microorganismelor aerobe, iar dioxidul de carbon, trecut din
sol în aerul atmosferic, intensifică procesul de asimilaţie clorofiliană la plante.
Intensitatea primenirii aerului în sol depinde de proprietăţile acestuia,
îndeosebi de porozitate, care, la rândul ei, este determinată de textură,
structură şi gradul de tasare. Solurile cu textură uşoară sau mijlocie, cu
48
structură glomerulară şi afânate au o aeraţie foarte bună, în timp ce solurile
argiloase, nestructurate şi compacte au o aeraţie defectuoasă.
Se consideră că, într-un sol cu proprietăţi bune, pe adâncimea de 20
cm, aerul poate fi primenit în decurs de 24 ore, iar după calculele lui Rommel
se asigură condiţii bune pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, dacă aerul
se primeneşte în timp de cca 8 zile, pe aceeaşi adâncime.
Omul, prin activitatea lui productivă, poate influenţa intensitatea
schimbului de aer dintre sol şi atmosferă, contribuind la îmbunătăţirea
regimului aerohidric al solului.
5.3. Regimul aerului din sol

Totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi ieşire a aerului din
sol alcătuiesc regimul aerului din sol. Întrucât între aerul şi apa din sol există
relaţii de strictă interdependenţă, se foloseşte noţiunea de regim aero-hidric
al solului, care reprezintă totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi
ieşire a aerului şi apei din sol.
Un bun regim al aerului înseamnă şi un bun regim al apei în sol. Când
regimul aerului este excedentar, regimul apei este deficitar, şi invers.
Regimul aero–hidric are o deosebită importanţă în formarea şi
fertilitatea solului. Astfel, în condiţii bune de regim aero-hidric microflora
solului este bogată şi activă, are loc procesul de humificare al resturilor
organice, prin mineralizarea unei părţi din humus se pun în libertate
suficiente cantităţi de substanţe nutritive, are loc fixarea de azot din
atmosferă de către microorganisme, germinaţia seminţelor este bună,
sistemul radicular se dezvoltă în bune condiţii, procesele de reţinere şi
schimb cationic sunt echilibrate etc.
Un regim de aer excedentar (aeraţie excesivă) atrage după sine lipsa
umidităţi şi, ca atare, o activitate microbiologică redusă, o mineralizare rapidă
a resturilor organice cu acumulare redusă de humus, o aprovizionare
deficitară cu elemente nutritive, o stânjenire în creşterea sistemului radicular
şi ca atare o dezvoltare redusă a plantelor etc.
Un regim de aer deficitar (umiditate excesivă) creează condiţii de
anaerobioză, care determină acumularea în sol a compuşilor reduşi (care
sunt toxici), resturile organice se acumulează în cea mai mare parte în stare
nedescompusă (humus brut); activitatea microbiologică şi mineralizarea fiind
reduse, se eliberează cantităţi mici de elemente nutritive, au loc procese
intense de gleizare şi stagnogleizare, toate acestea determinând condiţii
improprii dezvoltării plantelor.
Un regim aero-hidric favorabil pentru dezvoltarea plantelor se
realizează în solurile cu textură mijlocie, bine structurate, cu agregate stabile,
care prezintă un raport optim între porozitatea capilară (ce conţine apă) şi
porozitatea necapilară (ce conţine aer).
Distrugerea structurii solului şi ca atare, înrăutăţirea porozităţii prin
defrişări de păduri, irigaţii excesive prin aspersiune, lucrări agrotehnice în
condiţii necorespunzătoare etc., determină înrăutăţirea regimului aero-hidric
al solului. Crearea şi menţinerea unui regim de aer şi apă favorabile se poate
realiza prin îmbunătăţirea structurii solului, prin executarea de lucrări
agrotehnice de bună calitate şi prin măsuri hidroameliorative speciale
(desecări, drenaje, irigaţii).
49
Plantele se dezvoltă în condiţii foarte bune când cca 50% din volumul
solului este ocupat de spaţiul lacunar (porozitatea totală), iar din acesta 15-
20% este ocupat de porii necapilari.
5.4. Importanţa aerului din sol

Aerul favorizează dezvoltarea porilor absorbanţi ai rădăcinilor,
îmbunătăţind aprovizionarea cu apă şi săruri minerale necesare pentru
creşterea plantelor. Prezenţa aerului influenţează regimul termic al solului;
partea de la suprafaţă, afânată prin lucrările agricole se răceşte şi se
încălzeşte mai uşor, constituind un strat izolator pentru orizonturile din
adâncime. Reglarea regimului termic contribuie, în mare măsură, la
asigurarea apei necesară plantelor. Prezenţa aerului în sol duce la
întreruperea capilarităţii şi menţinerea vaporilor de apă.
Dintre gazele care compun aerul, oxigenul, azotul şi dioxidul de
carbon au cea mai mare importanţă atât pentru plantele superioare cât şi
pentru microorganismele din sol.
Oxigenul din aerul solului este necesar pentru încolţirea seminţelor; în
lipsa oxigenului din aer, seminţele nu încolţesc.
Rădăcinile au nevoie de oxigen pentru respiraţie. Unele cercetări au
arătat că pentru fiecare gram de substanţă uscată formată se consumă un
miligram de oxigen.
Oxigenul din aerul solului este necesar şi pentru activitatea
microorganismelor aerobe şi mai ales, a bacteriilor nitrificatoare şi a celor
simbiotice. În lipsa oxigenului se dezvoltă bacteriile anaerobe, care
determină procesele de reducere, ce duc la formarea combinaţiilor chimice
incomplet oxidate, care au acţiune toxică pentru plante.
Lipsa oxigenului sau prezenţa lui în cantitate mică, duc la apariţia
proceselor chimice care au ca rezultat apariţia compuşilor incomplet oxidaţi,
dăunători plantelor. Acest lucru se petrece mai ales la solurile argiloase din
regiunile umede, sau cele cu apă freatică foarte aproape de suprafaţă.
Azotul. Alături de oxigen, azotul din aer prezintă o importanţă mare
pentru dezvoltarea plantelor. Deşi plantele nu folosesc azotul molecular, el
constituie sursa de acumulare a azotului nitric şi amoniacal din sol, în urma
activităţii bacteriilor nitrificatoare şi simbiotice.
Dioxidul de carbon din sol este foarte important, fiind sursa de
aprovizionare a aerului atmosferic, de unde se consumă în procesul de
asimilaţie clorofiliană. Prezenţa acestui gaz în aerul atmosferic duce la
creşterea asimilaţiei clorofiliene şi la grăbirea înfloririi şi maturării plantelor.
Astfel, prin creşterea dioxidului de carbon din aerul din sere, s-au obţinut la
castraveţi şi tomate sporuri de recoltă de 20–100%.
5.5. Proprietățile termice ale solului. Temperatura solului

Temperatura solului este rezultatul intrărilor şi pierderilor de energie
calorică din sol.
Temperatura are un rol important în procesul de solificare şi
asigurarea condiţiilor normale de viaţă pentru plante şi microorganismele din
sol. Ea influenţează, în mare măsură, procesele biochimice, intensitatea
proceselor de alterare a materiei minerale şi organice, germinaţia seminţelor,
50
creşterea şi dezvoltarea plantelor. Solul, pe de o parte, primeşte căldură din
diferite surse, iar pe de altă parte, o pierde pe diferite căi.
Temperatura solului are influenţă majoră asupra proceselor fizice,
biologice şi chimice ce se desfăşoară în sol. În solurile reci, reacţiile
proceselor chimice şi biologice sunt reduse ca intensitate.
Descompunerea biologică este încetinită, astfel încât rata de utilizare
a unor nutrienţi, precum N, P, S şi Ca este diminuată.
De asemenea, absorbţia şi transportul apei şi a ionilor nutrienţi de
către plante sunt influenţate nefavorabil de temperaturile scăzute.
5.6. Sursele de încălzire şi căile de pierdere a energiei calorice

Sursa principală de căldură o constituie energia solară, care se
apreciază prin constanta solară. Aceasta reprezintă cantitatea medie de
energie solară ce cade în decurs de un minut pe fiecare cm2 de suprafaţă a
Pământului şi este egală cu 1,946 calorii.
Cantitatea reală de energie solară primită de planeta noastră este
mică, o mare parte din ea fiind pierdută. Astfel, se apreciază că circa 40% din
energia calorică solară rămâne în spaţiul cosmic, circa 17% este absorbită
de atmosferă, circa 10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă şi
numai 33% contribuie la încălzirea solului.
Alături de soare, ca surse secundare de încălzire a solului pot fi
considerate: procesele biochimice din sol, condensarea vaporilor de apă,
pătrunderea apei din precipitaţii sau cea de irigare, descompunerea materiei
organice, căldura telurică degajată din interiorul Pământului şi cea
radioactivă rezultată în urma dezintegrării pe cale naturală a substanţelor
radioactive din masa solului.
Prin descompunerea biochimică a resturilor organice din sol se degajă
căldură. Astfel, prin descompunerea unui kilogram de gunoi de grajd solul
primeşte 2000–4000 calorii mari; de aceea, pentru încălzirea solurilor
argiloase şi compacte din zonele umede se recomandă folosirea pe scară
largă a îngrăşămintelor organice.
Apa din precipitaţii sau cea folosită pentru irigaţii poate contribui la
încălzirea solului atunci când temperatura ei este mai ridicată decât a solului.
De exemplu, ploile calde de primăvară duc la încălzirea solului, care este mai
rece în această perioadă.
Condensarea vaporilor de apă duce, de asemenea, la degajarea de
căldură, care contribuie la încălzirea solurilor. Căldura degajată din interiorul
Pământului (căldura telurică) contribuie, în mai mică măsură, la încălzirea
solurilor. Astfel, cu fiecare 30 m adâncime temperatura Pământului creşte cu
aproximativ 1ºC.
Pierderea energiei calorice din sol se face prin difuzarea radiaţiilor
calorice în atmosferă, prin evapotranspiraţie, prin topirea gheţii şi prin
propagarea energiei calorice de la suprafaţă spre adâncimea solului.
5.7. Principalele proprietăţi termice ale solului

Încălzirea solului depinde de proprietăţile termice pe care le prezintă,
dintre care mai importante sunt: capacitatea de absorbţie a căldurii; căldura
specifică şi conductivitatea termică.
51
Capacitatea de absorbţie a căldurii. Reprezintă proprietatea solului
de a înmagazina şi păstra căldura în masa sa.
O parte din radiaţia solară ajunsă la suprafaţa solului este reflectată,
iar o parte este absorbită. Procentul de radiaţia solară reflectată poartă
denumirea de albedou, iar capacitatea de radiaţie solară absorbită contribuie
la încălzirea solului şi constituie capacitatea de absorbţie a căldurii.
Factorii care influenţează încălzirea solului sunt:
- culoarea solului – solurile de culoare închisă au capacitatea de
absorbţie de 85–90% (deci un albedou de 10–15%), iar solurile de culoare
deschisă absorb 65–75% din radiaţia solară (albedoul este de 25–35%); din
această cauză se încălzesc mai puţin decât primele;
- natura solului – solurile nisipoase se încălzesc şi se răcesc mai uşor
decât cele argiloase, iar solurile bogate în humus au o capacitate mai mare
de înmagazinare a căldurii;
- gradul de afânare a solului – solurile afânate se încălzesc mai
repede şi înmagazinează mai multă căldură decât cele îndesate;
- gradul de acoperire cu vegetaţie – solurile acoperite cu vegetaţie se
încălzesc şi se răcesc mai încet în comparaţie cu cele descoperite, unde
amplitudinile de temperatură sunt mai mari;
- gradul de acoperire cu zăpadă – contribuie la menţinerea căldurii în
sol şi la protejarea împotriva îngheţului;
- expoziţia solului – solurile de pe versanţii sudici (în emisfera nordică)
primesc o cantitate mai mare de căldură; urmează expoziţia estică, vestică şi
nordică;
- panta terenului – cu cât razele solare formează cu linia terenului un
unghi mai apropiat de 90º, cantitatea de căldură primită de sol este mai
mare;
- temperatura aerului şi precipitaţiile – soluri situate în zone calde şi
secetoase primesc mai multă căldură decât cele situate în zonele mai reci şi
mai umede.
Încălzirea solurilor mai depinde de latitudine, altitudine, nebulozitate,
curenţi de aer, zi – noapte, anotimpuri etc.
Căldura specifică a solului. Reprezintă cantitatea de căldură
necesară pentru a ridica temperatura cu 1ºC a unui cm3 de sol în aşezare
naturală (căldură specifică volumetrică, cal/cm3), sau a unui gram de sol
(căldură specifică gravimetrică, cal/g).
Căldura specifică a solului depinde de căldura specifică a
componentelor sale. Cu cât solul va fi alcătuit din compuşi cu căldură
specifică redusă, cu atât se va încălzi mai repede şi mai mult. Apa are cea
mai mare căldură specifică (1,00) iar aerul cea mai mică (0,00036 cal/cm 3);
din această cauză solurile argiloase, care conţin multă apă şi puţin aer, se
încălzesc mai greu, în timp ce solurile nisipoase, care conţin puţină apă şi
mult aer, se încălzesc mult mai uşor. Solurile care conţin exces de apă se
încălzesc întotdeauna mai greu şi mai puţin, din această cauză sunt
considerate ,,soluri reci”.
Conductivitatea termică a solului – reprezintă însuşirea solului de a
transmite căldura şi se apreciază prin coeficientul de conductivitate termică
K, care este dat de cantitatea de căldură ce străbate în timp de o secundă 1
52
cm3 de sol, când între feţele acestuia există o diferenţă de temperatură de
1ºC.
Conductivitatea termică a solului depinde de conductivitate fiecărui
component al acestuia şi se exprimă în cal/cm3/s.
Solurile argiloase (care conţin mai multă apă) se încălzesc mai greu,
însă pe o adâncime mai mare datorită faptului că apa, pe lângă căldura
specifică, are şi o conductivitate termică mult mai bună decât aerul. În acelaşi
timp solurile argiloase, în comparaţie cu solurile nisipoase, se răcesc mai
încet noaptea, deoarece, datorită conductivităţii termice bune, transmit
căldura în mod treptat din straturile inferioare spre cele superioare.
5.8. Regimul termic al solului

Prin regim termic al solului se înţelege totalitatea fenomenelor de
pătrundere, înmagazinare şi pierdere a căldurii din sol sub acţiunea diferiţilor
factori.
În funcţie de dinamica în timp, la soluri se poate întâlni un regim termic
diurn, lunar, sezonier, anual, multianual, iar după caracteristicile lui poate fi:
echilibrat, blând, exagerat de rece, exagerat de cald etc.
Datorită compoziţiei heterogene a solurilor, relaţiile lor cu căldura sunt
foarte variate. Astfel, solurile afânate, nisipoase, care au o căldură specifică
mai mică şi o conductivitate termică redusă se încălzesc ziua puternic la
suprafaţă, deoarece nu transmit decât puţină căldură în profunzime. În cursul
nopţii ele se răcesc, însă mult mai repede, deoarece pierd uşor căldura de la
suprafaţă, iar în straturile inferioare au o rezervă mai mică de căldură.
Solurile umede şi tasate, având o căldură specifică şi o conductivitate
termică mai mari, se încălzesc mai puţin ziua la suprafaţă, deoarece o parte
din căldură o transmit straturilor inferioare. În timpul nopţii însă, ele se răcesc
mai încet, fiindcă dispun de o rezervă mai mare de căldură în adâncime.
Între dinamica încălzirii solului şi a aerului există un decalaj. Astfel,
solul se încălzeşte şi se răceşte mai greu decât aerul; de aceea, el este mai
rece seara şi mai cald dimineaţa. În timpul unei zile, solul înregistrează
temperatura maximă la ora 15, după care începe să se răcească, realizând
cea mai mică temperatură la răsăritul soarelui. În timpul unui an solul începe
să se încălzească în martie, atingând maximul în iulie (în emisfera nordică).
Pe adâncimea solului variaţiile zilnice de temperatură se transmit până la 1
m, iar variaţiile anuale până la 10 m.
Regimul termic al unui sol se poate ameliora prin lucrări agrotehnice,
de desecare, de irigare etc., care creează în stratul arabil un regim aero –
hidric normal. Între regimul aero – hidric şi regimul termic al solului există
relaţii strânse de interdependenţă.
La rândul lui, regimul termic al solului exercită o influenţă importantă
asupra climatului înconjurător. Astfel, solurile umede şi reci determină
scăderea temperaturii aerului înconjurător, în timp ce solurile uscate şi
afânate (nisipurile) duc la creşterea temperaturii aerului. Cele mai ridicate
temperaturi ale aerului se înregistrează la suprafaţa nisipurilor. Astfel, în luna
iulie 1956, la suprafaţa nisipurilor de la Tâmbureşti s-au înregistrat
temperaturi de peste 60ºC.
53
5.9. Importanţa temperaturii solului
Regimul termic al solului are o deosebită importanţă pentru
dezvoltarea plantelor şi pentru practica agricolă. Astfel, germinaţia
seminţelor, creşterea rădăcinilor, dezvoltarea generală a plantelor sunt strâns
legate de anumite temperaturi în sol. Temperaturile minime la care seminţele
pot germina şi plantele de cultură se pot dezvolta sunt cuprinse între 1–15ºC;
temperaturile optime sunt cuprinse între 20–30ºC, iar temperaturile maxime
ajung până la 40–50ºC.
Stabilirea epocilor de semănat se face ţinând cont de regimul termic al
solului. Pe solurile care se încălzesc mai repede (nisipoase) semănatul poate
să înceapă primăvara cu mult mai devreme decât pe solurile reci (argiloase).
În funcţie de regimul termic al solului se recomandă speciile, soiurile şi
hibrizii care se pot cultiva într-o anumită zonă (zonarea culturilor).
Activitatea microbiologică din sol este strâns corelată cu regimul
termic. În solurile reci activitatea microbiologică este scăzută şi din această
cauză humificarea este redusă, resturile organice acumulându-se la
suprafaţa solului în stare puţin transformată.
Intensitatea proceselor de solubilizare a sărurilor din sol şi gradul de
absorbţie a apei şi elementelor nutritive de către rădăcinile plantelor sunt
corelate cu temperatura solului, desfăşurându-se în condiţii optime la
temperaturi medii ale acestuia.
O deosebită importanţă practică o prezintă fenomenul de îngheţ şi
dezgheţ al solului. Apa din sol nu îngheaţă la 0ºC ci la temperaturi mult mai
scăzute (apa din porii fini îngheaţă la –18ºC). Îngheţul solului poate
determina degenerarea şi pierderea culturilor, iar îngheţul determină
,,descălţarea” plantelor. Evitarea acestor fenomene nedorite se poate realiza
prin prezenţa unui strat de zăpadă, care are rol izolator la suprafaţa solului; el
diminuează efectul temperaturilor scăzute din timpul iernii, iar primăvara
dezgheţul solurilor acoperite cu zăpadă începe mai devreme şi se produce
treptat.
Regimul termic al solului poate fi influenţat prin: lucrări de afânare,
care permit pătrunderea aerului cald în sol; încorporarea resturilor organice,
care prin descompunere degajă căldură; acoperirea solului cu diferite
materiale (mulcire); reţinerea zăpezii la suprafaţa solului; eliminarea
excesului de umiditate prin desecare sau drenaj; irigarea solurilor cu apă mai
caldă pentru solurile reci (apa se ţine în bazine în bătaia soarelui) sau
irigarea cu ape mai reci pentru combaterea arşiţei etc.
Realizarea în sol a unui regim termic optim, în corelare cu satisfacerea
şi a celorlalţi factori de fertilitate, asigură obţinerea unor producţii ridicate şi
de bună calitate.
1. Care este compoziția aerului din sol? Dar a celui din
atmosferă?
2. Ce se înțelege prin regim termic al solului?
3. Care este sursa principală de încălzire a solului? Dar cele
secundare?
4. Care sunt factorii care influenţează încălzirea solului?
5. Care sunt principalele proprietăți termice ale solului?
54
PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI CHIMICE ALE SOLULUI

Cuvinte cheie: soluția solului, coloizii solului, micela coloidală,
aciditatea solului, alcalinitatea solului, putere tampon
Rezumat
Soluţia solului se poate defini (determina) ca faza lichidă a solului care
include apa din sol ce conţine săruri minerale dizolvate, compuşi organo-
minerali şi organici, gaze şi particule fine coloidale.
Precipitaţiile atmosferice, apa din scurgeri de suprafaţă, apele freatice
etc. pătrund în sol, iar în urma interacţiunii cu faza solidă şi gazoasă a
solului, cu sistemul radicular al plantelor şi cu organismele vii care populează
solul – îşi schimbă compoziţia chimică.
Soluţia solului joacă un rol important în dinamica solurilor, în hrana
plantelor şi microorganismelor; participă activ la transformarea compuşilor
minerali şi organici din sol, la transportul acestora pe profil. Conţinutul în
umiditate din sol, deci cantitatea soluţiei solului, poate oscila în limite foarte
largi, de la zeci de procente (când apa ocupă, practic, toţi porii solului), până
la unităţi sau părţi de procent, când în sol se găseşte numai apă adsorbită.
6.1. Soluţia solului

Soluţia solului – reprezintă faza lichidă a solului, care include apa din
sol ce conţine săruri minerale dizolvate, compuşi organo-minerali şi organici,
gaze şi particule fine coloidale.
Compoziția și concentrația soluției solului pot să varieze foarte mult de
la un sol la altul, cât și la același sol, în funcție de: conținutul în humus și alte
substanțe organice, conținutul, gradul de solubilitate și natura substanțelor
minerale, activitatea microorganismelor și a plantelor, măsurile agrotehnice,
agrochimice și ameliorative aplicate.
Principala sursă de substanțe nutritive din sol o constituie humusul.
Prin descompunerea acestuia, sub acțiunea microorganismelor, rezultă
diferite substanțe minerale care trec în soluție. În solurile bogate în humus,
cu procese biochimice intense, soluția de sol prezintă o compoziție și o
concentrație favorabilă creșterii și dezvoltării plantelor.
În cazul solurilor puternic levigate din zonele umede, soluția solului
este săracă în substanțe minerale, în timp ce în solurile halomorfe, există o
concentrație mare în săruri solubile, în special de sodiu.
Plantele şi microorganismele au o influență directă asupra soluției
solului, prin faptul că pe de o parte extrag o parte din substanţele nutritive,
55
diluând-o, iar pe de altă parte duc la formarea de diferiți compuşi organici şi
minerali care sunt trecuţi în soluţia solului.
Soluţia solului joacă un rol important în dinamica solurilor, în hrana
plantelor şi a microorganismelor, de asemenea participă activ la
transformarea compuşilor minerali şi organici din sol și la transportul acestora
pe profil. Conţinutul în umiditate din sol, deci cantitatea soluţiei solului, poate
oscila în limite foarte largi, de la zeci de procente (când apa ocupă, practic,
toţi porii solului), până la unităţi sau părţi de procent, când în sol se găseşte
numai apă adsorbită.
Apa din sol încărcată cu diferite substanţe minerale şi organice, aflate
în stare de dispersie ionică, moleculară sau coloidală, formează o soluţie
diluată, complexă denumită soluţia solului.
Sursa principală a apei din sol o constituie precipitaţiile atmosferice,
sub formă de ploaie sau zăpadă. Apa de ploaie prin căderea sa încă înainte
de a ajunge în sol, dizolvă din aerul atmosferic CO 2, O2, oxizi de azot,
amoniacul, bioxidul de sulf, clorul etc. În continuare în apa ajunsă în sol se
dizolvă alţi componenţi gazoşi sau solizi ai solului, cum ar fi: sărurile, oxizii,
cationii adsorbiţi în complexul coloidal, care trec în soluţia solului. Ca urmare
a acestor fenomene rezultă compoziţia complexă a soluţiei solului.
Sub aspectul raportului dintre substanţele minerale şi cele organice
din soluţia solului s-a constatat că în unele soluri ele sunt în proporţii
aproximativ egale, (cernoziomuri) sau predomină cele organice (histosoluri)
sau cele minerale în solurile halomorfe.
Compoziţia și concentrația soluţiei solului sunt influențate și de
complexul coloidal sau adsorbtiv al solului. Acesta reține în stare adsorbită
diferiți cationi de Ca2+, Mg2+, Na+, K+, H+, care prin procese de schimb
cationic pot trece în soluția de sol.
O importanță deosebită o joacă apa. Cu cât cantitatea de apă este
mai ridicată, cu atât se mărește posibilitatea de trecere în soluție a diferiților
compuși, însă concentrația acestora scade.
Compoziția și concentraţia soluţiei de sol suferă variații mari ca
urmare a aplicării diferitelor măsuri agrotehnice, agrochimice și ameliorative.
Măsurile cu caracter agrotehnic, agrochimic şi pedoameliorativ
contribuie la modificarea esenţială a compoziţiei şi concentraţiei soluţiei
solului. Folosirea raţională a acestor măsuri contribuie la reglarea compoziţiei
şi concentraţiei soluţiei solului în concordanţă cu cerinţele plantelor.
Soluția de sol constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu
substanțe nutritive și raportul dintre acestea mai în concordanță cu cerințele
plantelor, cu atât solul este mai fertil.
Importanţa practică a soluţiei solului
Soluţia de sol constituie principala şi directa sursă de aprovizionare a
plantelor cu substanţe nutritive. Dacă faza solidă cedează treptat diferite
substanţe care apoi trec în soluţia solului, plantele nu pot prelua decât din
acest mediu lichid elementele necesare vieţii. Creşterea şi dezvoltarea
plantelor depinde în mod direct de caracteristicile soluţiei oferite de soluri.
Astfel, se poate spune că, cu cât soluţia solului este mai bogată în elemente
nutritive, cu atât se asigură o concordanţă deplină între cerinţele plantelor şi
posibilităţile solului.
56
Pe terenurile cu o fertilitate scăzută, cu o concentraţie săracă în
elemente nutritive plantele se dezvoltă slab, neavând asigurat un cadru optim
vieţii.
Uneori, soluţia solului poate fi chiar dăunătoare creşterii şi dezvoltării
plantelor, aşa cum se întâmplă în solurile halomorfe acide sau în solurile
gleice.
În concluzie, se poate afirma, că gradul de favorabilitate a soluţiei de
sol, reflectă proprietăţilechimice, fizice şi biologice ale solului respectiv,
precum şi măsurile agrotehnice, agrochimice şi ameliorative aplicate în
decursul anilor.
6.2. Coloizii solului şi proprietăţile lor. Alcătuirea micelei

coloidale
Partea coloidală a solului este alcătuită din diferiţi coloizi minerali,
organici şi organo-minerali.
Coloidul – este un sistem eterogen, format dintr-o fază dispersă şi o
fază dispersată, prima fiind constituită din particule al căror diametru este mai
mic de 0,001 mm.
Coloizii formează partea activă a solului, care prin suprafețele foarte
mari ale micelelor coloidale, divers încărcate cu sarcini electrice și cu
substanțe în stare de adsorbție ionică și moleculară, participă în cea mai
mare parte la procesele chimice și fizice ce au loc în sol, condiționând astfel
potențialul de fertilitate a acestuia.
Coloizii din sol cuprind coloizi de dispersie (mineralele argiloase),
coloizi macromoleculari (substanţele humice) şi coloizi micelari (hidroxizi de
aluminiu şi fier). Într-o altă ordine, coloizii se împart în coloizi minerali
(minerale argiloase, oxizi hidrataţi de fier şi aluminiu, silice, şi coloizi organici
(acizii humici). Aceste particule coloidale se află răspândite în întreaga masă
a solului, îmbrăcând în pelicule subţiri particule mai mari.
Coloizii trec în mediul de dispersie reprezentat prin soluţia solului sub
formă de particule cu o anumită alcătuire, cunoscute sub denumirea de
micele coloidale.
Micela coloidală, este alcătuită dintr-un nucleu înconjurat de diferiţi
ioni dispuşi sub formă de strate. Nucleul este format, fie dintr-o moleculă, fie
dintr-un agregat de molecule strâns legate între ele, fie dintr-un fragment al
reţelei cristaline (figura 6.1.).
La suprafaţa nucleului se găseşte un strat de ioni, denumit strat intern
sau strat determinant de potenţial. Dacă ionii din acest strat sunt pozitivi,
coloidul este electropozitiv, iar dacă sunt negativi, coloidul este
electronegativ.
În continuarea stratului intern, se găsesc alţi ioni, cu semn contrar
celor precedenţi, denumiţi ioni compensatori. Aceştia sunt dispuşi astfel încât
formează două strate succesive, diferite în ceea ce priveşte densitatea şi
mobilitatea ionilor respectivi. Primul strat, este alcătuit din ioni dispuşi dens,
puternic legaţi şi deci practic imobili, denumit strat dens de ion compensatorii,
iar următorul strat, este format din ioni dispuși difuz, slab legați și deci mobili,
denumit strat difuz de ioni compensatori sau strat adsorbit. Stratul difuz poate
exista numai în condiţiile unui mediu dispers, adică în prezenţa apei. Dacă
57
solul se usucă atunci ionii stratului de difuziune vor trece în stratul imobil, caz
în care micela coloidală poartă numele de particulă.
Figura 6.1. Alcătuirea micelei coloidale

(după Blaga Gh. și colab, 2008)
Principalii coloizi din sol sunt mineralele argiloase şi acizii humici,

urmează apoi hidroxizii de fier şi aluminiu şi silicea.
Mineralele argiloase, sunt electronegative, din cauza prezenţei în
reţeaua lor cristalină a grupării hidroxil (OH─) legată obişnuit de ionii de
aluminiu, sau datorită substituirii în reţea a unor ioni trivalenţi cu ioni bivalenţi.
Micela coloidală de argilă are nucleul format dintr-un fragment sub 1-2
microni, stratul intrern determinant de potențial alcătuit din nioni negativi, iar
stratul dens și cel difuz, din ioni pozitivi.
Micelele acizilor humici au nucleul format din molecule ale acizilor
respectivi, iar stratul intern determinant de potențial, din ioni negativi.
La hidroxidul de fier și aluminiu, micela coloidală are nucleul format
dintr-un agregat de molecule Fe(OH)3 sau Al(OH)3. Stratul intern este
alcătuit din ioni de FeO+ sau AlO+ iar stratul dens și cel difuz din ioni negativi.
Deci majoritatea coloizilor din sol fiind electronegativi, vor atrage din
soluţia solului cationi. Această proprietate a coloizilor de a atrage din soluţia
solului şi de a reţine la suprafaţa particulelor respective definiţi ioni poartă
numele de adsorbţie ionică. În natură, există coloizi care pot atrage din
soluţie şi anioni şi cationi, în funcţie de reacţia mediului. Aceştia poartă
numele de coloizi amfolitoizi. Asemenea comportare o pot avea oxizii
hidrataţi de fier şi aluminiu.
Complexul coloidal al solului reglează concentraţia şi compoziţia
soluţiei solului prin schimbul de ioni care are loc între cele două componente
ale acestuia.
6.3. Indicii ce caracterizează capacitatea de schimb cationic

Capacitatea de schimb cationic constituie una dintre cele mai
importante proprietăţi ale solului. Pentru a se caracteriza solurile din acest
punct de vedere, se utilizează mai frecvent următorii indici:
- capacitatea de schimb pentru baze;
58
- capacitatea de schimb pentru hidrogen;
- capacitatea totală de schimb cationic;
- gradul de saturaţie în baze.
1. Capacitatea de schimb pentru baze La suprafaţa nucleului se
găseşte un strat de ioni, denumit strat intern sau strat determinant de
potenţial. Dacă ionii din acest strat sunt pozitivi, coloidul este electropozitiv,
iar dacă sunt negativi, coloidul este electronegativ.
În complexul coloidal al solului se găsesc adsorbiţi cationii bazici şi
cationii de hidrogen. La unele soluri chiar din orizontul de la suprafaţă,
datorită saturării lor cu baze apar numai cationii bazici. Astfel de situaţii se
întâlnesc în ţara noastră în zona de stepă uscată, unde datorită levigării
slabe a sărurilor greu solubile de Ca şi Mg complexul coloidal este saturat în
totalitate cu cationi bazici.
Totalitatea cationilor bazici Ca2+ + Mg2+ + K+ + Na+ adsorbiţi în
complexul coloidal al solului poartă denumirea de capacitate de schimb
pentru baze sau sumă a bazelor de schimb şi se notează cu SB şi se exprimă
în m.e. /100 g sol complet uscat la 1050C.
Capacitatea de schimb pentru baze la principalele tipuri de soluri ale
ţării noastre oscilează între limite destul de mari fiind cuprinsă între 1-50 m.e.
/100 g sol.
Cele mai mari valori se întâlnesc la solurile bogate în humus, argilă,
acolo unde complexul coloidal este bine reprezentat, iar cele mai mici valori
se întâlnesc la solurile puternic levigate, cu caracter acid, chiar dacă acestea
nu sunt sărace în argilă.
2. Capacitatea de schimb pentru hidrogen La suprafaţa nucleului
se găseşte un strat de ioni, denumit strat intern sau strat determinant de
potenţial. Dacă ionii din acest strat sunt pozitivi, coloidul este electropozitiv,
iar dacă sunt negativi, coloidul este electronegativ.
59
Majoritatea solurilor prezintă atât cationi bazici cât şi cationi de H+
adsorbiţi în complexul coloidal. Totalitatea cationilor de hidrogen H + adsorbiţi
în complexul coloidal al solului se defineşte ca fiind capacitatea de schimb
pentru hidrogen sau hidrogenul adsorbit şi se notează cu SH. Această
valoare se exprimă în m.e./100 g sol.
În mod obişnuit proporţia dintre cationii de H+ şi cationii bazici adsorbiţi
este dată de gradul de levigare a solurilor şi roca mamă pe care s-au format
şi au evoluat acestea. Astfel, în zonele uscate, cationii bazici sunt în
proporţie de 100% încât ionul de hidrogen nu apare. Pe măsură ce se trece
spre zona de stepă mai umedă apar şi cationii de hidrogen în proporţii
reduse.
În zonele mai umede cu soluri acide ei devin predominanţi şi imprimă
o influenţă nefavorabilă asupra stării de fertilitate a acestor soluri. Dacă
există soluri saturate numai cu cationi bazici nu se poate afirma că există
soluri saturate numai cu cationi de hidrogen. Chiar cele mai acide soluri
(podzolurile, prepodzolurile), prezintă şi cationi bazici, valorile SB =1,6 – 11,8
m.e. /100 g sol, v = 18%.
Capacitatea de schimb pentru hidrogen în condiţiile ţării noastre rar
ajunge la valori de 10 m.e./100 g sol care sunt depăşite doar în cazul
solurilor puternic acide.
electronegativ.
3. Capacitatea totală de schimb cationic
Totalitatea cationilor adsorbiţi în complexul coloidal al solului
reprezintă capacitatea totală de schimb cationic care se notează cu T şi se
exprimă în m.e. /100 g sol complet uscat la 1050C.
În cazul solurilor saturate cu cationi bazici, capacitatea totală de
schimb cationic T=SB. La solurile care au adsorbiţi atât cationii bazici cât şi
cationii de hidrogen, T=SB+SH.
Valorile capacităţii totale de schimb cationic oscilează între limite largi
respectiv de la 5-100 m.e./100 g sol, fiind mai mari în cazul solurilor bogate
în argilă de tip montmorillonit şi humus, dominat de acizi huminici. Ca
urmare, capacitatea totală de schimb cationic depinde în mare măsură şi de
componenţa mineralelor argiloase şi a acizilor humici.
60
electronegativ.
4. Gradul de saturaţie în baze
Gradul de saturaţie în baze - reprezintă proporţia în care complexul
coloidal este saturat cu cationi bazici. El se notează cu V şi se exprimă în
procente. Pentru calcularea acestuia se utilizează relaţia:
SB SB
V% = X 100 
T SB  SH
În cazul solurilor saturate numai cu cationi bazici SH = 0 deci:
SB
V= X 100  100%
SB  0
Practic, nu există soluri saturate în totalitate cu H+ valorile lui V pot să
scadă până la cel puţin 5% în cazul solurilor podzolice din zona montană.
Gradul de saturaţie în baze este un indice foarte reprezentativ al stării
de fertilitate, valorile lui fiind specifice fiecărui tip de sol.
Valorile ridicate ale lui V exprimă o slabă levigare, reacţie neutră spre
alcalină şi o serie de însuşiri favorabile, excepţie fac solurile sărăturate care
prezintă V = 100% dar prezintă Na+ și imprimă solurilor unele proprietîți
nefavorabile.
Valorile scăzute ale lui V% arată o puternică levigare, debazificare a
orizonturilor şi respectiv reacţie acidă, adică proprietăţi mai puţin favorabile
pentru creşterea şi dezvoltare a plantelor de cultură.
6.4. Reacţia solului. Aciditatea şi alcalinitatea solului

Soluţia solului conţine în stare de dispersie ioni, molecule, substanţe
coloidale în proporţii şi concentraţii foarte diferite în funcţie de factorii care au
acţionat asupra apariţiei şi evoluţiei solurilor.
Reacția solului este folosită pentru a indica reacțiile acid – bază care
se petrec în sol. Reacția solului este considerată a fi cel mai important factor
care afectează proprietățile solului (Brady și Weil, 1996, citat de Radulov
Isidora, 2012). Efectul reacțiilor acid – bază din sol se manifestă în mod
direct sau indirect asupra creșterii plantelor.
Reacţia unui sol este determinată de raportul dintre concentraţia
ionilor de hidrogen şi oxidril. Dacă ionii de H+ sunt predominanţi reacţia este
acidă, iar când ionii de OH― sunt în proporţie mai mare reacţia este alcalină.
Dacă ionii de H+ şi OH―sunt în cantităţi egale, soluţia solului este
neutră. Reacţia unui sol este influenţată de următorii factori:
- compoziţia chimică şi mineralogică a părţii minerale a rocilor;
- prezenţa unor săruri solubile în apa freatică a materialului parental;
61
- conţinutul şi natura substanţelor organice din sol;
- umiditatea solului;
- activitatea micro şi macroorganică.
6.4.1. Aciditatea solurilor

În general, la soluri se deosebește o aciditate actuală (activă) și o
aciditate potențială.
1. Aciditatea actuală sau pH-ul solului
Aciditatea actuală este cunoscută şi sub denumirea dată de
Sorensens, respectiv pH-ul solului.
Aciditatea actuală - este determinată de concentraţia ionilor de
hidrogen prezenți la un moment dat în soluţia unui sol. Din punct de vedere
matematic pH-ul este logaritmul în baza 10 al concentraţiei ionilor de
hidrogen din soluţia solului. El are valori cuprinse între 1-14. Când valoarea
pH= 7 solul este neutru, pH >7 solul este alcalin, iar la un pH < 7 solul este
acid. Solurile din ţara noastră au pH-ul în H2O cuprins între 3,5 şi 9,5.
Apa pe seama căreia se formează soluția de sol provine din
precipitații și conține întotdeauna dizolvate în ea anumite cantități de CO 2,
astfel încât are caracter acid. Dacă apa de ploie nu ar solubiliza și dispersa
coloidal diferiți compuși din sol, ci ar rămâne ca atare, ar avea o reacție
acidă, ce ar depinde de cantitatea de CO2 dizolvat, care, la rândul ei, este în
funcție de concentrația de CO2 a aerului.
Aprecierea reacţiei solurilor se face în urma determinărilor de
laborator şi pe baza criteriilor stabilite de I.C.P.A. Astfel s-au delimitat 11
clase de reacţie a solului, în funcţie de valorile pH -ului în suspensie apoasă
la un raport de 1:2,5, sol – soluţie (tabelul 6.1.).
Tabelul 6.1.
Clase de reacţie a solului
(pH – ul în suspensie apoasă în raport sol/soluţie de 1:2,5)
Aprecierea reacţiei pH-ul
Extrem de acidă < 3,50
Foarte puternic acidă 3,51 – 4,30
Puternic acidă 4,31 – 5,00
Moderat acidă 5,01 – 5,40
5,41 – 5,80
Slab acidă 5,81 – 6,40
6,41 – 6,80
Neutră 6,81 – 7,20
Slab alcalină 7,21 – 8,40
Alcalină 8,41 – 9,00
Puternic alcalină > 9,01
2. Aciditatea potenţială.
Aciditatea potențială - reprezintă totalitatea ionilor de H+ adsorbiți în
complexul coloidal al solului. Aciditatea potențială are o valoare cu atât mai
mare, cu cât capacitatea totală de schimb cationic (T) este mai ridicată.
Pentru a exprima aciditatea potențială a unui sol se folosește noțiunile
de aciditate de schimb, hidrolitică și de neutralizare.
62
a). Aciditatea de schimb (As) – reprezintă acea parte a acidității
potențiale care este dată de H+ puși în libertate de către complexul adsorbtiv
prin tratarea solului cu o soluție normală (1 n) a unei sări neutre (KCl, NaCl,
CaCl2).
Se realizează un schimb echivalent între cationii sării neutre, respectiv
K+ şi ionii de hidrogen.
Acidul format se titrează cu o bază puternică NaOH şi se află valoarea
acidităţii de schimb în m.e./100 g sol.
b) Aciditatea hidrolitică (AH) – este dată de cantitatea de ioni de H+
puși în libertate de către complexul adsorbtiv, prin tratarea solului cu o soluție
normală a unei sări ce hidrolizează alcalin (formată dintr-o bază puternică şi
un acid slab).
Acetat de Na+ la pH= 8,2. Acidul acetic format se titrează cu o bază
puternică 0,1 h NaOH şi se află AH exprimată în m.e./100 g sol. Valorile
acidităţii hidrolitice sunt frecvent utilizate la calculul: capacităţii totale de
schimb cationic (T = SB + AH . 2,17); calculul amendamentelor: CaCO3 = AH .
1,5 t/ha și a CaO = AH . 0,84 t/ha.
c) Aciditatea de neutralizare – reprezintă cantitatea de ioni de H+
adsorbiți în complexul coloidal și care nu poate fi scoasă decât prin tratarea
cu o bază puternică (hidroxidul de potasiu – KOH).
În acest mod sunt înlocuiţi toţi cationii de H+ din complexul coloidal de
către cationii bazici folosiți la neutralizarea acidităţii.
Valorile acidităţii de neutralizare sunt mai rar utilizate în practica
agricolă.
6.4.2. Alcalinitatea solurilor

Reacția alcalină a soluției solului este determinată de compoziția
diferiților compuși din sol: carbonații din bicarbonați alcalini și ai elementelor
și metalelor alcalinoteroase, ai silicaților de Na și a humaților de N.
Reacția alcalină este condiționată de anionii acizilor slabi care trec din
faza solidă în soluția solului și manifestă însușiri de baze, rolul anionilor
bazici fiind cu atât mai mare, cu cât constanta KS este mai mare.
În general, se deosebește o alcalinitate actuală (activă) și una
potențială.
a. Alcalinitatea actuală – este determinată de existența în soluția
solului a sărurilor care hidrolizează alcalin prin a căror disociere se formează
cantități importante de OH-.
b. Alcalinitatea potențială – este dată de totalitatea ionilor de
bicarbonat (CO3) și carbonat (HCO3) evidențiată în urma titrării cu soluție de
hidroxid de Na (naOH) 0,1 n în prezența fenoftaleinei și a metilorange ca
indicatori.
6.5. Capacitatea de tamponare a solului

Dacă peste apa distilată se adaugă cantităţi mici de acid sau baze se
remarcă schimbarea bruscă a pH-ului soluţiei.
Dacă aceleaşi cantităţi de acid sau bază se adaugă peste o probă de
sol, se constată că pH-ul se modifică puţin şi progresiv pe măsură ce
cantităţile adăugate cresc. Din acest motiv s-a considerat că solul este un
mediu ,,tampon” ca urmare a faptului că se opune schimbării pH-ului în mod
63
brusc. Această rezistenţă a solului se explică prin caracterul amfoter al
complexului coloidal, capabil să reacţioneze ca un acid când mediul devine
alcalin şi ca o bază când mediul tinde spre o reacţie acidă.
Capacitatea de tamponare este specifică unor medii denumite
“tampon”, alcătuite de obicei din acizi slabi şi sărurile lor cu baze tari. Dacă în
soluţia acestui amestec se adaugă un acid tare (HCl), puternic disociat, ionii
de hidrogen sunt blocaţi de ionii acetici.
CH3COONa + HCl = NaCl + CH3COOH
Astfel în locul acidului clorhidric s-a format acid acetic slab disociat,
concentraţia ionilor de H+ rămânând practic neschimbată, respectiv
amestecul tampon s-a opus modificării reacţiei cu toate că s-au adăugat acizi
tari.
Dacă se adaugă o bază puternică NaOH rezultă H20 care blochează
ionii de OH- care în alte condiţii provoacă alcalizarea:
CH3COOH + NaOH = CH3COONa +H2O
Astfel de sisteme tampon complexe există şi în sol: complexul argilo-
humic, carbonat-bicarbonat de calciu, acid carbonic, fosfaţi-acid fosforic, etc.
Cel mai important rămâne complexul adsorbtiv al solului care poate fi
considerat ca un amestec al unui acid slab şi sărurile lui cu baze puternice –
cationii bazici Ca,Mg,K, Na.
Prin tratarea solului cu un acid puternic acţiunea de tamponare se
produce ca urmare a trecerii ionilor de H+ din soluţia solului în complexul
coloidal şi respectiv menţinerea acidităţii iniţiale.
Prin tratarea solului cu o bază puternică se produce blocarea ionilor
de OH- în molecule de apă, cu ajutorul ionilor de hidrogen deplasaţi din
complex.
Puterea de tamponare a diferitelor tipuri de soluri se poate determina
în condiţii de laborator prin determinarea pH-ului, în urma adăugării de acid
clorhidric 0,1 n sau NaOH 0,1 n, în cantităţi crescânde la probe egale de sol.
În paralel se tratează şi o probă de nisip grosier pentru a afla ,,curba etalon”
cu care se vor compara curbele de tamponare a solurilor luate în studiu.
Capacitatea de tamponare este slabă sau practic nulă la solurile
nisipoase, sărace în humus.
Se poate afirma că valorile capacităţii de tamponare sunt cu atât mai
mari cu cât complexul argilo-humic este mai bine reprezentat într-un sol.
Cunoaşterea capacităţii de tamponare permite aplicarea celor mai
adecvate amendamente cât şi a îngrăşămintelor chimice. Astfel pentru
corectarea reacţiei acide se folosesc materiale bazice CaCO 3, CaO, care să
reducă aciditatea solului. Pe de altă parte pe solurile acide nu sunt
recomandate îngrăşăminte chimice cu reacţie acidă sau pe cele alcaline
îngrăşăminte alcaline.
6.6. Importanța reacției solului

Cunoașterea reacţiei solului prezintă o deosebită importanţă pentru
studiile pedologice și pentru caracterizarea solurilor.
În funcție de reacție, solurile din țara noastră se clasifică de la extrem
de acide (pH<3,5) până la alcaline și puternic alcaline (pH>9).
În general, plantele de cultură se comportă bine la valori de pH neutre,
slab acide sau slab alcaline (6,3 – 7,5).
64
Influenţa reacţiei solului se manifestă asupra prezenţei şi activităţii
diferitelor grupe de microorganisme. Se ştie că actinomicetele preferă reacţia
slab alcalină, respectiv pH=7,0-7,5 , bacteriile pH=6-8, iar ciupercile pH=4,0-
5,0. La un pH < 6 este mult diminuată activitatea unor microorganisme
importante ale solului ca bacteriile nitrificatoare, simbiotice fixatoare de azot
şi azotobacterul.
O influenţă puternică o exercită reacţia solului asupra plantelor
cultivate şi a vegetaţiei spontane. În decursul evoluţiei lor, diferite specii de
plante din flora spontană s-au adaptat la anumite condiţii de mediu şi chiar
pH-uri. Astfel se cunosc plantele indicatoare de reacţie: ex. Pentru reacţie
puternic acidă sunt indicate următoarele: Calluna vulgaris, Nardus stricta,
etc. Pentru reacţie puternic alcalină: Statice gmelini, Puccinellia distans,
Matricaria chamomila, etc.
O importanţă deosebită prezintă reacţia solului şi pentru plantele de
cultură. Majoritatea plantelor preferă reacţii slab acide până la slab alcaline.
Alte plante de cultură ca lupinul, cartoful, ovăzul, secara suportă sau chiar
preferă o reacţie acidă.
Solurile cu reacţie puternic alcalină nu pot fi folosite pentru cultura
plantelor înainte de a fi corectată reacţia solului. Solurile acide sunt sărace
în cationi de calciu, element important pentru procesele de solificare şi chiar
pentru viaţa plantelor. Totodată aceste soluri sunt slab aprovizionate sau
lipsite de unele microelemente – bor, molibden, cobalt, zinc, etc. atât ca
urmare a levigării lor în adâncime cât şi datorită blocării sub formă de
compuşi insolubili în soluţia solului.
Reacţia acidă a solului influenţează negativ dezvoltarea plantelor şi
prin faptul că provoacă apariţia în soluţia solului a unor cantităţi mari de fier,
mangan, aluminiu, care depăşind limita de toleranţă a plantelor devin toxice.
Asimilarea elementelor nutritive de către plante și microorganisme
este de asemenea influențată de reacția solului. Astfel, oligoelementele sunt
asimilate mai ușor în mediul acid și mai greu în cel alcalin, Ca și Mg în
mediul de pH = 7 - 8,5 iar N la pH = 6 - 6,8.
Dintre cele trei elemente toxice aluminiul mobil prezintă cele mai
frecvente efecte toxice. Reacţia puternic acidă influenţează negativ şi
aprovizionarea cu fosfor a plantelor. La solurile cu pH< 5, fosforul se
blochează sub formă de fosfaţi de fier, aluminiu, practic insolubili care
determină accentuate carenţe de fosfor.
Solurile acide ca urmare a prezenţei cationului H+ în complexul
coloidal prezintă şi o serie de însuşiri fizice nefavorabile, precum: structura
slab formată, cu o stabilitate mecanică şi hidrică scăzută; porozitate redusă,
mai ales cea de aeraţie; permeabilitate mică, practic multe soluri acide sunt
impermeabile.
Ca urmare a însuşirilor fizice, hidrofizice şi chimice nefavorabile
solurile acide sunt slab fertile, potenţialul de producţie fiind cu atât mai scăzut
cu cât creşte aciditatea lor.
Influenţa negativă prezintă şi solurile cu reacţie puternic alcalină pH
>9, de tipul celor care conţin carbonat de sodiu Na 2CO3 sau complexul
argilohumic saturat cu cationii de Na+.
Prezenţa Na2CO3 duce la distrugerea ţesuturilor plantelor şi împiedică
pătrunderea în plantă a apei şi elementelor nutritive.
65
Soluţia solului prezintă o presiune osmotică ridicată datorită ridicării
concentraţiei sărurilor şi ca atare se produce un curent de apă de la plantă la
sol. Astfel cu toate că solul are o umiditate excesivă totuşi apa nu pătrunde în
rădăcini – fenomenul de secetă fiziologică.
Reacţia puternic alcalină duce şi ea la blocarea unor microelemente
necesare plantelor: Cu, Zn, Mn, Bo, etc.
Dintre proprietăţile fizice şi hidrofizice ale solurilor alcaline, datorate
prezenţei cationului de Na+ adsorbit în complexul coloidal se semnalează
următoarele: structură slab dezvoltată, prăfoasă sau chiar lenticulară;
porozitate foarte redusă datorită efectului de tasare; permeabilitatea scăzută,
practic impermeabile ca urmare a fenomenului de peptizare produs de
cationii de Na+; comparativ cu solurile acide, cele alcaline şi saline prezintă
însuşiri chimice şi fizice mult mai nefavorabile pentru plantele de cultură,
astfel că se pot considera practic nefertile.
În stare naturală sunt ocupate de păşuni şi fâneţe de slabă calitate, a
căror producţii sunt deosebit de scăzute şi nesigure de la un an la altul.
Cunoaşterea reacţiei şi a fenomenelor legate de ea este necesară
pentru folosirea raţională a solurilor cât şi pentru stabilirea celor mai potrivite
metode care să ducă la ridicarea fertilităţii terenurilor agricole.
Stabilirea reacţiei solurilor prin diferite metode se impune din
următoarele considerente:
 . pentru alegerea celor mai potrivite plante de cultură în
concordanţă cu cerinţele acestora şi reacţia specifică fiecărui tip de sol;
 reacţie neutră – grâu, porumb, orz, floarea soarelui, soia;
 reacţie acidă – secară, ovăz, cartof, lupin;
 reacţie alcalină – lucernă, sparcetă, sorg, mei.
 pentru stabilirea celor mai adecvate metode de îmbunătăţire a
solurilor:
 tipul de amendamente, cantităţile de material ameliorativ, etc.
 pentru stabilirea corectă a sortimentului de fertilizanţi chimici şi
organici:
 pe solurile acide se vor evita îngrăşăminte cu reacţie acidă;
 fosfat tricalcic pe solurile acide.
Prin urmare, reacţia unui sol reprezintă expresia condiţiilor de formare
şi de evoluţie a principalelor tipuri de soluri. Ea influenţează majoritatea
proprietăților fizice, chimice şi biologice ale solului și în final însăşi viaţa
plantelor de cultură și deci producţia agricolă.
Cunoașterea reacției solului ne ajută atât la caracterizarea în general
a solului și a condițiilor de formare și evoluție, cât și la găsirea unor metode
de îmbunătățire a solului, în scopul ridicării potențialului productiv.
1. Care sunt factorii care influenţează concentraţia şi compoziţia
soluţiei solului?
2. Descrieți formarea micelei coloidale.
3. Ce se înțelege prin reacția solului?
4. Care sunt plantele indicatoare de aciditate?
5. Câte feluri de alcalinitate cunoașteți?
6. Ce este puterea puterea de tamponare a solului?
66
FORMAREA ȘI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL

Cuvinte cheie: orizont de sol, proprietate diagnostică, profil de sol
Rezumat
În urma proceselor fizice, chimice şi biologice care se produc sub influenţa
factorilor de solificare se formează orizonturile de sol
Orizontul de sol (orizontul pedogenetic) - este un strat aproximativ
paralele cu suprafaţa solului (terenului), care are o serie de proprietăţi
rezultate prin procesul de formare a solului, proprietăţi care diferă de cele ale
stratelor supra sau subiacente.
Un orizont de sol este separat de cele adiacente prin anumite
caracteristici care pot fi observate şi eventual măsurate în teren cum ar fi:
culoarea, textura, structura, consistenţa, prezenţa sau absenţa carbonaţilor,
a unor neoformaţiuni, etc.
Pentru identificarea orizonturilor de sol şi pentru precizarea sau
completarea observaţiilor culese în teren sunt necesare uneori determinări
de laborator.
7.1. Proprietăţi diagnostice

Principalele proprietăţi diagnostice ale solurilor din România sunt
următoarele:
1. Caracter vermic (vm) este specific solurilor cu intensă activitate a
faunei. Sunt considerate vermice solurile care prezintă în proporţie de peste
50% din volumul orizontului A şi de peste 25% din volumul orizontului
următor, canale de râme, coprolite sau galerii de animale umplute cu
materiale aduse din orizonturile supra sau subiacente.
2. Proprietăţi andice. Proprietăţile andice ale unui sol sunt
determinate în principal de prezenţa în sol a unor cantităţi apreciabile de
allofane sau complecşi alumino-humici. Acestea rezultă, de regulă, din
alterarea moderată a depozitelor piroclastice, dar nu pot să fie întâlnite şi în
asociaţie cu materiale nevulcanice.
Materialele cu proprietăţi andice pot apare de la suprafaţă sau
subsuprafaţă şi de regulă conţin cantităţi mari de materie organică, ce nu
trebuie să depăşească 25% carbon organic.
3. Trecere glosică sau orizont E+B (gl). Este un suborizont mineral
de tranziţie între E şi Bt având următoarele caractere:
- pătrunderi de orizont Ea în orizontul B sub formă de limbi care
trebuie să aibă lungimea mai mare ca lăţimea;
67
- aceste limbi trebuie să aibă cel puţin 5 mm lăţime în cazul în care
textura orizontului Bt este fină, cel puţin 10 mm când textura aceluiaşi orizont
este mijlociu fină şi cel puţin 15 mm când textura este mijlocie sau grosieră;
- limbile de orizont Ea trebuie să reprezinte cel puţin 10% din volum în
primii 10 cm ai orizontului argic.
4. Saturaţie în baze (V%). Gradul de saturaţie în baze este folosit ca
un element de diagnoză pentru unele soluri pentru definirea subtipurilor
eutrice şi districe pe baza valorilor V mai mari sau mai mici de 53%.
Proprietăţile eutrice - se referă la un orizont sau material mineral de
sol fără carbonaţi, caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze peste 53%.
Proprietăţile districe - se referă la un orizont sau material mineral de
sol fără carbonaţi, caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze sub 53%.
5. Proprietăţi gleice. Culorile de gleizare apar ca urmare a
gradientului redox dintre apa freatică şi franja capilară, care determină o
distribuţie neuniformă a hidroxizilor şi oxizilor de fier şi mangan. În partea
inferioară a profilului sau în interiorul agregatelor, aceşti oxizi sunt fie
transformaţi în compuşi de Fe şi Mn mai mult sau mai puţin solubili, fie sunt
translocaţi, ambele procese conducând la absenţa culorilor mai roşii de 2,5Y.
Prezenţa proprietăţilor gleice necesită ca nivelul apei freatice dintr-un
orificiu de sondă adânc necăptuşit să se stabilizeze la o astfel de adâncime
încât franja capilară să atingă suprafaţa solului; apa din orificiul de sondă
este stagnantă şi rămâne colorată dacă i se adaugă substanţă colorantă.
Proprietăţile gleice se subîmpart în două categorii principale:
- proprietăţile reductomorfe - se aplică la materialele de sol care sunt
permanent umede şi care au culori de reducere în mai mult de 95% din
matricea solului; dacă apar pete de oxidare, acestea se găsesc pe suprafaţa
agregatelor sau pe canalele săpate de animale şi rădăcini. În materialele
lutoase şi argiloase culorile albastru-verzui sunt datorate sărurilor hidroxizilor
Fe2+ şi Fe3+. În materialele bogate în sulfuri, datorită sulfurilor de fier,
predomină culorile negre.
Partea superioară a orizontului reductomorf prezintă până la 5% culori
ruginii, în special în jurul canalelor animalelor săpătoare sau rădăcinilor de
plante.
- proprietăţile redoximorfe - se aplică materialelor de sol în care
condiţiile de reducere alternează cu cele de oxidare. Proprietăţile
redoximorfe sunt puse în evidenţă prin prezenţa petelor brun roşcate, brun
gălbui intens. În materialel lutoase şi argiloase oxizii sau hidroxizii de fier sunt
concentraţi pe suprafaţa agregatelor şi pe pereţii porilor mai mari, cum ar fi
vechi canale de rădăcini care pot fi complet umplute cu astfel de oxizi, în timp
ce interiorul agregatelor poate prezenta încă culori de reducere.
6. Proprietăţile stagnice sunt legate de saturaţia determinată de apa
stagnantă temporar la suprafaţă sau în partea superioară a profilului de sol
dacă nu este drenat, deasupra unui orizont impermeabil sau slab permeabil.
Orizontul cu proprietăţi stagnice prezintă periodic condiţii de reducere
şi un colorit specific stagnogleizării.
Proprietăţile stagnice se notează astfel:
- w când culorile de reducere, prezente atât pe feţele, cât şi în
interiorul elementelor structurale ocupă între 16-50% din suprafaţa rezultată
prin secţionarea elementelor structurale;
68
- W când culorile de reducere ocupă peste 50% din suprafaţa obţinută
prin secţionarea elementelor structurale sau a materialului de sol
nestructurat.
7. Adâncimea de situare a unui orizont sau a unnui caracter
diagnostic. Pentru precizarea adâncimii de apariţie a unei proprietăţi sau
caracter diagnostic se pot folosi următoarele prefixe:
- proxi - pentru intervalul 0-20 cm;
- epi- pentru 20-50 cm;
- mezo- pentru 50-100 cm;
- bati- pentru intervalul 100-200 cm.
8. Proprietăţi salsodice. Prezenţa oricărui orizont salinizat în alte
soluri decât solonceacuri poate fi redată prin termenul de proprietăţi
salsodice.
În denumirea subtipurilor de sol, termenul de salsodizare se referă la
procesele de acumulare de săruri sau de natriu schimbabil în solurile salinice
sau sodice, astfel că termenul tradiţional de sărătură şi sărăturare include
toate solurile afectate de săruri şi respectiv procesele de acumulare de săruri
solubile sau de Na schimbabil în soluri.
7.2. Orizonturi diagnostice

Orizonturile diagnostice ale solului (după SRTS-2012) se împart astfel:
 orizonturi diagnostice principale;
 orizonturi diagnostice de asociere;
 orizonturi (strate) diagnostice speciale;
 orizonturi de tranziţie.
1. Orizonturi diagnostice principale
Orizontul A molic (Am)
Este un orizont mineral având următoarele caractere:
- culoare închisă a materialului atât în aşezare naturală, cât şi în stare
sfărâmată, având crome şi valori <3,5 în stare umedă şi valori <5,5 în stare
uscată;
- conţinut de materie organică de cel puţin 1% pe întreaga lui grosime
(sau de cel puţin 0,8% în cazul solurilor nisipoase);
- structură grăunţoasă, glomerulară sau poliedrică (mică şi foarte
mică) și/sau consistenţă suficient de friabilă pentru ca materialul să nu devină
masiv şi dur sau foarte dur când se usucă;
- grad de saturaţie în baze peste 53%;
- grosimea cel puţin 25 cm, sau cel puţin 20 cm la solurile la care
stratul R este situat în primii 75 cm și la cele cu orizont Ame, AC sau B.
grosimea minimă devine 10 cm dacă orizontul A este situat direct pe roca
consolidată-compactă, pe un orizont cimentat (pelic) sau pe un orizont criic.
Orizont A umbric (Au) prezintă caracteristicile menţionate la orizontul
Am (în ceea ce priveşte culoarea, conţinutul în materie organică, structura,
consistenţa şi grosimea), dar se diferenţiază prin gradul de saturaţie în baze
care este < 53%.
Orizont A ocric (Ao)
Orizontul Ao este prea deschis la culoare, prea sărac în materie
organică sau prea subţire pentru a fi molic sau umbric sau devine masiv şi
dur sau foarte dur în perioada uscată a anului.
69
Structura prismatică foarte mare (peste 30 cm în diametru) este
inclusă în structura masivă dacă nu există o structură secundară în interiorul
prismelor.
Orizont E luvic (Elv)
Este situat deasupra unui orizont B argic şi are următoarele caractere:
- culori deschise în stare uscată, cu valori < 6,5; poate avea şi valori
mai mari, dar asociate numai cu crome >3;
- structură poliedrică sau lamelară sau fără structură;
- textură mai grosieră decât a orizontului subiacent;
- segregare a sescvioxizilor sub formă de concrețiuni și pete, în cazul
solurilor afectate de stagnogleizare;
- grosimea minimă de 5 cm.
De regulă conţine peste 1,5 ori mai mult Al schimbabil decât orizontul
A. De asemenea, se include la Elv şi orizontul Ea care are grosime sub 10
cm.
Orizont E albic (Ea)
Este situat deasupra unui orizont B argic şi are următoarele caractere:
- culori deschise în stare uscată, cel puţin în pete (în proporţie de
peste 50%), cu valori >6,5 şi crome <3; de regulă, se înregistrează o
diferenţă de cel puţin 1-2 unităţi de valoare mai mari decât cele apreciate la
materialul în stare umedă;
- structura poate fi lamelară sau poliedrică slab dezvoltată sau
nestructurat;
- textura mai grosieră decât a orizontului subiacent;
- îmbogățire reziduală în cuarț și alte minerale rezistente la alterare;
- segregare a sescvioxizilor sub formă de concreţiuni şi pete, în cazul
solurilor afectate de stagnogleizare;
- grosimea minimă 10 cm; în cazul luvosolurilor (fac excepție solurile
aerate în care orizontul Ea a fost subțiat prin includere în Ap). Dacă grosimea
orizontului este mai mică de 10 cm, orizontul Ea se include la orizontul Elv.
Orizont E spodic (Es)
Este situat deasupra unui orizont B spodic (Bs, Bsh) şi prezintă
următoarele caractere:
- culori deschise în stare uscată, cel puțin în pete (în proporție de
peste 50%), cu valori >6,5 şi crome <3; de regulă, se înregistrează în stare
uscată o diferenţă de cel puţin 1-2 unităţi de valoare mai mari decât cele
apreciate la materialul în stare umedă;
- structura poate fi lamelară sau poliedrică slab dezvoltată, ori
orizontul poate fi frecvent nestructurat;
- textura mai grosieră decât a orizontului subiacent;
- îmbogățire reziduală în cuarț și alte minerale rezistente la alterare;
- grosime minimă de 1 cm (continuu). Dacă grosimea este sub 1 cm
orizontul este, de regulă, denumit Es discontinuu.
Orizont B cambic (Bv)
Este un orizont de subsuprafață, format prin alterarea materialului
parental ,,in situ” şi prezintă următoarele caractere:
- culori în nuanțe mai roșii și crome mai mari decât materialul parental;
70
- structură obișnuit moderat dezvoltată, poliedrică medie şi mare sau
columnoid-prismatică sau fără structură, fără recunoașterea structurii inițiale
a rocii în cel puţin 50% din volum;
- textura diferită, dar în general mai fină decât a materalului parental,
plusul de argilă rezultând, de regulă, din alterarea unor minerale primare,
respectiv din argilizare ,,in situ”;
- spălarea totală sau parțială a sărurilor uşor solubile şi a carbonaţilor
cu excepţia orizonturilor B salinizate sau invadate de carbonaţi prin procese
secundare de ascensiune capilară sau regradare;
- grosimea minimă 15 cm, iar baza orizontului să fie cel puţin 25 cm
adâncime;
Orizontul B cambic este situat sub un orizont Bt, Bs sau Btna.
În genere, orizontul Bv are un grad de alterare a mineralelor primare
de la slab la moderat, fiind încă prezente minerale primare alterabile în
proporţie de peste 10% în fracţia de particule de 50-200 qm;
Un orizont B nisipos cu benzi mai fine este considerat Bv lamelar dacă
benzile au grosimi sub 1 cm, sau dacă benzile de peste 1 cm grosime
însumează sub 15 cm pe grosimea solului până la 200 cm adâncime. Acest
orizont Bv este numit Bv lamelar (Bvl).
Orizont B argic (Bt)
Este un orizont de subsuprafaţă, care are un conţinut mai mare de
argilă decât orizontul supraiacent și prezintă agregate structurale mari,
compactare evidentă şi diminuare semnificativă a permeabilităţii.
Diferențierea texturală poate fi rezultatul unei acumulări iluviale de
argilă, unei formări pedogenetice intense de argilă, unei destrucții de argilă în
orizonturile de suprafață, unei deplasări selective de argilă din orizonturile de
suprafață, unei activități biologice sau unei combinații de două sau mai multe
din procesele menționate. Sedimentarea de material mai grosier în orizontul
supraiacent decât în orizontul Bt poate să mărească diferențierea texturală
pedogenetică și invers, sedimentarea de material mai fin în orizontul superior
poate să diminueze diferențierea texturală pedogenetică.
Schimbările de textură în sol, cum sunt cele care apar în solurile
aluviale ca urmare a stratificării depozitului fluvial, nu sunt considerate orizont
argic.
Compactarea și scăderea permeabilității se pot datora acumulării de
argilă translocată din orizontul supraiacent, sau unei așezări mai dense a
materialului. Prezența argilei gonflante contribuie și la micșorarea
permeabilității.
Orizonturile argice sunt în mod normal asociate sau situate sub
orizonturi eluviale (El sau Ea), dar pot apare și sub orizonturile Am sau Ao.
Prezintă următoarele caractere:
- argilă orientată (iluvială) care în materialele de sol structurate
formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale elementelor structurale
şi umple porii fini; în materialele de sol nestructurate şi cu textură grosieră
sau mijlociu - grosieră, argila îmbracă grăunţii minerali şi/sau formează punţi.
În materiale cu textură fină, în care predomină argila gonflantă peliculele de
argilă nu sunt vizibile sau pot lipsi;
- culori diferite (brun, negru, roşcat etc.) dar mai închise decât ale
materialului parental;
71
- structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă;
- conţinutul de argilă este mai mare decât cel din orizontul eluvial,
când există un asemenea orizont în profil, după cum urmează: într-un sol cu
15-40% argilă în orizontul eluvial, Idt trebuie să fie cel puțin 1,2; într-un sol cu
peste 40% argilă în orizontul eluvial, orizontul argiloiluvial are cel puțin 8%
mai multă argilă. În cazul în care orizontul Bt conține predominant argilă
smectitică și este situat direct sub un orizont Am sau Ao este suficient ca Idt
să fie supraunitar, pe când în cazul orizontului argic cu oxizi de fier, Idt
trebuie să fie de cel puțin 1,3.
- o creştere a conţinutului de argilă pe o adâncime de 30 cm dacă
orizontul s-a format prin migrarea argilei sau pe o grosime de 15 cm în alte
situații;
- spălarea totală a sărurilor solubile şi a carbonaţilor; eflorescenţe sau
pete de carbonaţi şi/sau săruri, precipitate secundar pot fi prezente pe feţele
agregatelor structurale;
- conţinutul de Na+ schimbabil trebuie să fie sub 15% din T;
- grosimea de cel puţin 25 cm când grosimea solului (A + E + B) este
mai mică de 75 cm; de 35 cm când grosimea solului este de 75-100 cm şi de
peste 45 cm când grosimea solului depăşeşte 100 cm.
Orizontul supraiacent orizontului Bt, mai grosier textural, are, de
regulă, cel puțin 20 cm grosime, cu excepția cazurilor în care solul prezintă
schimbare texturală bruscă și al solonețurilor.
Dacă orizontul Bt nu întrunește condiții minime de grosime va fi
apreciat ca orizont B cambic, notat Bv.
Tot un orizont B argic este considerat şi un orizont B nisipos cu benzi
mai fine dacă lamelele (benzile) sunt groase de cel puţin 1 cm şi însumează
cel puţin 15 cm grosime până la cel mult 200 cm adâncime de la suprafaţa
solului. Acest orizont Bt este denumit Bt lamelar (Btl).
Orizont B spodic (Bs, Bhs)
Este un orizont iluvial de subsuprafaţă de culoare închisă care conţine
materiale spodice, iluviale, alcătuite din substanţe amorfe active compuse din
materie organică, oxizi de Al, cu sau fără oxizi de Fe. Materialele amorfe sunt
caracterizate printr-o sarcină dependentă de pH ridicată, o mare suprafață
specifică, precum și o capacitate de reținere a apei ridicată.
- grosimea minimă 2,5 cm (iar limita superioară situată sub 10 cm de
la suprafața solului mineral);
- culoarea (la materialul în stare umedă) în nuanţe de 7,5YR sau mai
roşii cu valori mai mici sau egale cu 5 şi crome de 4 sau mai mici;
- textura nisipoasă până la luto-nisipoasă, cu nisip grosier, iar grăunţii
de nisip sunt acoperiţi cu pelicule coloidale fisurate şi/sau sunt prezente
aglomerate de culoare închisă de mărimea prafului sau mai mari între
granulele de nisip;
Un orizont spodic se află în mod normal sub un orizont A, E, sau AE.
Se notează cu Bhs în cazul în care materialul amorf iluvial conţine mai mult
humus decât orizontul supraiacent sau cu Bs în cazul în care conţine mai
puţin humus decât în orizontul subiacent.
72
Orizontul C calcic sau calxic sau carbonatoacumulativ (Cca)
Este un orizont de acumulare a carbonatului de calciu secundar fie
sub formă difuză (dispersat în matrice), fie sub formă de concreţiuni
discontinue (eflorescenţe, pseudomicelii, pelicule, vine, concreţiuni moi şi
tari).
- conţinut de carbonaţi peste 12%;
- cel puţin 5% carbonaţi mai mult decât orizontul C sau cel puțin 3-5%
(în volum) calcar sub formă de pulbere friabilă ,,soft powedery lime”.
- grosimea minimă 20 cm.
Este situat sub un orizont A molic sau B, cu excepţia cazurilor în care
orizonturile respective au fost erodate.
Orizontul R
Orizontul R sau roca subiacentă consolidată-compactă este un
strat mineral situat la baza profilului, constituit din roci consolidate-compacte
(inclusiv pietrișuri cimentate, roci fisurate și pietrișuri fluviale necimentate) ,,in
situ”. El poate reprezenta sau nu roca parentală a orizonturilor supraiacente.
Stratul R nefisurat şi impermeabil se notează cu Rn.
Dacă stratul R este fisurat sau este format din fragmente de rocă sau
pietriş fluviatil se notează cu Rp.
Orizontul Rrz (rendzinic)
Este un orizont R constituit din calcare, dolomite, gips sau fragmente
din aceste roci sau din roci metamorfice sau eruptive, bazice şi ultrabazice
care prin alterare, nu formează sau nu conduc la formarea de material amorf,
în complexul de schimb al solurilor care se dezvoltă pe ele.
El poate reprezenta sau nu roca parentală a orizonturilor
supraiacente.
Stratul R nefisurat se notează cu Rn, iar stratul R fisurat, permeabil,
format din fragmente de rocă sau pietriş fluviatil (cu mai puţin de 10%
material fin) se notează cu Rp.
Orizont organic nehidromorf (folic) (O)
Este un orizont de suprafaţă (orizont organic nehidromorf) care constă
din material de sol organic cu peste 35% materie organică (peste 20% C
organic) şi care este saturat cu apă timp de mai puţin de o lună pe an în cei
mai mulţi ani.
Grosimea minimă 20 cm.
Este un orizont format prin acumulare de material organic depozitat la
suprafața solului, care nu este saturat cu apă mai mult de câteva zile pe an.
Fracția minerală se găsește în proporție mică, la mai puțin de jumătate din
greutate.
Orizontul O se dezvoltă în partea superioară a solurilor minerale
formate sub pădure, dar poate fi întâlnit și la o anumită adâncime de
suprafață dacă este îngropat. Un orizont format prin iluvierea materiei
organice în profilul de sol nu este un orizont O, deși, uneori, un astfel de
orizont poate avea conținuturi mari de materie organică.
În solurile aflate sub o vegetaţie lemnoasă, este constituit din:
Orizont de litieră (notat cu Ol), constând din material organic
proaspăt, nedescompus sau foarte puţin descompus;
73
Orizont de fermentaţie (notat cu Of), format din materie organică
incomplet descompusă, în care se recunosc cu ochiul liber sau cu lupa
resturi vegetale cu structură caracteristică;
Orizont de humificare (notat cu Oh), în care materialul organic este
într-un stadiu foarte avansat de descompunere, încât nu se mai recunosc cu
ochiul liber, ci numai cu lupa resturile vegetale cu structură caracteristică.
În situația în care grosimea este de peste 20 cm, orizontul O, poartă
denumirea de orizont folic.
Orizont organic hidromorf (turbos) (T)
Este un orizont organic hidromorf de suprafaţă sau de subsuprafaţă,
dar apărând la mică adâncime, alcătuit din material organic care este saturat
cu apă mai mult de o lună pe an în cei mai mulţi ani (cu excepţia cazurilor
când solul a fost drenat).
După gradul de descompunere a materiei organice, orizontul turbos
(hidromorf) poate fi slab descompus sau fibric, mediu descompus sau hemic
şi intens descompus sau sapric. În materialul turbos fibric peste 2/3 din
volumul materialului organic este alcătuit din resturi vegetale puţin
transformate, încât se recunosc ţesuturile de plante. În materialul turbos
sapric nu se mai recunosc ţesuturi de plante sau acestea ocupă cel mult 1/6
din volumul materialului. Materialul turbos hemic reprezintă situaţia
intermediară între cel fibric şi cel sapric.
Orizontul turbos limnic (sau materialul organic limnic) reprezintă un
orizont organic (hidromorf) alcătuit din turbă sedimentară acumulată pe
fundul lacurilor sau bălților. În general, este slab plastic, dar neadeziv.
2. Orizonturi diagnostice de asociere
Orizont A molic-greic (Ame)
Prezintă acumulări reziduale de cuarţ sau alte minerale rezistente la
alterare, dezbrăcate de pelicule coloidale, sub formă de pete suficient de
frecvente ca să dea feţelor elementelor structurale în stare uscată culori cu
valori de 3 şi mai mari şi crome sub 2. Acest orizont se găseşte între un
orizont Am şi Bt. El se numeşte şi orizont A molic slab luvic (hipoluvic) şi lasă
impresia unei ,,pudrări” cu cuarţ; reprezintă stadiul iniţial de formare a unui
orizont E.
Orizont B argic-natric (Btna)
Este un orizont B asemănător orizontului argic, dar care spre
deosebire de acesta prezintă următoarele caractere:
- saturaţie în Na+ mai mare de 15%, cel puţin pe 15 cm într-unul din
suborizonturile situate în primii 20 cm ai orizontului; dacă orizontul C
subiacent are o saturaţie în Na+ de peste 15%, atunci pentru ca orizontul Bt
să fie natric este suficient să aibă mai mult Mg++ + Na+ schimbabil, decât
Ca++ + H+ în primii 20 cm ai orizontului;
- grosimea minimă 15 cm;
- structură columnară sau prismatică în unele părţi ale orizontului sau
poliedrică mare cu limbi din orizontul eluvial care pătrund mai mult de 2,5 cm,
în care se găsesc grăunţi de praf sau nisip dezgoliţi de coloizi.
Orizont salic (sa)
Este un orizont îmbogăţit secundar în săruri mai uşor solubile decât
gipsul, în apă rece. Prezintă următoarele caractere:
74
- conţinut de săruri în extract apos 1:5, de cel puţin 1%, dacă tipul de
salinizare este cloruric şi de cel puţin 1,5% dacă este sulfatic sau de cel puţin
0,7% dacă solul conţine sodă, pentru solurile cu textură mijlocie; acesta se
micşorează cu 20% pentru soluri cu textura grosieră şi se măresc cu 15%
pentru solurile cu textură fină. Pentru solurile turboase valorile conţinutului în
săruri variază de la 2% respectiv 3% la solurile turboase saprice, la 10%
respectiv 15% la solurile turboase fibrice, în funcţie de capacitatea de apă la
saturaţie.
- grosimea minimă 10 cm dacă conţinutul de săruri este cel indicat mai
sus, sau de 5 cm în cazul solurilor nisipoase.
Orizont hiposalic (sc)
Este un orizont mineral care conţine săruri uşor solubile între 0,1 şi
1% dacă predomină clorurile, între 0,15 şi 1,5% dacă predomină sulfaţii sau
între 0,07 şi 0,7% dacă conţine şi sodă în cazul solurilor cu textură mijlocie.
Grosimea minimă l0 cm. Se notează cu sc scris după simbolul orizontului cu
care se asociază.
Orizont natric (na)
Este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+ schimbabil de peste
15% din T pe o grosime de minim10 cm.
Orizont hiponatric sau hiposodic (ac)
Este denumit și alcalizat sau sodizat și este un orizont mineral cu o
saturaţie în Na schimbabil de 5-15% din T și o grosimea minimă de 10 cm.
Se notează cu ac scris după simbolul orizontului cu care se asociază.
Orizont andic (an)
Este un orizont de asociere (la orizontul A sau B) având proprietăți
andice pe cel puțin 30 cm grosime.
Orizont cu proprietăți contractilo-gonflante (z)
Se referă la un orizont de sol care prezintă o comportare specifică,
determinată de mari variații de volum la trecerea de la starea umedă la
starea uscată și invers. Se caracterizează prin: conținut de peste 45% argilă
(frecvent peste 50%), predominant contractilo-gonflantă; în stare umedă
materialul de sol este plastic, adeziv; în stare uscată, materialul devine dur și
apar crăpături largi de peste 1 cm în perioadele uscate (dacă solurile nu sunt
irigate), care se închid în perioada umedă; elemente structurale mari.
Aceste orizonturi se notează cu litera ,,z” și se pot asocia cu
orizonturile principale A, B sau C (Az, Bz, Cz). Orizontul Az poate să conțină
și < 45% argilă, dar nu mai puțin de 33%.
Orizont vertic (Bzy)
Reprezintă un orizont de subsuprafață cu proprietăți contractilo-
gonflante (Bz) având >45% argilă, predominant contractilo-gonflantă, la care
se asociază: feţe de alunecare oblice (10° - 60° faţă de orizontală, lucioase și
uneori striate, care apar pe o grosime minimă de 25 cm și se intersectează
formând: elemente structurale mari, cu unghiuri şi muchii ascuţite într-unul
din suborizonturi (structură sferoidală).
Orizont petrocalxic (pc)
Este un orizont calxic întărit sau cimentat continuu prin carbonat de
calciu şi uneori şi carbonat de magneziu, în unele cazuri poate fi prezentă
silicea coloidală. Gradul de cimentare este puternic, astfel că fragmentele
75
uscate lăsate în apă nu se desfac; când este uscat, nu este străbătut de
sondă sau cazma.
Apare masiv şi lamelar, foarte tare şi extrem de tare când este uscat şi
foarte ferm şi extrem de ferm când este umed. Porii necapilari sunt astupaţi,
astfel că orizontul petrocalxic este o barieră pentru rădăcini. Conductivitatea
hidraulică este slabă la foarte slabă. Grosimea peste 10 cm.
Fragipan (orizont fragic) (x)
Este un orizont de subsuprafaţă, lutos (uneori chiar nisipo-lutos sau
nisipos fin) care are conţinut foarte scăzut de materie organică, cu densitate
aparentă mare comparativ cu orizonturile supraiacente şi este aparent
cimentat dacă este uscat, având o consistenţă tare sau foarte tare. Când
este umed devine slab sau moderat casant datorită tendinţei de rupere
bruscă la presiune, în loc să apară o slabă deformaţie. Un fragment uscat se
dezmembrează când este lăsat în apă. In mod obişnuit coloritul este pătat
(stagnogleizare). Este slab sau foarte slab permeabil la apă şi are planuri
verticale albite, care reprezintă feţe de poliedrii sau de prisme mari sau foarte
mari.
Este situat direct sub un orizont eluvial, cambic, argic sau spodic, cu
excepţia cazurilor când solul este trunchiat.
Poate să se suprapună parţial sau complet cu un orizont argic sau
cambic.
Identificarea fragipanului se face numai în teren.
Orizont gleic (G)
Este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu saturat în apă,
cel puţin o parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică.
Se găseşte în general, sub un orizont T sau se asociază cu
orizonturile A, B, sau C. Se disting:
Orizont gleic de reducere (Gr) - este un orizont G format în condiţii
predominant de anaerobioză, prezintă culori de reducere sau aspect
marmorat în care culorile de reducere apar în proporţie de peste 50% din
suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale (dacă acestea
există) sau prin secţionarea elementelor structurale sau prin secționarea
materialului fără structură.
Se consideră culori de reducere următoarele:
a. culorile neutrale N (cu crome <1);
b. culorile mai albastre decât 10Y (vezi planşa de culori suplimentară
pentru culori de reducere-oxidare în determinatorul de culori Munsell);
c. culori în nuanţe cuprinse între 2,5Y - 1 OY (cu crome <1,5).
Unele şisturi, argile şi alte sedimente pot să aibă crome mici; acestea
nu se consideră orizont Gr decât dacă au rezultat în urma unui îndelungat
proces de umezire în exces. Excesul de umiditate freatică poate lipsi dacă
solul este drenat artificial.
Orizont gleic de oxidare - reducere (Gox) - este un orizont G format
în condiţii de aerobioză alternând cu perioade având condiţii de anaerobioză.
- aspect marmorat, în care culorile de reducere apar în proporţie de
16-50%; culorile în nuanţe de 10 YR şi mai roşii cu crome >2 (pete de
oxidare) apar în proporţie mai mare decât a celor de reducere pe suprafaţa
76
rezultată prin secţionarea elementelor structurale, dacă acestea există sau
prin secţionarea materialului lipsit de structură; o parte din suprafaţă poate
prezenta culoarea matricei (culoarea materialului neafectat de gleizare);
- excesul de umiditate o parte din an, dar poate lipsi, în prezent, dacă
solul a fost drenat artificial.
Orizont stagnogleic (W)
Este un orizont mineral, format la suprafaţă sau în profilul solului, în
condiţiile unui mediu în care solul este mare parte din an saturat în apă
acumulată din precipitaţii (sau altă sursă) şi stagnantă deasupra unui strat
impermeabil sau slab permeabil. Prezintă un aspect marmorat (pestriţ) în
care culorile de reducere prezente atât pe feţele, cât şi adesea în interiorul
elementelor structurale ocupă peste 50% din suprafaţa rezultată prin
secţionarea elementelor structurale, dacă există, sau prin secţionarea
materialului lipsit de structură. Culorile de reducere se asociază cu cele în
nuanţe de 10 YR şi mai roşii, având crome mai mari de 2 (pete de oxidare);
parte din suprafaţă poate prezenta culoarea matricei (culoarea materialului
neafectată de stagnogleizare). În mod frecvent se constată o precipitare a
sescvioxizilor sub formă de pelicule şi concreţiuni.
Se grefează pe orizontul A, E sau Bt.
Orizont stagnogleizat (w)
Este un orizont care se formează în condiţii de exces de apă
temporară, perioada uscată fiind mai mare decât cea umedă. Prezintă
următoarele caractere:
- culori de reducere 6-50% care apar numai pe feţele elementelor
structurale. Ele apar grefate pe orizonturile genetice. Amw; Aow; Btw.
Orizont scheletic (q)
Reprezintă un orizont pedogenetic (A, E, B sau C) dezvoltat într-un
material cu fragmente grosiere de rocă sau cu pietre, având peste 26%
particule de peste 2 mm. Grosimea minimă pentru a fi diagnostic este de 20
cm. Se notează adăugând q la simbolul orizontului pedogenetic. Un orizont
scheletifer cu peste 51% schelet determină caracterul scheletic solului
(subtip scheletic), iar cel cu 26-50% schelet imprimă caracterul subscheletic.
3. Orizonturi (strate) diagnostice speciale
Orizont A limnic (Alm)
Este un orizont mineral submers situat la suprafaţa depozitelor de pe
fundul rezervoarelor naturale de apă (bălţi, lacuri, lagune) puţin adânci format
prin acumularea subacvatică de suspensii sau precipitate minerale şi
organice, resturi de alge, plante şi animale subacvatice, variat humificate sau
turbificate. Se aplică în cazul unor studii speciale în regiuni mlăștinoase.
Orizont A hortic (Aho)
Este o varietate de orizont antropedogenetic de suprafaţă, format prin
fertilizare intensă, lucrare profundă şi/sau adaos timp îndelungat de deşeuri
animale şi de materiale organice în amestec cu material pământos. Poate
conţine incluziuni de cărămizi, fragmente de ceramică etc.
Prezintă culoare închisă cu crome şi valori sub 3,5 (la umed), grad de
saturaţie în baze peste 53%, şi conţinut apreciabil de humus, activitate
biologică intensă. Faţă de orizontul Am se deosebeşte prin conţinutul de P
extractabil.
77
Orizont Am forestalic (Amf)
Este o varietate de orizont bioacumulativ care îndeplineşte condiţiile
de orizont molic şi prezintă în plus următoarele caractere determinate de
formarea lui sub păduri xerofile.
Orizont sulfuratic (sf)
Este situat într-un mediu permanent saturat cu apă al cărui material
conţine 0,75% sau mai mult sulf, predominant sub formă de sulfuri (mai ales
pirită) şi un conţinut de CaCO3 echivalent, mai mic decât triplul celui de sulf;
pH-ul solului este mai mare de 4,0; grosimea minimă 15 cm;
La tratare cu HCl sau cu perhidrol degajă un miros de ouă stricate.
Orizont sulfuric (su)
Este un orizont de subsuprafaţă extrem de acid, datorită acidului
sulfuric cu pH -ul în apă sub 4,0. In solurile minerale apar, în general, pete
gălbui cu nuanţe de 2,5Y şi crome de 6 sau mai mari. In solurile organice nu
apar pete gălbui; pentru identificare sunt suficiente valori ale pH –ului <4,0.
Grosimea minimă de cel puţin 15 cm.
Orizont antropedogenetic
Este un orizont mineral pedogenetic de suprafaţă foarte puternic
transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă sau un orizont
mineral de suprafaţă rezultat prin înălţarea suprafeţei prin adaos de material,
ca urmare a unei lungi perioade de cultivare a solului şi/sau irigare, fapt care
a condus la formarea unui orizont de suprafaţă cu caractere mult modificate
faţă de cele iniţiale.
4. Orizonturi de tranziţie
Sunt orizonturi care prezintă o parte din caracterele orizontului
supraiacent şi o parte din ale celui subiacent către care se face tranziţia.
Există două tipuri de orizonturi de tranziţie:
- orizonturi de tranziţie obişnuite (propriu-zise) la care tranziţia se
face treptat de la proprietăţile unui orizont la proprietăţile celuilalt orizont şi se
notează cu cele două litere majuscule corespunzătoare orizonturilor
respective (de ex: AC, AB, BC, EB, CR etc.);
- orizonturi de tranziţie mixte (de întrepătrundere) - sunt acele
orizonturi în care se întrepătrund proprietăţile celor două tipuri de orizonturi
principale, trecerea între orizonturi fiind neregulată sau în limbi (glosică). Se
notează cu două litere mari între care apare semnul ,,+”, de ex.: E+B; B+R;
C+R.
7.3. Profilul de sol. Tipuri de profile

Profilul de sol - este constituit dintr-o succesiune de orizonturi,
suprapuse până la roca nemodificată (roca mamă), mărimea acestuia
succesiunea orizonturilor şi însuşirile acestora, arată stadiul pe care l-a atins
solul, sub influenţa principalelor procese care au contribuit la formarea şi
evoluţia sa.
În pedologie, se folosesc următoarele tipuri de profile de sol:
principale; secundare și de control sau sondaje.
1. Profilele principale - constituie elementele de bază pentru
determinarea însuşirilor morfologice, fizice şi chimice ale solului din unitatea
respectivă.
78
Dimensiunile profilului principal de sol sunt de regulă de 100 cm
lăţime, 200 cm lungime şi 200 cm adâncime. În cazuri speciale, când studiul
pedologic se execută pentru proiectele de hidroamelioraţii, profilul principal
poate fi continuat cu sonda pedologică până la 3 - 5 m sau chiar săpate până
la această adâncime (profile magistrale).
În cazul în care nivelul hidrostatic al apei freatice este situat la mică
adâncime se recomandă ca solul să fie studiat şi sub nivelul apei, până la 2 -
3 m, cu ajutorul sondei pedologice. Din profilele principale se recoltează
probe pentru analizele de laborator.
Pe plan sau pe hartă profilul principal se reprezintă printr-un cerc cu
diametrul de 3 mm.
2. Profilele secundare - servesc pentru studiul complementar al
solului care corespunde profilului principal, pentru determinarea ariei de
răspândire al solului respectiv (tip, subtip, varietate etc.) şi pentru a stabili şi
caracteriza diferitele subdiviziuni ale acestui sol, determinate de exprimarea
cantitativă a unor proprietăţi importante ale solului.
Dimensiunile profilului secundar sunt de regulă următoarele: 80 cm
lăţime, 100 cm lungime, 100 cm adâncime, iar în lunci şi zone în care sunt
posibile schimbări de textură sub 100 cm, profilul secundar va avea
adâncimea de 150 cm.
Pe hartă se reprezintă printr-un cerc cu diametrul de 2 mm.
Din aceste profile se recoltează probe de sol, pentru o mai mare
detaliere a caracterizării unor proprietăţi, de asemenea ele pot constitui
puncte de referinţă pentru realizarea siturilor agrochimice.
3. Profilele de control sau sondajele - se execută în scopul
delimitării unităţilor de sol identificate prin profile principale şi secundare.
Dimensiunile sondajelor sunt următoarele: 40 cm lăţime, 60 cm
lungime şi 60 cm adâncime.
Pe plan se reprezintă prin semnul x.
Profilele de control şi cele secundare pot fi efectuate în mare măsură
cu sonda pedologică.
Pentru a se putea studia mai bine caracterele solului, peretele
principal al profilului trebuie astfel orientat încât acesta să fie bine luminat. În
cazul în care profilul este studiat în ziua în care este săpat, orientarea se
schimbă odată cu mişcarea soarelui. Dacă însă profilul nu se studiază în ziua
în care este săpat, peretele principal al profilului va fi orientat înspre nord,
pentru a fi expus la soare. Pentru a uşura munca de săpare şi totodată
intrarea şi ieşirea din profil, acesta se va săpa în trepte (figura 7.1.).
Figura 7.1. Profilul principal al solului săpat în trepte
79
În fiecare unitate, oricât de mică ar fi aceasta trebuie executate profile
de sol, însă probele de sol vor fi recoltate doar din profilele principale.
Numărul profilelor depinde de întinderea şi complexitatea teritoriului cercetat.
Profilele principale vor fi amplasate ţinându-se seama de schimbările de
relief, rocă, adâncimea apei freatice, vegetaţie, folosinţă etc.
1. Ce este un orizont de sol?
2. Câte orizonturi de tip A cunoașteți?
3. Descrieți orizontul Bv.
4. Descrieți orizontul Bt.
5. Ce este un profil de sol. Câte tipuri de profile de sol
cunoașteți?
6. Cum se notează pe plan sau pe hartă profilele de sol?
80
CLASIFICAREA SOLURILOR DIN ROMÂNIA

Cuvinte cheie: taxonomie, clasificare, clasa, tipul, subtipul, varietate,
specie, familie variantă
Rezumat
În general, clasificările reflectă gradul de cunoaştere a materialului
supus sistematizării, sub cele mai diverse aspecte.
Clasificarea solurilor şi terminologia folosită pentru descrierea şi
definirea acestora s-a modificat în mod repetat de-a lungul timpului, pe
măsura acumulării şi extinderii cunoştinţelor referitoare la geneza şi
cartografierea solurilor.
Astfel, se cunosc mai multe etape care redă stadiul cunoştinţelor
despre sol în perioadele respective, încă din cele mai vechi timpuri. Pe
măsura acumulării şi dezvoltării cunoştinţelor în domeniul ştiinţelor
fundamentale, s-au elaborat noi clasificări: geologică, biologică, climaterică.
Entitatea de bază în SRTS este tipul genetic de sol considerat ca
unitate principală în taxonomia solurilor din România.
8.1. Denumirea solurilor

Taxonomia pedologică, utilizează criteriul biomorfogenetic de
clasificare, pe baza faptului că solul este un corp natural constituit din
minerale, roci şi materie organică vie şi moartă ce se găseşte într-o continuă
transformare.
Solurile sunt denumite după diferite orientări și anume:
a) după zona climatică şi fitopedogeografică (pe baza principiului
paralelismului fitopedoclimatic şi legii zonalităţii orizontale şi verticale - V.V.
Docuceaev), deosebim: soluri de stepă uscată; de silvostepă, de pădure,
montane şi alpine;
b) după culoarea solului în orizontul A (pe baza amestecului dintre
cantitatea de materie organică şi partea minerală), deosebim: cernoziomuri
(castanii şi ciocolatii) şi soluri de pădure (cenuşii, brun-roşcate, brune),
podzoluri;
c) după factorul pedogenetic deosebim: soluri hidromorfe (influenţate
de excesul de apă freatică sau pluvială stagnantă (ex: lăcovişti, gleice,
pseudogleice etc. şi soluri litomorfe, influenţate de materialul parental sau
roca generatoare de sol (rendzina, pseudorendzina);
d) după caracteristicile chimice, respectiv gradul de alterare al
complexului adsorbtiv, reacţia solului, cantitatea de humus, prezenţa sau
81
absenţa carbonaţilor. Ex: după intensitatea alterării complexului adsorbtiv
avem soluri eubazice, mezobazice şi oligobazice;
e) după acumulări de solificare caracteristice. Ex: solurile care conţin
cantităţi mari de săruri solubile pe profil sunt cunoscute sub denumirea de
soluri halomorfe;
f) după natura formelor de relief: sol de luncă, sol de coastă etc.;
g) după localitate în cazul unei deosebiri morfologice şi în special
fizico-chimice. Ex: cernoziomul de Mileanca;
h) după asociaţia vegetală în special cazul solurilor din luncile râurilor.
Ex: soluri cu Puccinellia distans, cu Statice gmelini etc.
8.2. Structura SRTS

Entitatea de bază în SRTS (Florea, Munteanu, 2003) este tipul genetic
de sol considerat ca unitate principală în taxonomia solurilor din România.
În SRTS – 2003 au fost făcute, față de SRTS-1980 următoarele
modificări:
- au fost introduse 4 clase de sol noi: Andisoluri (prin desprinderea din
Umbrisoluri); Pelisoluri; Protisoluri și Antrisoluri, ultimele două prin scindarea
clasei solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate;
- au fost introduse următoarele tipuri de sol: Entiantrosol; pelosol;
Limnosol și Antrosol și au fost ridicate la rang de tip de sol unele subtipuri,
apărând astfel noile tipuri de sol: Alosol; Criptopodzol și Foliosol;
- denumirea de sol bălan a fost înlocuită cu cea de Kastanoziom, iar
cea de sol cernoziomoid cu cea de Faeoziom (la care au fost incluse și
pseudorendzinele și unele cernoziomuri din climatul umed, precum și solurile
cenușii);
- au fost contopite sau trecute la rang inferior de subtip sau varietate
următoarele tipuri de soluri din SRCS – 1980: protosol aluvial, sol desfundat,
cernoziom cambic, cernoziom argiloiluvial, sol cenușiu, pseudorendzină, sol
negru clinohidromorf, rendzină (parțial), sol roșu, sol brun roșcat, sol brun
roșcat luvic, luvisol albic, lăcoviște. Aceste soluri se găsesc ca subtipuri sau
în unele cazuri ca varietate ale tipurilor de sol din SRTS 2003 și 2012.
SRTS – 2003, cuprinde un număr de 12 clase de soluri (față de 10
clase câte erau în SRCS – 1980), dar numai 32 de tipuri de sol, față de 39,
câte erau în SRCS – 1980.
În SRTS – 2012 au fost făcute următoarele modificări:
- s-a reintrodus denumirea de clasă ,,Vertisoluri” (în loc de Pelisoluri)
și s-a definit mai concret clasa prin introducerea proprietăților contractilo-
gonflante;
- s-a înlocuit denumirea tipului de sol Entiantrosol cu cea de Tehnosol
și s-a renunțat la tipurile Criptopodzol, Foliosol și Erodosol care au devenit
subtipuri de sol (Prepodzol criptospodic, diferite subtipuri folice cum ar fi:
Podzol folic, Districambosol folic, Antrosol erodic).
Clasificarea română a solurilor cuprinde tot un număr de 12 clase,
însă numărul de tipuri de sol a fost redus la 29, din cele 32 câte erau în
vechea clasificare (SRTS – 2003).
În tabelul 8.1. este redată structura SRTS 2012 la nivel superior și
inferior.
82
Tabelul 8.1.
Clasificarea română a solurilor
(după I.C.P.A.,1987)
Nivelul taxonomic
Nivelul de detaliere Seria ierarhică de categorii
Clasa de sol
La nivelul superior Tipul genetic de sol
Subtipul de sol
Varietatea de sol
Specia de sol
La nivelul inferior
Familia de sol
Varianta de sol
8.3. Structura SRTS la nivel superior

Aceasta cuprinde:
- clasa de sol;
- tipul de sol;
- subtipul de sol (tabelul 8.2.).
Tabelul 8.2. cuprinde cele 12 clase şi 29 tipuri de soluri, precum și
orizonturile cele mai reprezentative sau caracterele diagnostice pentru
fiecare clasă de sol în parte.
Tabelul 8.2.
Clasificarea solurilor la nivel superior
Orizont sau proprietăţi diagnostice
Clasa de sol Tipul de sol
specifice
LITOSOLUL
Orizont A sau orizont O (sub 20 cm
1. PROTISOLURI grosime) fără alte orizonturi diagnostice. Se REGOSOLUL
trece la rocă (Rn sau Rp) sau orizontul C
(PRO) provenit din materiale parentale naturale. Nu PSAMOSOLUL
prezintă orizont Cca.
ALUVIOSOLUL
Orizont A molic (Am) continuat cu orizont KASTANOZIOM

intermediar (AC, AR, Bv, sau Bt) având în
2. CERNISOLURI partea superioară culori cu valori şi crome CERNOZIOM
sub 3,5 (la umed) sau orizont A molic
(CER) forestalic (Amf) urmat de orizont AC sau Bv FAEOZIOM
(indiferent de culori) şi de orizont Cca în
primii 60 – 90 cm. RENDZINĂ
Orizont A umbric (Au) continuat cu orizont

3. UMBRISOLURI intermediar (AC, AR, sau Bv) având în partea NIGROSOL
superioară culori cu valori şi crome sub 3,5
(UMB) HUMOSIOSOL
(umed).
Orizont B cambic (Bv) având culori cu

4. CAMBISOLURI valori şi crome de peste 3,5 (umed) începând EUTRICAMBOSOL
din partea superioară. Nu prezintă orizont
(CAM) Cca în primii 75 cm (exceptând cazul celor DISTRICAMBOSOL
afectate de eroziune).
Orizont B argic (Bt) avînd culori cu valori şi

5. LUVISOLURI crome peste 3,5 (umed) începând din partea PRELUVOSOL
superioară; nu se include solurile cu orizont
83
Orizont sau proprietăţi diagnostice
Clasa de sol Tipul de sol
specifice
(LUV) B argic-natric (Btna) specific solonețurilor. LUVOSOL

PLANOSOL
ALOSOL
6. SPODISOLURI Orizont spodic (Bhs, Bs) sau orizont PREPODZOL

(SPO) criptospodic (Bcp). PODZOL
Proprietăți contractilo-gonflante (z) și/sau

7. VERTISOLURI orizont cu structură poliedrică mare și VERTOSOL
crăpături profunde în perioada uscată a
(VER) anului, începând din primii 25 cm sau imediat PELOSOL
sub orizontul Ap.
8. ANDISOLURI Orizont andic (an de asociere fără

ANDOSOL
(AND) orizonturi spodice(Es, Bs, Bhs).
Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense

(W) care încep în primii 50cm sau orizont A STAGNOSOL
9. HIDRISOLURI limnic (Alm) și/sau orizont histic (T) submers.
Nu pot avea orizont Btna sau orizont salic GLEIOSOL
(HID) (sa) și/sau natric (na) în primii 50 cm și nici
proprietăți contractilo-gonflante de la LIMNOSOL
suprafață (specific vertisolurilor).
Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în

10. SALSODISOLURI partea superioară a solului (în primii 50 cm) SOLONCEAC
sau orizont Btna. Nu pot avea proprietăți
(SAL) contractilo-gonflante sau orizont vertic de la SOLONEŢ
suprafață, diagnostice pentru vertisoluri.
11.HISTOSOLURI Orizont organic hidromorf (T) în partea

HISTOSOL
superioară a solului de peste 50 cm grosime.
(HIS)
Orizont antropedogenetic sau orizonturi

superioare de sol puternic amestecate prin
12. ANTRISOLURI desfundare profundă (de peste 50 cm); lipsa ANTROSOL
orizontului A,E și parțial B îndepărtate prin
(ANT) eroziune accelerată sau decapitare antropică TEHNOSOL
sau soluri în curs de formare pe materiale
antropogene cu grosime de cel puțin 50 cm.
Clasa de sol - reprezintă totalitatea (mulțimea) solurilor caracterizate

printr-un anumit stadiu sau mod de diferenţiere a profilului de sol dat de
prezenţa unui anumit orizont pedogenetic sau proprietate esenţială,
considerate elemente diagnostice specifice celor 12 clase de soluri
(prezentate în tabelul 8.2.).
Tipul (genetic) de sol - reprezintă o grupă (subdiviziune) de soluri
asemănătoare, separate în cadrul unei clase de soluri, fiind caracterizat
printr-un anumit mod specific de manifestare a uneia sau mai multora dintre
următoarele elemente diagnostice: orizont specific clasei şi asocierea lui cu
84
alte orizonturi, trecerea de la sau la orizontul diagnostic specific clasei,
proprietăți acvice, salsodice, histice etc.
Subtipul de sol – constituie subdiviziunea principală a tipului de sol și
reprezintă o subîmpărțire care grupează solurile caracterizate printr-un
anumit grad de manifestare (exprimare) a caracteristicilor specifice tipului, fie
printr-o anumită succesiune de orizonturi, unele marcând tranziţii spre alte
tipuri de sol, iar altele fiind caracteristici de importanţă practică deosebită.
8.4. Structura SRTS la nivel inferior

Sistemul român de taxonomie a solurilor la nivel inferior cuprinde patru
unităţi taxonomice:
- varietatea de sol;
- specia de sol;
- familia de sol;
- varianta de sol.
Această clasificare se face ţinându-se seama de unele caractere
diagnostice sau indicatori cantitativi, specifici pentru fiecare unitate
taxonomică de ordin inferior cum sunt: caracteristici morfogenetice nefolosite
la clasificarea la nivel superior, anumite proprietăţi ale materialului parental,
proprietăţi rezultate din procesul de formare şi evoluţie a solului sau formate
prin procesul de producţie.
Varietatea de sol – este o subdiviziune în cadrul subtipului de sol
determinată de unele caractere genetice neluate în considerare la nivel
superior sau de unele caractere particulare ale solului, de regulă definite
calitativ, precum şi de graduările cantitative ale unor atribute specifice
subtipului (sau tipului) de sol. Aceste graduări cantitative sunt după cum
urmează:
■ gradul de gleizare a solului (G);
■ gradul de stagnogleizare a solului (W);
■ gradul de salinizare a solului (S);
■ gradul de sodicizare (alcalizare) a solului (A);
■ clasa de adâncime a apariţiei carbonaţilor (k);
■ clasa de grosime (profunzime) solului până la roca consolidată-
compactă (d).
Specia de sol - precizează caracteristicile granulometrice în cazul
solurilor minerale sau gradul de transformare a materiei organice în cazul
solurilor organice (histosoluri) şi variaţia acestora pe profil. Aceste
caracteristici ale solului sunt în mare parte moștenite de la materialul
parental, dar pot fi în bună măsură modificate prin procesele de pedogeneză.
Familia de sol - este o grupare litologică ce reuneşte solurile cu
acelaşi fel dezvoltate dintr-un anumit material parental, fie mineral, fie
organic. Se iau în considerare doi parametrii: categoria de material parental
(sau depozit de cuvertură) și clasa granulometrică simplificată (sau gradul de
transformare a materiei organice în cadrul materialelor parentale organice) la
care se adaugă, când este cazul și roca subiacentă.
Specia (texturală) de sol și familia de sol reprezintă unități litologice în
clasificare, deosebindu-se de cele anterioare care nu sunt unități genetice.
Varianta de sol - este o subdiviziune de detaliu care reflectă influența
antropică asupra solului (dar nu suficient de intensă pentru a fi încadrat la
85
Antrosoluri sau subdiviziuni antropice). Ea este determinată de modul de
folosință a terenului, de alte modificări ale solului legate de utilizarea lui în
producție, de intensitatea eroziunii în suprafață și de eventuala poluare a
solului.
Stabilirea variantei de sol se realizează după următoarele criterii:
- categoria și subcategoria de folosinţă, dar numai cele care se referă
la utilizarea agricolă și silvică a solului;
- modificări ale solului prin folosirea în agricultură;
- gradul de eroziune în suprafață sau decopertare (e) și gradul de
colmatare sau acoperire a solului (c);
- tipul de degradare prin excavare-acoperire și de poluare a solului.
1. Ce se înțelege prin SRTS?
2. Cum se clasifică solurile la nivel superior? Dar la nivel
inferior?
3. Ce se înțelege prin clasă de sol?
4. Câte clase de sol există și care sunt acestrea?
5. Ce este tipul de sol și câte tipuri de sol cunoașteți, conform
SRTS – 2012?
6. Ce este specia, varianta.și varietatea de sol?
86
CLASA PROTISOLURI
Cuvinte cheie: litosol, psamosol, aluviosol, regosol
Rezumat
Această clasă, cuprinde soluri aflate într-un stadiu incipient de
formare, soluri caracterizate printr-un profil incomplet diferențiat, prezentând
orizont A sau O, sau ambele, fără alte orizonturi sau proprietăți diagnostice
urmat de rocă (Rn sau Rp) sau orizont C, provenit din materiale parentale
naturale. Nu prezintă orizont Cca.
În această clasă sunt incluse următoarele tipuri de soluri: litosolul,
regosolul, psamosolul și aluviosolul.
9.1. LITOSOL
Litosolul se defineşte prin prezenţa unui orizont Ao sau O, urmat din
primii 25 cm de roca compactă Rn. Material scheletic (cu fragmente
nerotunjite) cu sub 25% material fin (Rp) sau orizont scheletic (cu fragmente
rotunjite) cu sub 50% material fin (care pot continua până la peste 50 cm
adâncime) sau material (scheletic) calcifer cu peste 40% CCO3 echivalent.
Denumirea de litosoluri derivă de la cuvântul grecesc lithos = piatră,
înţelegând soluri cu roca parentală dură situată aproape de suprafaţă.
Răspândire.
În ţara noastră, cea mai mare răspândire o au în zonele montane și
submontane, și anume în Munţii Făgăraş, Munţii Retezat, Munţii Parâng şi
Munţii Banatului. Pe suprafeţe mai mici apar şi în zona de podiş, piemont şi a
deal (Dealurile Lipovei și Dealurile Lugojului).
Condiţii naturale de formare.
Clima. Litosolurile se formează în condiţii climatice foarte variate. Mai
frecvent se formează în zone cu temperaturi medii anuale cuprinse între 2-
6ºC şi cu precipitaţii medii anuale de 750-1400 mm.
Vegetaţia. Litosolurile formate în condiţiile specifice etajului subalpin
au evoluat sub asociaţii de Nardus stricta, Festuca rubra. Vegetaţia
lemnoasă este reprezentată prin asociaţii Pinus montana, Juniperus sibirica,
diferite specii de Vaccinium sp. etc. Litosolurile se formează şi în alte zone
de vegetaţie dar au cea mai mare răspândire în zona alpină.
Roca parentală. Caracteristic pentru aceste soluri este evoluţia lor pe
roci dure şi puternic consolidate, situate aproape de suprafaţă (în primii 25
cm).
Rocile pe care se formează litosolurile sunt foarte diferite în funcţie de
zonele mari de relief. Astfel, în zonele alpine şi montane evoluează pe
87
granite, gnaisuri, şisturi amfibolice, micaşisturi, şisturi sericite-cloritoase,
conglomerate, gresii etc. În zonele de piemont, deal şi podiş, evoluează pe
conglomerate, gresii, etc. în general, roci ce apar la suprafaţă sau aproape
de suprafaţă.
Relieful. Litosolurile se formează în zonele de munte, dar şi de
piemont, podiş sau deal, unde ocupă formele puternic înclinate; versanţi,
piscurile, coame, forme de relief erodate şi slab acoperite cu vegetaţie.
Alcătuirea profilului.
Litosolurile tipice au profilul: Ao - R
Orizontul Ao - are grosimi de minimum 5 cm şi până aproape de 25
cm; deschis la culoare, cu fragmente de rocă, slab structurat, uşor friabil,
bogat în schelet. Acest orizont este alcătuit din puţin humus (acid) şi o
cantitate foarte redusă de material mineral rezultat prin dezagregare şi
alterare. De la orizontul A se trece direct la orizontul R.
Orizontul R - apare în primii 25 cm şi este alcătuit din roca dură mai
mult sau mai puţin dezagregată.
Proprietăţi.
La aceste soluri nu se poate vorbi de textură variată, adesea o textură
grosieră. Toate acestea datorită conţinutului de peste 50% schelet, care
apare chiar de la suprafaţa solului şi a conţinutului de numai 6-12% argilă.
Proprietățile fizice şi hidrofizice negative sunt determinate de roca
parentală apropiată de suprafaţa solului.
Litosolurile din zona alpină au conţinutul în humus brut de 10-30%, iar
în celelalte zone conţinutul scade la 1-2%, acesta fiind acid.
Reacţia litsolurilor este puternic acidă, pH-ul fiind cuprins între 4,7-5,2
iar gradul de saturaţie în baze sub 30%.
Subtipuri.
Litosolul are următoarele subtipuri: distric; eutric; rendzinic; scheletic;
folic.
Fertilitate.
Proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice negative ale acestor soluri,
alături de volumul edafic util foarte mic, fac ca fertilitatea litosolurilor să fie
foarte scăzută. Răspândirea lor pe versanţi nu le face propice pentru
agricultură, cele mai mari suprafeţe sunt ocupate de pajişti sau păduri cu
productivitate slabă.
În vederea creşterii fertilităţii acestor soluri, se recomandă aplicarea de
îngrăşăminte, îndepărtarea materialului scheletic etc.
9.2. REGOSOL
Regosolul se defineşte prin prezența unui orizont A (Am, Au, Ao),
dezvoltat din material parental neconsolidat sau slab consolidat, cu excepţie
materialele parentale nisipoase, aluvice sau antropogene.
Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăți diagnostice. Pot fi însă
prezente proprietăți hipostagnice (w), orizont hiposalic sau chiar salic sub 50
cm, sau pot avea un orizont O.
Denumirea acestui tip de sol are o semnificaţie de sol tânăr,
neevoluat.
Se deosebește de litosol prin evoluţia sa pe roci neconsolidate,
menţinute aproape de suprafaţă datorită eroziunii.
88
Răspândire. Ocupă suprafeţe mici pe formele de relief accidentate
din cadrul Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali și Subcarpaţilor,
Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Dobrogea, dealurile din vestul ţării.
Clima. În țara noastră, regosolurile se formează în condiţii de climă
foarte diferită. Astfel, în zona subcarpatică şi de podiş media anuală a
precipitaţiilor este de 650 – 900 mm şi a temperaturilor de 7-8ºC, iar în
zonele de deal şi câmpii înalte evoluează la 560 – 650 mm precipitaţii şi
temperaturi de 9-10ºC.
Vegetaţia. Aceste soluri s-au format sub o vegetaţie lemnoasă şi
ierboasă specifică zonelor de podiş, piemont, deal etc.
Specific pentru vegetaţia lemnoasă şi a pajiştilor care acoperă
regosolurile este productivitatea lor redusă.
Materialele parentale. În cazul regosolurilor rocile generatoare de sol
sunt afânate, neconsolidate sau slab consolidate, reprezentate prin luturi,
argile, argile marnoase, pietrişuri, depozite rezultate din dezagregarea şi
alterarea unor roci eruptive şi metamorfice sau chiar loessuri şi depozite
loessoide.
Relieful. Regosolurile ocupă formele de relief puternic fragmentate şi
supuse eroziunii geologice: versanţi, culmi, pante cu alunecări etc.
Regosolurile tipice au următorul profil:
A (Ao, Au, Am) - C
Orizontul Ao, Au, Am - are 10-40 cm grosime, slab conturat, este de
culoare deschisă, brun – deschis, brun – cenuşiu, slab structurat, sărac în
humus.
Orizontul C - este reprezentat prin materialul parental afânat mai mult
sau mai puţin dezagregat şi alterat.
Proprietăţi.
Textura acestor soluri variază în funcţie de materialul parental (de la
fină la grosieră).
Structura orizontului A este grăunţoasă sau glomerulară, mică ori
mijlocie.
Proprietăţile fizico-mecanice şi hidrofizice sunt nefavorabile,
influenţate în mare măsură de roca parentală.
Conţinutul în humus este de 1-2% şi poate să ajungă la 3-4% în zona
forestieră, dar este un humus calitativ inferior.
Reacţia solului este acidă sau slab acidă.
Subtipuri.
În funcţie de condiţiile de formare se pot întâlni următoarele subtipuri:
distric; eutric; calcaric; molic; umbric; stagnic; salinic; scheletic; litic.
Fertilitate şi folosinţă
În general, datorită conţinutului redus de humus şi de substanţe
nutritive, regosolurile au o fertilitate scăzută.
În mod natural sunt ocupate de pajişti şi vegetaţie lemnoasă cu
productivitate slabă.
În zonele favorabile viticulturii şi pomiculturii, regosolurile sunt mult
folosite pentru cultura pomilor şi a viţei de vie.
Se impun măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii.
89
9.3. PSAMOSOL
A fost cunoscut sub denumirea de sol nisipos sau psamoregosol.
Psamosolul se defineşte prin prezenţa unui orizont A (Am, Au, Ao)
dezvoltat din materialul parental grosier, remaniat eolian, având cel puțin în
primii 50 cm textura grosieră sau grosieră mijlocie (sub 12% argilă). Nu
prezintă alte orizonturi diagnostice. Se pot asocia proprietăți salsodice
(orizont hiposalic, hiponatric în primii 100 cm sau chiar salic sau natric sub 50
cm adâncime) și proprietăți gleice (orizont Gr) sub 50 cm adâncime.
Răspândire.
Psamosolurile ocupă, în ţara noastră, o suprafaţă de cca. 500 000 ha.
Cele mai importante suprafeţe se găsesc în sudul Olteniei, în
Bărăgan, pe partea dreaptă a Călmăţuiului, în Câmpia Tecuciului, în Câmpia
de Vest (Câmpia Nirului, Câmpia Aradului), în Banat (Teremia Mare –
Tomnatic), în Delta Dunării, Dobrogea etc.
Clima. Condiţiile climatice în care se formează aceste soluri sunt
foarte diferite, caracterizându-se prin precipitaţii medii anuale cuprinse între
400-600 mm, temperaturi medii anuale de 7-11ºC şi vânturi cu frecvenţă şi
intensitate mare. Acestea îndeplinesc rolul important în transportul şi
depunerea materialelor nisipoase pe care evoluează psamosolurile.
Vegetaţia. Vegetaţia naturală este rară şi alcătuită din asociaţii
erbacee dintre care amintim: Cynodon dactylon, Polygonum arenarium,
Artemisia ruthenica, Tribulus terrestris etc. În zonele mai umede se găseşte
şi o vegetaţie lemnoasă, naturală sau cultivată, reprezentată de salcâm sau
chiar de stejar.
Roca de solificare. Psamosolurile din ţara noastră au evoluat pe
depozite nisipoase sau nisipo-lutoase. Asemenea depozite s-au format sub
acţiunea vântului, în condiţii de relief jos (câmpie, lunci) şi se prezintă sub
formă de dune.
Psamosolurile se formează la altitudini de numai 5-6 m cum sunt cele
din Delta Dunării, care se găsesc şi la altitudini de 130-160 m cum sunt cele
din Câmpia Nirului.
Apa freatică. Solurile formate pe dune nu stau sub influenţa apei
freatice, doar cele formate în interdune, acolo unde nivelul apelor freatice
este mai ridicat, iar evoluţia solurilor este influenţată de acestea.
Alcătuirea profilului
Prezintă un profil slab diferențiat, de tipul: A (Am, Au, Ao) – C
Orizontul Ao, Au, Ao – prezintă grosimi de 10-40 cm, este de culoare
brun-cenuşie, brun-deschis, datorită conţinutului redus de humus; textura
este nisipoasă sau nisipo-lutoasă, iar structura grăunţoasă slab dezvoltată;
poros şi afânat.
Orizontul C – este reprezentat prin materialul parental grosier,
remaniat eolian.
Proprietăţi.
Psamosolurile, au textura nisipoasă sau nisipo-lutoasă, prezintă o
structură grăunţoasă slab dezvoltată sau sunt nestructurate (tabelul 9.1.).
Datorită alcătuirii mineralogice şi a texturii au porozitatea foarte mare şi
raportul aero-hidric nefavorabil.
90
Tabelul 9.1.
Psamosol tipic
(pe nisipuri, nisipos/nisipos de la Teremia Mare)
Orizontul Ao A/C C
Adâncimea (cm) 0-10 15-30 45-65
Nisip grosier (2,0-0,2 mm) % 17,0 18,9 20,7
Nisip fin (0,2-0,02 mm) % 74,1 70,5 68,3
Praf (I+II) (0,02-0,002 mm) % 1,2 2,3 2,0
Argilă < 0,002 mm(%) 7,7 8,3 9,0
3
DA (g/cm ) 1,12 1,40 1,44
PT (%) 59 49 48
PA (%) 52 43 40
CO (%) 2,0 0,6 0,8
CC (%) 6,0 4,1 5,3
CU (%) 4,0 3,5 4,5
K sat.(mm/h) 91,9 160,3 180,8
Humus (%) 1,51 - 0,24
N total (%) 0,077 - 0,023
P mobil (ppm) - 8,1 -
K mobil (ppm) - 101 -
SB me/100 g sol 3,23 - 1,83
SH (me/100 g sol) 2,88 - 0,57
T me/100 g sol 6,20 - 2,40
pH (în H2O) 4,70 5,45 6,35
V(%) 53 - 76
2+
Ca (% din T) 44 - 58,3
+
K (% din T) 3,2 - 6,7
+
Na (% din T) 1,6 - 3,7
+
H (% din T) 46,5 - 23,8
Sunt soluri foarte sărace în humus (1%) şi în substanţe nutritive.

Reacţia psamosolurilor variază foarte mult de la slab acid spre neutru
dar sunt şi cazuri de reacţie alcalină (ex: Delta Dunării).
Gradul de saturaţie în baze cel mai frecvent este de 60-70% dar sunt
şi cazuri extreme.
Subtipuri.
În funcţie de condiţiile de formare se pot întâlnii următoarele subtipuri:
entic; distric; eutric; calcaric; molic; umbric; gleic; salinic; sodic.
Fertilitatea.
Aceste soluri au o fertilitate naturală scăzută. Totuşi prin aplicarea
unor măsuri de fixare şi fertilizare, aceste soluri se pot valorifica mai bine.
Rezultate bune se obțin prin cultivarea de: fasole, lupin, tutun, ricin,
cartof, iar dintre pomii fructiferi, se recomandă piersicul, caisul, prunul. De
asemenea se comportă bine în cazul cultivării de viţă de vie.
Pentru a putea fi cultivate necesită măsuri de ameliorare și anume:
aplicarea irigaţiilor pentru completarea deficitului mare de umiditate;
fertilizarea organică și chimică, pentru completarea deficitului de elemente
nutritive; combaterea spulberării eoliene, prin perdelele de protecţie,
paranisipuri. În urma aplicării acestor lucrări, capacitatea productivă a
nisipurilor creşte mult, putându-se obţine producţii mari şi eficiente economic.
După ameliorare se pretează pentru grâu, orz, porumb, floarea
soarelui, soia, viţă de vie, pomi, cartofi timpurii, pepeni verzi etc. Totuşi
91
pentru aceste soluri, sunt specifice cultivarea anumitor plante: tutun, pepeni
verzi, cartof timpuriu, viţa de vie, unele specii de pomi (caisul, piersicul) etc.
9.4. ALUVIOSOLUL
Prin aluviosol se înţelege solul neevoluat, format pe materialele
parentale aluvice (inclusiv prundiș) pe cel puţin 50 cm grosime și având cel
mult un orizont A (Am, Au, Ao). Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăți
diagnostice, în afară de cel mult orizont cu proprietăți contractilo-gonflante
asociat orizontului C, proprietăți salsodice (orizont hiposalic, hiponatric în
primii 100 cm sau chiar salic sau natric sub 50 cm adâncime) și proprietăți
gleice (orizont Gr) sub 50 cm adâncime.
Răspândire.
Aluviosolurile ocupă la noi în ţară, suprafeţe de peste 2 mil. hectare.
Cele mai mari suprafeţe ocupate de aluviosoluri se găsesc în lunca şi
Delta Dunării, în luncile Mureşului, Timişului, Oltului, Argeşului, Ialomiţei,
Siretului, Prutului, Someşului, etc. În toate cazurile pe formele de relief care
au ieşit de sub influenţa revărsărilor de ape.
Clima. Formarea acestor soluri este strâns legată de materialele
aluviale din luncile şi terasele diferitelor ape curgătoare sau din jurul unor
ape. Acestea se găsesc răspândite în diferite zone climatice şi ca urmare
condiţiile vor fi foarte variate. Cea mai mare răspândire o au în zonele de
stepă şi silvostepă, adică zone caracterizate prin precipitaţii medii de 400-
650 mm şi temperaturi de 9-11,3ºC.
Vegetaţia. Datorită regimului propriu de umiditate, luncile ocupate de
aluviosoluri, prezintă o vegetaţie naturală caracteristică. Astfel, luncile au o
vegetaţie ierboasă formată din specii xerofile şi mezoxerofile precum şi
asociaţii lemnoase care formează zăvoaie de salcie, plop, arin, etc. În luncile
de sub terasă unde apele freatice se găsesc aproape de suprafaţă, se
instalează asociaţii de plante hidrofile şi chiar plante hidrohalofile.
Roca de solificare. Formarea acestor soluri este strâns legată de
prezenţa depozitelor aluviale, caracterizate printr-o mare neomogenitate
texturală, mineralogică și chimică. Depozitele aluviale după textură pot fi:
nisipoase, nisipo-lutoase, lutoase sau chiar argiloase. Acestea pot să fie
neomogene şi pe verticală, adică prezintă alternanţă de materiale cu diferite
texturi: alternare de materiale grosiere depuse la viituri mari, cu materiale fine
depuse la viituri mici. De asemenea, depozitele aluviale pot să fie
carbonatice sau necarbonatice, iar în unele cazuri pot să fie chiar salinizate.
Relieful. Apariția acestor soluri este strâns legată de existenţa
luncilor, teraselor, câmpiilor aluviale sau a perimetrelor cu lacuri sau foste
lacuri.
Apa freatică. Evoluţia aluviosolurilor stă sub influenţa apelor freatice,
alimentate din albia râurilor. Acest lucru face ca majoritatea solurilor să fie
influenţate de procesele de gleizare sau uneori chiar de salinizare.
Aluviosolurile tipice au profilul de tipul: A (Am, Au, Ao) –C
Orizontul Am, Au, Ao – prezintă grosimi de peste 20 cm, frecvent 40
şi chiar 50 cm, de culoare brun deschisă, brun-cenuşie, structură grăunţoasă
slab sau moderat dezvoltat.
92
Orizontul C – are grosimi de cel puţin 50 cm, fiind alcătuit din
materiale aluviale stratificate şi având compoziţii şi texturi diferite.
Proprietăţi.
Textura aluviosolurilor este foarte diferită, de la nisipoasă la lutoasă şi
chiar argiloasă, aceasta variază pe profil. Astfel, solurile formate pe materiale
aluviale omogene au textură uniformă pe profil (nisipoasă, lutoasă, etc.), iar
cele formate pe materiale neomogene au textură contrastantă (grosieră pe
fină, grosieră pe mijlocie etc.).
Structura este grăunţoasă sau chiar glomerulară, slab până la
moderat dezvoltată. Porozitatea totală, în general, este mai mare cu valori de
peste 52% în orizontul A (Am, Au, Ao), dar poate să fie şi mai scăzută la
solurile cu textură fină. Permeabilitatea, este mare sau chiar foarte mare la
solurile cu textură grosieră şi redusă la cele cu textură fin (tabelul 9.2).
Conţinutul de humus este de 2-3%. Reacţia aluviosolurilor este slab
acidă sau neutră (pH = 6-7,2), dar sunt și soluri cu reacţie slab alcalină (pH =
7,4-8,3), în Delta Dunării.
Tabelul 9.2.
Aluviosol salinizat
( pe depozite fluvio-lacustre)
Orizontul Apsc Csc Csc Csc C C
70- 100-
Adâncimea (cm) 0-24 24-41 41-55 55-70
100 125
Nisip grosier (2,0-0,2 mm) % 15,5 16,3 13,9 20,6 21,6 17,7
Nisip fin (0,2-0,02 mm) % 38,3 45,4 33,4 36,2 38,9 36,3
Praf (I+II) (0,02-0,002 mm) % 21,9 14,9 25,5 19,9 20,0 22,3
Argilă < 0,002 mm(%) 24,3 23,4 27,2 23,3 19,5 23,7
3
DA (g/cm ) 0,83 1,14 1,21 1,28 1,31 1,32
PT (%) 67,3 57,4 55,0 52,4 51,3 50,9
PA (%) 22,5 23,2 21,1 24,2 19,9 8,7
CO (%) 18,6 7,8 3,3 5,4 4,7 5,7
CC (%) 31,5 25,5 19,1 19,5 19,1 19,4
CU (%) 12,9 17,7 15,8 14,1 14,5 13,7
K sat.(mm/h) 49,0 43,0 37,5 116,1 16,3 20,7
Humus (%) 12,3 1,7 0,6 0,7 0,7 0,7
N total (%) 0,576 0,102 0,580 - - -
P mobil (ppm) 94 62 6 - - -
K mobil (ppm) 389 81 60 - - -
SB me/100 g sol 45,9 15,6 8,8 10,8 11,8 11,6
CaCO 3 (%) 2,5 14,6 15,2 13,5 16,0 13,5
T me/100 g sol 45,9 15,6 8,8 10,8 11,8 11,6
pH (H2O) 7,4 8,0 8,1 8,2 8,4 8,3
V(%) 100 100 100 100 100 100
2+
Ca solubil(me/100 g) 5,9 4,9 1,7 1,4 1,3 0,6
+
K solubil(me/100 g) 0,2 - - - - -
+
Na solubil(me/100 g) 0,7 1,3 1,4 1,4 0,9 0,5
2+
Mg solubil(me/100 g) 2,0 2,1 0,8 0,7 0,4 0,3
Sursa: Din Ghidul excursiilor: a XIV -a Conferinţă Naţională pentru Ştiinţa Solului, Tulcea, 1994.
Conţinutul în substanţe nutritive este mai scăzut în cazul
aluviosolurilor cu textură grosieră şi sărace în humus şi mai ridicat la solurile
cu textură mijlocie-fină şi fină şi cu un conţinut ceva mai mare de humus
Subtipuri.
Principalele subtipuri întâlnite la aluviosoluri sunt: entic; distric; eutric;
calcaric; molic; umbric; vertic; gleic; salinic; sodic; coluvic; prundic; litic.
93
Fertilitate.
Fertilitatea naturală a aluviosolurilor este relativ bună, după caz.
Valorificarea lor cât mai bună este condiţionată de rezolvarea numeroaselor
probleme pe care le ridică. Suprafeţele ocupate cu aluviosoluri se găsesc de
cele mai multe ori sub influenţa inundaţiilor, care împiedică chiar folosirea lor
ca terenuri arabile. Prin urmare, prima măsură ce se impune este îndiguirea.
Aceasta are ca efecte principale: introducerea în circuitul arabil a unor noi
suprafeţe de teren; apărarea culturilor de influenţa negativă sau catastrofală
a inundaţiilor; reglementarea regimului aero-hidric; crearea, în general, a
unor condiţii mai bune pentru creşterea plantelor; obţinerea unor producţii
mari şi stabile de la an la an. Îndiguirea determină însă şi perturbarea unor
fenomene naturale favorabile. Astfel, îndiguirea, prin înlăturarea revărsărilor,
duce la sistarea aportului de material aluvial bogat în substanţe nutritive, aşa
că în lipsa aplicării de îngrăşăminte, rezervele existente se epuizează
repede.
Îndiguirea duce, în general, la îmbunătăţirea regimului hidric (evitarea
excesului temporar de apă de revărsare, drenarea suprafeţelor cu condiţii de
înmlăştinire, coborârea nivelului apei freatice etc.), dar poate avea şi unele
efecte negative. Îndiguirea poate duce, uneori, şi la fenomene de sărăturare,
în regim natural de inundaţie, chiar dacă există condiţii de salinizare, acestea
adesea nu au loc, deoarece apele de revărsare spală periodic solul,
menţinând soluţia de sol în stare diluată.
Datorită microreliefului, de obicei frământat (care creează condiţii
neuniforme în ce priveşte regimul apei de suprafaţă, nivelul pânzelor freatice,
distribuţia apei de irigare etc.), se impune executarea şi de lucrări de
nivelare.
În general, aluviosolurile sunt soluri bogate în substanţe nutritive,
acestea însă răspund foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor organice şi
minerale (cu azot, fosfor şi potasiu). Necesarul de îngrăşăminte creşte, în
mod deosebit, în urma îndiguirii (datorită încetării aportului de material aluvial
în substanţe nutritive) şi a irigării, culturile irigate consumă cantităţii mai mari
de substanţe nutritive. Aluviosolurile cu reacţie acidă au nevoie şi de
amendamente calcaroase.
La obţinerea unor recolte ridicate un rol important îi revine aplicarea
unei agrotehnici adecvate. De exemplu, în cazul aluviosolurilor cu textură
fină, se recomandă arături mai adânci, o mobilizare mai energică a patului
germinativ etc.
Pe aluviosoluri, pot fi cultivate aproape toate plantele specifice
condiţiilor din ţara noastră: porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui,
cartof, orez, grâu, plante de nutreţ, legume, viţă de vie, pomi etc. În mod
deosebit se recomandă cultura porumbului, a sfeclei de zahăr, a legumelor
(în zonele cu condiţii climatice propice).
1. Care sunt solurile care fac parte din clasa Protisoluri?
2. Unde este răspândit Litosolul, dar Regosolul?
3. In ce condiții naturale se formează Aluviosolul?
4. Care sunt proprietățile Psamosolului?
5. Ce fertilitate are Aluviosolul, dar Regosolul?
94
CLASA CERNISOLURI
Cuvinte cheie: cernoziom, kastanoziom, faeoziom, rendzină
Rezumat
În aceasta clasă sunt cuprinse soluri care au ca orizont diagnostic
orizontul A molic (Am) continuat cu orizont intermediar (AC, AR, Bv sau Bt)
având în partea superioară culori cu valori şi crome sub 3,5 la material în
stare umedă sau orizont A forestalic (Amf), urmat de orizont AC sau Bv
(indiferent de culori) și de orizont Cca în primii 60-90 cm.
Orizonturile intermediare AC, AR, Bv sau Bt au o grosime minimă
de 10-15 cm şi culori închise cu valori şi crome mai mici de 3,5 la material în
stare umedă cel puţin în partea superioară a orizonturilor menţionate şi cel
puţin pe feţele elementelor structurale. Orizontul de acumulare a carbonaţilor
alcalino-pământoşi este prezent fie în primii 100 cm la kastanoziomuri fie
în primii 125 cm la cernisoluri cu textură mijlocie sau fină, fie în primii 200 cm
la cele cu textură grosieră.
Din această clasă fac parte următoarele tipuri de soluri:
kastanoziomul, cernoziomul, faeoziomul (soluri zonale) şi rendzina (sol
intrazonal sau litomorf).
10.1. KASTANOZIOMUL
Kastanoziomurile sunt cunoscute şi sub denumirea de „soluri brune
deschise de stepă uscată” sau de „soluri bălane”.
Prezintă orizont A molic (Am) cu crome mai mari de 2 (la umed),
orizont AC cu valori și crome sub 3,5 (la umed) cel puțin în partea superioară
și cel puțin pe fețele agregatelor structurale și orizont Cca în primii 125 cm
sau pudră friabilă de CaCO3 în primii 100 cm. CaCO3 este, de regulă, prezent
de la suprafață.
Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăți, în afară de cel mult
proprietăți gleice (Gr) sub 50 cm și proprietăți salsodice (sc, ac sau sub 50
cm chiar sa, na).
Slaba lor dezvoltare este determinată de condiţiile pedoclimatice de
stepă semiaridă, care nu favorizează evoluţia lor până la stadiul de
cernoziom.
Răspândire.
Kastanoziomurile ocupă în țara noastră o suprafață redusă, de
cca. 210.000 ha.
Cea mai mare răspândire o au în nord-estul Dobrogei, în zona
localităţii Babadag, în jurul complexului de lacuri Razelm şi în zona
Medgidia-Cernavodă. Pe suprafeţe mici se găsesc şi în partea de est a
Câmpiei Române, de-a lungul Dunării, pe o fâşie îngustă în zona Feteşti-
95
Hârşova şi în Delta Dunării, pe grindul Chilia. Au fost identificate și pe anumiți
versanți din Câmpia de Vest și chiar din Câmpia Transilvaniei.
Clima. Zona de formare a acestor soluri este reprezentat de climatul
cel mai arid din România, caracterizat prin precipitaţii medii anuale de 350-
430 mm, și temperaturi medii de 10,7-11,4ºC, indicele de ariditate de
Martonne este cuprins între 17 şi 21, iar evapotranspiraţia potenţială de
peste 700 mm. Regimul hidric este nepercolativ sau slab percolativ.
Vegetaţia. Vegetaţia sub care s-au format kastanoziomurile a fost
reprezentată prin pajişti xerofile, formate dintr-un covor mai rar de ierburi.
Dintre speciile cele mai întâlnite, amintim: Festuca vallesiaca, Stipa
capillata, Stipa lessingiana, Euphorbia stepposa, Salsola kali, Agropyron
cristatum, Kohia prostrata, Medicago minima, Artemisia austriaca.
Vegetaţia naturală este înlocuită în cea mai mare parte cu vegetaţia cultivată
sau este degradată prin suprapăşunat. Condiţiile climatice din zona
kastanoziomurilor constituie factor limitativ pentru vegetaţia forestieră,
aceasta poate fi întâlnită numai în unele depresiuni şi văi cu soluri umede şi
pe terenuri cu expoziţii umbrite.
Fauna. Kastanoziomurile se remarcă printr-o bună activitate a faunei,
reprezentată prin numeroase râme, furnici, diferite insecte şi animale
rozătoare de stepă. Toate vieţuitoarele prelucrează resturile organice şi
afânează masa solului.
Solul fiind slab aprovizionat cu apă în cea mai mare parte a anului,
activitatea microorgansimelor humificatoare este redusă, determinând slabe
procese biochimice şi deci o bioacumulare redusă.
Materialele parentale. Aceste soluri s-au format în general pe
loessuri şi depozite loessoide, roci care se remarcă însă printr-o textură mai
grosieră. În unele cazuri s-au format şi pe materiale aluviale fine sau pe luturi
bogate în calciu.
Relieful. Kastanoziomurile ocupă forme de relief în general plane
(câmpii litorale, terase) sau slab înclinate (versanţi prelungi).
Apa freatică. Kastanoziomurilor tipice nu stau sub influenţa apelor
freatice, deoarece acestea se află în general la adâncimi mari de peste 10-20
m, cu excepţia kastanoziomurilor din Delta Dunării unde apa freatică se
găseşte la 3-5 m de la suprafaţă.
Profilul kastanoziomurilor este de cca. 120-140 cm, cu orizonturi slab
diferenţiate între ele, de tipul: Am - A/C - Cca
Orizontul Am – are o grosime de 20-30 cm, de culoare brună-
deschisă (bălană), brună-cenuşie sau castanie, cu crome mai mari de 2 în
stare uscată. Culorile deschise ale acestui sol sunt determinate de conţinutul
redus în humus şi de prezenţa calciului încă de la suprafaţa solului. Structura
este mic glomerulară slab dezvoltată, friabilă, fără rezistenţă hidrică şi
mecanică; textura este nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă; face efervescenţă
de la suprafaţă.
Orizontul A/C – are grosimi de 15-25 cm, culoare brun-deschisă cu
nuanţe gălbui; textură nisipo-lutoasă; este astructurat sau prezintă o structură
mic glomerulară friabilă, face efervescenţă, prezintă pseudomicelii de
CaCO3.
96
Orizontul Cca – apare în general sub adâncimea de 45-55 cm, are
culoare gălbuie, gălbuie-albicioasă; textură nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă;
prezintă pseudomicelii, eflorescenţe şi concreţiuni mici şi rare de CaCO 3, în
general friabile.
Întregul profil al acestui sol, dar în special orizontul Cca este străbătut
de numeroase neoformaţiuni biologice; crotovine, galerii de insecte,
cervotocine etc. fapt ce denotă o susţinută activitate a faunei terestre.
Proprietăţi.
Textura kastanoziomului este uniformă, pe toată lungimea profilului
fiind nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă.
Structura este mic glomerulară, uşor friabilă, cu slabă rezistenţă la
umiditate şi lucrări. Prezintă permeabilitatea bună spre mare pentru apă şi
aer, compactitate redusă şi ca urmare se lucrează bine şi relativ uşor
aproape în tot cursul anului.
Argilizarea acestui sol este foarte redusă sau inexistentă, fapt pentru
care şi conţinutul în argilă este relativ uniform pe toată lungimea profilului.
Conţinutul de humus este redus, de 1,5-2,5%, iar rezerva totală
pe adâncimea de 0-50 cm, este de numai 60-90 t/ha, kastanoziomul fiind un
sol slab aprovizionat în humus. Humusul este însă alcătuit, în cea mai mare
parte, din acizi huminici, de culoare închisă.
Reacţia solului este alcalină cu pH 8-8,3.
Capacitatea de schimb cationic este destul de redusă (T=13-20
m.e./100 g sol). Gradul de saturaţie în baze V%=100. Dintre cationii de
schimb predomină Ca++ şi Mg++.
Conţinutul în azot total este de 0,10-0,20%, iar fosforul total (P2O5)
este de 0,11-0,18%. Raportul C:N este între 9 şi 11.
Subtipuri
În ţara noastră principalele subtipuri întâlnite la kastanoziom sunt:
tipic; gleic; salinic; sodic.
Fertilitatea.
Deşi o mare parte din proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice sunt
bune, datorită precipitaţiilor reduse şi a evapotranspiraţiei intense, fertilitatea
naturală a kastanoziomului este submijlocie.
Problema principală ce se impune pentru aceste soluri, se referă la
aplicarea unei agrotehnici care să ducă la acumularea şi conservarea apei în
sol. În ceea ce priveşte aprovizionarea cu apă a culturilor de pe
kastanoziomuri, aceasta se poate rezolva prin irigarea acestora.
Conţinutul scăzut în humus şi activitatea biologică slabă, determină o
aprovizionare insuficientă a plantelor cu forme asimilabile de azot. Pe aceste
soluri se resimte şi lipsa de fosfor, întrucât el se găseşte sub formă de fosfat
tricalcic, greu asimilabil. Solurile sunt bine aprovizionate cu potasiu şi foarte
bine aprovizionate cu calciu.
Producţii mari se pot obţine pe aceste soluri prin fertilizarea lor cu azot
şi fosfor, în deosebi în condiţii de irigare. Aplicarea îngrăşămintelor organice
în doze moderate spre mari (gunoi de grajd), dă rezultate foarte bune.
Kastanoziomurile se folosesc ca terenuri agricole, îndeosebi arabil,
prin cultivarea grâului, porumbului, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, soia şi în
mai mică măsură plantaţiilor de vie sau pomi (caişi şi piersici).
97
Pentru valorificarea eficientă a fertilităţii potenţiale a kastanoziomurilor este
necesară aplicarea unui complex de măsuri agrotehnice care să asigure
acumularea apei în sol şi să diminueze pierderile de apă prin evaporaţie sau
prin dezvoltarea buruienilor.
10.2. CERNOZIOMUL
Cernoziomurile sunt solurile cele mai importante de la noi din ţară.
Importanţa lor este evidenţiată atât prin suprafeţele mari pe care le ocupă
(8,2% din teritoriul ţării) cât şi prin fertilitatea naturală a acestora.
Etimologic denumirea de cernoziom derivă de la cuvintele ruseşti
ciornîi = negru şi zemlia = pământ, adică ,,pământ negru”.
În România, cernoziomul prezintă orizont A molic (Am), eventual A
molic greic (Ame), orizont intermediar AC, Bv, Bt și orizont Cca sau
contractări de pudră friabilă de CaCO3 în primii 125 cm. Se pot forma și pe
materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase care apar între 25 și 75
cm. Pot avea orizont cu proprietăți contractilo-gonflante, proprietăți gleice sub
50 cm adâncime și proprietăți salsodice (sc, ac sau sub 50 cm chiar sa, na).
Toate aceste lucrări subliniază că formarea cernoziomurilor este
strâns legată de vegetaţia de stepă.
Răspândire.
În România cernoziomurile ocupă o suprafaţă de peste 4.200.000 hectare
(Florea, 2004).
Cea mai mare răspândire o au în Podişul central şi de sud al Dobrogei, şi
mai puţin în partea nordică, se continuă în estul Câmpiei Române (Bărăgan),
în sudul Câmpiei Covurluiului, a Burnasului, în Câmpia Română de vest (la
vest de Valea Jiului) şi între Jiu şi Argeş. Suprafeţe importante se găsesc în
Câmpia de vest (între Mureş şi Bega şi între Mureş şi Crişul Alb).
Pe suprafeţe restrânse se întâlnesc în Podişul Bârladului, Depresiunea Huşi,
în bazinul Jijiei şi în Câmpia Transilvaniei.
Clima. Climatul caracteristic cernoziomurilor este cel temperat-
continental de stepă, cu o slabă influenţă pre-mediteraneeană.
Precipitaţii medii anuale sunt de 430–540 mm (mai frecvent de 460–520
mm), iar temperaturile medii anuale de 8,5–11,4ºC. (mai frecvent 10,2–
11,2ºC), indicele de ariditate de 20–26 şi evapotranspiraţia potenţială de
640–700 mm.
Trăsăturile dominante ale climatului din zonele de formare a acestor
soluri sunt precipitaţiile bogate din timpul primăverii, urmate de seceta
prelungită şi temperaturile ridicate din timpul verii.
Regimul hidric este parţial percolativ, caracterizat însă printr-o cantitate ceva
mai mare de apă ce se infiltrează în sezonul de iarnă–primăvară, faţă de
zona kastanoziomurilor.
Vegetaţia naturală. În condiţiile climatice de stepă semiumedă
vegetaţia naturală sub care s-au format cernoziomurile, a fost alcătuită din
asociaţii de graminee bine încheiate, înalte şi având un sistem radicular
bogat şi bine înrădăcinat.
Dintre asociaţiile ierboase cele mai răspândite amintim: Festuca vallesiaca,
Chrysopogon gryllus, Agropyrum cristatum, etc. Alături de graminee se mai
întâlnesc şi unele leguminoase. În zona cernoziomului din Câmpia Tisei şi
98
Podişul Moldovei asociaţiile cele mai răspândite sunt cele formate din
Festuca vallesiaca, Poa bulbosa, Stipa joannis, Andropogon ischaemum,
Bromus inermis.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin pâlcuri rare de Prunus
spinosa, Crataegus monogyna, Rosa canina, Amygdalus nana, etc.
În zona cernoziomurilor, datorită cultivării intensive a solurilor,
vegetaţia naturală iniţială se menţine doar izolat pe unele suprafeţe ocupate
de păşuni şi fâneţe.
Fauna. Cernoziomurile au o faună bine foarte reprezentată prin:
miriapode, moluşte, nematoizi, acarieni, coleoptere, furnici, lumbricide etc.
Prin numărul mare şi prin intensa lor activitate, toate aceste organisme
au un rol important în formarea orizontului de bioacumulare cât şi în întreaga
evoluţie a solului. Astfel, macro şi mezofauna solului participă la triturarea şi
descompunerea resturilor vegetale, la amestecarea acestora cu materia
minerală, contribuie la formarea unei structuri glomerulare, la îmbunătăţirea
unor proprietăţi fizice ale solului ş.a.
În cernoziomuri datorită condiţiilor optime de umiditate, temperatură,
reacţie, a calităţii şi cantităţii de materie organică etc. se dezvoltă şi o bogată
floră bacteriană de echilibru. Microorganismele desfăşoară o intensă
activitate de descompunere a resturilor organice şi de sinteză a substanţelor
humice, proces cu bilanţ pozitiv faţă de mineralizare şi levigare.
Materialele parentale. Cernoziomurile s-au format pe: loessuri,
depozite loessoide şi aluviuni loessificate.
Pe suprafeţe mai restrânse, în sudul Olteniei şi estul Câmpiei Române, unele
dintre cernoziomuri s-au format pe nisipuri fine bogate în carbonat de calciu.
Izolat, cernoziomurile apar pe depozite aluviale şi aluvio-proluviale cu textură
diferită.
Relieful. Cernoziomurile ocupă în general şesurile plane (câmpiile şi
terasele netede) sau slab ondulate, cu altitudini cuprinse între 15-20 m şi mai
rar între 120–150 m.
In Câmpia Română, Dobrogea şi Câmpia Tisei aceste soluri ocupă
suprafeţele plane sau slab înclinate, în timp ce în depresiunea Jijiei şi
Podişul Bârladului ele apar pe terase, coline cu versanţi prelungi etc.
Apa freatică. În general aceasta se găseşte la adâncimi mari, sub
nivelul de 10–20 m, în acest caz evoluţia cernoziomurilor este automorfă.
Există însă şi excepţii, cum este zona apropiată de lunca Dunării şi Câmpia
Banatului unde apa freatică se găseşte la adâncimi mult mai mici 2,5–5 m,
generând cernoziomuri hidroautomorfe.
În urma formării şi evoluţiei cernoziomurilor în condiţiile cadrului
natural şi ale proceselor pedogenetice menţionate profilul acestor soluri
prezintă următoarea alcătuirea:
Am–AC – Cca, la Cernoziomurile tipice;
Am–AB–Bv –BC–Cca, la Cernoziomurile cambice;
Am–AB–Bt –BC–Cca, la Cernoziomurile argice.
Orizontul Am – are o grosime de 40–50 cm, culoare brun–închisă
sau brun–cenuşie, având crome sub 2 în stare umedă; textura lutoasă sau
lutoasă grea (spre luto–argilosă); structura mic până la medie glomerulară cu
99
o bună stabilitate hidrică şi mecanică; este afânat, prezintă frecvent
aglomerări zoogene.
Orizontul A/C – are grosimi de 15–25 cm; culoare brun deschisă sau
brun cenuşie cu nuanţe gălbui, prezintă evidente infiltrări de humus, frecvent
sub forma unor prelungiri; textură lutoasă; structură moderat–slab dezvoltată,
friabilă; efervescenţă evidentă, prezintă numeroase pseudomicelii şi
eflorescenţă de CaCO3.
Orizontul Cca – apare de la 65–80 cm în jos şi se întinde până la
1,80 m adâncime; este de culoare galben brunie sau galben cenuşie; lutos,
rar luto-nisipos, friabil; concreţiuni mici friabile şi numeroase eflorescenţe de
CaCO3; crotovine. Este un orizont bine dezvoltat care se poate subîmpărţi.
Partea superioară a orizontului Cca prezintă infiltrări de humus şi o cantitate
mai mare de acumulări de CaCO3. Trecerea spre roca mamă este difuză.
Cernoziomurile exploatate ca arabil, prezintă în partea superioară a
profilului un orizont notat cu Ap, cu proprietăţi modificate prin lucrările solului,
orizont care de regulă are culoare mai deschisă, decât orizontul subiacent
din cauza reducerii rezervei de humus. La baza stratului arat „Ap” se
formează un orizont mai îndesat (Atp) cunoscut sub denumirea de „talpa
plugului”.
Proprietăţi.
Textura cenoziomurilor este nediferenţiată pe profil şi poate fi nisip
lutos, lut nisipos lut sau lut argilos.
Ca urmare a slabelor procese de argilizare, în orizontul Am şi A/C
conţinutul în argilă este cu 8-12% mai mare faţă de roca parentală. Cu toate
acestea textura cernoziomului tipic format pe loess, este în majoritatea
cazurilor lutoasă sau lutoasă grea, păstrându-se uniformă în special în
orizontul Am şi A/C.
Conţinutul în argilă al cernoziomurilor din Câmpia Română este
cuprins în general între 22–26%, iar în cazul celor din partea de vest a ţării,
unde rocile parentale sunt mai bogate în argilă, între 27–32% (tabelul 10.1).
Structura, este glomerulară medie în Am, cu o bună stabilitate la apă
şi lucrări. Structura bună determină o porozitate cu valori de 50-54% cu un
raport foarte bun între spaţiile capilare şi necapilare. Solul este moderat
afânat şi are o bună capacitate de apă utilă şi aer, are o perioadă optimă de
lucru lungă şi se lucrează uşor.
Conţinutul în humus în orizontul Am variază de la 3,2–4,5%, având
rezerva totală pe adâncimea 0-50 cm cuprinsă între 120–180 t/ha (mare şi de
bună calitate).
Reacţia solului este neutră–slab alcalină cu pH 7,0–7,5 în orizontul
Am. Complexul adsorbtiv fiind bine reprezentat, valorile capacităţii totale de
schimb cationic (valoarea T), sunt destul de mari, variind în orizontul superior
între 25 – 38 m.e./100 g sol.
Condiţiile de climă ceva mai umedă, pe lângă îndepărtarea CaCO 3 la
baza orizontului Am, favorizează şi un început de levigare a bazelor
schimbabile. Ca urmare, gradul de saturaţie în baze (V%) este de 90-95% în
orizontul Am şi creşte până la 100% în A/C şi Cca. Componenţa bazelor de
schimb este dominată de calciu fiind urmată apoi de magneziu.
100
Tabelul 10.1.
Proprietăţile cernoziomului tipic, epicalcaric de la Variaș, judeţul Timiş
(după Țărău D și colab., 2007)
Orizontul Amp Am A/C Cca1 Cca2
121-
Adâncimea (cm) 0-20 21-49 50-76 90-120
176
Nisip grosier (2,0-0,2 mm) % 0,3 0,2 0,1 0,1 0,0
Nisip fin (0,2-0,02 mm) % 36,5 35,1 36,1 28,8 34,1
Praf (I+II) (0,02-0,002 mm) % 23,5 27,6 27,4 35,2 30,3
Argilă sub 0,002 mm (%) 39,7 37,1 36,4 35,9 35,6
Densitatea aparentă (g/cm) 1,21 1,29 1,38 1,48 -
Coeficientul de higroscopicitate (%) 8,1 8,2 7,7 7,8 7,6
pH în H20 7,1 7,3 7,8 8,2 8,3
CaCO3 (%) - - 5,42 21,91 24,51
Humus (%) 4,14 3,66 2,27 1,02 -
N total (%) 0,20 0,17 0,11 - -
P205 total (%) 0,12 0,14 0,12 - -
Bazele schimbabile (SB) m.e./100 g sol 33,20 35,42 27,08 31,2 -
Hidrogen schimbabil(m.e./100 g sol) 1,50 1,70 0,45 - -
Capacitatea totală de schimb cationic
34,70 37,12 37,53 31,2 -
(T m.e./100 g sol)
Gradul de saturaţie în baze (V%) 95,67 95,42 98,80 100 -
Cernoziomurile sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive: 0,16–

0,20% azot total; 0,10–0,15% fosfor total (P2O5) şi 0,14–0,24% potasiu.
În aceste soluri activitatea microbiologică găseşte condiţii optime
pentru dezvoltare şi, ca urmare, desfăşoară o intensă acţiune, reflectată în
grosimea orizontului de bioacumulare, în calitatea humusului, în fertilitatea
bună a acestui sol etc.
Subtipuri
În cadrul tipului de sol cernoziom, la noi în ţară, datorită unor variaţii
ale condiţiilor de formare, se pot separa mai multe subtipuri şi anume:
calcaric; forestic; rendzinic; pararendzinic; cambic; argic, greic; vertic; gleic;
salinic; sodic; aluvic; scheletic; litic.
Fertilitatea.
Proprietăţile favorabile pe care le are acest sol, respectiv textura mijlocie şi
structura granulară stabilă asigură o aeraţie bună şi o permeabilitate bună
pentru apă si aer, o bună capacitate de reţinere a apei utile şi o rezistenţă
mai mică la lucrările solului.
În perioadele secetoase iulie–octombrie cernoziomurile sunt afectate
de un deficit de apă, motiv pentru care se impune aplicarea irigaţiilor. Pentru
refacerea şi menţinerea fertilităţii solului, este necesară îngrăşarea organică
şi minerală.
Folosinţa agricolă a cernoziomurilor este arabil dar şi plantaţii de viţă
de vie şi pomi. Cernoziomurile se pretează pentru cereale de toamnă care
valorifică rezervele de apă acumulate toamna şi iarna şi ajung la maturitatea
deplină înainte secetelor de vară. În condiţii de irigare cernoziomurile pot fi
cultivate cu porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, lucernă, legume.
Cernoziomurile de pe terenurile înclinate, cu grosimea orizontului A de
20–30 cm se pretează pentru viţă de vie, pomi, cereale şi graminee şi
leguminoase perene care sunt şi bune protectoare a solului împotriva
101
eroziunii. Cultivarea prăşitoarelor pe cernoziomurile de pe pante (5–18%)
impune măsuri de agrotehnică antierozională: culturi în fâşii şi benzi
înierbate, lucrări executate pe curbele de nivel.
Alegerea plantelor de cultură se face şi în funcţie de compoziţia
granulometrică. Astfel pe cernoziomuri cu textură mijlocie sortimentul de
plante recomandat este foarte larg; se pot cultiva majoritatea plantelor.
Pentru cernoziomurile cu textură fină se recomandă a fi cultivate grâul,
leguminoasele şi gramineele perene. Pentru cernoziomuri cu textură grosieră
se vor alege culturile care pot proteja solul contra eroziunii eoliene şi se vor
aplica tehnologiile de cultură specifice solurilor nisipoase.
Toate aceste însuşiri fac ca fertilitatea naturală a cernoziomurilor să
fie ridicată; cu toate acestea fertilitatea efectivă este în multe situaţii mai
redusă din cauza regimului deficitar al precipitaţiilor.
Pentru a înlătura nesiguranţa realizării unor producţii agricole
superioare se va aplica un complex de măsuri:
 lucrări agrotehnice care să ducă la acumularea şi menţinerea apei în
sol;
 aplicarea periodică a îngrăşămintelor organice și minerale cu NPK;
 evitarea monoculturii şi aplicarea riguroasă a unui asolament;
 completarea deficitului de umiditate prin irigaţii în cazul culturii
sfeclei de zahăr, porumbului etc.
10.3. FAEOZIOMUL
Faeoziomurile au un orizont A molic (Am), eventual orizont Amolic-
greic (Ame), orizont intermediar Bt, Bv sau AC, prezentând culori, având
crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea superioară (pe cca. 10-
15 cm) şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale dar fără orizont Cca sau
concentrări de carbonați secundari în primii 125 cm (sau primii 200 cm în
cazul texturii grosiere). Pot prezenta pelicule argilo-humice în orizontul B și
adesea caractere de hidromorfie când există orizont Bt.
Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere sau
roci calcaroase (inclusiv pietrișuri) care apar între 25-75 cm.
Pot avea orizont cu proprietăți contractilo-gonflante, proprietăți gleice
(Gr) sub 50 cm și proprietăți stagnice (w sau, sub 50 cm, W).
Răspândire
Faeoziomurile ocupă o suprafaţă de 1.285.000 ha (Florea, 2004) în
Podişul Sucevei, Platoul Suceava – Fălticeni, şeile Bălcăuţi – Bucecea şi
Ruginoasa, unele terase ale Moldovei şi Siretului, în depresiunile
subcarpatice Neamţ şi Cracău Bistriţa, în partea înaltă a Câmpiei Române şi
Câmpiei Banato – Crişană; insular apar în depresiunile Braşov, Sibiu, Târgu
Secuiesc, Ciuc, estul Câmpiei Transilvaniei.
Sunt soluri formate pe formele interfluviale, cvasiorizontale sau ușor
depresionare, pe povârnişuri domoale şi pe versanţii moderat înclinaţi; apar
frecvent şi pe evantaiele aluvio–proluviale formate în urma depunerilor
fluvio–torenţiale în zona de contact dintre suprafaţă plană sau slab înclinată
din depresiuni şi suprafeţele înclinate ale versanţilor.
102
Clima. Faeoziomurile se caracterizează prin temperaturi medii anuale
de 9–11˚C, precipitaţii medii anuale de 500–700 mm, evapotranspiraţiei
potenţiale are valori de 560–650 mm. Regimul hidric este periodic percolativ.
Climatul temperat–continental excesiv din zonele de podiş şi
depresiuni subcarpatice precum şi climatul de adăpostire din regiunile
montane favorizează formarea şi menţinerea acestor soluri şi alte
particularităţi ale cadrului natural cum ar fi cantităţile relativ mici de
precipitaţii, distribuirea neuniformă şi cu caracter torenţial al fronturilor
pluviale, vânturile puternice care spulberă zăpada spre locurile depresionare;
perioadele secetoase îndelungate precum şi iernile lungi împiedică
activitatea microorganismelor, constituind factori care favorizează formarea şi
menţinerea acestor soluri.
Vegetaţia. Faeoziomurile s-au format sub influenţa unei vegetaţii
ierboase mezohidrofile primare sau secundare abundente care s-a menţinut
un timp îndelungat.
Vegetaţia instalată în urma defrişărilor pădurilor de foioase (stejar, tei,
carpen) sau desţelenirii pajiştilor a fost înlocuită de către speciile de plante
cultivate datorită pretabilităţii bune a acestor soluri pentru categoria de
folosinţă arabil.
Materialul parental. Sunt soluri formate pe loessuri, depozite
argilolutoase constituite din materiale aluviale şi aluvio–proluviale cu textură
mijlocie (lutoasă) sau mijlocie fină (lutoargiloasă) având cantităţi mici CaCO3.
Profilul faeoziomurilor prezintă următoarea succesiune de orizonturi:
Am–A/C–Cn la Faeoziomul tipic
Am–Bv–C; Am–Bt– C.
Orizontul Am – are grosimi de 40–60 cm, culoare negricioasă brună
închisă în stare umedă şi brună cenuşie în stare uscată, textură mijlocie,
mijlociu–grosieră, sau mijlociu–fină, structură granulară, trecere treptată.
Orizontul A/C, Bv sau Bt – are cel puţin în partea superioară culori
închise de Am, structură poliedrică subangulară sau prismatică.
Orizontul Bv sau Bt are culoare brună gălbuie, structură columnoid
prismatică sau prismatică.
Orizontul Ck – apare la adâncimea de 160–180 cm, are structură
masivă, conţine pete şi vinişoare de carbonat de calciu.
Proprietăţi
Textura este mijlocie (lutoasă) sau mijlocie fină (luto-argiloasă) slab
diferenţiată pe profil, valorile Idt fiind de 1,1-1,3.
Când se formează pe materiale bistratificate faeoziomurile au spre
baza profilului o textură ceva mai fină iar conţinutul fracţiunilor granulometrice
de argilă este mai mare.
Aceste soluri sunt afânate, au permeabilitate moderată pentru apă şi
aer şi capacitate mare de reţinere a apei utile.
Orizontul humifer – Am, este bine dezvoltat cu structură granulară,
conţinut de humus de 3,5–6,5%, bine aprovizionat cu elemente nutritive.
Gradul de saturaţie în baze este peste 70%, iar reacţia slab acidă.
103
Subtipuri. Faeoziomurile includ următoarele subtipuri: tipic; calcaric;
cambic; argic; greic; pararendzinic; magnezic; vertic; stagnic; gleic; clinogleic;
aluvic; scheletic; litic.
Fertilitatea.
Faeoziomurile sunt cultivate cu cartof, sfeclă de zahăr, in, fuior,
cânepă; se pretează pentru pomi şi legumicultură.
În anii ploioşi apar pe aceste soluri fenomene de stagnare a apei
necesitând lucrări de drenare de suprafaţă.
Prin fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale se obţin sporuri
însemnate de producţie.
10.4. RENDZINA
Rendzinele sunt soluri scheletice evoluate sub păduri de gorun şi fag
în amestec cu conifere, pe roci calcaroase. Din roca parentală, calciul este
eliberat sub formă activă şi exercită asupra evoluţiei solului o amprentă cu
totul particulară, adesea contrară evoluţiei climatice.
Denumirea de rendzină vine de la cuvântul polonez ,,rzedzic” ceea ce
înseamnă a tremura (plugul tremură şi scârţâie când sunt arate aceste soluri
pietroase).
Rendzinele sunt soluri cu orizont A molic (Am) și orizont intermediar
(AR, Bv) prezentând culori cu crome și valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în
partea superioară şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale, dezvoltate pe
materiale parentale calcifere sau roci calcaroase (cu cel 40% CaCO3
echivalent) care apar între 25 şi 75 cm, fără acumulări secundare de CaCO 3
(soluri formate în climat umed).
Răspândire.
În ţara noastră se găsesc răspândite pe suprafeţe relativ reduse
îndeosebi în zona montană şi submontană: Carpaţii Occidentali (munţii
Poiana Ruscăi, Codru, Pădurea Craiului şi zona montană Sasca–Moldova
Nouă etc.), Carpaţii Meridionali (Munţii Lotrului, Sebeşului, Vâlcan etc.),
Carpaţii Orientali (Munţii Bucegi, Ciucului etc.).
Pe suprafeţe mai reduse se găsesc în zona Subcarpatică şi în
Podişul Babadagului (Dobrogea).
Clima. Suprafeţele cele mai importante ocupate de aceste soluri se
găsesc răspândite în zona umedă şi foarte umedă. Media anuală a
precipitaţiilor în aceste zone, oscilează între 700–1000 mm, iar temperaturile
medii anuale între 6-9,5ºC. pe suprafeţe mai mici, în Podişul Babadagului se
formează xerorendzine în condiţii de climă puţin umedă şi caldă, cu
precipitaţii de până la 500 mm şi temperaturi medii anuale în jur de 11ºC.
Vegetaţia. Având cea mai mare răspândire în arealul solurilor de
pădure, formarea şi evoluţia rendzinelor a avut loc sub o vegetaţie lemnoasă
dar şi ierboasă.
Vegetaţia lemnoasă este dominată de păduri de Quercus cerris şi
Quercus robur, în amestec cu Fagus silvatica sau este formată din păduri de
Fagus silvatica şi diferite răşinoase.
Vegetaţia ierboasă este formată în zona de pădure din plante calcifile
cum sunt: Drypoteris spinulosa, Phyllitis scolopendrium, Geranium
104
robertianum. În zona de câmpie (Dobrogea) vegetaţia este dominată de
graminee erofile: Andropogon ischaemum, Cynodon dactylon etc.
Roca parentală. Denumirea de rendzină este legată de rocile
calcaroase, cum sunt calcarele, calcarele dolomitice, dolomitele şi chiar
gipsul. În general sunt roci mame bogate în calciu, dar suficient de friabile şi
poroase, care permit factorilor de pedogeneză o mai uşoară mobilizare a
calciului din rocă, comparativ cu rocile eruptive bazice.
Relieful. Rendzinele au cea mai mare răspândire în zona dealurilor,
podişurilor, în zonele submontane şi montane, unde ocupă culmile înguste,
versanţii cu diferite înclinări şi expoziţii, în general un relief fragmentat.
În concluzie, condiţia determinantă de formare a rendzinelor o
constituie prezenţa unor materiale parentale calcifere sau roci calcaroase (cu
cel 40% CaCO3) care apar între 25-75 cm, fără acumulări secundare de
CaCO3 (soluri formate în climat umed).
Relieful este variat, însă rendzinele ocupă de obicei versanţii acoperiţi
de pajişti (până la pajiştile alpine), dar şi de vegetaţie forestieră (stejar, fag,
conifere).
Rendzinele tipice au profilul de tipul:
Am-AR-Rrz, cele tipice;
Am-Bv-Rrz, cele cambice.
Orizontul Am – are o grosime de 20-30 cm; culoare cenuşiu–
negricioasă sau neagră până la brun–închisă cu crome de sub 2 la materialul
în stare umedă; structură grăunţoasă stabilă; textura rendzinelor este luto–
argiloasă sau chiar lutoasă; prezintă numeroase fragmente mai mici de
calcar provenite din roca parentală; orizontul este bogat în humus saturat cu
ioni de calciu.
Orizontul AR – are grosimi de 10-15 cm; culoare cenuşiu-albiciosă
sau brun–deschisă, bogat în fragmente colţuroase, uşor alterabile, de rocă
calcaroasă, care în cele mai multe cazuri predomină faţă de materialul
pământos.
Orizontul Rrz – are limita superioară situată în primii 150 cm, este
alcătuită din fragmente mari şi colţuroase de rocă bogată în calciu.
Proprietăţi.
Textura este luto–argiloasă, lutoasă sau chiar argiloasă, nediferenţiată
pe profil (tabelul 10.2.).
Structura este grăunţoasă bine dezvoltată. Conţin o cantitate mare de
humus 6-8% sau chiar 10% datorită stabilităţii mari a humatului de calciu ce
se formează.
Reacţia solului variază de la slab acidă la slab alcalină (pH=6,7–7,6)
în Am şi alcalină în AR şi R ( pH=8–8,3).
Capacitatea totală de schimb cationic este mare, 45-60 m.e./100 g sol,
iar gradul de saturaţie în baze (V%) este de 85-98%.
Solul este bine aprovizionat cu azot şi mijlociu aprovizionat cu fosfor.
Subtipuri.
În cadrul rendzinei se deosebesc următoarele subtipuri: tipică;
cambică; calcarică; scheletică; folică.
105
Tabelul 10.2.
Proprietăţile Rendzinei litice
(pe argilă rezultată din alterarea unor calcare)
(după Țărău D. și colab., 2007)
Orizontul Am1 Am2 AR
Adâncimea (cm) 0-17 17-33 33-50
Nisip grosier (2,0-0,2 mm) % 0,6 0,5 0,4
Nisip fin (0,2-0,02 mm) % 11,4 12,5 12,6
Praf (I+II) (0,02-0,002 mm) % 25,8 24,7 23,0
Argilă < 0,002 mm(%) 62,2 62,3 64,0
3
Densitatea aparentă (DA) (g/cm ) 0,88 1,17 1,20
Porozitatea totală (PT) (%) 62 51 -
Porozitatea de aeraţie (PA) (%) 30 14 -
Coeficient de ofilire (CO) (%) 18,5 20,4 -
Capacitate de câmp (CC) (%) 36,6 32,0 -
Capacitatea de apă utilă (CU) (%) 18,1 11,6 -
K sat.(mm/h) 164,16 11,9 -
Humus (%) 3,16 2,73 2,42
N total (%) 0,156 0,135 0,120
C:N 13,7 13,7 13,6
P mobil (ppm) 2,9 2,5 2,3
K mobil (ppm) 179 154 163
Suma bazelor (SB) me/100 g sol 35,48 35,20 34,69
T me/100 g sol 39,21 38,74 38,04
pH (H2O) 7,10 7,10 7,35
Grad de saturaţie în baze (V%) 91,6 90,9 91,33
2+
Ca (% din T) 84,2 85,9 86,8
+
K (% din T) 1,2 1,1 1,2
+
Na (% din T) 0,7 0,5 0,4
+
H % din T) 9,4 9,1 8,7
Fertilitatea.
Rendzinele, deşi sunt bogate în humus de tip mull calcic şi au o
reacţie de cele mai multe ori neutră spre slab alcalină, datorită volumului
edafic util redus şi a conţinutului ridicat de schelet, au o fertilitate mediocră.
Cu toate acestea, fertilitatea rendzinelor din regiunile umede este mai ridicată
decât a solurilor învecinate.
Rendzinele de pe versanţii însoriţi şi bogate în schelet, se încălzesc şi
se usucă uşor în timpul verii, fiind nefavorabile pentru culturile plantelor
agricole, dar sunt utilizate pentru pajişti şi fâneţe naturale. Rendzinele ce
ocupă formele de relief plane din zona de deal şi piemontană, pot fi utilizate
şi pentru culturi agricole şi plantaţii viticole.
Pentru o mai eficientă utilizare în scopuri agricole, se recomandă
îndepărtarea fragmentelor mari de rocă de la suprafaţă; prevenirea şi
combaterea eroziunii; aplicarea fertilizanţilor chimici şi a gunoiului de grajd.
1. Care sunt condițiile naturale de formare ale Kastanoziomului?

2. Ce proprietăți are Cernoziomul și ce fertilitate are acestuia?
3. Ce proprietăți are faeoziomul?
4. În ce condiții este răspândită Rendzina și care este fertilitatea
acesteia?
106
CLASA CAMBISOLURI
Cuvinte cheie: orizont cambic, eutricambosol, districambosol
Rezumat
Această clasă se caracterizează prin prezenţa unui orizont B cambic
(Bv) având culori cu valori şi crome peste 3,5 (la umed) începând din partea
superioară. Nu prezintă orizont Cca în primii 75 cm (exceptând cazul celor
afectate de eroziune). Cambisolurile au profilul relativ scurt şi au ca orizont
diagnostic un B cambic (Bv).
În această clasă sunt incluse următoarele tipuri de sol:
eutricambosolul şi districambosolul.
11.1. EUTRICAMBOSOLUL
Denumirea de eutricambosol s-a dat pentru a evidenţia starea bună
de aprovizionare în cationi bazici adsorbiţi. Acest tip de sol prezintă un
orizont Bv cu V≥ 53% şi, cel puţin în partea superioară sau cel puţin în pete
(în proporţie de peste 50%), culori în nuanțe mai roșii și crome cu valori şi
crome ≥3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor
structurale, mai mari decât materialul parental. Gradul de saturație în baze
este de peste 53%.
Răspândire.
Sunt soluri caracteristice pentru regiunile de podiş, zona Subcarpaţilor
şi pe suprafeţe mici apar şi în regiunea montană. Se găsesc răspândite în
Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Podişul Getic, Piemonturile vestice
în cadrul Carpaţilor Orientali, Meridionali şi zona Subcarpaţilor. Mai rar apar
în zona câmpiilor înalte.
Clima. Condiţiile climatice variază foarte mult în funcţie de relief.
Media anuală a precipitaţiilor este cuprinsă între 600-1000 mm, iar a
temperaturilor între 6-10ºC. Indicii de ariditate sunt cuprinşi între 35-55.
Regimul hidric este de tip percolativ iar evapotranspiraţia potenţială
mai mică decât media precipitaţiilor.
Vegetaţia naturală. Formarea acestor soluri a avut loc sub o
vegetaţie formată din păduri de gorun, fag–gorun sau în zona montană sub
răşinoase (Abies alba, Picea excelsa).
Sub păduri abundă o vegetaţie ierboasă reprezentată prin: Dentaria
bulbifera, Aelium ursinum, Asperula odorata, Mercurialis perenis etc.
Roca de solificare. Eutricambosolurile s-au format pe roci variate, dar
suficient de bine aprovizionate în CaCO3 sau alţi cationi bazici:
conglomerate, depozite de terasă, gresii calcaroase, depozite de pantă
rezultate din dezagregarea şi alterarea unor roci eruptive şi metamorfice
bazice.
107
Relieful. Au evoluat de pe versanţi bine drenaţi în zona de munte,
piemonturi, dealuri şi podişuri, mai rar pe suprafeţe plane sau slab înclinate
din zona colinară şi a câmpiilor înalte, forme de relief cu drenajul extern bun.
Eutricambosolul tipic, are profilul de tipul: Ao-Bv-C
Orizontul Ao – are grosimi de 20-35 cm (mai subţire în regiunile
montane şi mai gros la solurile din zonele de deal şi podiş); culoare brună
sau brun–închisă, structură grăunţoasă medie relativ stabilă, poros.
Orizontul Bv – are grosimi de 20-120 cm, fără acumulare de argilă;
culoare brun–gălbuie închis sau uşor ruginie; textura lutoasă, structură
poliedrică angulară cu stabilitate hidrică mică.
Orizontul C – apare sub 60-140 cm, este alcătuit dintr-un material
teros de culoare gălbuie cu numeroase fragmente de rocă dezagregată.
Proprietăţi.
Textura este lutoasă sau luto–prăfoasă şi nu se diferenţiază pe profil,
dar este mult condiţionată de natura mineralogică a rocii.
Structura este grăunţoasă cu stabilitate redusă în Ao şi poliedrică
angulară sau prismatică în Bv. Proprietăţile fizice şi hidrofizice sunt bune.
Eutricambosolul este bine aprovizionat cu elemente nutritive, are
reacţie slab acidă până la neutră cu valorile pH cuprinse între 6,2–7.
Conţinutul în humus 2-4%; gradul de saturaţie în baze (V%) oscilează
între 55-85% .
Proprietățile eutricambosolului sunt redate în tabelul 11.1.
Tabelul 11.1.
Proprietățile Eutricambosolul gleizat moderat de la
Zăgujeni, județul Caraş-Severin
Orizontul Ap Ao AB Bv BvGo
Adâncimea (cm) 0-27 27-43 43-65 65-94 94-124
Nisip grosier (2,0-0,2 mm) % 1,2 1,5 0,2 0,5 0,2
Nisip fin (0,2-0,02 mm) % 35,1 33,0 40,4 35,8 29,8
Praf (I+II) (0,02-0,002 mm) % 31,5 35,1 27,8 32,0 38,°
Argilă sub 0,002 mm(%) 32,2 30,4 31,6 31,7 31,7
3
Densitate aparentă (DA) (g/cm ) 1,17 1,30 1,36 1,37 1,44
3
Densitatea (D) (g/cm ) 2,58 2,58 2,58 2,59 2,62
Porozitatea totală (PT) (%) 55 50 47 47 45
Porozitatea de aeraţie (PA) (%) 24 16 11 12 10
Capacitatea de câmp (CC) (%) 26,8 26,1 26,3 25,6 24,0
pH în H20 5,6 6,2 6,1 6,2 6,3
Humus (%) 2,23 2,10 1,92 1,61 1,05
C:N 13,6 13,5 13,7 13,6 -
N total % 0,111 0,105 0,095 0,080 0,050
P205 total (ppm) 4,0 3,5 3,0 - -
T m.e. /100 g sol 32,2 31,8 33,7 30,1 -
Gradul de saturaţie în baze (V) (%) 89,2 90,4 91,5 91,7 -
Sursa: A XII-a Conferinţă Naţională de Ştiinţa Solului 1985.
Subtipuri. Eutricambosolul datorită modificărilor ce apar în condiţiile

de pedogeneză, prezintă mai multe subtipuri: tipic; molic; calcaric;
rezicalcaric; rodic; lamelar; vertic; andic; stagnic; gleic; clinogleic; salinic;
sodic; aluvic; scheletic; litic.
108
Fertilitatea.
Eutricambosolurile datorită însuşirilor fizice, hidrofizice şi chimice bune
şi a condiţiilor de formare optime, au o fertilitate naturală suficient de bună.
Având însă o largă răspândire, în zone diferite: dealuri, podişuri, munţi, au
folosinţe foarte variate. Astfel, în zonele montane sunt acoperite de păduri şi
pajişti naturale, iar în zonele de podiş, deal, etc. suprafeţe importante sunt
plantate cu pomi sau sunt cultivate cu diferite culturi de câmp (grâu, porumb,
secară, cartofi, trifoi etc.).
Suprafeţe mari din aceste soluri sunt supuse eroziunii şi ca urmare se
impun măsuri de prevenire şi combatere a acestui fenomen.
Fertilitatea eutricambosolurilor poate fi mărită prin fertilizări complexe
şi introducerea unor asolamente adecvate.
11.2. DISTRICAMBOSOLUL
Districambosolurile sunt soluri cambice, oligobazice, definite printr-un
orizont Bv având V% sub 53% şi cel puţin în partea superioară culori cu
valori şi crome ≥3,5 la materialul în stare umedă.
În literatura de specialitate au fost cunoscute sub denumirea de soluri
montane brune acide, soluri brune acide criptopodzolice, soluri brune-gălbui
acide etc.
Răspândire.
În ţara noastră districambosolurile au cea mai mare răspândire mai
ales în zona montană, începând de la altitudinea de 700–1000 m şi până la
limita superioară a pădurii, adică altitudini de 1200–1600 m. Pe suprafeţe mai
mici se găsesc răspândite şi în depresiunile subcarpatice, caracterizate prin
climat umed şi răcoros, la altitudini de 600–700 m.
Ocupă suprafeţe întinse în Carpaţii Orientali (Munţii Gutâi, Ţibleş,
Rodnei, Giurgeu), suprafeţe mai reduse în Carpaţii de Curbură şi Meridionali
şi apar doar sporadic în Munţii Banatului (Semenic, Almăj) şi estul Munţilor
Bihorului şi Gilăului.
Clima. Aceste soluri se formează într-un climat umed şi răcoros. Spre
limita superioară de răspândire, temperaturile medii anuale sunt cuprinse
între 3-4ºC şi de 6-8ºC la limita inferioară a arealului de răspândire.
Precipitaţiile medii anuale cresc cu altitudinea fiind cuprinse între 800–1200
mm şi sunt suficient de uniform repartizate pe anotimpuri.
Indicele de ariditate De Martonne este de 45–50 la limita inferioară şi
de 70–75 la limita superioară. Precipitaţiile predomină cu mult faţă de
cantitatea de apă evaporată. Regimul hidric este percolativ repetat.
Vegetaţia naturală. Formarea şi răspândirea acestor soluri este
specifică zonei forestiere montane, unde sunt dominante pădurile de molid
sau amestec de molid şi fag. Flora ierboasă de sub aceste păduri are
caracter acidofil, alcătuită din Oxalis acetosella, Luzula luzuloides,
Homogyne alpina, Soldanella montana, Deschapsia flexuosa, etc.
Sub pădurile de molid sunt răspândiţi şi muşchii verzi din genurile
Dicranum, Hyloconium şi Entodon.
O deosebită importanţă pentru descompunerea resturilor organice de
sub aceste păduri o prezintă ciupercile, care descompun celuloza şi lignina,
contribuind astfel la transformarea litierei.
109
Fauna. Resturile organice sunt prelucrate de un număr important de
protozoare şi nematozi, iar sub pădurile de amestec şi cele de fag din zona
montană se adaugă acarienii şi diferite insecte. Bacteriile se găsesc în număr
redus şi acesta creşte uşor de la pădurile de confiere spre cele de foioase.
Roca de solificare. Districambosolurile se formează, în general, pe
roci acide sărace în calciu sau alte minerale bazice, şi foarte variate; granite,
micaşisturi, gresii, gnaisuri, luturi, etc. De asemenea, s-au format şi pe
depozite de dezagregare-alterare puternic debazificate, cum sunt unele
conglomerate silicioase din Bucegi sau depozitele de pantă formate din
produsele de dezagregare-alterare a rocilor eruptive şi metamorfice acide.
Relieful. Aceste soluri au cea mai mare răspândire în zonele
montane, unde ocupă cumpenele de apă şi versanţii nordici, umezi şi
puternic înclinaţi.
Districambosolul tipic prezintă un profil de tipul: Ao-Bv-C sau R
Orizontul Ao – are grosimi de 20-30 cm, culoare brun deschis,
grăunţos cu stabilitate redusă.
Orizontul Bv – are grosimi de 25-50 cm, culoare brună sau brun
gălbuie cu valori şi crome de peste 3,5 la materialul în stare umedă, cel puţin
în interiorul elementelor structurale. Gradul de saturaţie în baze (V%) sub
53% în timp ce în orizontul Bv al eutricambosolurilor V% are valori de peste
55%. Orizontul Bv se continuă în adâncime cu roca mamă C sau fragmente
din orizontul R (roca dură).
Proprietăţi.
Textura este, în general mijlocie–grosieră spre mijlocie, nediferenţiată
pe profil. Structura este grăunţoasă cu stabilitate redusă, în orizontul Ao şi
poliedrică în Bv.
Conţinutul de humus propriu-zis, dominat de acizii fulvici este de 3-
4%, iar conţinutul de humus brut (O) din stratul superior poate să ajungă
până la 25%.
Reacţia este scăzută cu valori ale pH-ului de 4,5–5. Gradul de
saturaţie în baze are valori de sub 53% şi este un sol slab aprovizionat cu
elemente nutritive.
Subtipuri. Au fost separate următoarele subtipurile: tipic; umbric;
prespodic; andic; stagnic; gleic; clinogleic; aluvic; scheletic; litic; folic.
Fertilitatea.
Fertilitatea acestor soluri este strâns legată de volumul edafic util şi
conţinutul în schelet. În general fertilitatea acestor soluri este mai redusă, în
special pentru culturile agricole. Sunt soluri favorabile vegetaţiei forestiere
(răşinoase), păşunilor şi fâneţelor.
1. Unde apare răspândit Eutricambosolul și ce proprietpți are?
2. Care sunt condițiile de formare ale Districambosolului?
3. Cu meste fertilitatea Districambosolului?
4. Descrieți profilul la Eutricambosol.
110
CLASA LUVISOLURI
Cuvinte cheie: orizont eluvial, preluvosol, luvosol, planosol, alosol
Rezumat
Această clasă se defineşte prin prezenţa unui orizont B argic (Bt)
având culori cu valori şi crome peste 3,5, în stare umedă începând din partea
superioară; nu sunt incluse solurile cu orizont B argic-natric (Btna), specific
sononețurilor.
În cazul majorităţii solurilor din această clasă, ansamblul condiţiilor de
pedogeneză determină, un înaintat grad de debazificare a complexului argilo-
humic şi, ca urmare, o intensificare a proceselor de eluviere, cu formarea
unui orizont E (El sau Ea) şi a unui orizont de bioacumulare Ao.
În clasa luvisolurilor sunt grupate soluri cu orizont eluvial și anume:
preluvosol, luvosol, planosol şi alosol.
12.1. PRELUVOSOLUL
Începând cu anul 1911, aceste soluri au fost separate şi denumite
preluvosoluri de pădure, de către Gh. Munteanu Murgoci. Cercetările
ulterioare au permis caracterizarea lor şi au stabilit strânsa dependenţă dintre
apariţia acestora, vegetaţia de pădure, formată din asociaţii de Quercinee şi
climatul temperat cu influenţe submediteraneene. De asemenea, s-a putut
stabili că preluvosolurile au o răspândire limitată în partea de sud şi sud-vest
a ţării.
Datorită condiţiilor specifice de mediu în care apar şi a nuanţelor
intens roşcate pe care le prezintă, unii cercetători consideră actualele
preluvosoluri ca un facies provincial şi climatic al solurilor brune argiloiluviale,
care fac trecerea în zonele de răspândire, între aceste soluri brune şi
cernoziomuri.
Răspândire.
Preluvosolurile, ocupă o suprafaţă de cca. 760.000 ha, reprezentând
3,2% din suprafaţa agricolă a ţării noastre.
Ocupă suprafețe însemnate în câmpiile înalte, podișuri și dealuri
situându-se între cernoziomurile argice și luvosoluri.
Aceste soluri se prezintă sub forma unei fâşii în partea de nord a zonei
cernoziomului, având ca limită în Oltenia, la nord-vest Turnu Severin, la nord
Craiova, în sud Pleniţa şi Segarcea, iar în sud–est Caracalul. În Muntenia
ocupă cele mai importante suprafeţe, cuprinse, la nord, între Găieşti,
Târgovişte şi Câmpina, iar la sud între Drăgăneşti – Vlaşca şi Călugăreni,
cea mai mare răspândire având-o în jurul Bucureştiului.
Clima. Preluvosolurilor apar în zona temperată, cu influenţe
submediteraneene, mai accentuate în Banat şi Oltenia şi mai răspândite în
111
Muntenia. Ca urmare a acestor influenţe, clima este caracterizată prin veri
calde şi secetoase şi ierni blânde însă umede.
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 10-11,7°C.
Caracteristice pentru această zonă sunt şi diferenţele mari de temperatură de
la vară la iarnă. Astfel, temperatura medie a celei mai reci luni (februarie)
înregistrează –3,8°C la Bucureşti, iar a celei mai calde luni (iulie) depăşeşte
22,3°C.
Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 580–660 mm, iar
evapotranspiraţia potenţială ajunge la 700 mm. Ca urmare, în zona de
formare a preluvosolului se înregistrează un deficit de umiditate cuprins între
60–120 mm.
Cel mai mare deficit de umiditate apare în lunile iulie şi august.
Indicii anuali de ariditate au valori cuprinse între 25-32.
Regimul hidric este de tip periodic percolativ, însă în sezoanele
umede conţinutul de apă al solului depăşeşte capacitatea pentru apă în
câmp, determinând percolarea pe toată grosimea profilului.
Vegetaţia naturală. În România, formarea acestor soluri este strâns
legată de vegetaţia lemnoasă, însoţită şi de o vegetaţie ierbacee vernală.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin păduri de quercinee:
Quercus cerris (cer), Quercus frainetto (gârniţă), Quercus pubescens (stejar
pufos), Quercus robur (gorun), pure sau în amestec cu Tilia sp, (tei),
Carpinus betulus (carpen), Acer campestre (jugastru), Fraxinus excelsior
(frasin) etc.
De asemenea, sub pădure apare un bogat subarboret, format din
Cornus mas şi Sanguinea (corn sânger), Lingustrum vulgare (lemn câinesc)
Pădurile au fost şi sunt, în general, bine încheiate, cu creştere
viguroasă, sub aceasta, creşte o vegetaţie erbacee vernală, alcătuită din
plante cu rizomi şi bulbi şi alte plante care generează mull: Corydalis solida
(brebenei), Viola sp. (viorele, toporaşi), Asperula odorata (vinariţa), Anemona
nemorosa (Floarea paştilor) etc.
Fauna. Un rol important în formarea acestor soluri îl are fauna. Astfel,
mărunţirea litiere de foioase este realizată de către insecte. Dintre acestea,
rolul principal îl au coleopterele, colombelele şi acarienii. Materialul rezultat
este descompus în continuare de microorganisme, remarcându-se activitatea
mult mai intensă a bacteriilor faţă de cea a ciupercilor.
Roca de solificare. Rocile pe care s-au format aceste soluri sunt
variate, fiind formate pe loess şi depozite loessdoie, luturi, luturi roşii şi chiar
pe depozite nisipoase, bine aprovizionate cu carbonat de calciu.
Relieful. Aceste soluri, se găsesc răspândite pe câmpii înalte sau
coline joase, bine drenate, împădurite sau care au fost împădurite, cu relieful
ondulat şi brăzdat de văi adânci.
Pe suprafeţe mai mici apar şi în zona piemonturilor joase din Banat şi
Oltenia, precum şi în zona deluroasă, la est de Prahova, la altitudini cuprinse
între 90 și 250 m.
Apa freatică. Procesul de pedogeneză al acestor soluri, în mod
obişnuit, nu este influenţată de apele freatice, adâncimea acestora fiind sub
nivelul de 5-10 m. În unele cazuri însă, pe vechile câmpii de divagare sau pe
terase, apele freatice se găsesc şi la adâncimi mai mici de 5 m, influenţând
procesul de solificare şi determină formarea preluvosolurilor gleizate.
112
Profilul preluvosolului tipic este de tipul:
Ao - A/B – Bt - C sau Cca
Orizontul Ao – are o grosime de 25-40 cm; culoare brună sau brună-
cenuşie în primii 15-20 cm şi brună slab roşcată pe tot restul orizontului;
textura lutoasă spre luto-argiloasă; structura grăunţoasă, care spre baza
orizontului devine poliedrică angulară medie.
Acest orizont, reprezintă orizontul de acumulare a humusului de tip
mull forestier
Orizontul A/B – are o grosime de 10-15 cm; structură poliedrică
angulară sau chiar mic prismatică. Trecerea spre orizontul Bt se face prin
intermediul acestui orizont, mult mai sărac în humus dar îmbogăţit cu argilă.
Orizontul Bt – este orizont diagnostic pentru acest sol, remarcându-
se prin culoarea, grosimea, structura şi conţinutul în argilă.
Are grosimi cuprinse între 80-140 cm; culoare intens brun–roşcată,
având pe feţele şi în interiorul elementelor structurale din partea de mijloc şi
inferioară a orizontului şi cel puţin în pete, în proporţie de peste 50% în
partea superioară, culori diferite, cu crome ≥3,5 la materialul în stare umedă;
textura este luto–argiloasă sau chiar argiloasă; structura, în general,
prismatică mare şi prezintă depuneri de coloizi (de argilă şi sescvioxizi de
fier), sub forma unor pelicule pe feţele de separare a elementelor structurale,
prin uscare formează crăpături verticale lungi, întretăiate de crăpături
orizontale ce separă agregatele structurale.
Este un orizont compact, datorită unui plus de argilă levigată din
orizontul superior şi depusă prin coagulare sub acţiunea ionului de Ca ++,
ridicat capilar din orizontul C. În acest orizont se creează, în anumite
perioade din cursul anului, condiţii anaerobe ce favorizează formarea
bobovinelor.
În unele cazuri, orizontul Bt se poate subdivide în Bt1, Bt2 etc.
Orizontul Cca – apare sub nivelul de 1,40–1,60 m, este un orizont
tipic carbonatoiluvial net separat de Bt; de culoare brun-gălbuie sau roşcat-
gălbuie; textura lutoasă sau luto-argiloasă.
Prezintă numeroase separaţii de CaCO3 sub formă de pete, micelii şi
concreţiuni de diferite forme și mărimi.
Orizontul C – este reprezentat de roca mamă, conţine carbonat de
calciu, este friabilă, lutoasă sau luto–argiloasă, mai rar argiloasă sau
nisipoasă.
Proprietăţi.
Textura în general, mai uşoară în orizontul Ao faţă de orizontul Bt.
Depinde însă de roca pe care s-au format şi de intensitatea proceselor de
migrare.
Preluvosolurile formate pe loessuri şi depozite loessoide au în
orizontul Ao textura lutoasă, iar cele formate pe luturi, luto–argiloasă.
În orizontul Bt datorită proceselor de iluviere, textura este argilo-
lutoasă cu indicele de diferenţiere texturală de 1,3–1,5.
Compoziţia chimică a argilei, pe toată lungimea profilului, rămâne
neschimbată (tabelul 12.1.).
113
Structura, în partea superioară a orizontului Ao, este grăunţoasă, iar
spre bază poliedrică angulară medie, în orizontul Bt, aceasta devine
prismatică, foarte bine conturată.
Prezintă compactitate mare şi permeabilitate mai redusă faţă de
orizontul de bioacumulare.
Densitatea aparentă prezintă valori mici în orizontul Ao, de 1,30–1,35
g/cm şi valori mari, de 1,52–1,56 g/cm3, în orizontul Bt.
3
Tabelul 12.1.
Proprietățile Preluvosol tipic de la Pişchia, judeţul Timiş
Orizontul Aop Ao A/B Bt1 Bt2 Cca
Adâncimea (cm) 0-20 20-36 38-54 60-85 90-135 148-190
Nisip grosier (2,0-0,2 mm) % 0,2 0,3 0,6 0,4 0,9 1,9
Nisip fin (0,2-0,02 mm) % 33,9 33,7 31,8 31,3 30,3 30,9
Praf (I+II) (0,02-0,002 mm) % 31,6 29,3 28,8 27,5 26,9 24,9
Argilă sub 0,002 mm(%) 34,3 36,7 38,8 40,8 41,9 42,3
3
Densitatea aparentă DA(g/cm ) 1,37 1,42 1,56 1,58 1,61 -
Coeficientul de higroscopicitatea(%) 7,9 8,4 10,6 11,2 10,7 -
pH în extract apos 6,3 6,1 6,2 6,5 6,8 8,1
CaCO3 (%) - - - - - 11,8
Humus (%) 3,2 2,8 1,04 0,81 - -
N total % 0,141 0,122 - - - -
P2O5 total (%) 0,121 0,100 0,06 - - -
SB m.e./100 g sol 28,8 27,1 31,2 32,4 33,0 35,6
SH m.e./100 g sol 4,1 3,2 2,1 1,2 0,8 -
T m.e./100 g sol 32,9 30,3 33,3 33,6 33,8 35,6
Gradul de saturaţie (V%) 87,5 89,4 93,6 96,4 97,6 100
Sursa: Date analitice ale disciplinei de Pedologie, Facultatea de Agricultură Timişoara 1992.
Capacitatea de câmp pentru apă în orizontul Ao este mijlocie, oscilând

între 20,7–26,1% şi cu o evidentă tendinţă de scădere în orizontul Bt.
Capacitatea de apă utilă prezintă valori de 7,0-11,5% în orizontul Ao şi mai
scăzute în Bt.
Conţinutul de humus al preluvosolurilor cultivate este mijlociu, cu
valori cuprinse între 2,8–3,5%, rezerva de humus fiind de 135–160 t/ha pe
adâncime 0-40 cm. Sub păduri, rezerva de humus este mai mare.
Humusul este dominat de acizii huminici, raportul dintre acestea şi
acizii fulvici având valori de 1,2–1,3. Acizii huminici, sunt caracterizaţi printr-
un conţinut suficient de ridicat de acizi huminici cenuşii faţă de acizii humici
bruni.
Raportul C/N variază între 12,0–14,0.
Reacţia solului în orizontul Ao este slab acidă, cu valori pH de 6,2–6,7.
Capacitatea totală de schimb cationic (T), depăşeşte 30 m.e/100 g
sol.
Gradul de saturaţie cu baze (V%) variază între 80-90%.
Sunt soluri moderat aprovizionate cu substanţe nutritive, având un
conţinut de azot total de 0,11–0,18%; 0,09 – 0,14% P2O5 total şi 1,56% K2O
total.
114
Subtipuri.
Preluvosolurile formate în alte condiţii de rocă, hidrologie, microclimat,
vegetaţie etc., prezintă faţă de preluvosolul tipic unele însuşiri diferite şi, ca
urmare, se separa în mai multe subtipuri: tipic; calcaric; rezicalcaric; molic;
roșcat; rodic; lamelar; vertic; stagnic; gleic; sodic; scheletic; litic.
Fertilitatea.
Sunt soluri formate în majoritatea lor pe loessuri şi luturi carbonatice şi
în condiţii bioclimatice favorabile. Ca urmare, solurile au o textură mijlocie în
orizontul de bioacumulare, o capacitate de apă utilă plantelor bună, au
complexul adsorbtiv bine saturat în baze, sunt moderat aprovizionate cu
substanţe fertilizante şi au un circuit activ al substanţelor nutritive. Cu toate
acestea fertilitatea naturală a solurilor este mijlocie.
Unele dintre cauzele care estompează fertilitatea naturală, este
permeabilitatea redusă a orizontului Bt, conţinutul şi calitatea mai redusă a
humusului, relieful cu numeroasele denivelări etc. Din această cauză în anii
ploioşi umiditatea apare în exces, iar în anii secetoşi este deficitară.
Aceste soluri sunt potrivite pentru un larg sortiment de plante agricole
precum: cereale păioase, porumb, plante furajere, plante industriale.
De asemenea, sunt folosite cu bune rezultate în pomicultură şi
viticultură.
Pentru sporirea producţiilor sunt necesare lucrări de permeabilizare a
orizontului Bt; fertilizarea moderată cu azot şi fosfor şi cel puţin odată la trei
ani cu gunoi de grajd.
Cu toate că precipitaţiile din zona de formare a acestor soluri sunt
suficiente pentru dezvoltarea normală a plantelor agricole, prin irigaţii se pot
obţine sporuri importante de recoltă, mai ales la cultura de porumb şi plante
furajere.
12.2. LUVOSOLUL
În literatura de specialitate au fost cunoscute sub denumirea de soluri
brune de pădure podzolite, soluri silvestre podzolite etc.
În ,,Sistemul român de clasificare a solurilor” au fost încadrate la clasa
Luvisoluri cu un orizont (El) de eluviere şi unul (Bt) de iluviere.
Răspândire.
Luvosolurile ocupă suprafeţe importante în regiunea Dealurilor
subcarpatice, în Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, Podişul Getic,
Piemonturile Vestice, Câmpia înaltă din vestul şi nord-vestul ţării, etc.
Deşi sunt soluri formate în acelaşi areal cu preluvosolurile, prezintă
unele particularităţi: climat mai umed şi mai răcoros, ocupă forme de relief
mai netede, drenajul extern deficitar, rocile mame sărace în elemente bazice,
etc.
Clima. Condiţiile climatice de formare a acestor soluri variază între
limite mari.
Media anuală a precipitaţiilor oscilează între 650–1000 mm,
temperaturile medii anuale între 6-7°C şi 9-10°C, iar indicele de ariditate între
34–50. Evapotranspiraţia potenţială este mai mică decât precipitaţiile, iar
regimul hidric este percolativ.
115
Vegetaţia naturală. Formarea şi evoluţia acestor soluri a avut loc sub
păduri de Quercus petraea sau în amestec cu Fagus silvatica, bine încheiate
şi păstrate. Alături de vegetaţia lemnoasă se găseşte şi o bogată vegetaţie
ierboasă acidofilă.
Roca de solificare. Rocile sunt în general, sedimentare acide,
reprezentate prin luturi, gresii, conglomerate, materiale argilo-lutoase, diferite
materiale rezultate din dezagregarea şi alterarea unor şisturi cristalline
precum şi unele roci eruptive.
Toate rocile parentale care stau la baza formării acestui sol sunt
sărace în calciu, în elemente nutritive şi chiar în minerale fero–manganice,
comparativ cu preluvosolurile.
Relieful. Ocupă forme de relief diferite, reprezentate prin: dealuri,
podişuri, culmi netede, câmpii înalte etc. pe terenu slab drenate şi deci cu un
plus de umiditate care percolează solul, provocând debazificarea şi levigarea
activă a unei însemnate părţi din complexul coloidal.
Apa freatică este situată la adâncimi mari şi nu influenţează formarea
profilului de sol.
Luvosolul tipic are profilul de tipul:
Ao – El - E/Bt – Bt - C
Orizontul Ao – are o grosime de 15-20 cm, culoare brun-cenuşie
deschisă; structură grăunţoasă sau poliedrică angulară medie, puţin stabilă;
prezintă pete ruginii.
Orizontul El – are grosimi de 15-30 cm, culoare brun-deschisă
cenuşie sau brun-deschisă gălbuie. Este parţial levigat de argilă şi din
această cauză structura devine prăfuită sau mic lamelară. Silicea coloidală
pudrează elementele structurale. Prezintă mici depuneri ferimanganice.
Orizontul Bt – are grosimi de 60-150 cm, culoare brun-gălbui;
structură prismatică. Prezintă pelicule coloidale pe feţele elementelor
structurale. Culoarea acestui orizont trebuie să prezinte peste 50% nuanţe de
10 YR şi mai galbene cu valori şi crome de peste 3,5 la materialul în stare
umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale. Este argilos şi compact.
Conţine bobovine consistente şi pete de oxizi de fier hidrataţi.
Orizontul C – poate să lipsească sau să apară la mare adâncime slab
conturat.
Proprietăţi.
Textura este lutoasă sau luto–prăfoasă în Ao şi argiloasă în Bt, cu
indicele de diferenţiere texturală de 1,5–1,7 (tabelul 12.2.).
Structura în orizontul Ao este grăunţoasă cu slabă stabilitate, în
orizontul El este prăfuită sau lamelară, iar în Bt este prismatică mare, foarte
compactă.
Regimul aero–hidric defectuos.
Orizonturile superioare sunt relativ uşor străbătute de apa provenită
din precipitaţii, dar se opreşte la partea superioară a orizontului Bt.
Aceste soluri, în sezoanele umede, prezintă exces de umiditate, iar în
cele secetoase, datorită evaporărilor intense, vor înregistra deficit de
umiditate. Argila iluvionată în Bt este depusă sub formă de pelicule la
suprafaţa elementelor structurale
116
Conţinutul de humus este de 2-2,5%, fiind dominat de acizii fulvici,
acesta va fi de slabă calitate şi uşor solubil.
Tabelul 12.2.
Proprietăţile luvosolului albic de la Făget, județul Timiș
Orizontul Ao Eaw Btw C
Adâncimi (cm) 0-19 19-48 48,110 110-140
Nisip grosier (2,0-0,2 mm)% 3,8 4,1 11,3 14,6
Nisip fin (0,02-0,02 mm)% 48,0 44,5 24,7 27,4
Praf (0,02-0,002 mm)% 21,6 22,3 22,8 21,7
Argilă 2 (sub 0,002 mm)% 26,6 29,1 41,2 36,3
TEXTURA LL LL TT TT
pH (în H2 O) 5,65 5,45 5,15 6,05
Humus (%) 2,88 1,42 0,83 0,83
P mobil (ppm) 11,8 0,9 0,9 0,9
K mobil (ppm) 36 24 50 44
Hidrogen schimbabil (SH me/100g sol) 2,04 2,67 4,17 4,19
Baze de schimb (SB me la 100 g sol) 14,96 10,15 9,77 20,01
Na schimbabil (T me/1oo g sol) 17,0 12,82 13,94 24,02
Grad de saturaţie în baze (V %) 88,0 79,17 70,08 83,60
Sursa: Date analitice ale disciplinei de Pedologie, Facultatea de Agricultură Timişoara 1992.
Reacţia solului este acidă cu pH-ul de 5-5,4, iar gradul de saturaţie în

baze (V%) de 50–70% .
Este un sol slab aprovizionat cu substanţe nutritve: 0,09–0,12 % N
total şi 0,07–0,10% P2 O5.
Prezintă o slabă activitate microbiologică.
Subtipuri
Luvosolul are următoarele subtipuri: tipic; calcaric; rezicalcaric; roșcat;
rodic; alic; albic; albeglosic; planic; lamelar; vertic; stagnic; gleic; sodic;
scheletic; litic.
Fertilitatea.
Luvosolurile, comparativ cu preluvosolurile, au fertilitatea naturală mai
scăzută.
Dintre cauzele care stau la baza nivelului redus al fertilităţii şi asupra
cărora va trebui să acţionăm, menţionăm:
- indicii fizici şi hidrofizici nefavorabili;
- regimul aerohidric deficitar;
- capacitatea şi permeabilitatea redusă în orizontul Bt;
- reacţia acidă şi prezenţa Al mobil;
- slabă aprovizionare cu elemente fertilizante etc.
Pentru ridicarea fertilității acestor soluri sunt necesare lucrări
agrotehnice adecvate, care să favorizeze pătrunderea apei în sol şi în unele
cazuri chiar lucrări hidroameliorative (drenaj).
Luvosolurile, fiind soluri acide şi sărace în elemente fertilizante, impun
măsuri de aplicare de amenamente calcaroase şi de fertilizare complexă cu
azot, fosfor şi potasiu.
Periodic, odată la 3-4 ani apare necesară fertilizarea organică sau
introducerea în asolament a trifoiului.
117
1. Care sunt solurile care fac parte din clasa Luvisoluri?
2. unde este răspândit Preluvosolul?
3. Care sunt condițiile naturale de formare ale Luvosolului?
4. Ce proprietăți are Luvosolul?
5. Cum este fertilitatea Preluvosolului?
118
CLASA HIDRISOLURI
Cuvinte cheie: orizont gleic, orizont stagnic, stagnosol, gleiosol
Rezumat
Denumirea de soluri hidromorfe derivă de la cuvintele greceşti hidros
= apă şi morphos = formă, adică soluri formate în exces de umiditate.
Hidrisolurile prezintă următoarele caractere diagnostice: proprietăţi
gleice (Gr) sau stagnice intense (W) care încep în primii 50 cm, sau orizont A
limnic (Alm) și/sau orizont histic (T) submers. Nu pot avea orizont Btna sau
orizont salic (sa) și/sau natric (na) în primii 50 cm și nici proprietăți
contractilo-gonflante de la suprafață (specific vertisolurilor).
Clasa hidrisoluri (după SRTS – 2012) cuprinde următoarele tipuri de
sol: Stagnosol, Gleiosol şi Limnosol.
13.1 STAGNOSOLUL
Cunoscute şi sub denumirea de soluri pseudogleice, stagnosolurile
sunt soluri hidromorfe, care s-au format sub influenţa excesului de umiditate
stagnantă încă din primii 50 cm, orizonturi cu permeabilitate scăzută şi/sau
deasupra orizonturilor slab permeabile sau impermeabile.
Stagnosolurile prezintă orizont diagnostic stagnogleic cu limita
superioară până la 50 cm adâncime, orizont care este grefat pe orizontul A
şi/sau „E şi B”.
Răspândire.
Stagnosolurile, ocupă suprafeţe restrânse (cca. 100.000 ha) pe
platourile şi terasele dealurilor şi podişurilor: Piemontul Getic, Piemonturile
Vestice, Podişul Someşan, Podişul Sucevei, pe terenurile plane sau uşor
înclinate ale depresiunilor intracarpatice, pericarpatice şi subcarpatice:
depresiunile Braşov, Făgăraş, Haţeg, Zarand, Baia Mare, Rădăuţi etc.
Condiţii naturale de formare
Clima. Stagnosolurile preferă climate moderat călduroase sau
răcoroase, cu temperaturi medii anuale de 6-9ºC, precipitaţii medii anuale de
peste 600 mm.
Indicelui de ariditate este mai mare de 28.
Vegetaţia naturală. Sunt soluri formate sub o vegetație alcătuită din
specii lemnoase reprezentate prin: Quercus petraea, Quercus fraineto şi din
specii ierboase: Juncus sp. (pipirigul), Carex sp. (rogozul), Agrostis sp. (iarba
câmpului).
Materialul parental. Sunt soluri formate pe materiale parentale cu
textura fină sau mijlocie, bogate în argile care nu conţin carbonat de calciu şi
din depozite loessoide fine.
Stagnosolurile prezintă următorul profil: Aow – ABW – BtW – C
119
Orizontul Aow – are grosimi de 20-30 cm, culoare brun-cenuşie sau
cenuşie închisă, cu pete brune şi/sau pete difuze cenuşii verzui; structură
poliedrică angulară mică sau medie, slab dezvoltată; ferm sau dur în stare
uscată; numeroase neoformaţiuni ferimanganice fine.
Orizontul ABW – are grosimi de 10-20 cm, culoare cenuşie-oliv, cu
pete cenuşiu-verzui şi/sau brune-gălbui sau brune; structură poliedrică
subangulară; dur în stare uscată; numeroase separaţii ferimanganice mici.
Orizontul BtW – are grosimi de 50-90 cm, culoare cenuşie-verzuie, cu pete
frecvente de culoare brună sau brun-roşcată; structură poliedrică angulară
mare şi foarte mare; foarte plastic şi adeziv în stare umedă, dur în stare
uscată; separaţii mangano-ferice.
Orizontul C – apare la adâncimi de peste 120 cm, are culoare
cenuşie cu pete brun-gălbui; nestructurat, cu separaţii ferimanganice.
Proprietăţi.
Stagnosolurile sunt soluri reci, cu textură fină, cu aeraţia deficitară și
permeabilitate redusă pentru apă şi aer.
Capacitatea de reţinere a apei este mai mare la stagnosolurile
diferenţiate textural şi cu adâncimea mai mare a orizontului Bt întrucât apa
provenită din precipitaţii în primele faze saturează orizonturile superioare cu
textură mai grosieră până la nivelul capacităţii de apă în câmp după care se
realizează saturaţia totală de jos în sus.
Conţinutul de humus este redus de 2-4%. Reacţia este slab şi
moderat acidă, valorile pH-ului fiind cuprinse între 5,2 şi 6,4.
Gradul de saturaţie în baze are valori de 50-80%, cele mai mici
valorile se înregistrează în partea superioară a profilului de sol.
La nivelul orizontului BW gradul de saturaţie în magneziu creşte până
la circa 30%. Conţinutul mare de magneziu în complexul adsorbtiv se
corelează pozitiv cu impermeabilitatea orizontului BW care nu permite
levigarea elementelor translocate din orizonturi supraiacente sau a celor
rezultate din alterare (Merlescu E., 1982, citat de Blaga Ghe. și colab., 2005).
Subtipuri.
Stagnosolul cuprinde următoarele subtipuri: tipic; preluvic; albic;
planic; vertic; gleic; clinogleic; histic.
Fertilitatea.
Stagnosolurile au o pretabilitate slabă pentru fâneţe, producţiile
obţinute fiind inferioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Pot fi
folosite pentru păşuni, cu unele restricţii în ce privește evitarea păşunatului în
perioadele cu exces de umiditate pentru a preveni degradarea solului prin
compactare (compactarea determină amplificarea intensităţii de manifestare
a excesului de umiditate).
Pentru arabil stagnosolurile, pot fi folosite numai după aplicarea unor
lucrări ameliorative: executarea canalelor de desecare şi a drenurilor
absorbante cu grosimea mare a stratului filtrant; modelarea în benzi cu
coame; lucrări de afânare adâncă sau drenajul „cârtiţă” dar numai
perpendicular pe liniile drenurilor subterane.
Pentru pomi şi viţă de vie stagnosolurile nu sunt favorabile,
majoritatea speciilor pomicole fiind sensibile la stagnogleizare.
120
13.2. GLEIOSOLUL
Gleiosolurile sunt soluri cu proprietăţi gleice, temporar sau permanent
umede şi cu reducere la mică adâncime. De aceea partea superioară a
profilului este marmorată, în cazul aeraţiei temporare sau are culori care
reflectă reducerea. Proprietăţile gleice se formează când solul este complet
saturat cu apă freatică (exceptând situaţiile cu drenaj artificial) pentru o
perioadă suficient de lungă care să permită apariţia condiţiilor de reducere.
Această perioadă variază de la câteva zile la câteva săptămâni în funcție de
zonă. Practic, gleiosolurile sunt saturate cu apă perioade lungi de timp în
cursul unui an. Umezirea şi uscarea repetată poate cauza o creştere a
densităţii solului prin slăbirea legăturilor între particule în timpul saturaţiei şi
contracţiei particulelor solului prin uscare. Aceasta determină aeraţie slabă a
zonei radiculare şi condiţii nefavorabile pentru cea mai mare parte a faunei,
cu excepţia speciilor adaptate.
Gleiosolurile prezintă următoarele elemente diagnostice: proprietăţi
gleice din primii 50 cm de la suprafaţă; nu prezintă schimbare texturală
bruscă în primii 100 cm de la suprafaţă.
Răspândire.
Gleiosolurile, sunt de obicei răspândite în luncile şi terasele
neinundabile, în câmpiile joase, din zona forestieră.
Suprafeţele cele mai reprezentative ocupate de aceste soluri se
găsesc în depresiunile: Baia Mare, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei, precum şi în
Câmpia joasă a Someşului, în Câmpia Crişurilor, în luncile neinundabile din
zona forestieră a Timişului, Prahovei, Barcăului etc.
Clima. Formarea gleiosolurilor are loc într-un climat mai umed, de
pădure, cu precipitaţii medii anuale de peste 650 mm şi temperaturi medii
anuale de 6-7ºC. Indicii de ariditate au valori între 35-45.
Vegetaţia naturală. În condiţiile de relief, climă şi umiditate specifice
formării acestor soluri, s-a dezvoltat o vegetaţie naturală lemnoasă şi
ierboasă adaptată condiţiilor de exces de umiditate. Astfel, vegetaţia
lemnoasă este alcătuită din Fraxinus excelsior, Alnus incana, Betula pendula,
Populus nigra, Quercus robur, Ulmus foliacea, iar cea ierboasă higrofilă este
alcătuită din asociaţii de Poa pratensis, Alopecurus pratensis, Agrostis alba,
Anemone nemorosa, Typha latifolia, Carex vulpina, Juncus effusus etc.
Materialul parental. Gleiosolurile au evoluat pe materiale parentale
diferite ca textură, în general, sărace sau lipsite de calciu. Rocile cele mai
răspândite sunt constituite din sedimente lutoase, luto-argiloase şi chiar
unele depozite fluviatile. În general, rocile parentale prezintă intercalaţii
subţiri, necalcaroase, de nisip sau chiar pietriş.
Relieful. Gleiosolurile ocupă forme joase de relief. Sunt răspândite în
luncile neinundabile, terasele inferioare, câmpiile joase, depresiunile
submontane şi unele depresiuni intramontane.
Evoluţia lor este strâns legată de formele joase ale unui relief slab
drenat, cu oscilaţiile maxime ale drenajului capilar între limitele de 0,2-0,4 m
şi cu nivelul mediu al oglinzii apei freatice de 1,0-1,5 m, apele freatice în
acest caz, sunt lipsite de săruri şi chiar de bicarbonat de calciu.
Alcătuirea profilului. Ao - A/Gox - Gr
121
Orizontul Ao – are grosimi de 15-30 cm, culoare cenuşie sau brun-
cenuşie cu crome de peste 2 la materialul în stare umedă. În unele cazuri, la
suprafaţă are caracter uşor turbos; Structură grăunţoasă sau poliedrică
angulară, textura luto- argiloasă; prezintă separaţii feri-manganice şi o slabă
gleizare.
Orizontul A/Gox – are grosimi de 40-60 cm, culoare măslinie sau
verzui-vineţie cu pete ruginii sau ruginii-gălbui (cu evidente caractere de
oxidare), dar având coloritul mai deschis, cu valori şi crome de peste 3,5 în
stare umedă; structură columnoid-prismatică; compact. Conţine numeroase
bobovine şi pete ruginii-gălbui.
Orizontul Gr – are grosimi de peste 50 cm, culoare verzui-vineţie sau
cenuşie-albăstrui cu peste 50% culori de reducere; conţine bobovine;
prezintă aspecte de reducere.
Proprietăţi.
Textura gleiosolurilor variază între limite destul de largi, fiind
influenţată de alcătuirea mineralogică a materialelor parentale, aceasta este
lutoasă sau luto-argiloasă.
Structura în orizontul Ao este grăunţoasă sau poliedrică angulară însă
cu o stabilitate mai redusă. Sunt soluri compacte, excesiv de umede, cu
regimul aerohidric deficitar.
Conţinutul de humus este redus de 2-3% şi calitativ inferior, fiind
dominat de acizii fulvici. Reacţia este slab acidă cu valorile pH-ului între 5-
6,5. Gradul de saturaţie în baze este de 70-55%, iar capacitatea de schimb
cationic variază între 20-50 m.e./100 g sol.
Gleiosolurile sunt soluri slab aprovizionare în elemente nutritive, iar
rezervele existente se mobilizează greu, din cauza regimului aero-hidric
nefavorabil şi a activităţii microbiologice slabe.
Subtipuri: tipic; calcaric; cambic; molic; cernic; umbric; aluvic; salinic;
sodic; tionic; histic.
Fertilitatea.
La gleiosoluri, oscilaţiile periodice ale apei freatice influenţează
negativ indicii fizico-chimici şi fertilitatea acestora, întrucât plantele cultivate
suportă greu alternanţa excesului şi a lipsei de umiditate.
Gleiosolurile evoluate pe roci mai permeabile şi cu un drenaj bun, sunt
mai productive, fiind acoperite cu pajişti sau cu păduri de calitate mijlocie.
Pentru creșterea potențialului productiv al acestor soluri, se impun
măsuri de ameliorare. Metoda principală de ameliorare este aceea de
desecare-drenaj, cu menţinerea nivelului apei freatice la 2,0-2,5 m,
asigurându-se astfel un regim aero-hidric favorabil.
În urma acestor măsuri de ameliorare, aceste soluri pot fi cultivate cu:
cartof, grâu, secară şi chiar sfeclă de zahăr.
1. Care sunt condițiile de formare ale Stagnolosolui?
2. Ce proprietăți are Stagnosolul?
3. Unde este răspândit Gleiosolul?
4. Care sunt proprietățile Gleiosolului?
5. Ce fertilitate are Gleiosolul?
122
CLASA SALSODISOLURI
Cuvinte cheie: orizont salic, orizont natric, Solonceac, Soloneț
Rezumat
Salsodisolurile sunt soluri cu orizont diagnostic salic (sa) sau natric
(na) în partea superioară, în primii 50 cm, asociate orizonturilor principale A
ocric, A molic, sau orizonturilor A şi B cambic sau B argic natric.
Clasa salsodisolurilor a fost cunoscută în ,,Sistemul Român de
Clasificare a solurilor” (SRCS – 1980), sub denumirea de „Clasa solurilor
halomorfe” și cuprinde două tipuri de sol: solonceacul şi soloneţul.
Limita superioară a orizonturilor diagnostice (salic la solonceac şi
natric la soloneţ) a fost extinsă de la adâncimea de 20 cm (în SRCS–1980),
la adâncimea de 50 cm în Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor
(SRTS–2003), respectiv SRTS – 2012.
14.1. SOLONCEACUL
Este caracterizat prin prezenţa unui orizont A ocric sau A molic (Ao,
Am) și orizont intermediar (AC; AG; BG) la care se asociază un orizont salic
(sa), situat în primii 50 cm.
Pot avea orizont calcic, cambic, natric, hiponatric și proprietăți gleice
în primii 100 cm sau orizont cu proprietăți contractilo-gonflante sub orizontul
A.
La aceste soluri, orizontul superior este îmbogăţit secundar cu peste
1% săruri solubile de tipul clorurilor sau cel puţin 1,5% sulfaţi, motiv pentru
care solonceacurile se mai numesc și soluri saline, iar popular sărături sau
,,chelituri”.
Răspândire.
Cea mai mare răspândire a solonceacurilor din țara noastră este în
zonele mai secetoase.
Sunt întâlnite de-a lungul litoralului şi îndeosebi pe văile de deschidere
spre mare şi în preajma lagunelor lacurilor: Razelm, Babadag, Goloviţa,
Sinoe, Techirghiol; în lunca şi Delta Dunării; în jurul lacurilor sărate: Movila
Miresei, Ianca, Fundata, Amara, Balta Albă; în luncile râurilor: Ialomiţa,
Călmăţui, Buzău, Siretul Inferior; în Câmpia subcarpatică Mizil – Stâlpul;
Câmpia de Vest, pe interfluviile râurilor: Mureş – Crişul Alb; pe văile unor
râuri din Câmpia Transilvaniei (Turda).
De asemenea, se găsesc răspândite în Podişul Moldovei, pe cursurile
inferioare ale râurilor: Prut, Jijia, Bahlui, Bârlad etc. În zonele menţionate sunt
răspândite în general, pe suprafeţe relativ reduse.
Clima. În ceea ce privește solonceacurile, există o strânsă legătură
între răspândirea acestora şi condiţiile climatice. Cele mai întinse suprafeţe
123
se găsesc în zonele cu cea mai activă evapotranspiraţie. Astfel de situaţii
apar în zonele de stepă şi silvostepă, unde sunt condiţii pentru o intensă
evapotranspiraţie a apelor freatice apropiate de suprafaţă şi încărcate cu
săruri solubile.
În țara noastră, solonceacurile se formează în condiţii climatice
caracterizate prin precipitaţii medii anuale cuprinse între 350-560 mm şi
temperaturi medii anuale de 10,2-11,5ºC. Evapotranspiraţia potenţială are
valori cuprinse între 670 şi 730 mm iar indicii de ariditate sunt cuprinşi între
17 și 28.
Pe suprafeţe reduse se găsesc răspândite şi în zona de pădure cu
precipitaţii ridicate şi temperaturi mai scăzute, dar în acest caz formarea lor
este legată de rocile parentale salifere la zi.
Vegetaţia naturală. Vegetația caracteristică pentru formarea acestor
soluri este alcătuită din specii adaptate la condiţiile de salinitate: Salicornia
herbacea, Salsola soda, Suaeda maritima, Artemisia salina, Camphorosma
ovata, Obione varrucifera etc., aceasta este rară, cu multe goluri, fapt pentru
care aceste soluri sunt denumite popular ,,chelituri”.
Roca de solificare. Sunt soluri care se caracterizează prin acumulări
de săruri solubile în orizonturile superioare. Prezenţa sărurilor solubile în
cantitate mare este determinată de cele mai multe ori şi de rocile parentale
reprezentate prin marne salifere, argile, luturi şi chiar nisipuri salifere. Astfel,
solonceacurile răspândite în jurul lacurilor sărate s-au format pe sedimente,
cele din lunca Dunării şi Câmpia de Vest, pe depozite aluviale lutoase şi luto-
argiloase bogate în săruri, iar cele din Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Moldovei au evoluat pe marne şi argile sarmaţiene, cu conţinut ridicat în
săruri solubile.
În zonele înalte şi umede (de pădure) aceste soluri au evoluat direct
pe depozite salifere.
Relieful. Cele mai mari suprafeţele ocupate cu solonceacuri se
întâlnesc pe câmpiile joase cu soluri foarte slab drenate, respectiv, în luncile
şi pe terasele unor râuri, în Delta Dunării şi în jurul lacurilor. De asemenea,
pe suprafeţe mai mici se pot forma şi pe relief de deal, podiş şi chiar versanţi
din zona montană, acolo unde apar roci salifere.
Apa freatică. Cea mai mare parte a solonceacurilor s-au format sub
influenţa apelor freatice mineralizate, aflate la adâncime mică şi în zone cu o
intensă evapotranspiraţie. În aceste condiţii apele freatice mineralizate se
ridică prin capilaritate până la suprafaţa solului, apa se evaporă, iar sărurile
se depun sub formă de cruste, pete etc. Adâncimea maximă de la care apele
freatice pot duce la formarea acestor soluri poartă denumirea de adâncime
critică, iar mineralizarea corespunzătoare a apelor se numeşte mineralizarea
critică.
Salinizarea mai poate fi determinată de apele mării, lagunelor şi
lacurilor sărate, prin apele de infiltraţie, apele de revărsare sau depunerea la
suprafaţa solului a sărurilor aflate în stropii de apă, antrenaţi de vânt din
valurile lacurilor sau a mărilor.
Formarea unor solonceacuri sau soluri salinizate, poate să aibă loc şi
din cauza exploatării neraţionale a unor soluri (în special irigate). Fenomen
cunoscut sub denumirea de salinizare secundară.
124
În general, procesul de salinizare a solului evoluează concomitent cu
procesul de mineralizare a apei. Astfel, s-a constatat că în cazul unei
mineralizări mai reduse, compoziţia chimică a apei este de tip bicarbonatic, la
mineralizări mai ridicate devine sulfurică, iar la mineralizări mari este
clorurică.
Solonceacul prezintă, în general un profil de tipul:
Aosa – Acsc – Csc;
Aosa – AGoxsc;
Aosc – Aosa – AGoxsc;
Ao – Aosc – Aosa – Agosc.
Orizontul Aosa – are grosimi de 15-20 cm, culoare cenuşiu-deschisă;
conţine săruri (sa) peste 1% cloruri sau peste 1,5% sulfaţi în primii 20 cm şi
puţin humus; textură grosieră (la solonceacurile din zonele litorale şi din
Delta Dunării), mijlocie sau fină, la celelalte; structura granulară slab
dezvoltată, cu numeroase eflorescenţe de săruri uşor solubile.
Orizontul AGoxsc – are grosimi de 10-15 cm, culoare cenuşie
închisă în stare umedă şi cu pete brune roşietice asociate cu pete cenuşii
deschise; slab structurat; numeroase acumulări de săruri solubile şi carbonat
de calciu.
Orizontul Goxsc – are grosimi variabile, culoare brun-cenuşie închisă
şi brun-cenuşie foarte închisă alternând cu pete gălbui roşcate şi pete
cenuşii; structură masivă; numeroase acumulări de săruri uşor solubile sub
formă de eflorescenţe, vinişoare, cristale etc.
Orizonturile de tranziție, AC sau AGox sunt în funcție de cum solul se
află sau nu sub influenţa apelor freatice.
În adâncime se continuă cu orizontul C.
Proprietăţi.
Textura este diferită, în funcţie de natura materialului parental. Astfel,
solonceacurile formate în zona lacurilor sărate, a Mării Negre precum şi cele
din Delta Dunării, au textura nisipoasă sau nisipo-lutoasă, în timp ce cele în
celelalte zone ale ţării, au textura lutoasă sau chiar argiloasă.
Unele dintre aceste soluri au textură contrastantă, mijlocie pe
grosieră, mijlocie pe fină etc.
Structura este grăunţoasă, nestabilă şi slab dezvoltată.
În majoritatea lor solonceacurile sunt relativ tasate, cu porozitatea
totală scăzută şi permeabilitatea pentru apă redusă.
Conţinutul ridicat de săruri libere, face ca solonceacurile să aibă
gradul de saturaţie în baze de 100%.
Reacţia este alcalină, cu valori ale pH-ului de 8,0-8,5.
Conţinutul în humus este scăzut, de 1-2%.
Sunt soluri sărace în substanţe nutritive (tabelul 14.1.).
Subtipuri.
Solonceacul prezintă următoarele subtipuri: tipic; calcaric; molic;
vertic; sodic; carbonatosodic; gleic; clinogleic; aluvic.
125
Tabelul 14.1.
Proprietățile solonceacului tipic de la Valea Ianca, din Câmpia Română
Orizontul Aosa Aosa ACsa Csa

Adâncimea (cm) 0-3 3-15 17-27 40-50
Nisip grosier (2,0-0,2 mm)% 0,1 0,1 0,1 0,1
Nisip fin (0,02-0,02 mm)% 48,5 44,8 43,2 39,2
Praf (0,02-0,002 mm)% 27,2 28,9 30,1 27,8
Argilă 2 (sub 0,002 mm)% 24,2 26,2 26,6 32,9
Humus (%) - 2,3 1,1 1,0
C:N 13,6 12,4 12,9 11,9
N total % - 0,13 0,06 0,05
P2O5 total (ppm) - 0,16 0,13 -
T (m.e. /100 g sol ) 18,8 13,4 10,6 9,7
++ ++
Ca + Mg 77,5 73,9 70,5 80,1
+
K 2,7 1,7 2,2 1,7
++
Na 19,8 24,4 27,3 18,2
Săruri solubile (%) 2,57 2,35 1,30 1,92
+ ++ ++
Raport Na /Ca + Mg 1,0 0,7 1,7 0,9
V (%) 100 100 100 100
Sursa: Al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului 1964.
Fertilitatea.
Datorită conţinutului ridicat în săruri uşor solubile, la suprafaţă, alături
de un regim aerohidric nefavorabil şi de un conţinut scăzut în elemente
fertilizante, solonceacul are o fertilitate naturală scăzută. În general, aceste
soluri sunt folosite ca păşuni şi fâneţe.
Pentru introducerea acestor soluri în circuitul agricol se impune măsuri
de ameliorare a lor prin drenaj, pentru coborârea nivelului apelor freatice sub
adâncimea critică. Prin această măsură se opreşte ridicarea sărurilor solubile
spre suprafaţa profilului de sol. Aceste măsuri, trebuie să fie însoţite de irigări
şi o afânare a solului, pentru a favoriza spălarea sărurilor cu ajutorul apelor
de irigaţii şi evacuarea lor prin reţeaua de drenaj.
O altă măsură care trebuie aplicată acestor soluri, este aceea de
tratare cu fosfogips însoţită de o fertilizare cu azot şi fosfor. Solul astfel
pregătit se poate cultiva cu plante mai rezistente la salinitate.
14.2. SOLONEŢUL
Sunt soluri cunoscute şi sub denumirea de ,,soluri alcalice”.
Solonețurile, se definesc prin prezenţa unui orizont A ocric sau molic
(Ao, Am) urmat direct sau după un orizont eluvial E (El, Ea) de un orizont
argic-natric (Btna) indiferent de adâncime sau au orizont A ocric sau molic
(Ao, Am) urmat de orizont intermediar natric (Bvna, Btna) în primii 50 cm ai
solului.
Pot avea orizont calcic sub 50 cm adâncime și proprietăți gleice din
primii 100 cm sau orizont cu proprietăți contractilo-gonflante care începe sub
orizontul A + E.
Pentru formarea acestor soluri sunt necesare două condiţii: climă
uscată şi prezenţa unei surse de săruri cu sodiu.
126
Răspândire.
În comparație cu solonceacurile, în ţara noastră soloneţurile au o
răspândire mai mare. Astfel, se găsesc răspândite în partea de vest a ţării pe
suprafeţe mari, de cca. 180 000 ha, în sectoarele slab drenate din interfluviile
Timiş – Bega, Mureş – Bega, Mureş – Crişul Alb, Crişul Negru – Crişul
Repede.
În Câmpia Română sunt răspândite în luncile râurilor: Cricov, Ialomiţa,
Călmăţui, Buzău şi Siretul inferior. Se întâlnesc de asemenea, în Câmpia
Brăilei, în Câmpia subcolinară Mizil – Stâlpu, în Lunca şi Delta Dunării.
În Podişul Moldovei sunt răspândite pe cursurile inferioare ale râurilor
Jijia, Bahlui, Prut etc.
Clima. Soloneţurile se formează în condiţiile unui climat de stepă sau
silvostepă, caracterizată prin temperaturi medii anuale de 9ºC, iar
precipitațiile medii anuale au valori de 350-580 mm. Evapotranspiraţia
potenţială este foarte ridicată. Indicii de ariditate sunt cuprinşi între 17-28.
Vegetaţia naturală. Soloneţurile s-au format sub o vegetație slab
dezvoltată şi dominată de plante halofile: Statice gmelini, Artemisia maritima,
Puccinellia distans, Aster tripolium, Matricaria chamomilla, Camphorosma
annua, etc.
Materialele parentale. Aceste soluri s-au format pe materiale aluviale
cu textură mijlocie sau fină (luto-argiloasă sau argiloasă). Unele soloneţuri au
evoluat şi pe marne sau argile salifere.
Relieful. Soloneţurile se găsesc răspândite pe formele de relief slab
drenate din câmpiile joase, lunci, văi joase, depresiuni. De obicei, apar
răspândite în asociație cu alte soluri (gleiosoluri cernice, cernoziomuri,
solonceacuri etc.).
Apa freatică. Soloneţurile din țara noastră s-au format în cea mai
mare parte sub acţiunea apelor freatice situate la adâncimi de unde
influenţează geneza şi evoluţia acestor soluri 1,5-2 m sau chiar 3 m. Apele
freatice prezintă un grad variat de mineralizare.
Procese de pedogeneză.
Formarea componentei organice.
Condiţiile naturale de formare nefavorabile alături de alcalinitate,
frânează buna dezvoltare a vegetaţiei spontane. Aceasta, fiind reprezentată
prin specii adaptate condiţiilor de alcalinitate, au o înrădăcinare superficială,
un grad scăzut de acoperire şi ca urmare lasă anual cantităţi reduse de
resturi organice. Humificarea materiei organice moarte este mult stânjenită
de mediul alcalin, iar humusul rezultat se acumulează într-un orizont Ao
scurt, în care predomină humatul de sodiu.
Procesul de alcalizare.
În cazul formării soloneţurilor procesele dominante sunt cele care
determină îmbogăţirea complexului coloidal cu ioni de Na+ (alcalizare).
La formare soloneţurilor se deosebesc trei procese:
- desalinizarea solonceacurilor sau salinizarea şi desalinizarea altor
soluri;
- îmbogăţirea complexului coloidal cu ioni Na+;
- formarea şi depunerea carbonatului de sodiu;
127
Soloneţurile pot rezulta (după teoria lui Ghedroit) din desalinizarea
solonceacurilor. Acest proces are loc atunci când dintr-o cauză oarecare
(adâncirea văilor) pânzele de apă freatică mineralizate coboară şi din regim
hidric exudativ (până la suprafaţă) se ajunge la regim hidric exudativ în
profunzime. În acest caz are loc spălarea sărurilor solubile din solonceacuri
şi transformarea lor în soloneţuri, datorită pătrunderii ionilor de Na+ în
complexul coloidal al solului. Soloneţurile pot rezulta şi din alte soluri, care
sunt supuse alternativ proceselor de salinizare şi desalinizare. Asemenea
procese au loc atunci când, pânzele freatice mineralizate prezintă nivel
oscilant. Procesele alternative de salinizare şi desalinizare sunt însoţite de
alcalizare, respectiv de înlocuire a Mg şi Ca din complexul adsorbtiv cu Na +.
Înlocuirea Mg++ şi Ca++ din complexul coloidal este determinată de
conţinutul ridicat de ioni de Na+ al soluţiei solului. Acest proces este ușurat
de ionii de Ca++ şi Mg++ eliberaţi, care nu rămân în soluţie ci trec sub formă
de carbonaţi greu solubili.
Profilul soloneţului este alcătuit din următoarele orizonturi:
Ao – El – Btna – CGox;
Ao – Ea – Btna – CGox;
Ao – Btna – CGox;
Ao – Bvna – CGox.
Orizontul Ao – are grosimi de 3-20 cm, culoare brun închisă în stare
umedă şi bună în stare uscată; structură granulară sau poliedrică
subangulară; relativ afânat.
Orizontul El – are grosimi de 2-25 cm, culoare brună-cenuşie;
structură lamelară; relativ afânat.
Orizontul Btna – are grosimi de 20-60 cm, culoare brună; textură fină;
structură columnară sau prismatică; este plastic şi foarte adeziv în stare
umedă şi extrem de compact în stare uscată.
Orizontul C – apare la adâncimi de 40-80 cm; prezintă acumulări de
carbonat de calciu şi săruri solubile; în acest orizont se intensifică treptat
procesele de gleizare.
Proprietăţi.
Datorită spălării unei părţi din argila din orizontul Ao, textura acestuia
este luto-nisipoasă sau lutoasă. Structura este grăunţoasă, friabilă sau
prăfuită, spre deosebire de Ao, orizontul Btna este mult mai bogat în argilă,
saturat cu ioni de Na+, având textura argilo-lutoasă sau argiloasă.
Cele mai importante proprietăţi ale acestui sol sunt determinate de
orizontul Btna, situat aproape de suprafaţă, în primii 20 cm (tabelul 22.2.).
Structura orizontului Btna este columnar-prismatică. Soloneţurile sunt
în general soluri tasate, densitatea aparentă în Btna cuprinsă între 1,6-1,9
g/cm3, iar porozitatea sub 40%. Orizontul Btna este foarte greu permeabil, pe
timp de umezeală se transformă într-o pastă vâscoasă, iar prin uscare devine
foarte compact.
Conţinutul în humus este scăzut de 1-2%, predominând humatul de
natriu. Sunt soluri slab aprovizionate în elemente nutritive.
Capacitatea totală de schimb cationic variază între 20-35 m.e./100g
sol, iar gradul de saturaţie în baze este de 90-100%.
128
În soloneţuri procentul de sodiu adsorbit oscilează între 15% şi până
la 70-80% din T.
Reacţia este neutră spre slab alcalină în orizontul Ao şi foarte puternic
alcalină în orizontul Btna, cu pH-ul de 9-10
Subtipuri.
Soloneţul prezintă următoarele subtipuri: tipic; calcaric; entic; molic;
luvic; albic; vertic; stagnic; gleic; clinogleic; salinic; salic; solodic; aluvic
Tabelul 14.2.
Proprietățile soloneţului salinizat de la Diniaş, județul Timiş
CGoxs CGoxs
Orizontul Aosc Aosc Btnasc
a a
Adâncimea (cm) 0-12 20-31 32-65 72-85 90-120
Nisip grosier (2,0-0,2 mm)% 6,4 4,0 1,5 5,7 0,9
Nisip fin (0,02-0,02 mm)% 31,5 29,7 24,9 30,1 21,5
Praf (0,02-0,002 mm)% 32,6 28,8 26,1 30,0 34,0
Argilă 2 (sub 0,002 mm)% 29,5 37,6 47,5 34,2 43,5
Densitatea aparentă (DA) (g/cm) 1,40 1,53 1,58 1,56 1,52
Coeficientul de higroscopicitate (%) 6,24 7,82 8,20 7,90 7,10
pH în H20 9,75 10,31 10,34 9,65 9,50
CaCO3 (%) 2,70 3,17 2,87 8,15 12,20
Humus (%) 1,95 1,36 0,65 0,32 -
N total (%) 0,13 0,12 0,09 0,06 -
Capacitatea de câmp (CC) 14,8 16,2 18,4 12,9 15,2
Na schimbabil din T (%) 42,5 54,6 58,2 45,3 36,7
HCO3 3,54 3,60 3,20 2,10 1,50
CO3 0,36 2,10 1,45 1,08 0,64
SO4 0,63 0,64 0,82 0,84 0,80
Cl 0,98 1,34 1,39 1,20 0,60
Grad de saturaţie în baze (V) (%) 100 100 100 100 100
Sursa: Date analitice după lucrările celei de a XII-a Conferinţe Naţionale pentru Ştiinţa
Solului 1985
Fertilitatea.
Soloneţul, datorită proprietăţilor fizice şi chimice deficitare (grad ridicat
de compactare, porozitate de aeraţie scăzută, permeabilitate extrem de
redusă, reacţie puternic alcalină) are o fertilitate naturală foarte scăzută şi
implicit, o pretabilitate restrânsă. Astfel, soloneţurile cu orizont Btna în primii
25-30 cm pot fi utilizate numai pentru pajişti de calitate foarte slabă şi nu sunt
recomandate pentru arabil întrucât prin arătură o parte din orizontul Btna va fi
adus la suprafaţă şi va determina degradarea însuşirilor fizice şi chimice ale
întregului strat arat.
Soloneţurile cu orizont Btna la adâncimi mai mari de 30 cm pot fi
folosite ca arabil mai ales dacă se aplică măsuri ameliorative prin
administrarea fosfogipsului.
Datorită conţinutului ridicat în Na+ absorbit şi a prezenţei carbonatului
de sodiu aproape de suprafaţă, toate însuşirile acestor soluri sunt foarte rele
(pe timp de umiditate se îmbibă puternic cu apă, iar pe timp uscat
înregistrează un deficit pronunţat de apă, şi sunt sărace în elemente
fertilizante).
Pentru a putea fi cultivate, se impun măsuri de ameliorare.
129
Ameliorarea acestor soluri se face cu fosfogips, gips, sulf, etc. în
cantităţi echivalente pentru a înlocui Na+ absorbit.
De asemenea, pe aceste soluri sunt necesare şi măsuri de drenare,
afânare adâncă şi fertilizare complexă. În primii ani de la ameliorare se
recomandă a se cultiva cu plante care au toleranţă la alcalizare.
Întrebări de autoevaluare.
1. Care sunt condițiile naturale de formare ale Solonceacului?
2. Care sunt proprietățile Solonceacului?
3. care sunt condițiile de formare ale Solonețului?
4. Care sunt procesele de pedogeneză ale Solonețului?
5. Cum este fertilitatea Solonețului?
130
Bibliografie
1. ANASTASIU N., JIPA D., 1983 - Texturi şi structuri sedimentare,

Ed. Tehnică, Bucureşti;
2. ANASTASIU N., 1988 - Rocile sedimentare, Tipogr. Univ. Bucureşti;
3. ANASTASESCU IULIA, Drăgan I., 1980 - Lucrări practice de
Pedologie. Instit. Agron. Timişoara;
4. ARGHIR G., GHERGARI L., 1983 - Cristalografie-Mineralogie,
Îndrumător. Inst. Politehnic, Cluj-Napoca;
5. BLAGA GH., RUSU I., UDRESCU S., VASILE D., 1996 - Pedologie,
Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti;
6. BLAGA GH., FILIPOV F., RUSU I., UDRESCU S., VASILE D.,
2005 - Pedologie, Ed. Academicpres, Cluj-Napoca;
7. BUCUR N., LIXANDRU GH., 1997 - Principii fundamentale de
ştiinţa solului. I. Formarea, evoluţia, fizica şi chimia solului, Ed. Dosoftei, Iaşi;
8. CANARACHE A., 1990 - Fizica solurilor agricole, Editura Ceres,
Bucureşti;
9. CHIRIŢĂ C.D., 1955 - Pedologie generală, Ed. Agrosilvică,
Bucureşti;
10. CODARCEA AL., 1965 - Mineralogie, vol. I. Cristalografie, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
11. CONEA A., VINTILĂ I., CANARACHE A., 1977 - Dicţionar de
ştiinţa solului, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti;
12. DRĂGAN I., 1966 - Lucrări practice de pedologie. Institutul
Agronomic Timişoara;
13. DRĂGAN I., OPRIS L., 1974 - Lucrări practice de Pedologie.
Institutul Agronomic Timişoara;
14. DRĂGAN I., ANASTASESCU IULIA, BIREESCU L., 1980 - Lucrări
practice de pedologie, Institutul Agronomic Timişoara, Facultatea de
Agronomie, Timişoara;
15. DRĂGAN I., RUSU I., 1990 - Curs de pedologie, Institutul
Agronomic Timişoara, Facultatea de Agricultură;
16. FLOREA N., 1964 - Cercetarea solului pe teren, Ed. Şt., Bucureşti;
17. FLOREA N., 1982 - Apariţia şi dezvoltarea solurilor şi învelişului
de sol, Şt. solului, nr. 1, Bucureşti;
18. FLOREA N., 1985 - Conceptul de evoluţie a solului şi a învelişului
de sol, Şt. solului, nr. 1, Bucureşti;
19. FLOREA N., BĂLĂCEANU V., RĂUŢĂ C., CANARACHE A., 1987
- Metodologia elaborării studiilor pedologice, Partea I, II, III, Centrul de
Material Didactic şi Propagandă Agricolă, Bucureşti;
20. FLOREA N., MUNTEANU I., 2000 - Sistemul român de taxonomie
a solurilor - SRTS, Ed. Universităţii “Al . I. Cuza”, Iaşi;
21. FLOREA N., RIZEREA Nineta – Însușirile chimice ale solului.
București, 2008;
22. IANOŞ GH., GOIAN M., 1995 - Solurile Banatului. Evoluţii şi
caracteristici agrochimice, Ed. Mirton, Timişoara;
23. IANOŞ, GH., 1997 - Solurile lumii. Geneză, clasificare, răspândire,
corelaţi cu S.R.S.C., Ed. Mirton, Timişoara;
131
24. IANOŞ GH., PUŞCĂ I., GOIAN M., 1997 - Solurile Banatului.
Condiţii naturale şi fertilitate, Ed. Mirton,Timişoara;
25. LIXANDRU B., 2003 – Ecologie generală. Ed. Eurobit, Timişoara;
26. LIXANDRU B., 2006 – Metodologie ecologică. Ed. Eurobit,
Timişoara;
27. Mihut Casiana-Doina, Lato Karel-Iaroslav – Pedologie. Lucrari
practice. Editura Agroprint Timisoara 2006;
28. Mihut Casiana, Lato Iaroslav – Pedologie. Metode de analiza..
Editura Gutenberg Univers, Arad 2007;
29. Mihuț Casiana, Radulov Isidora - Științele solului. Ed. Eurobit,
Timișoara, 2012;
30. MUNTEANU I., FLOREA N. – Ghid pentru descrierea în teren a
profilului de sol și a condițiilor de mediu specifice. Ed. Sitech, Craiova, 2009;
31. Niță L. – Pedologie. Ed. Eurobit, 2007;
32. OBREJANU GR., PUIU ŞT., 1972 - Pedologie, Ed. Did. şi Ped.
Bucureşti;
33. PĂCURAR I., BUTA M., 2007 – Pedologie şi bonitarea terenurilor
agricole, lucrări practice, Editura Academicpres, Cluj Napoca;
34. PĂRVU G., 1983 - Minerale şi roci, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti;
35. PUIU ŞT., 1983 - Pedologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
36. ROGOBETE GH., 1976 - Pedologie, Inst. Politehnic Timiş,
Timişoara;
37. ROGOBETE GH., 1993 - Ştiinţa solului, Ed. Mirton, Timişoara;
38. STOICA ELENA, RĂUŢĂ C., FLOREA N., 1986 - Metode de
analiză chimică a solului, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, I.C.P.A.,
Bucureşti;
39. ŞTEFAN V., SĂMPĂLEANU D., NIŢĂ L., 1997 - Pedologie. Lucrări
practice, Ed. Mirton, Timşoara;
40. ŞTEFAN V., NIŢĂ L., 2002 - Mineralogie şi pedologie. Ghid
practic, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara;
41. URUIOC STELA., 2001 - Pedologie. Factori şi procese
pedogenetice. Tipuri de soluri, Ed. Presa Universitară Română, Timişoara;
42. VASILE D., POPESCU C., GRECU FLORINA, 2006 – Pedologie
lucrări practice, Editura Universitaria Craiova;
43. VLADIMIRESCU I., 1978 – Hidrologie. Ed. Did. şi Pedag.,
Bucureşti;
44. * * * - I.C.P.A., 1987 Metodologia elaborării studiilor pedologice,
vol. I, II, III, Bucureşti.
132
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului unităţii de

învăţare
- Atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului sau imaginii
unde este întâlnit.
- Observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- Concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor elemente de

bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- Întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
- Bibliografie
133

Pedologie PDF

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Pedologie PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Cuprins

DEFINIŢIA, OBIECTUL, ISTORICUL ŞI ROLUL PEDOLGIEI

Cuvinte cheie: sol, fertilitate, fond funciar, solificare, dezagregare,

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

1.1. Definiţia și obiectul de studiu al Pedologiei

Solul este un corp natural cu o serie de însuşiri, fizice, chimice şi

1.2. Istoricul Pedologiei

1.3. Fertilitatea solului

1.4. Situaţia fondului funciar al României

1.5. Factorii de solificare

1.5.1. Clima ca factor de solificare

1.5.2. Rolul organismelor vegetale şi animale în procesul de

1.5.3. Rolul rocilor în pedogeneză

1.5.4. Relieful ca factor de solificare

1.5.5. Rolul apelor freatice şi stagnante în procesul de solificare

1.5.6. Timpul ca factor de solificare

1.5.7. Rolul omului în procesul de solificare

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE ȘI

Cuvinte cheie: minerale, roci, alterare, dezagregare, humus.

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A

2.2. Compoziţia chimică a scoarţei terestre

2.3. Compoziţia mineralogică a scoarţei terestre

2.4. Compoziţia petrografică a litosferei

2.5. Procesele de formare a părţii minerale a solului. Procesele de

2.6. Procesele de alterare

2.7. Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI.

2.9. Compoziţia materiei organice din sol

2.10. Transformarea resturilor organice şi formarea humusului în

2.12. Importanţa humusului din sol

PRINCIPALELE PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE SOLULUI

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

3.1. Textura solului

3.1.1. Gruparea particulelor texturale

În general, toate scările iau în considerare aceleaşi fracţiuni

3.1.2. Clasele de textură

Diagrama este alcătuită dintr-un triunghi echilateral, compartimentat în

Figura 3.1.1. Triunghiul texturii solului (procentul de argilă, praf, nisip)

Indicele de diferenţiere texturală exprimă numai amplitudinea de

3.1.4. Rolul texturii în procesul de solificare şi în practica agricolă

3.2. Structura solului

3.2.1. Principalele tipuri de structură şi prezenţa lor în orizonturile

3.2.2. Formarea şi degradarea structurii solului

3.3. Densitatea solului

3.4.Densitatea aparentă a solului

3.5. Porozitatea solului

PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI HIDRICE ALE SOLULUI

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

4.1. Apa din sol

4.2. Forţele care acţionează asupra apei din sol

4.3. Formele de apă din sol

4.6. Pierderea apei din sol

4.7. Regimul hidric al solului

PRINCIPALELE PROPRIETĂȚI DE AERAȚIE ȘI TERMICE ALE

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 4 ore

5.1. Aerul din sol. Compoziţia aerului din sol

5.2. Capacitatea şi permeabilitatea solului pentru aer

5.3. Regimul aerului din sol

5.4. Importanţa aerului din sol

5.5. Proprietățile termice ale solului. Temperatura solului

5.6. Sursele de încălzire şi căile de pierdere a energiei calorice

5.7. Principalele proprietăţi termice ale solului