You are on page 1of 2

Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se

ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări


precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?
În Întemeierea metafizicii moravurilor, Immanuel Kant susține că etica se fondează în împrejurul
răspunsului la întrebarea "Was soll ich tun?" (= ce trebuie să fac?). Când spune acestea, el pleacă
de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât
de corect formulată de Kant, ea fiind nu "Was soll ich tun", ci "Was kann ich wissen über das was ich
tun soll?" (= Ce pot să știu despre ce trebuie să fac?).
Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de Aristotel.
Prin acesta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții omenești. Important
de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o dată cu apariția
lui Socrate.

Etică occidentală[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Etica în Grecia antică.
Istoria eticii occidentale, ca de altfel și cea a filosofiei occidentale, își are începuturile în Grecia
antică. Principalele nume menționate atunci când se vorbește de etica grecească
sunt Socrate, Platon, Aristotel. Chiar dacă se poate urmări un fir roșu în ideile celor trei filosofi
menționați, teoriile etice dezvoltate de cei trei sunt destul de diferite în esență.
Socrate nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce privește filosofia,
principale sale idei etice sunt desprinse din dialogurile lui Platon, în
special Euthyphron, Laches, Menon, acesta din urmă urmărind să răspundă la întrebarea Ce este
virtutea ?
Platon, a dezvoltat o teorie a formelor și s-a folosit de aceasta ca de o premisă în dezvoltarea teoriei
asupra guvernării, s-a îndepărtat într-o mare măsură de discursul socratic. Aristotel respinge din
start teoria formelor gândită de Platon, iar propria sa viziune asupra eticii o exprimă în Etica
nicomahică și în Etica eudemică.
Punctul comun între eticile anterior menționate, care se regăsește în mai toate teoriile etice, inclusiv
cele contemporane, îl reprezintă includerea în discursul filosofic a două
concepte: fericirea și virtutea. Corespondentele conceptelor în limba greacă
sunt eudaimonia și areté, dar acești termeni erau folosiți într-un sens aparte. Un individ putea fi în
aparență un eudaimon, având o viață lipsită de griji (am spune astăzi), dar acest lucru nu implică în
mod necesar și includerea acestuia în categoria daimonilor.
Binele, o altă constantă a filosofie occidentale, se împletește cu virtutea și eudaimonia, dar și cu
rațiunea. Bunăoară Socrate accentuează ideea că viața morală este o viață virtuoasă. Prin cuvintele
acestuia din dialogurile platonice putem extinde acest mod de a percepe fericirea și asupra filosofiei
lui Platon. Aristotel subliniază importanța intelectului și implicit a rațiunii, dar și nevoia unei
introspecții raționale, care să ofere un răspuns la principala întrebare a filosofie grecești: Cum ar
trebui să trăiască un individ pentru a atinge eudaimonia ?
Un posibil răspuns poate fi identificat la întrebarea anterioară, el putând fi și o concluzie a filosofie
grecești, și anume urmărind binele suprem. Binele suprem ca și teleologie nu înseamnă pur și
simplu respectarea unor anumite reguli de comportament - prin virtuți, el are în vedere o permanentă
căutare prin intermediul sinelui și prin intermediul facultăților cu care a fost înzestrat omul, iar
principala facultate a individului este rațiunea.
Articol principal: Etica în Evul Mediu.
Explozia gândirii raționale în Grecia antică a avut un ecou deosebit în toată lumea occidentală,
influența acestui mod a imagina și explica lumea, și implicit omul, s-a făcut simțită chiar și
în teologie.
Scolastica ca și școală a filosofiei a fost influențată de demersul rațional inițiat în Grecia antică,
principalul obiectiv al acestei școli a fost acela de a îmbina rațiunea, denumită lumina naturală, și
teologia. Explicațiile etice se regăsesc undeva la confluența celor două mari școli: teologia
rațională - avându-l ca reprezentat pe Aristotel și teologia revelată, în prim planul acesteia
fiind Toma d'Aquino. Încercarea lui Toma d'Aquino de a media între un mod de viață rațional și unul
bazat pe credințe religioase este evidentă în principala lucrare a acestuia Summa theologiae. Pentru
Toma d'Aquino rațiunea devine un deschizător de drumuri pentru credință.
Istoria filosofiei îl prezintă ca părinte al scolasticii pe Sfântul Anselm, recunoscut în general ca fiind
cel care a introdus argumentul ontologic al lui Dumnezeu. Apelând la o argumentare rațională prin
apelul la axiome și concluzii obținute din premise, Anselm a întărit ideea necesității unei abordări
deductive a cunoașterii, în acest sens mărturie stau cuvintele acestuia:
„Mi se pare o dovadă de neglijență, dacă, după ce am reușit să avem Credință, nu ne dăm silința să
înțelegem ceea ce credem”
—Anselm - De ce s-a făcut Dumnezeu om
Importanța argumentării logice în problemele etice, analizate filosofic sau teologic este subliniată și
de William Ockham. Concluzia acestuia are în vedere localizarea sursei moralei în însăși voința
divină. Aducând în discuție unul din atributele lui Dumnezeu, și anume omnipotența, gânditorului
franciscan afirmă că Dumnezeu poate face orice, în afară de ceea ce este ilogic.

Etică normativă[modificare | modificare sursă]


Etica normativă are în vedere prescrierea de norme pentru comportamentul individual al omului, dar
și pentru organizarea morală a vieții sociale.

Etică descriptivă[modificare | modificare sursă]


Etica descriptivă prezintă modul în care oamenii se comportă și / sau ce fel de standarde morale
adoptă.

tică aplicată sau etica profesională[modificare | modificare sursă]


studiază aspecte particulare ale problematizării etice din perspectiva unor anumite profesii
Articol principal: Etică aplicată.
Etica aplicată este formată dintr-un mănunchi de discipline care încearcă să analizeze filosofic
cazuri, situații, dileme relevante pentru lumea reală. Printre aceste discipline se numără etica
tehnologiei informației, etica bunăstării animalelor, etica în afaceri, bioetica, etica medicală, etica
mediului, etica cercetării științifice, etica în politicile publice, etica relațiilor internaționale, etica
mijloacelor de informare.
Cum importanța economiei în diagrama oricărei societăți este în continuă creștere, este absolut
normal să apară și accentuarea cercetărilor din domeniul eticii în afaceri. Acestea se concentrează
cu precădere asupra părților implicate (stakeholders) în activitățile economice desfășurate în
interiorul unei piețe. În categoria "părților implicate" sunt incluse corporațiile, clienții acestora,
furnizorii și distribuitorii lor, acționarii, angajații și nu în ultimul rând comunitatea. Raportarea
corporațiilor la părțile implicate enumerate se face și prin intermediul conceptului de responsabilitate
socială a corporațiilor.