Epidemio C.4 28.03.

2012

În această privinţă este foarte important să se facă distincţia între infecţie şi boală.
Infecţia cu mai mulţi ag patogeni, inclusiv microorg şi paraziţi ale unor anumite boli
infecţioase sau parazitare nu duc la boală clinică la majoritatea animalelor infectate; în multe
cazuri animalele infectate par sănătoase. (vezi laborator purtător sănătos, purtător cronic,
purtător latent, etc). Boli care au astfel de evoluţie, subclinică: bruceloze, paratuberculoza
ovină, tuberculoza bovină, leucoza enzootică bovină, AIE.
Se concluzionează, că un animal care nu este bolnav clinic şi nici subclinic este un
animal sănătos. Cele mai multe populaţii cuprind proporţii diferite de animale sănătoase,
bolnave subclinic şi clinic, cu procente a căror proporţii se pot schimba cu trecerea timpului.
În medicina veterinară, productivitatea este de cele mai multe ori utilizată ca unitate
de măsură a sănătăţii.
La populaţiile de animale domestice, fie că o boală este prezentă sau nu, acest lucru
este mai puţin important decât deciziile de management care se referă la condiţiile de cazare
necorespunzătoare a animalelor, ori practici de furajare inadecvate, care au de cele mai multe
ori un impact mult mai mare asupra producţiei şi productivităţii globale.
Datorită faptului că turma sau ferma este mai importantă decât individul, unitatea de
preocupare pt epidemiologia veterinară este grupul de animale şi nu animalul. Astfel este mai
important ca lotul de animale să fie sănătos şi nu un animal anume să fie sănătos, dar
informaţiile obţinute pe un singur exemplar pot da referinţe pt un grup de animale, mai mare
sau mai mic, de o anumită specie. Aşa cum indivizii au mai multe proprietăţi sau caracteristici
decât suma tuturor sistemelor corporale, la fel şi turmele de animale au mai multe proprietăţi
decât animalele care le compun. De aceea şi unitatea de preocupare pt epidemiologia
veterinară este turma sau ferma. Tot de aceea epidemiologia este ştiinţa care oferă diagnostice
pt populaţiile de animale şi nu pt indivizi.

Scopurile epidemiologiei

Scopul major al epidemiologie este de a furniza date pe care se poate baza o decizie
raţională pt prevenirea şi/sau combaterea bolii în populaţiile de animale. La animalele
domestice, aceasta implică pe de o parte optimizarea productivităţii şi, în mod deosebit,
limitarea frecvenţei apariţiei bolii. Contribuţia epidemiologiei este de a furniza informaţii care
să descrie frecvenţa şi distribuţia sănătăţii şi bolii, identificând factorii care influenţează
apariţia şi severitatea bolii în cadrul populaţiei şi în mediul ei natural.
Un studiu epidemiologic este făcut de cele mai multe ori pt:
- a aprecia frecvenţa bolii (%)
- a identifica factorii care pot provoca şi mai ales influenţa boala respectivă,
cum ar fi: tipul de rasă, alimentaţia, managementul fermei şamd.
În capitolul „ramurile epidemiologiei” am arătat că epidemiologia descriptivă are
drept scop principal să descrie despre ce fel de sindrom este vorba, care sunt animalele
afectate, unde apare boala şi când apare ea. Epidemiologia analitică are drept scop principal
colectarea şi analiza datelor colectate în etapa anterioară pt a explica motivul de apariţie a
bolii. Epidemiologia operaţională are drept scop elaborarea de concluzii şi în acest fel se
elaborează decizii (programe) pertinente de prevenire a bolii şi evtl de combatere a ei.
„Relaţia dintre evoluţia bolii şi scopurile operaţionale ale epidemiologiei”
(pg 31 fig 1.2)
 Epidemiologia trebuie să pună accentul pe prevenirea primară pt ameliorarea stării
de sănătate a animalelor, înainte de a o folosi pe cea secundară sau în final pe cea terţiară,
deoarece sănătatea realizată în această fază reprezintă numai o ameliorare aparentă prin
uciderea animalelor sau prin tratarea bolii.
Prevenirea primară include acele activităţi îndreptate pt a preveni expunerea faţă de
factorii cauzali, în special a complexelor de factori care sunt suficienţi pt a produce boala. Din
prevenirea primară, cele mai importante metode sunt reprezentate de carantina profilactică şi
de vaccinare. Vaccinarea nu previne expunerea faţă de factorul cauzal, dar poate preveni o
evoluţie nedorită, făcând animalul imun la agresiunea ag cauzal în condiţii de teren.
Carantina profilactică reprezintă complexul de măsuri aplicat de către conducerea
unei ferme asupra animalelor nou aduse din alte localităţi sau din import în scopul de a
preîntâmpina introducerea bolilor infecţioase şi parazitare în efectivele deja existente şi pt a
evalua statusul imun al animalelor.
Prevenirea secundară cuprinde acele activităţi destinate să detecteze cât mai curând
de la apariţia boli şi poartă denumirea de epidemiosupraveghere/detecţie iar principul de baza
constă în faptul că o detecţie din vreme a bolii permite tratamentul adecvat, nu numai cel
medicamentos ci ca atare să crească probabilitatea restaurării sănătăţii indivizilor şi să reducă
pierderile de producţie. Testele utilizate în prevenirea secundară se află în ultimii ani cuprinse
în programele naţionale de supraveghere, prevenire şi combatere a bolilor aşa cum sunt
testele de screening pt decelarea brucelozei, tuberculozei, etc.
Prevenirea terţiară (terapeutică).