UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Specializarea: DREPT

DOCTRINE POLITICE - suport de curs Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca 2007

2

CUPRINS

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE….……………………. 3 GHID DE STUDIU…………………………………………………………………. 3 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ…………………………………………………… 4 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”…………………………………………………………………... 5 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE......................…………...……….. 11 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic…………… 11 2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul……………………………………………………………. 14 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul……….. 16 2.4. Anarhismul şi variantele sale…………………………………………….... 19 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate…………………………... 21 2.6. Fascismul şi neofascismul…………………………………………………. 23 2.7. Democraţia creştină………………………………………………………... 25 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)……………………………………………….. 27 2.9. Ecologismul………………………………………………………………... 29 2.10.Feminismul………………………………………………………………... 31 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale………………………………………………………….. 34 EVALUAREA STUDENŢILOR………………………………………………… 42

3

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE
Cursul abordează principalele doctrine (ideologii) politice, dintr-o dublă perspectivă: sincronică şi diacronică, relevând, în mod selectiv, variante şi autori de referinţă. Ideile cărora li se acordă prioritate sunt cele referitoare la: rolul statului, respectiv relaţia dintre stat şi piaţă; raportul individ – societate; valorile politice fundamentale (libertate, egalitate, solidaritate); modelul de societate propus. Este urmărit, de asemenea, modul de reflectare a acestor idei în programele şi activitatea partidelor politice. Cursul vizează cunoaşterea principalelor idei şi caracteristici ale doctrinelor politice contemporane, precum şi a antecedentelor istorice ale acestora, astfel încât studenţii să dobândească reperele fundamentale ale domeniului, necesare atât pentru abordări teoretice, cât şi pentru practica juridică.

GHID DE STUDIU
Pe parcursul studierii fiecărei doctrine (ideologii) urmăriţi cu atenţie asemănările şi deosebirile în raport cu celelalte, astfel încât să puteţi realiza comparaţii, sub diferite aspecte. Acest Suport de curs tratează mai amplu (incluzând şi trimiteri bibliografice explicite) doar conceptele de ideologie şi doctrină politică, momentele de referinţă în evoluţia acestora şi a problematicii pe care o vizează (Cap. 1), respectiv diferenţierea dintre dreapta şi stânga în perimetrul ideologiilor politice (Cap.l 3). În legătură cu celelalte teme, care vizează diferite ideologii, sunt abordate succint momente şi variante de referinţă, precum şi unele aspecte controversate, fiind necesar să consultaţi bibliografia cuprinsă la finalul fiecărui capitol.

4

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000. 2. Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995 (sau ediţiile anterioare din 1924, 1942). 3. Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995. 4. David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000. 5. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998. 6. Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.

David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan. invocându-se. “sfârşitul ideologiilor” “Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare. de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. de către filosoful Antoine Destutt de Tracy. precum şi examinarea raportului dintre acestea şi teorie Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea” Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare) Termeni cheie: doctrină politică. li s-a . caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. 24). din cuvintele greceşti eidos şi logos. care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor. mai exact guvernarea republicană reprezentativă. p. Aşadar. termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. • Ideologia şi "dezideologizarea" Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate. în bună măsură. fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”. sens care va câştiga teren. ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată. Produs al iluminismului.5 1. Treptat. o expresie a empirismului anti-teologic. dar şi ambiguitate. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Acestor sensuri iniţiale pozitive. dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe măsură. 1998. Controverse privind “dezideologizarea” Obiective: • • • • Definirea ideologiei şi a doctrinei politice. ideologie politică. în principal.

anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului ideologiilor". toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. care. lumea contemporană. ed. ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama.ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea. unul peiorativ. anticipând căderea regimurilor comuniste.. care deosebea două forme ale ideologiei . să o considere expresie a intereselor de clasă. sociologul Karl Mannheim. curând.reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat. care se îndepătează de obiectivitate.o ideologie utopică. lui Napoleon. mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice. alteori o concepţie deformată. cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal.6 adăugat. Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx. La baza acesteia s-a aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului. este tot mai raţională şi pragmatică. fiind incapabili să-şi pună în practică ideile. Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea. a preluat şi amplificat sensul peiorativ. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate. speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor. aflată într-o etapă a "abundenţei". Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat. La finele anilor '80. Se consideră că metamorfoza se datorează. acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”. 1936). fasciste. la maturitate. Dacă anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor" (democratice. p. în primele decenii ale secolului XX. Această alternanţă de tip flux . Daniel Bell). teză . pentru ca apoi. în bună măsură. că vor să reformeze lumea în capetele lor. 1987. Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". comuniste). Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore. în lucrările din tinereţe. 1994). 278). R. Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. după ce a ajuns la putere. semnificând uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi programatice. într-un alt context istoric. în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim. temeri. a “dezideologizării” (Raymond Aron. încorporând pasiuni. atât dimensiuni raţionale cât şi afective. apoi în alte lucrări. imposibil de realizat . cel care. a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă. definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură). el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme. le-a reproşat acestora.

definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată. ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri. ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri. pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. Rezultă. unde confruntările ideologice nu au căzut deloc în desuetudine. credinţe. în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. oricât de pregnante sunt. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea. precum: ce este ea. devenite clasice. Apoi. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal. Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări. la aspecte de ordin raţional. ce rezultă din anumite opţiuni. ce constituie obiectul demersului de faţă. ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic. ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante. preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei. oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri. la idei. precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung. susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei . Revenind la întrebările formulate anterior. o gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate? Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei. respectiv aspecte volitive şi afective. se referă. aceasta nu se rezumă la cunoaştere. p. În acest caz. aşadar. opţiuni valorice.7 care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor. . în legătură cu ideologia. îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective. în cadrul unei ideologii. reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. Alternanţa nu este întâmplătoare. ci implică întreg sistemul motivaţional. de fapt? este doar o "falsă conştiinţă". aspiraţii. fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea situaţiei prezente din zona noastră. Ideologia politică. în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune. trebuie să constatăm că cei care elaborează. 2).un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. în principal. ştiinţei). atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice. idealuri. că. 1996. Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. ideologia este un produs colectiv.

cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului. dar şi evaluări foarte diferite. alţii o preferă . ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. că. este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă. opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte. în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut. cu o serie de precizări şi accente. ideologia se deosebeşte de teorie. mai cu seamă al celui clasic. ci şi una normativă. verificate empiric. organizarea ideilor şi demonstraţia. Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază. nivelul empiric. Cum se poate cu uşurinţă constata. spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria). Aşadar. teoria presupune demonstraţie riguroasă. complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii. asociată cu ştiinţa. Astfel. Din perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură. • Doctrina politică Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”. în vreme ce teoria presupune. are nu doar o funcţie cognitivă. ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. interpretările. respectiv prescriptivă. Prin caracteristicile relevate. pe considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic. în principal. demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar. când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele. ce pot fi. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”. practic). cu alte cuvinte. evidente. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice.8 A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei realităţi. de regulă. alteori se subliniază diferenţele. de regulă. care se sprijină pe date concrete. Apoi. care este o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ. care. nu sunt. de regulă. care înseamnă “învăţătură”. de-a lungul timpurilor.

. Routledge & Kegan Paul. apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective. 25). Doctrinele partidelor politice. precum şi “un set de propoziţii ideologice”. 1995. London. . implicând şi căile. Ideology and Utopia. pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative. p.9 pe aceasta din urmă. Roy Macridis & Mark Hulliung. Karl Mannheim. şi. în mod frecvent. Roger Eatwell & Anthony Wright eds. Este de remarcat faptul că. Editura “Garamond”. “un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice. Francis Fukuyama. 1995. Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt ilustrative pentru această diversitate de abordare. Un remarcabil teoretician şi om politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale. 1994. Bucureşti. 1996). context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei.” (Virgil Madgearu. 1995. aspiraţii. 1936 Liliana Mihuţ. apreciind că aceasta încorporează deopotrivă teoria. Bucureşti. Contemporary Political Ideologies. în sfârşit. Bucureşti. ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi. concepţia şi ideologia: mai întâi. Sfârşitul istoriei?. Bibliografie Terence Ball. 1994. Pinter Publishers. ed. Contemporary Political Ideologies. şi un ideal social. 91). eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate” (Liviu Petru Zăpârţan. Bucureşti. Ideologii politice şi idealul democratic. Polirom. Editura Vremea. Richard Dagger. articulate pe baza unor principii unificatoare. Iaşi. 2000.. New York. idealuri. Dilemele ştiinţei politice. Ideologia. Liviu Zăpârţan conferă doctrinei politice sensuri mai complexe. Editura Enciclopedică.). Harper Collins. termenul de doctrină politică este utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor politice. Editura DU Style. David McLellan. London. 1998. măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate. p. ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste. 1993. opţiuni valorice. Petre Dan (ed. în Petre Dan.

similitudine . în anii ’50 c. Iaşi. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”? a. în anii ‘80 3. Humanitas. Antoine Destutt de Tracy b.). excludere reciprocă b. Doctrine politice. 2000. 1994. Bucureşti. Karl Mannheim 2.10 David Miller (coord. în anii ’30 – ’40 b. Karl Marx c. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una de a. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Când a fost exprimată pentru prima oară teza “sfârşitului ideologiilor”? a. Test de autoevaluare 1. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Liviu Petru Zăpârţan.

care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii. a contribuţiilor de referinţă la definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice Analiza caracteristicilor esenţiale ale acestora. liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”. astfel încât să fie posibilă compararea lor din perspectiva concepţiei asupra unor probleme fundamentale. a variantelor. Liberalismul politic a parcurs mai multe etape. Liberalismul clasic. dimensiunea economică.2. liberalismul neoclasic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: liberalism clasic. având o istorie foarte complexă. valorile politice de bază. . după 1989. “umanismul real”). liberalism neoclasic. Unii apreciază că. liberalismul social. respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul separaţiei puterilor). prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”. modelul de societate propus 2.11 2. • Liberalismul clasic . dimensiuni (momente) esenţiale: dimensiunea filosofico-politică. libertate Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice. respectiv sensul foarte larg al cuvântului.începând cu secolul al XVI-lea. liberalism social. asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei). prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol minim. precum rolul statului. valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE _____________________________________________________________________ Obiective: • • Prezentarea momentelor evolutive.

ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american forţei de muncă etc). începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. De-a lungul acelui secol. prin Alexis de Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii. A. “conservator”) – cu antecedente în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. dar definită în două moduri diferite: liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”. formând guverne majoritare. în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate. în esenţă. precum şi SUA (Partidul Democrat are. când a lansat formula „prin noi înşine”. identificând libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă intervenţia statului). liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”. atunci când ajung la guvernare în diferite ţări. a ocupării “depline” a Programul New Deal. în formule de coaliţie.în primele decenii ale secolului XX. expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 – ’33 • Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului. de regulă. mai apropiată de varianta liberalismului . PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea. raportul egalitate –libertate etc). partidele liberale se află. Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice. Liberalismul neoclasic (“nostalgic”. Valorile (principiile) de bază ale liberalismului: • Libertatea – valoare fundamentală. • Liberalismul social (Neoliberalismul) .12 dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea. Individualismul. Roosevelt spre a scoate America din starea de criză. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme de autoreglare. precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular. o orientare liberală. După al doilea război mondial. fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării umane”. a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70 Fr. • • Egalitatea (ca egalitate în faţa legii. în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia statului). Excepţii remarcabile: Japonia. bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale. În România. ca egalitate de şanse).

Iaşi. (ed. Iaşi.13 social). “Garamond. Mihail Manoilescu. Institutul European. Editura DU Style. Când au apărut primele partide liberale? a. Bucureşti. în secolul al XIX-lea c. Bibliografie Terence Ball. multe partide liberale şi-au dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice. Ideologii politice şi idealul democratic. Liberalismul. Doctrine politice. solidaritatea 3. Richard Dagger. în Petre Dan. . 1998. 2001. Test de autoevaluare: 1. Adrian Paul Iliescu. Doctrinele partidelor politice. Bucureşti.). Europa liberalilor. Ed. liberalismul neoclasic 2. în secolul XX. Liberalismul între succese şi iluzii. “Neoliberalismul”. 1998. În ciuda performanţelor electorale relativ modeste. “A fi sau a nu fi liberal”. 1998. John Gray. egalitatea c.17-44. libertatea b. Polirom. 59-97.). 2000. Valoarea fundamentală a liberalismului este a. Ed. Iaşi. pp. pp 198-228. pp. Care dintre variantele liberalismului au pledat pentru limitarea intervenţiei statului în economie şi viaţa socială? a. 1995. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. ALL. liberalismul social c. Aurelian Crăiuţu. Polirom. în secolul al XVI-lea b. Bucureşti. Nicolas Roussellier. liberalismul clasic b.

Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”. conservarea unei stări de fapt. pe de o parte. Noua Dreaptă Asemenea liberalismului. tradiţie şi creştinism.3. o atitudine general-umană – în acest caz. preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare. stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”. care să fie temperată însă de aristocraţie. I. . ca modalitate de schimbare. a susţinut restaurarea monarhiei absolute. exponent remarcabil al Noii Drepte. a ideilor şi instituţiilor existente – iar. al cărei protagonist. pentru ca apoi oponenţii principali să devină socialismul. respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale. respectul pentru piaţă. Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul. îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790). respectiv comunismul. pe de altă parte. • Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”. în Regatul Unit. În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului: • • Unul tradiţionalist. în SUA. şi conservatorismul desemnează. respectiv M Thatcher. o ideologie şi practică politică. într-un sens larg. a avut cel puţin două variante. dar respingerea egalitarismului. în care a criticat radicalismul revoluţionar. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. Celălalt. asociat cu tradiţia britanică inaugurată de Ed.14 2. dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul “conservator”). conservatorism reacţionar. de nuanţă teologică. “Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX. pledând pentru reformă. afirmarea egalităţii şanselor. neoconservatorism. care s-au perpetuat în secolul următor. Joseph de Maistre. Kristol. orientată spre păstrarea. Burke. neoconservatorismul Termeni cheie: conservatorism moderat. inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici. • Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”. Reagan. De la început. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia franceză.

ALL. Solidaritatea 3. Valorile fundamentale ale conservatorismului a. I. 1994. În unele cazuri. Bucureşti. Bibliografie Terence Ball. Doctrine politice. Rădulescu Motru. Richard Dagger. Partidul Republican din SUA). a susţinut solidaritatea ce decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii (familie. pp. Iaşi. de Maistre c. 1998. 1998. Editura “Garamond”. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. C. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă. sunt într-o poziţie minoritară. în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii. Bucureşti. Polirom. Libertatea b. • • Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice. Comparaţi concepţiile conservatoare şi cele liberale privitoare la rolul statului. Ideologii politice şi idealul democratic. Conservatorismul anglo-saxon. Bucureşti. Cine a fost unul dintre exponenţii majori ai conservatorismului moderat? a. 2000. Egalitatea c. “Conservatorismul”. au fost absorbite de partide creştin-democrate. Acum. Libertatea apare ca un drept legal. exceptând Regatul Unit şi alte câteva ţări. Robert Nisbet. Ed.15 Valorile fundamentale ale conservatorismului: • Criticând atât individualismul cât şi colectivismul. Kristol 2. Conservatorismul. 73-83. Doctrinele partidelor politice. .). biserică. J. Iaşi. Editura DU Style. Polirom. Test de autoevaluare: 1.99-124. “Concepţia conservatoare şi progresul”. 1995. Adrian Paul Iliescu. în Petre Dan (ed.). Ed. Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne. Burke b. pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. pp. Adrian Paul Iliescu. 64-90. pp. naţiune).

au stat la baza social-democraţiei de mai târziu. şi socialişti. comunismul şi eurocomunismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: socialism revoluţionar. . dar încă de la început s-au manifestat două tendinţe majore: • Varianta radicală. Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism. • Cealaltă variantă. pe de altă parte. în cele mai multe cazuri. care. prin revoluţie. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”). a respins valorile şi instituţiile liberalismului. social-democraţi. Ch. a fost lansată formula “socialism democratic”. aceştia din urmă au fost absorbiţi. şi a militat pentru înlocuirea. Antecedentele sale au fost identificate în Utopia lui Thomas Morus. “socialismul revoluţionar”. în Europa de est. pe de o parte. Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti. asemenea liberalismului şi conservatorismului.16 2. în cadrul societăţii capitaliste. comunism Socialismul este. a unei “economii mixte”. traversând importante reconsiderări. aceste idei. care viza edificarea. în secolul al XVI-lea. criticând capitalismul. s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în economie şi în protecţia socială. “a treia cale”. a ordinii existente cu societatea socialistă. Owen. a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia liberală. exprimate mai cu seamă de Ed. un produs al etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor. Prima sa expresie a fost aşa-numitul “socialism utopic” al lui Saint-Simon. comunismul apărea ca o etapă superioară a cestui nou model de organizare social-politică. socialism democratic. bazată pe proprietatea socială.3. După al doilea război mondial. socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte. R. moderată. Fourier. social-democraţie. În Europa de vest. Socialismul şi social-democraţia. în primele decenii ale secolului al XIX-lea. pe parcursul a două etape: • În primele trei decenii. care şi-a găsit expresia în opera lui Marx. de către partidele comuniste. au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în concordanţă cu adevărata natură a omului.

Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare. Trebuie precizat că. Egalitatea considerată valoare fundamentală. Rolul important conferit statului. pot fi relevate anumite caracteristici comune: • • • Accentul asupra comunităţii (colectivităţii). termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori utilizaţi ca interşanjabili. mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă. sau operat schimbări importante. care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie. partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele proprietăţii. la sfârşitul anilor ’70. comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă. construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei sociale”. una din formulele de referinţă este “a treia cale”. cu deosebire în opera lui Marx.17 bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat. ci . care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia vechii stângi. îndeosebi în primele decenii postbelice. Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii socialiste (social-democrate). s-a afirmat aşa-numitul “eurocomunism”. partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din aceeaşi “familie”. îmbătrânirea populaţiei. alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. După al doilea război mondial. Având antecedente încă în antichitate. dar în corelaţie cu libertatea şi solidaritatea. lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens). în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind redistribuirea. Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia): uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice. în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime. cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de abordare de la o etapă la alta. precum şi dezvoltarea “statului bunăstării”. care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. precum şi globalizarea progresivă a economiei. • Începând din anii ’80. În prezent. în vestul Europei.

Iaşi. Iaşi.). Partidele socialist-democratice şi cele social-democrate se află în raporturi de a. Richard Dagger. pp. Test de autoevaluare: 1. pp. Polirom. Institutul European. majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile. Ideologii politice şi idealul democratic. 2001 Jose Gotovitch. care trec acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. Fourier b. Francois Furet. Jean-Michel de Waele. 2003. Bernstein c. . Bibliografie Terence Ball.18 prin reforme. K. Bernstein 2. Unele şi-au schimbat chiar denumirea. Polirom. cooperare b. Iaşi. Anthony Giddens. A treia cale: renaşterea social-democraţiei. Maurice Duverger. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Iaşi. contradicţie c. Europa comuniştilor. Europa socialiştilor. 2000. Polirom. Ed. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Bucureşti. Trecutul unei iluzii. Michel Dreyfus. Cine a susţinut revoluţia ca principală formă de schimbare socială? a.125-178. 175-194. Saint-Simon b. “Doctrina social-democrată”. Doctrine politice. confirmat de evenimentele din 1989. 1998. T. Marx c. Institutul European. Omegapres. îndeosebi cu socialiştii. Anton Carpinschi. Ed. Blair 3. Humanitas. 1991. Formula “a treia cale” a fost lansată de a. Ch. 1996. 2000. Eşecul comunismului est-european. Iaşi. manifestând deschidere spre colaborarea cu alte partide politice din zona stângii. presupunând alianţe cu alte forţe politice. identitate. a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale. Pascal Delwit. excluzând violenţa şi dictatura proletariatului.

au afirmat libertatea ca valoare supremă. susţinând abolirea lui. anarhism mutualist. ca şi în Războiul Civil din Spania. Mihail Bakunin. dar şi solidaritatea între oameni. considerat exponentul “anarhismului colectivist”. anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar. când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente. pledând pentru o societate fără stat. la mijlocul secolului al XIX-lea. • Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat să sacrifice propria sa independenţă de judecată. anarho-sindicalism Cu antecedente în iluminism. s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii ruse. într-o anumită măsură. altele de liberalism. anarhism colectivist. au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente. . bazată pe libertate ca valoare supremă. avându-l ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de schimbare socială. precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi. În plan ideologic. considerate a fi “furt”. • Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin.4. identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul. pe suprimarea proprietăţii private. • În preajma primului război mondial. s-a conturat “anarho-sindicalismul”. şi Piotr Kropotkin. anarhism comunist. care a iniţiat “anarhismul individualist”. unele mai apropiate de socialism. în Revoluţia din Rusia. forma pe care ar fi urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală. Anarhismul şi variantele sale _____________________________________________________________________ Termeni cheie: anarhism individualist. care. precum şi pe respectul mutual între membrii săi.19 2. a inaugurat “anarhismul mutualist”. organizând atentate şi alte acţiuni criminale. având şi el diferite variante. cu caracter de masă. • Anarhismul a fost implicat. • Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon.

• În ultimele decenii. Bucureşti. lipsit de orice constrângere. “ecologismul radical”. 33. asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural. Doctrine politice. Petrescu. Anarhismul. “Garamond”. N. Bucureşti. Ed.). Bibliografie Terence Ball. Doctrinele partidelor politice. care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe baze anarhiste. 2000. Liviu Petru Zăpârţan. egalitatea este şi ea invocată. Polirom. Editura Fundaţiei “Chemarea”. manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de protest împotriva globalizării. Caracterul anti-democratc şi susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului. toate mijloacele specifice regimului democratic. “Anarhismul”. dar şi toate celelalte instituţii şi. Iaşi. fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente. mai mult. p. 260-278. Iaşi. a îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice. Editura Antet.20 • În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a tineretului. în Petre Dan (ed. Ideologii politice şi idealul democratic. . 1995. Richard Dagger. 1997. pp. şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante. Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului. pp. anarhismul situează în prim plan libertatea. în zona extremismului. s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică.269-296. Caracterizare generală • Dintre valorile fundamentale. în cele mai multe cazuri. dar în mod diferit de către “individualişti” şi “colectivişti”. 1994. • Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale. în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor morale. George Crowder.

După 1989. precum şi a conglomeratului iugoslav. respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de integrare europeană. mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austroungar. sub forma fascismului. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate _____________________________________________________________________ Termeni cheie: naţionalism. Proudhon b.21 Test de autoevaluare: 1. După primul război mondial. . în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale. Cine a considerat că proprietatea privată este un furt? a. naţionalism . iar apoi. “democratic” .neonaţionalism şi mai ales naţionalism – ultranaţionalism. ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic. Prin ce se deosebesc concepţiile anarhiste de cele socialiste în privinţa modelului de societate propus? 2. după marea criză din anii ’30. formula de plural. După al doilea război mondial. Bakunin c. alteori ca dimensiune a altor ideologii. apare necesară. iar mai apoi în legătură cu procesul integrării europene. mai mult chiar decât în cazul altor ideologii.“antidemocratic”. 2. ultranaţionalism. Deoarece a suscitat şi suscită controverse. Sorel. Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. “naţionalisme”. fiecare urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii. se subliniază deseori ambivalenţa termenului. în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor naţionale. • • • • După Revoluţia franceză. dreapta. făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi “defensiv”.5. Ca urmare. extrema dreaptă Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă. A parcurs patru etape (unii le numesc “valuri”).

Naţionalismul este specific acum Europei Centrale şi de Est. Iaşi. în contextul globalizării. naţionalismul are un caracter desuet şi chiar periculos. “Naţionalismul: trecut. Partide ultranaţionaliste. Liviu Petru Zăpârţan. De ce a evoluat naţionalismul în “valuri”. 1999. de respingere a valorilor proprii altora. c. Ed. pp. Test de autoevaluare: 1. exploatând temerile legate de integrarea europeană şi procesul globalizării. 40-63. Institutul European. 1994. abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi. precum Frontul Naţional din Franţa. provoacă îngrijorare cu privire la pericolul ascensiunii extremei drepte. Institutul European. ca atitudine excesivă. 2003. Iaşi. Inst. Naţionalism şi naţiune. ci şi în cele dezvoltate.22 Deşi deseori se afirmă că. 2. mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. Doctrine politice. 1994. Bucureşti. nr. Paul Sabourin. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. N. Guy Hermet. în POLIS. Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate. în Petre Dan (ed. prezent şi viitor”. Iorga. Partidele ultranaţionaliste se situează în zona extremei drepte. 1995. Naţionalismele europene. “Garamond”. European. care reuşesc să atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei. b. 2. Primul val al naţionalismului s-a manifestat după Revoluţia franceză. condus de Jean-Marie Le Pen. subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului. Doctrinele partidelor politice. Iaşi. “Doctrina naţionalistă”.1997. Editura Fundaţiei „Chemarea”.). Bibliografie Raul Girardet. fiecare etapă urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii? . Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa.

nazism. Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg. fiind asociat. Naţionalismul a fost implicat în ipostaza sa extremistă. neofascism Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum. Spre a-şi realiza obiectivele. auto-proclamat “adevăratul socialism”. care a determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale). cea italiană. dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. mai cu seamă cele vizând renaşterea marelui Imperiu Roman. partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. alteori. numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani. grupări numite “fascii”. spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu numai). într-un sens particular. a glorificat violenţa şi teroarea. cea mai spectaculară şi cea mai agresivă. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate . • “Nazismul” este varianta germană. imediat după primul război mondial. geopolitica. darwinismul social. Mussolini a orchestrat un adevărat cult al conducătorului. în varianta germană. conducătorul şi principalul ideolog al acestuia.23 2. iar socialismul anti-marxist. anti-semitismul. corporatism. Fraza sa “Totul în stat. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi concepţii care circulau deja în epocă: rasismul. cu referire la prima din variantele sale. cu rasismul (“naţionalism organic”).6. fascismul a apărut abia în perioada interbelică. Fascismul şi neofascismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: fascism. afirma posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem. Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate. • Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini. numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format. nimic împotriva statului. prin subordonarea lor faţă de guvern. nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”. fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. iar apoi de criza economică din anii ’30. în contextul generat de primul război mondial.

2000. Beladi. 1993. Grupările neofasciste . A. 1996. Bibliografie Terence Ball. a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea conducătorului. Hayek. neofascismul este susţinut nu atât de partide politice. Cine a pus în practică ideile corporatismului? a. Humanitas. Bucureşti. libertatea este realizabilă numai în stat. Humanitas. Hitler c. Caracterizare generală • În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată biologic. Hitler. care va deveni un adevărat program politic. iar apoi în politica pe care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat. Bucureşti. Iaşi. mişcarea şi regimul politic în cauză. În deceniile care au urmat războiului. Editura. ca expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia. pp 179-200. 2002. Editura Dacia. Iaşi. Mein Kampf. în condiţiile în care majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste şi a propagandei acestora. Polirom. Cluj-Napoca. A. Eugen Weber. • Criticând sistemul democraţiei parlamentare. Dreapta românească. Richard Dagger. Institutul European. în naţiune. Mussolini b. Trecutul unei iluzii. Fascismul şi nazismul. fascismul a conferit un rol major statului bazat pe forţă. solidaritatea este dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport cu un centru unic de putere. F. 1994. Jean-Claude Lescure. Ideologii politice şi idealul democratic. Test de autoevaluare: 1.24 Mein Kampf. • Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”. Drumul către servitute. 1995. cât îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine. Francois Furet.

Corporatismul fascist a implicat cooperarea guvernului cu organizaţiile patronale şi cele sindicale. iar ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. precum şi în câteva ţări latino-americane. iar socialiştii occidentali câştigau teren. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte? a. valori creştine.începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin.7. prin susţinerea valorilor tradiţionale. a parcurs trei etape: • Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă. Fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. c. apropiindu-se şi de conservatorism. • Anii ‘60. pentru că erau considerate principalul bastion împotriva comunismului.25 2. economie socială de piaţă Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. b. în condiţiile în care comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător. atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştin- . Democraţia creştină _____________________________________________________________________ Termeni cheie: democraţie. ascensiunea fiind explicabilă în condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism. care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate. când se va afirma în numeroase ţări europene. Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial. stânga de stalinism. Fascismul a conferit statului un rol major în sistemul democraţiei parlamentare. 2. A îmbinat concepţia catolică despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice. Pe măsură ce se făceau paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai procesului. Un rol important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea. ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. Partidele creştindemocrate s-au consolidat o dată cu intensificarea războiului rece. prin elaborarea concepţiei sociale a catolicismului. În Europa.

Europa democraţiei creştine. a câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi. ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”. O Europă şi cealaltă. primul partid transnaţional.). scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. îşi păstrează valabilitatea. pp. • Partidul Popular European. “Creştin-democraţia”. Iaşi. 145-165. • Conceptul “economie socială de piaţă”. vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia socială a individului. este susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii fundamentale: subsidiarităţii. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl îndepărta de valorile tradiţionale. la baza căruia se află două principii fundamentale: persoana umană este esenţială. 1995. 1998. Doctrine politice. pp. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Institutul European. Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens. Editura Metropol. Enyedi Zsolt. 2004). dar şi pentru aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană. federalist şi democratic. Doctrine politice.299-341. Bibliografie Jean-Dominique Durand. Iaşi. respectiv. • Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştindemocraţiei. lider al democraţiei creştine europene): • Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar sau social” de inspiraţie creştină. Liviu Petru Zăpârţan. 1994.26 democraţiei. . lansat în Germania imediat după război. Iaşi. Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic. Wilfried Martens. Polirom. societatea trebuie să se caracterizeze prin comuniune şi fraternitate. explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale. Bucureşti. (înfiinţat în 1979. 2004.

cer asistenţă guvernamentală pentru agricultură. pe de altă parte. extinderea dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină? a. de regulă . Pe de o parte. Agrarianismul este. unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau susţinute de partidele liberale sau conservatoare. în general. iar consumatorii vor să aibă produse alimentare cât mai ieftine. partidele agrariene au apărut în condiţiile în care. mai ales pe temeiuri economice: producătorii de hrană vor un profit cât mai mare din munca lor.27 Test de autoevaluare 1. în principal. extinderea influenţei bisericii catolice. produsul clivajului urban – rural care s-a amplificat la începutul secolului XX. • În ţările Europei de Est. ce aveau o conducere predominant urbană. 2. Totodată. Partidul Popular European cuprinde a. Partidele agrariene (ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord. numai partide catolice b. “stat ţărănesc” Tratat deseori în contextul conservatorismului. vizând susţinerea intereselor producătorilor agricoli şi. în perioada dintre cele două războaie mondiale. de regulă. numai partide creştin democrate c. • În ţările occidentale. problema proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. independenţa naţională fiind recent obţinută. au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave. partide creştin democrate şi partide conservatoare. agrarianismul (ţărănismul) s-a afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX. 2. ţărănism. iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut. mai puţin dezvoltate. Agrarianismul (Ţărănismul) _____________________________________________________________________ Termeni cheie: agrarianism. aceste partide apără proprietatea privată. au cunoscut o înflorire efemeră în Europa de Est. Numite. construirea unei economii sociale de piaţă b. adoptarea unei Constituţii europene c.8. ale populaţiei din mediul rural.

În România. Bucureşti. iar agricultura angajează tot mai puţini oameni. Madgearu. ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi. ca formă de guvernare preponderent dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale. dar în condiţiile păstrării proprietăţii private asupra pământului. De ce s-au dezvoltat partidele agrariene (ţărăneşti) în primele decenii ale secolului XX? . 1994. a susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. Liviu Petru Zăpârţan. astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice. ci au un caracter pragmatic. Virgil Madgearu. Partidele agrariene sunt forţe politice de referinţă în lumea occidentală. a susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar). Ed. Editura Fundaţiei “Chemarea”. b. Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală. “Doctrina ţărănistă”. în zona centrului. c. de pildă. Doctrinele partidelor politice. fiind dispuse să realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. Partidele agrariene sunt amplasate.28 partide “ţărăneşti”. pp. vizând prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. 1995. “Garamond”. 2. Iaşi. Partidele ţărăneşti cunosc o puternică revigorare în Europa Centrală şi de Est. principalul teoretician al ţărănismului. să-şi modifice programele. Doctrine politice. partidele agrariene se confruntă cu serioase probleme. acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală. pp. urmărind să apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. 207-212. 91-123. Nu acordă o importanţă prea mare dimensiunii ideologice.). de regulă. În condiţiile în care urbanizarea a progresat. Test de autoevaluare: 1. manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare. după 1989. în Petre Dan (ed. Partidele agrariene sunt situate în zona stângii politice. Bibliografie V.

Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii industriale. Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development). prin critica altor ideologii.29 2. Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste. a unor specii. dezvoltare durabilă Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile ecologismului. unde ratele foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei. alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIXlea. ca şi prin critica societăţii industriale moderne. mai cu seamă din ţările dezvoltate. cel ce a utilizat pentru prima oară termenul “ecologie”. în sensul de dezvoltare durabilă. Haeckel.9. la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. pentru ca. mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului. raţională. cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură. protecţia mediului. preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70. vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru. a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor. Iniţial. Modelul societal propus de ecologism: • • Viziunea biocentrică. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea. ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”. bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare. pe termen lung. între om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce. . care a fost o reacţie la industrializarea rapidă. De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe. Ecologismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: ecologism. sau a protestului împotriva testelor nucleare.

1996. b. Altele cultivă acţiunea democratică. Winkler. 320-355. Bibliografie Terence Ball. pp. pp. Ideologii politice şi idealul democratic. Dacia. Polirom. “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”. concentrându-se asupra adoptării unor legi şi politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”). Allan M. Cluj-Napoca.2000. Apărute în perimetrul stângii. acum majoritatea se angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări. 227-238. c. Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după cel de al doilea război mondial. Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri. ecologismul nu este unitar. dar amplasarea în spectrul politic depinde de context. Test de autoevaluare 1. situarea în zona centrului fiind de asemenea frecvent invocată. Partidele ecologiste nu se angajează în procesul electoral. ci se manifestă în diferite variante: • • Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea. Richard Dagger. 2. Polirom. Iaşi. 231-251. în Alina MungiuPippidi (coord. Marcian Bleahu. pp. Iaşi. Partidele ecologiste sunt deseori competitori majori în procesul electoral. Deşi are multe elemente comune. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte: a. partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia. asociindu-se chiar cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”).). Doctrine politice. 1998. Unele variante ale ecologismului se asociază cu anarhismul. astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât mai aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a resurselor locale.30 • Descentralizarea politică. Prin ce se particularizează ecologismul faţă de celelate ideologii? .

unde industrializarea şi modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. se poate vorbi însă despre o mişcare feministă. care a avut momente de manifestare pregnantă. şi. susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia. originea feminismului este identificată. trebuie să aibă drepturi egale. nu există partide feministe.31 2. • Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste. care. feminism “welfare”. în opera lui Mary Wollstonecraft. care produce şi întreţine subordonarea femeii. ca urmare. asemenea bărbaţilor. aceste idei. respectiv de acces la educaţie şi muncă. feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. a susţinut că femeile sunt fiinţe raţionale. • Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. Prima dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848. în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. dar încorporând referirile la femei. în parte. • La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă. Feminismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: feminism liberal. care a atins punctul culminant la începutul secolului XX. dar li se refuza dreptul de vot. când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”. Atunci s-a dezvoltat campania pentru dreptul de vot. în Anglia. Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA. parafrazând punct cu punct Declaraţia de independenţă din 1776. dominantă la vremea respectivă. .10. deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice. respingând credinţa în inferioritatea femeii. feminism socialist. Deşi termenul “feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. O altă particularitate rezidă în faptul că. descriminare pozitivă _____________________________________________________________________ Spre deosebire de ideologiile tradiţionale. de obicei. Feminismul marxist a reluat.

dar multe dintre obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice. ale “anarhofeminismului” chiar. care să înlăture consecinţele discriminării trecute). în principal. feminismul a intrat într-un oarecare declin. care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”. fără îndoială. Richard Dagger. asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”). precum şi în viaţa politică (feminismul având.32 A fost. o contribuţie în această privinţă). îndeosebi în SUA. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe piaţa muncii. feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă. dreptul de vot al femeilor. • În perioada interbelică. Majoritatea ţărilor dezvoltate au consacrat. după război. expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. o continuare a ideilor feministe liberale. în sensul unor măsuri şi acţiuni favorizante. care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. Iaşi. astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilătăţile de participare ale femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness). primul moment semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir. pp. Ideologii politice şi idealul democratic. Ultimele decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical. egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică. foarte active în perioada premergătoare primului război mondial. s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”). graţie unor militante precum ziarista Betty Friedan. În anii marii crize. • În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial. dar a avut diferite variante. 208-211. ca şi al unor forţe politice. . ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante. 2000. Începând din acei ani femeile americane au beneficiat. Bibliografie Terence Ball. Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj. de aşa-numitele programe affirmative action (“discriminare pozitivă”. În prezent. În anii ‘60 s-a conturat un nou val de feminism. Polirom. Al doilea sex (1949).

Uma Narayan.).33 Simone de Beauvoir. Reconstrucţia teoriei politice. Începuturile feminismului se conturează în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. Polirom. „Feminism”. 2002. Polirom. “Feminismul ca politică a modernizării”. . “Mişcarea sufragetelor” s-a manifestat după al doilea război mondial. Polirom. în Sfera politicii. Test de autoevaluare 1. Daţi exemplul unui partid feminist. Doctrine politice. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. Mihaela Miroiu (ed. 2001. Iaşi. 1999. Al doilea sex. 2. c. Editura Univers. b. Iaşi. Lexicon feminist. 1998. Mihaela Miroiu. 1998. Otilia Dragomir. 71-72. Prin ce se deosebeşte feminismul secolului XX de feminismul timpuriu? 3.). Mary Lyndon Shanley. Bucureşti. Programele de “discriminare pozitivă” au fost lansate în SUA în anii ’80 ai secolului XX. pp 252-274.

la modul generic. oameni politici sau. pur şi simplu de către cei ce doresc să definească. dreapta şi stânga economică. o poziţie anti-clericală şi republicană. opoziţia dintre cele două orientări se referea la principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru un guvern ales. la o şedinţă a Adunării constituante din 1789. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a condus la formularea a numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. convingeri. reprezentanţii naţiunii. bazată pe ideea suveranităţii poporului. având deseori o încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele exprimate atât în programele partidelor. confruntarea desfăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi republicani: primii susţineau "tronul şi altarul". extremism Aplicate la ideologie. ceilalţi.34 3. Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea. cu sublinierea dimensiunilor politice şi economice Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: dreapta şi stânga politică. ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară. dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei franceze. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. "dreapta" şi "stânga" se referă la două seturi de idei. atitudini politice. Iniţial. cât şi în orientările valorice existente la nivelul opiniei publice. partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta preşedintelui adunării. aflate în relaţii de contradicţie. Evoluţie şi sensuri actuale Obiective: • • • Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică Argumentarea actualităţii diferenţierii. un anume tip de atitudine politică. Şi totuşi. divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui. Aşadar. Mai exact. chiar dacă se foloseau rar termenii de "dreapta" şi "stânga". s-au împărţit topografic în sala de şedinţă. sprijinit de valorile bisericii. ei continuă să fie invocaţi de către cercetători. . adică un regim monarhic autoritar. centru.

Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. în forme şi cu amplori diferite. fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă. determinând constituirea unor mişcări care.35 Treptat. exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională. Este de notat că. exalta deschis forţa. în sistemul democratic tradiţional . teroarea. poziţia în legătură cu forma de guvernământ şi-a pierdut forţa de diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de stânga. stânga începe să indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii. violenţa. atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând aici şi tineretul). asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se declara exponentul său. pentru că. a ceea ce s-a numit "Noua Stângă". În perioada respectivă Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă. "valuri" de stânga. Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi termeni. Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia.considerat de stânga. considerat de dreapta. s-au succedat. pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice.deţinătorilor de capital privat. lipsindu-le structura organizată şi programul articulat. Aceste idei ce s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse. Pe măsură ce efectele revoluţiei industriale asupra structurii sociale se făceau tot mai mult simţite. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ca urmare.de unde o oarecare turnură anarhistă. considerat mentorul spiritual al acestei orientări. respectiv de dreapta. atât în Europa. în anii '60. reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile umaniste ale tânărului Marx. pe care le contrapuneau celor din perioada de maturitate). au rămas la nivelul unor tendinţe politice. neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee susţinută de vechea stângă). iar dreapta . cât şi în America. dar. După al doilea război mondial. Acest extremism. Mişcările aferente Noii Stângi au zdruncinat universităţile occidentale la sfârşitul anilor '60 şi au mobilizat opinia publică americană împotriva războiului din Vietnam. criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale. s-a opus unui alt extremism .comunismul lui Stalin . în numele unei noi ordini. . Astfel. aspectelor politice implicate în confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă criterii economico-sociale. atunci când au intrat în Parlamentul italian.

Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt. în fapt. acesta din urmă fiind. rămâne încă criteriul major de diviziune. Încă la începutul anilor '80.de notat că aceasta din urmă apare ca o adevărată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională). 146). Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză. El precizează că.de altfel. unul din teoreticienii de marcă ai neoconservatorismului american. afirmată în anii '70 şi '80. diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. marxismul şi cultura americană . Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică". Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între ideologii şi implicit. spre deosebire de guvernările de dreapta. 237). marcat mai pregnant de factorul ideologic. 1989. p. nu numai pentru analiştii şi oamenii politici. 2000. p. abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică. ea a avut expresii semnificative în numeroase alte ţări.36 Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă". Noua Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii de egalitate. departe de a fi depăşită. Irving Kristol. 88). În Franţa. de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga. ca obiectiv esenţial. eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie. p. limitarea rolului statului în aproape toate domeniile. se consideră că "opoziţia stânga/dreapta. cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei. Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcări. nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european. Reagan şi M. bugete centrale mai mari. Desigur. ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea conservatorismului .susţinând. . unde doi lideri politici (R. ci pentru însăşi opinia publică" (Alain Monchablon. În Franţa. în principal pe considerentul că aceasta determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi plan creştinismul. Este notabil că. o mai pronunţată egalizare a veniturilor. de pildă. e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste şi. în mod tradiţional. în general cele proprii stângii . această mişcare (lipsită. prin care vizează tocmai diferenţierea între stânga şi dreapta. Deşi se consideră că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi Marea Britanie. asistenţă medicală şi asistenţă socială (Arend Lijphart. Şi totuşi. de pildă. fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte". 1991.

politice şi morale.37 Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare. rezultând ideologii sau programe politice specifice.Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului. are rezerve faţă de sistemele de securitate socială organizate de stat. 324). care anume set de atitudini se situează în prim-plan. solidarităţii. susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei. . . ordinii etc). să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri diferite. dar şi culturală. preocuparea pentru maximizarea libertăţilor civile.Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a oamenilor. ed. pe de o parte. . între dreapta şi stînga economică (Vernon Bogdanor. desigur. Problema este. 1987. unele abordări diferenţiază între dreapta şi stânga politică. A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. Cu alte cuvinte. este necesară precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic. precizând: .operaţional nu exclude însă raportarea la valorile politice. . alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi. pe de altă parte. p. şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei.Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii naturii umane prin influenţă politică. preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism.să recunoaştem . în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă politică. cu o minimă intervenţie a statului. afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase. apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale.. iar. pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile intervenţiei statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertăţii problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii. pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii poporului. incluzând cele religioase. e ataşată menţinerii ordinii sociale. cu atât mai mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică încărcătură extra-politică: nu numai economică. Acest criteriu pragmatic şi .Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează o economie liberă de piaţă. o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie. Fără a considera că trăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu valoare absolută. vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul.

în cazul lor. În cazul partidelor liberale . tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă de partidele socialiste.este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa secolului al XIX-lea. pentru că. a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în funcţie şi de ceilalţi oponenţi). ecologiştii etc (Maurice Duverger. precum şi sub cea economică. mai mult chiar. sub multe aspecte. formulează drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori. determinate atât de evoluţii uneori contradictorii. de la o ţară la alta). născut în zona stângii. există o considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale. repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial. 1991). sensul său este deseori unul larg. ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. deşi este mai dificil. alături de care îşi găsesc sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie reînnoită). în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga. îndeosebi sub aspect economic. în SUA. consecvenţa în susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale. uneori. acoperind tot ceea ce se află la stânga conservatorismului. Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic. să se generalizeze asupra principiilor programatice. dreapta consideră inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio.38 Norberto Bobbio.stânga implică o serie de dificultăţi. Socialismul democratic occidental (social-democraţia). în zona stângii. De precizat că. precum şi de faptul că. O asemenea situare nu . cu pendulări între cele două poziţii. este considerat principal exponent al acestei orientări.purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile contemporane . Totuşi. 1999) Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta . cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid. Dar evoluţia lor ulterioară. deoarece oamenii politici de această orientare se declară în mod frecvent adversari ai teoriilor abstracte. în apărarea proprietăţii private şi limitarea intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei. nu numai că este recunoscut acum ca fiind de stânga. de regulă. mai exact la principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea. liberalismul nu numai că este amplasat. atât sub dimensiunea politică. ci. în condiţiile schimbărilor fundamentale din Europa Centrală şi de Est. ci. poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator. preferând să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta diferă. sub raport politic.

din perspectiva catolicismului. Chatelet. care favorizează ceea ce Sartori numea "forţă centrifugă" în viaţa politică. în acelaşi timp. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice.39 exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei. 1994. se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste tendinţe. considerate uneori ca fiind de domeniul patologiei sociale. uneori se îndepărtează de centru. În funcţie de obiectivele aduse în prim-plan. dincolo de acestea. reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie. precum şi cu cele liberale privitoare la democraţia politică. a evitării acestora. poziţii rigide. 83). în schimbul susţinerii politicii lor economice. Pisier. a oportunismului. O altă problemă controversată în legătură cu diferenţierea între dreapta şi stânga se referă la manifestările extremiste. cele care marchează îndepărtarea de centru. p. Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX. cât şi opinia publică. cât şi cu cele din dreapta. Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă. susţinând intervenţionismul economic şi politicile sociale. ireconciliabile. Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative: ar fi expresia compromisului. echilibrul. deşi nu în mod exclusiv) cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale. au în vedere mai cu seamă deosebirile tranşante. dar şi a terorismului săvârşit în numele stângii (mai . Începută în perioada interbelică. mai general. care. istoria extremismului a continuat după al doilea război mondial îndeosebi sub forma terorismului neofascist ("negru"). deplasându-se spre dreapta sau spre stânga. ea însăşi. i se recunosc o serie de calităţi. intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii. cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor "echilibre între individ şi colectivitate" (Fr. În general. a insuficientei clarificări în legătură cu opţiunile fundamentale. cuprinde variante de stânga. prin opoziţia dintre fascism şi comunism. fiind dispuse să realizeze alianţe politice atât cu partidele situate în stânga lor. de centru şi chiar de dreapta. E. În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul. refuzul poziţiilor radicale. Se înscriu în această sferă atitudini. în sensul că exprimă moderaţia. Poziţia lor de centru rezultă din faptul că apără proprietatea privată. cu scopul susţinerii intereselor producătorilor agricoli şi. ale sectorului rural. Dar. atunci când operează încadrări în spectrul politic. a carenţelor în consistenţă şi coerenţă. dar cer.

care. este marcat de opţiunile de centru-stânga. deşi focalizat pe obiective specifice stângii. Cel de-al treilea plasat. şia asumat orientarea de centru. Grupul Socialiştilor în Parlamentul European. cât şi cel politic. Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni.40 cunoscute fiind "Brigăzile roşii". Ca urmare. pentru a descrie convergenţa acestora în refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea violenţei ca formă a luptei politice. relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile României de după 1989. s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor. ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. De fapt. se situează în sfera criminalităţii. în care. atât cel de drept comun. ca pondere. Dincolo de abordările diferite. fără îndoială. La accentuarea acestei relativităţi a contribuit. începând din 1999. dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei ca fiind de centru. în concordanţă cu diversitatea internă. să se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială. prin intervenţia statului. Următorul. Pe fondul acestei diferenţieri de principiu. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială sa conturat în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine dezvoltarea rapidă a sectorului privat şi minima intervenţie a statului. S-a consacrat formula "extremele se ating". desigur. din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este previzibil că va opta pentru forţe politice cărora li se poate asocia o imagine de . conservatoare. stânga . ce reunesc forţe politice cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. “uneşte forţele creştin democrate. atât terorismul intern cât şi cel internaţional. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa. Este chiar cazul celui mai numeros grup. diferenţierea între terorismul "de dreapta" şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin mijloacele utilizate. şi constituirea “familiilor” europene de partide. protecţia socială fiind subordonată acestui obiectiv prioritar. majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat o orientare de centru. şi alte forţe politice de centru şi centru-dreapta”. O asemenea amplasare poate fi interpretată. centru-dreapta sau centru-stânga. centru-stânga sau centru-dreapta. potrivit prezentării de pe propriul site. chiar daca unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru zona dreptei sau a centrului-dreapta. ce s-au declarat alternativa radicală la stânga tradiţională).trecerea graduală.

Humanitas.eu/groups/ Test de autoevaluare 1. forma de guvernământ b. 2001. Liliana Mihuţ. Polirom. Bucureşti. Maurice Duverger. 1989. 1994. b. partidele liberale se amplasează în zona centrului. Dilemele ştiinţei politice.41 echilibru şi moderaţie. 1999. http://www. Modele ale democraţiei. Bibliografie Norberto Bobbio. aderarea României la Uniunea Europeană a determinat şi va determina. gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi socială d. Bucureşti. 2000. În unele ţări. Bucureşti. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte a. Blackwell Reference. Iaşi. Humanitas. Arend Lijphart. ed.europa. anii ’60 – ’70 ai secolului XX 2. 1991. Vernon Bogdanor. Anthony Giddens. Oxford. The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions. 1987. Concepţiile politice ale secolului XX. John Naisbitt. Polirom. Humanitas. Omegapres. în continuare. 1991. Începuturile diferenţierii dintre dreapta şi stânga datează din a. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. 1995. perioada Revoluţiei franceze b. 3. Bucureşti. Evident.. Eveline Pisier. Alain Monchablon. în prezent: a. reconsiderarea amplasării unor partide în spectrul politic. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. c. New York. Bucureşti. Principalele criterii de diferenţiere dintre dreapta şi stânga sunt. Iaşi. Cartea cetăţeanului. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă de tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice succesive. apartenenţa de clasă c. Editura Enciclopedică. perioada interbelică c. Partidele liberale se situează în zona dreptei în toate ţările occidentale. Parlamentul European. Dreapta şi stînga. modul de raportare la valorile politice fundamentale. Editura Politică. François Châtelet. A treia cale:renaşterea social-democraţiei.europarl. . Partidele creştin democrate se situează în zona centrului.

anului publicării şi a paginii. nu abordări de ordin general şi abstract. precum şi solicitarea de analiză comparativă a două doctrine politice. fie prin indicarea. Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări. în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare. mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa. a autorului. Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări (multiple alegeri. 1 şi Cap. în condiţiile includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în Cap. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate. cu condiţia ca ele să vizeze problematica doctrinelor politice. inclusiv cele vizând expresii ale doctrinelor politice în România). respectiv a notelor de final. identificare etc). Constatarea plagiatului va conduce la neluarea în considerare a textului prezentat ca referat. În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii. fie sub forma notelor de subsol. . Sunt recomandabile subiecte concrete. în paranteză. precum şi altele. 3 ale acestui Suport de curs).42 EVALUAREA STUDENŢILOR Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente: • • Referat pe un subiect ales din temele cursului.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful