UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Specializarea: DREPT

DOCTRINE POLITICE - suport de curs Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca 2007

2

CUPRINS

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE….……………………. 3 GHID DE STUDIU…………………………………………………………………. 3 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ…………………………………………………… 4 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”…………………………………………………………………... 5 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE......................…………...……….. 11 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic…………… 11 2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul……………………………………………………………. 14 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul……….. 16 2.4. Anarhismul şi variantele sale…………………………………………….... 19 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate…………………………... 21 2.6. Fascismul şi neofascismul…………………………………………………. 23 2.7. Democraţia creştină………………………………………………………... 25 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)……………………………………………….. 27 2.9. Ecologismul………………………………………………………………... 29 2.10.Feminismul………………………………………………………………... 31 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale………………………………………………………….. 34 EVALUAREA STUDENŢILOR………………………………………………… 42

3

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE
Cursul abordează principalele doctrine (ideologii) politice, dintr-o dublă perspectivă: sincronică şi diacronică, relevând, în mod selectiv, variante şi autori de referinţă. Ideile cărora li se acordă prioritate sunt cele referitoare la: rolul statului, respectiv relaţia dintre stat şi piaţă; raportul individ – societate; valorile politice fundamentale (libertate, egalitate, solidaritate); modelul de societate propus. Este urmărit, de asemenea, modul de reflectare a acestor idei în programele şi activitatea partidelor politice. Cursul vizează cunoaşterea principalelor idei şi caracteristici ale doctrinelor politice contemporane, precum şi a antecedentelor istorice ale acestora, astfel încât studenţii să dobândească reperele fundamentale ale domeniului, necesare atât pentru abordări teoretice, cât şi pentru practica juridică.

GHID DE STUDIU
Pe parcursul studierii fiecărei doctrine (ideologii) urmăriţi cu atenţie asemănările şi deosebirile în raport cu celelalte, astfel încât să puteţi realiza comparaţii, sub diferite aspecte. Acest Suport de curs tratează mai amplu (incluzând şi trimiteri bibliografice explicite) doar conceptele de ideologie şi doctrină politică, momentele de referinţă în evoluţia acestora şi a problematicii pe care o vizează (Cap. 1), respectiv diferenţierea dintre dreapta şi stânga în perimetrul ideologiilor politice (Cap.l 3). În legătură cu celelalte teme, care vizează diferite ideologii, sunt abordate succint momente şi variante de referinţă, precum şi unele aspecte controversate, fiind necesar să consultaţi bibliografia cuprinsă la finalul fiecărui capitol.

4

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000. 2. Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995 (sau ediţiile anterioare din 1924, 1942). 3. Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995. 4. David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000. 5. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998. 6. Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.

David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan. termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. “sfârşitul ideologiilor” “Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare. dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”. Treptat. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor. caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. mai exact guvernarea republicană reprezentativă. Controverse privind “dezideologizarea” Obiective: • • • • Definirea ideologiei şi a doctrinei politice. ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată. în bună măsură. invocându-se. 24). • Ideologia şi "dezideologizarea" Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate. li s-a . Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. 1998. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Produs al iluminismului. Acestor sensuri iniţiale pozitive. Aşadar. care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe măsură. ideologie politică. sens care va câştiga teren. dar şi ambiguitate. p. din cuvintele greceşti eidos şi logos. o expresie a empirismului anti-teologic. în principal.5 1. de către filosoful Antoine Destutt de Tracy. de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. precum şi examinarea raportului dintre acestea şi teorie Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea” Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare) Termeni cheie: doctrină politică.

R. Se consideră că metamorfoza se datorează. 1994). toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. Această alternanţă de tip flux . La finele anilor '80. le-a reproşat acestora. Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. în bună măsură. speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor. el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme. care deosebea două forme ale ideologiei . lumea contemporană. imposibil de realizat . după ce a ajuns la putere. Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat. încorporând pasiuni. la maturitate.6 adăugat. aflată într-o etapă a "abundenţei". este tot mai raţională şi pragmatică. acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”. semnificând uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi programatice. teză . p. atât dimensiuni raţionale cât şi afective. să o considere expresie a intereselor de clasă. Dacă anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor" (democratice. în primele decenii ale secolului XX. anticipând căderea regimurilor comuniste. cel care. Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx. a preluat şi amplificat sensul peiorativ. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate.o ideologie utopică. sociologul Karl Mannheim. mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice. cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal. a “dezideologizării” (Raymond Aron. 1936). comuniste). în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim. într-un alt context istoric. curând. Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea. Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore.reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat. în lucrările din tinereţe. lui Napoleon. pentru ca apoi.ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea. unul peiorativ. care se îndepătează de obiectivitate. 278). fasciste. ed. Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". 1987. anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului ideologiilor". temeri. Daniel Bell). care. că vor să reformeze lumea în capetele lor. alteori o concepţie deformată. apoi în alte lucrări. fiind incapabili să-şi pună în practică ideile. ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama. La baza acesteia s-a aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului. definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură). a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă..

preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei. îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective. precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung. 1996. aceasta nu se rezumă la cunoaştere. devenite clasice. se referă. . de fapt? este doar o "falsă conştiinţă". aşadar. ce constituie obiectul demersului de faţă. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal. oricât de pregnante sunt. în principal. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea. 2). ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri. ideologia este un produs colectiv. Apoi. o gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate? Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei. precum: ce este ea. credinţe. în cadrul unei ideologii. opţiuni valorice. în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune. pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. În acest caz.un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. unde confruntările ideologice nu au căzut deloc în desuetudine. Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări. aspiraţii. p. respectiv aspecte volitive şi afective. Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei . fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia. idealuri. că. ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante. oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri. Rezultă. în legătură cu ideologia. la idei.7 care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor. Revenind la întrebările formulate anterior. ştiinţei). reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. Alternanţa nu este întâmplătoare. la aspecte de ordin raţional. atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice. trebuie să constatăm că cei care elaborează. ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri. Ideologia politică. ce rezultă din anumite opţiuni. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea situaţiei prezente din zona noastră. ci implică întreg sistemul motivaţional. ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic. definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată.

ci şi una normativă. teoria presupune demonstraţie riguroasă. cu o serie de precizări şi accente. interpretările. are nu doar o funcţie cognitivă. ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. care înseamnă “învăţătură”. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice. complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi. că. cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului. alţii o preferă . evidente. practic). care este o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ.8 A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei realităţi. în vreme ce teoria presupune. Din perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură. alteori se subliniază diferenţele. spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria). cu alte cuvinte. Cum se poate cu uşurinţă constata. Prin caracteristicile relevate. în principal. nu sunt. de regulă. demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar. care se sprijină pe date concrete. mai cu seamă al celui clasic. opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte. verificate empiric. organizarea ideilor şi demonstraţia. Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază. ideologia se deosebeşte de teorie. ce pot fi. de-a lungul timpurilor. nivelul empiric. respectiv prescriptivă. în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă. asociată cu ştiinţa. • Doctrina politică Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”. de regulă. care. Astfel. aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut. Aşadar. când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă. dar şi evaluări foarte diferite. ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii. pe considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”. Apoi. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri. de regulă.

Ideologii politice şi idealul democratic. Un remarcabil teoretician şi om politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale. în sfârşit. ed. Iaşi. apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective. opţiuni valorice. implicând şi căile. New York. apreciind că aceasta încorporează deopotrivă teoria. pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative. Francis Fukuyama. 2000. Doctrinele partidelor politice. Contemporary Political Ideologies. Editura “Garamond”. 1998. Routledge & Kegan Paul. 25). p. 1936 Liliana Mihuţ. concepţia şi ideologia: mai întâi.” (Virgil Madgearu. în Petre Dan. Roy Macridis & Mark Hulliung. Ideology and Utopia. Polirom. aspiraţii. Bucureşti. eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate” (Liviu Petru Zăpârţan. Bucureşti. articulate pe baza unor principii unificatoare. Bucureşti. “un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice. Este de remarcat faptul că. 1993. Harper Collins.). David McLellan. 1995. Petre Dan (ed.. 1996). . Karl Mannheim. Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt ilustrative pentru această diversitate de abordare. p. Dilemele ştiinţei politice. 91). 1994.. Pinter Publishers. idealuri.9 pe aceasta din urmă. ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste. London. şi un ideal social. Contemporary Political Ideologies. Liviu Zăpârţan conferă doctrinei politice sensuri mai complexe. Bibliografie Terence Ball. Editura DU Style. 1995. Richard Dagger. ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi. Sfârşitul istoriei?. Editura Vremea. Bucureşti. în mod frecvent. 1994. Editura Enciclopedică. termenul de doctrină politică este utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor politice. Roger Eatwell & Anthony Wright eds. şi. London. precum şi “un set de propoziţii ideologice”. 1995. măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate. Ideologia. context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei.

în anii ‘80 3. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”? a.10 David Miller (coord. similitudine . Humanitas. Karl Marx c. excludere reciprocă b. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una de a. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Iaşi. Bucureşti. 1994. Antoine Destutt de Tracy b. în anii ’50 c.). în anii ’30 – ’40 b. Când a fost exprimată pentru prima oară teza “sfârşitului ideologiilor”? a. Test de autoevaluare 1. Karl Mannheim 2. 2000. Liviu Petru Zăpârţan. Doctrine politice.

“umanismul real”). Liberalismul politic a parcurs mai multe etape. liberalismul neoclasic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: liberalism clasic. libertate Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice. precum rolul statului. liberalism social. liberalism neoclasic. • Liberalismul clasic . a contribuţiilor de referinţă la definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice Analiza caracteristicilor esenţiale ale acestora. dimensiuni (momente) esenţiale: dimensiunea filosofico-politică. liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”.începând cu secolul al XVI-lea. respectiv sensul foarte larg al cuvântului. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE _____________________________________________________________________ Obiective: • • Prezentarea momentelor evolutive. prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”.2. Liberalismul clasic. prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol minim. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice. a variantelor. astfel încât să fie posibilă compararea lor din perspectiva concepţiei asupra unor probleme fundamentale. . Unii apreciază că. dimensiunea economică. asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei). liberalismul social. respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul separaţiei puterilor). modelul de societate propus 2.11 2. valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice. valorile politice de bază. care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii. având o istorie foarte complexă. după 1989.

începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular.12 dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea. identificând libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă intervenţia statului). A. Liberalismul neoclasic (“nostalgic”. formând guverne majoritare. • Liberalismul social (Neoliberalismul) . Roosevelt spre a scoate America din starea de criză. • • Egalitatea (ca egalitate în faţa legii. precum şi SUA (Partidul Democrat are. prin Alexis de Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii. bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale. când a lansat formula „prin noi înşine”. Excepţii remarcabile: Japonia. în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate. fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării umane”. a ocupării “depline” a Programul New Deal. o orientare liberală. în formule de coaliţie. “conservator”) – cu antecedente în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. de regulă. mai apropiată de varianta liberalismului .în primele decenii ale secolului XX. atunci când ajung la guvernare în diferite ţări. a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70 Fr. ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american forţei de muncă etc). În România. expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 – ’33 • Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme de autoreglare. După al doilea război mondial. dar definită în două moduri diferite: liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”. partidele liberale se află. liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”. De-a lungul acelui secol. Individualismul. în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia statului). Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice. ca egalitate de şanse). PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea. raportul egalitate –libertate etc). Valorile (principiile) de bază ale liberalismului: • Libertatea – valoare fundamentală. în esenţă.

59-97. Bucureşti. Bibliografie Terence Ball. în secolul al XIX-lea c. Doctrine politice. Iaşi.). Ed.13 social). Iaşi. “A fi sau a nu fi liberal”. Bucureşti. “Neoliberalismul”. Editura DU Style. Polirom. Institutul European. Liberalismul între succese şi iluzii. Adrian Paul Iliescu. liberalismul social c. Mihail Manoilescu. Polirom.17-44. “Garamond. În ciuda performanţelor electorale relativ modeste. Ed. Doctrinele partidelor politice. 1998. Richard Dagger. 1998. (ed. Ideologii politice şi idealul democratic. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. pp. Liberalismul. Iaşi. Bucureşti. Care dintre variantele liberalismului au pledat pentru limitarea intervenţiei statului în economie şi viaţa socială? a. 1995. pp. în Petre Dan. în secolul al XVI-lea b. John Gray. Nicolas Roussellier. egalitatea c. liberalismul neoclasic 2. solidaritatea 3. 2001. în secolul XX. 1998.). liberalismul clasic b. pp 198-228. Când au apărut primele partide liberale? a. Europa liberalilor. 2000. multe partide liberale şi-au dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice. . libertatea b. Valoarea fundamentală a liberalismului este a. ALL. Aurelian Crăiuţu. Test de autoevaluare: 1.

orientată spre păstrarea. În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului: • • Unul tradiţionalist. stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”. în Regatul Unit. Reagan. • Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”. pe de o parte. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”. respectul pentru piaţă. al cărei protagonist. care să fie temperată însă de aristocraţie. Noua Dreaptă Asemenea liberalismului. în SUA. .3. respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale. respectiv M Thatcher. dar respingerea egalitarismului.14 2. Kristol. exponent remarcabil al Noii Drepte. De la început. asociat cu tradiţia britanică inaugurată de Ed. • Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”. “Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX. inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici. preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare. Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul. tradiţie şi creştinism. conservatorism reacţionar. Burke. conservarea unei stări de fapt. Celălalt. de nuanţă teologică. afirmarea egalităţii şanselor. într-un sens larg. neoconservatorismul Termeni cheie: conservatorism moderat. pledând pentru reformă. pe de altă parte. o ideologie şi practică politică. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. şi conservatorismul desemnează. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia franceză. o atitudine general-umană – în acest caz. a avut cel puţin două variante. în care a criticat radicalismul revoluţionar. respectiv comunismul. pentru ca apoi oponenţii principali să devină socialismul. I. Joseph de Maistre. neoconservatorism. a ideilor şi instituţiilor existente – iar. dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul “conservator”). îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790). ca modalitate de schimbare. a susţinut restaurarea monarhiei absolute. care s-au perpetuat în secolul următor.

Ideologii politice şi idealul democratic. Ed. Polirom.99-124. Libertatea apare ca un drept legal. “Conservatorismul”. Acum. pp. în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii. Burke b. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă. Robert Nisbet. 64-90. Adrian Paul Iliescu. C. în Petre Dan (ed. Iaşi. Bibliografie Terence Ball. Cine a fost unul dintre exponenţii majori ai conservatorismului moderat? a. Valorile fundamentale ale conservatorismului a. 1998. Doctrinele partidelor politice. Ed. Adrian Paul Iliescu. Richard Dagger. biserică. Solidaritatea 3.15 Valorile fundamentale ale conservatorismului: • Criticând atât individualismul cât şi colectivismul. exceptând Regatul Unit şi alte câteva ţări. • • Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice. I. Test de autoevaluare: 1. pp. Bucureşti. ALL. Libertatea b. 73-83. pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici.). Egalitatea c. sunt într-o poziţie minoritară. 1995. Conservatorismul. a susţinut solidaritatea ce decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii (familie. Kristol 2. Bucureşti. Editura “Garamond”. Doctrine politice. Comparaţi concepţiile conservatoare şi cele liberale privitoare la rolul statului. Editura DU Style. Iaşi. . Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne. Rădulescu Motru.). 1994. În unele cazuri. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Polirom. 1998. de Maistre c. au fost absorbite de partide creştin-democrate. “Concepţia conservatoare şi progresul”. Partidul Republican din SUA). J. pp. Bucureşti. naţiune). 2000. Conservatorismul anglo-saxon.

în cele mai multe cazuri. de către partidele comuniste. schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor. a fost lansată formula “socialism democratic”. au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în concordanţă cu adevărata natură a omului. un produs al etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. “a treia cale”. Owen. socialism democratic. În Europa de vest. dar încă de la început s-au manifestat două tendinţe majore: • Varianta radicală. care viza edificarea. comunismul şi eurocomunismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: socialism revoluţionar. Prima sa expresie a fost aşa-numitul “socialism utopic” al lui Saint-Simon. a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia liberală. criticând capitalismul. exprimate mai cu seamă de Ed. şi socialişti. în secolul al XVI-lea. pe parcursul a două etape: • În primele trei decenii. Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti. Fourier. “socialismul revoluţionar”. a ordinii existente cu societatea socialistă.3. care. • Cealaltă variantă. R. socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte. traversând importante reconsiderări. în Europa de est. Socialismul şi social-democraţia. social-democraţie. pe de altă parte. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”). comunismul apărea ca o etapă superioară a cestui nou model de organizare social-politică. . asemenea liberalismului şi conservatorismului. aceştia din urmă au fost absorbiţi. moderată. a respins valorile şi instituţiile liberalismului. şi a militat pentru înlocuirea. social-democraţi. Ch. în cadrul societăţii capitaliste. bazată pe proprietatea socială. Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism. aceste idei. în primele decenii ale secolului al XIX-lea. prin revoluţie. s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în economie şi în protecţia socială. pe de o parte. Antecedentele sale au fost identificate în Utopia lui Thomas Morus. comunism Socialismul este. După al doilea război mondial. a unei “economii mixte”. care şi-a găsit expresia în opera lui Marx.16 2. au stat la baza social-democraţiei de mai târziu.

îmbătrânirea populaţiei. precum şi globalizarea progresivă a economiei. dar în corelaţie cu libertatea şi solidaritatea. s-a afirmat aşa-numitul “eurocomunism”. la sfârşitul anilor ’70. sau operat schimbări importante. Egalitatea considerată valoare fundamentală. În prezent. termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori utilizaţi ca interşanjabili. Având antecedente încă în antichitate. lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens). care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie. partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din aceeaşi “familie”. comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă. Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii socialiste (social-democrate). Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia): uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice. cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de abordare de la o etapă la alta. Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare. După al doilea război mondial. ci . în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime. Trebuie precizat că. Rolul important conferit statului. îndeosebi în primele decenii postbelice. • Începând din anii ’80. pot fi relevate anumite caracteristici comune: • • • Accentul asupra comunităţii (colectivităţii). în vestul Europei. una din formulele de referinţă este “a treia cale”. în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind redistribuirea. care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă. alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. cu deosebire în opera lui Marx. precum şi dezvoltarea “statului bunăstării”.17 bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat. partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele proprietăţii. care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia vechii stângi. construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei sociale”.

Doctrine politice. Iaşi. Omegapres. pp. Polirom. 1998. Saint-Simon b. Pascal Delwit. Ch. Iaşi. Institutul European. Ed. Jean-Michel de Waele. Bernstein 2. A treia cale: renaşterea social-democraţiei. contradicţie c. 1991. Fourier b. . 2003.125-178. Eşecul comunismului est-european. excluzând violenţa şi dictatura proletariatului. cooperare b. Polirom. Humanitas. Cine a susţinut revoluţia ca principală formă de schimbare socială? a. Iaşi. T. 2001 Jose Gotovitch. Europa comuniştilor. presupunând alianţe cu alte forţe politice. Polirom. pp. Iaşi. confirmat de evenimentele din 1989. Francois Furet. Europa socialiştilor. Blair 3. Bernstein c. Bibliografie Terence Ball. a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. manifestând deschidere spre colaborarea cu alte partide politice din zona stângii. 1996. Partidele socialist-democratice şi cele social-democrate se află în raporturi de a. Ideologii politice şi idealul democratic. majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile. Bucureşti. Formula “a treia cale” a fost lansată de a. 2000. Michel Dreyfus. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Ed. Marx c.18 prin reforme. Maurice Duverger. îndeosebi cu socialiştii. Trecutul unei iluzii. identitate. Iaşi. 175-194. “Doctrina social-democrată”. K. 2000. Anthony Giddens. Richard Dagger.). Institutul European. care trec acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. Test de autoevaluare: 1. Unele şi-au schimbat chiar denumirea. Anton Carpinschi.

într-o anumită măsură. dar şi solidaritatea între oameni. considerate a fi “furt”.19 2. În plan ideologic. avându-l ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de schimbare socială. cu caracter de masă. care a iniţiat “anarhismul individualist”. anarhism mutualist. • Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. ca şi în Războiul Civil din Spania. . în Revoluţia din Rusia. organizând atentate şi alte acţiuni criminale. unele mai apropiate de socialism. anarho-sindicalism Cu antecedente în iluminism. când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente. anarhism colectivist. pe suprimarea proprietăţii private. anarhism comunist. • Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin. precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi. • În preajma primului război mondial. bazată pe libertate ca valoare supremă. forma pe care ar fi urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală. altele de liberalism. • Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon. la mijlocul secolului al XIX-lea. susţinând abolirea lui. considerat exponentul “anarhismului colectivist”. care. imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat să sacrifice propria sa independenţă de judecată. având şi el diferite variante.4. Anarhismul şi variantele sale _____________________________________________________________________ Termeni cheie: anarhism individualist. identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul. pledând pentru o societate fără stat. a inaugurat “anarhismul mutualist”. s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii ruse. precum şi pe respectul mutual între membrii săi. s-a conturat “anarho-sindicalismul”. au afirmat libertatea ca valoare supremă. şi Piotr Kropotkin. Mihail Bakunin. • Anarhismul a fost implicat. anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar. au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente.

care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe baze anarhiste. • Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale. Caracterul anti-democratc şi susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului. Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului. 33. asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural. “Garamond”. Doctrine politice. Ideologii politice şi idealul democratic. Richard Dagger. “Anarhismul”. p. .269-296. în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor morale. N. Bucureşti. mai mult. în cele mai multe cazuri.). 2000. Liviu Petru Zăpârţan. • În ultimele decenii. pp. pp. anarhismul situează în prim plan libertatea. lipsit de orice constrângere. 1994.20 • În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a tineretului. s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Polirom. 1997. fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente. Iaşi. Editura Antet. a îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice. Ed. în zona extremismului. George Crowder. Caracterizare generală • Dintre valorile fundamentale. Doctrinele partidelor politice. Petrescu. 260-278. 1995. toate mijloacele specifice regimului democratic. Editura Fundaţiei “Chemarea”. în Petre Dan (ed. Anarhismul. egalitatea este şi ea invocată. Iaşi. dar şi toate celelalte instituţii şi. “ecologismul radical”. manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de protest împotriva globalizării. şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante. Bibliografie Terence Ball. Bucureşti. dar în mod diferit de către “individualişti” şi “colectivişti”.

Ca urmare. respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de integrare europeană. ultranaţionalism. formula de plural.“antidemocratic”. făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi “defensiv”. ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic. A parcurs patru etape (unii le numesc “valuri”). Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. mai mult chiar decât în cazul altor ideologii. în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale. “naţionalisme”. Proudhon b. Deoarece a suscitat şi suscită controverse. se subliniază deseori ambivalenţa termenului. naţionalism .neonaţionalism şi mai ales naţionalism – ultranaţionalism. Prin ce se deosebesc concepţiile anarhiste de cele socialiste în privinţa modelului de societate propus? 2. iar mai apoi în legătură cu procesul integrării europene. Cine a considerat că proprietatea privată este un furt? a. apare necesară. sub forma fascismului. alteori ca dimensiune a altor ideologii.5.21 Test de autoevaluare: 1. iar apoi. mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austroungar. extrema dreaptă Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă. precum şi a conglomeratului iugoslav. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate _____________________________________________________________________ Termeni cheie: naţionalism. în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor naţionale. 2. după marea criză din anii ’30. După primul război mondial. • • • • După Revoluţia franceză. dreapta. Bakunin c. . “democratic” . Sorel. După al doilea război mondial. După 1989. fiecare urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii.

în Petre Dan (ed. Naţionalismele europene. provoacă îngrijorare cu privire la pericolul ascensiunii extremei drepte. “Naţionalismul: trecut. care reuşesc să atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei. Iorga. 40-63. 2. exploatând temerile legate de integrarea europeană şi procesul globalizării. 1994. Iaşi.). Liviu Petru Zăpârţan. abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi. 2.1997. Inst. European. De ce a evoluat naţionalismul în “valuri”. Doctrine politice. fiecare etapă urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii? . b. Doctrinele partidelor politice. de respingere a valorilor proprii altora. Ed. Bucureşti. Primul val al naţionalismului s-a manifestat după Revoluţia franceză. 1994. 1995. subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului. pp. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. Partide ultranaţionaliste. nr. 2003. naţionalismul are un caracter desuet şi chiar periculos. prezent şi viitor”. 1999. Institutul European. “Doctrina naţionalistă”. Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate. precum Frontul Naţional din Franţa. Iaşi. N. Bibliografie Raul Girardet. Naţionalismul este specific acum Europei Centrale şi de Est. “Garamond”.22 Deşi deseori se afirmă că. Paul Sabourin. Partidele ultranaţionaliste se situează în zona extremei drepte. Guy Hermet. mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. ca atitudine excesivă. Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa. condus de Jean-Marie Le Pen. Institutul European. ci şi în cele dezvoltate. Naţionalism şi naţiune. Editura Fundaţiei „Chemarea”. Test de autoevaluare: 1. în POLIS. în contextul globalizării. Iaşi. c.

fascismul a apărut abia în perioada interbelică. afirma posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate . grupări numite “fascii”. cu rasismul (“naţionalism organic”). în varianta germană. Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate. Naţionalismul a fost implicat în ipostaza sa extremistă. numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani. imediat după primul război mondial. anti-semitismul. numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format. auto-proclamat “adevăratul socialism”. partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. neofascism Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum. nimic împotriva statului.6. conducătorul şi principalul ideolog al acestuia. iar socialismul anti-marxist. prin subordonarea lor faţă de guvern. Spre a-şi realiza obiectivele. corporatism. nazism.23 2. spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu numai). mai cu seamă cele vizând renaşterea marelui Imperiu Roman. cea italiană. fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. a glorificat violenţa şi teroarea. iar apoi de criza economică din anii ’30. care a determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale). • Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi concepţii care circulau deja în epocă: rasismul. în contextul generat de primul război mondial. cu referire la prima din variantele sale. Fraza sa “Totul în stat. alteori. dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg. cea mai spectaculară şi cea mai agresivă. • “Nazismul” este varianta germană. nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”. Mussolini a orchestrat un adevărat cult al conducătorului. Fascismul şi neofascismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: fascism. darwinismul social. geopolitica. într-un sens particular. fiind asociat.

Hayek. • Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”. care va deveni un adevărat program politic. fascismul a conferit un rol major statului bazat pe forţă. pp 179-200. Bucureşti. Ideologii politice şi idealul democratic. Cluj-Napoca.24 Mein Kampf. Trecutul unei iluzii. în condiţiile în care majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste şi a propagandei acestora. Iaşi. Humanitas. Drumul către servitute. Bibliografie Terence Ball. neofascismul este susţinut nu atât de partide politice. Fascismul şi nazismul. Polirom. În deceniile care au urmat războiului. Editura. F. Institutul European. Beladi. • Criticând sistemul democraţiei parlamentare. Bucureşti. Jean-Claude Lescure. 1994. iar apoi în politica pe care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat. 1995. cât îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine. 1996. Cine a pus în practică ideile corporatismului? a. libertatea este realizabilă numai în stat. Dreapta românească. A. Test de autoevaluare: 1. solidaritatea este dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport cu un centru unic de putere. 1993. în naţiune. mişcarea şi regimul politic în cauză. A. Iaşi. a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea conducătorului. Humanitas. ca expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia. Mein Kampf. Mussolini b. 2002. 2000. Francois Furet. Editura Dacia. Grupările neofasciste . Eugen Weber. Hitler c. Caracterizare generală • În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată biologic. Hitler. Richard Dagger.

În Europa. prin susţinerea valorilor tradiţionale.începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin. Fascismul a conferit statului un rol major în sistemul democraţiei parlamentare. Corporatismul fascist a implicat cooperarea guvernului cu organizaţiile patronale şi cele sindicale. iar ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte? a. economie socială de piaţă Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. c. Partidele creştindemocrate s-au consolidat o dată cu intensificarea războiului rece. în condiţiile în care comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător. atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştin- . precum şi în câteva ţări latino-americane. A îmbinat concepţia catolică despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice. prin elaborarea concepţiei sociale a catolicismului. ascensiunea fiind explicabilă în condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism. Un rol important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea. care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate. când se va afirma în numeroase ţări europene. pentru că erau considerate principalul bastion împotriva comunismului. Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial. stânga de stalinism. valori creştine. • Anii ‘60. Democraţia creştină _____________________________________________________________________ Termeni cheie: democraţie. Fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. a parcurs trei etape: • Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă.7. Pe măsură ce se făceau paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai procesului. apropiindu-se şi de conservatorism. 2.25 2. iar socialiştii occidentali câştigau teren. b. ca o reacţie la individualism şi anticlericanism.

1998. explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale. 2004. Europa democraţiei creştine. (înfiinţat în 1979. Iaşi. vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia socială a individului. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl îndepărta de valorile tradiţionale. a câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi. este susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii fundamentale: subsidiarităţii. . 145-165. • Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştindemocraţiei. Doctrine politice. 1995. 2004).299-341. scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor. federalist şi democratic. 1994. dar şi pentru aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană. Editura Metropol. Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic. îşi păstrează valabilitatea. Doctrine politice. la baza căruia se află două principii fundamentale: persoana umană este esenţială.). O Europă şi cealaltă. societatea trebuie să se caracterizeze prin comuniune şi fraternitate. Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens. Bibliografie Jean-Dominique Durand. Enyedi Zsolt. respectiv. “Creştin-democraţia”. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Institutul European. • Partidul Popular European. • Conceptul “economie socială de piaţă”. Polirom. ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Liviu Petru Zăpârţan. Iaşi.26 democraţiei. lider al democraţiei creştine europene): • Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar sau social” de inspiraţie creştină. pp. Iaşi. lansat în Germania imediat după război. Bucureşti. pp. primul partid transnaţional. Wilfried Martens.

iar consumatorii vor să aibă produse alimentare cât mai ieftine. adoptarea unei Constituţii europene c. Agrarianismul (Ţărănismul) _____________________________________________________________________ Termeni cheie: agrarianism. Partidele agrariene (ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord. de regulă.8. de regulă . mai ales pe temeiuri economice: producătorii de hrană vor un profit cât mai mare din munca lor. produsul clivajului urban – rural care s-a amplificat la începutul secolului XX. numai partide catolice b. Numite. ce aveau o conducere predominant urbană. Totodată. au cunoscut o înflorire efemeră în Europa de Est. în perioada dintre cele două războaie mondiale. cer asistenţă guvernamentală pentru agricultură. ţărănism. • În ţările Europei de Est. agrarianismul (ţărănismul) s-a afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX. aceste partide apără proprietatea privată. “stat ţărănesc” Tratat deseori în contextul conservatorismului. partidele agrariene au apărut în condiţiile în care. Pe de o parte. unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau susţinute de partidele liberale sau conservatoare. mai puţin dezvoltate. Partidul Popular European cuprinde a. au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave. pe de altă parte. partide creştin democrate şi partide conservatoare. 2. problema proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. ale populaţiei din mediul rural. 2. în general. iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină? a. extinderea dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. • În ţările occidentale. numai partide creştin democrate c. extinderea influenţei bisericii catolice. construirea unei economii sociale de piaţă b. vizând susţinerea intereselor producătorilor agricoli şi.27 Test de autoevaluare 1. Agrarianismul este. independenţa naţională fiind recent obţinută. în principal.

Partidele agrariene sunt amplasate. a susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii. Ed. acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală. b. Editura Fundaţiei “Chemarea”. să-şi modifice programele. Partidele agrariene sunt forţe politice de referinţă în lumea occidentală. astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice. principalul teoretician al ţărănismului. Partidele ţărăneşti cunosc o puternică revigorare în Europa Centrală şi de Est. Bibliografie V. pp. “Doctrina ţărănistă”. de regulă.). 1995. ci au un caracter pragmatic. fiind dispuse să realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. Bucureşti. “Garamond”. În România. manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare. Doctrinele partidelor politice. urmărind să apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. Doctrine politice. În condiţiile în care urbanizarea a progresat. în zona centrului. Virgil Madgearu. Iaşi. De ce s-au dezvoltat partidele agrariene (ţărăneşti) în primele decenii ale secolului XX? . ca formă de guvernare preponderent dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale. în Petre Dan (ed. 91-123. ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi. partidele agrariene se confruntă cu serioase probleme. Madgearu. Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. vizând prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale.28 partide “ţărăneşti”. după 1989. de pildă. a susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar). Partidele agrariene sunt situate în zona stângii politice. c. dar în condiţiile păstrării proprietăţii private asupra pământului. Test de autoevaluare: 1. Nu acordă o importanţă prea mare dimensiunii ideologice. pp. 2. Liviu Petru Zăpârţan. iar agricultura angajează tot mai puţini oameni. 207-212. 1994.

De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe. Haeckel. ca şi prin critica societăţii industriale moderne. mai cu seamă din ţările dezvoltate. sau a protestului împotriva testelor nucleare. unde ratele foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei. cel ce a utilizat pentru prima oară termenul “ecologie”. care a fost o reacţie la industrializarea rapidă. prin critica altor ideologii. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea. dezvoltare durabilă Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile ecologismului. pe termen lung. raţională. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70. între om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce.29 2. cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură. bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare. a unor specii. Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii industriale. Iniţial. a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor. mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului. Modelul societal propus de ecologism: • • Viziunea biocentrică. pentru ca. în sensul de dezvoltare durabilă. ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”. Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development). Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste. alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIXlea. la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. .9. protecţia mediului. Ecologismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: ecologism. preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E. vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru.

Altele cultivă acţiunea democratică. 227-238. Winkler.). Iaşi. pp. Partidele ecologiste nu se angajează în procesul electoral. Dacia. 2.2000. Prin ce se particularizează ecologismul faţă de celelate ideologii? . Ideologii politice şi idealul democratic. situarea în zona centrului fiind de asemenea frecvent invocată. astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât mai aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a resurselor locale. Partidele ecologiste sunt deseori competitori majori în procesul electoral. 1998. Iaşi. Allan M. Richard Dagger. Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după cel de al doilea război mondial. dar amplasarea în spectrul politic depinde de context. “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”. Apărute în perimetrul stângii. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte: a. ci se manifestă în diferite variante: • • Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea.30 • Descentralizarea politică. Bibliografie Terence Ball. Polirom. Marcian Bleahu. concentrându-se asupra adoptării unor legi şi politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”). Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri. pp. Unele variante ale ecologismului se asociază cu anarhismul. Test de autoevaluare 1. c. 320-355. 1996. în Alina MungiuPippidi (coord. pp. partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia. acum majoritatea se angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări. Doctrine politice. Cluj-Napoca. Polirom. Deşi are multe elemente comune. b. asociindu-se chiar cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”). 231-251. ecologismul nu este unitar.

. care. ca urmare. parafrazând punct cu punct Declaraţia de independenţă din 1776. în opera lui Mary Wollstonecraft. Prima dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848. O altă particularitate rezidă în faptul că. când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”. care a atins punctul culminant la începutul secolului XX.31 2. în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. dar încorporând referirile la femei. Deşi termenul “feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. respingând credinţa în inferioritatea femeii. aceste idei. feminism socialist. originea feminismului este identificată. trebuie să aibă drepturi egale. deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice. asemenea bărbaţilor. nu există partide feministe. feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. descriminare pozitivă _____________________________________________________________________ Spre deosebire de ideologiile tradiţionale. Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA. feminism “welfare”. în Anglia. • Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste.10. se poate vorbi însă despre o mişcare feministă. • Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. care produce şi întreţine subordonarea femeii. respectiv de acces la educaţie şi muncă. Feminismul marxist a reluat. dar li se refuza dreptul de vot. schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. dominantă la vremea respectivă. susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia. care a avut momente de manifestare pregnantă. unde industrializarea şi modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. a susţinut că femeile sunt fiinţe raţionale. şi. Atunci s-a dezvoltat campania pentru dreptul de vot. • La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă. în parte. de obicei. Feminismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: feminism liberal.

Începând din acei ani femeile americane au beneficiat. o continuare a ideilor feministe liberale. dreptul de vot al femeilor. În prezent. care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. graţie unor militante precum ziarista Betty Friedan.32 A fost. care să înlăture consecinţele discriminării trecute). . fără îndoială. Majoritatea ţărilor dezvoltate au consacrat. 2000. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe piaţa muncii. precum şi în viaţa politică (feminismul având. În anii ‘60 s-a conturat un nou val de feminism. asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”). s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”). feminismul a intrat într-un oarecare declin. foarte active în perioada premergătoare primului război mondial. ca şi al unor forţe politice. pp. după război. astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilătăţile de participare ale femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness). dar multe dintre obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice. Bibliografie Terence Ball. primul moment semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir. care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”. Polirom. Iaşi. îndeosebi în SUA. o contribuţie în această privinţă). • În perioada interbelică. dar a avut diferite variante. Al doilea sex (1949). ale “anarhofeminismului” chiar. Ideologii politice şi idealul democratic. feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante. Ultimele decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical. egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică. expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. în sensul unor măsuri şi acţiuni favorizante. în principal. 208-211. Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj. În anii marii crize. de aşa-numitele programe affirmative action (“discriminare pozitivă”. • În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial. Richard Dagger.

Al doilea sex. Mary Lyndon Shanley. c. Otilia Dragomir. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. Mihaela Miroiu. în Sfera politicii. Mihaela Miroiu (ed. Programele de “discriminare pozitivă” au fost lansate în SUA în anii ’80 ai secolului XX. 71-72. “Feminismul ca politică a modernizării”. Editura Univers. Bucureşti. Reconstrucţia teoriei politice. Începuturile feminismului se conturează în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. Uma Narayan. . „Feminism”. 1998. 1998. Polirom. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Iaşi. Polirom. Lexicon feminist.33 Simone de Beauvoir. Test de autoevaluare 1. 2.). Doctrine politice. Iaşi.). 1999. “Mişcarea sufragetelor” s-a manifestat după al doilea război mondial. b. 2002. Polirom. Daţi exemplul unui partid feminist. Prin ce se deosebeşte feminismul secolului XX de feminismul timpuriu? 3. 2001. pp 252-274.

Aşadar. divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui. Evoluţie şi sensuri actuale Obiective: • • • Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică Argumentarea actualităţii diferenţierii. pur şi simplu de către cei ce doresc să definească. la modul generic. chiar dacă se foloseau rar termenii de "dreapta" şi "stânga". ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară. aflate în relaţii de contradicţie. reprezentanţii naţiunii. sprijinit de valorile bisericii. "dreapta" şi "stânga" se referă la două seturi de idei. Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea. bazată pe ideea suveranităţii poporului. centru. dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei franceze. ei continuă să fie invocaţi de către cercetători. un anume tip de atitudine politică. confruntarea desfăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi republicani: primii susţineau "tronul şi altarul".34 3. Mai exact. ceilalţi. cu sublinierea dimensiunilor politice şi economice Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: dreapta şi stânga politică. Iniţial. convingeri. cât şi în orientările valorice existente la nivelul opiniei publice. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a condus la formularea a numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. Şi totuşi. adică un regim monarhic autoritar. . s-au împărţit topografic în sala de şedinţă. având deseori o încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele exprimate atât în programele partidelor. la o şedinţă a Adunării constituante din 1789. opoziţia dintre cele două orientări se referea la principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru un guvern ales. dreapta şi stânga economică. atitudini politice. extremism Aplicate la ideologie. oameni politici sau. partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta preşedintelui adunării. o poziţie anti-clericală şi republicană.

cât şi în America. Ca urmare. iar dreapta . considerat de dreapta. Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi termeni. în forme şi cu amplori diferite. dar. a ceea ce s-a numit "Noua Stângă". au rămas la nivelul unor tendinţe politice. s-a opus unui alt extremism . violenţa. o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de stânga. punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile umaniste ale tânărului Marx. Acest extremism. pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice. exalta deschis forţa. respectiv de dreapta. teroarea. Mişcările aferente Noii Stângi au zdruncinat universităţile occidentale la sfârşitul anilor '60 şi au mobilizat opinia publică americană împotriva războiului din Vietnam. În perioada respectivă Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. determinând constituirea unor mişcări care. Aceste idei ce s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse.35 Treptat. atunci când au intrat în Parlamentul italian. Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia. Astfel. După al doilea război mondial. Pe măsură ce efectele revoluţiei industriale asupra structurii sociale se făceau tot mai mult simţite. exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională. pe care le contrapuneau celor din perioada de maturitate). neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee susţinută de vechea stângă). reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. stânga începe să indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii. criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale. considerat mentorul spiritual al acestei orientări. Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând aici şi tineretul).de unde o oarecare turnură anarhistă. s-au succedat. .deţinătorilor de capital privat. atât în Europa. în numele unei noi ordini. fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă. pentru că. poziţia în legătură cu forma de guvernământ şi-a pierdut forţa de diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. în anii '60.considerat de stânga. asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se declara exponentul său. în sistemul democratic tradiţional . aspectelor politice implicate în confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă criterii economico-sociale. "valuri" de stânga.comunismul lui Stalin . lipsindu-le structura organizată şi programul articulat. Este de notat că.

marcat mai pregnant de factorul ideologic.susţinând.36 Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă". acesta din urmă fiind. unul din teoreticienii de marcă ai neoconservatorismului american. 1991. 2000. Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică". . El precizează că. fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte". cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei. Reagan şi M. de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga. În Franţa. unde doi lideri politici (R. p. Încă la începutul anilor '80. p. Deşi se consideră că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi Marea Britanie. e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste şi. spre deosebire de guvernările de dreapta. Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză.de altfel. această mişcare (lipsită. ca obiectiv esenţial. se consideră că "opoziţia stânga/dreapta. Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcări. departe de a fi depăşită. 146). abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică. de pildă. Este notabil că. bugete centrale mai mari. ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea conservatorismului . ci pentru însăşi opinia publică" (Alain Monchablon. în fapt. marxismul şi cultura americană . de pildă. în general cele proprii stângii . ea a avut expresii semnificative în numeroase alte ţări. afirmată în anii '70 şi '80. o mai pronunţată egalizare a veniturilor. Noua Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii de egalitate. 237). nu numai pentru analiştii şi oamenii politici. p. 1989. eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie.de notat că aceasta din urmă apare ca o adevărată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională). 88). diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. prin care vizează tocmai diferenţierea între stânga şi dreapta. asistenţă medicală şi asistenţă socială (Arend Lijphart. Şi totuşi. Desigur. Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între ideologii şi implicit. limitarea rolului statului în aproape toate domeniile. În Franţa. în principal pe considerentul că aceasta determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi plan creştinismul. Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt. nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european. Irving Kristol. rămâne încă criteriul major de diviziune. în mod tradiţional.

Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a oamenilor. este necesară precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic. între dreapta şi stînga economică (Vernon Bogdanor. are rezerve faţă de sistemele de securitate socială organizate de stat. Cu alte cuvinte. . dar şi culturală. unele abordări diferenţiază între dreapta şi stânga politică. ed.Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii naturii umane prin influenţă politică. precizând: . Fără a considera că trăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu valoare absolută. Problema este.să recunoaştem . preocuparea pentru maximizarea libertăţilor civile.operaţional nu exclude însă raportarea la valorile politice. care anume set de atitudini se situează în prim-plan. pe de altă parte. vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul. pe de o parte. cu o minimă intervenţie a statului. pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile intervenţiei statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertăţii problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii. solidarităţii. preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism.37 Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare. o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie.Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului. pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii poporului. rezultând ideologii sau programe politice specifice. 1987.Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează o economie liberă de piaţă. să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri diferite. politice şi morale. . ordinii etc). în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă politică. p. susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei. . afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase. apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale. alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi. cu atât mai mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică încărcătură extra-politică: nu numai economică.. A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. incluzând cele religioase. iar. şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei. desigur. Acest criteriu pragmatic şi . e ataşată menţinerii ordinii sociale. 324). .

precum şi sub cea economică. de regulă. sub multe aspecte. Dar evoluţia lor ulterioară.purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile contemporane . de la o ţară la alta).este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa secolului al XIX-lea. precum şi de faptul că. îndeosebi sub aspect economic. ecologiştii etc (Maurice Duverger. nu numai că este recunoscut acum ca fiind de stânga. O asemenea situare nu . tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă de partidele socialiste. în zona stângii. 1991). dreapta consideră inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio. ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga. ci. născut în zona stângii. acoperind tot ceea ce se află la stânga conservatorismului. preferând să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta diferă. în cazul lor. În cazul partidelor liberale . în condiţiile schimbărilor fundamentale din Europa Centrală şi de Est. ci. în apărarea proprietăţii private şi limitarea intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei. să se generalizeze asupra principiilor programatice. alături de care îşi găsesc sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie reînnoită). pentru că. cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid. consecvenţa în susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale. deşi este mai dificil. există o considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale. Socialismul democratic occidental (social-democraţia). uneori. atât sub dimensiunea politică. deoarece oamenii politici de această orientare se declară în mod frecvent adversari ai teoriilor abstracte. Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic. De precizat că.38 Norberto Bobbio. repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial. poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator. sensul său este deseori unul larg. 1999) Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta . liberalismul nu numai că este amplasat. sub raport politic. mai exact la principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea.stânga implică o serie de dificultăţi. determinate atât de evoluţii uneori contradictorii. mai mult chiar. în SUA. formulează drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori. este considerat principal exponent al acestei orientări. cu pendulări între cele două poziţii. a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în funcţie şi de ceilalţi oponenţi). Totuşi.

refuzul poziţiilor radicale. ale sectorului rural. a evitării acestora. reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie. poziţii rigide. atunci când operează încadrări în spectrul politic. mai general. 1994. echilibrul. considerate uneori ca fiind de domeniul patologiei sociale. În funcţie de obiectivele aduse în prim-plan. în schimbul susţinerii politicii lor economice. au în vedere mai cu seamă deosebirile tranşante. Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative: ar fi expresia compromisului. din perspectiva catolicismului. deplasându-se spre dreapta sau spre stânga. a oportunismului. uneori se îndepărtează de centru. dar şi a terorismului săvârşit în numele stângii (mai . p. cu scopul susţinerii intereselor producătorilor agricoli şi. a insuficientei clarificări în legătură cu opţiunile fundamentale. Se înscriu în această sferă atitudini. cuprinde variante de stânga. cât şi opinia publică. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice. i se recunosc o serie de calităţi. prin opoziţia dintre fascism şi comunism. E. cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor "echilibre între individ şi colectivitate" (Fr. de centru şi chiar de dreapta. care favorizează ceea ce Sartori numea "forţă centrifugă" în viaţa politică. cele care marchează îndepărtarea de centru. fiind dispuse să realizeze alianţe politice atât cu partidele situate în stânga lor. Chatelet. Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă. Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX. În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul. ireconciliabile. cât şi cu cele din dreapta. istoria extremismului a continuat după al doilea război mondial îndeosebi sub forma terorismului neofascist ("negru"). O altă problemă controversată în legătură cu diferenţierea între dreapta şi stânga se referă la manifestările extremiste. susţinând intervenţionismul economic şi politicile sociale. În general. care. se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste tendinţe. intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii. dar cer.39 exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei. Poziţia lor de centru rezultă din faptul că apără proprietatea privată. 83). în sensul că exprimă moderaţia. Pisier. Începută în perioada interbelică. în acelaşi timp. dincolo de acestea. ea însăşi. deşi nu în mod exclusiv) cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale. a carenţelor în consistenţă şi coerenţă. Dar. precum şi cu cele liberale privitoare la democraţia politică.

O asemenea amplasare poate fi interpretată. potrivit prezentării de pe propriul site. şi constituirea “familiilor” europene de partide. Grupul Socialiştilor în Parlamentul European. în care. La accentuarea acestei relativităţi a contribuit. centru-dreapta sau centru-stânga.trecerea graduală. majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat o orientare de centru. ce reunesc forţe politice cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. care. Ca urmare. ca pondere. desigur. Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni. deşi focalizat pe obiective specifice stângii. De fapt. este marcat de opţiunile de centru-stânga. cât şi cel politic. Cel de-al treilea plasat. se situează în sfera criminalităţii. stânga . S-a consacrat formula "extremele se ating". atât cel de drept comun. Dincolo de abordările diferite. începând din 1999. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa. “uneşte forţele creştin democrate. prin intervenţia statului. relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. şi alte forţe politice de centru şi centru-dreapta”. să se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială sa conturat în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine dezvoltarea rapidă a sectorului privat şi minima intervenţie a statului. dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei ca fiind de centru. protecţia socială fiind subordonată acestui obiectiv prioritar. Următorul. centru-stânga sau centru-dreapta.40 cunoscute fiind "Brigăzile roşii". pentru a descrie convergenţa acestora în refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea violenţei ca formă a luptei politice. diferenţierea între terorismul "de dreapta" şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin mijloacele utilizate. din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este previzibil că va opta pentru forţe politice cărora li se poate asocia o imagine de . ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor. Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile României de după 1989. conservatoare. în concordanţă cu diversitatea internă. şia asumat orientarea de centru. ce s-au declarat alternativa radicală la stânga tradiţională). chiar daca unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru zona dreptei sau a centrului-dreapta. Este chiar cazul celui mai numeros grup. fără îndoială. atât terorismul intern cât şi cel internaţional. Pe fondul acestei diferenţieri de principiu.

În unele ţări. Iaşi. Omegapres. 3. Polirom. Modele ale democraţiei. Humanitas. John Naisbitt. Partidele creştin democrate se situează în zona centrului. Bucureşti. Parlamentul European. http://www. 1987. 1994. forma de guvernământ b. Vernon Bogdanor. 2000. în continuare. Bucureşti. Principalele criterii de diferenţiere dintre dreapta şi stânga sunt. în prezent: a. Eveline Pisier. anii ’60 – ’70 ai secolului XX 2. Oxford. b.eu/groups/ Test de autoevaluare 1. apartenenţa de clasă c. Humanitas. Maurice Duverger. c.europarl. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă de tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice succesive. aderarea României la Uniunea Europeană a determinat şi va determina. Iaşi.europa. Dreapta şi stînga. 1999. New York. The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions. 1989. perioada interbelică c. Bucureşti. 1991. Blackwell Reference. Cartea cetăţeanului. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Dilemele ştiinţei politice.. 1991. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte a. reconsiderarea amplasării unor partide în spectrul politic. Liliana Mihuţ. Evident. Bibliografie Norberto Bobbio. Bucureşti. Polirom. Începuturile diferenţierii dintre dreapta şi stânga datează din a. modul de raportare la valorile politice fundamentale. Alain Monchablon. Editura Enciclopedică.41 echilibru şi moderaţie. Partidele liberale se situează în zona dreptei în toate ţările occidentale. Anthony Giddens. Bucureşti. Editura Politică. A treia cale:renaşterea social-democraţiei. . perioada Revoluţiei franceze b. gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi socială d. Concepţiile politice ale secolului XX. 2001. partidele liberale se amplasează în zona centrului. Arend Lijphart. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. Humanitas. 1995. François Châtelet. ed.

cu condiţia ca ele să vizeze problematica doctrinelor politice. 1 şi Cap. Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări. respectiv a notelor de final. Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări (multiple alegeri. mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa. precum şi altele. fie prin indicarea. în paranteză. a autorului. anului publicării şi a paginii. în condiţiile includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în Cap. inclusiv cele vizând expresii ale doctrinelor politice în România). În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate. Sunt recomandabile subiecte concrete. fie sub forma notelor de subsol. în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare. . precum şi solicitarea de analiză comparativă a două doctrine politice. identificare etc).42 EVALUAREA STUDENŢILOR Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente: • • Referat pe un subiect ales din temele cursului. 3 ale acestui Suport de curs). nu abordări de ordin general şi abstract. Constatarea plagiatului va conduce la neluarea în considerare a textului prezentat ca referat.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful