You are on page 1of 192

Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Programul de studii: Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar
Anul universitar: 2013 - 2014
Semestrul: 5

MATEMATICĂ

I. Informaţii generale

Anul III, Semestrul 5
Specializarea: Pedagogia învăţământului primar şi preprimar
Forma de învâţământ: ID
Număr de unităţi de credit acordat cursului: 4
Tipul disciplinei: Disciplină obligatorie
Locul de desfăşurare: Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe educaţiei.
Timp alocat: 28h curs şi 14 ore seminar.
Cadrul didactic: Conf. Univ. Dr. Teodor Dumitru VĂLCAN,
-tel: 597 000; 0745-866377 sau 0723-483805.
-e-mail: tdvalcan@yahoo.ca.
Consultaţii:
-săptămânal (joi, orele: 10-12), Str. Sindicatelor nr, 7, Et. I, Sala 10.

 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Nu există condiţionări pentru parcurgerea acestui curs. Însă trebuie precizat faptul că este în
avantajul studentului, cunoaşterea planurilor de învăţământ, a programelor de Matematică şi a
conţinuturilor matematice descrise în manualele şcolare pentru aceste cicluri de învăţământ.

 Descrierea cursului
Cursul de Matematică are două părţi: Partea I prezintă bazele ştiinţifice ale Matematicii predate
în ciclul primar şi preprimar, iar Partea a II - a prezintă metodele algebrice şi aritmetice de

1
rezolvare a problemelor din aceste două cicluri de învăţământ.

 Organizarea temelor în cadrul cursului
În întreg cursul, temele sunt organizate ierarhic, în ordinea creşterii gradului de dificultate,
respectând logica matematică. Pentru eventuale nelămuriri, studenţii pot consulta bibliografia
fiecărei părţi.

 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Pentru o parcurgere eficientă a cursului este bine ca studentul să studieze cel puţin două
secţiuni săptămânal. Deoarece la fiecare întâlnire cu studenţii se vor prezenta doar ideile
fundamentale şi rezultatele principale, pentru a nu se intra în criză de timp, este bine ca
studenţii să ţină legătura cu titularul de curs, săptămânal, să se consulte cu acesta în privinţa
dificultăţilor care pot apare. Desigur, însă, că studentul are libertatea de a-şi gestiona singur,
fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului.

 Materiale bibliografice obligatorii
Pentru parcurgerea, cât mai eficientă, cursului recomandăm următoarele surse bibliografice:
-pentru Capitolul 1, [3], [4], [6] şi [7] din Bibliografia Părţii I;
-pentru Capitolul 2, [2], [3], [6], [7], [8] şi [12] din Bibliografia Părţii I;
-pentru Capitolul 3, [1], [2] şi [6] din Bibliografia Părţii I;
-pentru Capitolele 4, 5 şi 6; [31] din Bibliografia Părţii II;

 Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Cursurile se vor desfăşura în sălile Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele educaţiei, din cadrul
UBB, ceea ce presupune utilizarea calculatorului, a video proiectorului şi a conexiunii la
internet. Toate acestea vor facilita parcurgerea succesivă a tuturor temelor din curs.

 Calendar al cursului
Vor avea loc două întâlniri cu studenţii. La prima întâlnire se vor analiza temele din Partea I,
iar la a doua întâlnire se vor analiza temele din Partea II.

2
 Politica de evaluare şi notare
Evaluarea semestrială se face pe parcurs prin două lucrări de verificare şi, la final, prin examen
scris. Subiectul de examen va cuprinde 9 (itemi), atât parte de teorie (definiţii şi demonstraţii),
cât şi probleme.

 Strategii de studiu recomandate
Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandabil ca mai întâi, studentul să parcurgă, cu
mare atenţie, definiţiile, exemplele, contraexemplele, proprietăţile imediate şi teoremele de
caracterizare. Abia apoi să se treacă la rezolvarea exerciţiilor şi problemelor aplicative.

II. Suportul de curs propriu-zis

 Cuprinsul Părţii I
Capitolul 1: Mulţimi şi logică matematică
1.1 Elemente de logica propoziţiilor
1.2 Elemente de logica predicatelor
1.3 Noţiunea de mulţime
1.4 Relaţia de incluziune. Relaţia de egalitate
1.5 Mulţimea părţilor unei mulţimi
1.6 Operaţii cu mulţimi
1.6.1 Reuniunea a două mulţimi
1.6.2 Intersecţia a două mulţimi
1.6.3 Diferenţa a două mulţimi. Complementara
1.6.4 Diferenţa simetrică a două mulţimi
1.6.5 Produs cartezian
1.7 Tratarea mulţimilor din perspectiva logicii matematice
Capitolul 2: Relaţii
2.1 Noţiunea de relaţie
2.2 Operaţii cu relaţii
2.2.1 Reuniunea a două relaţii
2.2.2 Intersecţia a două relaţii

3
2.2.3 Complementara unei relaţii
2.2.4 Inversarea unei relaţii
2.2.5 Compunerea a două relaţii
2.2.6 Proprietăţi ale operaţiilor cu relaţii
2.3 Secţiunea unei relaţii după o submulţime
2.4 Relaţii de echivalenţă
2.5 Relaţii de ordine
2.6 Clasă de echivalenţă. Mulţime cât. Partiţie
Capitolul 3: Funcţii
3.1 Noţiunea de funcţie (aplicaţie sau relaţie funcţională)
3.2 Operaţii cu funcţii
3.3 Funcţii injective, surjective, bijective
3.3.1 Funcţii injective
3.3.2 Funcţii surjective
3.3.3 Funcţii bijective
3.4 Imagini şi contraimagini ale unei funcţii
3.5 Funcţii speciale

 Cuprinsul Părţii II
Capitolul 4: Metodologia procesului de predare-învăţare a Matematicii în şcoală
4.1 Tehologia instruirii prin Matematică
4.2 Metoda matematică-locul şi rolul ei în procesul de predare-învăţare a Matematicii în
şcoală
4.3 Metodele de rezolvare a problemelor de Aritmetică
4.4 Obiectivele dascălului / profesorului de matematică în legătură cu metodele de
învăţământ matematic
Capitolul 5: Clasificarea problemelor de Aritmetică
5.1 Despre problemele de Aritmetică
5.2 Clasificarea problemelor de Aritmetică
5.3 Descrierea şi exemplificarea principalelor clase de probleme de Aritmetică
5.3.1 Exerciţiile

4
5.3.2 Probleme teoretice
5.3.3 Probleme practice
5.3.4 Probleme artificiale
5.3.5 Probleme recreative
Capitolul 6: Clasificarea şi descrierea metodelor de rezolvare a problemelor de Aritmetică
6.1 Clasificarea metodelor de rezolvare a problemelor de Aritmetică
6.2 Descrierea metodelor de rezolvare a problemelor de Aritmetică
6.2.1 Metode generale
6.2.1.1 Sinteza
6.2.1.2 Analiza
6.2.1.3 Metoda analitico-sintetică
6.2.2 Metode particulare
6.2.2.1 Metode pentru rezolvarea problemelor teoretice şi demonstrarea
teoremelor
6.2.2.1.1 Metoda reducerii la absurd
6.2.2.1.2 Metoda inducţiei matematice
6.2.2.2 Metode de rezolvare a problemelor practice
6.2.2.2.1 Metoda directă
6.2.2.2.2 Metoda reducerii la unitate
6.2.2.2.3 Metoda comparaţiei
6.2.2.2.4 Metoda ipotezelor
6.2.2.2.5 Metoda retrogradă
6.2.2.2.6 Metoda figurativă
6.2.2.2.7 Împărţirea în părţi proporţionale
6.2.2.2.8 Regula de trei simplă
6.2.2.2.9 Regula de trei compusă
6.2.2.2.10 Procente

 Scopul şi obiectivele
Scopul principal cursului de Matematică pentru studenţii Anului III, de la specialitatea
Pedagogia învăţământului primar şi preprimar este: actualizarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor

5
studenţilor despre bazele ştiinţifice ale Matematicii învăţământului primar şi preprimar şi
despre metodele de rezolvare a problemelor de Aritmetică.
Obiective generale:
 Asigurarea unui pachet de formare iniţială care să corespundă standardelor în vigoare;
 Familiarizarea cursanţilor cu elementele fundamentale ale Matematicii;
 Familiarizarea cu instrumentele de lucru intelectual specifice domeniului;
 Familiarizarea cu noile abordări didactice specifice predării-învăţării Aritmeticii.
Obiective operaţionale
La finele parcurgerii cursului studenţii vor fi capabili:
 să definească noţiunile prezentate în curs;
 să enunţe rezultatele principale prezentate în curs;
 să aplice în rezolvări de exerciţii sau probleme aceste rezultate;
 să clasifice, funcţie de anumite criterii, problemele de Aritmetică;
 să descrie regulile care trebuie respectate pentru reuşita rezolvării unei probleme;
 să descrie conceptul de problemă de Matematică / Aritmetică;
 să descrie algoritmul de rezolvare algebrică a unei probleme de Aritmetică;
 să prezinte tipurile de probleme care se pot rezolva atât aritmetic, cât şi algebric;
 să clasifice, funcţie de anumite criterii, metodele de rezolvare a problemelor de Aritmetică;
 să rezolve probleme de Aritmetică printr-una sau mai multe metode;
 să compună probleme de Artimetică care să se rezolve după o anumită metodă.

 Scurtă descriere a Părţii I
Modernizarea procesului de predare-învăţare a matematicii, în particular a matematicii
învăţământului primar, a fost şi rămâne un proces continuu, o problemă actuală, mai ales când
societatea, pe de-o parte ne oferă noi aspecte şi modalităţi de cercetare, iar, pe de altă parte, ne
solicită cunoştinţe şi abilităţi de prelucrare şi aplicare a acestora.
Din această perspectivă, prin tema dezvoltată, prezentul curs abordează elemente
matematice într-o formă modernă, ce derivă din valorificarea acestora în exemplele numeroase
şi variate, în exerciţiile şi problemele propuse, din sublinierea rolului lor în formarea gândirii
logice a elevilor şi a utilităţii acestor elemente în alte domenii şi în practică.
Atât în prezentarea noţiunilor teoretice cât şi a aplicaţiilor practice ale acestora am avut

6
în centrul acţiunii elevul. Pe tot parcursul cursului am considerat, chiar dacă lucrarea nu i se
adresează în totalitate şi în mod direct, că elevul este participant activ la propria lui formare. De
asemenea, am considerat că paşii pe care trebuie să-i urmăm în elaborarea cursului sunt:
- ce să înveţe elevul?,
- în ce scop? şi
- cu ce rezultate?
Obiectul cursului îl constituie procesul studierii mulţimilor, relaţiilor şi funcţiilor astfel
încât studentul să îşi formeze o imagine cât mai clară, cât mai corectă asupra acestor elemente
fundamentale din matematică. Totodată se urmăreşte şi influenţa acestor noţiuni în formarea
unei gândiri logice la studenţi.
Scopul prezentului curs este acela de a demonstra că, elementele referitoare la mulţimi,
relaţii şi funcţii vor contribui la:
- formarea competenţelor cognitiv-formative la studenţi;
- sporirea motivaţiei învăţării matematicii;
- dezvoltarea gândirii logice şi a culturii matematice ale studenţilor;
- orientarea procesului de instruire spre formarea deprinderilor de rezolvare de probleme
şi a sporirii calităţii lui;
- stabilirea unei corelaţii organice dintre diverse compartimente ale matematicii
preuniversitare.
Prima parte a cursului constituie un tot unitar, dar ilustrează fenomene complexe pe
capitole. Astfel, ea este structurată în trei capitole.
Primul capitol, Mulţimi şi logică matematică este consacrat elaborării conţinutului
referitor la propoziţii logice şi predicate logice, la relaţiile ce se stabilesc între două mulţimi, la
mulţimea părţilor unei mulţimi, la operaţiile cu mulţimi:
- reuniune,
- intersecţie,
- diferenţă (complementară),
- diferenţă simetrică,
- produs cartezian.
Având în vedere că nu putem vorbi de mulţimi fără a face apel la elementele de logică
matematică, în finalul acestui prim capitol am dezvoltat această dependenţă tratând mulţimile

7
din perspectiva logicii matematice.
În al doilea capitol al primei părţi, intitulat Relaţii, pornind de la definirea noţiunii de
relaţie am prezentat operaţiile cu relaţii:
- reuniune,
- intersecţie,
- complementară,
- inversare,
- compunere,
precum şi proprietăţile acestor operaţii. Ne-am oprit apoi asupra unor clase speciale de relaţii
binare omogene:
- relaţiile de echivalenţă şi
- relaţiile de ordine
şi, pentru o aplicabilitate mai vastă a acestor elemente legate de relaţii, am definit şi
următoarele:
- clasa de echivalenţă,
- mulţime cât şi
- partiţie.
Având în vedere că la ciclurile preprimar şi primar noţiunea de relaţie nu se defineşte în
mod explicit, ci este sugerată de o serie de exemple, şi aici am pus accent pe exemple concrete
şi variate.
Funcţii este al treilea capitol al prezentei lucrări şi continuă prezentarea relaţiilor din
capitolul precedent pentru că, funcţiile sunt cazuri particulare de relaţii. Deoarece operaţiile cu
relaţii aplicate funcţiilor nu conduc, în general, la funcţii, am insistat asupra unor clase de
funcţii particulare, şi anume:
- funcţiile injective,
- funcţiile surjective şi
- funcţiile bijective,
funcţii deosebit de importante pentru toate domeniile matematicii. De asemenea, am definit
funcţia caracteristică unei mulţimi şi am prezentat proprietăţile ei, subliniind, prin exemple
concrete, importanţa utilizării acestora în rezolvarea unor exerciţii şi probleme. Pornind de la
noţiunile de parte întreagă şi parte fracţionară a unui număr real, noţiuni care respectă locul

8
temei acestui curs în matematica de ciclu primar, am definit alte două funcţii speciale şi anume:
- funcţia parte întreagă şi
- funcţia parte fracţionară.
Chiar dacă luate separat multe din subiectele abordate sunt cunoscute, unele dintre ele
dealtfel studiindu-se începând cu clasele mici, considerăm că utilitatea acestui curs constă în
faptul că aduce, pe lângă o abordare modernă şi una accesibilă unui public larg, ea putând fi
consultată, de ce nu?, de toţi cei care vor sa îmbunătăţească cunoştinţele despre bazele
ştiinţifice ale matematicii învăţământului primar şi preprimar.
 Scurtă descriere a Părţii II
Experienţa didactică a predării-învăţării Aritmeticii în clasele I-VII relevă un cuantum
important de noţiuni, relaţii şi proprietăţi care aparţin programelor, dar nu sunt totdeauna
riguros integrate şi prezentate. De aici rezultă necesitatea clarificării noţionale şi a asigurării
rigorii în utilizarea conceptelor şi argumentarea / demonstrarea afirmaţiilor, proprietăţiilor,
teoremelor şi rezolvarea exerciţiilor sau problemelor. Modalitatea prin care se poate realiza
acest deziderat este parcurgerea Părţii a II-a a acestui curs.
Această parte a apărut din necesitatea specifică de a aduna şi clasifica la un loc toate
tipurile de probleme de Aritmetică şi toate metodele de rezolvare a acestora. Prin temele pe
care le propunem urmărim, de fapt, să suplinim lipsa unei astfel de clasificări.
Această parte poate fi utilizată la clasă de toţi cei care, într-un context sau altul, rezolvă
probleme de Aritmetică. Prin conţinutul său, această parte îşi propune o cât mai bună informare
a studenţilor cu privire la noile orientări în domeniul matematicii şcolare, în special al
Aritmeticii, în conformitate cu cerinţele MEdC.
Tematica Părţii a II-a este centrată asupra conţinutului ştiinţific al Matematicii /
Aritmeticii şi promovează reflecţia epistemologică asupra cunoaşterii ştiinţifice pentru a stabili
măsura în care aceasta este accesibilă elevilor. La finele cursului studenţii vor fi capabili să
proiecteze şi să realizeze un cadru de învăţare a Aritmeticii care favorizează însuşirea de către
elevi a gândirii şi metodelor cunoaşterii ştiinţifice.
S-a urmărit ca în cadrul temelor să se pună accentul pe acele chestiuni care sunt, de
obicei, nevralgice, în cursul orelor de clasă. Dorim ca, studenţii, dascălii / profesorii,
parcurgând această parte a cursului să poată face faţă cu succes momentelor de mai mare
dificultate din cadrul orelor pe care le ţin. În orice caz, un prim obiectiv al nostru este ca

9
fundamentele Aritmeticii predate de cursanţi să fie foarte bine cunoscute şi clar explicate
elevilor.
Temele de studiu propuse cursanţilor cuprind cunoştinţe de specialitate în scopul
asigurării nivelului teoretic necesar şi cunoştinţe care vizează modalităţile aplicative ale lor.
Orientarea pragmatică a cursului şi preocuparea pentru integrarea profesională a viitoarelor
cadre calificate în ciclul primar şi preprimar au condus la o selecţie raţională a conţinuturilor
utile in cadrul fiecărui capitol, subcapitol, secţiune sau subsecţiune (2-4 exemple pentru fiecare
metodă), fiind astfel delimitate cunoştinţele considerate necesare şi suficiente pentru ca
formabilul să obţină, prin acest parcurs de formare, noţiunile, structurile, reprezentările,
abilităţile şi tehnicile necesare activităţii de predare-învăţare a Matematicii / Aritmeticii. Prin
ierarhizarea unităţilor de conţinut, s-a evitat nu numai ambiţia exhaustivităţii, dar şi excesul
teoretizant, recursul insistent la metalimbaj; s-a mizat astfel pe esenţializarea informaţiilor
ştiinţifice, obiectivul central fiind acela de formare a competenţelor generale şi de specialitate.
Cursul valorizează achiziţiile de specialitate, iar pe baza aplicării procedurilor specifice
Matematicii la operaţiile didactice fundamentale sunt oferite oportunităţi pentru dezvoltarea
unui cadru didactic de calitate, capabil de transfer în practica la clasă. Mai mult, se urmărşte
consolidarea şi aprofundarea achiziţiilor din specialitate şi didactice, se utilizează concepte,
proceduri, competenţe de specialitate şi didactice şi pa care le transferă în planul practicii
şcolare, oferind modalităţi de rafinare a diverselor tipuri de cunoştinţe şi mobilizându-le în
contexte noi. Fiecare cursant este invitat să experimenteze acele metode despre care învaţă şi pe
care urmează să le folosească în şcoală. Astfel, această parte a cursului dă o deschidere spre
aplicarea în practică a unor cursuri de specialitate, dar şi de didactică.
În realizarea tematicii acestei părţi a cursului, în scopul obţinerii unei profesionalizări
eficiente şi coerente, au fost luate în considerare toate tipurile de probleme de Aritmetică,
precum şi toate metodele de rezolvare a lor, urmărindu-se familiarizarea cursanţilor cu acestea.
S-a plecat de la constatarea, mereu actuală, potrivit căreia Aritmetica rămâne o componentă de
bază în formarea fiecărei generaţii.
Pe de altă parte, un alt scop al tuturor temelor de studiu din curs este de a prezenta
descrieri corecte, clare şi precise ale teoriilor vehiculate în diferite domenii de studiu,
combinate cu sugestii care fac aceste teorii aplicabile la clasă. Studiul lor este punctat de sarcini
de lucru complementare teoriei – exerciţii aplicative, activităţi de reflecţie, de practică, de

10
autoevaluare sau de verificare. Aceste activităţi fie aprofundează explicaţia unui aspect specific
al conţinutului, fie pun în legătură tema prezentată cu altele studiate în unităţile sau secţiunile
precedente, fie stabilesc legătura dintre tema respectivă şi experienţa practică a cursanţilor.
Temele de studiu au avut în vedere integrarea profesională a cursanţilor, de aceea s-a
realizat o selecţie raţională a conţinuturilor pentru fiecare temă în parte, reţinând acele
cunoştinţe care pot contribui la formarea competenţelor necesare celor ce vor preda sau predau
Matematică / Aritmetică. S-a evitat excesul de teoretizare şi s-au realizat legături între
Aritmetică-ca disciplină de specialitate şi didactica ei. Parcurgerea temelor va permite
cursanţilor să capete sau să îşi dezvolte capacitatea de a stabili cu claritate obiectivele, resursele
şi procedeele unei proiectări eficiente a actului didactic. Aceste teme sunt astfel proiectate încât
să corespundă nevoilor, intereselor, pregătirii actuale şi aspiraţiilor celor ce doresc sau predau
Matematică.

 Conţinutul informaţional detaliat al Părţii I

CAPITOLUL 1: LOGICĂ MATEMATICĂ ŞI MULŢIMI
În acest prim capitol vom face o prezentare succintă a elementelor de logică referitoare
la propoziţii şi predicate, apoi vom prezenta câteva noţiuni legate de mulţimi iar, în final, vom
trata mulţimile din perspectiva logicii matematice.

1.1 ELEMENTE DE LOGICA PROPOZIŢIILOR
După definirea noţiunilor de propoziţie logică, operatori logici şi formulă
propoziţională, vom prezenta în acest subcapitol, legile de bază ale logicii propoziţiilor şi vom
demonstra unele dintre acestea, prin întocmirea tabelelelor de adevăr.
Definiţia 1.1.1: Numim propoziţie logică un enunţ corect constituit, despre care se poate
afirma cu certitudine că este adevărat sau fals.
Exemplu 1.1.2: “Numărul 7 este un număr par” este o propoziţie logică.
Observaţia 1.1.3: Nu ne interesează structura gramaticală a enunţului, ci doar valoarea lui de
adevăr. Propoziţiile interogative sau exclamative ale limbii nu sunt propoziţii logice, deoarece
lor nu li se pot atribui o valoare de adevăr.
Notaţia 1.1.4: Vom nota propoziţiile logice cu p, q, r, ... .
Observaţia 1.1.5: Logica bivalentă are la bază, pe lângă noţiunea de propoziţie logică, şi
11
următoarele două principii:
- Principiul terţului exclus: Orice propoziţie logică este adevarată sau falsă, iar a treia
posibilitate nu există.
- Principiul noncontradicţiei: Orice propoziţie logică nu este în acelaşi timp şi adevarată
şi falsă.
Notaţia 1.1.6: Pentru valorile de adevăr din logica bivalentă vom utiliza notaţia 1 pentru
adevărat şi 0 pentru fals.
Observaţia 1.1.7: După formă, propoziţiile logice se clasifică în:
- propoziţii simple, adică propoziţii logice de forma S este P, unde S=subiect şi
P=predicat.
- propoziţii compuse, adică propoziţii logice obţinute din propoziţii simple legându-le
prin operatorii logici , , , , , pe care îi definim mai jos prin tabelele lor de
adevăr.
Definiţii 1.1.8: a) Operatorul logic unar:, numit negaţie, se defineşte prin:
Tabelul 1

p p
0 1
1 0

b) Operatorii logici binari: , , , , numiţi respectiv conjuncţie, disjuncţie, implicaţie,
echivalenţă se definesc prin:
Tabelul 2
p q pq p q pq pq
0 0 0 0 1 1
0 1 0 1 1 0
1 0 0 1 0 0
1 1 1 1 1 1
În expresia logică pq, p şi q se numesc factorii conjuncţiei.
În expresia logică p q, p şi q se numesc termenii disjuncţiei.
Observaţii 1.1.9: Din Tabelele 1 şi 2 rezultă că au loc următoarele afirmaţii:
1) Propoziţia  p este adevărată dacă şi numai dacă propoziţia p este falsă.

12
2) Propoziţia pq este adevărată dacă şi numai dacă ambele propoziţii p şi q sunt adevărate.
3) Propoziţia p q este falsă dacă şi numai dacă ambele propoziţii p şi q sunt false.
4) Propoziţia pq este falsă dacă şi numai dacă p este o propoziţie adevărată şi q este o
propoziţie falsă.
5) Propoziţia pq este adevărată dacă şi numai dacă propoziţiile p şi q au aceeaşi valoare de
adevăr.
Notaţia 1.1.10: Vom nota cu P0 mulţimea propoziţiilor logice simple şi cu P mulţimea tuturor
propoziţiilor logice. Evident că P0P.
Definiţia 1.1.11: Numim funcţie de valuare sau funcţia valoare de adevăr, funcţia v : P 
{0,1}, definită prin:
0, dacă p este falsă
v( p )   .
1, dacă p este adevarată
Observaţia 1.1.12: Pentru a reduce numărul de paranteze în scrierea unei expresii logice, se
foloseşte următoarea convenţie de ierarhizare (sau convenţie de prioritate) a operatorilor
logici: ordinea de aplicare a operatorilor logici este: , , , , .
Exemplul 1.1.13: Propoziţia logică compusă ((((pq))r)s) se poate scrie, folosind convenţia
de ierarhizare a operatorilor logici, astfel:
(pq)rs.
Definiţia 1.1.14: Se numeşte formulă propoziţională (pe scurt, formulă) o expresie logică
obţinută din literele x, y, z, ..., numite variabile propoziţionale (variabile ce pot fi înlocuite cu
propoziţii logice simple), formată cu ajutorul operatorilor logici, după următoarele reguli:
(i) variabilele propoziţionale sunt formule, numite formule elementare;
(ii) dacă α şi β sunt formule, atunci, , , ,  sunt formule.
Exemplul 1.1.15: α: (yxz)(xyz) este o formulă propozitională.
Notaţia 1.1.16: Vom nota cu α=α(x1,x2,...,xn) o formulă propoziţională în care intervin
variabilele propoziţionale x1, x2, ..., xn.
Notaţia 1.1.17: Notăm cu F0 mulţimea variabilelor propoziţionale şi cu F mulţimea tuturor
formulelor. Atunci F0F.
Observaţia 1.1.18: Deoarece variabilele propoziţionale ce intervin într-o formulă se pot
înlocui cu propoziţii simple, rezultă că lor li se poate atribui o valoare de adevăr. Ca urmare,
Definiţia 1.1.14 ne arată că orice formulă propoziţională se obţine prin aplicarea operatorilor
13
logici de un număr finit de ori unor elemente din F0P0, adică unor variabile propoziţionale
sau propoziţii simple. Rezultă că P0F şi PF.
Notaţia 1.1.19: Fie α=α(x1,x2,...,xn) o formulă propoziţională. Înlocuind variabilele
propoziţionale x1, x2, ..., xn, respectiv cu propoziţiile logice simple p1, p2, ..., pn, obţinem o
propozitie logică pe care o notăm cu α(p1,p2,...,pn).
Definiţii 1.1.20: Fie α=α(x1,x2,...,xn) o formulă. Atunci:
a) α se numeşte formulă realizabilă sau consistentă dacă, cel puţin pentru un sistem de valori
p1, p2, ..., pn ale variabilelor, formula α(p1,p2,...,pn) este adevărată. Dacă formula α este
adevărată pentru orice sistem de valori p1, p2, ..., pn dat variabilelor, atunci ea se numeşte
tautologie sau lege logică.
b) α se numeşte formulă nerealizabilă sau inconsistentă dacă, pentru orice sistem de valori p1,
p2, ..., pn ale variabilelor, formula α(p1,p2,...,pn) este falsă. În acest caz α se mai numeşte şi
contradicţie.
c) α se numeşte formulă neutră sau nevalidă dacă există cel puţin un sistem de valori p1, p2,
..., pn ale variabilelor astfel încât formula α(p1,p2,...,pn) este falsă.
Exemple 1.1.21: Au loc următoarele afirmaţii:
- Formula α1: (xy)(yx) este o tautologie;
- Formula α2: (xy)(xy) este o contradicţie;
- Formula α3: (xy)(yx) este o formulă neutră.
Într-adevăr, întocmind tabelul de valori pentru fiecare din cele trei formule
propoziţionale de mai sus obţinem:
Tabelul 3
x y x y xy yx 1
0 0 1 1 1 1 1
0 1 1 0 1 1 1
1 0 0 1 0 0 1
1 1 0 0 1 1 1

Tabelul 4
x y x y xy xy 2

14
0 0 1 1 0 1 0
0 1 1 0 1 0 0
1 0 0 1 1 0 0
1 1 0 0 1 0 0

Tabelul 5
x y xy yx 3
0 0 1 0 1
0 1 1 0 1
1 0 0 0 0
1 1 1 1 1
Citind ultima coloană din fiecare tabel deducem că 1 este tautologie, 2 este
contradicţie şi 3 este o formulă neutră.
Definiţii 1.1.22: Fie α şi β două formule. Atunci:
a) Spunem că formula α implică logic formula β, şi notăm   , dacă formula  este o
tautologie. Vom numi  ca fiind relaţia de implicaţie logică între formule.
b) Spunem că formula α este logic echivalentă cu formula β, şi notăm   , dacă formula
 este o tautologie. Vom numi  ca fiind relaţia de echivalenţă logică între formule.
Observaţia 1.1.23: Din Definiţia 1.1.22 rezultă că
   dacă şi numai dacă [   şi   ].
Exemple 1.1.24: În logica propoziţiilor există anumite legi (tautologii) a căror importanţă este
deosebită şi pe care le vom numi legile de bază ale logicii propoziţiilor. Aceste legi sunt
următoarelele:
(1) xx (principiul sau legea terţului exclus);
(2) (xx) (principiul noncontradicţiei);
(3) x  x (legea dublei negaţii);
(4) (xy)  (yx) (principiul contrapoziţiei);
(5) (xy)  (xy) (legea implicaţiei);
(6) (xy)  (xy)(yx) (legea echivalenţei);
(7) xx  x şi

15
(7) xx  x (legile de idempotenţă);
(8) xy  yx şi
(8) xy  yx (legile de comutativitate);
(9) (xy)z  x(yz) şi
(9) (xy)z  x(yz) (legile de asociativitate);
(10) x(yz)  (xy)(xz) şi
(10) x(yz)  (xy)(xz) (legile de distributivitate);
(11) x(xy)  x şi
(11) x(xy)  x (legile de absorbţie);
(12) (xy)  xy şi
(12) (xy)  xy (legile lui De Morgan).
Observaţia 1.1.25: Demonstrarea acestor legi se face cu ajutorul tabelelor de adevăr. Vom
demonstra legea de distributivitate (10), întocmind tabelul de adevăr şi observând, din ultima
coloană a tabelului, că formula corespunzătoare este o tautologie. Vom nota cu =x(yz) şi
β=(xy)(xz).
Tabelul 6
x y z yz xy xz α β αβ
0 0 0 0 0 0 0 0 1
0 0 1 0 0 1 0 0 1
0 1 0 0 1 0 0 0 1
0 1 1 1 1 1 1 1 1
1 0 0 0 1 1 1 1 1
1 0 1 0 1 1 1 1 1
1 1 0 0 1 1 1 1 1
1 1 1 1 1 1 1 1 1
Aşadar, echivalenţa de la (10) are loc.
Formulele logice conduc la formarea unor reguli de logică. Aceste reguli stau la baza
raţionamentelor matematice, de aceea se mai numesc şi reguli de raţionament matematic.
Fiecare dintre aceste reguli este generată de o tautologie.
Exemple 1.1.26:

16
R1. Regula substituţiei:
Dacă formula α este o identitate şi se înlocuieşte o variabilă propoziţională, peste tot unde apare
cu o altă variabilă sau cu o formulă arbitrară, atunci se obţine o nouă formulă α*, care este tot o
identitate.
(13) [(xy)(xz)](zy).
R2. Regula inferenţei pozitive:
Dacă α este identitate şi  este identitate, atunci şi β este identitate;
 ,  
,

(14) [(xy)x]y.
R3. Regula inferenţei negative:
Dacă  este identitate şi β este identitate, atunci şi  este identitate;
   , 
,

(15) [(xy)y]x.
R4. Regula implicaţiei inverse:
Dacă  este identitate, atunci şi β este identitate;
 
,
  

(16) (xy)(yx).
R5. Regula silogismului:
Dacă  este identitate şi  este identitate, atunci şi  este tot o identitate;
  ,  
,
 
(17) [(xy)(yz)](xz).
R6. Regula permutării premiselor:
Dacă () este identitate, atunci şi () este identitate;
     
,
     
(18) [x(yz)][y(xz)].
R7. Regula inferenţei prin cazuri:
Dacă  este identitate şi  este identitate, atunci şi ;
17
   ,  
,
   
(19) [(xy)(zy)][(xz)y].
R8. Regula implicaţiei:
Dacă  este identitate şi  este identitate, atunci şi  este identitate;
   , 
,

(20) [(xy)x]y.
Vom demonstra că (13) şi (17) sunt tautologii, celelalte demonstrându-se analog.
(13) [(xy)(xz)](zy)
Demonstraţie: Vom nota cu =(xy)(xz) şi cu =zy. Avem:
Tabelul 7
x y z xy xz   
0 0 0 1 1 1 1 1
0 0 1 1 0 0 0 1
0 1 0 1 1 1 1 1
0 1 1 1 0 0 1 1
1 0 0 0 0 0 1 1
1 0 1 0 1 0 0 1
1 1 0 1 0 0 1 1
1 1 1 1 1 1 1 1
Aşadar, formula (13) este o tautologie.
(17) [(xy)(yz)](xz)
Demonstraţie: Vom nota cu =(xy)(yz) şi cu =xz. Avem:
Tabelul 8
x y z xy yz   
0 0 0 1 1 1 1 1
0 0 1 1 1 1 1 1
0 1 0 1 0 0 1 1
0 1 1 1 1 1 1 1

18
1 0 0 0 1 0 0 1
1 0 1 0 1 0 1 1
1 1 0 1 0 0 0 1
1 1 1 1 1 1 1 1
Deci, formula (17) este o tautologie.

1.2 ELEMENTE DE LOGICA PREDICATELOR
În logica matematică un rol fundamental îl joacă şi predicatele. Vom transpune
operaţiile , , , , , pecum şi legile de bază din logica propoziţiilor, asupra predicatelor.
De asemenea, vom completa aceste legi cu cele referitoare la cuantificatorii logici oricare şi
există.
Definiţia 1.2.1: Fie M o mulţime şi nN*. Se numeşte predicat logic n-ar pe M orice funcţie P :
Mn  P, unde Mn= M
 M
 
... 
M ={x=(x1,x2,...,xn)  xiM, i=1,2,...,n} este produsul cartezian
de n ori

al mulţimii M cu ea însăşi de n ori, iar P este mulţimea tuturor propoziţiilor logice.
În particular, avem:
- pentru n=0, prin definiţie, vom numi predicat nular pe M, fixarea unei propoziţii logice
p0 P.
- pentru n=1, orice funcţie P : M  P se numeşte predicat unar pe M;
- pentru n=2, orice funcţie P : MM  P se numeşte predicat binar pe M;
- pentru n=3, orice funcţie P : MMM  P se numeşte predicat ternar pe M;
- pentru n=4, orice funcţie P : M4  P se numeşte predicat quaternar pe M.
Exemplul 1.2.2: P : RR → P, P(x,y): “x2+y20” este un predicat binar pe R.
Definiţia 1.2.3: Fie P : Mn  P un predicat n-ar pe M. Numim mulţime de adevăr a
predicatului P, submulţimea lui Mn, notată cu Ap, unde:
Ap={xMn  v(P(x))=1}, v fiind funcţia de valuare.
Exemplul 1.2.4: Mulţimea de adevăr a predicatului P din Exemplul 1.2.2 este:
AP={(x,y)R2  v(”x2+y20”)=1}=R2.
Definiţii 1.2.5: Fie P : Mn  P un predicat n-ar pe M. Atunci:
a) Spunem că P este predicat identic adevărat, dacă Ap=Mn;
b) Spunem că P este predicat identic fals, dacă Ap=.
19
Exemple 1.2.6: Fie predicatele unare pe R, definite prin:
P : R  P , P(x): ”x20”,
Q : R  P , Q(x): ”x2<0”.
Mulţimea de adevăr a predicatului P este:
AP={xR  v(”x20”)=1}=R,
iar mulţimea de adevăr a predicatului Q este:
AQ={xR  v(”x2<0”)=0}=.
Observăm că P este un predicat identic adevărat, în timp ce Q este predicat identic fals.
Observaţia 1.2.7: Operaţiile , , , ,  definite pe P se pot transpune şi pe mulţimea
predicatelor.
Definiţia 1.2.8: Fie P, Q : Mn  P două predicate n-are pe mulţimea M. Definim predicatele
n-are pe M P, PQ, PQ, PQ, PQ : Mn  P prin:
(P)(x)=P(x);
(PQ)(x)=P(x)Q(x);
(PQ)(x)=P(x)Q(x);
(PQ)(x)=P(x)Q(x);
(PQ)(x)=P(x)Q(x).
Exemplul 1.2.9: Fie predicatele unare pe N, definite prin:
P : N  P , P(x): “x este divizibil cu 2” şi
Q : N  P , Q(x): “x este divizibil cu 4”.
Definim predicatele unare pe N:
P, PQ, PQ, PQ, PQ : N  P prin:
P(x): “x nu este divizibil cu 2”,
(PQ)(x): “x este divizibil cu 2 şi x este divizibil cu 4”,
(PQ)(x): “x este divizibil cu 2 sau x este divizibil cu 4”,
(PQ)(x): “x este divizibil cu 2 implică x este divizibil cu 4”,
(PQ)(x): “x este divizibil cu 2 echivalent cu x este divizibil cu 4”.
Definiţii 1.2.10: Fie P, Q : Mn  P două predicate n-are pe mulţimea M. Atunci:
a) Spunem că predicatul P implică logic predicatul Q, şi notăm P  Q, dacă,, pentru orice
xMn, avem P(x)  Q(x) (în sensul p  q dacă şi numai dacă v(pq)=1, unde p şi q sunt
20
două propoziţii logice, iar v este funcţia de valuare).
b) Spunem că predicatul P este logic echivalent cu predicatul Q, şi notăm P  Q, dacă,
pentru orice xMn, avem P(x)  Q(x) (în sensul p  q dacă şi numai dacă v(pq)=1,
unde p şi q sunt două propoziţii logice, iar v este funcţia de valuare).
Exemple 1.2.11: Fie predicatele unare pe N, P şi Q definite în Exemplul 1.2.9 şi
R : N  P , R(x): “x este număr par”.
1) Predicatul Q implică logic predicatul P, şi notăm Q  P, deoarece, pentru orice xN,
avem:
“dacă x este un număr natural divizibil cu 4, atunci x este divizibil şi cu 2”.
2) Predicatul P este logic echivalent cu predicatul R, şi notăm P  R, deoarece, pentru orice
xN, avem:
“un număr este divizibil cu 2 dacă şi numai dacă el este număr par”.
Observaţii 1.2.12: Fie P, Q : Mn  P două predicate n-are pe mulţimea M. Atunci au loc
următoarele afirmaţii:
a) Sunt echivalente următoarele condiţii:
1) P  Q;
2) pentru orice xMn, avem v(P(x)Q(x))=1;
3) pentru orice xMn, avem v((PQ)(x))=1;
4) PQ este un predicat identic adevărat;

5) APAQ.
b) Sunt echivalente următoarele condiţii:
1) P  Q;

2) pentru orice xMn, avem v(P(x)Q(x))=1;
3) pentru orice xMn, avem v((PQ)(x))=1;
4) PQ este un predicat identic adevărat;
5) AP=AQ.
Observaţia 1.2.13: Legile de bază ale logicii propoziţiilor se transpun în logica predicatelor.
De exemplu, legea implicaţiei devine: dacă P, Q : Mn  P sunt două predicate, atunci:
P Q  PQ.
Definiţii 1.2.14: Fie P : M  P un predicat unar. Atunci:

21
a) Se numeşte propoziţie universală ataşată predicatului unar P, propoziţia logică notată cu
xP(x) sau (x)P(x) şi având enunţul:
“oricare ar fi xM, P(x) este o propoziţie logică adevarată”
sau, folosind funcţia de valuare:
“oricare ar fi xM, v(P(x))=1”.
b) Se numeşte propoziţie existenţială ataşată predicatului unar P, propoziţia logică notată cu
xP(x) sau (x)P(x) şi având enunţul:
“există xM, P(x) este o propoziţie logică adevarată”
sau, folosind funcţia de valuare:
“există xM, v(P(x))=1”.
c) Variabila x din enunţurile xP(x) şi xP(x) se numeşte variabilă legată.
d) Operatorii  şi  se numesc cuantificatorul universal, respectiv cuantificatorul existenţial,
pentru predicate unare.
Exemple 1.2.15: Fie predicatul unar P : R  P , P(x): “x <2”.
1) Propoziţia universală ataşată predicatului unar P este:
x(x<2) şi se citeşte,
“oricare ar fi x un număr real, x este mai mic decât 2”.
2) Propoziţia existenţială ataşată predicatului unar P este:
x(x<2) şi se citeşte,
“există x un număr real, x mai mic decât 2”.
Mulţimea de adevăr a predicatului P este:
Ap={xR  v(P(x))=1}=(-,2).
Atunci avem:
v(x(x<2))=0, pentru că APR şi
v(x(x<2))=1, pentru că AP.
Observaţia 1.2.16: Putem ataşa cuantificatori şi predicatelor n-are, cu n2.
Observaţia 1.2.17: Pe lângă legile de bază preluate din logica propoziţiilor, în logica
predicatelor mai avem şi legi referitoare la cuantificatorii logici, ca de exemplu:
Legile de negare a propoziţiilor universală şi, respectiv existenţială:
(1) (xP(x))  x((P)(x));

22
(1) (xP(x))  x((P)(x)).
Legile de comutare a cuantificatorilor de acelaşi tip:
(2) xyP(x,y)  yxP(x,y);
(2) xyP(x,y)  yxP(x,y).
Legea de distributivitate a lui  faţă de :
(3) x(P(x)Q(x))  xP(x)xQ(x).
Legea de distributivitate a lui  faţă de :
(4) x(P(x)Q(x))  xP(x)xQ(x).
Observaţia 1.2.18: Au loc şi următoarele implicaţii logice:
(5) yxP(x,y)  xyP(x,y);
(6) xP(x)xQ(x)  x(P(x)Q(x));
(7) x(P(x)Q(x))  xP(x)xQ(x).
Observaţia 1.2.19: Implicaţiile logice 5), 6) şi 7), în general, nu sunt echivalenţe.
Demonstraţie: Contraexemplu 1: Fie (G, ·) un grup şi fie P : GG  P predicatul binar definit
prin, xG şi yG, P(x,y): ”xy=e”, unde e este elementul neutru al grupului. Una din
axiomele grupului afirmă că xyP(x,y) este o propoziţie adevărată. Dar propoziţia
yxP(x,y) nu este adevărată decât în grupul G={e}. Deci implicaţia inversă a implicaţiei 5)
nu are loc, în general.
Contraexemplul 2: Fie predicatele unare pe Z, definite prin:
P : Z  P , P(x): “x este număr par” şi
Q : Z  P , Q(x): “x este număr impar”.
Considerăm propoziţiile logice:
p: xP(x)xQ(x) şi
q: x(P(x)Q(x))
pentru care avem
v(p)=0,
v(q)=1,
de unde rezultă că:
v(qp)=0.
Deci, implicaţia inversă a implicaţiei 6) nu are loc, în general.

23
Contraexemplul 3: Fie predicatele din Contraexemplul 2. Considerăm propoziţiile logice:
r: x(P(x)Q(x)) şi
s: xP(x)xQ(x)
pentru care avem
v(r)=0,
v(s)=1,
de unde rezultă că:
v(sr)=0.
Deci, implicaţia inversă a implicaţiei 7) nu are loc, în general.

1.3 NOŢIUNEA DE MULŢIME
Noţiunea de mulţime face parte din categoria acelor noţiuni matematice care nu se
definesc dar, care sunt impuse de numeroase exemple:
- mulţimea elevilor dintr-o clasă,
- mulţimea numerelor naturale,
- mulţimea literelor din alfabetul limbii române, etc.
Teoria mulţimilor a apărut în perioada 1871-1883, iniţiatorul ei fiind matematicianul
german Georg Cantor. Acesta considera mulţimea ca fiind “o colecţie de obiecte (numite
elementele mulţimii) de natură oarecare, bine determinate şi bine distincte.”
Tot o noţiune primară (adică noţiune care nu se defineşte) este şi noţiunea de
apartenenţă (relaţia de a fi element al unei mulţimi).
Notaţii 1.3.1: Vom folosi următoarele notaţii:
- pentru mulţimi: A, B, C, …, M, …, X, Y, Z (litere mari latine);
- pentru elemente: a, b, c, ..., m, ..., x, y, z (litere mici latine);
- pentru apartenenţă: aA;
- pentru nonapartenenţă: aA.
Observaţii 1.3.2: Au loc următoarele afirmaţii:
1) Elementele unei mulţimi sunt distincte, adică un acelaşi element nu se poate repeta de mai
multe ori.
2) Elementele unei mulţimi trebuie să fie bine determinate.
Observaţia 1.3.3: Teoria lui Cantor are la bază două principii:

24
- Principiul de extensie: Două multimi A şi B sunt egale (sau coincid) şi notăm A=B dacă
şi numai dacă ele sunt formate din aceleaşi elemente.
- Principiul de abstracţie: Orice proprietate defineşte o mulţime.
Observaţia 1.3.4: O mulţime A este dată dacă putem decide apartenenţa unui element la ea. Se
cunosc următoarele moduri de descriere a unei mulţimi:
1) Descrierea prin enumerare:
A={a}
sau
A={a1,a2,...,an}.
2) Descrierea prin utilizarea principiului de abstracţie:
A={x  x are proprietatea P}
sau
A={x  P(x)}.
3) Descrierea prin diagrama Venn-Euler, binecunoscută din tratarea intuitivă a teoriei
mulţimilor, prin care mulţimile se reprezintă prin domenii din plan, iar mulţimile care
prezintă interes în consideraţiile respective (intersecţia, reuniunea, etc.) se haşurează.
Exemple 1.3.5: Vom da câte un exemplu de mulţime pentru fiecare mod de reprezentare:
1) A={0,2,4,6,8} (prin enumerare);
2) B={x  xN, 23-1<x<23+1} (prin utilizarea principiului de abstracţie);
3) C este mulţimea literelor care compun cuvântul “matematică” (prin diagrama Venn-Euler).
C

m
t e
c
a

i
ă

1.4 RELAŢIA DE INCLUZIUNE. RELAŢIA DE EGALITATE
În acest subcapitol vom prezenta cele două relaţii ce se stabilesc între două mulţimi, cea
de incluziune şi cea de egalitate.
25
Definiţia 1.4.1: Spunem că mulţimea A este inclusă, în sens larg, (sau pe scurt, inclusă) în
mulţimea B, şi scriem AB, dacă orice element al mulţimii A este şi element al mulţimii B. În
această situaţie se mai utilizează expresiile: “B include pe A”, sau “A este o submulţime a lui
B”, sau “A este o parte a lui B”.
Exemplu 1.4.2: Fie A mulţimea fetelor dintr-o clasă şi B mulţimea elevilor din acea clasă.
Atunci:
“A este inclusă în B” sau
“B include pe A” sau
“A este o submulţime a lui B” sau
“A este o parte a lui B”
şi scriem:
AB,
pentru că orice element (fată) al mulţimii A este şi element (elev) al mulţimii B. Neprecizându-
se dacă în clasă sunt sau nu şi băieţi, egalitatea F=E poate să aibă loc.
Definiţia 1.4.3: Spunem că mulţimea A este inclusă strict într-o mulţime B şi scriem AB, dacă
orice element al mulţimii A este element al mulţimii B şi există cel puţin un element al lui B
care nu aparţine lui A.
Exemplul 1.4.4: Fie mulţimile:
A={0,2,4,6,8} şi
B={x  xN şi x<10}.
Scriem mulţimea B prin enumerarea elementelor sale astfel:
B={0,1,2,3,4,5,6,7,8,9}.
Atunci “A este inclusă strict în B” şi scriem:
AB,
pentru că orice element (cifră pară) al mulţimii A este şi element (cifră) al mulţimii B şi există
elementul 3 al lui B care nu aparţine lui A.
Definiţia 1.4.5: În cazul în care AB şi AB, mulţimea A se numeşte submulţime proprie a lui
B.
Exemplul 1.4.6: Fiind date mulţimile A şi B din Exemplul 1.4.4, mulţimea A este o
submulţime proprie a lui B, deoarece:
AB şi
26
AB.
Observaţia 1.4.7: Se acceptă existenţa unei mulţimi care nu are nici un element, numită
mulţimea vidă, notată cu .
Observaţia 1.4.8: Submulţimile improprii ale mulţimii B sunt mulţimea vidă şi mulţimea B.
Definiţia 1.4.9: Vom spune că mulţimea A nu este inclusă în mulţimea B şi vom scrie AB,
dacă există cel puţin un element xA cu proprietatea xB.
Exemple 1.4.10: 1) Fie mulţimile:
A={a,b,c,d} şi
B={a,b}.
Atunci mulţimea A nu este inclusă în mulţimea B şi scriem:
AB,
pentru că există elementul c din A care nu se află în B.
2) Fie mulţimile:
A=N, mulţimea numerelor naturale şi
B=N*=N\{0}, mulţimea numerelor naturale nenule.
Atunci mulţimea A nu este inclusă în mulţimea B şi scriem:
AB,
pentru că există elementul 0 din A, care nu se află în B.
Definiţia 1.4.11: Spunem că mulţimile A şi B sunt egale şi scriem A=B, dacă cele două mulţimi
conţin aceleaşi elemente.
Exemplul 1.4.12: Fie mulţimile:
A={0,1,2,3,4} şi
B={xN  x4}.
Atunci mulţimile A şi B sunt egale şi scriem:
A=B,
pentru că au aceleaşi elemente.
Observaţia 1.4.13: Practic, când avem de demonstrat că două mulţimi A şi B sunt egale, A=B,
arătăm aceasta prin dublă incluziune, adică arătăm că:
[AB şi BA].
Observaţii 1.4.14: În virtutea unor tautologii din logica propoziţiilor, transcrise în logica
predicatelor, se poate observa că:
27
1) Relaţia de incluziune “” între mulţimi are următoarele proprietăţi:
- este reflexivă, adică, pentru orice mulţime A,
AA;
- este tranzitivă, adică, oricare ar fi mulţimile A, B, şi C, avem:
[(AB  BC)  AC];
- este antisimetrică, adică, oricare ar fi mulţimile A şi B, avem:
[(AB  BA)  A=B].
Vom spune că relaţia de incluziune între mulţimi este o relaţie de ordine (noţiune de
care ne vom ocupa în capitolul următor).
2) Relaţia de egalitate “=” între mulţimi are următoarele proprietăţi:
- este reflexivă, adică, pentru orice mulţime A,
A=A;
- este tranzitivă, adică, oricare ar fi mulţimile A, B, şi C, avem:
[(A=B  B=C)  A=C];
- este simetrică, adică, oricare ar fi mulţimile A şi B, avem:
[A=B  B=A].
De asemenea, vom spune că relaţia de egalitate între mulţimi este o relaţie de
echivalenţă (noţiune de care ne vom ocupa tot în capitolul următor).

1.5 MULŢIMEA PĂRŢILOR UNEI MULŢIMI
Ne propunem, în acest subcapitol, să stabilim numărul submulţimilor unei mulţimi
finite.
Definiţia 1.5.1: Fie E o mulţime arbitrară. Se numeşte mulţimea părţilor lui E, mulţimea
formată din toate submulţimile lui E şi notată P(E)={X  XE}.
Observaţia 1.5.2: Din Definiţia 1.5.1 şi Observaţia 1.4.8 rezultă că:
, EP(E).
Definiţia 1.5.3: În comparaţie cu părţile ei, orice mulţime se numeşte mulţime totală.
Observaţia 1.5.4: Dacă se lucrează cu mulţimi de numere reale, mulţimea totală va fi mulţimea
numerelor reale R.
Exemple 1.5.5: Au loc următoarele egalităţi:
P()={};
28
P({a})={,{a}};
P({a,b})={,{a},{b},{a,b}}.
Observaţia 1.5.6: În general, dacă E este o mulţime finită cu n elemente, nN, atunci P(E) are
2n submulţimi.
Demonstraţie: Fie E o mulţime finită cu n elemente, nN. Atunci numărul submulţimilor lui E,
cu zero elemente este egal cu Cn0 . Numărul submulţimilor lui E cu un element este egal cu Cn1 .

Numărul submulţimilor lui E cu două elemente este egal cu Cn2 , şi aşa mai departe. În fine,

numărul submulţimilor lui E cu n elemente va fi egal cu Cnn . Rezultă că numărul total de
submulţimi ale lui E este egal cu:
Cn0 + Cn1 + Cn2 +...+ Cnn =2n.

1.6 OPERAŢII CU MULŢIMI
Acest subcapitol este structurat în cinci secţiuni. În fiecare secţiune vom defini câte una
dintre operaţiile cu mulţimi şi vom prezenta proprietăţile operaţiei respective.
Astfel, pe mulţimea P(E), a părţilor mulţimii E, definim următoarele operaţii cu mulţimi:

1.6.1 Reuniunea a două mulţimi
Definiţia 1.6.1.1: Fiind date două mulţimi A şi B, mulţimea:
AB={x  xA sau xB}
se numeşte reuniunea mulţimilor A şi B.
Exemple 1.6.1.2: 1) Fie mulţimile:
A={c,i,f,r,ă} şi
B={n,u,m,ă,r}.
Reuniunea mulţimilor A şi B este mulţimea:
AB={c,i,f,r,ă,n,u,m}.
2) Fie mulţimile:
A=N, mulţimea numerelor naturale şi
B=Z, mulţimea numerelor întregi.
Reuniunea mulţimilor A şi B este mulţimea:
AB=Z.

29
Observaţia 1.6.1.3: Dacă A, BP(E), atunci ABE, deci ABP(E).
Teorema 1.6.1.4: Fie E o mulţime oarecare. Reuniunea mulţimilor are următoarele
proprietăţi:
P1) Pentru orice AP(E), avem:
(1) AA=A (idempotenţa);
P2) Pentru orice A, BP(E), avem:
(2) AB=BA (comutativitatea);
P3) Pentru orice A, B, CP(E), avem:
(3) (AB)C=A(BC) (asociativitatea);
P4) Pentru orice A, BP(E), avem:
(4) AB  AB=B;
P5) Pentru orice AP(E), avem:
(5) AE=E;
P6) Pentru orice AP(E), avem:
(6) A=A;
P7) Pentru orice A, BP(E), avem:
(7) (AAB)  (BAB).

1.6.2 Intersecţia a două mulţimi
Definiţia 1.6.2.1: Fiind date două mulţimi A şi B, mulţimea:
AB={x  xA şi xB}
se numeşte intersecţia mulţimilor A şi B.
Exemple 1.6.2.2: 1) Fie mulţimile de la Exemple 1.6.1.2, punctul 1). Atunci, intersecţia
mulţimilor A şi B este mulţimea:
AB={r,ă}.
2) Fie mulţimile de la Exemple 1.6.1.2, punctul 2). Atunci, intersecţia mulţimilor A şi B este
mulţimea:
AB=N.
Observaţia 1.6.2.3: Dacă A, B P(E), atunci ABE, deci ABP(E).
Definiţia 1.6.2.4: Dacă AB= spunem că mulţimile A şi B sunt disjuncte între ele.

30
Exemplul 1.6.2.5: Fie mulţimile:
A={0,2,4,6,8} şi
B={1,3,5,7,9}.
Atunci, mulţimile A şi B sunt disjuncte între ele pentru că:
AB=.
Teorema 1.6.2.6: Fie E o mulţime oarecare. Intersecţia mulţimilor are următoarele
proprietăţi:
P1) Pentru orice AP(E), avem:
(1) AA=A (idempotenţa);
P2) Pentru orice A, BP(E), avem:
(2) AB=BA (comutativitatea);
P3) Pentru orice A, B, CP(E), avem:
(3) (AB)C=A(BC) (asociativitatea);
P4) Pentru orice A, BP(E), avem:
(4) AB  AB=A;
P5) Pentru orice AP(E), avem:
(5) AE=A;
P6) Pentru orice AP(E), avem:
(6) A=;
P7) Pentru orice A, BP(E), avem:
(7) (ABA)  (ABB).
Observaţia 1.6.2.7: Datorită proprietăţii de asociativitate, reuniunea şi intersecţia a trei
mulţimi A, B şi C se pot nota simplu, şi anume ABC, respectiv ABC.
Teorema 1.6.2.8: Fie E o mulţime oarecare. Intersecţia şi reuniunea sunt distributive una faţă
de alta:
P1) Pentru orice A, B, CP(E), avem:
(1) A(BC)=(AB)(AC);
P2) Pentru orice A, B, CP(E), avem:
(2) A(BC)=(AB)(AC).
Teorema 1.6.2.9: Dacă A, BP(E) atunci sunt adevărate egalitaţile:

31
P1) Pentru orice A, BP(E), avem:
(1) A(AB)=A şi
(1) A(AB)=A (legile de absorbţie).

1.6.3 Diferenţa a două mulţimi. Complementara
Definiţia 1.6.3.1: Fiind date două mulţimi A şi B, mulţimea:
A\B=x  xA şi xB
se numeşte diferenţa mulţimii A cu mulţimea B.
Exemple 1.6.3.2: 1) Fie mulţimile de la Exemple 1.6.1.2, punctul 1). Atunci, diferenţa mulţimii
A cu mulţimea B este mulţimea:
A\B={c,i,f}, iar
diferenţa mulţimii B cu mulţimea A este mulţimea:
B\A={n,u,m}.
2) Fie mulţimile de la Exemple 1.6.1.2, punctul 2). Atunci, diferenţa mulţimii A cu mulţimea B
este mulţimea:
A\B=, iar
diferenţa mulţimii B cu mulţimea A este mulţimea:
B\A=Z-,
unde Z- este mulţimea numerelor întregi negative.
Definiţia 1.6.3.3: Fie E o mulţime şi AE. Diferenţa E\A se numeşte complementara lui A în
raport cu E şi o notăm cu CE(A). Prin urmare:
CE(A)={xE  xA}.
Exemple 1.6.3.4: 1) Fie mulţimea:
E={0,1,2,3,4,5,6,7,8,9}.
Atunci, o submulţime a mulţimii E este:
A={1,3,5,7,9}.
Complementara mulţimii A în raport cu E este mulţimea:
CE(A)={xE  xA}={0,2,4,6,8}.
2) Fie mulţimile de la Exemple 1.6.1.2, punctul 2). Atunci, mulţimea N, a numerelor naturale
este o submulţime a mulţimii Z, a numerelor întregi. Deci, complementara mulţimii A în raport
cu B este mulţimea:
32
CB(A)={xB  xA}=Z-,
unde Z- este mulţimea numerelor întregi negative.
Observaţia 1.6.3.5: Dacă AE, atunci CE(A)E.
Teorema 1.6.3.6: Dacă A, BP(E), atunci au loc următoarele egalităţi:
(1) CE(AB)=CEACEB şi
(2) CE(AB)=CEACEB (Legile lui De Morgan).
Teorema 1.6.3.7: Fie E o mulţime oarecare. Dacă AP(E), atunci au loc următoarele
egalităţi:
(1) CE()=E;
(2) CE(E)=;
(3) ACE(A)=E;
(4) ACE(A)=;
(5) CE(CE(A))=A (legea dublei negaţii).
Observaţia 1.6.3.8: Din Definiţia 1.6.3.1 şi Definiţia 1.6.3.2 rezultă că:
A\B=ACE(B).

1.6.4 Diferenţa simetrică a două mulţimi
Definiţia 1.6.4.1: Fiind date două mulţimi A şi B, mulţimea:
AB=(A\B)(B\A).
se numeşte diferenţa simetrică a mulţimilor A şi B.
Exemple 1.6.4.2: 1) Fie mulţimile de la Exemple 1.6.1.2, punctul 1). Atunci, diferenţa
simetrică a mulţimilor A şi B este mulţimea:
AB={c,i,f}{n,u,m}={c,i,f,n,u,m}.
2) Fie mulţimile de la Exemple 1.6.1.2, punctul 2). Atunci, diferenţa simetrică a mulţimilor A şi
B este mulţimea:
AB=(N\Z)(Z\N)
şi, conform cu Definiţia 1.6.1.1 şi Exemple 1.6.3.2, punctul 2), avem:
AB=Z-=Z-.
Observaţia 1.6.4.3: Conform cu (1.6.3.6), diferenţa simetrică se mai exprimă şi prin:
AB=(ACE(B))(BCE(A)).

33
Teorema 1.6.4.4: Fie E o mulţime oarecare. Dacă A, B, CP(E), atunci au loc următoarele
egalităţi:
(1) AA=;
(2) AB=BA (comutativitatea);
(3) (AB)C=A(BC) (asociativitatea);
(4) A=A=A ( este element neutru în raport cu diferenţa simetrică;
(5) A(BC)=(AB)(AC) (distributivitatea  faţă de ).

1.6.5 Produsul cartezian
Definiţia 1.6.5.1: Fie A şi B două mulţimi nevide şi aA, bA. Numim cuplu sau sistem de
două elemente, o pereche ordonată (a,b) în care a este primul element al cuplului şi b este al
doilea element al cuplului.
Teorema 1.6.5.2: Două cuple (a,b) şi (a,b) sunt egale dacă şi numai dacă:
(a=a)  (b=b).
Demonstraţie: Două mulţimi finite şi ordonate sunt egale dacă şi numai dacă au aceleaşi
elemente şi elementele de acelaşi rang (de pe aceeaşi poziţie) coincid în ambele mulţimi.
a  1
Exemplul 1.6.5.3: (a,6)=(1,b)   .
b  6
Corolar 1.6.5.4: Avem (a,b)=(b,a) dacă şi numai dacă a=b.
Definiţia 1.6.5.5: Fie A şi B două mulţimi nevide. Se numeşte produs cartezian al mulţimilor A
şi B mulţimea:
AB={(a,b)  aA şi bB},
adică, mulţimea perechilor ordonate (cuplelor) ce se pot forma luând ca prim element al
perechii un element din A şi ca al doilea element, un element din B.
Exemplul 1.6.5.6: Dacă A=1,2,3 şi B=a,b,c,d, atunci:
AB=(1,a),(1,b),(1,c),(1,d),(2,a),(2,b),(2,c),(2,d),(3,a),(3,b),(3,c),(3,d).
Observaţia 1.6.5.7: În general, dacă A şi B sunt două mulţimi nevide, atunci:
ABBA.
Exemplul 1.6.5.8: Fie A={1,2} şi B={1,2,3}. Atunci avem:
AB={(1,1),(1,2),(1,3),(2,1),(2,2),(2,3)} şi

34
BA={(1,1),(1,2),(2,1),(2,2),(3,1),(3,2)}.
Deci:
ABBA.
Observaţia 1.6.5.9: Pentru orice două mulţimi A şi B, avem:
AB=BA dacă şi numai dacă A=B.
Observaţia 1.6.5.10: Dacă A şi B sunt două mulţimi şi AA, BB, atunci:
ABAB.
Notaţia 1.6.5.11: Pentru orice mulţime finită A, vom nota cu A cardinalul său, adică numărul
elementelor sale.
Se verifică imediat următorul rezultat:
Observaţia 1.6.5.12: Pentru orice două mulţimi nevide A şi B, avem:
AB=BA=AB.
Exemplul 1.6.5.13: Fie R mulţimea numerelor reale. Mulţimea R2=RR se poate reprezenta ca
mulţimea tuturor punctelor din plan în care s-a fixat un sistem de axe ortogonale xOy, asociind
la fiecare element (x,y)R2, punctul P(x,y) din plan, de abscisă x si ordonată y, şi reciproc.
Dacă avem mulţimile:
A=[1;2] şi
B=[1;3],
atunci AB este o submulţime a lui R2=RR şi are ca reprezentare în plan dreptunghiul haşurat
PQRS din figura 1.1, unde: P(1,1), Q(1,3), R(2,3) şi S(2,1).

y

3 Q R
1
1
P S
x
O 1 2 3

Figura 1.1
Definiţia 1.6.5.14: Fie A, B şi C trei mulţimi nevide şi aA, bB şi cC. Numim triplet sau
sistem de trei elemente, notat (a,b,c), un cuplu de forma ((a,b),c), deci în care primul element
este la rândul lui un cuplu, (a,b), iar c este al doilea element al cuplului.
Teorema 1.6.5.15: Două triplete (a,b,c) şi (a,b,c) sunt egale dacă şi numai dacă:
35
(a=a, b=b)  (c=c).
Demonstraţie: Din Definiţia 1.6.5.14, rezultă că (a,b,c)=(a,b,c) dacă şi numai dacă:
((a,b),c)=((a,b),c),
ceea ce, conform Teoremei 1.6.5.2, implică:
(a,b)=(a,b) şi
c=c.
Aplicând încă o dată Teorema 1.6.5.2 pentru egalitatea:
(a,b)=(a,b),
obţinem afirmaţia din enunţ.
x  2

Exemplul 1.6.5.16: (x,3,z)=(2,y,-5) dacă şi numai dacă  y  3 .
z  5

Definiţia 1.6.5.17: Fie A, B, C şi D patru mulţimi nevide şi aA, bB şi cC. Numim
qvadruplu sau sistem de patru elemente, notat (a,b,c,d), un cuplu de forma ((a,b,c),d), deci în
care primul element este tripletul (a,b,c), iar d este al doilea element al cuplului.
Teorema 1.6.5.18: Două qvadruple (a,b,c,d) şi (a,b,c,d) sunt egale dacă şi numai dacă:
(a=a, b=b, c=c)  (d=d).
Demonstraţie: Se aplică Teorema 1.6.5.2 şi Teorema 1.6.5.15.
  9
  7

Exemplul 1.6.5.19: (9,β,-3,δ)=(α,-7,γ,0)   .
  3
  0

Definiţia 1.6.5.20: Fie nN, n2, A1, A2, …, An n mulţimi nevide şi a1A1, a2A2, …, anAn.
Numim n-uplu sau sistem de n elemente, notat (a1,a2,…,an), un cuplu de forma ((a1,a2,…,an-
1),an), deci în care primul element este un (n-1)-uplu: (a1,a2,…,an-1), iar an este al doilea
element al cuplului.
Teorema 1.6.5.21: Două n-uple (a1,a2,…,an) şi (b1,b2,…,bn) sunt egale dacă şi numai dacă:
a1=b1, a2=b2, …, an=bn.
Demonstraţie: Analog cu demonstraţia Teoremei 1.6.5.18, folosind Definiţia 1.6.5.20.
Definiţie 1.6.5.22: Fie A, B, C trei mulţimi nevide. Se numeşte produs cartezian al mulţimilor
A, B şi C mulţimea:

36
ABC=(AB)C
şi notând (a,b,c)=((a,b),c) tripletul de componente a, b, c, unde aA, bB, cC, adică:
ABC={(a,b,c)  aA, bB, cC}.
Exemplul 1.6.5.23: Fie mulţimile:
A={a},
B={b,c} şi
C={1,2,3}.
Produsul cartezian al mulţimilor A şi B este:
AB={(a,b),(a,c)}.
Produsul cartezian al mulţimilor A, B şi C este:
ABC={(a,b,1),(a,b,2),(a,b,3),(a,c,1),(a,c,2),(a,c,3)}.
Definiţie 1.6.5.23: Generalizând inductiv, definim produsul cartezian a n mulţimi:
A1A2...An=(...(((A1A2)A3)A4)...)An.
Notând n-uplul sau sistemul de n componente (a1,a2,...,an)=(( a1,a2,...,an-1),an), obţinem că:
A1A2...An={(a1,a2,...,an)  a1A1, a2A2,..., anAn}.

1.7 TRATAREA MULŢIMILOR DIN PERSPECTIVA LOGICII MATEMATICE
În acest subcapitol vom reformula principiul de abstracţie, din teoria lui Cantor, în
limbajul predicatelor logice, considerând proprietatea ca fiind un predicat unar P, iar mulţimea
definită de proprietate ca fiind mulţimea de adevăr AP a predicatului P. Astfel, principiul de
abstracţie devine:
“Orice predicat unar defineşte o mulţime”.
Atunci predicatele logic echivalente vor defini aceeaşi mulţime, care este tocmai
mulţimea lor (comună) de adevăr.
În continuare, vom realiza o analogie între operatorii logici şi operaţiile cu mulţimi,
precum şi definiţiile acestora (vezi Tabelul 9). În acest sens, considerăm o mulţime totală E, A,
BE şi predicatele:
p(x): xA şi
q(x): xB.
Atunci putem întocmi următorul tabel (Tabelul 9), unde sunt prezentate o serie de
dualităţi pe baza cărora se pot interpreta şi demonstra cu uşurinţă proprietăţile operaţiilor cu
37
mulţimi (prezentate în Tabelul 10).
Tabel 9:
Simbol Notaţie Definiţia operaţiei Exprimarea Operator logico-
Operaţie operaţie logico-simbolică simbolic
 AB x(xAxB) p(x)q(x) 
= A=B x(xAxB) p(x)q(x) 
 AB {x  xA sau xB} p(x)q(x) 
 AB {x  xA şi xB} p(x)q(x) 
\ A\B {x  xA şi xB} p(x)q(x) , 
CE(A) CE(A) {x  xE şi xA} p(x) 
 AB {x  (xA şi xB) (p(x)q(x)) ()()
(xB şi xA)} (p(x)q(x))
În tabelul următor sunt trecute atât pricipalele proprietăţi ale operaţiilor, cât şi dualele
lor din logica propoziţiilor.
Tabel 10:
Proprietăţi ale operaţiilor cu mulţimi Dualele lor din logica propoziţiilor
(a) Proprietăţi ale incluziunii: (a) Proprietăţi ale implicaţiei:
(1) AA; (reflexivitatea) (1) pp;
A  B (2) [(pq)(qr)] (pr);
(2)   A  C ; (tranzitivitatea)
B  C

A  B (3) [(pq)(qp)](pq).
(3)   A  B . (antisimetria)
B  A

(b) Proprietăţi ale reuniunii şi intersecţiei: (b) Proprietăţi ale disjuncţiei şi conjuncţiei:
(4) AB=BA şi (4) pqqp;
(4) AB=BA; (comutativitatea) (4’) pqqp;
(5) (AB)C=A(BC) şi (5) (pq)rp(qr);
(5) (AB)C=A(BC); (asociativitatea) (5’) (pq)rp(qr);
(6) A(BC)=(AB)(AC) şi (6) p(qr)[(pq)(pr)];
(6) A(BC)=(AB)(AC). (6’) p(qr)[(pq)(pr)].
(distributivitatea intersecţiei faţă de reuniune)

38
(c) Proprietăţi ale complementarei: (c) Proprietăţi ale negaţiei: (şi în raport cu
ceilalţi operatori)
(7) CE(CE(A))=A; (legea dublei negaţii) (7) pp;
(8) CE(AB)=CE(A)CE(B) şi (8) (pq)pq;
(8) CE(AB)=CE(A)CE(B); (8’) (pq)pq;
(legile lui De Morgan)
(9) AB  CE(B)CE(A). (9) (pq)qp.
(d) Alte proprietăţi ale operaţiilor cu mulţimi: (d) Alte proprietăţi ale operatorilor logici:
(10) A\(BC)=(A\B)(A\C); (10) p((qr))(pq)(pr);
(11) A\(BC)=(A\B)(A\C); (11) p((qr))(pq)(pr);
(12) (AB)\C=(A\C)(B\C); (12) (pq)(r)(pr)(qr);
(13) (AB)\C=(A\C)(B\C); (13) (pq)(r)(pr)  (qr);
(14) (A\B)\C=(A\C)\B=A\(B\C). (14) (pq)(r))(pr)(q) p((qr))
Asfel, toate demonstraţiile proprietăţilor de mai sus se fac prin dublă incluziune şi se
bazează pe legea corespunzătoare din logică. Să demonstrăm, de exemplu, distributivitatea
reuniunii faţă de intersecţie, legea dublei negaţii şi prima din legile lui De Morgan.
(6) A(BC)=(AB)(AC).
Demonstraţie: Au loc următoarele echivalenţe:
xA(BC) 
[(xA)(xBC)] 
[xA(xBxC)] 
[(xAxB)(xAxC)] 
[(xAB)(xAC)] 
[x(AB)(AC)].
Am aplicat aici legea de distributivitate a operatorului logic  faţă de operatorul logic .
Parcurgând implicaţiile de la stânga la dreapta, am demonstrat incluziunea:
A(BC)(AB)(AC),
iar parcurgând implicaţiile de la dreapta la stânga am demonstrat incluziunea:
(AB)(AC)A(BC).
(7) CE(CE(A))=A.

39
Demonstraţie: Fie xE. Atunci:
xCE(CE(A)) 
xCE(A) 
(xCE(A)) 
(xA) 
((xA)) 
xA.
Am aplicat aici legea dublei negaţii din logică.
(8 ) CE(AB)=CE(A)CE(B).
Demonstraţie: Fie xE. Atunci:
xCE(AB) 
xAB 
(xAB) 
(xAxB) 
(xA)(xB) 
[xAB] 
[xCE(A)xCE(B)] 
[xCE(A)CE(B)].

CAPITOLUL 2: RELAŢII
În acest al doilea capitol al lucrării vom prezenta operaţiile cu relaţii şi câteva clase
speciale de relaţii omogene, nu înainte de a defini noţiunea de relaţie. Pentru o întelegere mai
aprofundată a acestor elemente legate de relaţii, vom pune accent pe exemple concrete şi
variate.

2.1 NOŢIUNEA DE RELAŢIE
În acest subcapitol, pentru a putea defini relaţia binară, vom face apel la noţiunile legate
de produsul cartezian, noţiuni prezentate în capitolul anterior.
Definiţia 2.1.1: Numim relaţie binară între elementele mulţimilor A şi B un triplet ρ=(A,B,R),
unde RAB. Mulţimea A se numeşte domeniul relaţiei, mulţimea B se numeşte codomeniul

40
relaţiei, iar R se numeşte graficul relaţiei.
Exemplul 2.1.2: Dacă:
A=1,2,3,
B=a,b,c,d şi
R=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,b),(3,c),
atunci ρ=(A,B,R) este o relaţie binară între elementele mulţimilor A şi B.
Exemplul 2.1.3: Dacă:
A=N,
B=Z şi
R=(x,-2x)  xN,
atunci ρ=(N,Z,R) este o relaţie binară între elementele mulţimilor N şi Z.
Definiţia 2.1.4: Dacă ρ=(A,B,R), unde RAB şi (a,b)R, atunci vom spune că elementele a şi
b sunt în relaţia  şi vom nota acest fapt prin ab. Dacă însă, prin abuz de notaţie, vom
identifica pe R cu , atunci acest fapt îl vom (mai) nota şi (cu) (a,b).
Teorema 2.1.5: Două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) sunt egale dacă şi numai dacă:
(A1=A2, B1=B2)  (R1=R2).
Demostraţie: Aplicăm Teorema 1.6.5.15.
Definiţia 2.1.6: Dacă ρ=(A,B,R), unde R=AB, atunci ρ se numeşte relaţia universală între
elementele mulţimilor A şi B.
Exemplul 2.1.7: Dacă:
A=1,2,
B=a,b,c şi
R=(1,a),(1,b),(1,c),(2,a),(2,b),(2,c),
atunci ρ=(A,B,R) este relaţia universală între elementele mulţimilor A şi B.
Definiţia 2.1.8: Dacă ρ=(A,B,R), unde R=, atunci ρ se numeşte relaţia vidă între elementele
mulţimilor A şi B.
Definiţia 2.1.9: Fiind dată o mulţime A, numim relaţie omogenă pe mulţimea A o relaţie
ρ=(A,A,R), unde RAA, adică o relaţie la care domeniul coincide cu codomeniul.
Definiţia 2.1.10: Fiind dată o mulţime A, numim relaţia de egalitate pe mulţimea A, o relaţie
omogenă ρ=(A,A,R), unde:

41
R=(a,a)  aAAA.
Notaţia 2.1.11: Pentru orice mulţime A, vom nota cu A relaţia de egalitate pe A. Deci,
A={(a,a)  aA}.
Exemplul 2.1.12: Dacă:
A=1,2,3,4,5,6,7,
atunci A=(A,A,R), unde:
R=(1,1),(2,2),(3,3),(4,4),(5,5),(6,6),(7,7).
Observaţia 2.1.13: Dacă m, nN, iar A şi B sunt două mulţimi cu A=m şi B=n, atunci
numărul relaţiilor binare între elementele lui A şi B este 2mn.
Demonstraţie: Deoarece, conform Definiţiei 2.1.1, o relaţie binară între elementele mulţimilor
A şi B este o submulţime a produsului cartezian AB, rezultă că numărul acestor relaţii este
egal cu numărul submulţimilor lui AB. Dar, în general, o mulţime cu k elemente, kN, are 2k
submulţimi (vezi Observaţia 1.5.6). Acum Observaţia 1.6.5.12 completează demonstraţia.
Definiţia 2.1.14: Fiind date două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) spunem că relaţia ρ1
este inclusă în relaţia ρ2, şi notăm ρ1ρ2, dacă şi numai dacă:
(A1A2, B1B2)  (R1R2).
Exemplul 2.1.15: Fie:
A1=1,2,3,
B1=a,b,c,d şi
R1=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,b),(3,c)A1B1,
A2=1,2,3,4,
B2=a,b,c,d,e,f şi
R2=(1,a),(1,b),(1,c),(1,f),(2,b),(2,d),(2,e),(3,b),(3,c),(4,a),(4,b),(4,f)A2B2.
Atunci:
ρ1=(A1,B1,R1)ρ2=(A2,B2,R2).
Exemplul 2.1.16: Fie:
A1=B1=N şi
R1=(x,y)NN  y=3x,
A2=B2=Z şi
R2=(x,y)ZZ  y=3x.

42
Atunci:
ρ1=(N,N,R1)ρ2=(Z,Z,R2).
Definiţia 2.1.17: Fiind date două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) spunem că relaţia ρ1
este egală cu relaţia ρ2, şi notăm ρ1=ρ2, dacă şi numai dacă:
(A1=A2, B1=B2)  (R1=R2).
Observaţia 2.1.18: Dacă ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) sunt două relaţii, atunci:
ρ1=ρ2  [(ρ1ρ2)  (ρ2ρ1)].

2.2 OPERAŢII CU RELAŢII
În acest subcapitol vom prezenta şi exemplifica principalele operaţii cu relaţii şi
proprietăţile esenţiale ale acestora, operaţii şi proprietăţi pe care le vom utiliza în capitolele
următoare.
Vom defini două tipuri de operaţii cu relaţii:
1) operaţii preluate de la mulţimi:
- reuniunea,
- intersecţia,
- complementara;
2) operaţii preluate de la funcţii şi generalizate:
- inversarea şi
- compunerea.
De asemenea, vom prezenta exemple şi contraexemple pentru aceste proprietăţi.

2.2.1 Reuniunea a două relaţii
Definiţia 2.2.1.1: Fiind date două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2), prin reuniunea lor
înţelegem relaţia:
ρ3=ρ1 ρ2=(A1A2,B1B2,R1R2).
Exemplul 2.2.1.2: Fie:
A1=1,2,4,
B1=a,c,d şi
R1=(1,a),(1,c),(2,d),(4,a),(4,c)A1B1,
A2=2,3,4,5,
43
B2=b,c,e,f şi
R2=(2,b),(2,c),(2,f),(3,b),(3,c),(4,e),(4,f),(5,b),(5,e),(5,f)A2B2,
ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2).
Atunci:
ρ3=ρ1ρ2 =(A3,B3,R3), unde:
A3=A1A2=1,2,3,4,5,
B3=B1B2=a,b,c,d,e,f şi
R3=R1R2={(1,a),(1,c),(2,b),(2,c),(2,d),(2,f),(3,b),(3,c),(4,a),(4,c),(4,e),(4,f),(5,b),(5,e),
(5,f)A3B3.
Exemplul 2.2.1.3: Fie:
A1=Q,
B1=R\Q şi
R1=(x,y)Q(R\Q)  x2+y2=1,
A2=R\Q,
B2=Q şi
R2=(x,y)(R\Q)Q  x2+y2=1,
ρ1=(Q,R\Q,R1) şi
ρ2=(R\Q,Q,R2).
Atunci:
ρ3=ρ1ρ2=(R,R,R3), unde:
R3=(x,y)RR  x2+y2=1.

2.2.2 Intersecţia a două relaţii
Definiţia 2.2.2.1: Fiind date două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2), prin intersecţia lor
înţelegem relaţia:
ρ3=ρ1ρ2=(A1A2,B1B2,R1R2).
Exemplul 2.2.2.2: Fie:
A1=1,2,4,
B1=a,c,d şi

44
R1=(1,a),(2,c),(2,d),(4,a),(4,c)A1B1,
A2=2,3,4,5,
B2=b,c,e,f şi
R2=(2,b),(2,c),(2,f),(3,b),(3,c),(4,e),(4,f),(5,e),(5,f)A2B2,
ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2).
Atunci:
ρ3=ρ1ρ2=(A3,B3,R3), unde:
A3=A1A2=2,4,
B3=B1B2=c şi
R3=R1 R2=(2,c)A3B3.
Exemplul 2.2.2.3: Fie:
A1=[-4,4],
B1=[0,16] şi
R1=(x,y)A1B1  y=x2,
A2=[-2,6],
B2=[0,36] şi
R2=(x,y)A2B2  y=x2,
ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2).
Atunci:
ρ3=ρ1ρ2=(A3,B3,R3), unde:
A3=[-2,4],
B3=[0,16] şi
R3=(x,y)A3B3  y=x2.

2.2.3 Complementara unei relaţii
Definiţia 2.2.3.1: Fiind dată o relaţie ρ=(A,B,R), prin complementara ei înţelegem relaţia
Cρ=(A,B,CR), unde:
CR=(AB)\R.
Exemplul 2.2.3.2: Fie:
45
A=1,2,3,
B=a,b,c,d,
R=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,b),(3,c)AB şi
ρ=(A,B,R).
Atunci:
Cρ=(A,B,CR), unde:
CR=(AB)\R=(1,b),(1,d),(2,a),(2,c),(3,a),(3,d).
Exemplul 2.2.3.3: Fie:
A=B=N,
R=(x,y)NN  y=2x şi
ρ=(N,N,R).
Atunci:
Cρ=(N,N,CR), unde:
CR=(x,y)NN  y=2x+1.

2.2.4 Inversarea unei relaţii
Definiţia 2.2.4.1: Fiind dată o relaţie ρ=(A,B,R), prin inversa ei înţelegem relaţia:
1 1
 =(B,A, R ), unde,
1
R =(b,a)  (a,b)R.
Exemplul 2.2.4.2: Fie:
A=1,2,3,
B=a,b,c,d,
R=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,b),(3,c)AB şi
ρ=(A,B,R).
Atunci:
1 1
 =(B,A, R ), unde:
1
R =(a,1),(c,1),(b,2),(d,2),(b,3),(c,3)BA.
Exemplul 2.2.4.3: Fie:
A=R,

46
B=R+,
R=(x,y)RR+  y=x2 şi
ρ=(R,R+,R).
Atunci:
1 1
 =(R+,R, R ), unde:
1
R =(y,x)R+R  x= y .

Observaţia 2.2.4.4: Două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) sunt egale dacă şi numai dacă
1 1 1 1
inversele lor 1 =(B1,A1, R1 ) şi  2 =(B2,A2, R2 ) sunt, de asemenea, egale.

2.2.5 Compunerea a două relaţii
Definiţia 2.2.5.1: Fiind date două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2), prin compusa relaţiei
ρ1 cu relaţia ρ2 înţelegem relaţia:
ρ3=ρ2◦ρ1=(A1,B2,R2◦R1), unde:
R2◦R1=(a,d)A1B2  există bB1A2 astfel încât (a,b)R1 şi (b,d)R2}, dacă
B1A2
sau
R2◦R1=, dacă B1A2=.
Exemplul 2.2.5.2: Fie:
A1=1,2,4,
B1=a,c,d şi
R1=(1,a),(1,c),(2,d),(4,a),(4,c)A1B1,
A2=a,b,c,d,
B2=x,y,z,t şi
R2=(a,x),(a,z),(b,z),(c,y),(c,t),(d,x),(d,z),(d,t)A2B2,
ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2).
Atunci:
ρ3=ρ2◦ρ1=(A1,B2,R3), unde:
R3=R2◦R1=(1,x),(1,y),(1,z),(1,t),(2,x),(2,z),(2,t),(4,x),(4,y),(4,z),(4,t).

47
Exemplul 2.2.5.3: Fie:
A1=Z,
B1=N şi
R1=(x,y)ZN  y=x2+1,
A2=N,
B2=Q şi
R2=(y,z)NQ  yzZ,
ρ1=(Z,N,R1) şi
ρ2=(N,Q,R2).
Atunci:
ρ3=ρ2◦ρ1=(Z,Q,R3), unde:
R3=R2◦R1=(x,z)ZQ  există yN astfel încât (x,y)R1 şi (y,z)R2
=(x,z)ZQ  există yN astfel încât y=x2+1 şi yzZ
=(x,z)ZQ  (x2+1)zZ.
Observaţia 2.2.5.4: Reuniunea, intersecţia şi compunerea sunt operaţii binare, iar
complementara şi inversarea sunt operaţii unare.
Prezentăm, în continuare, proprietăţile esenţiale ale acestor operaţii.

2.2.6 Proprietăţi ale operaţiilor cu relaţii
Propoziţia 2.2.6.1: Au loc următoarele afirmaţii:
P1) Dacă =(A,B,R) este o relaţie oarecare,  este relaţia vidă şi  este relaţia universală
între elementele mulţimilor A şi B, atunci au loc următoarele incluziuni:
(1) .
P2) Dacă ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) sunt două relaţii oarecare astfel încât ρ1ρ2 şi Cρ1,
respectiv Cρ2 reprezintă complementarele lor, atunci are loc următoarea incluziune:
(2) Cρ2Cρ1.
P3) Dacă ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) sunt două relaţii oarecare astfel încât ρ1ρ2, atunci
are loc următoarea incluziune:
1 1
(3) 1   2 .
P4) Reuniunea relaţiilor este asociativă, adică: oricare ar fi relaţiile ρ1=(A1,B1,R1),

48
ρ2=(A2,B2,R2) şi ρ3=(A3,B3,R3), avem egalitatea:
(4) (ρ1ρ2)ρ3=ρ1(ρ2ρ3).
P5) Reuniunea relaţiilor este comutativă, adică: oricare ar fi relaţiile ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2), avem egalitatea:
(5) ρ1ρ2=ρ2ρ1.
P6) Relaţia vidă, , este element neutru faţă de reuniunea relaţiilor, adică: pentru orice
relaţie ρ=(A,B,R) avem egalităţile:
(6) ρ=ρ=ρ.
P7) Dacă =(A,B,R) este o relaţie oarecare şi  este relaţia universală între elementele
mulţimilor A şi B, atunci au loc următoarele egalităţi:
(7) ==.
P8) Dacă =(A,B,R) este o relaţie oarecare, C este complementara ei şi  este relaţia
universală între elementele mulţimilor A şi B, atunci au loc următoarele egalităţi:
(8) C==C.
P9) Intersecţia relaţiilor este asociativă, adică: oricare ar fi relaţiile ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi ρ3=(A3,B3,R3), avem egalitatea:
(9) (ρ1ρ2)ρ3=ρ1(ρ2ρ3).
P10) Intersecţia relaţiilor este comutativă, adică: oricare ar fi relaţiile ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2), avem egalitatea:
(10) ρ1ρ2=ρ2ρ1.
P11) Relaţia universală este element neutru faţă de intersecţia relaţiilor, adică: pentru orice
relaţie ρ=(A,B,R), cu relaţia universală notată cu , avem egalităţile:
(11) ρ=ρ=ρ.
P12) Dacă =(A,B,R) este o relaţie oarecare şi  este relaţia vidă între elementele mulţimilor
A şi B, atunci au loc următoarele egalităţi:
(12) ==.
P13) Dacă =(A,B,R) este o relaţie oarecare, C este complementara ei şi  este relaţia vidă
între elementele mulţimilor A şi B, atunci au loc următoarele egalităţi:
(13) C==C.
P14) Reuniunea este distributivă şi la stânga şi la dreapta faţă de intersecţie, adică: oricare ar

49
fi relaţiile ρ1=(A1,B1,R1), ρ2=(A2,B2,R2) şi ρ3=(A3,B3,R3), avem egalităţile:
(14) ρ1(ρ2ρ3)=(ρ1ρ2)(ρ1ρ3) (distributivitatea la stânga) şi
(14) (ρ1ρ2)ρ3=(ρ1ρ3)(ρ2ρ3) (distributivitatea la dreapta);
P15) Intersecţia este distributivă şi la stânga şi la dreapta faţă de reuniune, adică: oricare ar fi
relaţiile ρ1=(A1,B1,R1), ρ2=(A2,B2,R2) şi ρ3=(A3,B3,R3), avem egalităţile:
(15) ρ1(ρ2ρ3)=(ρ1ρ2)(ρ1ρ3) (distributivitatea la stânga) şi
(15) (ρ1ρ2)ρ3=(ρ1ρ3)(ρ2ρ3) (distributivitatea la dreapta);
P16) Pentru orice două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2), au loc formulele lui De Morgan,
adică:
(16) C(ρ1ρ2)=Cρ1Cρ2 şi
(16) C(ρ1ρ2)=Cρ1Cρ2;
P17) Pentru orice două relaţii ρ1=(A,B,R1) şi ρ2=(A,B,R2), au loc egalităţile:
1 1 1
(17) 1   2 = 1   2 şi
1 1 1
(17) 1   2 = 1   2 ;
P18) Pentru orice relaţie ρ=(A,B,R) are loc egalitatea:
1 1
(18) C =C  ;
P19) Pentru orice relaţie ρ=(A,B,R) are loc egalitatea:
1
1
(19)  =;
P20) Compunerea relaţiilor este asociativă, adică: oricare ar fi relaţiile ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi ρ3=(A3,B3,R3), avem egalitatea:
(20) (ρ3◦ρ2)◦ρ1=ρ3◦(ρ2◦ρ1);
P21) Compunerea relaţiilor, în general, nu este comutativă, adică: există două relaţii
ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) pentru care avem:
(21) ρ1◦ρ2ρ2◦ρ1;
P22) Dacă  este relaţia vidă, atunci, pentru orice relaţie ρ=(A,B,R), avem egalităţile:
(22) ρ◦==◦ρ;
P23) Compunerea relaţiilor este distributivă şi la stânga şi la dreapta faţă de reuniune, adică:
oricare ar fi relaţiile ρ1=(A1,B1,R1), ρ2=(A2,B2,R2) şi ρ3=(A3,B3,R3), avem egalităţile:

50
(23) ρ3◦(ρ2ρ1)=(ρ3◦ρ2)(ρ3◦ρ1) (distributivitatea la stânga) şi
(23) (ρ3ρ2)◦ρ1=(ρ3◦ρ1)(ρ2◦ρ1) (distributivitatea la dreapta);
P24) Pentru orice trei relaţii ρ1=(A1,B1,R1), ρ2=(A2,B2,R2) şi ρ3=(A3,B3,R3), au loc incluziunile:
(24) ρ3◦(ρ2ρ1)(ρ3◦ρ2)(ρ3◦ρ1) şi
(24) (ρ3ρ2)◦ρ1(ρ3◦ρ1)(ρ2◦ρ1);
P25) Pentru orice două relaţii ρ1=(A,B,R1) şi ρ2=(A,B,R2), are loc egalitatea:
1 1 1
(25)  2  1 = 1 ◦  2 ;
P26) Dacă ρ=(A,B,R) este o relaţie binară şi A=(A,A,A), B=(B,B,B) sunt relaţiile de
egalitate pe mulţimile A, respectiv B, atunci au loc egalităţile:
(26) ρ◦A=ρ şi
(26) B◦ρ=ρ;
P27) Dacă ρ1=(A,B,R1), ρ2=(A,B,R2), ρ3=(C,D,R3) şi ρ4=(C,D,R4) sunt patru relaţii binare
astfel încât ρ1ρ2 şi ρ3ρ4, atunci au loc următoarele incluziuni:
(27) ρ1◦ρ3ρ2◦ρ3 şi
(27) ρ1◦ρ3ρ1◦ρ4.
P28) Operaţia de inversare a unei relaţii nu este o operaţie inversă în raport cu compunerea
1 1
relaţiilor, deoarece, în general, fiind dată o relaţie =(A,B,R),  =(B,A, R ) inversa ei, iar
A=(A,A,A) şi B=(B,B,B) relaţiile de egalitate pe mulţimile A, respectiv B, atunci:
1
(28) ◦  B şi
1
(28)  ◦A.
P29) Dacă =(A,B,R) este o relaţie oarecare şi =(A,B,U), unde U=AB, este relaţia
universală între elementele mulţimilor A şi B, atunci au loc următoarele egalităţi:
1
(29) ◦  =BB şi
1
(29)  ◦=AA.
Demonstraţie: Proprietăţile P1)-P16) sunt consecinţe imediate ale proprietăţilor mulţimilor.
P17) Considerăm două relaţii:
ρ1=(A,B,R1) şi
ρ2=(A,B,R2).

51
Atunci au loc următoarele echivalenţe:
1
(y,x) 1   2 
(x,y)ρ1ρ2 
[(x,y)ρ1 sau (x,y)ρ2] 
1 1
[(y,x) 1 sau (y,x)  2 ] 
1 1
(y,x) 1   2 ;
deci, are loc egalitatea (17). Egalitatea (17) este duala egalităţii (17) şi se demonstrează analog
cu aceasta.
P18) Considerăm relaţia ρ=(A,B,R). Atunci:
1
(y,x) C 
(x,y)C 
(x,y)(AB)\R 
1
(y,x)(BA)\ R 
1
(y,x)C  ;
deci, are loc egalitatea (18).
P19) Dacă ρ=(A,B,R) este o relaţie binară, atunci:
1
1
(x,y)  
1
(y,x)  
(x,y);
deci, are loc egalitatea (19).
P20) Considerăm trei relaţii:
ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi
ρ3=(A3,B3,R3).
Atunci au loc următoarele echivalenţe:
(x,t)(ρ3◦ρ2)◦ρ1 
[există yB1A2 astfel încât (x,y)ρ1 şi (y,t)ρ3◦ρ2] 

52
[există yB1A2 astfel încât (x,y)ρ1 şi există zB2A3 astfel încât (x,y)ρ1, (y,z)ρ2
şi (z,t)ρ3] 
[există zB2A3 astfel încât (x,z)ρ2◦ρ1 şi (z,t)ρ3] 
(x,t)ρ3◦(ρ2◦ρ1);
deci, are loc egalitatea (20).
P21) Într-adevăr, există două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) pentru care avem
ρ1◦ρ2ρ2◦ρ1. Contraexemplu: fie,
ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2), unde:
A1=B1=A2=B2=N,
R1=(1,2),(1,3),(2,3),(3,1),(3,2) şi
R2=(2,1),(2,2),(2,3),(3,1).
Atunci:
ρ1◦ρ2=(N,N,R1◦R2),
ρ2◦ρ1=(N,N,R2◦R1), iar
R1◦R2=(2,2),(2,3),(2,1),(3,2),(3,3) şi
R2◦R1=(1,1),(1,2),(1,3),(2,1),(3,1),(3,2),(3,3).
Se observă că:
R1◦R2R2◦R1 şi,
în consecinţă,
ρ1◦ρ2ρ2◦ρ1.
P22) Egalitatea (22) rezultă din Definiţia 2.2.5.1.
P23) Considerăm trei relaţii:
ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi
ρ3=(A3,B3,R3).
Atunci au loc următoarele echivalenţe:
(x,z)ρ3◦(ρ2ρ1) 
[există y(B1B2)A3 astfel încât (x,y)ρ2ρ1 şi (y,z)ρ3] 
[există y(B1A3)(B2A3) astfel încât (x,y)ρ2 sau (x,y)ρ1 şi (y,z)ρ3] 

53
[există yB1A3 astfel încât (x,y)ρ1 sau există yB2A3 astfel încât (x,y)ρ1 şi
(pentru ambele cazuri) (y,z)ρ3] 
[(x,z)ρ3◦ρ2 sau (x,z)ρ3◦ρ1] 
(x,z)(ρ3◦ρ2)(ρ3◦ρ1);
deci, are loc egalitatea (23). Egalitatea (23) se demonstrează analog.
P24) Considerăm trei relaţii:
ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi
ρ3=(A3,B3,R3).
Atunci au loc următoarele afirmaţii:
(x,z)ρ3◦(ρ2ρ1) 
[există y(B1B2)A3 astfel încât ((x,y)ρ2ρ1 şi (y,z)ρ3)] 
[există y(B1A3)(B2A3) astfel încât ((x,y)ρ1, (x,y)ρ2 şi (y,z)ρ3)] 
[(există yB1A3 astfel încât (x,y)ρ1) şi (există yB2A3 astfel încât (x,y)ρ2) şi
(pentru ambele cazuri) (y,z)ρ3] 
[(x,z)ρ3◦ρ2 şi (x,z)ρ3◦ρ1] 
[(x,z)(ρ3◦ρ2)(ρ3◦ρ1)];
deci, are loc incluziunea (24). Incluziunea (24) se demonstreză analog.
P25) Fie:
ρ1=(A,B,R1) şi
ρ2=(A,B,R2)
două relaţii. Atunci avem următoarele echivalenţe:
1
(z,x)  2  1 
(x,z)ρ2◦ρ1 
[există yBA astfel încât (x,y)ρ1 şi (y,z)ρ2] 
1 1
[există yBA astfel încât (y,x) 1 şi (z,y)  2 ] 
1 1
(z,x) 1 ◦  2 ;
deci, are loc egalitatea (25).
P26) Vom demonstra doar egalitatea (26), egalitatea (26) demonstrându-se analog. Conform

54
Definiţiei 2.2.5.1, avem:
ρ◦A=(A,B,R◦A),
şi, pentru a demonstra egalitatea (26), este suficient să arătăm că:
R◦A=R.
Astfel:
(a,b)R◦A 
[există xAA=A astfel încât (a,x)A şi (x,b)R] 
[există xA astfel încât a=x şi (x,b)R] 
(a,b)R;
deci, egalitatea (26) are loc.
P27) Fie:
ρ1=(A,B,R1),
ρ2=(A,B,R2),
ρ3=(C,D,R3) şi
ρ4=(C,D,R4)
patru relaţii binare astfel încât:
ρ1ρ2 şi
ρ3ρ4.
Şi aici vom demonstra doar incluziunea (27), incluziunea (27) demonstrându-se analog.
Aşadar, iarăşi conform Definiţiei 2.2.5.1, avem:
ρ1◦ρ3=(C,B,R1◦R3) şi
ρ2◦ρ3=(C,B,R2◦R3).
Deoarece
ρ1ρ2,
din Definiţia 2.1.14, obţinem că
R1R2.
Rezultă că:
R1R2=R2 şi,
conform egalităţii (23), avem:
(R1R2)◦R3=(R1◦R3)(R2◦R3).

55
Rezultă că:
R2◦R3=(R1◦R3)(R2◦R3),
adică:
R1◦R3R2◦R3;
deci, are loc incluziunea (27).
P28) Într-adevăr, există relaţii, ρ=(A,B,R), pentru care (28) şi (28) au loc. Contraexemplu: Fie
ρ=(A,B,R), unde:
A=1,2,3,
B=4,5 şi
R=(1,4),(3,4).
Atunci:
1 1
 =(B,A, R ), unde:
1
R =(4,1),(4,3).
Rezultă că:
1 1
◦  =(B,B,R◦ R ), unde:
1
R◦ R =(4,4)B=(4,4),(5,5);
deci (28) are loc. Analog obţinem că,
1 1
 ◦=(A,A, R ◦R), unde:
1
R ◦R=(1,1),(1,3),(3,1),(3,3)A=(1,1),(2,2),(3,3);

deci, şi (28) are loc.
P29) Desigur că:
1
◦  BB.
Pe de altă parte, pentru orice (x,y)BB, există yA astfel încât:
1
(x,y)  şi
(y,z).
Aşadar şi
1
BB◦  .

56
Rezultă că are loc egalitatea (29). Egalitatea (29) se demonstrează analog.
Se impun aici două observaţii:
Observaţia 2.2.6.2: Există relaţii pentru care incluziunile (24) şi (24) sunt egalităţi.
Demonstraţie: 1) Considerăm următoarele trei relaţii:
ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi
ρ3=(A3,B3,R3),
unde:
A1=1,2,3,4,
B1=a,b,c,d şi
R1=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,a),(3,d),(4,b),(4,d),
A2=1,3,5,6,
B2=a,b,d,e şi
R2=(1,a),(1,d),(3,a),(3,d),(5,b),(5,d),(6,a),(6,e),
A3=a,b,c,d,e,
B3=x,y,z,t,u şi
R3=(a,x),(a,z),(a,u),(b,y),(b,t),(c,x),(c,u),(d,y),(d,z),(e,x),(e,u).
Atunci:
ρ2ρ1=(A,B,R), unde:
A=A2A1=1,3,
B=B2B1=a,b,d, iar
R=R2R1=(1,a),(3,a),(3,d).
Rezultă că:
ρ3◦(ρ2ρ1)=(A,B3,R3◦R), unde:
R3◦R=(1,x),(1,z),(1,u),(3,x),(3,y),(3,z),(3,u).
Pe de altă parte,
ρ3◦ρ2=(A2,B3,R3◦R2), unde:
R3◦R2=(1,x),(1,y),(1,z),(1,u),(3,x),(3,y),(3,z),(3,u),(5,y),(5,z),(5,t),(6,x),(6,z),(6,u), iar
ρ3◦ρ1=(A1,B3,R3◦R1), unde:
R3◦R1=(1,x),(1,z),(1,u),(2,y),(2,z),(2,t),(3,x),(3,y),(3,z),(3,u),(4,y),(4,z),(4,t).

57
Rezultă că:
(ρ3◦ρ2)(ρ3◦ρ1)=(A,B3,(R3◦R2)(R3◦R1)).
Dar:
(R3◦R2)(R3◦R1)=(1,x),(1,z),(1,u),(3,x),(3,y),(3,z),(3,u)=R3◦(R2R1).
Deci incluziunea (24) devine egalitate.
2) Considerăm următoarele trei relaţii:
ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi
ρ3=(A3,B3,R3), unde:
A1=1,2,3,4,
B1=a,b,c,d şi
R1=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,a),(3,d),(4,b),(4,d),
A2=a,c,e,f,
B2=x,z,u,v şi
R2=(a,x),(c,z),(c,v),(e,v),(f,z),(f,u),
A3=a,b,c,d,e,
B3=x,y,z,t,u şi
R3=(b,y),(b,t),(c,x),(c,u),(d,y),(d,z),(e,x),(e,u).
Atunci:
ρ3ρ2=(A,B,R), unde:
A=A3A2=a,c,e,
B=B3B2=x,z,u, iar
R=R3R2=.
Rezultă că:
(ρ3ρ2)◦ρ1=(A1,B,R◦R1), unde:
R◦R1=.
Pe de altă parte,
ρ3◦ρ1=(A1,B3,R3◦R1), unde:
R3◦R1=(2,y),(2,z),(2,t),(3,y),(3,z),(4,y),(4,z),(4,t), iar
ρ2◦ρ1=(A1,B2,R2◦R1), unde:

58
R2◦R1=(1,x),(1,z),(1,v),(3,x).
Rezultă că:
(ρ3◦ρ1)(ρ2◦ρ1)=(A1,B,(R3◦R1)(R2◦R1)).
Dar:
(R3◦R1)(R2◦R1)==(R3◦R1)(R2◦R1).
Deci, incluziunea (24) devine egalitate.
Observaţia 2.2.6.3: Există relaţii pentru care incluziunile (24) şi (24) sunt stricte, deci nu sunt
egalităţi.
Demonstraţie: 1) Considerăm următoarele trei relaţii:
ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi
ρ3=(A3,B3,R3), unde:
A1=1,2,3,4,
B1=a,b,c,d şi
R1=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,d),(4,b),(4,d),
A2=1,3,5,6,
B2=a,b,d,e şi
R2=(1,d),(3,a),(3,b),(5,b),(5,d),(6,a),(6,e),
A3=a,b,c,d,e,
B3=x,y,z,t,u şi
R3=(a,x),(a,z),(a,u),(b,y),(b,t),(c,x),(c,u),(d,y),(d,z),(e,x),(e,u).
Atunci:
ρ2ρ1=(A,B,R), unde:
A=A1A2=1,3,
B=B1B2=a,b,d, iar
R=R2R1=.
Rezultă că:
ρ3◦(ρ2ρ1)=(A,B3,R3◦R), unde:
R3◦R=.
Pe de altă parte,

59
ρ3◦ρ2=(A2,B3,R3◦R2), unde:
R3◦R2=(1,y),(1,z),(3,x),(3,y),(3,z),(3,u),(3,t),(5,y),(5,z),(5,t),(6,x),(6,z),(6,u), iar
ρ3◦ρ1=(A1,B3,R3◦R1), unde:
R3◦R1=(1,x),(1,z),(1,u),(2,y),(2,t),(3,y),(3,z),(4,y),(4,z),(4,t).
Rezultă că:
(ρ3◦ρ2)(ρ3◦ρ1)=(A,B3,(R3◦R2)(R3◦R1)).
Dar:
(R3◦R2)(R3◦R1)=(1,z),(3,y),(3,z).
Deci, incluziunea (24) este strictă.
2) Considerăm următoarele trei relaţii:
ρ1=(A1,B1,R1),
ρ2=(A2,B2,R2) şi
ρ3=(A3,B3,R3), unde:
A1=1,2,3,4,
B1=a,b,c,d şi
R1=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,a),(3,d),(4,b),(4,d),
A2=a,c,e,f,
B2=x,z,u,v şi
R2=(a,x),(a,u),(c,z),(c,v),(e,x),(e,v),(f,z),(f,u),
A3=a,b,c,d,e,
B3=x,y,z,t,u şi
R3=(a,x),(a,z),(a,u),(b,y),(b,t),(c,x),(c,u),(d,y),(d,z),(e,x),(e,u).
Atunci:
ρ3ρ2=(A,B,R), unde:
A=A3A2=a,c,e,
B=B3B2=x,z,u, iar
R=R3R2=(a,x),(a,u),(e,x).
Rezultă că:
(ρ3ρ2)◦ρ1=(A1,B,R◦R1), unde:
R◦R1=(1,x),(1,u).

60
Pe de altă parte,
ρ3◦ρ1=(A1,B3,R3◦R1), unde:
R3◦R1=(1,x),(1,z),(1,u),(2,y),(2,t),(2,z),(3,x),(3,y),(3,z),(3,u),(4,y),(4,z),(4,t), iar
ρ2◦ρ1=(A1,B2,R2◦R1), unde:
R2◦R1=(1,x),(1,z),(1,u),(1,v),(3,x),(3,u).
Rezultă că:
(ρ3◦ρ1)(ρ2◦ρ1)=(A1,B,(R3◦R1)(R2◦R1)).
Dar:
(R3◦R1)(R2◦R1)=(1,x),(1,z),(1,u),(3,x),(3,u).
Deci, incluziunea (24) este strictă.
Observaţia 2.2.6.4: Există relaţii pentru care incluziunile (28) şi (28) sunt egalităţi.
Demonstraţie: Considerăm următoarea relaţie ρ=(A,B,R), unde:
A=1,2,3,
B=a,b,c şi
R=(1,b),(2,c),(3,a).
Atunci:
1
R =(a,3),(b,1),(c,2) şi
1
R◦ R =(a,a),(b,b),(c,c)=B,
deci, relaţia (28) devine egalitate.
Pe de altă parte:
1
R ◦R=(1,1),(2,2),(3,3)=4;
deci, relaţia (28) devine egalitate.

2.3 SECŢIUNEA UNEI RELAŢII DUPĂ O SUBMULŢIME
Conceptul de secţiune a unei relaţii după o submulţime va sta la baza definirii noţiunii
de imagine a unei funcţii printr-o mulţime. Prezentarea acestui concept şi a proprietăţilor
acestuia va permite o înţelegere mai aprofundată a imaginii unei funcţii, pornind de la secţiunea
relaţiilor funcţionale printr-o submulţime.
Definiţia 2.3.1: Fie ρ=(A,B,R) o relaţie binară, RAB, şi X o submulţime a lui A. Prin
secţiunea relaţiei ρ după submulţimea X înţelegem mulţimea:
61
ρ(X)=yB  există xX astfel încât xρy.
Notaţia 2.3.2: Dacă X=x, atunci:
notatie
ρ(X)=ρ(x)=yB  xρy  x.
Duala noţiunii de secţiune a unei relaţii printr-o submulţime este prezentată în:
Definiţia 2.3.3: Fie ρ=(A,B,R) o relaţie binară, RAB, şi Y o submulţime a lui B. Prin
contrasecţiunea relaţiei ρ după submulţimea Y înţelegem mulţimea:
1
 (Y)=xA  există yY astfel încât xρy.

Notaţia 2.3.4: Dacă Y=y, atunci:
1 1 notatie 1
 (Y)=  (y)   y=xA  xρy.
Următoarele noţiuni sunt cazuri particulare ale celor prezentate în Definiţiile 2.3.3,
respectiv 2.3.1.
Definiţia 2.3.5: Fie ρ=(A,B,R) o relaţie binară, RAB. Prin proiecţia întâia a relaţiei ρ,
notată pr1ρ, înţelegem mulţimea:
1
 (B)=xA  există yB astfel încât xρy.

Definiţia 2.3.6: Fie ρ=(A,B,R) o relaţie binară, RAB. Prin proiecţia a doua a relaţiei ρ,
notată pr2, înţelegem mulţimea:
ρ(A)=yB  există xA astfel încât xρy.
Din definiţiile prezentate în această secţiune obţinem imediat:
Observaţii 2.3.7: Dacă ρ=(A,B,R) o relaţie binară, RAB, atunci au loc următoarele
afirmaţii:
1) pentru orice submulţime X a lui A, mulţimea ρ(X) este o submulţime a lui B;
1
2) pentru orice submulţime Y a lui B,  (Y) este o submulţime a lui A.
Exemplul 2.3.8: Fie ρ=(A,B,R) o relaţie binară, cu RAB, unde:
A=1,2,3,4,5,
B=a,b,c,d,e,f,
R=(1,a),(1,c),(1,d),(2,b),(2,d),(2,e),(3,b),(3,c),(3,d),(4,a),(4,f),(5,a),(5,e) şi
X=1,3,4A, iar
Y=a,c,fB.

62
Atunci avem egalităţile:
ρ(X)=a,b,c,d,f,
ρ2=b,d,e,
1
 (Y)=1,3,4,5,
1
 d=1,2,3,
1
pr1ρ=  (B)=A, iar
pr2=ρ(A)=B.
Exemplul 2.3.9: Fie ρ=(N,N,R) o relaţie binară, cu
R=(x,y)NN  xy,
X=3,4 şi
Y=525,1260.
Atunci:
ρ(X)=yN  3y sau 4y=3N4N,
ρ5=5N,
1
 (Y)=1,2,3,4,5,6,7,9,10,12,14,15,18,20,21,28,30,35,36,42,45,60,63,70,75,84,90,105,

126,140,175,180,210,252,315,420,525,630,1260,
1
 2004=1,2,3,4,6,12,167,334,501,668,1002,2004,
1
pr1ρ=  (N)=N, iar
pr2=ρ(N)= N.
Propoziţii 2.3.10: Au loc următoarele proprietăţi ale secţiunii unei relaţii printr-o submulţime:
P1) Pentru orice relaţie =(A,B,R) şi orice două submulţimi X1 şi X2 ale lui A, avem:
(1) (X1X2)=(X1)(X2) şi
(1) (X1X2)(X1)(X2).
P2) Pentru orice două relaţii 1=(A,B,R1) şi 2=(A,B,R2) şi orice submulţime X a lui A, avem:
(2) (12)(X)=1(X)2(X) şi
(2) (12)(X)1(X)2(X).
P3) Pentru orice două relaţii ρ1=(A1,B1,R1) şi ρ2=(A2,B2,R2) şi pentru orice submulţime X a lui
A, avem:
63
(3) (ρ2◦ρ1)(X)=(ρ2(ρ1(X)).
P4) Pentru orice relaţie =(A,B,R) şi orice două submulţimi Y1 şi Y2 ale lui B, au loc
următoarele egalităţi:
1 1 1
(4)  (Y1Y2)=  (Y1)  (Y2) şi
1 1 1
(4)  (Y1Y2)=  (Y1)  (Y2).
P5) Pentru orice două relaţii 1=(A,B,R1) şi 2=(A,B,R2) şi orice submulţime Y a lui B, avem:
1 1 1 1
(5) ( 1   2 )(Y)= 1 (Y)  2 (Y);
1 1 1 1
(5) ( 1   2 )(Y)= 1 (Y)  2 (Y).
Demonstraţie: P1) Fie =(A,B,R) o relaţie binară oarecare şi două submulţimi X1 şi X2 ale lui
A. Atunci au loc următoarele echivalenţe:
y(X1X2) 
[există xX1X2 astfel încât xy] 
[există xX1 sau există xX2 astfel încât xy] 
[(există xX1 astfel încât xy) sau (există xX2 astfel încât xy)] 
[y(X1) sau y(X2)] 
y(X1)(X2);
deci, are loc egalitatea (1).
Pe de altă parte,
y(X1X2) 
[există xX1X2 astfel încât xy] 
[există xX1 şi xX2 astfel încât xy] 
[(există xX1 astfel încât xy) şi (există xX2 astfel încât xy)] 
[y(X1) şi y(X2)] 
y(X1)(X2);
deci, are loc incluziunea (1).
P2) Considerăm două relaţii:
1=(A,B,R1) şi
2=(A,B,R2)

64
şi fie X o submulţime oarecare a lui A. Atunci:
y(12)(X) 
[există xX astfel încât x(12)y] 
[există xX astfel încât x1y sau x2y] 
[y1(X) sau y2(X)] 
y1(X)2(X);
deci, are loc egalitatea (2).
Pe de altă parte,
y(12)(X) 
[există xX astfel încât x(12)y] 
[există xX astfel încât (x1y şi x2y)] 
[y1(X) şi y2(X)] 
y1(X)2(X).
Deci, are loc incluziunea (2).
P3) Fie:
ρ1=(A1,B1,R1) şi
ρ2=(A2,B2,R2)
două relaţii şi X o submulţime a lui A1. Atunci:
y(ρ2◦ρ1)(X) 
[există xX astfel încât x(ρ2◦ρ1)y] 
[există xX pentru care există zB2A1 astfel încât xρ1z şi zρ2y] 
[există zρ1(X) astfel încât zρ2y] 
y(ρ2(ρ1(X));
deci, are loc egalitatea (3).
P4) Fie =(A,B,R) o relaţie binară oarecare şi două submulţimi Y1 şi Y2 ale lui B. Atunci:
1
x  (Y1Y2) 
[există yY1Y2 astfel încât xy] 
[(există yY1 sau există yY2) astfel încât xy] 
[(există yY1 astfel încât xy) sau (există yY2 astfel încât xy)] 

65
1 1
[x  (Y1) sau x  (Y2)] 
1 1
x  (Y1)  (Y2);
deci, are loc egalitatea (4).
Pe de altă parte:
1
x  (Y1Y2) 
[există yY1Y2 astfel încât xy] 
[(există yY1 şi există yY2) astfel încât xy] 
[(există yY1 astfel încât xy) şi (există yY2 astfel încât xy)] 
1 1
[x  (Y1) şi x  (Y2)] 
1 1
x  (Y1)   (Y2);
deci, are loc egalitatea (4).
P5) Fie:
1=(A,B,R1) şi
2=(A,B,R2)
două relaţii între elementele mulţimilor A şi B şi fie Y o submulţime oarecare a lui B. Atunci
avem echivalenţele:
1 1
x( 1   2 )(Y)  (conform egalităţii (17) din Propoziţia 2.2.6.1)
1
x 1   2 (Y) 
[există yY astfel încât (x,y)12] 
[există yY astfel încât ((x,y)1 sau (x,y)2)] 
1 1
[x 1 (Y) sau x  2 (Y)] 
1 1
x 1 (Y)  2 (Y)],
deci, are loc egalitatea (5).
Pe de altă parte,
1 1
x( 1   2 )(Y)  (conform egalităţii (17) din Propoziţia 2.2.6.1)
1
x 1   2 (Y) 

66
[există yY astfel încât (x,y)12] 
[există yY astfel încât ((x,y)1 şi (x,y)2)] 
1 1
[x 1 (Y) şi x  2 (Y)] 
1 1
x 1 (Y)  2 (Y)],
deci, are loc egalitatea (5).
Corolarul 2.3.11: Au loc următoarele afirmaţii:
1) Pentru orice relaţie ρ=(A,B,R) şi orice două submulţimi X1 şi X2 ale lui A, are loc
următoarea implicaţie:
(6) X1X2  (X1)(X2).
2) Pentru orice două relaţii ρ1=(A,B,R1) şi ρ2=(A,B,R2) şi pentru orice submulţime X a lui A,
are loc următoarea implicaţie:
(7) 12  1(X)2(X).
3) Pentru orice relaţie ρ=(A,B,R) şi orice două submulţimi Y1 şi Y2 ale lui B, are loc
următoarea implicaţie:
1 1
(8) Y1Y2   (Y1)  (Y2).
4) Pentru orice două relaţii ρ1=(A,B,R1) şi ρ2=(A,B,R2) şi pentru orice submulţime Y a lui B,
are loc următoarea implicaţie:
1 1
(9) 12  1 (Y)  2 (Y).
Demonstraţie: 1) Dacă:
X1X2,
atunci:
X1X2=X2
şi din egalitatea (1) din Propoziţia 2.3.10, obţinem:
(X2)=(X1X2)=(X1)(X2),
de unde rezultă că are loc incluziunea (6).
2) Dacă:
12,
atunci:
12=2

67
şi din egalitatea (2) din Propoziţia 2.3.10, obţinem:
2(X)=(12)(X)=1(X)2(X),
de unde rezultă că are loc incluziunea (7).
3) Dacă:
Y1Y2,
atunci:
Y1Y2=Y2
şi din egalitatea (4) din Propoziţia 2.3.10, obţinem:
1 1 1 1
 (Y2)=  (Y1Y2)=  (Y1)  (Y2),
de unde rezultă că are loc incluziunea (8).
4) Dacă:
12,
atunci:
12=2
şi, din egalitatea (17) din Propoziţia 2.2.6.1 şi egalitatea (5) din Propoziţia 2.3.10, obţinem:
1 1 1 1 1 1
 2 (Y)=( 1   2 )(Y)=( 1   2 )(Y)= 1 (Y)  2 (Y),

de unde rezultă că incluziunea (9) are loc.
Observaţia 2.3.12: Există relaţii pentru care incluziunile (1) şi (2) sunt egalităţi.
Demonstraţie: 1) Considerăm următoarea relaţie ρ=(A,B,R), unde:
A=1,2,3,4,
B=a,b,c,d,
R=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,a),(3,d),(4,a),(4,b),
X1=1,3A şi
X2=1,4A.
Atunci:
X1X2=1,
(X1X2)=1=a,c,
ρ(X1)=a,c,d,
ρ(X2)=a,b,c şi

68
(X1)(X2)=a,c.
Deci, incluziunea (1) devine egalitate.
2) Considerăm următoarele două relaţii:
ρ1=(A,B,R1) şi
ρ2=(A,B,R2), unde:
A=1,2,3,4,
B=a,b,c,d,
R1=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,a),(3,d),(4,b),(4,d),
R2=(1,a),(2,c),(2,d),(3,b),(4,b),(4,d) şi
X=2,4A.
Atunci:
R1R2=(1,a),(2,d),(4,b),(4,d),
(12)(X)=b,d,
1(X)=b,d,
2(X)=b,c,d şi
1(X)2(X)=b,d.
Rezultă că incluziunea (2) devine egalitate.
Observaţia 2.3.13: Există relaţii pentru care incluziunile (1) şi (2) sunt stricte, deci nu sunt
egalităţi.
Demonstraţie: 1) Considerăm următoarea relaţie ρ=(A,B,R), unde:
A=1,2,3,4,
B=a,b,c,d,
R=(1,a),(1,c),(2,b),(2,d),(3,d),(4,b),(4,d),
X1=1,3A,
X2=2,4A.
Atunci:
X1X2=,
(X1X2)=,
ρ(X1)=a,c,d,
ρ(X2)=b,d şi

69
(X1)(X2)=d.
Deci, incluziunea (1) este strictă.
2) Considerăm următoarele două relaţii:
ρ1=(A,B,R1) şi
ρ2=(A,B,R2), unde:
A=1,2,3,4,
B=a,b,c,d,
R1=(1,a),(1,c),(2,b),(3,a),(3,d),(4,d),
R2=(2,c),(2,d),(3,b),(4,b),(4,d) şi
X=2,4.
Atunci:
R1R2=(4,d),
(12)(X)=d,
1(X)=b,d,
2(X)=b,c,d şi
1(X)2(X)=b,d.
Rezultă că incluziunea (2) este strictă.
Definiţia 2.3.14: Numim relaţie ternară între mulţimile A, B şi C un qvadruplu ρ=(A,B,C,R),
unde RABC este o submulţime a produsului cartezian numită graficul relaţiei.
Exemplul 2.3.15: Dacă:
A=1,2,
B=a,b,c,d,
C={x} şi
R=(1,a,x),(1,c,x),(2,b,x),(2,c,x),
atunci ρ=(A,B,C,R) este o relaţie ternară între elementele mulţimilor A, B şi C.
Exemplul 2.3.16: Dacă:
A=N,
B=Z,
C=Q* şi

70
1
R=(x,- x, )  xN,
x
atunci ρ=(N,Z,Q*,R) este o relaţie ternară între elementele mulţimilor N, Z şi Q*.
Definiţia 2.3.17: Generalizând inductiv, numim relaţie n-ară (n2) între mulţimile A1, A2, ...,
An un sistem ordonat de n+1 componente ρ=(A1,A2,...,An,R), unde RA1A2...An este o
submulţime a produsului cartezian, numită graficul relaţiei.

2.4 RELAŢII DE ECHIVALENŢĂ

Vom studia în continuare câteva clase speciale de relaţii omogene. Tot în acest
subcapitol ne vom opri şi asupra relaţiilor de echivalenţă.
Fie (A,A,R) o relaţie omogenă, RA×A (vezi Definiţia 2.1.9).
Definiţii 2.4.1: Fie A este o mulţime oarecare şi ρ o relaţie omogenă pe A. Relaţia ρ=(A,A,R) se
numeşte:
(R): reflexivă, dacă pentru orice xA,
xρx;
(T): tranzitivă, dacă pentru orice x, y, zA,
xρz şi yρz  xρz;
(S): simetrică, dacă pentru orice x, yA,
xρy  yρx;
(A): antisimetrică, dacă pentru orice x, yA,
xρy şi yρx  x=y.
Exemple 2.4.2: Fie mulţimea A={1,2,3} şi ρ o relaţie omogenă pe A. Relaţia ρ=(A,A,R) este:
1) reflexivă, dacă R={(1,1),(2,2),(3,3),(1,2),(2,3),(2,1)};
2) trazitivă, dacă R={(1,1),(2,2),(3,3),(1,2),(2,1)};
3) simetrică, dacă R ={(1,1),(2,2),(1,2),(2,1)};
4) antisimetrică, dacă R={(1,1),(2,2),(3,3),(1,2),(2,3)},
pe baza Definiţiilor 2.4.1.
Contraexemple 2.4.3: Fie mulţimea A={1,2,3} şi relaţia R={(1,2),(2,1),(1,3)}. Atunci această
relaţie nu este:
1) reflexivă, pentru că 1A, dar (1,1)R;
71
2) tranzitivă, pentru că (1,2) şi (2,1)R, dar (1,1)R;
3) simetrică, pentru că (1,3)R, dar (3,1)R;
4) antisimetrică, pentru că (1,2) şi (2,1)R, dar 12.
Observaţia 2.4.4: Dacă A este o mulţime oarecare, ΔA este relaţia de egalitate pe A (vezi
Definiţia 2.1.10) şi ρ este o relaţie omogenă pe A, atunci au loc următoarele echivalenţe:
1) ρ este reflexivă  ΔAρ;
2) ρ este tranzitivă  ρ2ρ;
1 1 1
3) ρ este simetrică   ρ  ρ   ρ=  ;
1
4) ρ este antisimetrică  ρ   ΔA;
5) ρ este reflexivă şi tranzitivă  ρ2=ρ;
1
6) ρ este reflexivă şi antisimetrică  ρ  =ΔA.
Definiţia 2.4.5: Fie A este o mulţime oarecare şi ρ o relaţie omogenă pe A. Relaţia ρ=(A,A,R)
se numeşte relaţie de echivalenţă dacă este:
- reflexivă,
- tranzitivă şi
- simetrică,
adică:
(R) + (T) + (S).
Exemplul 2.4.6: Fie mulţimea:
A={1,2,3,4}
şi relaţia
R={(1,1),(2,2),(3,3),(4,4),(1,2),(2,1)}.
Conform Definiţiei 2.4.5, R este o relaţie de echivalenţă pe A.
Exemplul 2.4.7: Fie ρ o relaţie binară pe mulţimea numerelor reale definită astfel:
xρy  x3-3x=y3-3y.
Atunci, relaţia ρ este o relaţie de echivalenţă. Vom verifica dacă ρ este reflexivă, tranzitivă şi
simetrică.
(R) Este evident că, oricare ar fi xR, xρx, deoarece, pentru orice xR,
x3-3x=x3-3x;

72
(T) Fie x, y, zR astfel ca xρy şi yρz. Atunci:
x3-3x=y3-3y şi
y3-3y=z3-3z.
Adunând membru cu membru cele două egalităţi, obţinem că:
x3-3x=z3-3z, adică
xρz.
(S) Presupunem că xρy. Atunci:
x3-3x=y3-3y,
de unde rezultă că:
y3-3y=x3-3x, adică
yρx.
Din Definiţia 2.4.1 şi Observaţia 2.4.4, obţinem următoarea teoremă:
Teorema 2.4.8: Dacă A este o mulţime oarecare şi ρ o relaţie omogenă pe A, atunci relaţia
ρ=(A,A,R) este relaţie de echivalenţă dacă şi numai dacă:
1) ΔAρ;
2) ρ2=ρ;
1
3) ρ=  .
1
Corolarul 2.4.9: Dacă ρ=(A,A,R) este o relaţie de echivalenţă pe A, atunci  şi ρn sunt relaţii
de echivalenţă pe A (nN).
Teorema 2.4.10: Dacă A este o mulţime oarecare şi ρ o relaţie omogenă pe A, atunci relaţia
ρ=(A,A,R) este relaţie de echivalenţă dacă şi numai dacă:
1) ΔAρ;
1
2) ρ◦  ◦ρ=ρ.
Teorema 2.4.11: Fie (A,A,Ri), iI o familie de relaţii, adică o mulţime de relaţii indexată după
o mulţime de indici I. Dacă ele sunt:
1) reflexive, atunci (A,A,  Ri) este reflexivă, iar dacă I, atunci şi (A,A,  Ri) este reflexivă;
iI iI

2) tranzitive, atunci şi relaţia (A,A,  Ri) este tranzitivă;
iI

3) simetrice, atunci şi relaţiile (A,A,  Ri) şi (A,A,  Ri) sunt simetrice;
iI iI

73
5) antisimetrice şi I, atunci relaţia (A,A,  Ri) este antisimetrică.
iI

Demonstraţie: 1) Fie ΔARi, pentru orice iI şi I. Atunci ΔA  Ri şi ΔA  Ri.
iI iI

2) Fie (x,y)  Ri şi (y,z)  Ri. Atunci, pentru orice iI, (x,y)Ri şi (y,z)Ri. Conform
iI iI

ipotezei, rezultă că, pentru orice iI, (x,z)Ri; deci (x,z)  Ri.
iI

1
3) Conform ipotezei, pentru orice iI, R i=Ri. Rezultă că:
1
 R i=  Ri.
iI iI

Utilizând Propoziţia 2.2.6.1, proprietăţile (17) şi (17/) avem:

1
 Ri =  Ri şi
iI iI

1
 R i =  Ri.
iI iI

Atunci:

1
 Ri =  Ri.
iI iI

4) Fie (x,y)  Ri şi (y,x)  Ri. Atunci, pentru orice iI, (x,y)Ri şi (y,x)Ri. Conform
iI iI

ipotezei, rezultă că:
x=y.
Din Teorema 2.4.10, obţinem:
Corolarul 2.4.12: Dacă (A,A,Ri), iI este o familie de relaţii de echivalenţă, atunci (A,A,  Ri)
iI

este (tot) o relaţie de echivalenţă.

2.5 RELAŢII DE ORDINE

În acest subcapitol vom prezenta relaţiile de ordine şi vom defini elementele speciale din
mulţimile ordonate. Ne vom referi, de asemenea, la mulţimile de numere, unele dintre
teoremele cu aceste mulţimi urmând a fi demonstrate în Capitolul 4 al lucrării de faţă.
Definiţia 2.5.1: Fie A este o mulţime oarecare şi ρ o relaţie omogenă pe A. Relaţia ρ=(A,A,R)

74
se numeşte relaţie de preordine dacă (şi numai dacă) este reflexivă şi tranzitivă, adică ρ este:
(R) + (T).
Definiţia 2.5.2: Fie A este o mulţime oarecare şi ρ o relaţie omogenă pe A. Relaţia ρ=(A,A,R)
se numeşte relaţie de ordine sau de ordine parţială dacă (şi numai dacă) este:
- reflexivă,
- tranzitivă şi
- antisimetrică,
adică ρ este:
(R) + (T) + (A).
Exemple 2.5.3: 1) Fie mulţimea:
A={1,2,3} şi
R – relaţia omogenă pe A, unde:
R={(1,1),(1,2),(1,3),(2,2),(2,3),(3,3)}.
Atunci R este o relaţie de ordine pe A, conform Definiţiei 2.5.2.
2) Relaţia de divizibilitate “” pe mulţimea numerelor naturale N* este o relaţie de ordine.
Contraexemplu 2.5.4: Relaţia de divizibilitate “” definită pe mulţimea numerelor întregi Z
este reflexivă, tranzitivă, dar nu este antisimetrică, (pentru că -1│1, 1│-1 dar 1-1), adică este
o relaţie de preordine şi nu este o relaţie de ordine.
Din Definiţia 2.5.1 şi Observaţia 2.4.4 rezultă:
Teorema 2.5.5: Dacă A este o mulţime oarecare şi ρ este o relaţie omogenă pe A, atunci
relaţia ρ=(A,A,R) este relaţie de preordine dacă şi numai dacă:
1) ΔAρ;
2) ρ2=ρ.
Din Definiţia 2.5.2 şi Observaţia 2.4.4 rezultă:
Teorema 2.5.6: Dacă A este o mulţime oarecare şi ρ este o relaţie omogenă pe A, atunci
relaţia ρ=(A,A,R) este relaţie de ordine dacă şi numai dacă:
1) ΔAρ;
2) ρ2=ρ;
1
3) ρ  =ΔA.
Observatia 2.5.7: O relaţie ρ=(A,A,R) de ordine este o relaţie de preordine.

75
Din Definiţia 2.5.1, Definiţia 2.5.2 şi Observaţia 2.4.4 rezultă:
Teorema 2.5.8: Dacă A este o mulţime oarecare şi ρ este o relaţie omogenă pe A, atunci
relaţia ρ=(A,A,R) este relaţie de preordine, respectiv de ordine, dacă şi numai dacă inversa sa,
1
 este relaţie de preordine, respectiv de ordine.
Notaţia 2.5.9: Fie A o mulţime. Vom nota cu E(A) mulţimea relaţiilor de echivalenţă pe A şi
cu O(A) mulţimea relaţiilor de ordine pe A.
Teorema 2.5.10: Fie A o mulţime oarecare şi ρ=(A,A,R) o relaţie binară omogenă pe A. ρ are
toate cele patru proprietăţi:
(R), (T), (S) şi (A)
dacă şi numai dacă:
ρ=ΔA, unde
ΔA este relaţia de egalitate pe A. Pe scurt:
ρ este (R), (T), (S) şi (A)  ρ=ΔA.
Altfel spus, folosind notaţia de mai sus, avem:
E(A)O(A)  =ΔA.
Demonstraţie: Fie ρ având toate cele patru proprietăţi (R), (T), (S) şi (A). Să arătăm că ρ=ΔA.
Într-adevar, ρ este reflexivă şi antisimetrică, de unde rezultă că:
1
ρ  =ΔA.
Din simetrie obţinem că:
1
ρ=  ,
de unde rezultă că:
1 1
ρ=  =ρ  =ΔA.
Reciproc, dacă ρ=ΔA, am vazut că ΔA are toate cele patru proprietăţi (R), (T), (S) şi (A).
Exemple 2.5.11: Fie A={1,2,3}. Atunci au loc următoarele afirmaţii:
1) Relaţia ρ=(A,A,R), cu
R={(1,1),(1,2),(2,3),(3,2)},
nu are nici una din cele patru proprietăţi:
- reflexivitate,
- tranzitivitate,

76
- simetrie şi
- antisimetrie.
2) Relaţia =(A,A,S), cu
S=ΔA{(1,2),(2,3),(2,1)}
este reflexivă, dar nu are nici una din cele trei proprietăţi:
- tranzitivitate,
- simetrie şi
- antisimetrie.
3) Relaţia =(A,A,T), cu
T=ΔA{(1,2),(2,3),(1,3),(2,1)}
este:
- reflexivă şi
- tranzitivă,
dar nu este:
- simetrică şi
- antisimetrică.
Deci  este o relaţie de preordine, dar nu este nici relaţie de echivalenţă şi nici relaţie de ordine.
4) Relaţia =(A,A,L), cu
L=ΔA{(1,2),(2,1)}
este:
- reflexivă,
- tranzitivă şi
- simetrică,
dar nu este antisimetrică. Deci  este o relaţie de echivalenţă, dar nu este o relaţie de ordine.
5) Relaţia =(A,A,F), cu
F=ΔA{(1,2)}
este:
- reflexivă,
- tranzitivă şi
- antisimetrică,
dar nu este simetrică. Deci  este o relaţie de ordine, dar nu este o relaţie de echivalenţă.
77
Definiţia 2.5.12: Fie A o mulţime oarecare şi ρ=(A,A,R) o relaţie omogenă pe A. Relaţia
ρ=(A,A,R) se numeşte relaţie de ordine totală pe A dacă (şi numai dacă)
1
[pentru orice x , yA, sau xρy sau yρx  ρ  =A×A].
Notaţie 2.5.13: O relaţie de ordine o mai notăm şi cu ””.
Exemplul 2.5.14: Pe mulţimea numerelor naturale N, relaţia “” este o relaţie de ordine totală,
în timp ce relaţia de divizibilitate nu este o relaţie de ordine totală.
Definiţii 2.5.15: Fie A o mulţime nevidă. Atunci:
a) Perechea (A,ρ) se numeşte mulţime ordonată, dacă ρ este o relaţie de ordine pe A;
b) Perechea (A,ρ) se numeşte mulţime totală ordonată (sau lanţ), dacă ρ este o relaţie de
ordine totală pe A.
Exemple 2.5.16: 1) (N,), (Z,), (Q,), (R,), sunt mulţimi ordonate şi toate sunt lanţuri;
2) (N*,) este o mulţime ordonată, dar nu este lanţ.
Definiţii 2.5.17: Fie (M,) mulţime ordonată. Atunci:
a) Un element aM se numeşte element minimal (al lui M), dacă (şi numai dacă) pentru orice
(xM)  (xa)  x=a (adică, există în M elemente mai mici decât a);
b) Un element bM se numeşte element maximal (al lui M), dacă (şi numai dacă) pentru orice
(xM)  (bx)  b=x (adică, există în M elemente mai mari decât b);
c) Un element cM se numeşte cel mai mic element al lui M, dacă (şi numai dacă) pentru
orice
xM, cx;
d) Un element dM se numeşte cel mai mare element din M, dacă (şi numai dacă) pentru
orice
xM, dx.
Exemple 2.5.18: 1) Fie:
M={2,3,4,5,6,7,8} şi
ρ=(M,M,R), unde
R=M{(2,4),(2,6),(2,8),(3,6),(4,8)},
cu ΔM relaţia de egalitate pe M (vezi Definiţia 2.1.10). Notând relaţia ρ cu “”, avem:
22, 24, 26, 28, 33, 36, 44, 48, 55, 66, 77, 88.
Conform cu Exemple 2.5.16, punctul 2), mulţimea (M,) este o mulţime ordonată.
78
Reprezentarea prin diagramă a mulţimii ordonate (M,) este următoarea:
8
7

6
4 5
3
2

Conform Definiţiei 2.5.17, în mulţimea ordonată (M,) avem:
2, 3, 5, 7 sunt elemente minimale ale lui M,
dar nici unul dintre ele nu este cel mai mic element;
5, 6, 7, 8 sunt elemente maximale ale lui M,
dar nici unul dintre ele nu este cel mai mare element. Mulţimea (M,) nu are nici cel mai mic
element şi nici cel mai mare element.
2) Fie acum:
M={2,4,8} şi
ρ=(M,M,R), unde
R=M{(2,4),(2,8),(4,8)},
cu ΔM relaţia de egalitate pe M (vezi Definiţia 2.1.10). Notând relatia ρ cu “”, avem:
22, 24, 28, 44, 48, 88.
Conform cu Exemple 2.5.16, punctul 2), mulţimea (M,) este o mulţime ordonată.
Reprezentarea prin diagramă a mulţimii ordonate (M,) este următoarea:
8

4

2

Conform Definiţiei 2.5.17, în mulţimea ordonată (M,) avem:
2 este cel mai mic element al lui M
79
şi acesta va fi şi element minimal;
8 este cel mai mare element al lui M
şi acesta va fi şi element maximal.
Observaţii 2.5.19: Dacă M este o mulţime oarecare, nevidă, atunci au loc următoarele
afirmaţii:
1) Cel mai mic element al lui M este element minimal în M, invers nu este adevărat.
2) Dacă (M,ρ) este lanţ, atunci aM este minimal (maximal) dacă şi numai dacă a este cel
mai mic (mare) element.
Definiţia 2.5.20: Fie (M,) mulţime ordonată. Spunem că M verifică condiţia minimalităţii
dacă şi numai dacă, pentru orice BM, B, B are cel puţin un element minimal.
Definiţia 2.5.21: O mulţime total ordonată care verifică condiţia minimalităţii se numeşte
mulţime bine ordonată.
Exemplul 2.5.22: (N,) este o mulţime bine ordonată.
Contraexemplul 2.5.23: (Z,) nu este bine ordonată.
Observaţie 2.5.24: Lanţul (M,) este bine ordonat dacă şi numai dacă pentru orice BM,
B, B are un cel mai mic element.
Definiţii 2.5.25: Fie (M, ) o mulţime ordonată şi AM. Atunci:
a) Un element aM se numeşte marginea superioară (majorantă) a lui A dacă şi numai dacă
pentru orice xA,
xa;
b) Un element bM se numeşte marginea inferioară (minorantă) a lui A dacă şi numai dacă
pentru orice xA,
xb.
Exemple 2.5.26: 1) Fie:
M={2,3,4,5,6,7,8} şi
A={2,3,6}M.
Atunci (M,) este o mulţime ordonată în raport cu relaţia de divizibilitate. Conform Definiţiei
2.5.25, avem:
6M este margine superioară (majorantă) a lui A,
dar nici un element din M nu este margine inferioară (minorantă) a lui A.

80
2) Fie:
M={2,3,4,5,6,7,8},
A={2,3,6}M şi
(M,) mulţimea ordonată în raport cu relaţia de divizibilitate.
Atunci, conform Definiţiei 2.5.25, avem:
2M este margine inferioară (minorantă) a lui A,
dar nici un element din M nu este margine superioară (majorantă) a lui A.
Definiţii 2.5.27: Fie (M,) o mulţime ordonată.
a) M se numeşte dirijată superior (la dreapta) dacă, pentru orice x, yM, există aM,astfel
încât:
(xa)  (ya);
adică, pentru orice două elemente x, y din M există în M un element a, mai mare decât ele.
b) M se numeşte dirijată inferior (la stânga) dacă, pentru orice x, yM, există bM, astfel
încât:
(bx)  (by);
adică, pentru orice două elemente x, y din M există în M un element b, mai mic decât ele.
c) M se numeşte dirijată dacă şi numai dacă este dirijată atât inferior cât şi superior.
Exemple 2.5.28: 1) Fie:
M={1,2,3,4,12} şi
(M,) mulţimea ordonată în raport cu relaţia de divizibilitate.
Atunci, conform Definiţiei 2.5.27,a), avem:
M este dirijată superior (la dreapta),
deoarece, pentru orice două elemente x, y din M există 12 din M, astfel încât:
x12 şi
y12.
2) Fie:
M={1,2,3,4,12} şi
(M,) mulţimea ordonată în raport cu relaţia de divizibilitate.
Atunci, conform Definiţiei 2.5.27,b), avem:
M este dirijată inferior (la stânga),
deoarece, pentru orice două elemente x, y din M există 1 în M, astfel încât:
81
1x şi
1y.
3) Fie:
M={1,2,3,4,12} şi
(M,) mulţimea ordonată în raport cu relaţia de divizibilitate.
Atunci, conform Definiţiei 2.5.27,c), avem:
M este dirijată,
deoarece M este dirijată atât inferior cât şi superior.
Definiţii 2.5.29: Fie (M,) o mulţime ordonată şi XM, a, bM.
a) Elementul a se numeşte marginea inferioară a lui X în M, şi se notează cu infMX, dacă:
i) pentru orice xX, ax,
ii) pentru orice a'M şi orice xX, cu a'x  a'a.
b) Elementul b se numeşte marginea superioară a lui X în M, şi se notează cu supMX, dacă:
i) pentru orice xX, bx,
ii) pentru orice b'M şi orice xX, cu b'x  b'b.
Exemple 2.5.30: 1) Fie:
M={2,4,5,6,8},
(M,) mulţimea ordonată (”” fiind relaţia de divizibilitate pe M) şi
X={4,8}M.
Conform Definiţiei 2.5.29,a), avem:
infMX=4 (cea mai mare minorantă).
2) Fie:
M={2,4,7,8,16},
(M,) mulţimea ordonată (”” fiind relaţia de divizibilitate pe M) şi
X={4,8}M.
Conform Definiţiei 2.5.29,b), avem:
supMX=8 (cea mai mică majorantă).
3) Fie:
M=R,
(R,) mulţimea numerelor reale ordonată după relaţia cunoscută “”,

82
X=[0,1)R.
Conform aceleiaşi Definiţiilor 2.5.9, avem:
infRX=0 (cea mai mare minorantă), iar
supRX=1 (cea mai mică majorantă).

2.6 CLASĂ DE ECHIVALENŢĂ. MULŢIME CÂT. PARTIŢIE

Ne propunem în acest subcapitol să definim noţiunile de:
- clasă de echivalenţă,
- mulţime cât şi
- partiţie a unei mulţimi,
precum şi să stabilim legăturile dintre acestea.
Definiţii 2.6.1: Fie A o mulţime şi ρ=(A,A,R) o relaţie de echivalenţă pe A.
a) Fie xA. Secţiunea relaţiei ρ după elementul x, adică
<x>={yA  xy}A
se numeşte clasa de echivalenţă a elementului x, în raport cu relaţia ρ. Orice element din
<x> poartă numele de reprezentant al clasei de echivalenţă <x>.
b) Se numeşte mulţime factor (sau mulţime cât) a mulţimii A, în raport cu relaţia de
echivalenţă E(A), şi se notează cu A/ mulţimea:
A  ={<x>  xA}.

Teorema 2.6.2: (Teorema asupra claselor de echivalenţă) Fie A o mulţime oarecare, E(A) şi
x, yA. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) xρy;
2) <x>=<y>.
Demonstraţie: 1) implică 2): Fie xρy. Atunci:
{x}ρ<y>, deci
ρ({x})ρ(ρ<y>).
Rezultă că:
ρ<x>(ρ◦ρ)<y>.
Din tranzitivitatea relaţiei ρ, obţinem că:

83
ρ<x>ρ<y> (1).
Acum, din simetria relaţiei , avem:
(y,x)ρ,
şi astfel, avem:
yρ<x>.
Raţionând ca şi mai sus obţinem că:
ρ<y>ρ<x> (2).
Din incluziunile (1) şi (2) obţinem egalitatea:
ρ<x>=ρ<y>.
2) implică 1): ρ este reflexivă, deci, pentru orice xA, avem:
(x,x)ρ, adică
xρ<x >.
Utilizând ipoteza, obţinem că:
xρ<y >, adică:
xy.
Definiţia 2.6.3: Fie A o mulţime şi P(A),  se numeşte partiţie a mulţimii A dacă:
a) A=  B, adică  este o acoperire a lui A;
B

b) Pentu orice mulţimi B1, B2, B1B2=, adică mulţimile din  sunt două câte două
disjuncte.
Exemplul 2.6.4: Fie mulţimile:
C={0,1,2,3,4,5,6,7,8,9},
P={0,2,4,6,8} şi
I={1,3,5,7,9}.
Mulţimea:
={P,I}
se este o partiţie a mulţimii C, deoarece, conform Definiţiei 2.6.3,
a) C=PI şi
b) PI=.
Teorema 2.6.5: (Legatura dintre relaţii de echivalenţă şi partiţii) Orice relaţie de echivalenţă pe
A determină o partiţie a lui A şi reciproc, adică fiecare partiţie a mulţimii A determină o

84
relaţie de echivalenţă pe această mulţime.
Demonstraţie: Fie ρ o relaţie de echivalenţă pe A şi
{ρ<x> | xA}=.
Demonstrăm că  este o partiţie a lui A, adică:
1) Pentru orice xA, ρ<x>, pentru că ρ este reflexivă. Deci:
 ρ<x>=A.
x A

2) Pentru orice x, yA, clasele ρ<x> şi ρ<y> sunt clasele disjuncte. Într-adevăr, presupunem
că:
ρ<x>ρ<y>.
Atunci demonstrăm că:
ρ<x>=ρ<y>.
Fie:
zρ<x>ρ<y>.
Atunci, din Teorema 2.6.2, obţinem că:
ρ<x>=ρ<z>=ρ<y>, adică
ρ<x>=ρ<y>.
Reciproc: Fie ={Bi}iI o partiţie a lui A. Definim, pe mulţimea A, relaţia R astfel: pentru
orice x, yA,
xRy dacă şi numai dacă există iI astfel încât x, yBi.
Atunci R este o relaţie de echivalenţă pe A pentru că este:
(R): Pentru orice xA, există iI astfel încât xBi, adică:
(x,x)R.
(T): Fie:
(x,y)R şi
(y,z)R.
Atunci există i, jI astfel încât x, yBi şi y, zBj. Deci:
yBiBj.
Rezultă că:
Bi=Bj,
x, zBi,

85
şi, astfel,
(x,z)R.

1 1 1
(S): R =  Bi  Bi =  Bi  Bi =  Bi×Bi=R; deci, conform Observaţiei 2.4.4, punctul 3), R
Bi  Bi  Bi 

este simetrică.
Exemplul 2.6.6: Fie:
A={1,2,3,4} şi
ρ=(A,A,R) o relaţie binară omogenă cu graficul:
R={(1,1),(2,2),(3,3),(4,4),(1,2),(2,1)}.
Conform Definiţiei 2.4.5, se constată că ρ este o relaţie de echivalenţă pe A, deci E(A).
Mulţimea factor corespunzătoare este:
A  ={<a>  aA}.

Deoarece avem:
ρ<1>=ρ<2>={1,2},
ρ<3>={3} şi
ρ<4>={4},
obţinem că:
A  ={{1,2},{3},{4}}.

Această mulţime reprezintă totodată şi o partiţie a mulţimii A pentru că:
1) A={1,2}{3}{4};
2) {1,2}{3}=, {1,2}{4}=, {3}{4}=.
Exemplul 2.6.7: Fie A şi fie ΔA relaţia de egalitate pe A, cu:
ΔA={(a,a)  aA} (vezi Definiţia 2.1.10 şi Notaţia 2.1.11).
Relaţia de egalitate este o relaţie de echivalenţă (Teorema 2.4.10). Mulţimea factor (partiţia ce
corespunde lui ΔA) este:
A A ={ΔA<a>  aA}, unde, pentru orice aA, clasa de echivalenţă a lui a este:

ΔA<a>={bA  aΔAb}={bA  (a,b)ΔA}={bA  a=b}
={a}.
Rezultă că mulţimea factor este:

86
A A ={{a}  aA}.

Exemplul 2.6.8: Considerăm relaţia
ρ=(Z,Z,S), unde
Z este mulţimea numerelor întregi, definită prin:
xy  x=y.
Conform Definiţiei 2.4.5, se constată că ρ este o relaţie de echivalenţă. Mulţimea factor
corespunzătoare este:
Z  ={<x>  xZ}.

Fie xZ fixat. Determinăm clasa de echivalenţă a lui x:
<x>={yZ  xy}={yZ  x=y}={yZ  y=x}
={x,-x}.
Prin urmare, mulţimea factor este:
Z  ={{x,-x}  xZ}.

CAPITOLUL 3: FUNCŢII

3.1 NOŢIUNEA DE FUNCŢIE (APLICAŢIE SAU RELAŢIE FUNCŢIONALĂ)

În continuare vom vedea că funcţiile, aşa cum au fost ele studiate în gimnaziu şi liceu,
sunt cazuri particulare de relaţii.
Definiţii 3.1.1: O relaţie binară f=(A,B,F), cu FAB, se numeşte funcţie, relaţie funcţională
sau aplicaţie, definită pe mulţimea A şi cu valori în mulţimea B, dacă este univocă şi peste tot
definită, adică, pentru orice xA,
Fx=1.
În acest caz,
- mulţimea A se numeşte domeniul de definiţie al funcţiei f sau mulţimea din care funcţia f
ia valori,
- mulţimea B se numeşte codomeniul funcţiei f sau mulţimea în care funcţia f ia valori, iar
- F se numeşte graficul sau legea de corespondenţă a funcţiei f.
Exemplul 3.1.2: Fie:
A=1,2,3,4,5,
87
B=a,b,c,d,e,f şi
F=(1,a),(2,d),(3,b),(4,f),(5,e).
Atunci, conform Definiţiei 3.1.1, relaţia f=(A,B,F) este o funcţie.
Contraexemplul 3.1.3: Fie:
A={1,2,3},
B={4,5} şi
=(A,B,R), cu
R={(1,4),(1,5)}.
Atunci, conform aceleiaşi Definiţii 3.1.1, relaţia  nu este funcţie.
Notaţia 3.1.4: Dacă f=(A,B,F), cu FAB este o relaţie funcţională, atunci, pentru orice
notatie
xA, Fx  f(x),
iar pentru funcţia f vom folosi notaţiile:
f : A  B sau
f
A  B.
Observaţia 3.1.5: Dacă f=(A,B,F), cu FAB, este o funcţie, atunci
F=(x,f(x))  xA.
Definiţii 3.1.6: Dacă f : A  B este o funcţie oarecare, atunci mulţimea:
f(A)={yB  y=f(x), unde xA}
se numeşte imaginea lui f.
Exemplul 3.1.7: Fie funcţia f=(A,B,F) din Exemplul 3.1.2. Atunci:
f(A)={a,b,d,e,f}.
Din Teorema 2.1.5 obţinem:
Observaţia 3.1.8: Dacă f=(A,B,F), cu FAB, şi g=(C,D,G), cu GCD, sunt relaţii
funcţionale, atunci:
 A  C,

f=g  B  D, .
 F  G  pentru orice x  A, f ( x)  g ( x)

Altfel spus, două funcţii sunt egale dacă şi numai dacă au:
- acelaşi domeniu de definiţie,
- acelaşi codomeniu şi

88
- acelaşi grafic, sau aceeaşi lege de corespondenţă.
Observaţia 3.1.9: Deoarece o funcţie este un triplet de trei mulţimi, conform Obsevaţiei 1.3.4,
avem trei moduri de a defini o funcţie:
1) printr-o proprietate (formule),
2) prin tabele de valori şi
3) prin diagrame.
Exemple 3.1.10: Vom da câte un exemplu de funcţie pentru fiecare mod de definire:
1) f : Z  R, f(x)=x2 (printr-o proprietate);
2) f : 1,2,3,4  -3,-2,-1,0,1
x 1 2 3 4
f(x) -1 -2 -3 -1 (prin tabel de valori);

3) A a● f ●0 B
b●
c● ●1

(prin diagrame) f : a,b,c  0,1.

Pentru orice mulţime nevidă A, definim o funcţie care ne va fi utilă în dezvoltările
viitoare:
Definiţia 3.1.11: Funcţia 1A : A  A, definită prin: pentru orice xA,
1A(x)=x,
se numeşte funcţia identică a mulţimii A sau identitatea mulţimii A.
Teorema 3.1.12: (O teoremă de caracterizare a funcţiilor) Dacă f=(A,B,F) este o relaţie binară
între elementele mulţimilor A şi B, atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) f este o funcţie;
1 1
2) (A F ◦F)  (F◦ F B).
unde A si B sunt graficele relaţiilor de egalitate pe A, respectiv pe B.
Demonstraţie: 1) implică 2) Presupunem că relaţia f=(A,B,F) este o aplicaţie. Fie (x,x)  A.
1
Atunci FxØ, deci există yFx, adică există yB astfel încât (x,y)F şi, astfel, (y,x) F .
1 1 1
Rezultă că (x,x) F ◦F şi, astfel, A F ◦F. Acum vom demonstra că F◦ F B. În acest sens, fie

89
1 1
(y,y)F◦ F , atunci există xA astfel încât (y,x) F şi (x,y)F; rezultă că (x,y)F şi (x,y)F,
adică y, yFx. Deci, conform ipotezei, y=y şi, în consecinţă, (y,y)B. Rezultă că
1
F◦ F B.
1 1
2) implică 1) Presupunem că au loc cele două incluziuni A F ◦F şi F◦ F B. Atunci din
1 1
A F ◦F obţinem că, pentru orice xA, (x,x) F ◦F. Deci există yB astfel încât (x,y)F şi
1
(y,x) F , adică, există yFx. Am demonstrat astfel că, pentru orice xA, FxØ, adică
Fx conţine cel puţin un element, sau altfel spus, f este peste tot definită. (1) Dacă y şi
1 1
yFx, atunci (x,y)F şi (x,y)F ; deci (y,x) F şi (x,y)F. Rezultă (y,y)F◦ F şi,
conform ipotezei, avem că (y,y)B, adică y=y. Am demonstrat, astfel, că, pentru orice xA,
Fx conţine cel mult un element, adică f este o relaţie unitară. (2)
Din (1) şi (2) rezultă că f este o funcţie.
Observaţia 3.1.13: Există funcţii pentru care incluziunile 2) din Teorema 3.1.12, sunt stricte.
Demonstraţie: Contraexemplu: fie funcţia:
f : Z  N, f(x)=x2.
Atunci
1 1
(-1,1) F ◦F, şi (2,2)F◦ F ,
deci, incluziunile 2) din Teorema 3.1.12 sunt stricte.
Observaţia 3.1.14: Există funcţii pentru care incluziunile 2) din Teorema 3.1.12, devin
egalităţi.
Demonstraţie: Contraexemplu, Fie
A=1,2,3,
B=a,b,c şi
funcţia:
f : A  B, unde:
f(1)=a, f(2)=b, f(3)=c.
Atunci:
F=(1,a),(2,b),(3,c) şi
1
F =(a,1),(b,2),(c,3)

90
Rezultă că:
1 1
A= F ◦F şi F◦ F =B,
deci, incluziunile 2) din teorema 3.1.12, devin egalităţi.
Teorema 3.1.15: Fie A şi B două mulţimi cu A=n şi B=m. Atunci numărul funcţiilor f : A 
B este egal cu mn.
Notaţia 3.1.16: Vom folosi, în continuare, următoarea notaţie:
notatie
f : A  B  BA.
Observaţia 3.1.17: Dacă A şi B sunt mulţimi nevide, atunci din Teorema 3.1.15 rezultă că:
(1) BA=BA.
Observaţia 3.1.18: Dacă A=, iar B este o mulţime oarecare, atunci numărul funcţiilor
f :   B este egal cu unu. Cu alte cuvinte, de la mulţimea vidă la o mulţime oarecare
există o singură funcţie,
f=(,B,).
Observaţia 3.1.19: Dacă A este o mulţime nevidă, oarecare şi B=, atunci numărul funcţiilor
f:A
este egal cu zero; altfel spus, nu există funcţii definite pe o mulţime nevidă şi cu valori în
mulţimea vidă.

91
3.2 OPERAŢII CU FUNCŢII

Operaţiile cu relaţii aplicate funcţiilor nu conduc, în general, la funcţii.
Exemplul 3.2.1: Fie mulţimile:
A={1, 2, 3) şi
B={4, 5, 6}
şi relaţiile binare, care sunt funcţii:
=(A,B,R), cu
R={(1,4),(2,4),(3,5)} şi
=(A,B,S), cu
S={(1,4),(2,5),(3,4)}.
Să observăm că , , C() şi  1 nu sunt funcţii. Într-adevăr, avem:

=(A,B,RS), cu
RS={(1,4),(2,4),(2,5),(3,4),(3,5)},
=(A,B,RS), cu
RS={(1,4)},
C()=(A,B,C(R)), cu
C(R)={(1,5),(1,6),(2,5),(2,6),(3,4),(3,6)},
 1  B, A, R 1  , cu
R 1 ={(4,1),(4,2),(5,3)}
şi nici una dintre aceste relaţii nu este funcţie.
În ceea ce priveşte compunerea are loc următorul rezultat:
Teorema 3.2.2: Compusa a două funcţii este tot o funcţie.
Demonstraţie: Fie:
f=(A,B,F), cu
FAB, şi
g=(C,D,G), cu
GCD,
două funcţii. Atunci, pentru orice xA,
Fx=f(x) şi,

92
pentru orice yC,
Gy=g(y).
Pe de altă parte, ca relaţii,
g◦f=(A,D,G◦F),
unde, conform Definiţiei 2.2.5.1,
G◦F=(x,z)AD  există yBC astfel încât (x,y)F şi (y,z)G.
Deci, pentru orice xA, conform relaţiei (3) din Propoziţia 2.3.10,
(G◦F)x=G(Fx)=Gf(x)=g(f(x)).
Rezultă că, pentru orice xA,
(G◦F)x=1,
şi, conform Definiţiei 3.1.1, g◦f este o relaţie funcţională; mai mult, pentru orice xA,
(g◦f)(x)=g(f(x)).
În continuare, fără a deteriora rigurozitatea celor prezentate, în cazul compunerii a două
funcţii, le vom considera astfel:
f : A  B şi
g : C  D, cu
BC,
caz în care:
g◦f : A  D.
Observaţia 3.2.3: Conform precizării făcute mai sus, dacă f : A  B şi g : C  D, nu putem
vorbi de funcţia g◦f decât atunci când BC, caz în care g◦f : A  D.
Din Observaţia 3.2.3 rezultă:
Observaţia 3.2.4: Dacă f : A  B şi g : C  D, şi există funcţia g◦f : A  D, deci BC,
funcţia f◦g există doar dacă DA, caz în care f◦g : C  B.
Exemplul 3.2.5: Fie funcţiile f, g : R  R, unde, pentru orice xR,
f(x)=x2 şi
g(x)=x+1.
Atunci:
f◦g : R  R,
g◦f : R  R,

93
şi, pentru orice xR,
(f◦g)(x)=(x+1)2, iar (g◦f)(x)=x2+1.
Exemplul 3.2.6: Fie funcţiile f şi g definite prin următoarele table de valori:
x a B c
f(x) 0 1 0

y 0 1
g(y) p Q
Atunci:
x a b c
(g◦f)(x) p q p

Exemplul 3.2.7: Fie funcţiile f şi g definite prin următoarele diagrame:
A f B
a● ●1
b● ●2
c● ●3
d●

●x
1● ●y
2● ●z
B 3● g C
●t
●w

Atunci:
A g◦f ●x C
a● ●y
b● ●z
c● ●t
d● ●w

f ●1 g
●2
●3
B.

Se verifică imediat că au loc următoarele egalităţi:

94
Observaţia 3.2.8: Pentru orice două mulţimi A şi B şi pentru orice aplicaţie f : A  B avem:

(2) f◦1A=f şi
(2) 1B◦f=f.
Propoziţia 3.2.9: Proprietăţi ale compunerii funcţiilor:
1) Compunerea funcţiilor este asociativă, adică: oricare ar fi funcţiile f : A  B, g : B  C, şi
h : C  D, avem:
(3) (h◦g)◦f=h◦(g◦f);
2) Compunerea funcţiilor, în general, nu este comutativă, adică: există două funcţii f : A  B
şi g : B  C pentru care avem:
(4) g◦ff◦g.
Demonstraţie: 1) Avem de arătat egalitatea a două funcţii. Prin urmare, trebuie să verificăm
cele trei cerinţe de la egalitatea a două funcţii.
a) Funcţiile (h◦g)◦f , h◦(g◦f) au acelaşi domeniu de definiţie, A şi
b) acelaşi codomeniu, D.
Într-adevăr, în funcţia (h◦g)◦f, compusa funcţiei h : C  D cu funcţia g : B  C este funcţia
h◦g : B  D; compusa funcţiei h◦g : B  D cu funcţia f : A  B este funcţia
(h◦g)◦f : A  D.
Funcţia g : B  C compusă cu funcţia f : A  B este funcţia g◦f : A  C, iar compusa funcţiei
h : C  D cu funcţia g◦f : A  C este funcţia
h◦(g◦f) : A  D.
c) Să arătăm că punctual funcţiile coincid, adică, pentru orice xA:
[(h◦g)◦f](x)=[h◦(g◦f)](x).
Pentru orice xA, avem:
[(h◦g)◦f](x)=(h ◦g)(f(x))=h[g(f(x))] şi
[h◦(g◦f)](x)=h[(g◦f)(x)]=h[g(f(x))].
Deci, orice element xA are aceeaşi imagine prin funcţiile (h ◦g)◦f şi h◦(g◦f).
Altfel: Deoarece, funcţiile sunt cazuri particulare de relaţii, enunţul rezultă din Propoziţia
2.2.6.1, proprietatea P20).
2) Fie funcţiile f, g: R  R, unde, pentru orice xR,

95
f(x)=-x-3 şi
g(x)=3x+1.
Atunci funcţiile f◦g, g◦f : R  R, sunt definite prin: pentru xR,
(f◦g)(x)=-3x-4, şi
(g◦f)(x)=-3x-8.
Se constată uşor că f◦gg◦f, ceea ce arată că operaţia de compunere a funcţiilor nu este
comutativă.

3.3 FUNCŢII INJECTIVE, FUNCŢII SURJECTIVE, FUNCŢII BIJECTIVE

În acest subcapitol se vor studia trei clase de funcţii, deosebit de importante pentru toate
domeniile matematicii:
- funcţiile injective,
- funcţiile surjective şi
- funcţiile bijective.

3.3.1 Funcţii injective
Definiţia 3.3.1.1: O funcţie f : A  B se numeşte funcţie injectivă sau injecţie, dacă pentru
orice x1, x2A, cu x1x2, avem:
f(x1)f(x2).
Exemplul 3.3.1.2: Funcţia f : 1,2,3,4,5  a,b,c,d,e,f, definită prin:
f(1)=a, f(2)=d, f(3)=b, f(4)=f, f(5)=e
este o funcţie injectivă.
Exemplul 3.3.1.3: Funcţia f : A  B, definită prin diagrama Venn-Euler:
A B
●a
f
●b
1● ●c
2● ●d
3● ●e
4● ●f

96
este o funcţie injectivă.
Exemplul 3.3.1.4: Funcţia f : R  R, definită prin: pentru orice xR, f(x)=x+3 este o funcţie
injectivă.
Contraexemplul 3.3.1.5: Funcţia f : 1,2,3,4,5  a,b,c,d,e,f, definită prin:
f(1)=a, f(2)=d, f(3)=b, f(4)=d, f(5)=e
nu este o funcţie injectivă, deoarece
f(2)=f(4)=d.
Contraxemplu 3.3.1.6: Funcţia f : A  B, definită prin diagrama Venn-Euler:
A B
a● f ●0
b●
c● ●1

nu este o funcţie injectivă, deoarece
f(a)=f(b)=1.
Contraexemplul 3.3.1.7: Funcţia f : R  R, definită prin: pentru orice xR,
f(x)=x2+3
nu este o funcţie injectivă, deoarece
f(-1)=f(1)=4.
Observaţia 3.3.1.8: Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
1) funcţia f este injectivă;
2) pentru orice x1, x2A, cu f(x1)=f(x2), rezultă că x1=x2;
3) pentru orice yB, ecuaţia f(x)=y are cel mult o soluţie în A;
1 1
4) pentru orice yB, f ( y) = F y are cel mult un element.
Demonstraţie: 1) implică 2) Această implicaţie rezultă pe baza principiului contrapoziţiei,
Exemplul 1.1.24, punctul (4): o implicaţie este echivalentă cu negaţia reciprocei.
Imediate sunt şi implicaţiile: 2) implică 3), 3) implică 4), 4) implică 1).

97
Prezentăm acum teorema de caracterizare a funcţiilor injective:
Teorema 3.3.1.9: Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele afirmaţii
sunt echivalente:
1) funcţia f este injectivă;
2) există r : B  A astfel încât r◦f=1A;
3) pentru orice mulţime A şi pentru orice două funcţii ,  : A  A, cu proprietatea că
f◦=f◦, rezultă că =.
Demonstraţie: 1) implică 2) Fie r : B  A astfel:
 x, f  x   y
r(y)=  .
 x0  fixat , y  B | f  A
Demonstrăm că:
r◦f=1A.
Pentru orice xA, avem:
(r◦f)(x)=r(f(x))=x=1A(x).
2) implică 3) Fie o mulţime A şi două funcţii ,  : A  A, cu proprietatea că:
f◦=f◦.
Atunci:
r◦(f◦)=r◦(f◦).
Din 2) rezultă că:
1A◦=1A◦,
deci
=.
3) implică 1) Presupunem că f nu este injectivă. Atunci există x1, x2A, cu x1x2, dar
f(x1)=f(x2).
Fie:
A={x1, x2} şi
 : A  A, cu
(x1)=x1, (x2)=x2,
 : A  A, cu
(x1)=x1, (x2)=x1.

98
Atunci:
(f◦)(x1)=f((x1))=f(x1)=f((x1))=(f◦)(x1) şi
(f◦)(x2)=f((x2))=f(x2)=f(x1)=f((x2))=(f◦)(x2),
adică:
f◦=f◦
şi totuşi
,
deoarece
(x2)(x2).
Definiţia 3.3.1.10: Funcţia r prezentată la punctul 2) al Teoremei 3.3.1.9, se numeşte retractă
sau inversă la stânga a funcţiei f.
Observaţia 3.3.1.11: Enunţul Teoremei 3.3.1.9 poate fi prezentat şi astfel:
“Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) funcţia f este injectivă;
2) funcţia f admite o retractă sau o inversă la stânga;
3) cu funcţia f se poate “simplifica” din partea stângă.”
Corolarul 3.3.1.12: Fie f : A  B, g : B  C două funcţii. Atunci au loc următoarele
afirmaţii:
1) Dacă f şi g sunt funcţii injective, atunci g◦f este o funcţie injectivă;
2) Dacă g◦f este injectivă, atunci f este o funcţie injectivă.
Demonstraţie: 1) Vom demonstra corolarul, folosind caracterizarea funcţiilor injective prin
existenţa unei retracte (Teorema 3.3.1.9). Fie
f : A  B şi
g:BC
funcţii injective. Rezultă că există
r : B  A retractă a lui f şi
r : C  B retractă a lui g.
Aceasta înseamnă că:
(1) r◦f=1A
(2) r◦g=1B.

99
Vom demonstra că
g◦f : A  C
este injectivă, arătând că
r◦r : C  A
este o retractă a lui g◦f. Într-adevăr, pa baza lui (1) şi (2), avem:
(r◦r)◦(g◦f)=r◦(r◦g)◦f=r◦1B◦f=r◦f=1A.
2) Fie g◦f : A  C funcţie injectivă. Rezultă că există r : C  A o retractă a lui g◦f, adică:
(3) r◦(g◦f)=1A.
Vom demonstra că f este injectivă, arătând că
r◦g : B  A
este o retractă a lui f. Într-adevăr, pe baza lui (3), avem:
(r◦g)◦f=r◦(g◦f)=1A.
Altfel: Ambele afirmaţii se pot demonstra uşor folosind echivalenţa 1)  2) din Observaţia
3.3.1.8.
Observaţia 3.3.1.13: Există funcţii f : A  B, g : B  C, astfel încât g◦f, f şi g sunt toate
injective.
Demonstraţie: Considerăm funcţiile:
f : R  R, f(x)=-x,
g : R  R, g(x)=x+1 şi
g◦f : R  R, (g◦f)(x)=-x+1
Se observă că g◦f, g şi f sunt toate injective.
Observaţia 3.3.1.14: Există funcţii f : A  B, g : B  C, astfel încât g◦f şi f sunt injective, dar
g nu este injectivă.
Demonstraţie: Considerăm funcţiile:
f : N*  N*, f(x)=2x,
x
* *  , x  par
g : N  N , g(x)=  2 şi
1, x  impar

g◦f : N*  N*, (g◦f)(x)=x=1N*(x).
Se observă că g◦f şi f sunt injective, dar g nu este injectivă, deoarece

100
g(1)=g(2).
Observaţii 3.3.1.15: Au loc următoarele afirmaţii:
1) Inversa la stânga a unei funcţii injective nu este unică.
2) Dacă notăm cu I(A,B)={f : A → B  f este injectivă } şi A=n, iar B=m, atunci:
a) dacă n>m, atunci I(A,B)=0;
b) dacă nm, atunci I(A,B)= Amn .

3.3.2 Funcţii surjective
Definiţia 3.3.2.1: O funcţie f : A  B se numeşte funcţie surjectivcă sau surjecţie, dacă, pentru
orice yB, există cel puţin un xA astfel încât f(x)=y.
Exemplul 3.3.2.2: Funcţia f : -1,0,1,3,5  a,b,c,, definită prin:
f(-1)=a, f(0)=a, f(1)=c, f(3)=b, f(5)=c,
este o funcţie surjectivă.
Exemplul 3.3.2.3: Funcţia f : A  B, definită prin diagrama Venn-Euler:
A B
f
1●
●a
2●
●b
3●
●c
4●

este o funcţie surjectivă.
Exemplul 3.3.2.4: Funcţia f : R  R, definită prin: pentru orice xR,
f(x)=x+3
este o funcţie surjectivă.
Contraexemplul 3.3.2.5: Funcţia f : -2,3,6  a,b,c,d, definită prin:
f(-2)=a, f(3)=c, f(6)=d,
nu este o funcţie surjectivă, deoarece există ba,b,c,d pentru care, oricare ar fi x-2,3,6,
f(x)b.
Contraexemplul 3.3.2.6: Funcţia f : R  R, definită prin: pentru orice xR,
f(x)=x2+3
nu este o funcţie surjectivă, deoarece f(R)=[3,).

101
Contraexemplul 3.3.2.7: Funcţia f : A  B, definită prin diagrama Venn-Euler:
A B
f ●1
a● ●2
b● ●3
c● ●4

nu este o funcţie surjectivă, deoarece:
pentru y=3B nu există nici un element xA, astfel încât f(x)=y.
Observaţia 3.3.2.8: Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
1) funcţia f este surjectivă;
2) f(A)=B;
3) pentru orice yB, ecuaţia f(x)=y are cel puţin o soluţie în A;
1 1
4) pentru orice yB, f ( y) = F y are cel puţin un element.
Prezentăm acum teorema de caracterizare a funcţiilor surjective:
Teorema 3.3.2.9: Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele afirmaţii
sunt echivalente:
1) funcţia f este surjectivă;
2) există s : B  A astfel încât f◦s=1B;
3) pentru orice mulţime nevidă B şi pentru orice două funcţii g1, g2 : B  B, cu proprietatea
că g1◦f=g2◦f, rezultă că g1=g2.
Demonstraţie: 1) implică 2) Fie f o funcţie surjectivă. Atunci, din definiţia surjectivităţii,
rezultă că, pentru orice yB, ecuaţia f(x)=y are cel puţin o soluţie xA. Fie xy soluţia acestei
]
ecuaţii pentru fiecare yB. Atunci xy f (y). Definim s : B  A, cu s(y)=xy. Rezultă că
f◦s=1B. Atunci:
(f◦s)(y)=f(s(y))=f(xy)=y=1B(y).
2) implică 3) Dacă g1, g2 : B  B au proprietatea că
g1◦f=g2◦f,
atunci:
(g1◦f)◦s=(g2◦f)◦s.
102
Rezultă că:
g1◦(f◦s)=g2◦(f◦s), adică: g1=g2.
3) implică 1) Presupunem că f nu este surjectivă. Atunci există y0B\f(A), adică B\f(A).
Fie:
B=B,
g1=1B şi
g2 : B → B,
definită prin:
 y, y  f  A
g2(y)=   .
 y 0  f  A, y  B  f  A

Atunci:
g1(y0)=y0B\f(A) şi

g2(y0)= y 0  f(A).
Rezultă că
g1(y0)g2(y0), adică g1g2.
Acum demonstrăm că:
g1◦f=g2◦f.
Pentru orice xA, avem
(g1◦f)(x)=g1(f(x))=f(x) şi
(g2◦f)(x)=g2(f(x))=f(x).
Şi totuşi g1g2, aceasta este contradicţie cu ceea ce am presupus.
Definiţia 3.3.2.10: Funcţia s prezentată la punctul 2) al Teoremei 3.3.2.9, se numeşte secţiune,
sau coretractă sau inversă la dreapta a funcţiei f.
Observaţia 3.3.2.11: Enunţul Teoremei 3.3.2.9 poate fi prezentat şi astfel:
“Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) funcţia f este surjectivă;
2) funcţia f admite o secţiune sau o inversă la dreapta;
3) cu funcţia f se poate “simplifica” din partea dreaptă.”
Corolarul 3.3.2.12: Fie f : A  B, g : B  C două funcţii. Atunci:
1) Dacă f şi g sunt surjecţii, atunci g◦f este o surjecţie;

103
2) Dacă g◦f este o surjecţie, atunci g este surjecţie.
Demonstraţie: 1) Vom demonstra corolarul, folosind caracterizarea funcţiilor surjective prin
existenţa unei secţiuni (Teorema 3.3.2.7). Fie:
f : A  B şi
g:BC
funcţii surjective. Rezultă că există
s : B  A secţiune a lui f şi
s : C  B secţiune a lui g.
Aceasta înseamnă că:
(1) f◦s=1B şi
(2) g◦s=1C.
Vom demonstra că g◦f : A  C este surjectivă, arătând că s◦s : C  A este o secţiune a lui g◦f.
Într-adevăr, pe baza lui (1) şi (2), avem:
(g◦f)◦(s◦s)=g◦(f◦s)◦s=g◦1B◦s=g◦s=1C.
2) Fie g◦f : A  C funcţie surjectivă. Rezultă că există s : C  A o secţiune a lui g◦f, adică:
(3) (g◦f)◦s=1C.
Vom demonstra că g este surjectivă, arătând că f◦s : C  B este o secţiune a lui g. Într-adevăr,
pe baza lui (3), avem:
g◦(f◦s)=(g◦f)◦s=1C.
Altfel: Ambele afirmaţii se pot demonstra uşor folosind echivalenţa 1)  2) din Observaţia
3.3.2.6.
Observaţia 3.3.2.13: Există funcţii f : A  B, g : B  C, astfel încât g◦f, f şi g sunt toate
surjective.
Demonstraţie: Considerăm funcţiile:
f : R  R, f(x)=-x+3,
g : R  R, g(x)=x-1 şi
g◦f : R  R, (g◦f)(x)=-x+2
Se observă că g◦f, g şi f sunt toate surjective.
Observaţia 3.3.2.14: Există funcţii f : A  B, g : B  C, astfel încât g◦f şi g sunt surjective,
dar f nu este surjectivă.

104
Demonstraţie: Considerăm funcţiile:
f : {1,2,3,4}  {a,b,c,d}, unde
f(1)=a, f(2)=a, f(3)=b, f(4)=d şi
g : {a,b,c,d} {x,y,z}, unde
g(a)=x, g(b)=y, g(c)=z, g(d)=z.
Atunci:
g◦f : {1,2,3,4}  {x,y,z}, unde
(g◦f)(1)=x, (g◦f)(2)=x, (g◦f)(3)=y, (g◦f)(4)=z.
Se observă că g◦f şi g sunt surjective, dar f nu este surjectivă. Sau prin diagrame:

1● g◦f ●x
2● ●y
3● ●z
4●

●a
f ●b
g
●c
●d

Observaţii 3.3.2.15: Au loc următoarele afirmaţii:
1) Inversa la dreapta a unei aplicaţii surjective nu este unică.
2) Dacă notăm cu S(A,B)={f:A→B  f este surjectivă} şi A=n,iar B=m,atunci:
a) dacă n>m, atunci S(A,B)=0;
b) dacă nm, atunci:
S(A,B)=mn- C m1 (m-1)n+ C m2 (m-2)n-…+(-1)n-1 C mm 1 [m-(m-1)]n.

3.3.3 Funcţii bijective
Definiţia 3.3.3.1: O funcţie f : A  B se numeşte funcţie bijectivă sau bijecţie dacă şi numai
dacă f este injectivă şi surjectivă.
Exemplul 3.3.3.2: Funcţia f : 1,2,3,4,5  a,b,c,d,e, definită prin:
f(1)=a, f(2)=d, f(3)=b, f(4)=c, f(5)=e,
este o funcţie bijectivă.
Exemplul 3.3.3.3: Funcţia f : A  B, definită prin diagrama Venn-Euler:
105
A B

1● f ●a
2● ●b
3● ●c
4● ●d

este o funcţie bijectivă.
Exemplul 3.3.3.4: Funcţia f : R  R, definită prin: pentru orice xR,
f(x)=x+3
este o funcţie bijectivă.
Contraexemplul 3.3.3.5: Funcţia f : 1,2,3,4,5  a,b,c,d,e,f, definită prin:
f(1)=a, f(2)=d, f(3)=b, f(4)=d, f(5)=e,
nu este o funcţie bijectivă, deoarece nu este injectivă.
Contraexemplul 3.3.3.6: Funcţia f : R  R, definită prin: pentru orice xR,
f(x)=x2+3
nu este o funcţie bijectivă, deoarece nu este surjectivă.
Contraexemplul 3.3.3.7: Funcţia f : A  B, definită prin diagrama Venn-Euler:
A B

a● f ●1
b● ●2
c●
d●
●3
e●

nu este o funcţie bijectivă, deoarece nu este injectivă, dar nici surjectivă.
Din Definiţia 3.3.3.1 şi Observaţiile 3.3.1.8, 3.3.2.8, obţinem:
Observaţia 3.3.3.8: Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele
afirmaţii sunt echivalente:
1) funcţia f este bijectivă;
2) a) pentru orice x1, x2A, cu f(x1)=f(x2), rezultă că x1=x2;
b) f(A)=B;
3) pentru orice yB, ecuaţia f(x)=y are exact o soluţie în A;
1 1
4) pentru orice yB, f ( y) = F y are exact un element.

106
Prezentăm acum teorema de caracterizare a funcţiilor bijective:
Teorema 3.3.3.9: Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele afirmaţii
sunt echivalente:
1) funcţia f este bijectivă;
2) f are retractă şi coretractă, adică:
a) există r : B  A astfel încât r◦f=1A;
b) există s : B  A astfel încât f◦s=1B;
3) cu f se poate simplifica bilateral;
1 1
4) f =(B,A, F ) este o funcţie;
5) există o singură funcţie g : B  A astfel încât:
g◦f=1A şi
f◦g=1B.
Definiţia 3.3.3.10: Funcţiile s şi r prezentate la punctul 2) al Teoremei 3.3.3.9, coincid, deci:
not
s=r  f -1
şi f -1 se numeşte invesa funcţiei f.
Observaţia 3.3.3.11: Enunţul Teoremei 3.3.3.9 poate fi prezentat şi astfel:
“Dacă A şi f : A  B este o funcţie oarecare, atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
1) funcţia f este bijectivă;
2) funcţia f admite o singură inversă;
3) cu funcţia f se poate “simplifica” bilateral.”
Corolarul 3.3.3.12: Fie f : A  B, g : B  C două funcţii. Atunci:
1) Dacă f şi g sunt funcţii bijective, atunci g◦f este o funcţie bijectivă;
2) Dacă g◦f este o funcţie bijectivă, atunci g este surjectivă, iar f este injectivă.
Demonstraţie: 1) rezultă din Corolarul 3.3.1.12, punctul 1) şi din Corolarul 3.3.2.12, punctul
1).
2) Rezultă din Corolarul 3.3.1.12, punctul 2) şi din Corolarul 3.3.2.12, punctul 2).
Observaţia 3.3.3.13: Există funcţii pentru care g◦f este o funcţie bijectivă, g nu este injectivă,
iar f nu este surjectivă.
Demonstraţie: Considerăm funcţiile:
f : {1,2,3}  {a,b,c,d}, cu

107
f(1)=a, f(2)=b, f(3)=c, şi
g : {a,b,c,d} {x,y,z},
g(a)=x, g(b)=y, g(c)=z, g(d)=z.
Atunci
g◦f : {1,2,3}  {x,y,z}, cu
(g◦f)(1)=x, (g◦f)(2)=y, (g◦f)(3)=z,
Sau prin diagrame:
g◦f
1● ●x
2● ●y
3● ●z

f ●a
g
●b
●c
●d

Se observă că g◦f este o funcţie bijectivă, g nu este injectivă, iar f nu este surjectivă.
Observaţii 3.3.3.14: Au loc următoarele afirmaţii:
1) Inversa unei aplicaţii bijective este unică şi este, la rândul ei, bijectivă.
2) Există o funcţie f : A  B bijectivă dacă şi numai dacă A=B.
3) Dacă A este o mulţime finită şi notăm cu
SA={f : A  A  f este bijectivă }, atunci
SA=A!.

3.4 IMAGINI ŞI CONTRAIMAGINI ALE UNEI FUNCŢII

Definiţii 3.4.1: Fie (Xi)iєI o familie de mulţimi, adică o mulţime de mulţimi indexată după o
mulţime de indici I. Definim reuniunea acestei familii prin:
 Xi={x  există iI, xXi }
iI

şi dacă I, intersecţia acestei familii prin:
 Xi= {x  pentru orice iI, xXi }.
iI

108
În continuare vom da unele proprietăţi ale secţiunii unei relaţii funcţionale după o
mulţime, care sunt valabile pentru funcţii, dar, în general, nu sunt valabile pentru relaţii,
deoarece, aşa cum am arătat mai sus, funcţiile sunt relaţii particulare.
Definiţia 3.4.2: Fie f : A  B, f=(A,B,F) o funcţie, XA. Secţiunea
f(X)={yB  există xX astfel încât f(x)=y}={f(x)  xX}
se numeşte imaginea mulţimii X prin f. În particular, pentru X=A, obţinem imaginea lui A prin
f (vezi Definiţia 3.1.6).
Această secţiune se mai notează şi cu F(X).
Exemplul 3.4.3: Fie funcţia f : A → B, f=(A,B,F) din Exemplul 3.1.2, unde:
A=1,2,3,4,5,
B=a,b,c,d,e,f,
F=(1,a),(2,d),(3,b),(4,f),(5,e) şi fie
X={1,2,3}A.
Atunci imaginea mulţimii X prin f este:
f(X)=F(X)={a,b,d}.
Definiţia 3.4.4: Fie f : A → B, f=(A,B,F) o funcţie, YB. Mulţimea:
1
f (Y)={xA  există yY astfel încât (x,y)F}={xA  f(x)Y}

se numeşte imaginea inversă (contraimaginea) lui Y prin f.
1 1
f (Y) se mai notează şi cu F (Y).

Exemplul 3.4.5: Fie funcţia f : A → B, f=(A,B,F) din Exemplul 3.1.2, unde:
A=1,2,3,4,5,
B=a,b,c,d,e,f,
F=(1,a),(2,d),(3,b),(4,f),(5,e) şi fie
Y={a,b,c,d,e}B.
Atunci, imaginea inversă (contraimaginea) lui Y prin f este:
1 1
f (Y)= F (Y)={1,2,3,5}.
1 1 1
Notaţia 3.4.6: Vom nota f ({y}) cu f <y> sau f (y) şi, astfel, avem:
1
f <y>={xA  f(x)=y}.

Teorema 3.4.7: Dacă f=(A,B,F) este o funcţie, iar XA şi YB, atunci au loc următoarele
109
incluziuni:
1
1) X f (f(X)) şi
1
2) f( f (Y))Y.
Demonstraţie: 1) Fie xX. Atunci xA; deci există un yB astfel încât
y=f(x).
1 1
Deci x f (f(x)), rezultă că x f (f(X)). În consecinţă,
1
X f (f(X)).
1 1
2) Fie yf( f (Y)). Atunci există un x f (Y) astfel încât
f(x)=y.
1
Pe de altă parte, dacă x f (Y), atunci există yY astfel încât

f(x)=y,
adică f(x')Y. Deducem că yY. Cu alte cuvinte,
1
f ( f (Y))Y.
Altfel: Aplicăm Definiţia 3.4.2 relaţiilor din cele două incluziuni din Teorema 3.1.12.
Teorema 3.4.8: Funcţia f=(A,B,F) este o aplicaţie injectivă dacă şi numai dacă, pentru orice
XA, are loc egalitatea:
1
X= f (f(X)).
1
Demonstraţie: Presupunem că f este injectivă. Dacă x f (f(X)), atunci există yf(X) astfel
încât
y=f(x).
Pe de altă parte, din yf(X) rezultă că există x1X, cu
y=f(x1).
Din injectivitatea lui f, obţinem că
x=x1.
Din x1X, deducem că şi xX. Rezultă că
1
f (f(X))X.

De aici, pe baza Teoremei 3.4.6, deducem că
110
1
X= f (f(X)).
Reciproc: Presupunem că, pentru orice XA, avem
1
X= f (f(X)).
Considerăm două elemente x1, x2A astfel încât
f(x1)=f(x2).
Atunci
f({x1})=f({x2}),
de unde rezultă că
1 1
f (f({x1}))= f (f({x2})).

Conform ipotezei, deducem că
{x1}={x2},
adică f este injectivă.
Teorema 3.4.9: Funcţia f=(A,B,F) este o aplicaţie surjectivă dacă şi numai dacă, pentru orice
YB, are loc egalitatea:
1
Y=f( f (Y)).
Demonstraţie: Presupunem că f este o aplicaţie surjectivă. Fie yY. Din surjectivitatea lui f
rezultă că există xX astfel încât
y=f(x).
1 1 1
De aici, rezultă că x f (y). Cu alte cuvinte, x f (Y). Deducem că f(x)f( f (Y)), deci
1
yf( f (Y)).
Rezultă că:
1
Yf( f (Y)).
De aici, pe baza Teoremei 3.4.6, deducem că:
1
Y=f( f (Y)).
Reciproc: Presupunem că pentru orice YB, are loc egalitatea
1
Y=f( f (Y)).
Demonstrăm că f este surjectivă. Fie yB şi Y={y}. Atunci, conform ipotezei,

111
1
{y}=f( f (y)).
1
Deci, există x f (y) astfel încât
y=f(x),
adică f este surjectivă.
Propoziţia 3.4.10: Dacă f : A→ B este o funcţie şi X1, X2A atunci:
1) f(X1X2)=f(X1)f(X2);
2) f(X1X2)f(X1)f(X2).
Propoziţia 3.4.10 se poate generaliza prin următoarea teoremă:
Teorema 3.4.10: Dacă f : A → B este o funcţie şi (Xi) iI este o familie de părţi ale lui A,
atunci:
1) f(  Xi)=  f(Xi);
iI iI

2) f(  Xi)  f(Xi).
iI iI

Demonstraţie: 1) Fie yB. Atunci:
y  f(Xi) 
iI

[există iI, astfel încât yf(Xi)] 
1
[există iI, astfel încât f (y)Xi] 
1
f (y)  Xi 
iI

yf(  Xi).
iI

1 1
2) Dacă yf(  Xi), atunci f (y)  Xi. Rezultă că, pentru orice iI, f (y)Xi; altfel spus,
iI iI

pentru orice iI, yf(Xi). Deci y  f(Xi).
iI

Observaţia 3.4.11: Există funcţii pentru care incluziunea de la Teorema 3.4.10, punctul 2) este
strictă.
Demonstraţie: Considerăm funcţia:
f : Z  N, unde
f(x)=x2, şi fie
X1=-1,0,

112
X2=0,1,
X3=-1,0,1,
submulţimi ale lui Z. Atunci:
f(X1X2X3)=f(0)=0, iar
f(X1)f(X2)f(X3)=0,1;
deci incluziunea de la Teorema 3.4.10, punctul 2) este strictă.
Observaţia 3.4.12: Există funcţii pentru care incluziunea de la Teorema 3.4.10, punctul 2) este
egalitate.
Demonstraţie: Considerăm funcţia:
f : R → R, f(x)=2x.
Se observă că pentru această funcţie incluziunea de la Teorema 3.4.10, punctul 2) devine
egalitate.
Teorema 3.4.13: Dacă f : A → B este o funcţie şi (Yi) iI este o familie de părţi ale lui B atunci:
1 1
1) f (  Yi )=  f ( Yi );
iI iI

1 1
2) f (  Yi )=  f ( Yi ).
iI iI

Demonstraţie: 1) Fie xA. Atunci:
1
x  f (Yi) 
iI

1
[există iI, astfel încât x f (Yi)] 
[există iI, astfel încât f(x)Yi] 
f(x)  Yi 
iI

1
x f (  Yi).
iI

Rezultă că are loc prima egalitate din enunţ.
2) Fie xA. Atunci:
1
x  f (Yi) 
iI

1
[pentru orice iI, avem x f (Yi)] 
[pentru orice iI, f(x)Yi] 

113
f(x)  Yi 
iI

1
x f (  Yi).
iI

Rezultă că are loc şi a doua egalitate din enunţ.
Rezultatul următor ne arată când afirmaţia 2) din Teorema 3.4.10 devine egalitate:
Teorema 3.4.14: Dacă f : A → B este o funcţie injectivă şi (Xi) iI este o familie de părţi ale lui

A, I . Atunci:
f(  Xi)=  f(Xi).
iI iI

Demonstraţie: Fie aplicaţia g : A → f(A), astfel încât, pentru orice xA,
g(x)=f(x).
1 1
Atunci g este bijectivă. Deci g : f(A) → A este funcţie. Fie h= g . Pentru orice XA,
1
f(X)=g(X)= h (X).
Aplicăm Teorema 3.4.12, punctul 2). Deci:
1 1
f(  Xi)= h (  Xi)=  h (Xi)=  f(Xi).
iI iI iI iI

Teorema 3.4.15: Dacă f : A → B este o funcţie injectivă şi X1, X2A atunci:
f(X1\X2)=f(X1)\ f(X2).
Demonstraţie: Fie yB. Atunci au loc următoarele echivalenţe:
yf(X1\X2)  (pe baza injectivităţii lui f)
1
f (y)X1\X2 
1 1
[ f (y)X1 şi f (y)X2] 
[yf(X1) şi yf(X2)] 
yf(X1)\f(X2),
deci, egalitatea din enunţ are loc.
Teorema 3.4.16: Dacă f : A → B este o funcţie şi Y1, Y2B atunci:
1 1 1
f (Y1\Y2)= f (Y1)\ f (Y2).

Demonstraţie: Fie xA. Atunci au loc următoarele echivalenţe:
1
x f (Y1\Y2) 

114
f(x)Y1\Y2 
[f(x)Y1 şi f(x)Y2] 
1 1
[x f (Y1) şi x f (Y2)] 
1 1
x f (Y1)\ f (Y2),
deci, egalitatea din enunţ are loc.

3.5 FUNCŢII SPECIALE

Definiţia 3.5.1: Fie E o mulţime nevidă şi AE o submulţime a ei. Funcţia
1, dacă x  A
fA : E → R, f A x    ,
0, dacă x  E \ A
se numeşte funcţie caracteristică (a) mulţimii A.
Exemplul 3.5.2: Fie:
E={a,b,c,d,e,f,g}şi
A={a,b,c}E.
Atunci, funcţia caracteristică a mulţimii A este:
1, dacă x  a, b, c
fA : {a,b,c,d,e,f,g} → R, f A x    .
0, dacă x  d , e, f , g 
Teorema 3.5.3: Fie A şi B submulţimi ale unei mulţimi E. Atunci:
A=B dacă şi numai dacă fA=fB.
Demonstraţie: Dacă mulţimile sunt egale, din Definitia 3.5.1 deducem imediat că fA=fB.
Reciproc, presupunem că fA=fB şi vom demonstra A=B prin dublă incluziune. Fie xA, deci
fB(x)=fA(x)=1,
de unde rezultă xB, şi astfel AB. (1) Considerăm, acum, un element oarecare yB, deci
fA(y)=fB(y)=1,
de unde obţinem yA, şi astfel BA. (2) Din (1) şi (2) rezultă egalitatea:
A=B.
Observaţia 3.5.4: Semnificaţia Teoremei 3.5.3 este următoarea:
“A demonstra egalitatea a două mulţimi este echivalent cu a demonstra că funcţiile lor
caracteristice sunt egale”.

115
Notaţia 3.5.5: Pentru simplificarea scrierii, vom nota, în continuare, complementara lui A în
raport cu E, CE(A), din Definiţia 1.6.3.3, şi cu A .
Teorema 3.5.6: Fie E o mulţimea oarecare şi A, BP(E). Atunci au loc urmatoarele egalităţi:
1) f A  1  f A ;

2) f A B  f A  f B  f A f B ;
3) f A B  f A f B ;
4) f A \ B  f A  f A f B ;
5) f AB  f A  f B  2 f A f B .
Demonstraţie: 1) Pentru un xE sunt posibile doar situaţiile:
(i) xA, deci
fA(x)=1.
Aceasta implică x A , deci
f A (x)=0.

Astfel identitatea este verificată.
(ii) xA, deci
fA(x)=0,
ceea ce implică x A , deci
f A (x)=1.

Astfel formula 1) este verificată şi în acest caz.
2) Pentru sistematizarea demonstraţiei prezentăm datele în tabelul următor: Fie xE.

Cazuri posibile Valoarea Valoarea f A x   f B x   f A x  f B x 
f A B  x 

xA şi xB, deci 0 0+0-00=0
xAB
xA şi xB, deci 1 0+1-01=1
xAB
xA şi xB, deci 1 1+0-10=1
xAB

116
xA şi xB, deci 1 1+1-11=1
xAB

Deducem că, oricare ar fi xE,
f A B x   f A x   f B x   f A x  f B x  .

3) Se demonstrează analog, luându-se în discuţie aceleaşi patru cazuri.
4) Se poate utiliza identitatea:
A\B=A B (vezi Observaţia 1.6.3.8)
şi se aplică succesiv egalităţile de la 3) şi 1). Astfel obţinem:
f A \ B  f A B  f A f B  f A 1  f B   f A  f A f B .

5) Se foloseşte Definiţia 1.6.4.1, apoi 2) şi 4). Astfel:
f AB  f A \ B  f B \ A  f A \ B f B \ A

 f A 1  f B   f B 1  f A   f A 1  f B  f B 1  f A 

 f A  fB  2 f A fB ,

căci, pentru orice mulţime ME şi orice număr natural k0,
f Mk  f M (relaţie a cărei demonstraţie are la bază metoda inducţiei matematice).

Exemple 3.5.7: Vom demonstra, folosind funcţia caracteristică unei mulţimi, legile lui De
Morgan (Teorema 1.6.3.4) care, cu Notaţia 3.5.5, se mai scriu şi sub forma:
1) A  B  A  B ;
2) A  B  A  B .
Demonstraţie: Din Teorema 3.5.6, obţinem:
1) f A  B  1  f A  f B  f A f B ,

 1  f A   f B 1  f A 

 1  f A 1  f B 

 f A fB

 f A B

de unde rezultă că:
A B  A B.
2) f A  B  f A  f B  f A f B ,

117
 1  f A  1  f B  1  f A 1  f B 

 1  f A fB

 1  f A B

 f A B ,

de unde rezultă că:
A  B  A  B sau

A B  A B.
Definiţii 3.5.8: Fie x un număr real.
a) Prin partea întreagă a lui x se înţelege numărul notat [x] şi egal cu cel mai mare întreg mai
mic sau egal decât x.
b) Prin partea fracţionară a lui x se înţelege numărul notat {x} şi definit ca diferenţa dintre
numărul x şi partea sa întreagă, adică:
x=x-[x].
Exemple 3.5.9: 1) [-5]=-5 şi {-5}=0;
2) [3,27]=3 şi {3,27}=0,27;
3) [-3,27]=-4 şi {-3,27}=0,73;
4) [ 3 ]=1 şi { 3 }=0,73205....
Observaţia 3.5.10: Pentru orice xR, avem:
x=[x]+{x}.
Din Definiţia 3.5.8 deducem:
Proprietăţi 3.5.11: Au loc următoarele proprietăţi:
P1) Pentru orice număr xR, avem:
(1) [x] Z;
P2) Pentru orice număr xR, avem:
(2) {x}[0,1);
P3) Pentru orice număr xR-, avem:
(3) {x}=1--x;
P4) Pentru orice număr xR, avem:
(4) [x]=x dacă şi numai dacă xZ;
P5) Pentru orice număr xR, avem:
118
(5) [x]=x dacă şi numai dacă {x}=0;
P6) Pentru orice număr xR, avem:
(6) x-1 [x]  x [x]+1;
P7) Pentru oricare două numere x, yR, avem:
(7) x=y dacă şi numai dacă ([x]=[y]  {x}={y});
P8) Pentru oricare două numere x, yR, avem:
(8) dacă x y, atunci [x]  [y].
Prezentăm în urmatoarea teoremă proprietăţile de bază ale părţii întregi:
Teorema 3.5.12: Au loc următoarele afirmaţii:
P9) Pentru orice xR şi orice nZ, avem:
(9) [x+n]=[x]+ n;
P10) Pentru orice xR şi orice yR, avem:
(10) [x]+[y]  [x+y]  [x]+[y]+1;
P11) Pentru orice xR, avem:
0, x  Z
(11) x   x    ;
 1, x  R \ Z
P12) Pentru orice xR şi orice pN*, avem:
 x  x
(12)      ;
 p   p
P13) Pentru orice aZ, avem:
(13) [x]=a dacă şi numai dacă a x a+1;

P14) Pentru orice x real şi p1 natural, avem:

 1  2  p  1
(14) x   x     x    ...   x    p  x .
 p  p  p 

Observaţia 3.5.13: Din definiţia părţii întregi (Definiţia 3.5.8, punctul a)) deducem P13).
Echivalenţa aceasta va fi utilă la rezolvarea ecuaţiilor cu parte întreagă.
Definiţia 3.5.14: Putem defini funcţiile următoare:
a) funcţia parte întreagă,
[ ] : R  Z, x  [x];

119
b) funcţia parte fracţionară,
{ } : R  [0,1), x  {x}.
Observaţia 3.5.15: Figura 3.1 reprezintă graficul funcţiei parte întreagă, iar figura 3.2
reprezintă graficul funcţiei parte fracţionară.

y y
3
2
1 1

- - - O 1 2 3 x O x
3 2 1 - - - 1 2 3
- 3 2 1
1
-
2
-
3
Figura 3.1 Figura 3.2

 Conţinutul informaţional detaliat al Părţii II

CAPITOLUL 4: METODOLOGIA PROCESULUI DE PREDARE - ÎNVĂŢARE A
MATEMATICII / ARITMETICII ÎN ŞCOALĂ

4.1 TEHNOLOGIA INSTRUIRII PRIN MATEMATICĂ

Fără a face o dezbate detaliată a conceptului de metodologie didactică, precizăm totuşi
câteva chestiuni referitoare la descrierea şi înţelegerea lui. Deoarece Metodologia rezolvării
problemelor de Aritmetică este parte componentă a Metodologiei Didacticii Matematicii, care,
la rândul ei, este pricipala componentă a Tehnologiei Didacticii Matematicii (sau Tehnologiei
instruirii prin Matematică), pentru o înţelegere mai corectă a ceea ce este Metodologia
rezolvării problemelor de Aritmetică, se cuvine să facem aici câteva precizări terminologice
referitoare la aceste ultime două concepte. De aceea vom prelua termenii din [15] şi-i vom
adapta la contextul nostru.
Astfel, sub denumirea de tehnologie didactică se vehiculează, în literatura de
specialitate, înţelesuri diferite, funcţie de contextul în care are loc dezbaterea pe tema în

120
discuţie. Datorită diferenţelor de concepţie dintre didactica tradiţională şi didactica modernă,
mai frecvent întâlnite, în literatura de specialitate, sunt următoarele două accepţiuni:
 Tehnologie didactică (1) (în varianta tradiţională), ceea ce reprezintă abordarea activităţilor
didactice din perspectiva mijloacelor tehnice de instruire şi care s-au dezvoltat datorită
aplicării fizicii şi tehnologiei la procesul de instruire. În această accepţiune succesul în
predarea Matematicii este, adeseori, echivalat cu a poseda cel mai modern aparat de
proiecţie ori laborator audio-vizual sau cabinet de Matematică, ceea ce totoşi nu este prea
corect, în ciuda faptului că treptat şi procesul de predare-învăţare a Matematicii, ca dealtfel
întreg procesul de învăţământ, a ajuns să fie dependent de numeroase procese tehnologice.
 Conceptul de tehnologie didactică (2) în variantă modernă, care este interpretat prin
focalizarea atenţiei asupra programelor instrucţionale propriu-zise, mai cu seamă asupra
acelor programe denumite în termeni tehnici soft didactic (sau educaţional) şi care sunt
destinate maşinilor de instruit. Originea acestor programe este pusă pe seama aplicării
ştiinţelor despre comportamentul uman la procesele învăţării şi ale motivaţiei; aparatura
fiind un fapt secund, doar o problemă de prezentare. În această optică, Tehnologia instruirii
prin Matematică, înseamnă producere şi utilizare de soft didactic, pentru a fi utilizat în
procesul de predare-învăţare a Matematicii, sub asistenţa unor mijloace tehnice de instruire.
Ea a apărut şi s-a dezvoltat la interferenţa a trei mari domenii:
o ştiinţele despre comportamentul uman,
o ştiinţele matematice şi
o ştiinţele Fizicii cu aplicaţiile sale tehnologice.
Polarizarea interpretărilor asupra tehnologiei didactice matematice a creat o suită de
replici în vocabularul didactic curent, apărând chiar tendinţa de a considera izolate unele de
altele diferite componente ale procesului de învăţământ aflate mereu în interacţiune, de
exemplu:
 obiectivele,
 conţinutul noţional matematic,
 agenţii acţiunii didactice,
 mijloacele tehnice de instruire şi
 metodele de predare-învăţare.
Datorită acestui fapt, cele două opinii exprimate asupra tehnologiei didactice matematice

121
se cer a fi corelate. Conceptul de Tehnologia instruirii prin Matematică îşi relevă mai deplin
semnificaţia prin abordarea tuturor componentelor implicate în procesul instructiv-educativ
prin Matematică, deci pornind de la ansamblul interacţiunilor spre elementele componente.
Într-o asemenea abordare sistemică, Tehnologia instruirii prin Matematică, reprezintă un mod
sistematic de proiectare, organizare, realizare şi evaluare a întregului proces de învăţare şi
predare a Matematicii în şcoală.
În interiorul Tehnologiei Didacticii Matematicii s-au conturat două subdiviziuni mai
largi:
 metodologia activităţii didactice matematice mai bine dezvoltată, dealtfel şi cu o istorie mult
mai îndelungată, şi care desemnează întreaga gamă de metode de predare-învăţare a
Matematicii în şcoală, şi
 mijloacele tehnice de instruire la Matematică, o diviziune foarte dinamică şi cu influenţe
semnificative asupra tuturor componentelor procesului instructiv-educativ prin Matematică,
şi care desemnează o gamă foarte diversificată de mijloace tehnice de instruire menite să
înlesnească procesul didactic la Matematică.

4.2 METODA MATEMATICĂ - LOCUL ŞI ROLUL EI ÎN PROCESUL DE
PREDARE-ÎNVĂŢARE A MATEMATICII ÎN ŞCOALĂ

Înfăptuirea obiectivelor informative şi formative ale învăţământului matematic, impune
folosirea unor metode şi procedee de lucru, adică a unei metodologii adecvate. Repertoriul
metodologic stăpânit de învăţător / profesor ia o formă concretă în fiecare activitate didactică şi
se obiectivează în activităţi didactice efective. Modul optimal de organizare a acţiunii
instructiv-educative, în măsură să îmbine optim eforturile învăţătorilor / profesorilor şi ale
elevilor, se înfăptuieşte datorită şi a ceea ce reprezintă metoda de învăţământ.
Conceptul de metodă de învăţământ îşi păstrează şi în prezent semnificaţia originală,
împrumutată din grecescul methodos, ceea ce înseamnă drum spre, cale de urmat, în vederea
atingerii unor scopuri determinate în prealabil.
Metodele de învăţământ au anumite caracteristici, între care un rol determinant îl ocupă
demersurile teoretico-acţionale. Acestea sunt forme executive de predare-învăţare, care asigură
desfăşurarea şi finalizarea cu eficienţă a procesului de învăţământ, îndeplinind funcţii

122
normative de genul:
 Ce şi cât predăm şi învăţăm?,
 Ce, cât, cum şi când evaluăm cunoştinţele?,
contribuind la îndeplinirea obiectivelor didactice. Alte caracteristici ale metodelor de
învăţământ sunt legate de demersurile de cunoaştere ştiinţifică, de documentare şi
experimental-aplicative, contribuind la dezvoltarea teoriei şi practicii instructiv-educative,
îmbinându-se în acest scop cu formele cunoaşterii şi cu operaţiile logice.
Metodele sunt cosubstanţiale strategiilor didactice. Ca demersuri teoretico-
acţionale, ele desemnează o anumită tehnică de execuţie, de realizare a acţiunilor
instructiv-educative.
Pe baza cercetărilor de didactică, s-au surprins caracteristici noi ale metodelor, s-a extins
sfera şi conţinutul noţiunii, ceea ce se relevă în determinarea de noi dimensiuni ale acestui
concept (vezi [15]). Astfel referitor la metodele de predare-învăţare a Matematicii în şcoală
putem spune că acestea sunt:
 modalităţi de acţiune, instrumente cu ajutorul cărora elevii, sub îndrumarea profesorului sau
în mod independent, îşi însuşesc cunoştinţe matematice, îşi formează priceperi şi deprinderi,
aptitudini şi atitudini la / faţă de Matematică;
 planuri de acţiune, instrumente de lucru în activitatea de cunoaştere şi de formare a
abilităţilor la Matematică;
 ansambluri de operaţii mintale şi practice ale binomului educaţional, datorită cărora elevul
dezvăluie, sau i se dezvăluie, esenţa evenimentelor, proceselor, fenomenelor matematice, cu
ajutorul profesorului sau în mod independent;
 practici raţionalizate, generalizări confirmate de experienţa curentă sau de experimentul
didactic şi care serveşte la transformarea şi ameliorarea naturii umane, printr-un anumit
conţinut noţional matematic (CNM);
 modalităţi de a proceda, care tind să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai mult sau
mai puţin dirijată, de urmărire şi descoperire şi de raportare a lui la aspectele practice ale
vieţii, prin aplicaţiile concrete al CNM-ului în viaţa de zi cu zi;
 tehnici de care profesorul şi elevii se folosesc pentru efectuarea acţiunii de predare-învăţare
a Matematicii, ele asigurând realizarea în practică a unei activităţi proiectate mintal de către
profesor, conform unei strategii didactice.

123
Metodele de predare-învăţare a Matematicii privesc atât modul cum se transmit şi
asimilează cunoştinţele matematice, cât şi dezvoltarea unor calităţi intelectuale şi morale,
precum şi controlul dobândirii cunoştinţelor şi al formări abilităţilor la Matematică. Rezultă
deci, că, în învăţământul matematic, metodele servesc unor scopuri:
 de cunoaştere (stăpânirea normelor şi metodelor de gândire matematică),
 de instruire (asimilarea unor cunoştinţe matematice, priceperi, deprinderi şi operaţii de lucru
cu aceste cunoştinţe) şi
 formative (de formare şi perfecţionare a trăsăturilor de personalitate).
Aşadar, organizarea eficientă a acţiunii didactico-educative la Matematică, corespunde
unei elaborării metodice adecvate.
În general, metodele de învăţământ se elaborează şi se aplică în strânsă legătură cu:
 gradul şi profilul învăţământului,
 specificul disciplinei de învăţământ,
 felul activităţilor didactice,
 obiectivele, conţinutul, mijloacele şi forma de organizare a activităţilor didactice şi
 nivelul de pregătire al elevilor.
Trebuie subliniat faptul că metoda ţine de sistemul condiţiilor externe ale învăţării
Matematicii, adică de acele condiţii care fac ca învăţarea să devină eficientă, să impulsioneze
dezvoltarea personalităţii celui care învaţă. Ţinând să orienteze şi să programeze acţiunea de
predare-învăţare, metoda rămâne mereu subordonată acestei acţiuni şi se supune rigorilor ei, ea
însoţeşte acţiunea instructiv-educativă, dar nu se identifică cu acţiunea însăşi. Fiind strâns
legată de practică, metoda reflectă caracterul procesual al acţiunii didactice.
În general, prin termenul de metodologie desemnăm ansamblul metodelor utilizate în
procesul instructiv-educativ. Deci, prin Metodologia procesului de predare-învăţare a
Matematicii se înţelege sistemul metodelor utilizate în procesul de instruire la Matematică,
metode bazate pe o concepţie unitară despre actul predării şi învăţării Matematicii, pe
principiile şi legile care stau la baza acestuia, adică totalitatea metodelor utilizate la disciplina
Matematică şi teoria generală asupra acestei totalităţi. În consecinţă Metodologia rezolvării
problemelor de Aritmetică desemnează ansamblul metodelor de rezolvare a acestor probleme
cu tot ceea ce implică acest proces.
Termenul de metodologie este tot mai frecvent utilizat în Didactica Matematicii, datorită

124
legăturii strânse dintre metodele de cercetare ale Matematicii-ştiinţă şi cele didactice.
Precizăm că metodologia Didacticii Matematicii are două mari componente:
A) Metodologia pedagogică, care desemnează ansamblul metodelor pedagogice de predare-
învăţare a Matematicii, metode pe care Pedagogia le-a inventat, practica didactică a fost cea
care le-a validat în timp, iar Didactica Matematicii nu a făcut altceva decât să le atragă şi de
partea ei. Din această categorie fac parte:
 obsevaţia curentă,
 metoda exerciţiului,
 algoritmizarera,
 problematizarea, etc.
B) Metodologia specifică, care desemnează ansamblul metodelor specifice de predare-învăţare
a Matematicii, metode determinate de structura ideatică a conţinutului noţional matematic
vehiculat. Din această categorie fac parte toate metodele prezentate în secţinuea 6.2.2, la care
mai putem adăuga şi
 metodele de rezolvare a sistemelor de ecuaţii sau inecuaţii,
 metodele de rezolvare a problemelor / exerciţiilor de divizibilitate, ş.a..
Desigur că cel care predă Matematică / Aritmetică nu poate rămâne cantonat la o metodă
sau un grup restrâns de metode de predare; el trebuie să-şi înscrie lecţia în repertoriul de
operaţii logice de care este capabil elevul căruia îi predă. Înscriindu-şi lecţia în vocabularul
elevului căruia i se adresează, dascălul / profesorul nu va influenţa doar stadii deja atinse de
gândire, ci va formula cerinţe mai complexe, care să conducă la o accelerare a dezvoltării
gândirii.

4.3 METODELE DE REZOLVARE A PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ

Prezentarea în această parte a cursului a metodelor de rezolvare a problemelor de
Aritmetică se înscrie pe direcţia reevaluării metodelor tradiţionale din învăţământul matematic,
ceea ce înseamnă transformarea acestui grup de metode, considerate multă vreme doar ca
mijloace de transmitere a cunoştinţelor de la catedră, într-o modalitate eficientă de organizare şi
îndrumare a activităţii cognitive, de activizare şi mobilizare a elevilor la Matematică.
De obicei, metodele de învăţământ se definesc prin persistenţa unor caracteristici

125
valabile la un moment dat, pentru ca, sub incidenţa unor circumstanţe, aceste caracteristici să se
metamorfozeze imperceptibil într-o clasă complementară sau chiar contrară. Spre exemplu, o
metodă tradiţională poate evolua spre modernitate, în măsura în care părţile ei componente
îngăduie restructurări inedite sau când contextul aplicării acelei metode este cu totul nou.
Desigur că în cazul acestor metode aşa ceva devine posibil în cel de al doilea caz, utilizându-le
alături de alte metode sau mijloace tehnice de instruire moderne.
În general, îmbinarea metodelor şi procedeelor tradiţionale cu cele moderne, imprimarea
unui pronunţat caracter activ metodelor de învăţământ este calea ce asigură realizarea
obiectivelor perfecţionării învăţământului. Selectarea metodelor didactice care să contribuie la
antrenarea elevilor în activitatea şcolară nu presupune renunţarea la cele folosite în mod
obişnuit în procesul studierii Matematicii, în cazul nostru al Aritmeticii. Este necesară însă o
diminuare a metodelor expozitive, verbale, iar atunci când activităţile didactice o cer, să li se
imprime un puternic caracter activ. Totodată, pe lângă accentuarea caracterului activ şi creator
al acestor metode, se impune ca utilizarea acestora în predarea-învăţarea Aritmeticii să asigure
o îmbinare judicioasă a muncii independente a elevilor cu activitatea colectivă.
Tot practica şcolară este aceea care atestă că nici o metodă nu poate fi utilizată ca o
reţetă şi izolat, ci ca un sistem metodic de procedee, acţiuni şi operaţii care se structurează într-
un grup de activităţi, funcţie de o seamă de factori. Stabilirea sistemului metodic pentru fiecare
segment al muncii didactice depinde de:
 legile procesului învăţării,
 obiectivele urmărite,
 conţinutul ce se predă / învaţă,
 nivelul clasei,
 timpul afectat studiului.
Având în vedere finalitatea procesului de învăţământ matematic şi, în primul rând, latura
sa formativă, este necesar ca toate metodele, separat sau îmbinat, să contribuie la realizarea cu
succes atât a predării, cât şi a învăţării Matematicii / Aritmeticii. În cadrul lecţiilor sau a altor
forme de activitate didactică, pentru obţinerea unor rezultate pozitive în actul predării-învăţării
Aritmeticii, dascălii / profesorii au obligaţia să îmbine şi să folosească adecvat şi creator
metodele didactice.
Determinate de complexitatea obiectivelor urmărite, metodele prezentate aici constituie

126
sisteme de acţiuni care antrenează elevii în activitatea de învăţare. Pornind de la analiza fiecărei
activităţi didactice şi ţinând seama de multitudinea criteriilor valabile în alegerea procedeelor
didactice, învăţătorul / profesorul are obligaţia de a selecta acele pârghii didactice care solicită
participarea activă a elevilor şi pun în evidenţă latura formativ-educaţională a conţinutului
noţional matematic, pentru a stimula dezvoltarea motivaţiei învăţării Matematicii / Aritmeticii.
Din atare considerente, înainte de a trece la dezbaterea problemelor de Aritmetică şi a
metodelor de rezolvare a lor, credem că sunt oportune, câteva observaţii în legătură cu
obiectivele pe care trebuie să le aibă în vedere învăţătorul / profesorul, atunci când se foloseşte
de aceste metode în procesul de predare-învăţare a Aritmeticii.

4.4 OBIECTIVELE DASCĂLULUI / PROFESORULUI DE MATEMATICĂ ÎN
LEGĂTURĂ CU METODELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT MATEMATIC

Metodele de învăţământ matematic sunt căile de realizare a obiectivelor informaţionale
şi formative ale lecţiei de Matematică şi ale activităţilor extraşcolare cu conţinut matematic.
Ele pot fi privite din punctul de vedere al dascălului / profesorului ca metode de predare, din
punctul de vedere al elevului ca tehnici de învăţare, cât şi din ambele sensuri, în adevărata
concepere a interacţiuniii profesor-elevi şi a obiectivelor educaţiei prin Matematică, ca metode
de predare-învăţare a Matematicii în şcoală.
Principalul responsabil, dacă se poate spune aşa, de alegerea şi utilizarea adecvată a
sistemului metodologic pentru o anumită activitate didactică este, indiscutabil, dascălul /
profesorul de Matematică, care trebuie să aibă competenţe de specialist în domeniul
Matematicii şi, totodată, aptitudini psiho-pedagogice. Pentru derularea corespunzătoare a
procesului instructiv-educativ, dascălul / profesorul de Matematică trebuie să aibă permanent în
vedere un veritabil decalog metodico-didactic, care să-i determine principalele direcţii ale
perfecţionării demersului didactic:
 Să cunoască în profunzime componentele definitorii ale metodelor de învăţământ matematic
şi pârghiile folosirii acestora în procesul predării-învăţării Matematicii în şcoală, în strânsă
corelaţie cu cercetările de specialitate, de metodică sau de Psiho-pedagogie;
 Să folosească adecvat metodele de predare-învăţare a Matematicii prin apelul la următoarele
principii de bază:

127
o concordanţa cu obiectivele operaţionale;
o adaptarea conţinutului predării la:
 particularităţile de vârstă,
 natura mijloacelor de învăţământ,
 calităţile de pedagog,
 stilul predării,
 experienţa şi competenţa sa didactică;
 Să evite folosirea excesivă a formelor expunerii (povestirea, prelegerea). În acest context,
accentul actului educaţional va trebui direcţionat pe observaţiile psiho-pedagogice, dascălul
/ profesorul urmărind valorificarea părţilor pozitive ale metodelor de învăţământ.
 Să eficientizeze învăţarea prin:
o descoperire,
o modelare,
o problematizare,
o instruire programată
şi să dinamizeze:
o povestirea,
o explicaţia,
o conversaţia,
o prelegerea,
în aşa fel încât să sporească dimensiunea activă a metodelor, în dauna efectelor pasive ale
acestora;
 Să accentueze latura formativă a metodei de învăţământ, dat fiind faptul că şcoala are un rol
modelator în această direcţie, iar societatea umană de mâine este una informativă;
 Să-i înveţe pe elevi cum să utilizeze corect şi eficient metodele de învăţământ matematic şi
să-i înarmeze cu tehnici de învăţare a Matematicii;
 Să scoată în evidenţă conceptele care se folosesc mai frecvent într-un capitol – cu alte
cuvinte să fie echidistant în folosirea metodelor şi să le adapteze funcţie de conţinutul temei
pe care o predă;
 Să elaboreze strategii didactice eficiente;
 Să adopte metode de predare şi cercetare a Matematicii, bazate pe descoperirea unor

128
metode, procedee şi modalităţi de predare-învăţare;
 Să nu folosească o singură metodă de predare, ci, din contră, să utilizeze o varietate de
procedee didactice, care să vină în întâmpinarea nevoilor clasei de elevi şi care să se
adapteze din mers cu diverse situaţii de învăţare.
Alegerea metodologiei de predare-învăţare a Matematicii / Aritmeticii se va face şi prin
prisma următoarei ierarhii a obiectivelor procesul de predare-învăţare:
1. formarea de atitudini şi capacităţi intelectuale,
2. formarea de priceperi şi deprinderi,
3. însuşirea cunoştinţelor.
în care (după cum se observă) achiziţia de cunoştinte se plasează abia pe locul trei, preferându-
se acele metode cu un pronunţat caracter formativ, care pot asigura un autentic exerciţiu de
formare cognitivă, afectivă, etică.

CAPITOLUL 5: CLASIFICAREA PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ

5.1 DESPRE PROBLEMELE DE ARITMETICĂ

Studiul Aritmeticii dă posibilitatea elevilor de a-şi însuşi o serie de cunoştinţe de bază
relative la noţiunea de număr întreg sau fracţionar, la proprietăţile acestor numere, la relaţiile ce
se pot stabili între ele, precum şi la diferite operaţii ce se pot face cu numere întregi sau
fracţionare.
Aritmetica, ca (sub)ramură a Matematicii, este vastă şi, de multe ori, dificilă pentru
elevi.
În clasele I-VII, cursul de Aritmetică cuprinde numai acele părţi absolut necesare
fiecărui om în viaţa de toate zilele, ca:
 numeraţia orală şi scrisă,
 cele patru operaţii,
 proprietăţile numerelor naturale şi ale celor patru operaţii,
 reguli de divizibilitate,
 operaţii cu numere fracţionare.
Dat fiind caracterul didactic al Matematicii şcolare, mijlocul cel mai potrivit pentru

129
formarea priceperilor de a aplica cunoştinţele teoretice din Aritmetică în calcule cu caracter
practic îl constituie rezolvarea unui număr mare de probleme variate. Aşa cum se precizezază şi
în [9], rezolvările de probleme ocupă un loc foarte important în învăţarea Aritmeticii. De multe
ori se apreciază cunoştinţele la Aritmetică ale unei persoane, numai după uşurinţa cu care
aceasta rezolvă problemele de Aritmetică. În rezolvarea problemelor se găseşte bine conturat
scopul care se urmăreşte prin studiul Aritmeticii şi se pot lămuri chestiuni teoretice. De
asemenea, rezolvarea problemelor contribuie, în mare masură la dezvoltarea atenţiei, gândirii,
imaginaţiei şi a spiritului de observaţie. Prin rezolvarea de probleme se formează deprinderile
de a executa cu uşurintă calculele de Aritmetică şi de a aplica cunoştinţele teoretice în practică.
Tehnica rezolvării problemelor de Aritmetică nu se poate obţine decât printr-o muncă
bine organizată şi de lungă durată; nu trebuie neglijată o latură principală a acestei munci şi
anume dezvoltarea capacităţii de generalizare a elevului.
Pentru reuşita rezolvării unei probleme se impune respectarea următoarelor reguli:
1. Problemele alese spre rezolvare să corespundă gradului de pregătire şi nivelului intelectual
al celui ce trebuie să le rezolve.
2. Însuşirea temeinică a enunţului problemei, astfel încât să fie clar ce se dă în problemă şi ce
se cere de aflat.
3. Examinarea legăturilor ce există între datele problemei, a dependenţei între mărimile date şi
a mărimii a cărei valoare o căutăm, pe baza cărora se trece la exprimarea relaţiilor aritmetice
cu ajutorul simbolurilor folosite (în general) în Matematică.
4. Scoaterea în evidenţă din mulţimea datelor, a părţilor generale ce caracterizează un grup
mai mare de probleme, care se rezolvă după o anumită schemă specifică unui anumit tip de
probleme.
5. Formarea corectă a răspunsului cu ajutorul rezultatelor obţinute.
6. Verificarea rezultatelor aflate, aşa cum arată enunţul problemei.
În cele spuse mai sus s-a folosit mereu cuvântul problemă. Ce este o problemă? În
general, prin problemă se înţelege o frază sau un şir de fraze, care exprimă dependenţele între
două sau mai multe mărimi astfel încât, dacă se cunoaşte un număr necesar şi suficient de
valori ale mărimilor date, se poate pune în evidenţă o regulă, se poate stabili o relaţie, sau se
pot afla valorile mărimilor cerute.
În cazul când numărul valorilor mărimilor date este insuficient, problema poate să aibă

130
mai multe soluţii, uneori chiar o infinitate, caz în care ea se numeşte problemă nedeterminată.
Exemplu:
P1. Într-un bloc sunt apartamente cu două şi cu trei camere. Să se afle câte apartamente cu
două camere şi câte cu trei camere sunt în acest bloc, dacă (în total) numărul camerelor este
64.
Rezolvare: Fie x-numărul apartamentelor cu două camere şi y-numărul apartamentelor cu trei
camere. Atunci, conform enunţului, avem:
2x+3y=64,
şi astfel:
3y=64-2x,
64  2 x
y= ,
3
1 2x
y =21+ .
3
Deoarece yN, rezultă că:
x=3z+2, cu z0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.
Deci:
(x,y)(2,20),(5,18),(8,16),(11,14),(14,12),(17,10),(20,8),
(23,6),(26,4),(29,2).
Soluţie: Numărul apartamentelor cu două camere poate fi: 2, 5, 8, 11, 14, 17, 20, 23, 26, sau
29, iar numărul apartamentelor cu trei camere (corespunzător acestora) poate fi: 20, 18, 16, 14,
12, 10, 8, 6, 4, 2.
Dacă datele unei probleme sunt în număr mai mare decât numărul celor necesare, dar ele
nu se contrazic, atunci avem o problemă bine determinată, dar cu condiţie / condiţii superflue.
Exemplu:
Într-un coş sunt 84 de fructe: mere şi prune. Numărul merelor este cu 60 mai mic decât
al prunelor, iar prune sunt de 6 ori mai multe decât mere. Câte mere şi câte prune sunt în coş?
Rezolvare: Se observă că sunt prea multe date, dar care nu se contrazic. De aceea problema
este bine determinată, în sensul că soluţia ei este unică: în coş sunt 12 mere şi 72 de prune.
Această soluţie se poate obţine fie aritmetic (de exemplu, prin metoda figurativă), fie algebric.
Dacă datele unei probleme sunt în număr egal cu numărul celor necesare şi nu se
contrazic, atunci avem o problemă bine determinată, dar cu condiţii optimale.
131
Exemplu:
În problema de la exemplul precedent renunţăm fie la condiţia numărul merelor este cu
60 mai mic decât al prunelor, fie la condiţia prune sunt de 6 ori mai multe decât mere.
Dacă datele problemei sunt în număr mai mare decât cel necesar şi, pe lângă aceasta ele
se contrazic, atunci problema este imposibilă. Astfel de probleme se pot obţine şi atunci când
datele sunt în număr necesar şi suficient, dar soluţia nu corespunde realităţii, în sensul că, de
exemplu, se obţine un număr zecimal pentru o categorie de obiecte care nu pot fi divizate.
Exemplu:
P1. Într-un coş sunt 84 de fructe: mere şi prune. Numărul merelor este cu 63 mai mic decât al
prunelor, iar prune sunt de 10 ori mai multe decât mere. Câte mere şi câte prune sunt în coş?
Rezolvare: Se observă că avem trei date în enunţul problemei şi că luând oricare două dintre
ele problema nu este verificată.

5.2 CLASIFICAREA PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ

Din punct de vedere al numărului operaţiilor necesare pentru aflarea soluţiilor,
problemele de Aritmetică se împart în două mari grupe:
 probleme simple şi
 probleme compuse.
Numim probleme simple, acelea în care soluţia se obţine printr-o singură operaţie
aritmetică.
Exemplu:
Într-o livadă sunt 28 de meri şi cu 13 mai mulţi peri. Câţi peri sunt în livadă?
Rezolvare: 28+13=41.
Soluţie: În livadă sunt 41 de peri.
Problemele în care rezultatul se obţine prin două sau mai multe operaţii aritmetice se
numesc probleme compuse.
Exemplu:
Într-o livadă sunt meri şi peri. Ştiind că în total sunt 69 de pomi, iar numărul perilor
este cu 13 mai mare decât al merilor, să se afle câţi meri şi câţi peri sunt în livadă?
Rezolvare: Conform enunţului, putem găsi numărul merilor:

132
69-13=56,
56:2=28.
Acum determinăm numărul perilor:
28+13=41,
sau:
69-28=41.
Soluţie: În livadă sunt 28 de meri şi 41 de peri.
Această grupare a problemelor reprezintă treptele naturale prin care trece fiecare elev
când începe studiul Aritmeticii. Din clasele primare şi chiar mai târziu, se face cunoştinţă cu
probleme simple şi pe măsură ce se înmulţesc cunoştinţele de Aritmetică se trece la rezolvarea
problemelor compuse. Astfel, avem probleme care se referă la:
 numeraţia orală şi scrisă,
 adunare,
 scădere,
 înmulţire,
 împărţire,
 ridicare la putere,
 extragere de rădăcină pătrată,
 divizibilitate,
 calcul procentual, etc.
În continuare prezentăm şi exemplificăm cele mai importante clase de probleme de
Aritmetică. Dar, pentru a face distincţie între metodele aritmetice şi cele algebrice, pentru a
scoate în evidenţă utilitatea unei metode sau alteia, ori de câte ori este posibil, vom prezenta şi
soluţia algebrică. În general, algoritmul de rezolvare algebrică a unei probleme de Aritmetică
este următorul:
 se fixează necunoscuta (necunoscutele) şi se noteză cu x (x, z, y, ..., dacă sunt mai multe);
 se efectuează judecata problemei, stabilind relaţii pentru necunoscută (necunoscute), adică
reformulăm problema în limbajul necunoscutei (necunoscutelor), din care vor rezulta
anumite expresii algebrice;
 se stabileşte modelul logic al problemei, ecuaţia sau sistemul;
 se rezolvă modelul logic, obţinându-se (sau nu) o soluţie;

133
 se transferă rezultatul obţinut pe model, la problema dată şi se interpretează acest rezultat
(când se şi verifică soluţia).
Din categoria problemelor care se pot rezolva atât aritmetic, cât şi algebric, fac parte (cel
puţin) următoarele:
 probleme de aflare a unui număr când se cunosc fracţii din el;
 diverse probleme cu fracţii;
 probleme care se rezolvă prin metoda mersului invers;
 probleme care descriu o acţiune comună (mai multe robinete care umplu un bazin, mai mulţi
muncitori care efectuează o lucrare, etc.);
 probleme cu procente;
 probleme care se rezolvă cu regula de trei simplă;
 probleme care se rezolvă prin metoda reducerii la unitate;
 probleme de mişcare, ş.a.
Cele mai întâlnite clase de probleme de Aritmetică sunt următoarele:
 exerciţiile,
 problemele teoretice,
 problemele practice,
 problemele artificiale,
 probleme recreative.

5.3 DESCRIEREA ŞI EXEMPLIFICAREA PRINCIPALELOR CLASE DE
PROBLEME DE ARITMETICĂ

5.3.1 Exerciţiile
Acestea sunt probleme uşoare, formulate de obicei cu date mici, care servesc pentru
aplicarea unei reguli, a unei teoreme demonstrate la clasă sau pentru a pune în evidenţă unele
proprietăţi ale numerelor şi operaţiilor.

Rezolvarea de exerciţii presupune efectuarea conştientă şi repetată a unor operaţii şi
acţiuni în vederea formării de priceperi şi deprinderi, pentru dezvoltarea unor capacităţi
intelectuale. Exerciţii, ca operaţii mintale, se rezolvă în toate momentele lecţiei.
Prin rezolvarea de exerciţii se urmăreşte, în primul rând, să se dea modele de rezolvări,

134
care ulterior să îl determine pe elev să rezolve atât probleme de tipurile prezentate, cât şi
descoperirea de noi metode sau algoritmi.
La Aritmetică exerciţiile pot fi:
-Exerciţii de recunoaştere a unor noţiuni, proprietăţi, formule, etc.
-Exerciţii de autoinstruire, prin care se urmăreşte însuşirea de cunoştinţe noi, pornind de la
cunoştinţe anterior însuşite.
-Exerciţii de aplicare imediată a unor formule sau algoritmi care se propun pentru asigurarea
conexiunii inverse, în scopul formării de priceperi şi deprinderi.
-Exerciţii de calcul mintal.
Rezolvarea celor mai multe exerciţii cere mai puţină judecată, un raţionament simplu, de
cele mai multe ori se reduce la aplicarea tehnicii diferitelor operaţii şi a deprinderilor calculului
aritmetic.
Exemple:
2
P1: Să se afle două numere a căror sumă este 532 şi raportul lor este .
5
Rezolvare: Fie a şi b cele două numere, unde a >b. Atunci:
a 2
a+b=532 şi = .
b 5
Aplicând o regulă de la proporţii derivate, se obţine că:
ab 52
= ;
b 5
532 7
= ;
b 5
532  5
b= =380;
7
380+a=532;
a=532-380;
a=152.
Soluţie: Numerele căutate sunt: 152 şi 380.
Sunt cazuri când într-o problemă / exerciţiu, dependenţa între mărimile date nu se
exprimă prin cuvinte, ci cu ajutorul simbolurilor folosite în Matematică. De exemplu, să se
calculeze expresia:
E=7:[4+3(12-53+8):4]-12.
135
Asemenea exerciţii servesc la formarea deprinderilor de calcul aritmetic.

5.3.2 Probleme teoretice
Aceste probleme sunt mai dificile decât exerciţiile şi ele urmăresc prin rezolvarea lor
dezvoltarea puterii de judecată, asimilarea temeinică a cunoştinţelor teoretice din Aritmetică,
aflarea diferitelor proprietăţi ale numerelor şi formarea gustului pentru studiul Matematicii,
tocmai de aceea ele se numesc probleme teoretice.
Exemplu:
P1: Suma a două numere zecimale este egală cu 342,959. Dacă numărului mai mare i-am
muta virgula spre stânga peste două cifre, iar celui mai mic cu o cifră spre stânga, atunci suma
lor ar fi egală cu 11,49989. Care sunt termenii adunării?
) Rezolvare aritmetică: Dacă s-ar muta virgula celor două numere pe care le căutam numai
peste o cifră la stânga, fiecare din ele s-ar micşora de 10 ori, iar suma ar trebui să fie:
342,959:10=34,2959,
deci cu:
34,2959-11,49989=22,79601
mai mare decât cea dată în problemă. Această diferenţă provine din faptul că primul număr a
fost micşorat de 10 ori, nu de 100 de ori, aşa cum se spune în problemă, deci, ea reprezintă:
1 1 9
- =
10 100 100
din primul număr. Rezultă că:
9
din numărul mare corespunde la 22,79601;
100
1 22,79601
din numărul mare corespunde la ;
100 9
100
din numărul mare corespunde la:
100
100
22,79601 =253,289.
9
Aşadar numărul mare este egal cu 253,289, iar numărul mic este egal cu:
342,959-253,289=89,67.
) Rezolvare algebrică: Fie x şi y cele două numere, cu xy.
Conform enunţului problemei avem sistemul:
136
 x  y  342,959

 x y .

100 10  11, 49989

 x  253,289
Soluţia acestui sistem este  , ceea ce reprezintă cele două numere.
 y  89,67
Soluţie: Cele două numere sunt: 253,289 şi 89,67.

5.3.3 Probleme practice
Problemele care conţin date luate din lumea înconjurătoare, legate de procesul de
producţie, aşa cum se desfăşoară el în realitate, în mine, uzine şi pe ogoare, aplicaţii tehnice,
calcule financiare, din comerţ, etc., se numesc probleme practice.

Exemplu:
P1: Pentru încălzitul unei camere s-a consumat în 3 luni o cantitate de cărbune. Ştiind că în
prima lună s-a consumat a noua parte din cărbune, în a doua lună trei optimi din rest, iar în a
treia cu 1120 kg mai mult decât în a doua lună, care a fost cantitatea de cărbune consumată în
cele trei luni?
1
) Rezolvare aritmetică: În prima lună s-a consumat din cantitatea de cărbune şi a mai
9
8 3 3 8 1
rămas din cantitate. În a doua lună s-a consumat din rest, adică · = din toată
9 8 8 9 3
1
cantitatea. În a treia lună s-a consumat din toată cantitatea + 1120 kg. Deci consumul total =
3
1 1 1
din toată cantitatea + din toată cantitatea + din toată cantitatea + 1120 kg.
9 3 3
1 3 3 7
Dar: + + = din toată cantitatea de cărbune.
9 9 9 9
2
Pentru a obţine întreaga cantitate de cărbune existentă iniţial ne mai trebuie din ea,
9
2
aceasta fiind dată în kg. Deoarece din toată cantitatea de cărbune corespunde la 1120 kg,
9
9
atunci cantitatea de cărbune consumată este de 1120· =5040 kg.
2
) Rezolvare algebrică:
1. Fie x cantitatea iniţială de cărbune.
137
2. Cât s-a consumat în prima lună?
1
x.
9
3. Cât a rămas după prima lună?
1 8
x- x= x.
9 9
4. Cât s-a consumat în luna a doua?
3 8 1
· x= x.
8 9 3
5. Cât s-a consumat în luna a treia?
1
x+1120 kg.
3
6. Care este consumul total în cele trei luni?
1 1 1 7
x+ x+ x+1120 kg= x+1120 kg.
9 3 3 9
7. Care a fost cantitatea de cărbune existentă iniţial?
7
x= x+1120 kg, deci x=5040 kg.
9
Soluţie: Cantitatea cerută a fost de 5040 kg de cărbune.

5.3.4 Probleme artificiale
Sunt cazuri când problemele formulate cu ajutorul datelor scoase din viaţa de toate zilele
sunt prea grele pentru elevi, fie din cauza dependenţelor complicate dintre mărimile ce intră în
probleme, fie din cauza numerelor prea mari. De aceea, pentru a uşura studiul Aritmeticii, se
compun o serie de probleme luate din imaginaţia autorului, însă cât mai aproape de realitate.
Asemenea probleme se numesc probleme artificiale. Ele fac puntea de trecere între cele
teoretice şi cele practice.
Exemplu:
P1: O vulpe urmărită de un ogar are un avans de 49 sărituri înaintea lui. După câte sărituri
ogarul va ajunge vulpea, ştiind că el face 6 sărituri în timp ce vulpea face 7 sărituri, iar 3
sărituri de ale ogarului fac cât 4 de ale vulpii?
) Rezolvare aritmetică: Se observă că în timp ce ogarul face 6 sărituri, vulpea face 7 sărituri,
iar 6 sărituri de ale ogarului fac cât 8 sărituri de ale vulpii. Deci după fiecare 6 sărituri, ogarul

138
se apropie de vulpe cu o distanţă egală cu cea a unei sărituri de a ei. De aici reiese că ogarul va
ajunge vulpea după 496=294 sărituri.
) Rezolvare algebrică: Fie a lungimea unei sărituri de-ale ogarului, b-lungimea unei săriturii
de-ale vulpii, x-viteza ogarului şi y-viteza vulpii. Atunci, din datele problemei, obţinem
sistemul:
 6 a 7b
 
 x y ,
3a  4b

8y
de unde rezultă că x= . Dacă c este distanţa pe care o străbate ogarul şi d este distanţa pe
7
care o străbate vulpea până la întâlnirea lor, atunci:
c d
 
x y .
c  d  49b

Rezultă:
7( d  49b) d
= ,
8y y

deci:
d=343b,
iar
c=343b+49b=392b,
3
c=392 a,
4
c=294a.
Soluţie: Aşadar ogarul va ajunge vulpea după 294 de sărituri.

5.3.5 Probleme recreative
Problemele care conţin chestiuni distractive, cu toate că în rezolvarea lor cer
raţionamente riguroase din punct de vedere matematic, se numesc probleme recreative.
Asemenea probleme constituie un material interesant pentru atingerea scopului urmărit
prin predarea Matematicii / Aritmeticii, deoarece, prin unele probleme recreative, se obţin
cunoştinţe, se învaţă unele proprietăţi noi, despre diferite obiecte sau fenomene matematice. Pe
de altă parte, problemele recreative, prin forma lor atrăgătoare, antrenează pe multi elevi la
139
rezolvarea lor şi odată cu aceasta contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, a atenţiei, a
gândirii şi la formarea gustului pentru studiul Matematicii / Aritmeticii.
Farmecul rezolvării acestor probleme constă nu în ghicirea soluţiei, ci în şirul de
raţionamente care duc la rezultatul destul de ascuns, în felul cum este enunţată problema.
Exemplu:
P1: Pe o masă se găsesc 8 bile la fel ca formă, culoare şi mărime. Toate sunt construite din
acelaşi material. Una din bile este cu puţin mai uşoară decât celelalte 7, dar nu se ştie care
este. Cum se poate găsi, numai prin două cântăriri, care este cea mai uşoară bilă?
Rezolvare: Se dau 2 bile la o parte, iar pe cele 6 le punem pe un cântar astfel: 3 să fie pe un
taler şi 3 pe celălalt taler. Dacă greutatea bilelor de pe primul taler este egală cu greutatea
bilelor de pe al doilea taler, atunci una din cele două bile puse deoparte, e mai uşoară şi printr-o
a doua cântărire se poate găsi care este aceea.
Dacă grupele nu sunt egale, atunci bila mai usoară se află în grupa de 3 bile care
cântăreşte mai puţin. Se dau la o parte bilele din celălalt taler şi din grupa unde se află bila mai
uşoară se lasă una şi două le punem pe talerele cântarului. Dacă acestea sunt egale, bila lasată e
cea mai uşoară.

CAPITOLUL 6: CLASIFICAREA ŞI DESCRIEREA METODELOR DE
REZOLVARE A PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ

6.1 CLASIFICAREA METODELOR DE REZOLVARE A PROBLEMELOR DE
ARITMETICĂ

În continuare prezentăm cele mai importante metode de rezolvare a problemelor de
Aritmetică.
În Matematică / Aritmetică, există o infinitate de probleme variate, unele se rezolvă într-
un anumit fel, altele în alt fel; modul de a rezolva un grup de probleme, de multe ori nu se
potriveşte pentru alt grup, de aceea este imposibil de a găsi o metodă care să ne conducă în
toate cazurile la rezultatul căutat. De asemenea, o metodă generală cu care se poate rezolva
orice problemă nu există, se pot da, totuşi, unele îndrumări sau indicaţii care canalizează
cercetările într-o anumită direcţie, uşurând găsirea soluţiilor cerute.
140
În general, clasificarea metodelor didactice reprezintă încă o problemă controversată ce
alimentează noi discuţii şi experimentări. În plus, numărul metodelor utilizate în învăţământul
matematic este mare şi acest număr sporeşte atât prin elaborarea unor metode noi, cât şi prin
importanţa pe care o dobândesc unele procedee de predare a anumitor teme, transformându-le,
astfel, în metode. Din această perspectivă, stabilirea criteriilor clasificării metodelor de
rezolvare a problemelor de Aritmetică şi a interdependenţei lor în cadrul amplului proces de
predare-învăţare a Aritmeticii, rămâne încă deschisă.
Totuşi, putem spune că metodele de rezolvare a problemelor de Aritmetică se împart în
două mari grupe:
 metode generale şi
 metode particulare.
Metodele generale sunt acelea care se pot aplica la un număr foarte mare de probleme.
Se cunosc două metode generale:
 analiza şi
 sinteza,
şi care (după cum vom vedea mai târziu) se folosesc nu numai în Aritmetică, ci şi în alte ramuri
ale Matematicii, cum sunt Algebra, Geometria şi Trigonometria, sau Analiza matematică.
Analiza şi sinteza sunt metode ştiinţifice de investigare, care se folosesc pe o scară largă în
studiul Aritmeticii, fie pentru a găsi proprietăţi noi, a demonstra o teoremă sau în rezolvarea
diferitelor probleme.
Metodele particulare sunt acelea care se pot aplica la rezolvarea unui grup restrâns de
probleme. Dintre metodele particulare amintim:
 metoda directă,
 metoda ipotezelor,
 metoda reducerii la unitate,
 metoda comparaţiei,
 metoda retrogradă,
 metoda figurativă,
 metoda reducerii la absurd,
 regula de trei simplă, etc.
Desigur că cele mai interesante probleme de Aritmetică sunt acelea la care se aplică

141
pentru rezolvare o combinaţie de metode de raţionament, asigurându-se, totodată, realizarea
transferului.

6.2 DESCRIEREA METODELOR DE REZOLVARE A PROBLEMELOR DE
ARITMETICĂ

6.2.1 Metode generale
6.2.1.1 Sinteza
Demonstraţia unei propoziţii matematice constă într-un număr finit de raţionamente ce
se efectuează urmând anumite legi şi într-o anume ordine, pentru a dovedi valoarea de adevăr a
propoziţiei respective.
Sinteza este un cuvânt de origine grecească, synthesis, care înseamnă stângerea într-un
întreg a părţilor componente care au fost despărţite. În logică, sinteza este o metodă de
raţionament care constă în faptul că desfăşurarea gândirii se face de la simplu la compus sau de
la cunoscut la necunoscut.
Demonstraţia în care se porneşte de la propoziţii particulare spre propoziţii generale se
numeşte demonstraţie sintetică (metodă inductivă sau prin sinteză). În acest tip de demonstraţie
se porneşte de la cunoscut spre necunoscut, adică pornind de la o propoziţie despre care ştim că
este adevărată, se deduc din ea propoziţii care, de asemenea, sunt adevărate şi ultima este ceea
care trebuie demonstrată. Raţionamentele sunt legate prin implicaţii adevărate (silogisme).
Gândirea elevului este dirijată pentru a se răspunde la întrebarea Dacă ştiu . . . ce pot să aflu?.
Aşadar, în Matematică, sinteza este o metodă de rezolvare (demonstraţie şi / sau
cercetare) foarte des utilizată şi care constă în faptul că, plecând de la o teoremă cunoscută, de
la diferite proprietăţi învăţate, sau de la datele problemei, căutăm să ajungem la un rezultat
apropiat de cel pe care-l urmărim; apoi, plecând de la acest rezultat, căutăm să găsim alt
rezultat, şi tot aşa, din aproape în aproape, se pune în evidenţă teorema ce trebuia să o
demonstrăm, o proprietate nouă, sau se află soluţiile căutate ale problemei.
Schematic, am putea spune că: demonstraţia prin sinteză este o metodă generală prin
care, pentru a demonstra o teoremă, a deduce o proprietate sau a găsi soluţia unei probleme,
se trece de la o propoziţie cunoscută E la o altă propoziţie cunoscută D, apoi de la propoziţia
D la a treia propoziţie C şi (tot) aşa, din aproape în aproape, până când ajungem la propoziţia

142
A, care ni s-a cerut să fie stabilită.
În rezolvarea problemelor, sinteza se aplică astfel: se consideră două din datele
problemei şi cu ele se compune o problemă simplă, apoi cu alte două date, sau cu rezultatul de
la prima problemă simplă şi cu o altă dată a problemei se compune o nouă problemă simplă şi
aşa mai departe până dăm peste o problemă simplă a cărei soluţie este chiar rezultatul cerut
de problemă.
Exemplu de teoremă demonstrată prin sinteză:
T. Dacă numitorul unei fracţii conţine în descompunerea sa în factori primi doar puteri ale lui
2 sau 5, atunci ea se poate transforma într-o fracţie zecimală finită.
Demonstraţie: Pornim de la ceea ce se dă în enunţul teoremei.
a
1. Considerăm o fracţie ireductibilă .
b
2. Conform ipotezei, b=2m5n.
3. Rezultă că fracţia are loc egalitatea:
a a
= m n.
b 2 5
4. Acum distingem trei cazuri:
Cazul I: m=n. În acest caz avem:
a a
= n,
b 10
a
şi deci se poate transforma într-o fracţie zecimală finită.
b
Cazul II: mn. În acest caz amplificăm fracţia cu 5m-n şi obţinem:
a 5m  n  a
= ,
b 10m
care este o fracţie de tipul celei de la Cazul I.
Cazul III: mn. În acest caz amplificăm fracţia cu 2n-m şi obţinem tot o fracţie de tipul celei de
la Cazul I.
Exemplu de probleme rezolvate prin sinteză:
P1: Într-un atelier lucrează două echipe de muncitori: una cu 6 muncitori, care fac 23 piese pe
zi fiecare, alta cu 8 muncitori, care fac fiecare 19 piese pe zi. Aflaţi valoarea pieselor executate
într-o zi de cele două echipe, dacă o piesă costă 5300 lei.

143
Rezolvare:
Se dă:
 o echipă de 6 muncitori, care realizează câte 23 piese pe zi fiecare;
 o echipă cu 8 muncitori, care realizează fiecare 19 piese pe zi;
 o piesă valorează 5300 lei.
Se cere:
 Valoarea pieselor executate într-o zi de cele două echipe.
1. Cunoscând numărul muncitorilor din prima echipă şi numărul pieselor realizate pe zi de
fiecare, aflăm numărul pieselor executate de prima echipă într-o zi. Problema simplă este:
-Câte piese execută prima echipă pe zi?
236=138 (piese).
2. Analog pentru echipa a doua:
-Câte piese execută a doua echipă pe zi?
819=152 (piese).
3. Acum putem afla numărul total de piese executate de cele două echipe pe zi:
-Câte piese fac cele două echipe pe zi?
138+152=290 (piese).
4. Cunoscând numărul pieselor şi valoarea unei piese, putem afla valoarea totală a pieselor:
-Care este valoarea pieselor executate într-o zi de cele două echipe?
5300290=1537000 (lei).
Soluţie: Valoarea căutată este de 1537000 lei.
Putem scoate în evidenţă unele particularităţi specifice metodei de demonstraţie prin
sinteză:
 Plecând de la datele problemei, adică de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la compus,
metoda este uşor însuşită de începători, mai ales în rezolvarea acelor probleme unde datele
sunt în aşa fel aranjate, încât arată aproape singure mersul rezolvării.
 Rezultatele obţinute la rezolvarea problemelor simple pot deveni date pentru compunerea
altor probleme simple.
 După întocmirea unei probleme simple urmează imediat rezolvarea ei.
 Această metodă poate deveni greoaie, mai ales atunci când cele două sau trei date ce servesc
la compunerea unei probleme simple nu sunt aşezate la rând în problemă.

144
 În demonstrarea teoremelor, această metodă cere cunoştinţe multe şi temeinice, iar greutatea
cea mai mare constă tocmai în faptul de a şti, de la care anume cunoştinţe teoretice să
plecăm pentru a ajunge la rezultatul căutat; sinteza nu ne dă nici o indicaţie în acest sens.
 De multe ori nu este pe deplin justificat de ce trebuie să luăm anumite date pentru
compunerea problemelor simple în locul altora.
 Nu întotdeauna sinteza ne arată precis, ce întrebări se pot formula la problemele simple ce le
compune rezolvitorul, deoarece, unei probleme simple i se pot formula mai multe întrebări.
În concluzie, metoda sintetică este greu de aplicat în rezolvarea anumitor probleme, însă
aceasta nu înseamnă să renunţăm la ea, ci, din contră, merită să fie învăţată, deoarece prin
aplicarea ei se respectă principiul paşilor mici, mersul de la cunoscut la necunoscut.

6.2.1.2 Analiza
Demonstraţia în care se porneşte de la propoziţii generale spre propoziţii particulare se
numeste demonstraţie analitică (deductivă sau prin analiză).
În acest tip de demonstraţie se înaintează de la necunoscut spre cunoscut, de la ceea ce
se caută la ceea ce este cunoscut ca adevărat. Propoziţia ce trebuie dovedită ca adevărată se
înlocuieşte pe rând cu propoziţii echivalente cu ea. Acest şir de propoziţii se termină cu o
propoziţie despre care se cunoaşte că este adevărată. Nu se afirmă nimic despre valoarea de
adevăr a propoziţiilor care intervin în lanţ, decât că ele sunt echivalente, adică au aceeaşi
valoare de adevăr cu propoziţia de la care s-a pornit. Când ajungem la ultima propoziţie din
lanţul de echivalenţe, atunci, aceasta fiind una cunoscută ca adevărată, ne convingem că şi cele
anterioare sunt adevărate. Raţionamentele sunt legate prin relaţia de echivalenţă.
Gândirea elevului trebuie dirijată pentru a răspunde la întrebarea Ce trebuie să ştiu
pentru a dovedi că … ?.
Analiza provine din cuvântul de origine grecească analysis, care se poate traduce prin
descompunerea unui corp compus, sau a unui fenomen în părţile sale componente. În logică,
analiza este o metodă de raţionament care constă în faptul că desfăşurarea gândirii se face de la
necunoscut la cunoscut, sau se mai înţelege şi descompunerea unei gândiri în judecăţile
componente.
Aşa cum am precizat mai sus, în Matematică, metoda de demonstraţie prin analiză se
aplică pornind de la întrebarea problemei sau de la necunoscut şi anume: se presupune că
rezultatul este cunoscut, apoi se cercetează ce consecinţe se pot deduce din această

145
presupunere. În felul acesta se reduce problema sau teorema necunoscută la alta mai puţin
necunoscută, aceasta la rândul ei se reduce la una şi mai puţin necunoscută şi astfel se
raţionează din aproape în aproape până când dăm peste o teoremă cunoscută sau peste o
problemă simplă care se rezolvă direct.
În rezolvarea problemelor, analiza se aplică astfel: se caută a se descompune problema
dată în alte probleme simple, plecându-se de la întrebarea problemei. Se caută mărimile
cunoscute sau necunoscute, cu ajutorul cărora se compune o problemă simplă, care să aibă
aceeaşi întrebare cu a problemei date. Apoi se formează alte probleme simple, în care datele
din prima problemă simplă devin mărimi căutate în a doua problemă simplă şi aşa mai
departe, până când dăm peste o problemă simplă ce se poate rezolva fără nici o dificultate.
Exemplu:
P1: Într-o livadă sunt 11 rânduri cu 14 pomi pe un rând, iar în altă livadă pe 12 rânduri sunt
câte 13 pomi pe fiecare rând. În care livadă sunt mai multi pomi şi cu cât?
Rezolvare:
Se dă:
 În prima livadă sunt 11 rânduri a câte 14 pomi pe fiecare rând;
 În a două livadă sunt 12 rânduri cu câte 13 pomi pe fiecare rând.
Se cere:
 În care livadă sunt mai mulţi pomi şi cu cât?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie comparate numerele de pomi din cele două
livezi, care nu se cunosc. Deci, următoarele două probleme simple sunt:
-Care este numărul de pomi din prima livadă?
-Care este numărul de pomi din a doua livadă?
Deci, soluţia va fi o prezentare în procesiune inversă a problemelor simple puse:
1. Care e numărul de pomi din prima livadă?
1114=154 (pomi).
2. Care e numărul de pomi din a doua livadă?
1213=156 (pomi).
3. În care livadă se află mai mulţi pomi şi cu cât?
156-154=2 (pomi).
Soluţie: În a doua livadă sunt cu 2 pomi mai mulţi decât în prima.

146
Trasăturile caracteristice ale acestei metode sunt:
 Se presupune teorema demonstrată (sau problema rezolvată), se stabilesc consecinţele ce
decurg din această presupunere, consecinţe cunoscute sau uşor de stabilit; acestea la rândul
lor se reduc la altele până dăm peste una evidentă.
 În rezolvarea problemei se porneşte de la cerinţa acesteia spre date ei.
 Calculele nu se efectuează odată cu formularea problemelor simple, ci se prezintă numai
schematic raţionamentele.
 Când, în sfârşit, ajungem la ultima problemă simplă se face rezolvarea ei imediat şi, în baza
datelor problemei, se fac toate calculele în ordine inversă.
 Dacă în rezolvarea problemelor prin sinteză s-au întâlnit dificultăţi în ceea ce priveşte
alegerea datelor sau a întrebărilor puse, la aplicarea analizei aşa ceva nu se întâmplă,
deoarece se prezintă un lanţ de judecăţi bine închegat, care face ca datele unei probleme
simple să fie mărime de căutat în altă problemă simplă. Singura dificultate (dacă putem
vorbi de aşa ceva) este ca trecerea de la o problemă simplă la alta să se facă pe bază de
raţionamente logice. Dacă acest principiu nu este respectat, se ajunge la rezultate incomplete
sau greşite.

6.2.1.3 Metoda analitico-sintetică
De multe ori, în Matematică/Aritmetică, întâlnim probleme ce nu pot fi rezolvate
folosind numai una din cele două metode generale prezentate mai sus: analiza şi/sau sinteza. Pe
de altă parte, deoarece în calea sintetică este necesar ca elevul să intuiască propoziţia
particulară (cunoscută) adevărată, este mai dificilă această judecată decât aceea care transformă
propoziţia de demonstat într-o propoziţie echivalentă până ce găseşte pasul de trecere de la
particular la general.
De aceea, în demonstrarea multor propoziţii matematice sau în rezolvarea unor
probleme, se aplică ambele căi, adică se foloseşte o metodă combinată din cele două metode, şi
anume metoda analitico-sintetică (sau sintetico-analitică), care se aplică în mai multe feluri; de
exemplu:
 Plecăm de la datele problemei urmând calea sintezei. În momentul când nu ştim ce date
trebuie să luăm pentru a forma o nouă problemă simplă, al cărei rezultat să se apropie şi mai
mult de soluţia problemei date, ne oprim şi în continuarea rezolvării problemei folosind

147
analiza.
 Când încercăm să rezolvăm o problemă prin sinteză şi nu suntem siguri de cele două date ce
trebuie luate pentru a forma o problemă simplă, al cărei rezultat să ne ajute în găsirea altor
date necesare pentru rezolvarea problemei, aplicăm analiza până se găsesc cele două date,
apoi se continuă cu prima metodă.
 Se începe rezolvarea problemei aplicând analiza, în felul acesta se descompune problema
dată în alte probleme (tot) compuse, dar mai puţin complicate, în rezolvarea cărora se aplică
sinteza, iar apoi (eventual) analiza.
Exemplu:
P1: În trei lăzi se găseşte zahăr cu 9000 lei kg, în valoare de 2025000 lei. Dacă din prima ladă
se toarnă în a doua 26 kg şi în a treia 23 kg, atunci în fiecare ladă va fi aceeaşi cantitate de
zahăr. Câte kg de zahăr au fost în fiecare ladă la început?
) Rezolvare aritmetică:
Se dă:
 1 kg zahăr costă 9000 lei;
 În 3 lăzi se află zahăr în valoare de 2025000 lei;
 Când din prima ladă se toarnă 26 kg în a doua ladă şi 23 kg în a treia ladă, în lăzi se află
aceeaşi cantitate de zahăr.
Se cere:
 Câte kg de zahăr au fost în fiecare ladă?
Se dă cât valorează zahărul şi cât costă 1 kg, deci se poate afla câte kg de zahăr au fost
în cele trei lăzi:
1. Câte kg de zahăr au fost în cele trei lăzi?
2025000:9000=225 kg.
Continuăm cu metoda analitică, deci plecând de la cerinţa problemei (pe care o privim
ca pe o problemă simplă) şi utilizând această (nouă) dată (informaţie). Dar, pentru a răspunde la
întrebarea problemei, trebuie să aflăm câte kg de zahăr au fost la sfârşit în fiecare ladă, ceea ce
se poate traduce în următoarea problemă simplă:
-Câte kg de zahăr au fost la început în fiecare ladă?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să aflăm câte kg de zahăr au fost la sfârşit
în fiecare ladă. Deci problema simplă este:

148
-Câte kg au fost în fiecare ladă la sfârşit?
Deci, continuăm problema sintetic, parcurgând invers problemele simple puse:
2. Câte kg de zahăr au fost în fiecare ladă la sfârşit?
225:3=75 kg.
3. Câte kg de zahăr au fost în fiecare ladă la început?
-În prima ladă au fost la început: 75+26+23=124 kg.
-În a doua ladă au fost la început: 75-26=49 kg.
-În a treia ladă au fost la început: 75-23=52 kg.
) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul iniţial al kg de zahăr din prima ladă, y-numărul iniţial
al kg de zahăr din a doua ladă şi z-numărul iniţial al kg de zahăr din a treia ladă. Din datele
problemei obţinem sistemul:
 x  124
 x  y  z  225 
 , cu soluţia:  y  49 .
 x  26  23  y  26  z  23  z  52

Soluţie: În prima ladă au fost 124 kg, în a doua au fost 49 kg, în a treia au fost 52 kg.

6.2.2 Metode particulare
Aşa cum am precizat mai sus, metodele particulare sunt acelea care se pot folosi în
rezolvarea (doar a) unui număr restrâns de probleme. Printre metodele particulare se întâlnesc
unele pe care le folosim des în rezolvarea problemelor practice, cum ar fi de exemplu:
 metoda reducerii la unitate,
 metoda comparaţiei,
 metoda ipotezelor,
 metoda reducerii la unitate,
 metoda comparaţiei, etc.,
altele din contră, ajută la rezolvarea problemelor teoretice şi la demonstrarea diferitelor
teoreme.

6.2.2.1 Metode pentru rezolvarea problemelor teoretice şi demonstrarea teoremelor
Metodele pentru rezolvarea problemelor teoretice şi demonstrarea teoremelor sunt:
 metoda reducerii la absurd şi

149
 metoda inducţiei matematice.

6.2.2.1.1 Metoda reducerii la absurd
În Matematică pentru a stabili valoarea de adevăr a unei propoziţii matematice folosim
două feluri de demonstraţii:
 demonstraţie directă şi
 demonstraţie indirectă.
Numim demonstraţie directă un şir de implicaţii (silogisme) care se sprijină direct pe
adevăruri stabilite în prealabil şi care conduc în mod direct la concluzia dorită sau la soluţia
problemei. Dar, acest lucru nu este întotdeauna posibil, astfel că în unele cazuri este mai uşor să
demonstrăm reciproca contrarei propoziţiei iniţiale. În aceste cazuri avem de a face cu o
demonstraţie indirectă, metoda numindu-se metoda reducerii la absurd.
Aşadar, metoda reducerii la absurd constituie un mod de demonstraţie indirectă şi
constă în a admite în mod provizoriu ca adevărate, judecăţile care contrazic adevărul enunţat de
o teoremă sau de o problemă, apoi în baza unei asemenea presupuneri se deduc o serie de
consecinţe care duc la un rezultat absurd, care contrazice sau ipoteza problemei sau un adevăr
stabilit mai înainte. Ca să ne putem forma convingerea deplină că adevărul enunţat de teoremă
este singurul care poate fi admis, trebuie dovedite absurdităţile la care conduc toate ipotezele
posibile puse de judecata contradictorie.
La baza acestei metode stă legea terţului exclus, care se enunţă astfel: Din două
propoziţii contradictorii, una este adevărată şi cealaltă este falsă, a treia posibilitate nu poate
există, sau altfel spus: O propoziţie matematică este sau adevărată sau falsă, o a treia
posibilitate nu există. Deci, din regula implicaţiei inverse ştim că are loc echivalenţa:
(p  q)  ( q  p ).

Uneori demonstraţia teoremei directe (p  q) este mai dificilă decât demonstraţia
teoremei ( q  p ), numită teorema reciprocă a contrarei (sau contrara reciprocei). Metoda
reducerii la absurd constă în demonstrarea acestei de a doua teoreme.
Se ştie că p este propoziţia adevărată şi din demonstraţie rezultă că p este o propoziţie
adevărată. Ori p p este o contradicţie (o propoziţie este sau falsă sau adevărată şi nu poate fi
în acelaşi timp şi adevărată şi falsă). Se ajunge la această contradicţie deoarece am presupus q
ca fiind propoziţie adevărată, adică am presupus, implicit, că q este falsă. Rezultă deci că q este
150
adevărată şi astfel s-a demonstrat, prin reducere la absurd, teorema (p  q).
În unele situaţii se ajunge la o contradicţie nu cu propoziţia (adevărată) din ipoteza
teoremei, ci cu o alta despre care am demonstrat sau cunoaştem că este adevărată.
Tipul de raţionament poate fi dat în următorii paşi:
1. Se neagă concluzia teoremei de demonstrat
2. Se efectuează, pornind de la ipoteza teoremei şi ipoteza contrarei reciprocei, p q , un şir de

raţionamente corecte (silogisme)
3. În urma acestor raţionamente ajungem la o propoziţie care este, incontestabil, falsă (deci
ajungem la o contradicţie).
Exemplu:
P1: Bunicul a împărţit 100 de nuci la cei 7 nepoţi ai săi. Să se arate că cel puţin unul din
nepoţi a primit mai puţin de 15 nuci.
Rezolvare: Presupunem că fiecare nepot a primit cel puţin 15 nuci. Atunci numărul nucilor
împărţite de bunicul este cel puţin egal cu:
715=105,
ceea ce este imposibil.

6.2.2.1.2 Metoda inducţiei matematice
A două metodă amintită mai sus a fost metoda inducţiei matematice. Din punct de
vedere logic, prin inducţie se înţelege o metodă de raţionament, cu ajutorul căreia plecând de la
(pre)judecăţi particulare se poate ajunge la o concluzie generală.
Inducţia matematică poate fi de două feluri:
 completă sau
 incompletă.
În logică, prin inducţie incompletă se înţelege acea formă de raţionament inductiv prin
care se ajunge la o concluzie generală, în baza premiselor, care nu cuprind toate cazurile
particulare ale fenomenului studiat. Inducţia completă este o metodă de raţionament prin care
se poate obţine o concluzie generală, din judecăţi care folosesc toate cazurile particulare.
Metoda de raţionament prin care se realizează trecerea de la propoziţii particulare la
propoziţii generale se numeste inducţie.
Exemplu:

151
Numărul 20 se termină cu 0 şi se divide cu 5. Atunci orice număr care se termină cu 0
se divide cu 5.
În raţionamentul efectuat s-a pornit de la propoziţia particulară adevărată şi s-a obţinut
propoziţia generală adevărată. Desigur că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. În
Matematică, inducţia incompletă nu poate constitui un raţionament riguros, care să ducă
întotdeauna la concluzii generale juste, deoarece există judecăţi adevărate în mai multe cazuri
particulare, dar nevalabile şi pentru cazul general.
Exemplu:
1) Considerăm propoziţia: Dacă funcţia f : N  N, este dată de legea: pentru orice nN,
f(n)=n2+n+41, atunci, pentru orice nN, f(n) este un număr prim. Se verifică uşor că pentru
orice n0, 1, ..., 39, f(n) este un număr prim, iar f(40)=412.
Dacă o propoziţie este adevărată în unele cazuri particulare, dar nu este posibil să
considerăm toate cazurile particulare (propoziţia se referă la o mulţime infinită de elemente),
atunci pentru a dovedi valoarea de adevăr, utilizăm o metodă specială de raţionament numită
metoda inducţiei matematice (sau a inducţiei incomplete). Având în vedere cele prezentate mai
sus, precizăm că aplicarea acestei metode în Matematică înseamnă, de fapt, respectarea unui
algoritm specific pentru a demonstra că o anumită propoziţie matematică P(n), care depinde de
numărul natural nm, mN, este adevărată. La baza metodei stă Principiul inducţiei
matematice sau Primul principiu de inducţie: Dacă propoziţia matematică P(n), care depinde
de numărul natural nm, mN, este adevărată pentru n=m şi din faptul că ea este adevărată
pentru n=km, rezultă că este adevărată şi pentru n=k+1, atunci propoziţia P(n) este
adevărată pentru orice nm.
Aşadar orice demonstraţie care se bazează pe principiul inducţiei matematice este
necesar să fie formată din două etape:
1. Etapa de verificare: Se verifică faptul că P(m) este adevărată.
2. Etapa de demonstraţie: Se demonstrează că: dacă P(k) este adevărată, atunci şi P(k+1) este
adevărată, km.
Dacă P(m) este adevărată şi
[P(k)-adevărată, implică P(k+1) este adevărată, km],
atunci conform principiului inducţiei matematice, propoziţia P(n) este adevărată pentru orice
număr natural n, nm.
152
Deci:
 considerăm un număr natural km,
 presupunem că P(k) este adevărată (ipoteza inducţiei),
 demonstrăm că (în acest caz) P(k+1) este adevărată,
 concluzionăm că, pentru orice nm, P(n) este adevărată.
În Aritmetică metoda inducţiei matematice se aplică pentru:
 demonstrarea teoremelor,
 demonstrarea unor identităţi,
 demonstrarea unor inegalităţi,
 rezolvarea unor exerciţii de divizibilitate.
Se cuvine să facem aici câteva precizări în legătură cu această metodă:
i) Cum se alege a pentru a calcula P(a)?
La unele propoziţii se demonstrează că P(a) este adevărată pentru a=0, iar la alte
propoziţii se demonstrează că P(a) este adevărată pentru un a>0; aceasta depinde de propoziţia
P(n).
Exemplu:
P1) Să se arate că pentru orice nN, n5-n este multiplu de 5.
Rezolvare: Pentru orice nN, considerăm propoziţia P(n): n5-n este multiplu de 5.
1. Etapa de verificare: Verificăm faptul că P(0) este adevărată. Într-adevăr 05-0=0 este multiplu
de 5.
2. Etapa de demonstraţie: Fie k0 şi considerăm P(k) adevărată, adică:
k5-k=M5.
Demonstrăm că, în acest caz şi P(k+1) este adevărată.
P(k+1): (k+1)5-(k+1)=k5-5k4+10k3-10k2-5k+1-k-1
=k5-k+M5=M5,
conform ipotezei inducţiei. Aşadar,
[P(k)-adevărată, implică P(k+1) este adevărată, km],
atunci conform principiului inducţiei matematice, propoziţia P(n) este adevărată pentru orice
număr natural n.
C) Să se arate că pentru orice n10, 2nn3.
În acest caz se procedează ca şi mai sus, doar că prima propoziţie care trebuie verificată

153
este P(10).
ii) Câţi termeni dintr-o sumă se iau pentru a efectua calculul, dacă P(n) este o proprietate a unei
sume?
Uneori pentru a demonstra (sau verifica) că propoziţia P(a) este adevărată se iau a
termeni, iar alteori mai mulţi termeni; (şi) aceasta depinde de propoziţia P(n).
Exemple:
P2) Să se arate că, pentru orice număr natural n1, are loc egalitatea:
n(n  1)(n  2)
12+23+…+n(n+1)= .
3
Se observă că în cazul propoziţiei P(a), pentru orice număr natural a1, se ia în calcul
exact a termeni.
P3) Să se arate că, pentru orice număr natural n1, are loc egalitatea:
1 1 1 n
+ +…+ = .
1 4 4  7 (3n  2)  (3n  1) 3n  1
Pentru a determina P(2) se înlocuieste n=2, atât în membrul stâng, cât şi în membrul
drept. Înlocuirea în membrul stâng se face în termenul general şi din sumă se consideră atâţia
termeni până când ultimul este cel calculat din termenul general.
1 1 2
P(2)= + = .
1 4 (3  2  2)  (3  2  1) 3  2  1

iii) Este necesar ca amândouă etapele să fie parcurse (prima verificată şi a doua demonstrată),
deoarece ambele etape, descrise mai sus, sunt la fel de importante în raţionament. Dacă una din
ele nu este parcursă, este posibil ca propoziţia să nu fie adevărată.
Exemplu:
Considerăm propoziţia: Orice număr natural este egal cu succesorul său.
-Nu verificăm prima etapă, ci trecem direct la etapa a doua.
-Deci, fie k0 şi presupunem că P(k) este adevărată, adică, k=k+1.
-Atunci k+1=k+2 şi P(k+1) este adevărată.
-Desigur că, cu toate că [P(k)-adevărată implică P(k+1)-adevărată], propoziţia nu este
adevărată.
iv) Sunt situaţii când formulările etapelor 1 şi 2 de la metoda inducţiei trebuie modificate
corespunzător.
A doua parte a demonstraţiei se bazează pe valabilitatea propoziţiilor P(k) şi P(k+1).
154
Pentru a evidenţia acest lucru la etapa de verificare se dovedeşte valoarea de adevăr a
propoziţiei pentru două valori consecutive ale lui n: a şi a+1.

6.2.2.2 Metode de rezolvare a problemelor practice
6.2.2.2.1 Metoda directă
Când soluţia unei probleme se obţine printr-o singură operaţie sau când în rezolvarea
problemei datele se iau în ordinea în care sunt scrise, spunem că folosim metoda directă în
rezolvarea ei.
Singura greutate în aplicarea acestei metode constă în faptul de a alege operaţia potrivită
care duce (cel mai direct) la rezultatul dorit. Operaţia se poate găsi citind cu atenţie enunţul
problemei sau din cunoştinţele anterioare de Aritmetică, pur şi simplu, ţinând seama de felul
cum se desfăşoară faptele în realitate.
Exemplu:
P1: O persoană vrea să facă un gard lung de 42 m. Pentru acest lucru îi trebuie stâlpi pe care
să-i aşeze la distanţa de 2 m unul de altul. De câţi stâlpi are nevoie?
Rezolvare: Dacă efectuăm împărţirea 42:2 aflăm numărul intervalelor:
42:2=21 intervale.
Numărul stâlpilor este cu o unitate mai mare decât numărul intervalelor, deci:
21+1=22 stâlpi.
Soluţie: 22 stâlpi.
Numărul de date care intră în compunerea unei probleme este variat. Sunt probleme
simple care conţin o dată, două, trei sau mai multe, cum ar fi cazul unei probleme în care
rezultatul s-ar obţine prin efectuarea unei singure operaţii asupra mai multor obiecte
matematice (numere, mulţimi, figuri geometrice, etc.).

6.2.2.2.2 Metoda reducerii la unitate
Una din cele mai întrebuinţate metode în rezolvarea problemelor de Aritmetică,
începând chiar din clasele primare, când elevii trec la rezolvarea problemelor compuse, este
metoda reducerii la unitate. Dacă această metodă este accesibilă celor ce încep studiul
Aritmeticii, aceasta se datorează, în bună parte, şi faptului că mersul ei se apropie cel mai mult
de desfăşurarea naturală a evenimentelor care înlesnesc găsirea operaţiilor necesare pentru a

155
ajunge la rezultatul cerut.
Problemele care se rezolvă prin metoda reducerii la unitate sunt variate. Astfel, prin
aplicarea acestei metode se pot rezolva probleme unde se dau mărimi direct sau invers
proporţionale, probleme unde este vorba de acţiuni ce se petrec în acelaşi timp sau unele
probleme de circulaţie, amestec, etc.
Metoda reducerii la unitate constă în următoarele: se determină valoarea unitară a unei
mărimi, apoi celelalte mărimi din problemă se compară cu mărimea aleasă ca unitate de măsură
(comparaţie), iar operaţiile se desfăşoară în baza unor asemenea comparaţii.
Exemplu:
P1: Trei furnale au de prelucrat 36000 t minereu de fier. Ştiind că primul furnal ar prelucra tot
minereul în 60 zile, al doilea în 90 zile şi al treilea în 45 zile, aflaţi în câte zile vor prelucra tot
minereul cele trei furnale şi ce cantitate de minereu a prelucrat fiecare furnal?
Rezolvare: Pentru a afla în câte zile cele trei furnale prelucrează întreaga cantitate de minereu,
trebuie să ştim ce cantitate prelucrează într-o zi fiecare furnal.
1. Câte tone poate prelucra pe zi primul furnal?
36000:60=600 t într-o zi.
2. Câte tone poate prelucra pe zi al doilea furnal?
36000:90=400 t într-o zi.
3. Câte tone poate prelucra pe zi al treilea furnal?
36000:45=800 t într-o zi.
Acum se poate găsi cât pot prelucra toate furnalele (împreună) într-o zi.
4. Câte tone prelucrează cele trei furnale (împreună) într-o zi?
600+400+800=1800 t într-o zi.
5. În câte zile vor prelucra tot minereul cele trei furnale?
36000:1800=20 zile.
Ştiind în câte zile cele trei furnale pot prelucra întreaga cantitate de minereu, se poate
afla câte tone de minereu au fost prelucrate de fiecare furnal.
6. Câte tone a prelucrat primul furnal?
60020=1200 t.
7. Câte tone a prelucrat al doilea furnal?
40020=8000 t.

156
8. Câte tone a prelucrat al treilea furnal?
80020=16000 t.
Soluţie: Cele trei furnale termină prelucrarea minereului în 20 zile. Primul furnal prelucrează
12000 t, al doilea furnal prelucrează 8000 t, iar al treilea furnal prelucrează 16000 t.

6.2.2.2.3 Metoda comparaţiei
Adeseori, în Matematică (în special în Aritmetică, dar nu numai acolo) întâlnim
probleme în care ni se dau două, trei sau mai multe mărimi, între care se pot stabili două, trei
sau mai multe relaţii şi ni se cere să aflăm valorile numerice ale acestor mărimi, care satisfac
condiţiile date în problemă. Aceste probleme se rezolvă prin metoda comparaţiei.
Metoda comparaţiei constă în a elimina o mărime necunoscută dintre mai multe mărimi
necunoscute, date în problemă, comparând condiţiile pe baza cărora s-au stabilit cele două
relaţii.
Când este vorba de aflarea valorilor numerice a trei mărimi necunoscute, se elimină
două mărimi prin compararea condiţiilor din cele trei relaţii ce se pot stabili, ş.a.m.d..
Relaţiile stabilite, dacă le exprimăm în simboluri matematice, sunt nişte ecuaţii cu două,
trei sau mai multe necunoscute, iar eliminarea necunoscutelor se face pe o cale asemănătoare
cu cea a eliminării unei necunoscute prin metoda reducerii din Algebră, şi anume: prin adunare,
prin scădere, egalarea mărimilor sau prin înlocuire. În Aritmetică, de exemplu, relaţiile se
exprimă pe scurt, prin cuvinte, în aşa fel încât, prima relaţie să fie scrisă într-un rând, cea de a
doua relaţie să fie scrisă sub prima, cu condiţia ca valorile mărimilor de acelaşi fel să fie unele
sub altele, adică în aceeaşi coloană. În aplicarea acestei metode, toată greutatea constă în a
alege întrebarea astfel încât, să reiasă ce operaţie trebuie să se facă pentru a elimina o
necunoscută.
Exemplu:
P1: Pentru o cantină şcolară s-au cumpărat o dată 7 kg de zahăr şi 2 kg de ceai în valoare de
383000 lei. În altă zi s-au cumpărat cu acelaşi pret 3 kg de zahăr şi 2 kg de ceai cu 347000 lei.
Cât costă 1 kg de zahăr şi cât costă 1 kg de ceai?
) Rezolvare aritmetică: Se scrie schematic enunţul problemei astfel încât mărimile de acelaşi
fel să fie unele sub altele, pe trei coloane:
7 kg zahăr…….2 kg ceai…….383000 lei

157
3 kg zahăr…….2 kg ceai…….347000 lei.
Se observă că prima dată s-a cheltuit mai mult decât a două oară, deoarece s-a cumpărat
mai mult zahăr decât prima dată. Cantitatea de ceai nu influentează diferenţa de preţ, deoarece
s-a cumpărat aceeaşi cantitate în ambele zile. Diferenţa:
383000-347000=36000 lei
va reprezenta costul zahărului cumpărat în plus prima dată, adică costul a
7-3=4 kg zahăr.
Odată aflat preţul unui kg de zahăr se poate găsi uşor preţul unui kg de ceai. Deci
întrebările (problemele simple) sunt:
1. Cât costă 1 kg de zahăr?
(383000-347000):4=9000 lei.
2. Cât costă 1 kg de ceai?
(383000-79000):2=160000 lei,
sau
(347000-39000):2=160000 lei.
) Rezolvare algebrică: Fie x preţul unui kg de zahăr şi y preţul unui kg de ceai. Conform
enunţului problemei avem sistemul:
7 x  2 y  383000  x  9000
 , a cărui soluţie este  .
3 x  2 y  347000  y  160000
Soluţie: 1 kg zahăr costă 9000 lei, iar 1 kg ceai costă 160000 lei.
Problemele de acest tip se pot clasifica şi după numărul mărimilor ce apar în enunţ, care
este egal cu numărul relaţiilor liniare dintre elemente.
Exemplu de problemă în care apar 3 mărimi:
P2: O gospodină a cumpărat 5 kg de mere, 4 kg de struguri şi 6 kg de prune plătind 290000
lei. A doua oară a plătit 265000 lei pentru 4 kg de mere, 5 kg de struguri şi 4 kg de prune, iar a
treia oară 480000 lei pentru 9 kg de mere, 9 kg de struguri şi 5 kg de prune. Cât costă 1 kg din
fiecare, dacă preţurile au fost aceleaşi de fiecare dată?
) Rezolvare aritmetică: Datele problemei se scriu astfel:
5 kg mere……4 kg struguri……6 kg prune……290000 lei
4 kg mere……5 kg struguri……4 kg prune……265000 lei
9 kg mere……9 kg struguri……5 kg prune……480000 lei.

158
Ideea este de a aduce mărimile la acelaşi termen de comparatie, ceea ce se face uşor,
adunând primele două relaţii între ele:
9 kg mere……9 kg struguri…...10 kg prune….. 555000 lei
9 kg mere……9 kg struguri……5 kg prune……480000 lei.
Acum întrebările sunt:
1. Cât costă 1 kg de prune?
(555000-480000):(10-5)=75000:5=15000 lei.
2. Cât costă 4 kg de struguri şi 5 kg de mere?
290000-615000=200000 lei.
3. Cât costă 4 kg de mere şi 5 kg de struguri?
265000-415000=205000 lei.
Relaţiile devin:
5 kg mere……..4 kg struguri…… 200000 lei | 5
4 kg mere……..5 kg struguri…….205000 lei | 4
25 kg mere……20 kg struguri……1000000 lei
16 kg mere……20 kg struguri…….820000 lei.
4. Cât costă 1 kg de mere?
(1000000-820000):(25-16)=180000:9=20000 lei.
5. Cât costă 1 kg de struguri?
(200000-520000):4=100000:4=25000 lei.
) Rezolvare algebrică: Fie x preţul unui kg de mere, y preţul unui kg de struguri şi z preţul
unui kg de prune. Conform enunţului problemei avem sistemul:
5 x  4 y  6 z  290000  x  20000
 
4 x  5 y  4 z  265000 , cu soluţia:  y  25000 , soluţie care reprezintă preţurile căutate.
9 x  9 y  5 z  480000  z  15000
 
Soluţie: 1 kg de mere costă 20000 lei, 1 kg de struguri costă 25000 lei, iar 1 kg de prune costă
15000 lei.

6.2.2.2.4 Metoda ipotezelor
După cum arată şi numele, această metodă constă în faptul că se face o ipoteză asupra
mărimilor necunoscute în problemă, atribuindu-le valori arbitrare. Presupunând că aceste valori

159
constituie rezultatul căutat, se face verificarea problemei aşa cum arată enunţul ei. În felul
acesta se ajunge la un rezultat, care nu este acela pe care îl căutăm. Se examinează diferenţa ce
există între rezultatul căutat şi cel presupus. În baza nepotrivirilor ivite se trag diferite concluzii
care pot duce cu uşurinţă la aflarea rezultatului adevărat.
Această metodă se aplică, cu succes, în cazul când există proporţionalitate între variaţiile
valorilor mărimii necunoscute, care s-a înlocuit cu o valoare arbitrară şi erorile ce se fac în
urma ipotezelor emise. Metoda mai este cunoscută şi sub numele de metoda falsei ipoteze.
Problemele care se rezolvă prin metoda ipotezelor, se pot împărţi în două grupe
distincte:
a) Probleme în care se presupune că valoarea mărimii care se cere este chiar una din valorile
date în problemă.
b) Probleme în care se dă mărimii cerute o valoare arbitrară şi pe baza acestei valori calculăm
celelalte valori ale mărimilor.
De asemenea, funcţie de numărul ipotezelor implicate, problemele care se rezolvă cu
ajutorul acestei metode le putem clasifica astfel:
i) Probleme pentru rezolvarea cărora este necesară o singură ipoteză;
ii) Probleme pentru rezolvarea cărora sunt necesare mai multe ipoteze succesive.
În prima categorie de probleme se cunoaşte numărul total de unităţi de două tipuri,
valoarea totală şi valoarea fiecărei unităţi. Se cere numărul unităţilor din fiecare tip. Problemele
de acest tip pot fi date sub diferite enunţuri:
I) În a vase încap b litri lichid. Vasele sunt de două tipuri, cu capacitatea de m litri, respectiv n
litri. Câte vase sunt de fiecare tip?
II) Se cumpără a obiecte de două categorii, plătindu-se b lei. Un obiect de o categorie costă m
lei, respectiv n lei. Câte obiecte de fiecare categorie se cumpără?
III) Într-o curte sunt a capete de animale şi păsări şi b picioare. Câte animale şi câte păsări
sunt în curte?
) Rezolvare aritmetică:
1. Care ar fi valoarea totală dacă toate cele a unităţi ar fi de aceeaşi valoare m?
m·ap.
2. Care este diferenţa de valoare pentru o unitate?
|n-m|q.

160
3. Care este diferenţa de valoare pentru total? (Între real şi rezultatul de la presupunere.)
|b-p|r.
4. Care unităţi de valoare n sunt în r?
r:qs.
5. Sunt s unităţi de valoare n (s-a presupus în judecată că toate au valoarea unitară m) şi a-s de
valoare m.
Observaţie: Dacă se presupunea că toate cele a unităţi au valoarea unitară n, atunci acelaşi tip
de raţionament ar fi condus la aflarea mai întâi a numărului de unităţi de valoare m.
) Rezolvare algebrică:
1. Notăm cu x numărul unităţilor din primul tip şi cu y numărul unităţilor din al doilea tip
(numărul vaselor din prima capacitate, respectiv a doua capacitate, numărul obiectelor din
prima categorie, respectiv a doua categorie, numărul animalelor, respectiv numărul păsărilor).
2. Numărul total al unităţilor este x+ya.
3. Valoarea unităţilor de prima categorie este xm, iar a celor de a doua categorie este yn.
4. Valoarea totală este xm+ynb.
x  y  a  an  b b  am 
5. Se formează sistemul  , care are ca soluţie perechea  , .
mx  ny  b  nm nm 
Numărul unităţilor de primul tip şi al celor de al doilea tip se interpretează din soluţia
sistemului.
Exemplu:
P1: Pentru construirea unui pod s-au cumpărat grinzi de brad şi de stejar, în total 16 grinzi
cântărind 1070 kg. Ştiind că o grindă de stejar are 80 kg, una de brad 50 kg, câte grinzi au fost
de brad şi câte de stejar?
) Rezolvare aritmetică: Putem proceda în oricare din următoarele două moduri:
i) Presupunem că toate cele 16 grinzi sunt de stejar. Verificăm problema în această ipoteză. În
acest caz grinzile cântăresc:
1680=1280 kg.
Dar toate grinzile cântăresc 1070 kg. Diferenţa:
1280-1070=210 kg
provine din faptul că printre cele 16 grinzi se găsesc şi unele de brad. Dacă în locul unei grinzi
de stejar punem una de brad, diferenţa se micşorează cu:

161
80-50=30 kg.
Problemele simple sunt:
1. Câte grinzi de brad sunt?
(1680-1070):80-50)=210:30=7 grinzi.
2. Câte grinzi de stejar sunt?
16-7=9 grinzi.
Urmează verificarea problemei pentru a avea siguranţa că nu s-au strecurat greşeli:
980+750=720+350=1070 kg.
Problema se verifică.
ii) Presupunem că toate grinzile sunt de brad. În acest caz ele vor cântări:
1650=800 kg.
Diferenţa:
1070-800=270 kg
provine din faptul că printre cele 16 grinzi se găsesc şi grinzi de stejar. Dacă în locul unei grinzi
de brad punem una de stejar, diferenţa se micşorează cu:
80-50=30 kg.
În acest caz, problemele simple sunt:
1. Câte grinzi de stejar sunt?
(1070-1650):30=270:30=9 grinzi.
2. Câte grinzi de brad sunt?
16-9=7 grinzi.
) Rezolvare algebrică: Fie x numărul grinzilor de brad şi y numărul grinzilor de stejar,
cumpărate. Conform enunţului problemei avem sistemul:
 x  y  16 x  7
 , a cărui soluţie este  , soluţie ce reprezintă numerele căutate.
50 x  80 y  1070 y  9
Soluţie: S-au cumpărat: 9 grinzi de stejar, 7 grinzi de brad.
În multe probleme la care se aplică metoda ipotezelor este necesar să se facă mai multe
presupuneri succesive pentru a se stabili raportul variaţiei ce există între rezultatul real şi cel
arbitrar.
Exemple:
I) Dacă s-ar plăti a lei pentru o unitate de marfă, i-ar rămâne cumpăratorului c lei. Dacă s-ar

162
plăti b lei pentru o unitate de marfă, i-ar lipsi d lei. Câţi lei avea cumpăratorul şi câte unităţi
din marfă trebuia să cumpere? (Presupunem că a<b.)
II) Dacă elevii unei clase s-ar aşeza câte a elevi într-o bancă, ar rămâne c elevi fără loc. Dacă
s-ar aşeza câte b elevi într-o bancă, ar rămâne d locuri libere (şi aici presupunem că a<b).
Câţi elevi şi câte bănci sunt?
) Rezolvare aritmetică:
1. Care este diferenţa, în lei, la o unitate de marfă (sau între numărul de elevi aşezaţi întâi şi a
două oară într-o bancă)?
b-am.
2. Care ar fi suma în lei plătită mai mult a doua oară faţă de prima dată (sau numărul de elevi ce
ar mai trebui aşezaţi în bănci ca toate băncile să fie ocupate la a doua aşezare)?
c+dp.
3. Câte unităţi de marfă erau pentru a fi cumpărate (câte bănci erau în clasă)?
p:mq.
4. Câţi lei avea cumpăratorul (câţi elevi erau în clasă)?
q·a+cs.
5. Erau q unităţi (bănci) şi s lei (elevi).
Observaţie: În problemă presupunem că qa+cqb-d.
) Rezolvare algebrică:
1. Notăm cu x suma totală în lei ce o deţine cumpăratorul (numărul elevilor) şi cu y numărul
unităţilor de marfă (numărul băncilor).
2. Prima dată s-ar plăti ya lei (s-ar aşeza în bănci ya elevi), apoi s-ar plăti yb lei (s-ar aşeza în
bănci yb elevi, ocupând toate băncile cu câte b elevi într-o bancă). Suma plătită prima dată
(numărul elevilor aşezaţi în bănci prima dată) adunată cu suma rămasă (cu numărul elevilor
rămaşi fără loc) ar da suma totală (numărul elevilor), adică:
ya+cx.
3. Suma ce s-ar plăti a doua oară (numărul elevilor aşezati în bănci câte b elevi într-o bancă)
este un număr mai mare cu d decât suma reală (numărul real al elevilor), deci:
yb-dx.
 ya  c  x  ad  bc c  d 
4. Se formează sistemul  , care ca are soluţie perechea  ,  . (Presupunem
 yb  d  x  ba ba 

163
datele astfel ca să existe soluţia).
ad  bc
Soluţie: Suma totală (numărul elevilor) este şi numărul unităţilor de marfă (numărul
ba
cd
băncilor) este .
ba
Concret:
P2: La un cinematograf, dacă spectatorii se aşează câte 4 pe bancă, 18 rămân în picioare, iar
dacă se aşează câte 5 pe o bancă, rămân 4 bănci libere. Câte bănci şi câţi spectatori sunt în
sală?
) Rezolvare aritmetică: Dacă spectatorii se aşează câte 4 pe o bancă, 18 rămân în picioare şi
toate băncile sunt ocupate. Pentru a realiza a doua situaţie eliberăm ultimele 4 bănci, deci se
mai ridică în picioare:
44=16 persoane,
acum fiind în picioare:
18+16=34 persoane.
Deci băncile ocupate sunt 34, adică în total:
34+4=38 de bănci
şi spectatori:
345=170 de persoane.
Problemele simple sunt:
1. Câte bănci sunt în sală?
(44+18)+4=34+4=38 bănci.
2. Câţi spectatori sunt?
345=170,
sau:
384+18=152+18=170 spectatori.
) Rezolvare algebrică: Fie x numărul spectatorilor şi y numărul băncilor. Din datele
problemei obţinem sistemul:
4 y  x  18
  x  170
 x , a cărui soluţie este  .
 y  4  5  y  38

Soluţie: În sală există 38 de bănci şi 170 de spectatori.
164
Tot în acest tip de rezolvare de probleme se încadrează şi rezolvarea aritmetică a
problemelor de amestec şi aliaj, când se cunosc titlurile pentru fiecare din aliajele care compun
noul aliaj, precum şi titlul aliajului nou obţinut şi cantitatea totală, cerându-se cantitatea din
aliajele care se amestecă. Aceste tipuri de probleme le vom trata în (sub)secţiunea 6.2.2.2.11.

6.2.2.2.5 Metoda retrogradă
Sunt cazuri când, în unele probleme de Aritmetică, aplicând mersul natural al
raţionamentelor / calculelor este nevoie să facem apel la altele mai grele şi la operaţii
obositoare, care adeseori întârzie aflarea rezultatului. Pentru înlăturarea unor asemenea greutăţi
ne folosim de metoda retrogradă sau metoda mersului invers.
Metoda retrogradă constă în faptul că rezolvarea nu o facem în ordinea care ne-o arată
mersul natural al evenimentelor, sau aşa cum ne arată datele din enunţ, ci, din contră, folosim
datele problemei în ordinea inversă.
Aşadar, rezolvarea problemei începe de la sfârşitul ei şi raţionamentele / calculele se
efectuează imediat pe măsură ce ne apropiem de începutul problemei. Proba se efectuează
făcând asupra rezultatului găsit raţionamentele / operaţiile indicate în enunţul problemei. În
felul acesta raţionamentul decurge mai uşor.
Exemplu:
P1: Am ales un număr, l-am înmulţit cu 5, la rezultat am adunat 42, suma obţinută am
împărţit-o la 7, iar din cât am scăzut 11, obţinând 200. Ce număr am ales?
) Rezolvare aritmetică: Din enunţ aflăm că ultima operaţie făcută este: din cât scădem 11 şi
obţinem 200. Numărul din care, dacă scădem 11 obţinem 200, este:
200+11=211.
Problema dată devine: Am ales un număr, l-am înmultit cu 5, la rezultat am adunat 42,
suma am împărţit-o la 7 şi am obţinut 211.
Numărul care împărţit la 7 dă câtul 211 este:
2117=1477.
Problema apare acum astfel: Am ales un număr, l-am înmulţit cu 5, la rezultat am
adunat 42 şi am obţinut 1477.
Numărul care adunat cu 42 ne dă 1477 este:
1477-42=1435.

165
Problema devine: Ce număr înmulţit cu 5 ne dă 1435?
Numărul căutat este:
1435:5=287.
) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul căutat. Conform datelor problemei obţinem următoarea
ecuaţie:
5 x  42
-11=200,
7
a cărei soluţie este x=[(200+11)7-42]:5=287.
Soluţie: Numărul ales este 287.

6.2.2.2.6 Metoda figurativă
Printre problemele de Matematică (în special de Aritmetică), se găsesc multe care au un
caracter algebric, cum ar fi aflarea a două numere când se cunosc suma şi diferenţa lor sau
suma şi raportul lor. De acelaşi gen sunt şi problemele unde este vorba de înlocuirea uneia
dintre mărimi sau este vorba de eliminarea unei mărimi prin scădere, adunare, etc., respectiv
diverse calcule procentuale. Multe din problemele tipice, dacă ar fi să apelăm la Algebră, s-ar
putea rezolva printr-o ecuaţie sau printr-un sistem de două sau mai multe ecuaţii. Însă, aşa cum
am mai arătat, ele trebuie rezolvate şi prin mijloace aritmetice, nu numai prin ecuaţii sau
sisteme de ecuaţii algebrice.
Metoda figurativă (sau metoda grafică) este de departe cea mai importantă dintre
metodele particulare şi constă în faptul de a reprezenta datele sau mărimile din problemă prin
diferite desene, schiţe sau figuri geometrice, convenţional alese, cărora apoi li se fac unele
modificări impuse de enunţul problemei. În felul acesta se poate urmări intuitiv dependenţa
mărimilor şi, o dată cu aceasta, se fixează mai clar raţionamentul care conduce la rezultatul
cerut. Figurile care servesc la reprezentarea mărimilor dintr-o problemă nu se cer să fie făcute
exact la scară. Cele mai întâlnite figuri sunt cele făcute din segmente de dreaptă, dreptunghiuri
şi cilindri.
Figurile reprezentative pe care le folosim în Aritmetică, nu sunt altceva decât litere ce ţin
locul necunoscutelor în ecuaţie. Însă valoarea intuitivă a figurilor este cu mult mai mare decât a
literelor în Algebră, de aceea această metodă este însuşită cu uşurinţă de cei ce încep studiul
Aritmeticii şi este folosită mult în rezolvarea problemelor.
Metoda figurativă ajută la formarea schemei unei probleme, la concentrarea asupra
166
condiţiilor şi a cerinţelor acesteia. În rezolvarea unei probleme care face apel la această metodă
ne sprijinim pe raţionament, folosind înţelesul concret al operaţiilor. Figura corespunzătoare
problemei trebuie să însemne o schematizare a enunţului, pentru a păstra în atenţie relaţiile
matematice.
Exemple:
A) Figurarea prin desen, utilizând figuri geometrice (metoda comparaţiei)
P1: În două butoaie sunt 390 litri de motorină. Unul are cu 50 litri mai mult decât celălalt. Să
se afle câţi litri motorină se află în fiecare butoi?
) Rezolvare aritmetică:
_ __
50 l 50 l
__ -
__
 
1. Ce cantitate de motorină se află în butoiul mai mic?
(390-50):2=170 litri.
2. Ce cantitate de motorină se află în butoiul mai mare?
170+50=220 sau (390+50):2=220 litri.
) Rezolvare algebrică: Fie x-cantitatea (în litri) de motorină din primul butoi şi y-cantitatea
de motorină din al doilea butoi. Atunci din datele problemei obţinem sistemul:
 x  y  390  x  220
 , a cărui soluţie este  .
 x  y  50  y  170
Soluţie: În cele două butoaie erau 220, respectiv 170 de litri de motorină.
B) Figurarea schematică prin semne convenţionale (metoda ipotezelor)
P2: Într-o curte sunt găini şi iepuri care au 43 capete şi 124 picioare. Câţi iepuri şi câte găini
sunt în acea curte?
) Rezolvare aritmetică: Figurăm fiecare cap printr-un O:
O O … O adică 43 de capete.
Cum fiecare are cel puţin două picioare, figurăm la fiecare O câte un I, ce reprezintă cele
două picioare:
I-O I-O ... I-O adică:

167
432=86 picioare.
S-au repartizat 86 de picioare şi au rămas:
124-86=38 de picioare,
care se pot figura câte două picioare printr-un I la:
38:2=19 de O,
ce vor reprezenta animalele cu patru picioare, adică iepurii:
I-O-I I-O-I I-O-I … I-O-I.
Restul de capete:
43-19=24 sunt găini.
Întrebările sunt:
1. Câţi iepuri sunt?
(124-432):2=19 iepuri.
2. Câte găini sunt?
43-19=24 găini.
) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul găinilor şi y-numărul iepurilor. Din enunţul problemei
obţinem sistemul:
 x  y  43  x  24
 , cu soluţia:  .
2 x  4 y  124  y  19
Soluţie: În curte sunt 24 de găini şi 19 iepuri.
C) Figurarea prin segmente de dreaptă
Problemele care se pot rezolva astfel se pot clasifica şi ele în mai multe categorii:
P1: Probleme în care se cunoaşte suma şi diferenţa a două mărimi şi se cere valoarea fiecărei
mărimi: Suma a două numere este a şi diferenţa lor este b. Să se afle numerele.
) Rezolvare aritmetică În prima fază se judecă intuitiv (metoda figurativă). Se consideră un
segment de lungime a care reprezintă suma şi unul de lungime b care reprezintă diferenţa.
Segmentul de lungime b poate fi adăugat segmentului de lungime a sau se poate scădea din
acesta a.
Numărul mai mic

Numărul mai mare

168
a

b

Acum putem proceda în două feluri:
i) Adăugând segmentul de lungime b la cel de lungime a, obţinând un segment de lungime
a+b:
a b

În acest caz algoritmul de rezolvare este următorul:
1. Care ar fi suma dacă cele două numere ar fi egale cu numărul mai mare?
a+bc.
2. Care este numărul mai mare?
c2d.
3. Care este numărul mai mic?
d-be sau a-d=e.
4. Numerele cerute sunt d şi e.
ii) Scăzând segmentul de lungime b din cel de lungime a, obţinem un segment de lungime a-b:
a-b b

b

Acum algoritmul de rezolvare este următorul:
1. Care ar fi suma dacă cele două numere ar fi egale cu numărul mai mic?
a-bm.
2. Care este numărul mai mic?
m2e.
3. Care este numărul mai mare?
e+bd sau a-e=d.
) Rezolvare algebrică
Metoda I:

169
1. Notăm cu x numărul mai mare.
2. Numărul mai mic este x-b, iar suma celor două numere este x+(x-b).
3. Ecuaţia obţinută este x+(x-b)a.
ab
4. Rezolvăm ecuaţia: 2x-ba şi obţinem că x= este soluţia ei.
2
ab
5. Numărul mare este , iar numărul mai mic este
2
ab ab
-b .
2 2
Metoda II:
1. Notăm cu y numărul mai mic.
2. Numărul mai mare este y+b.
3. Suma numerelor este (y+b)+y.
ab
4. Ecuaţia obţinută este (y+b)+ya, cu soluţia y .
2
ab ab
5. Numărul mai mic este , iar cel mai mare este .
2 2
Metoda III:
1. Notăm cu x numărul mai mare şi cu y numărul mai mic.
2. Suma numerelor este x+y, iar diferenţa lor este x-y.
x  y  a  a b ab
3. Se obţine sistemul  , care are soluţie perechea  , .
x  y  b  2 2 

ab a b
4. Numărul mai mare este , iar numărul mai mic este .
2 2
ab a b
Soluţie: Numerele căutate sunt: şi .
2 2
Concret:
P2: Să se afle două numere a căror sumă este 136, ştiind că unul este cu 24 mai mare decât
celălalt.
) Rezolvare aritmetică: (după metoda ii))
|______| 136
|______| 24_|
1. Care ar fi suma dacă cele două numere ar fi egale cu numărul mai mic?

170
136-24112.
2. Care este numărul mai mic?
112256.
3. Care este numărul mai mare?
56+2480 sau 134-54=80.
) Rezolvarea algebrică: Fie x şi y cele două numere. Din enunţul problemei obţinem
 x  y  136  x  80
sistemul:  , cu soluţia:  .
 x  y  24  y  56
Soluţie: Numerele sunt 80 şi 56.

6.2.2.2.7 Împărţirea în părţi proporţionale
Reamintim câteva aspecte teoretice.
Definiţia 1: Două mărimi care depind una de alta se numesc direct proporţionale dacă:
a) una creşte şi cealaltă creşte,
b) una creşte de n ori (nN) şi cealaltă creşte de n ori.
Observaţia 1: Dacă două mărimi X şi Y sunt direct proporţionale, atunci raportul a două valori
x1 şi x2 ale uneia dintre mărimi este egal cu raportul valorilor y1 şi y2, corespunzătoare (ale)
celeilalte mărimi, adică:
x1 y
= 1.
x2 y2

Definiţia 2: Două mărimi care depind una de alta se numesc invers proporţionale dacă:
a) una creşte şi cealaltă descreşte,
b) una creşte de n ori (nN) şi cealaltă descreşte de n ori.
Observaţia 2: Fiind date două mărimi X şi Y invers proporţionale, raportul a două valori x1 şi
x2 ale uneia din mărimi este egal cu inversul raportului dintre valorile y1 şi y2, corespunzătoare
(ale) celeilalte mărimi, adică:
x1 y2
= .
x2 y1

Definitia 3: Mai multe rapoarte care au aceeaşi valoare formează un şir de rapoarte egale.
De exemplu, dacă:

171
a1 a a
=k, 2 =k, … , n =k,
b1 b2 bn

atunci:
a1 a2 a a  a  ...  an ai1  ai2  ...  ain
= =…= n = 1 2 = ,
b1 b2 bn b1  b2  ...  bn bi1  bi2  ...  bin

unde i1, i2,..., ik{1,2,…,n}.
Definiţia 4: Numerele a1, a2,…,an sunt invers proporţionale cu numerele b1, b2,…,bn dacă sunt
direct proporţionale cu inversele numerelor date, adică:
a1 a2 a
= =…= n ,
1 1 1
b1 b2 bn

ceea ce este echivalent cu:
a1b1=a2b2=…=anbn.
Relativ la împărţirea unui număr în părţi proporţionale se întâlnesc mai multe tipuri de
probleme:
P1: Să se împartă numărul n în părţi direct proporţionale cu numerele a, b şi c.
Rezolvare: Fiind date trei numere cu care părţile sunt proporţionale, aceasta înseamnă că
numărul n se împarte în trei părţi. Notăm aceste părţi cu x, y şi z.
Conform ipotezei, părţile fiind direct proporţionale cu numerele a, b şi c, putem scrie
următoarele rapoarte egale:
x y z
= = .
a b c
Aplicăm proprietatea unui şir de rapoarte egale şi obţinem că:
x y z x yz
= = = .
a b c abc
Deoarece:
x+y+z=n,
rezultă că:
x y z n
= = = .
a b c abc
Egalând ultimul raport cu fiecare din celelalte trei obţinem:
x n y n z n
= ; = ; = ,
a abc b abc c abc

172
de unde rezultă că:
an bn cn
x= ; y= ; z= .
abc abc abc
Pentru verificare adunăm cele trei părţi şi trebuie să obţinem n; într-adevăr:
an bn cn
x+y+z= + +
abc abc abc
n( a  b  c )
= =n.
abc
Soluţie: Părţile căutate sunt: x, y, şi z de mai sus.
Din procedeele folosite mai sus, se poate deduce următoarea regulă: pentru a împărţi un
număr n în părţi direct proporţionale cu mai multe numere date, se împarte numărul n la suma
numerelor date, cu care părţile sunt proporţionale, iar câtul obţinut se înmulteşte pe rând cu
fiecare din numerele date.
Concret:
P2: Pentru un lucru oarecare, 3 muncitori au primit 3780000 lei. Cât va primi fiecare
muncitor, dacă primul a lucrat 7 zile, al doilea a lucrat 9 zile şi al treilea a lucrat 5 zile?
Rezolvare: Notăm cu x, y şi z partea cuvenită fiecărui muncitor din suma de 3780000 lei.
Muncitorii vor primi sumele proporţional cu numărul zilelor lucrate. Aceasta se exprimă astfel:
x y z x  y  z 3780000
= = = = =180000,
7 9 5 795 21
de unde:
x
=180000;
7
deci:
x=1800007=1260000 lei,
y
=180000;
9
deci:
y=1800009=1620000 lei,
z
=180000;
5
deci:
z=1800005=900000 lei.

173
Soluţie: Primul muncitor va încasa 126000 lei, al doilea muncitor va încasa 162000 lei, iar al
treilea muincitor va încasa 90000 lei.
P3: Să se împartă numărul n în părţi invers proporţionale cu numerele a, b şi c.
Rezolvare: Problema se reduce la cazul precedent, deoarece a împărţi pe n în părţi invers
proporţionale cu numerele a, b şi c înseamnă a-l împărţi în părţi direct proporţionale cu
1 1 1
inversele numerelor date, adică cu: , , . În acest caz, relaţiiile care ne dau părţile devin:
a b c
n n n
x= a ; y= b ; z= c ,
1 1 1 1 1 1 1 1 1
     
a b c a b c a b c
sau echivalent:
nbc nca nab
x= ; y= ; z= .
ab  bc  ca ab  bc  ca ab  bc  ca
Soluţie: Părţile căutate sunt: x, y şi z de mai sus.
Concret:
P4: Să se împartă numărul 1410 în părţi invers proporţionale cu numerele 3, 4 şi 5.
1 1 1
Rezolvare: Inversele numerelor 3, 4 şi 5 sunt: , şi . Conform relaţiilor de mai sus avem:
3 4 5
x y z
= = ,
1 1 1
3 4 5
ceea ce înseamnă că:

x  y  z 1410
= , şi de unde rezultă că;
1 1 1 47
 
3 4 5 60
1 1 1
1410  1410  1410 
x= 3 =600; y= 4 =450; z= 5 =360.
47 47 47
60 60 60
Soluţie: Părţile căutate sunt: 600, 450 şi 360.
Cele două tipuri de mărimi (direct sau invers proporţionale) pot să apară (şi) în aceeaşi
problemă.
Exemplu:
P5: Să se împartă numărul n în 5 părţi astfel încât primele trei să fie direct proporţionale cu

174
numerele a, b şi c, iar ultimele trei să fie invers proporţionale cu numerele d, e şi f.
Rezolvare: Fie x, y, z, t şi u părţile căutate ale numărului n. Conform ipotezei, părţile x, y şi z
fiind direct proporţionale cu numerele a, b şi c, iar părţile z, t şi u fiind invers proporţionale cu
numerele d, e şi f, putem scrie următoarele rapoarte egale:
x y z
= =
a b c
şi
zd=te=uf.
Observăm că mărimea z apare în ambele şiruri de rapoarte şi astfel fiecare parte o putem
exprima funcţie de aceasta. Astfel obţinem că:
x z
= ,
a c
de unde rezultă că:
az
x= ;
c
y z
= ,
b c
de unde rezultă că:
bz
y= ;
c
te=zd,
de unde rezultă că:
dz
t= ;
e
uf=zd,
de unde rezultă că:
dz
u= .
f

Deoarece
x+y+z+t+u=n,
rezultă că:
az bz dz dz
+ +z+ + =n,
c c e f

175
adică:
a b d d
z( + +1+ + )=n.
c c e f

Rezolvând această ecuaţie (cu necunoscuta z) obţinem că:
ncef
z= .
aef  bef  cef  cdf  cde
Înlocuind valoarea lui z în expresiile lui x, y, t şi u (funcţie de z), obţinem că:
naef
x= ,
aef  bef  cef  cdf  cde
nbef
y= ,
aef  bef  cef  cdf  cde
ncdf
t= ,
aef  bef  cef  cdf  cde
ncde
u= .
aef  bef  cef  cdf  cde

Verificare:
naef
x+y+z+t+u= +
aef  bef  cef  cdf  cde
nbef
+
aef  bef  cef  cdf  cde
ncef
+
aef  bef  cef  cdf  cde
ncdf
+
aef  bef  cef  cdf  cde
ncde
=
aef  bef  cef  cdf  cde
n(aef  bef  cef  cdf  cde)
=n.
aef  bef  cef  cdf  cde
Soluţie: Părţile căutate sunt: x, y, z, t şi u.
Concret:
P6: Să se determine cinci numere naturale astfel încât să fie îndeplinite simultan următoarele
condiţii:
1) primele trei numere să fie direct proporţionale cu numerele 5, 6 şi 10;
2) ultimele trei să fie invers proporţionale cu numerele 3, 7 şi 15;
176
3) suma celor cinci numere să fie 1337.
Rezolvare: Problema se reduce la a împărţi numărul 1337 în cinci părţi astfel încât să fie
îndeplinite condiţiile 1) şi 2) din enunţ. Ca şi în problema de mai sus, fie x, y, z, t şi u părţile
căutate ale numărului 1337. Conform condiţiei 1), părţile x, y şi z fiind direct proporţionale cu
numerele a=5, b=6 şi c=10, iar, conform condiţiei 2), părţile z, t şi u sunt invers proporţionale
cu numerele d=3, e=7 şi f=15.
Urmând algoritrmul din problema P7, de mai sus obţinem că:
1337  5  7  15
x=
5  7  15  6  7  15  10  7  15  10  3  15  10  3  7
701925
= =245,
2865
1337  6  7  15
y=
5  7  15  6  7  15  10  7  15  10  3  15  10  3  7
842310
= =294,
2865
1337  10  7  15
z=
5  7  15  6  7  15  10  7  15  10  3  15  10  3  7
1403850
= =490,
2865
1337  10  3  15
t=
5  7  15  6  7  15  10  7  15  10  3  15  10  3  7
601650
= =210,
2865
1337  10  3  7
u=
5  7  15  6  7  15  10  7  15  10  3  15  10  3  7
280770
= =98.
2865
Verificare:
x+y+z+t+u=245+294+490+210+98=1337.
Soluţie: Părţile căutate sunt: 245, 294, 210 şi 98.

6.2.2.2.8 Regula de trei simplă
Regula de trei simplă se aplică în rezolvarea acelor probleme, în care intră două mărimi
A şi B direct sau invers proporţionale în aşa fel încât, cunoscându-se o pereche de valori

177
corespunzătoare ale mărimilor date aı şi bı, se cere să se afle valoarea x corespunzătoare a
mărimii B, când mărimea A ia o a doua valoare a2.
Deci, în asemenea probleme intră două mărimi care au 4 valori, două câte două
corespunzătoare, din care trei sunt cunoscute şi una necunoscută.
Încă din vechime s-a încercat să se dea diferite reguli pentru rezolvarea diferitelor
probleme în care se cunoşteau trei numere şi se cerea să se afle un al patrulea număr. Din
această cauză, unor asemenea reguli, li s-a dat numele de regula de trei simplă, iar astăzi
această denumire se foloseşte în Aritmetică.
Există două metode de rezolvare a problemelor prin regula de trei simplă:
 metoda reducerii la unitate şi
 metoda proporţiilor.
a) Metoda reducerii la unitate
În cazul regulii de trei simplă, metoda reducerii la unitate (prezentată în (sub)secţiunea
6.2.2.2.2) constă în a găsi mai întâi valoarea mărimii de acelaşi fel cu necunoscuta, care
corespunde unei valori a celeilalte mărimi egală cu unitatea. În cazul regulii de trei simplă,
scrierea schiţată a enunţului se face după o anumită regulă, astfel: pe aceeaşi linie se găsesc
scrise valorile corespunzătoare ale celor două mărimi date în problemă, iar valorile aceleiaşi
mărimi se scriu în aceeaşi coloană, astfel încât, valoarea necunoscutei să se afle pe rândul al
doilea în prima coloana de la dreapta.
Exemple:
I) Mărimile sunt direct proporţionale
P1: 4 tractoare au arat într-o zi 26 ha. Câte ha vor ara 7 tractoare într-o zi?
Rezolvare: Schematic, enunţul problemei se scrie astfel:
4 tractoare…………. 26 ha
7 tractoare…………. x.
Mărimile din problemă sunt direct proporţionale, deoarece dacă numărul tractoarelor
creşte şi suprafaţa arată va creşte. Dacă 4 tractoare ară într-o zi 26 ha, un tractor va ara într-o zi
un teren de 4 ori mai mic, adică:
26:4=6,5 ha,
iar 7 tractoare vor ara de 7 ori mai mult decât un tractor, adică:
6,57=45,5 ha.

178
Practic datele se aşează ca şi mai sus, iar
x=(267):4=45,5 ha.
Soluţie: 7 tractoare vor ara într-o zi 45,5 ha.
II) Mărimile sunt invers proporţionale
P2: O echipă de 8 muncitori trebuie să termine de săpat un sanţ în 12 zile. După ce echipa a
lucrat 3 zile, câţi muncitori mai trebuie angajaţi pentru ca săpatul şanţului să se termine în
următoarele 4 zile?
Rezolvare: Mărimile din problemă sunt invers proporţionale, deoarece, dacă numărul
muncitorilor creşte, numărul zilelor se micşorează. Echipa lucrând 3 zile, înseamnă că a
executat o parte din săpatul şanţului, iar restul urmează să se termine de echipă în 9 zile. Deci,
în următoarele 9 zile restul şanţului ar fi săpat de 8 muncitori, iar pentru ca lucrul să se termine
în 4 zile, este nevoie de mai mulţi muncitori.
Scrierea schematică a problemei este:
9 zile………………8 muncitori
4 zile………………x muncitori.
Dacă în 9 zile de lucru lucrarea se termină de 8 muncitori, ca acelaşi lucru să se termine
într-o zi e nevoie de un număr de muncitori de 9 ori mai mare, adică:
98=72 muncitori.
Ca lucrul să se termine în 4 zile e nevoie de un număr de muncitori de 4 ori mai mic,
adică:
72:4=18 muncitori.
Cum 8 muncitori erau în prima echipă, trebuie să se angajeze:
18-8=10 muncitori
pentru terminarea săpatului în 4 zile.
Datele se aşează ca şi mai sus şi:
x=(89):4=18 muncitori,
deci trebuie angajaţi încă:
18-8=10 muncitori.
Soluţie: Pentru ca săpatul şanţului să se termine în 4 zile mai trebuie angajaţi 10 muncitori.
b) Metoda proporţiilor
Şi în acest caz întâlnim două subcazuri:

179
I) Mărimile sunt direct proporţionale
P3: Din 215 kg făină s-au făcut 294 kg pâine. Câtă pâine se poate fabrica din 1075 kg făină?
Rezolvare: Schematic, enunţul problemei se scrie astfel:
kg făină kg pâine
215……………….294
1075……………… x
Cele două mărimi sunt: cantităţile de făină şi, respectiv de pâine. Dacă se măreşte
cantitatea de făină, se măreşte şi cantitatea de pâine, ceea ce înseamnă ca mărimile sunt direct
proporţionale. Deci, raportul valorilor din prima mărime este egal cu raportul valorilor din cea
de a doua mărime, adică:
215 294
= ,
1075 x
şi, astfel:
1075  294
x= =1470 kg pâine.
215
Soluţie: Din 1075 kg de făină se poate face 1470 kg pâine.
II) Mărimile sunt invers proporţionale
P4: Braţele unei pârghii AB ce oscilează în jurul punctului O sunt: AO=35 cm şi OB=75 cm.
Ce greutăţi trebuie să atârnăm în punctul B pentru a echilibra greutatea de 1,5 tone atârnată
în punctul A?
Rezolvare: Scriem schematic enunţul problemei este:
35 cm……………..1,5 t
75 cm…………….. x.
Cele două mărimi din problemă sunt lungimea braţelor pârghiei şi forţele care
acţionează în punctele A şi B. Se ştie de la Fizică, că aceste două mărimi sunt invers
proporţionale. Astfel, avem:
35 x
= ,
75 1,5

de unde:
35  1,5
x= =0,7 t.
75
Soluţie: În punctul B trebuie să atârnăm o greutate de 0,7 tone.

180
6.2.2.2.9 Regula de trei compusă
Prin regula de trei compusă se rezolvă acele probleme în care sunt date mai multe
mărimi A, B, C, …, H, K, L direct sau invers proporţionale. Acestor mărimi li se cunosc
valorile corespunzătoare: a1, b1, c1, …, h1, k1, l1, şi ni se cere să găsim valoarea corespuzătoare
a unei mărimi, de exemplu a lui l, când celelalte iau o a doua valoare a2, b2, c2, …, h2, k2.
Problemele care se rezolvă prin regula de trei compusă au, în general, un caracter
practic-aplicativ, întrucât ilustrează prin elemente matematice o serie de situaţii reale, întâlnite
în viaţa de toate zilele sau în diferite faze ale unui proces de producţie. Rezolvarea acestui gen
de probleme, presupune aplicarea succesivă a regulii de trei simplă, asociind mărimii care
conţine necunoscuta, pe rând, câte una din celelalte mărimi şi exprimând valoarea necunoscutei
funcţie de acestea.
Ca şi în cazul regulii de trei simplă, avem două metode de aplicare a regulii de trei
compusă, şi anume:
 metoda reducerii la unitate şi
 metoda proporţiilor.
a) Metoda reducerii la unitate
În cazul problemelor de aplicare a regulii de trei compusă, căutăm mai întâi valoarea
necunoscutei când toate celelalte mărimi ar avea valoarea 1, apoi aflăm valoarea necunoscutei
când valorile mărimilor sunt cele date de problemă.
Exemplu de problemă din care se poate desprinde modul cum se aplică metoda
reducerii la unitate în cazul rezolvării problemelor prin regula de trei compusă:
11
P1: O echipă de 42 muncitori, lucrând câte 8 ore pe zi, termină în 33 zile dintr-o lucrare.
30
Câţi muncitori trebuie să mai fie angajaţi pentru ca lucrând cu prima echipă să termine lucrul
cerut în următoarele 18 zile, lucrând câte 7 ore pe zi?
Rezolvare: Scriem problema schematic astfel încât valorile corespunzătoare aceleiaşi mărimi
să fie în aceeaşi coloană, iar valoarea mărimii necunoscute să se găsească pe rândul al doilea în
11 19
prima coloană de la dreapta. Prima echipă lucrând din lucru, restul îl constituie din
30 30
lucru, deci:
lucru zile ore muncitori

181
11
………......33…………..8……………..42
30
19
………......18.………….7…………….. x.
30
11
Pentru ca din lucru să se termine numai într-o zi, muncitorii lucrând tot 8 ore pe zi,
30
ne trebuie de 33 de ori mai mulţi muncitori, adică:
4233=1386 muncitori.
11
Pentru ca din lucru să se termine într-o zi, muncitorii lucrând numai o oră pe zi, ne
30
trebuie de 8 ori mai mulţi muncitori decât atunci când se lucrează 8 ore pe zi, adică:
13868=11088 muncitori.
1
Pentru ca să se termine din lucru, lucrându-se o oră pe zi, vor fi nevoie de 11 ori mai
30
puţini muncitori, adică:
11088:11=1008 muncitori.
Pentru ca lucrul să se termine într-o zi, lucrându-se numai o oră ne trebuie de 19 ori mai
mulţi muncitori, adică:
100819=19152 muncitori.
19
Pentru ca din lucru să se termine în 18 zile, lucrându-se o oră pe zi, este nevoie de
30
18 ori mai puţini muncitori, adică:
19152:18=1064 muncitori.
19
Pentru ca din lucrare să se termine în 18 zile, lucrându-se 7 ore pe zi, este nevoie de
30
7 ori mai puţini muncitori, adică:
1064:7=152 muncitori.
În prima echipă erau 42 muncitori, deci trebuie angajaţi:
152-42=110 muncitori.
Practic, lucrurile se aşează astfel:
lucru zile ore muncitori
11
…………...33…………..8…………..42
30

182
19
……………18…………..7…………. x
30
11
……………33…….…….8………….42
30
11
…………….1….………..8.…………4233
30
11
………....….1…….……..1……....….42338
30
1 8
………....….1…………..1.……...…..4233
30 11
19 19
………....….1…………..1.…………..42338
30 11
19 19
……………18………….1…………..42338 18
30 11
19 19
……………18…………..7…….……42338 187
30 11
19
x=42338 187=152 muncitori,
11
152-42=110 muncitori.
Soluţie: Mai trebuie angajaţi încă 110 muncitori.
b) Metoda proporţiilor
Pentru a scoate în evidenţă regula care trebuie să o aplicăm când folosim metoda
proporţiilor, vom considera mai întâi cazul general.
Să presupunem ca avem mărimile A, B, C, D şi E între care există următoarele
dependenţe: E este direct proporţional cu B şi D şi este invers proporţional cu A şi C. Pentru
mărimile date se cunosc valorile a1, b1, c1, d1 şi e1 şi ni se cere să găsim valoarea necunoscutei x
a lui E, corespunzătoare valorilor a2, b2, c2, d2 pe care le iau celelalte mărimi.
Scriem schematic problema în aşa fel încât, valorile corespunzătoare ale mărimilor să fie
pe acelaşi rând, iar valorile aceleiaşi mărimi să fie în aceeaşi coloană, având grijă ca valoarea
mărimii necunoscute să fie pe rândul al doilea şi să se găsească în prima coloană de la dreapta
spre stânga.
Mărimile A B C D E
Valorile a1…... b1……c1…….d1…...e1
corespunzătoare a2…....b2….... c2……d2…...x.
183
Prima dată luăm mărimile A şi E, iar pe celelalte să presupunem că păstrează o valoare
constantă, de exemplu b1, c1, d1.
Când A trece de la valoarea a1 la a2 mărimea E trece de la valoarea e1 la y1. Ţinând
seama că mărimile A şi E sunt invers proporţionale, avem:
a1…………e1
a2…………y1
a1 y1
= ,
a2 e1

a1  e1
y1= .
a2

În continuare considerăm mărimile B şi E, iar pe celelalte le presupunem că sunt
constante şi că ele păstrează valorile a2, c1 şi d1. B trecând de la valoarea b1 la b2, valoarea
corespunzătoare a lui E va trece de la valoarea y1 la y2. Cum mărimile B şi E sunt direct
proporţionale, avem:
b1………….y1
b2………….y2
b1 y1
= ,
b2 y2

b2  y1
y2= .
b1

În continuare luăm mărimile C şi E considerându-le pe celelalte constante cu valorile a2,
b2, d1. Cum C şi E sunt invers proporţionale, când C trece de la valoarea c1 la c2, E va trece de
la y2 la y3, adică:
c1………….y2
c2………….y3
c1 y3
= ,
c2 y2

c1  y2
y3= .
c2

Considerăm mărimile D şi E, iar celelalte să presupunem că păstrează valorile a2, b2 şi
c2. Când valoarea mărimii D trece de la d1 la d2, E trece de la y3 la x. Mărimile D şi E fiind
direct proporţionale, putem calcula valoarea lui x, din următoarea regulă de trei simplă:

184
d1………….y3
d2………….x
d1 y3
= ,
d2 x

d 2  y3
x= .
d1

Scriem valorile y1, y2, y3 şi x unele sub altele, astfel:
a1  e1
y1= ,
a2

b2  y1
y2= ,
b1

c1  y2
y3= ,
c2

d 2  y3
x= .
d1

Înmulţind membru cu membru aceste egalităţi, rezultă că:
a1  e1 b2  y1 c1  y2 d 2  y3
y1·y2·y3·x=    .
a2 b1 c2 d1

Dacă efectuăm toate simplificările posibile, obţinem valoarea lui x:
a1  b2  c1  d 2  e1
x= .
a2  b1  c2  d1

Acest rezultat l-am obţinut rezolvând mai multe probleme cu regula de trei simplă,
considerând mărimea necunoscută cu fiecare din mărimile ale căror valori sunt date de
problemă. Singura greutate, ca şi la regula de trei simplă, este stabilirea dependenţelor între
mărimi.
Pentru a pune în evidenţă regula, scriem problema schematic, iar deasupra mărimilor
care sunt direct proporţionale punem d şi deasupra celor care sunt învers proporţionale punem i,
astfel:
i d i d
a1……...b1……....c1……..d1…...…..e1
a2……...b2.…........c2.........d2…….....x.
Unim printr-o linie frântă valoarea e1 cu valorile celorlalte mărimi de pe linia a doua,
care sunt direct proporţionale şi cu cele de pe linia întâi dacă sunt invers proporţionale cu x.
185
În acest caz, valoarea x a mărimii E ne este dată de o fracţie ordinară, care are ca
numărător produsul valorilor prin care trece linia, iar la numitor produsul celorlalte valori:
a1  b2  c1  d 2  e1
x= .
a2  b1  c2  d1

Contret:
P2: O echipă de 9 zidari lucrând câte 6 ore pe zi, în 12 zile a făcut un zid lung de 24 m, lat de
0,8 m şi înalt de 2,7 m. În câte zile o echipă de 10 zidari lucrând câte 5 ore pe zi ar termina un
zid lung de 18 m, lat de 0,75 m şi înalt de 4 m?
Rezolvare: Scriem schematic enunţul:
i i d d d
zidari ore m lung m lăţime m înălţime zile
9……….6……….24………0,8………...2,7………….12
10………5……….18………0,75………..4……………x.
Luăm fiecare din mărimile date şi le comparăm cu ultima, pentru a stabili dacă sunt
direct sau invers proporţionale. De exemplu, luăm prima cu ultima, considerându-le pe toate
celelalte constante şi căutăm raportul dintre ele:
9 zidari termină lucru în 12 zile,
10 zidari termină acelaşi lucru în mai puţine zile.
Dacă ar lucra 18 zidari, ei ar termina lucrul numai în 6 zile, deci mărindu-se numărul
zidarilor se micşorează numărul zilelor, deci mărimile sunt invers proporţionale. Scriem
deasupra coloanei zidarilor i.
Luăm mărimea a doua şi o comparăm cu ultima, astfel: un număr de zidari lucrând câte
6 ore pe zi au terminat un lucru în 12 zile. Acelaşi număr de zidari lucrând câte 4 ore pe zi vor
termina acelaşi lucru în mai multe zile. Deci mărimile sunt invers proporţionale.
Comparăm a treia mărime cu ultima: un număr oarecare de muncitori construiesc un zid
lung de 24 m în 12 zile. Acelaşi număr de muncitori ca să facă un zid de 18 m vor lucra mai
puţine zile. Mărimile sunt direct proporţionale.
Dacă cu celelalte mărimi vom proceda la fel cum am procedat cu a treia, vom găsi că şi
ele sunt direct proporţionale.
Unim acum printr-o linie frântă prima valoare cunoscută a mărimii care are a doua
valoare necunoscută cu valorile directe de pe linia a doua şi inverse de pe linia întâi. Valoarea

186
necunoscutei ne este dată de o fracţie care are la numărator produsul numerelor pe unde trece
linia frântă şi la numitor produsul celorlalte numere rămase, adică:
i i d d d
9 zidari…...6 ore....24 m lung..…0,8 m lat…. .2,7 m înalt…..12 zile
10 zidari….5 ore…18 m lung…..0,75 m lat……4 m înalt……. x.
12  4  0, 75  18  6  9 1
x= =13 zile.
2, 7  0,8  24  5  10 2

Soluţie: Echipa a doua va termina lucrarea în 13 zile şi jumătate.

6.2.2.2.10 Procente
Reamintim că prin procentul unui număr se înţelege a suta parte din acel număr. Un
1
procent dintr-un număr n se scrie 1 % din n sau n, de unde:
100
5 29
5 %= ; 29 %= , ş.a.m.d.,
100 100
deci, procentul poate fi considerat ca un caz particular al fracţiilor ordinare cu numitorul 100.
În legătură cu noţiunea de procent întâlnim două feluri de transformări:
I) Exprimarea printr-o fracţie (raţională sau zecimală) a unui număr oarecare de procente
Exemplu:
34 52
34 %= =0,34; 52 %= =0,52.
100 100
Aceasta se face (uşor) scriind la numărator numărul de procente, iar la numitor 100.
II) Exprimarea unei fracţii (raţionale sau zecimale) date în procente
Când fracţia dată este zecimală, exprimarea în procente se face înmulţind-o cu 100 şi
numărului astfel obţinut i se pune la dreapta lui semnul %.
Exemplu:
0,375=37,5 %.
Când fracţia dată este ordinară, se transformă mai întâi în fracţie zecimală, împărţind
numărătorul la numitor, câtul obţinut cu aproximaţie se înmulteşte cu 100 şi la dreapta lui se
pune %.
Exemplu:
7
=0,875=87,5 %.
8
187
Cu toate că procentele au început să pătrundă mult în viaţa de toate zilele, iar teoria
legată de procente este uşoară, începătorii în studiul Aritmeticii întâmpină dificultăţi (uneori
destul de mari) când este vorba să o aplice în practică şi de multe ori privesc cu nesiguranţă
rezultatul găsit de ei. Aceasta se datorează, în mare măsură, faptului ca nu se dă destulă atenţie
în a stabili, de la caz la caz, cine anume este luat ca unitate, sau ca întreg, din care să se
calculeze procentul.
Exemplu:
P1: O marfă a costat 200000 lei şi la un moment dat i s-a mărit preţul la 250000 lei. Cu cât la
sută s-a scumpit?
Rezolvare: Prezentăm două metode.
Metoda I: Unitatea sau numărul din care se calculează procentul este 200000. Marfa s-a
scumpit cu:
250000-200000=50000 lei,
de unde:
50000:200000=0,25=25 %.
Metoda II: Aplicăm regula de trei simplă:
200000 lei ………………100 %
250000 lei ………………..x %
250000  100
x= %=125 %.
200000
Rezultă că noul preţ reprezintă 125 % din vechiul preţ. Deci marfa s-a scumpit cu:
125 %-100 %=25 %.
Soluţie: Marfa s-a scumpit cu 25 %.
În practică, întâlnim mai ales trei feluri de probleme cu procente:
I) Calcularea procentului dintr-un număr dat.
II) Aflarea numărului din care se cunosc mai multe procente.
III) Găsirea raportului procentual a două numere date.
Exemple:
P2: La un magazin timp de 6 luni s-au făcut trei reduceri de preţuri: prima de 4 %, a doua de 5
% şi a treia de 8 %. Cât costă după a treia reducere o marfă care a costat iniţial 240000 lei?
Care ar fi fost costul mărfii, dacă s-ar fi făcut o reducere de 17 %?
Rezolvare:
188
4 1
1. Prima reducere fiind de 4 %, costul mărfii s-a micşorat cu = din costul iniţial, adică:
100 25
4
240000 =9600 lei.
100
2. Costul mărfii după prima reducere a fost:
240000-9600=230400 lei.
5
3. A doua reducere a fost de 5 %, marfa urmând să coste mai puţin cu din noul preţ, adică:
100
5
230400 =11520 lei.
100
4. După a doua reducere costul mărfii a fost de:
230400-11520=218880 lei.
8
5. A treia reducere fiind de 8 %, costul mărfii a scăzut cu din noul preţ, adică:
100
8
218880 =17510,417510 lei.
100
6. Costul mărfii după a treia reducere este:
218880-17510=201370 lei.
17
7. Dacă s-ar fi făcut o singură reducere de 17 %, costul mărfii ar fi scăzut cu din costul
100
iniţial care este de 240000 lei, adică:
17
240000 =40800 lei.
100
8. Costul mărfii ar fi fost:
240000-40800=199200 lei.
Soluţie: 1. După a treia reducere costul mărfii este de 201370 lei.
2. Dacă s-ar fi ieftinit cu 17 %, marfa ar fi costat 199200 lei.

 Bibliografie pentru Partea I
[1] Agratini, O., Ursu, S., Complemente de algebră şi analiză, Editura Studium, Cluj-Napoca,
1998.
[2] Becheanu, M., Niţa, C., Dincă A., Algebra pentru perfecţionarea profesorilor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
[3] Both, N., Elemente de logică matematică şi teoria mulţimilor pentru examenele de
189
definitivat şi perfectionare, Univ. Babeş-Bölyai, Cluj-Napoca, 1981.
[4] Both, N., Capitole speciale de logică matematică, Univ. Babeş-Bölyai, Cluj-Napoca, 1994.
[5] Brătfălean Igna, I., Un mod de abordare a partiţiilor la clasele gimnaziale, Referat
metodic, Şc. Internaţională Cluj, 2006.
[6] Breaz, S., Covaci, R., Elemente de logică, teoria mulţimilor şi aritmetică, Editura
Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2006.
[7] Lavrov, I., A., Maksimova, I. L., Probleme de logică şi teoria mulţimilor, Editura
Tehnică, 1974.
[8] Müler Fonfara, R., Elemente de teorie a mulţimilor în cursul preuniversitar din Germania,
Univ. de Stat din Tiraspol, Chişinău, 2006.
[9] Petrică, I., Probleme de matematică pentru gimnaziu, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1985.
[10] Ştefănescu, V., Enache, M., Matematici contemporane, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979.
[11] Teodorescu, N., Boerescu, A., Matematica în învăţământul gimnazial şi liceal, Societatea
de Ştiinţe Matematice, Bucureşti, 1978,
[12] Ţiplea, F., L., Introducere în teoria mulţimilor, Editura Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 1998.
[13] , Gazeta matematică
[14] , Concursuri şi olimpiade de matematică

 Bibliografie pentru Partea II
[1] Andrica, D., Bogdan, I., Jecan, E., Vălcan, D., Probleme calitative în matematica de
gimnaziu, Editura Gil, Zalău, 1998.
[2] Arsinte, V., Matematică-clasele III, IV, V, (Teme de casă), Editura Gil, Zalău, 1996.
[3] Cârjan, F., Matematică pentru examenele de definitivat şi gradul II, învăţători şi
institutori, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999.
[4] Cârjan F., Săvulescu D., Curs de matematică-pentru colegiile de institutori, Editura
Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 1999.
[5] Cârjan, F., Begu, C., Metodica predării-învăţării matematicii la ciclul primar, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2001.
[6] Cârjan, F., Didactica matematicii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002.

190
[7] Cerghit, I., Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 1976.
[8] Cherata, V., Voicilă, J., Mândrulescu, L., Metode şi tehnici de rezolvare a problemelor
de aritmetică, clasele I-VI, Editura Şibila, Craiova, 1994.
[9] Chiţei, G., Metode pentru rezolvarea problemelor de aritmetică, EDP, Bucureşti, 1958.
[10] Constantinescu, P., Jocuri şi probleme distractive, Editura Albatros, Bucureşti, 1971.
[11] Cucurezeanu, I., Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Editura Tehnică, Bucureşti,
1976.
[12] Duca, E.M., Metoda figurativă în ciclul primar, Editura Hiperborea, Turda, 2004.
[13] Gardner, M., Amuzamente matematice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
[14] George, D.V., Cunoştinţe vechi şi noi de divizibilitate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1990.
[15] Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
[16] MEN, Curriculum Naţional pentru învăţământ obligatoriu-cadru de referinţă, Bucureşti,
1999.
[17] MEN, Curriculum Naţional, Programe Şcolare: Matematică, cls. I-VII, Bucureşti, 1999.
[18] Oprişiu, N., Mai în glumă, mai în serios, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
[19] Oprişiu, N., Olimpiada jocurilor raţionale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
[20] Păun, Gh., Între matematică şi jocuri, Editura Albatros, Bucureşti, 1986.
[21] Pârâială, V., Pârâială, D., Probleme tipice rezolvate prin mai multe metode şi procedee,
Editura Institutului European, Bucureşti, 1992.
[22] Polya, G., Descoperirea în matematică, EDP, Bucureşti, 1971.
[23] Roşu, M., Aspecte metodice în rezolvarea problemelor, Revista de pedagogie nr.7-8,
1991.
[24] Rus, I., Metodica predării matematicii, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.
[25] Rus, I., Magdaş, I., Pap, M., Vălcan, D., Rolul intuiţiei în prezentarea unor conţinuturi
matematice în şcoală, în Lucrările Seminarului “Didactica Matematicii”, vol. 11, 1996, Cluj-
Napoca, pag. 77-88.
[26] Schneider, M, Schneider, G., A., Metode de rezolvare a problemelor de aritmetică
pentru clasele I-IV, Editura Hyperion, Bucureşti, 1992.
[27] Someşan, E., Buta, I., Aritmetică pentru copii isteţi, Editura casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-
Napoca, 1998.

191
[28] Stoica, A., Reforma sistemului de evaluare şi examinare, Editura Şcoala Românească,
Bucureşti, 1998.
[29] Stoica, A., Reforma evaluării în învăţământ, Editura Şcoala Românească, Bucureşti, 2000.
[30] Stoica, A., (coord), Evaluarea curentă şi examenele. Ghid pentru profesori, Editura
ProGnosis, Bucureşti, 2001.
[31] Vălcan, D., (coord), Metodologia rezolvării problemelor de Artimetică, Editura Casa
Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca 2008.

192