You are on page 1of 20

Stabilitatea

sistemelor electroenergetice

Două evenimente recente care au dus la căderi ale sistemelor electroenergetice din SUA (14
August 2003) şi Italia (28 Septembrie 2003) constituie azi subiecte de studio legate de cauze, forme de
manifestare, consecinţe şi remedii posibile.
Caracteristic incidentului din SUA, deosebit de costisitor sub aspect economic (consumul
deconectat a depăşit 60000 MW) şi social (a afectat peste 50 de milioane de oameni), este producerea
secvenţială, în cascadă a proceselor pe durata a câteva ore.
Pornind de la un incident local – deconectarea neprogramată a unui grup de 600MW – acesta
iniţiază un proces care pune în pericol stabilitatea şi integritatea sistemului: deconectarea de linii
electrice urmată de pierderea şi separarea reţelelor, oscilaţii de puteri în reţea şi deconectarea a circa
100 de centrale din care 22 nucleare.
Cauza principală a avariei o reprezintă inadecvarea reţelei detransport.
În ultimii 10 ani, în SUA reţeaua electrică de transport, sistemele de control şi protecţie aferente
au rămas mult în urma creşterii producţiei şi consumului. Reţeaua electrică nu a fost percepută ca
infrastructură critică şi de aici nivelul de subfinanţare al investiţiilor în acest domeniu. Departamentul
Energiei al SUA a estimat un necesar de peste 50 mld. USD pentru întărirea reţelei de transport la
nivelul nevoilor curente.
Într-un sistem electroenergetic, instabilitatea poate lua mai multe forme de manifestare,
depinzând de configuratia sistemului, precum şi de nivelul de încărcare al acestuia. Întrucât sistemele
electroenergetice folosesc în bună măsură generatoare sincrone pentru producerea energiei electrice,
o condiţie necesară pentru buna funcţionare a sistemului o reprezintă menţinerea sincronismului
generatoarelor. Acest aspect al stabilităţii este influenţat de dinamica unghiurilor rotorice ale
generatoarelor, precum şi de caracteristica unghiulară de putere a acestora. De asemenea, perturbaţiile
care se produc în sistem pot influenţa dinamica tensiunilor din noduri, astfel încât acestea pot să
rămână între limite admisibile sau pot determina asa numitul colaps de tensiune. Pe de altă parte,
apariţia dezechilibrului între cererea şi producerea de putere determină variaţii ale frecvenţei din
sistem, care, în anumite condiţii pot conduce la pierderea sincronismului.
Toate aceste aspecte evidenţiază faptul că stabilitatea sistemelor electroenergetice este
determinată de o gamă largă de factori şi prezintă diverse forme de manifestare.
În cazuri de scădere a frecvenţei sau la apariţia pendulaţiilor, în unele sisteme energetice se
utilizează separarea unor zone echilibrate ca producţie şi consum.
În situaţii de avarii deosebite se prevede insularizarea unor grupuri cu platforme industriale sau
a unor grupuri pe servicii proprii interne, care să poată asigura (să constituie surse de alimentare)
repornirea altor grupuri sau refacerea sistemului.
În situaţia ieşirii din sincronism a unor grupuri mari, se utilizează o protecţie specială pentru
deconectarea rapidă a acestor grupuri în scopul evitării extinderii avariei.
Instalaţii destinate prevenirii sau limitării extinderii de avarii, nu sunt suficiente, dacă nu se iau
şi alte măsuri care să asigure funcţionarea în bune condiţiuni a echipamentelor în cazul unor parametri
la limită sau în afara limitelor. Printre aceste măsuri se menţionează necesitatea menţinerii în funcţiune
a grupurilor în condiţiile scăderii frecvenţei. S-a remarcat că la scăderea frecvenţei şi deci a turaţiei
grupului, pompele de ulei nu mai asigură presiunea necesară, ceea ce conduce la deconectarea grupului,
agravându-se astfel situaţia în sistem. In mod deosebit, în condiţiile funcţionării la frecvenţe în afara
limitelor normale este necesar ca între grupuri să nu aibă loc oscilaţii, ceea ce ar conduce la fenomene
de instabilitate. Aceasta se realizează prin adaptarea funcţionării sistemelor de reglaj, viteză şi excitaţie
la aceste condiţii. La fel este necesar ca serviciile interne ale centralelor şi staţiilor electrice să
funcţioneze în condiţii normale, pentru a nu produce perturbaţii suplimentare, în condiţiile menţionate
de abateri ale frecvenţei. Aceste măsuri se asigură, atât prin calitatea de fabricaţie a echipamentelor şi
instalaţiilor, cât şi printr-o activitate susţinută de exploatare şi întreţinere. Deci, pe lângă măsurile pe
linie de protecţie şi automatică care deţin o importanţă deosebită, pentru prevenirea sau limitarea
extinderii de avarii, este necesar un ansamblu de măsuri pe linie de exploatare şi întreţinere a
echipamentelor şi instalaţiilor energetice.
Analiza problemelor legate de stabilitate, identificarea eficientă a principalilor factori care
conduc la instabilitate, precum şi determinarea metodelor de îmbunătăţire a funcţionării SEE presupune
realizarea unei clasificări eficiente a stabilităţii.
În figura de mai jos este prezentat un tablou general al problemelor de stabilitate care cuprinde
cele trei mari clase de stabilitate: stabilitatea de unghi rotoric, stabilitatea frecvenţei şi
stabilitatea de tensiune organizate conform celor trei criterii de mai jos prezentate.

1. Stabilitatea unghiului rotoric - se referă la capacitatea fiecărui generator sincron dintr-
un SEE de a-şi păstra sincronismul cu celelalte generatoare sincrone din sistem, în urma producerii
unei perturbaţii. Acest tip de stabilitate depinde de capacitatea generatoarelor din sistem de a menţine
sau reface sincronismul dintre cuplurile electromagnetic şi mecanic.
2. Stabilitatea de frecvenţă - se referă la capacitatea SEE de a menţine o valoare acceptabilă a
frecvenţei ca urmare a unei perturbaţii majore în sistem, care să determine un dezechilibru semnificativ
între generare şi consum. Asemenea dezechilibre au o influenţă negativă asupra mărimilor de
interes din sistem, provocând variaţii mari ale frecvenţei, tensiunilor în noduri sau ale circulaţiilor de
puteri din sistem. Domeniul de timp al acestor fenomene variază în limite largi, de la câteva
secunde, pana la câteva minute.
Datorită duratelor de timp ce caracterizează stabilitatea frecvenţei, se impune luarea în
considerare a unor procese, automatizări şi protecţii, care nu sunt modelate în studiul stabilităţii de
unghi rotoric. Astfel de echipamente pot fi caracterizate de un timp de răspuns de ordinul secundelor,
cum este cazul instalaţiilor de protecţie şi automatizare a generatoarelor, sau de ordinul minutelor, în
cazul sistemelor de automatizare specifice cazanelor.
3. Stabilitatea de tensiune - se referă la capacitatea sistemului de a menţine niveluri de
tensiune acceptabile în toate nodurile din sistem, după producerea unei perturbaţii. În reţelele care
funcţionează la tensiune alternativă, principala cauză a instabilităţii de tensiune o reprezintă
incapacitatea acestuia de a asigura balanţa de putere reactivă din sistem.
În esenţă, instabilitatea de tensiune este un fenomen local, dar care poate avea repercusiuni în
întreg sistemul. Deşi colapsul de tensiune este un fenomen mult mai complex decât simpla instabilitate
de tensiune, acesta este efectul unor secvenţe de evenimente ce însoţesc instabilitatea de tensiune
conducând la scăderi ale nivelurilor tensiunii în zone semnificative din sistem.
1. Stabilitatea unghiului rotoric

A. Stabilitatea unghiului rotoric la mici perturbaţii se referă la capacitatea sistemului de
a-şi menţine sincronismul în urma apariţiei unei perturbaţii de mică amploare. Astfel de perturbaţii sunt
inerente într-un SEE şi reprezintă mici variaţii ale puterilor produse şi consumate în sistem.
Modul în care un SEE răspunde la perturbaţii de mică amploare depinde de o serie de factori,
printre care, punctul iniţial de funcţionare al sistemului, capacitatea liniilor de transport al energiei
electrice, precum şi de tipurile sistemelor de excitaţie şi ale regulatoarelor folosite în structura
generatoarelor. Aşadar, putem considera că pentru o încărcare a sistemului cu putere activă (P),
aceste perturbaţii determină variaţii ale unghiurilor rotorice (δ) ale generatoarelor.
Dacă generatoarele sincrone au capacitatea de a reveni la acelaşi regim de funcţionare (P - δ)
anterior perturbaţiei sau într-un regim apropiat acestuia, atunci se spune că sistemul este stabil la
mici perturbaţii.
În ceea ce priveşte stabilitatea la mici perturbaţii, variaţia cuplului electromagnetic al unui
generator sincron ca urmare a apariţiei unei perturbaţii, poate fi descompusă în două componente:

unde,
kSΔδ - reprezintă componenta cuplului electromagnetic care este în fază cu variaţia unghiului
rotoric Δδ şi se numește cuplu sincronizant, iar kS reprezintă coeficientul cuplului de
sincronizare;
kDΔω - reprezintă componenta cuplului electromagnetic care este în fază cu variaţia
vitezei
rotorice Δω şi se numește cuplu de amortizare, iar kD reprezintă coeficientul cuplului de amortizare.
Pentru ca sistemul să fie stabil la mici perturbaţii, este nevoie de existenţa ambelor componente
ale cuplului electric.

Dintre Soluţiile şi metodele pentru ameliorarea stabilităţii la mici perturbaţii a SEE amitim
stabilizatorul de putere.
Stabilizatorul de putere (Power System Stabilizer = PSS) este un dispozitiv suplimentar de
control care urmăreşte îmbunătăţirea comportării dinamice a generatorului sincron prin amortizarea
oscilaţiilor dintre generator şi sistem. Astfel, acest dispozitiv reprezintă o buclă suplimentară de
control şi este instalat în sistemul de excitaţie a generatorului sincron având drept scop amortizarea
oscilaţiilor rotorice prin controlul excitaţiei generatorului sincron utilizând semnale auxiliare. Pentru a
asigura amortizarea oscilaţiilor, stabilizatorul trebuie să producă o componentă a cuplului electric în
fază cu variaţia vitezei rotorice.
În funcţie de performanţele dorite, de tipul generatorului, de natura mărimilor de intrare, etc.,
în exploatare curentă sunt întâlnite diverse tipuri constructive de PSS, însă toate au la bază aceeaşi
structură, numită structură clasică de PSS. Aceasta cuprinde un bloc de amplificare, un bloc de filtrare,
două blocuri de compensare şi un limitator, ca în Figura de mai jos

Structura clasică de stabilizator de putere

unde:
ΔIntrare - semnalul de intrare al PSS;
UPSS - semnalul de ieşire al PSS;
K - constanta de amplificare al PSS;
Tw - constanta de timp a blocului de filtrare;
T1, T2, T3 şi T4 - constantele de timp ale blocului de anticipare – întârziere.

Blocul de filtrare reprezintă un filtru trece sus care previne orice variaţie de regim normal de
funcţionare a vitezei rotorice, frecvenţei sau puterii să fie observabilă în curentul de excitaţie.
În practică, o valoare de 10 secunde a constantei de timp Tw este considerată suficientă.
Ideal, valoarea lui K trebuie determinată astfel încât stabilizatorul să introducă un grad de
amortizare maxim, deoarece amortizarea introdusă de stabilizator creşte proporţional cu această
constantă până la o valoare prag, după care amortizarea începe să scadă.
Rolul blocurilor de compensare este acela de a compensa defazajul dintre semnalul de la
intrarea excitatoarei şi cuplul electric al generatorului. Astfel, pentru ca stabilizatorul de putere să
introducă un cuplu de amortizare pur, acesta trebuie să compenseze acest defazaj. Constantele de timp
T1, T2, T3 şi T4 trebuie determinate în aşa manieră încât stabilizatorul de putere să fie eficient
pentru o gamă largă de frecvenţe specifice modurilor locale şi interzonale de oscilaţie.
Rolul blocului de limitare este acela de a nu permite ca stabilizatorul de putere să intervină
împotriva acţiunii RAT în cazul apariţiei unor perturbaţii în sistem. Limita maximă a acestui bloc poate
avea o valoare relativ ridicată, cuprinsă între 0,1 – 0,2 unităţi relative, pentru a permite o contribuţie de
proporţie a stabilizatorului în prezenţa oscilaţiilor de mare amploare.

B. Stabilitatea tranzitorie
Conform definiţiei, stabilitatea tranzitorie reprezintă capacitatea sistemului de a-şi menţine
sincronismul în urma unei perturbaţii de mare amploare precum scurtcircuite, pierderea unor
grupuri generatoare, pierderea unor mari consumatori sau a unei părţi din reţeaua de transport.
Aceste tipuri de perturbaţii au ca efect variaţii în limite largi ale mărimilor de stare ale
sistemului, precum unghiurile rotorice ale generatoarelor, tensiunile în nodurile reţelei, puterile active
produse, conducând la un punct de funcţionare delimitat net de cel anterior.
O particularitate a stabilităţii tranzitorii o reprezintă caracterul neliniar al sistemului
electroenergetic şi depinde, în principal, de starea iniţială de funcţionare, precum şi de severitatea
perturbaţiei, însă menţinerea acesteia depinde şi de performanţele sistemelor de reglare automată sau a
protecţiilor prin rele. Prin urmare, limita de stabilitate tranzitorie pentru un punct de echilibru
considerat, variază cu tipul, durata şi poziţia defectului.
Măsurile ce pot fi luate în scopul îmbunătăţirii stabilităţii tranzitorii atât a sistemelor simple,
cât şi a sistemelor complexe, urmăresc, de regulă, micşorarea influenţei perturbaţiei prin minimizarea
severităţii şi duratei defectului, micşorarea cuplului de accelerare de la arborele generatorului prin
controlul puterii mecanice a turbinei, micşorarea cuplului de accelerare prin utilizarea sarcinilor
artificiale. Aşadar, principalele măsuri adoptate în exploatarea curentă în scopul îmbunătăţirii
stabilităţii tranzitorii sunt:

- înlăturarea ultra – rapidă a defectelor;
- micşorarea reactanţei sistemului;
- utilizarea sistemelor de excitaţie cu acţiune rapidă;
- deconectarea unor generatoare în cazul perturbaţiilor severe;
- utilizarea bobinelor de reactanţă;
- utilizarea dispozitivelor FACTS;
- utilizarea mecanismelor de acţionare independente la întrerupătoare.

Astfel, s-a introdus un concept nou în literatura de specialitate, şi anume, sistemele de
monitorizare şi control al sistemelor electroenergetice vaste (WAMS). Acestea sunt sisteme de măsură
care au la bază transmiterea, prin intermediul infrastructurii de telecomunicaţii, de măsurări
sincronizate folosind un timp de referinţă comun. Acest sistem asigură operatorilor de reţea
informaţiile necesare cu privire la diverse probleme legate de instabilitate care pot să apară în diverse
zone îndepărtate din sistem. Având la dispoziţie aceste informaţii, operatorii au suficient timp
pentru a lua măsurile corective necesare menţinerii integrităţii sistemului.
Dispozitive De Măsurări Fazoriale - PMU
Primele prototipuri de PMU (dispozitive de măsurări fazoriale) au apărut în jurul anilor 1980,
însă utilizarea lor în exploatarea sistemelor electroenergetice era limitată.
Deşi PMU diferă de la un producător la altul prin arhitectura hardware, în figura de mai jos este
prezentată o arhitectură clasică de PMU care cuprinde principalele componente. Semnalele de curent şi
tensiune obţinute din secundarul transformatoarelor de curent şi tensiune sunt filtrate mai întâi cu
ajutorul unor filtre anti – alias, după care sunt transformate în semnale numerice cu ajutorul unui
convertor analog - numeric cu o rată de 48 eşantioane pe ciclu sau 2400 eşantioane pe secundă.

În funcţie de tipul constructiv de PMU, pe lângă curenţii şi tensiunile de secvenţa directă,
acestea pot măsura şi transmite frecvenţa, variaţia frecvenţei, armonicile, circulaţiile de puteri din
reţea.
Prin utilizarea PMU în structura SEE, se pot găsi soluţii inovatoare la problemele tradiţionale
cu care se confruntă sistemul şi pot oferi o gama larga de beneficii, printre care:
- estimarea precisă a stării SEE la intervale de timp regulate, permiţând, astfel, observarea fenomenelor
dinamice de la centrele de comandă şi luarea măsurilor de control ce se impun;
- asigurarea unui înalt nivel de calitate al energiei electrice livrate la consumator;
- analiza vulnerabilităţii sistemului electroenergetic împotriva oricărei contingenţe;
- dezvoltarea de sisteme de protecţie speciale bazate pe măsurări fazoriale;
- dezvoltarea de sisteme de control complexe bazate pe măsurări fazoriale.
Monitorizarea şi controlul în timp real al sistemului electroenergetic - oferă o imagine în
timp real a dinamicii sistemului electroenergetic şi a condiţiilor de funcţionare.
Estimarea stării (SE) - presupune deducerea unui model în timp real pe baza unui sistem
redundant de măsurări.
Managementul congestiilor - utilizarea tehnologiilor fazoriale în această aplicaţie facilitează
menţinerea circulaţiile de puteri din reţea între nişte limite de transfer optime. PMU asigură
măsurări de mare precizie care pot avea o contribuţie semnificativă la determinarea limitelor capacităţii
de transport a liniilor electrice.
Analiza post perturbaţie - scopul acestei analize este acela de a reconstrui secvenţa de
evenimente după apariţia unei perturbaţii în sistem. De obicei, analiza post perturbaţie presupune o
echipă de ingineri care colectează şi analizează măsurările din diverse puncte din reţea în urma apariţiei
unei perturbaţii. Contribuţia PMU în această aplicaţie constă în sincronizarea acestor măsurări,
uşurând reconstruirea secvenţelor care duc la apariţia perturbaţiilor.
Monitorizarea suprasarcinilor cu ajutorul PMU. În această aplicaţie se monitorizează
liniile electrice aeriene cu scopul de a evita supraîncărcările. Astfel, cu PMU amplasate la ambele
capete ale liniei, măsurările rezultate permit calculul impedanţei liniei în timp real pentru a estima
temperatura medie a conductorului.

2. Stabilitatea de frecvenţă

Pentru funcţionarea satisfăcătoare a sistemului energetic, frecvenţa trebuie să rămână
constantă. Prin aceasta controlul strict al frecvenţei asigură constanta vitezei motoarelor asincrone şi a
motoarelor sincrone. Constanta vitezei motoarelor din sistemele de acţionare este importantă în mod
special pentru funcţionarea satisfăcătoare a generatoarelor deoarece de acestea este dependentă
funcţionarea tuturor acţionărilor asociate cu combustibilul, alimentarea cu apă şi alimentarea sistemului
cu aer de combustie. Într-o reţea, scăderea considerabilă a frecvenţei poate duce la curenţi de
magnetizare mari în motoarele asincrone şi transformatoare. Utilizarea pe scară largă a ceasurilor
electrice şi utilizarea frecvenţei pentru alte scopuri de sincronizare necesită menţinerea precisă a
timpului de sincronizare care este proporţional cu integrala frecvenţei. Ca o consecinţă, este necesar să
se adapteze nu numai frecvenţa însăşi ci şi integrala ei.
Răspunsul generatorului la o schimbare de sarcină când are loc o schimbare de sarcină, aceasta
se reflectă instantaneu ca o schimbare în cuplul electric Me al generatorului. Aceasta cauzează o
diferenţă între cuplul mecanic Mm şi cuplul electric Me care la rândul său duce la variaţii de viteză
conform ecuaţiei de mişcare, funcţiile de transfer reprezentând legătura dintre viteza rotorică, ca şi
funcţie a cuplului electric şi cuplului mecanic.

În general, sarcinile sistemului energetic sunt constituite dintr-o multitudine de aparate
electrice. Pentru sarcini rezistive, puterea electrică este independentă de frecvenţă. În cazul încărcării
motoarelor, cum ar fi ventilatoare şi pompe, puterea electrică se modifică odată cu frecvenţa datorită
modificărilor vitezei la arborele motorului.

Controlul Automat De Producere (CAP)
Cu prima acţionare a controlului vitezei, o schimbare a sistemului de sarcină, va da o abatere a
frecvenţei de la starea de echilibru, depinzând de caracteristica de atenuare regulatorului şi
sensibilitatea frecvenţei sarcinii. Toate unităţile generatoare cu reglare a vitezei vor lua parte la toate
schimbările de producere de energie, indiferent de locul unde are loc modificarea sarcinii. Revenirea
frecvenţei sistemului la valoarea iniţială presupune suplimentar o acţiune de control care modifică
sarcina de referinţă în punctul de reglare (prin schimbătorul motorului). Prin urmare, mijloacele de bază
ale controlului deplasării puterii la variaţiile potrivite în sistemul de sarcină, asigură modul dorit prin
controlul punctului de reglare de referinţă din generatorul ales. După cum sistemul de sarcină, este într-
o continuă schimbare, este necesar să se modifice automat ieşirea generatoarelor.
Obiectivele principale ale controlului automat de producere (CAP) sunt de a regla frecvenţa la
valoarea nominală specificată şi de a menţine puterea de interschimbare între zonele de control la
valorile stabilite prin ajustarea ieşirii generatoarelor alese. Această funcţie este frecvent menţionată sub
numele de controlul sarcină-frecvenţă (CSF).
Un obiectiv secundar este acela de a distribui modificarea producerii de energie în rândul
unităţilor generatoare pentru a minimiza costurile funcţionării.

CAP în sisteme energetice izolate
Rolul CAP este acela de a aduce frecvenţa la valoarea nominală specificată. Acest lucru este
realizat prin adaugarea unei resetări sau al unui control integral care acţionează pe setările sarcinii de
referinţă a regulatoarelor unităţilor de CAP.
Acţionarea controlului integral presupune o eroare a frecvenţei de valoare zero faţă de frecvenţa
nominală.
Controlul suplimentar al producerii este mult mai lent decât acţionarea controlului primar al
vitezei. Ca atare rezultatul după controlul primar al vitezei (care acţionează pe toate regulatoarele),
stabileşte frecvenţa sistemului. Astfel, CAP ajustează setările sarcinii de referinţă a unităţilor alese şi,
ca urmare puterea lor de ieşire, pentru a trece peste efectele caracteristicilor componentei de reglare a
frecvenţei sistemului energetic. În acest sens, se reface producţia tuturor celorlalte unităţi dar nu pe
valorile programate pe CAP.

Funcţionarea CAP în condiţii normale şi anormale
În condiţii normale, cu fiecare zonă capabilă să efectueze controalele obligatorii, acţiunea
corectiva a stării de corectare a CAP este limitată de zona unde apare deficitul sau excesul de
producere. Introducerea transferurilor de putere este menţinută la nivelurile stabilite şi frecvenţa
sistemului este păstrată constantă.
În condiţii anormale, una sau mai multe zone pot fi indisponibile pentru a corecta diferenţa
dintre producere şi consum datorită rezervei insuficiente de producere. În acest caz, alte zone iau parte
permiţând transferurilor de putere să se abată de la valorile stabilite şi de a permite frecvenţei
sistemului să se îndepărteze de la valoarea de dinaintea abaterii. Fiecare zonă ia parte la reglarea
frecvenţei proporţional cu disponibilitatea relativă a capacităţii de reglare către întreg sistemul.
Ansamblul masurilor destinate limitarii abaterilor de frecventa, fata de frecventa nominala, este
cunoscut sub denumirea de reglajul frecventei. Acesta este organizat pe doua niveluri ierarhice si
anume:
- reglajul primar de frecventa are rolul de a stabiliza frecventa sistemului, nu neaparat la valoarea
nominala, in cel mult 30 de secunde si este, in esenta, un reglaj de viteza realizat individual la nivelul
fiecaruia dintre grupurile din sistem. De exemplu, in cazul unei cresteri bruste a consumului, in primele
momente energia necesara acoperirii sarcinii suplimentare este preluata din energia cinetica a rotoarelor
generatoarelor care incep sa se franeze. Prin urmare, viteza grupurilor scade si odata cu aceasta scade si
frecventa in reteaua electrica. Ecartul de viteza este detectat si corectat de catre regulatoarele automate
de viteza - RAV care comanda cresterea admisiei de agent primar (abur, gaz sau apa) in turbina in
scopul restabilirii echilibrului dintre productie si consum.
- reglajul secundar de frecventa este mult mai lent decat reglajul primar (de ordinul minutelor) si
este efectuat centralizat, dintr-un centru de conducere a sistemului, sub comanda regulatoarelor de
frecventa. Rolul lui este de a modifica puterile de referinta ale grupurilor participante la reglaj in scopul
de a readuce frecventa si puterea pe liniile de interconexiune cu retelele vecine la valorile prescrise.
Acest reglaj este cunoscut si sub denumirea de reglajul centralizat frecventa – putere activa.
Modificarea puterilor de consemn ale grupurilor, realizata de catre reglajul secundar de
frecventa nu este optima. Din acest motiv, la intervale regulate de timp - cuprinse intre 5 si 30 de
minute - dispecerul trebuie sa optimizeze repartitia productiei totale pe centralele din sistem. Prin
extensie, aceasta actiune de optimizare este denumita reglaj tertiar de frecventa. De asemenea,
reglajul tertiar de frecventa este folosit pentru mentinerea unei rezerve corespunzatoare de reglaj
secundar.
Variatiile mari ale frecventei, sunt inacceptabile si, din acest motiv, este necesara
echiparea grupurilor turbina – generator cu regulatoare de viteza (RAV).
Regulatoarele de viteza au rolul de a stabiliza viteza grupurilor generatoare actionand asupra
supapelor de reglaj si de a comanda incarcarea grupurilor prin modificarea adecvata a admisiei in
turbina (cresterea puterii de consemn la cresterea consumului, respectiv diminuarea acesteia la scaderea
consumului). Primele regulatoare de viteza au fost de tip mecano-hidraulic. Principiul de functionare al
acestora este prezentat schematic in figura de mai jos. Un sistem rotativ de mase cuplate intre ele
printr-un resort si antrenat de arborele turbinei are rolul de traductor al variatiilor de viteza pe care le
transforma in deplasari pe verticala ale punctului A. Acesta se afla la extremitatea unui sistem de
parghii destinat amplificarii semnalului de eroare de viteza. Astfel, daca viteza rotorica scade, atunci
cele doua mase se apropie, iar punctele A si B se ridica impreuna cu pistoanele distribuitorului de ulei.
Prin urmare creste admisia de ulei sub presiune in camera superioara a servomotorului.
Diferenta de presiune de pe cele doua fete ale pistonului servomotorului va determina
deplasarea acestuia in jos si prin urmare ridicarea supapei de reglaj, adica cresterea admisiei in turbina.
In acelasi timp, ca urmare a deplasarii punctului D, sistemul de parghii DEIHCB va deplasa in jos
punctul B ceea ce va determina reinchiderea admisiei de ulei si oprirea servomotorului.
Pentru a modifica puterea produsa de generator se actioneaza asupra punctului G. Astfel, daca
acesta este coborat atunci coboara si punctul B impreuna cu vana pilot, iar pistonul servomotorului urca
ceea ce provoaca o inchidere a supapei de reglaj, respectiv o diminuare a puterii.
Schema de principiu a regulatorului de viteza mecano-hidraulic
Principalele dezavantaje ale regulatoarelor mecano-hidraulice provin din existenta unor benzi
moarte (nu reactioneaza decat daca amplitudinea erorii de viteza depaseste o anumita valoare), a unei
imprecizii relative si a unei uzuri in timp a componentelor sale. Ele au fost inlocuite cu regulatoare
electro-hidraulice care functioneaza dupa acelasi principiu. Diferenta consta in inlocuirea sistemului de
masurare a vitezei si a amplificatorului mecanic cu sisteme electronice performante care confera un
grad mai ridicat de fiabilitate si care permit utilizarea unor semnale aditionale pentru reglajul coordonat
cu cazanul sau inchiderea de urgenta a supapelor.

Regulatoare de viteza astatice
Un astfel de regulator, constituit dintr-un bloc de amplificare a semnalului de eroare si un bloc
integrator, regleaza admisia in turbina astfel incat sa readuca viteza respectiv frecventa la valoarea
nominala sau la cea de consemn.

Regulatoarele astatice au o utilitate practica redusa, ele neputand fi utilizate decat in cazul
generatoarelor care alimenteaza sarcini izolate sau daca doar unul dintre grupurile generatoare dintr-un
sistem multimasini contribuie la reglajul frecventa-putere. Acest fapt este generat de imposibilitatea
fizica de a prescrie aceeasi valoare de consemn mai multor generatoare. Astfel, grupurile cu semnale de
consemn mai ridicate au tendinta de a se incarca, iar celelalte de a se descarca. Se genereaza astfel o
competitie intre generatoare, fiecare grup incercand sa controleze frecventa din sistem si sa o aduca la
valoarea care i-a fost impusa.

Regulatoare de viteza statice
Pentru a realiza o repartitie stabila a variatiilor de putere intre doua sau mai multe grupuri
generatoare din cadrul unui sistem electroenergetic, regulatoarele de viteza trebuie sa permita o scadere
a frecventei atunci cand sarcina creste.
Reglajul cu bucla de reactie statica:
a) schema de principiu; b) schema bloc; c) schema bloc redusa
Răspunsul unui grup generator Răspunsul unui grup generator
echipat cu RAV astatic echipat cu RAV static

Datorita pantei caracteristicii statice noul punct de echilibru este caracterizat de o abatere a vitezei,
respectiv a frecventei Δωs .

Reglajul automat al frecventei in sistemele electroenergetice
Ca urmare a actiunii reglajului primar de frecventa (actiunea regulatoarelor automate de viteza),
orice modificare a sarcinii sistemului electrenergetic va conduce la o abatere statica a frecventei care
depinde, pe de o parte de statismul fiecarui grup generator, iar pe de alta parte de coeficientii de
sensibilitate ai puterilor consumate la variatiile de frecventa.
Restaurarea frecventei la valoarea nominala necesita actiuni suplimentare de control. Acestea
constau in modificarea automata a puterii de referinta la anumite grupuri din sistem selectionate in
acest scop si sunt cunoscute sub denumirea de reglajul secundar de frecventa. Acest reglaj este adesea
referit cu acronimul preluat din literatura de specialitate AGC (Automatic Generation Control) care
semnifica adaptarea automata a productiei la valoarea consumului.
Reglajul secundar de frecventa este mult mai lent decat reglajul primar (intervine dupa
stabilizarea frecventei de catre RAV) si are doua obiective principale:
- eliminarea erorii statice de frecventa rezultata in urma actiunii reglajului primar;
- mentinerea puterii pe liniile de interconexiune la valorile specificate.
Spre deosebire de reglajul primar de frecventa, la care participa toate grupurile din sistem, la
reglajul secundar de frecventa participa numai anumite grupuri. Selectarea acestora se face, in
principal, pe criterii tehnice, cel mai important fiind necesitatea de a asigura o viteza de variatie a
incarcarii si o banda de reglaj suficiente. In mod evident, performantele economice sunt si ele luate in
considerare ca un criteriu de ierarhizare pentru grupurile care dispun de performantele tehnice care sa
le faca apte pentru acest serviciu de sistem. Astfel, se poate defini ca un obiectiv secundar al AGC
repartizarea modificarii productiilor astfel incat costul reglajului sa fie minim.
3.Controlul puterii reactive şi al tensiunii

Principalul factor ce creează instabilitate de tensiune este incapacitatea reţelei electrice de a
acoperi necesarul de putere reactivă.
Într-un sistem electroenergetic, la baza declanşării fenomenelor de instabilitate şi colaps de
tensiunese află, pe de o parte, existenţa unei puteri maxime pe care reţeau de transport o poate furniza
zonelor de consum şi, pe de altă parte, interacţiunile dintre caracteristicile sarcinii şi reţeaua de
transport .
Apariţia şi evoluţia fenomenelor de instabilitate de tensiune este strâns legată de:
- Circulaţia puterii reactive în reţeaua de transport şi distribuţie;
- Resursele de putere reactivă şi amplasarea acestora;
- Existenţa, dinamica, limitele şi coordonarea eficientă a mijloacelor tehnice cu rol în
controlul puterilor, compensarea puterii reactive şi reglajul nivelului de tensiune;
Controlul tensiunii şi gestiunea mijlocelor de compensare a puterii reactive sunt impuse de
exploatarea sigură şi eficientă a sistemelor electroenergetice şi datorită fenomenelor de instabilitate
de tensiune. Fenomenul de instabilitate de tensiune este definit ca procesul de degradare a condiţiilor de
funcţionare ale unui sistem electroenergetic în planul tensiunii, ca urmare a unui dezechilibru local sau
global între consumul de putere reactivă şi puterea reactivă generată.
Instabilitatea tensiunii trebuie percepută ca un fenomen local, dar care poate avea consecinţe pe
un plan mai larg. Cel mai studiat dintre acestea, colapsul de tensiune este un fenomen complex şi este,
de obicei, rezultatul unei secvenţe de evenimente ce însoţesc instabilitatea de tensiune, conducând la
niveluri reduse de tensiune într-o zonă importantă a sistemului.
Colapsul tensiunii, este procesul prin care instabilitatea de tensiune duce la prăbuşirea nivelului
de tensiune într-o zonă importantă a sistemului.
Un sistem electroenergetic intră în stare de instabilitate de tensiune când ieşirea din funcţiune a
unui element determină creşterea cererii de sarcină sau când o schimbare în condiţiile de funcţionare
asistemului produce o reducere necontrolabilă a tensiunii.
Instabilitatea de tensiune a fost responsabilă pentru multe evenimente care au dus la degradarea
continuă şi colapsul tensiunii.
Stabilitatea de tensiune se poate clasifica in:
• stabilitatea de tensiune la mici perturbatii;
• stabilitatea de tensiune la mari perturbatii.

Mecanismul instabilitatii de tensiune provocat de cresterea consumului, considerand diferite
caracteristici statice ale sarcinii, este prezentat in figura 6.

Astfel, in cazul unei sarcini de tipul P = ct., la cresterea cererii de putere, datorita deplasarii
caracteristicii sarcinii, cele doua puncte de echilibru A si B se apropie unul de altul, se suprapun in
punctul critic C (care constituie un punct singular ce coincide in acest caz cu punctul corespunzator
puterii maxime transportabile) si apoi dispar.

Daca sarcina are o caracteristica reprezentata prin modelul exponential, iar punctul de functionare se
afla pe ramura superioara, la cresterea cererii de putere acesta se muta din A1 in A2 (fig. 6. b)
inregistrandu-se o scadere a nivelului de tensiune si in acelasi timp o crestere a puterii furnizata de
retea, ceea ce corespunde unei functionari normale a ansamblului retea de transport - zona de consum.
In schimb, daca punctul de functionare se afla pe ramura inferioara atunci, la cresterea cererii acesta se
muta din B1 in B2 antrenand atat scaderea nivelului de tensiune cat si a puterii furnizate de retea, ceea
ce corespunde unei functionari anormale a ansamblului retea-consumator.

Figura 6. - Mecanismul instabilitatii de tensiune la cresterea sarcinii:

a) sarcina de tipul P=ct, b) sarcina dependenta de tensiune

Mecanismul instabilitatii de tensiune in cazul unei perturbatii majore, provocata de deconectarea
unui circuit al liniei electrice de transport, este prezentat in figura 7. In primul moment al perturbatiei
scaderea nivelului de tensiune va determina o reducere instantanee a puterii consumate, conform
caracteristicii tranzitorii a sarcinii, iar punctul de functionare trece din punctul A1, situat pe
caracteristica de functionare normala in punctul A2, situat pe caracteristica post avarie. In continuare,
are loc procesul tranzitoriu de deplasare a punctului A2 catre un nou punct de echilibru definit de
intersectia dintre caracteristica statica a sarcinii si caracteristica post avarie a retelei de transport. Se
constata ca, in cazul in care consumatorul este de tipul P=ct., nu exista un punct de intersectie intre cele
doua caracteristici, fapt ce va determina prabusirea tensiunii la bornele consumatorului (fig. 7, a).

In schimb, in cazul in care consumatorul este reprezentat printr-un model exponential cele doua
caracteristici se intersecteaza in punctul A', care va constitui noul punct de functionare caracterizat de
un nivel de tensiune mai scazut (fig. 7, b - curba a). Totusi, si in acest caz colapsul de tensiune poate fi
provocat de actiunea sistemului automat de reglare a ploturilor transformatoarelor care va incerca sa
restabileasca nivelul de tensiune la valoarea impusa. Aceasta actiune are drept consecinte modificarea
caracteristicii sarcinii vazuta din primarul transformatorului si cresterea puterii absorbita din sistem
care conduc la agravarea conditiilor de stabilitate sau chiar la prabusirea tensiunii.

Aceste mecanisme generate de comportamentul sarcinii sunt puternic influentate de actiunea
regulatorului automat al ploturilor transformatoarelor cu reglaj sub sarcina, de existenta unui deficit de
putere reactiva cauzat de limitarea curentului rotoric sau statoric al generatoarelor, precum si de
existenta reglajului secundar tensiune-putere reactiva.

Figura 7. - Mecanismul instabilitatii de tensiune la mari perturbatii

Pentru o funcţionare eficientă şi sigură a sistemului energetic, controlul tensiunii şi al puterii
reactive ar trebui să atingă următoarele obiective:
a) Tensiunile la bornele tuturor echipamentelor din sistem să fie în limitele acceptabile.
Deopotrivă utilizarea echipamentului şi consumatorul să fie proiectate pentru a funcţiona la o tensiune
sigură şi eficientă. Prelungirea funcţionării echipamentelor la tensiuni mai mari decât limita
acceptabilă poate afecta nefavorabil funcţionarea şi este posibil să le cauzeze avarii.
b) Stabilitatea sistemului este ridicată pentru a maximiza utilizarea sistemului de transport.
După cum vom vedea mai târziu în acest capitol, controlul tensiunii şi al puterii reactive are un impact
important asupra stabilităţii sistemului.
c) Fluxul puterii reactive este minimizat astfel încât să reducă pierderile 2RI şi 2XI la un
minim practic.
Aceasta presupune faptul că sistemul de transmisie funcţionează eficient, îndeosebi pentru
transferul puterii active.
Producerea şi consumul puterii reactive Generatoarele sincrone pot produce sau consuma putere
reactivă în funcţie de excitaţie. Când sunt supraexcitate ele alimentează cu putere reactivă şi când sunt
subexcitate ele consumă putere reactivă. Capacitatea de a alimenta sau consumului în mod continuu
putere reactivă este oricum, limitată de câmpul de curent, armătura curentului şi limita superioară a
încălzirii. Generatoarele sincrone sunt echipate în mod normal cu regulatoare automate de tensiune
care în mod continuu reglează excitaţia astfel încât să controleze tensiunea armăturii.
Liniile aeriene depind de curentul de sarcină. La încărcări mai mici decât încărcarea maximă
admisibilă, liniile produc putere reactivă netă; la sarcinile mai mari decât sarcina normală, liniile
consumă putere reactivă.
Cablurile subterane, datorită capacităţii lor mari, au capacităţi nominale mari, astfel fiind
mereu încărcate sub valoarea nominală, şi prin urmare produc putere reactivă în toate condiţiile de
funcţionare.
Transformatoarele întotdeauna absorb putere reactivă indiferent de încărcarea lor; când nu
sunt încărcate predomină efectele reactanţei de magnetizare a şuntului şi la încărcare maximă,
predomină efectele inductanţei de scurgere în serie.
Echipamentele în mod normal absorb putere reactivă. O staţie tipică alimentată de un sistem
energetic este compusă dintr-un număr mare de echipamente. Schimbările consumului depind de zi,
sezon şi condiţiile meteorologice.
Caracteristicile echipamentului sunt în mod normal reglate astfel încât o staţie să absoarbă
putere reactivă. Ambele, puterea activă şi puterea reactivă din componenţa sarcinilor variază în
funcţie de amplitudinea tensiunii. Sarcinile cu valori mici ale factorilor de putere produc atenuări ale
tensiunii excesive în reţeaua de transport şi nu sunt economice pentru a fi alimentate. Consumatorii
industriali sunt în mod normal încărcaţi pentru putere reactivă la fel ca şi pentru putere activă; aceasta
le dă un stimulent pentru a îmbunătăţi factorul de putere al sarcinii folosind condensatorii şunt.
Unităţile generatoare presupun modul de bază al controlului tensiunii; regulatoarele automate
de tensiune controlează câmpul de excitaţie pentru a menţine un nivel stabilit al tensiunii la bornele
generatoarelor. Metode suplimentare sunt de obicei cerute pentru a controla tensiunea în sistem.
Reactorii şi condensatorii de şunt presupun compensare pasivă. Ei sunt permanent conectaţi
la sistemul de transport şi distribuţie, sau schimbaţi contribuind la controlul tensiunii modificând
caracteristicile reţelei.
Condensatorii sincroni şi CVS presupun compensare activă; puterea reactivă
consumată/cedată de ei este în mod automat reglată astfel încât să se menţină tensiunile din staţiile la
care sunt conectaţi.
Împreună cu unităţile generatoare, stabilesc tensiuni în diferite puncte din sistem. Tensiunile
în alte locaţii din sistem sunt determinate de fluctuaţiile puterilor active şi reactive prin diferite
elemente de circuit, inclusiv dispozitivele de compensare pasivă.

Sistemele var-statice pentru controlul sistemului eneregtic
Compensatoarele var-statice (CVS) sunt generatoare statice conectate şunt şi/sau consumatori
ale căror ieşiri sunt variate astfel încât să se specifice parametrii sistemului de putere electrică.
Termenul „static” este folosit pentru a arăta că CVS, spre deosebire de compensatoarele
sincrone, nu au componente principale în mişcare sau în rotaţie. Astfel un CVS constă într-un generator
var-static (CVS) sau dispozitive de absorţie şi un dispozitiv de control potrivit.
O bună planificare şi o aplicare corespunzătoare a echipamentelor de compensare a puterii
reactive din sistemul de transport este esenţială pentru proiectarea economică şi pentru funcţionarea în
siguranţă a sistemului.
Compensarea reactivă influenţează starea de echilibru la fel de bine ca şi funcţionarea dinamică
a sistemului, detalierea studiilor fluxului de putere şi a stabilităţii sunt cerute pentru stabilirea
schemelor de compensare potrivite.
1. Compensarea cu condensator şunt în general presupune sursa de putere reactivă cea mai
economică pentru controlul tensiunii. În mod ideal este potrivit pentru compensarea liniilor de transport
dacă prima variantă se consideră reducerea impedanţei caracteristicii efective (Zc’), faţă de reducerea
unghiului de linie efectiv (θ’).
Utilizarea îndelungată a compensării cu condensatoare şunt poate duce la reducerea stabilităţii
limitei semnalului mic (stare de echilibru) şi reglarea precară a tensiunii.
2. Compensarea cu condensatorul serie este auto-reglabilă, puterea reactivă de ieşire a
acesteia creşte cu încărcarea liniei. Fiind în mod ideal potrivită pentru aplicaţiile unde se reduce
unghiului de linie efectiv (θ’). Creşte sarcina nominală efectivă la fel de bine ca şi limita stabilităţii
semnalului mic şi se obţine împărţirea dorită a încărcării între liniile paralele.
3. O combinaţie a condensatoarelor serie şi şunt pot presupune în unele cazuri forma ideală
de compensare.
Aceasta admite un control independent al impedanţei caracteristice efectivă şi al unghiului
sarcinii δ.
4. Un sistem var static este în mod ideal potrivit pentru aplicaţiile ce necesită control al
tensiunii direct şi rapid. El are un avantaj distinct faţă de condensatorii serie unde compensarea este
cerută pentru a preveni scăderea tensiunii la o staţie ce implică mai multe linii. De când compensarea
şunt este conectată la staţie şi nu la linii particulare, costul total al compensării şunt reglată poate fi
semnificativ mai mic decât acela pentru compensatoare serie pentru fiecare dintre linii.
Când un SVS este folosit pentru a permite un transport de putere mare la mare distanţă,
posibilitatea instabilităţii când SVS este împins până la limitele lui trebuie să fie recunoscută. Când se
funcţionează la limita capacitivă a SVS, acesta devine un simplu condensator, neoferind un control al
tensiunii iar puterea lui reactivă scade cu pătratul tensiunii. Randamentul SVS trebuie să fie bazat pe
studiile complete reale care îi definesc totalul puterii reactive şi porţiunile controlate dinamic. Un SVS
are capacitatea de suprasarcină limitată şi are pierderi mai mari decât compensarea cu condensator
serie.

Modelarea echipamentelor de compensare a puterii reactive şi metode de analiză
Condensatoarele sincrone sunt modelate ca generatoare sincrone dar fără ieşire a puterii active
în starea de echilibru. Cu excepţia faptului că acolo nu este o acţionare primară, reprezentarea unui
condensator sincron şi stimularea sistemului asociat este asemănătoare cu aceea a generatorului
sincron.
Sistemele var statice SVS sunt de obicei configurate să satisfacă cererile sistemului individual.
Tehnicile de control variază în funcţie de furnizorii de echipamente şi de caracteristicile
echipamentului.
O reprezentare a diagramei bloc funcţională a SVS este arătată în figura de mai jos. Modelul
stabilităţii poate fi dezvoltat prin identificarea modelului matematic pentru fiecare bloc funcţional.

Aplicarea comutării ploturilor transformatoarelor la sistemele de transport
Transformatoarele cu posibilităţi de comutare a ploturilor constituie un mod important de
control a tensiunii în sistem la orice nivel de tensiune. Vom considera că aceste transformatoare sunt
folosite pentru controlul tensiunii şi al puterii reactive în sistemul de transport.
Autotransformatoarele folosite pentru a schimba tensiunea de la un subsistem la altul (de
exemplu, 400 kV în 220 kV) sunt deseori dotate cu posibilitatea de comutare a ploturilor la încărcare
insuficientă. Aceasta poate fi controlată fiecare în mod automat sau normal. În mod normal există multe
astfel de transformatoare în reţeaua de interconectare a sistemelor de transport. Ploturile pe aceste
transformatoare prevăd un mod convenabil de control al fluxului de putere activă între subsisteme.
Acesta în schimb poate fi folosit pentru a controla nivelurile tensiunii, şi pentru a minimiza pierderile
de putere activă şi reactivă.
Controlul unui singur transformator va cauza schimbări în tensiunile la borne. În plus,
influenţează fluxul de putere reactivă în tot transformatorul. Efectul rezultat asupra tensiunilor la alte
staţii va depinde de configuraţia reţelei şi de distribuţia sarcinii/producerii. Controlul coordonat al
comutărilor ploturilor din toate transformatoarele ce interconectează subsistemele este necesar dacă
nivelul general al tensiunii urmează să fie modificat.
În timpul condiţiilor de încărcare mari ale sistemului, tensiunile reţelei sunt păstrate la nivelul
practic cel mai mare pentru a minimiza cererile de putere reactivă şi să crească eficacitatea
condensatorilor şunt şi a încărcării liniei.
Cea mai mare tensiune de funcţionare posibilă a reţelei de transport este dată de nevoia ca
nivelurile de izolare ale echipamentelor să nu fie prea mari, luându-se în considerare funcţionările de
comutare potrivite şi condiţiile de avarie.
În condiţii de încărcare uşoară, este de obicei nevoie să se coboare tensiunile reţelei pentru a
reduce schimbările în linie şi să evite funcţionarea generatoarelor subexcitate.
Transformatoarele cu funcţionare în gol şi posibilitate de comutare a ploturilor ajută la
menţinerea tensiunii nominale. În timp ce transformatoarele CPIM pot fi folosite pentru a avea grijă de
variaţiile din condiţiile de funcţionare zilnică ale sistemului, în fiecare oră şi minut de minut, reglările
comutării ploturilor transformatorului la mers în gol vor fi cu grijă alese în funcţie de variaţiile pe
termen lung datorită extinderii sistemului, creşterii sarcinii sau modificări sezoniere. Analizele fluxului
de putere optime presupun o metodă a setărilor ploturilor cu fiecare tip de comutare a acestora.

Avantajul utilizatorilor cu privire la aplicarea transformatoarelor CPIM pe sistemele de
transport variază mult.
De exemplu, practica Ontario Hydro este să furnizeze CPIM pe cea mai mare parte a
autotransformatoarelor de 400/220 kV şi pe toată „zona de alimentare” a transformatoarelor
coborâtoare de la 220 kV sau 110 kV la 20 kV. Toate autotransformatoarele de 220/110 kV şi
generatoarele cu prize mediane sunt prevăzute cu comutatoare pentru ploturi la mers în gol.

5. Procedurile de analiză a fluxului de putere
Pentru transportul puterii active suplimentară la fluxurile de putere convenţionale, programele
fluxului de putere optime sunt din ce în ce mai utilizate.
Scopul analizelor fluxului de putere este să se studieze încărcările echipamentului, pierderile de
putere, cererile staţiei de tensiune şi de putere reactivă pentru valoarea posibilă a condiţiilor de
funcţionare ale sistemului şi evenimentele neprevăzute specificate de criteriul proiectului. Pentru orice
studiu dat, configuraţia reţelei, nivelul de sarcină, şi producerea programată sunt specificate.
Evenimentele care urmează pierderii de generare sau sarcină pot fi împărţite după cum
urmează:
• Pasul 1, reprezentând condiţiile imediat după perturbaţie. În timpul acestei etape, ieşirile
generatorului schimbă aproape invers proporţional reactanţa între generatoare şi punctul unde
generarea sau sarcina este pierdută.
• Pasul 2, reprezentând condiţiile de la 0.5 s la 2.0 s după perturbaţie.
Generatoarele accelerează sau decelerează datorită dezechilibrului dintre intrarea puterii mecanice şi
ieşirea puterii electrice.
Într-un sistem mic, toate generatoarele accelerează împreună; pierderea generaţiei/sarcinii este
împărţită între generatoare în funcţie de inerţia lor.
Într-un sistem mare, propagarea efectelor perturbaţiei la părţile depărtate durează mai mult;
acolo vor fi
diferenţe timp-fază între oscilaţiile rotorului unităţilor în diferite părţi ale sistemului.
• Pasul 3, reprezentând condiţiile de la 2.0 s la 20.0 s după perturbaţie.
Regulatorul de viteză reacţionează şi schimbă puterea de ieşire a turbinei. La sfârşitul acestei
etape, generatoarele din sistem împart puterea schimbată în funcţie de capacitatea lor, rezerva
disponibilă, şi funcţionarea în gol. Schimbarea sarcinilor sistemului, depinde de frecvenţa acestora şi
de sensibilitatea tensiunii.
• Pasul 4, reprezentând condiţiile ce au loc într-un interval cuprins între câteva secunde şi
câteva minute după perturbaţie. Sistemul CAP încearcă să coreleze abaterile din fluxurile de linie şi
frecvenţă. Depinzând de cantitatea rezervei de generare pe CAP, fluxurile liniei de legătură şi frecvenţa
sunt restabilite.
Aceasta este urmată de acţiunea manuală a operatorilor.
Caracteristici speciale pot fi adăugate programelor fluxului de putere corespunzătoare paşilor 3
şi 4 descrişi mai sus. Analizele corespunzătoare fluxului de putere se referă la răspunsul regulatorului
la fluxul de putere şi răspunsul CAP la fluxul de putere. Unele programe deasemenea prevăd facilităţi
pentru fluxul de putere iniţial, care intenţionează să reprezinte pasul 2 indentificat mai sus. O astfel de
analiză este semnificativă doar pentru sisteme izolate mici în care toate generatoarele oscilează
împreună în timpul perioadei interesate, împărţind nepotrivirea generare-sarcină proporţional cu inerţia
acestora. Pentru sistemele mari interconectate, acest pas poate fi analizat numai în simulatoare
dinamice asemenea celor folosite pentru analizele stabilităţii tranzitorii.
Metode de evaluare a stabilitatii de tensiune
Avand in vedere complexitatea mecanismelor care conduc la declansarea fenomenelor de
instabilitate si colaps de tensiune, pentru structura simpla de tipul 'generator-linie-consumator' in cazul
unui sistem electroenergetic complex, scopul metodelor de analiza a stabilitatii de tensiune il constituie
identificarea, pe de o parte, a punctelor vulnerabile ale sistemului, iar pe de alta parte a masurilor ce se
impun a fi luate pentru a creste siguranta in exploatare a acestuia.
In acest context, metodele de analiza trebuie sa fie suficient de exacte si in acelasi timp rapide
astfel incat in activitatea de exploatare operatorul sa poata lua deciziile in timp util.
In functie de simularea efectuata si de testul utilizat pentru a aprecia existenta unei probleme de
tensiune metodele de analiza pot fi impartite in metode dinamice si metode statice.

Metodele dinamice sunt metode generale bazate pe integrarea numerica a modelului dinamic
EAD care fac apel la algoritmi de studiu asemanatoare cu cele ale stabilitatii tranzitorii, completate cu
modele mai complicate pentru regulatoarele de tensiune, comportarea dinamica a sarcinilor si a
echipamentelor speciale ca de exemplu dispozitivele de reglare sub sarcina a ploturilor
transformatoarelor (dispozitivele FACTS de tipul SVC, STATCOM, UPFC etc).
Avand in vedere mecanismele care pot declansa instabilitatea sau colapsul de tensiune aceasta
maniera de abordare este dificila, chiar inadecvata, deoarece, in afara de faptul ca necesita un efort de
calcul foarte mare, exista si alte dezavantaje, ca de exemplu:
(i) nu furnizeaza informatii privind gradul de stabilitate sau instabilitate;
(ii) nu ofera informatii cantitative privind rezervele de stabilitate;
(iii) rezultatele obtinute necesita o analiza si o interpretare corespunzatoare care trebuie efectuata de
catre specialistii in domeniu.
Din aceste motive metodele dinamice nu sunt operationale in activitatea de exploatare a
sistemului electroenergetic. Ele sunt folosite in activitatile de planificare a exploatarii si dezvoltarii
sistemului sau in cadrul unor studii de verificare-validare a metodelor statice de evaluare a stabilitatii
de tensiune.

Mecanismele instabilitatii si colapsului de tensiune intr-un sistem electroenergetic

Sinteza metodelor de evaluare a stabilitatii de tensiune
Metodele statice se bazeaza pe faptul ca principalul aspect al stabilitatii de tensiune intr-un
SEE il constituie capacitatea acestuia de a transfera puterea de la surse la zonele de consum, atat in
conditii normale de functionare, cat si in conditiile regimurilor perturbate. Acesta poate fi analizat
folosind metode statice bazate pe ecuatiile bilantului de puteri modificate pentru a lua in considerare
factorii esentiali in declansarea mecanismelor de instabilitate de tensiune si pe aproximarea de evolutiei
cvasistatica a sistemului in timpul proceselor dinamice pe termen mediu si lung. Avand in vedere acest
aspect, precum si dezavantajele metodelor dinamice, au fost dezvoltate metode statice de analiza a
stabilitatii de tensiune. Ele sunt suficient de exacte, mult mai rapide decat metodele dinamice, permit
definirea unor indicatori de evaluare locala sau globala a stabilitatii de tensiune utilizabili in activitatea
de exploatare si pot fi utilizate pentru a evalua riscul aparitiei unor probleme de tensiune atat la mici
perturbatii, cat si in diverse momente ale evolutiei dinamice a sistemului in urma unor mari perturbatii,
precum si pentru identificarea celor mai eficiente masuri preventive sau corective.

BIBLIOGRAFIE
1. Mihet I, Furtunescu, H., Siguranţa în exploatare a instalaţiilor energetice (defecţiuni, deranjamente,
incidente şi avarii), Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.
2. Niţu, V.I., Bazele teoretice ale energeticii, Editura Academiei RSR, Bucureşti 1973.
3. Badea, I. A., Sisteme automate în industria energetică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1965
4. Nemeş, M., Restructurarea sistemelor electroenergetice, Editura AGIR, Bucureşti 2001.
5. Vuc G., Managementul energiei electrice, Editura AGIR, Bucureşti 2001.
6. Rizea M. Protecţia infrastructurilor critice în spaţiul euroatlantic, Bucureşti 2008
7. Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea şi desemnarea
infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora
8. Berglund R.O., Mittelstadt W.A., Shelton M.L., Barkan P., Dewey C.G. şi Skreiner K.M., “One-
Cycle Fault Interruption at 500 kV : System Benefits and Breaker Design”, IEEE Trans. Vol. PAS-93,
Septembrie/octombrie, 1974.
9. Esztergalyos J., Yee M.T., Chamia M. şi Liberman S., “The Development and Operation of an Ultra
Hight Speed Relaying System for EHV Lines”, 1978.
10. Lindsay C. şi Shenoy V., “Reliability and Selection of Characteristics for EHV Transformers”,
1978.
11. Shelton M.L., Winkelman R.F., Mittelstad W.A. şi Bellerby W.L., “Bonneville Power
Administration 1400 MW Braking Resistor”, IEEE Trans., Vol. PAS-94, Martie/Aprilie 1975.
12. Kimbark E.W., “Improvement of System Stability by Switched Series Capacitors”, IEEE Trans.,
Vol. PAS-85, Februarie 1966.