You are on page 1of 10

SISTEMUL RESPIRATOR

Organele sistemului respirator realizează schimbul de gaze respiratorii dintre aerului
atmosferic și sânge (oxigenul trebuie sa ajungă la celule, iar dioxidul de carbon să fie eliminat
din corp). De asemenea se realizează filtrarea (purificarea), încălzirea și umidificarea aerului
ventilat, eliminarea odată cu aerul expirat a unor substanțe toxice pentru organism. Mișcând
continuu aerul spre interiorul și exteriorul corpului, sistemul respirator mai este implicat în
simțul mirosului și în fonație.
Din punct de vedere anatomic, sistemul respirator este constituit din cavitate nazala cu
sinusuri paranazale, faringe, laringe, trahee, bronhii și plămâni. Funcțional pot fi deosebite
căile respiratorii (de conducere a aerului) și zona respiratorie. Caile respiratorii, care includ
căile de pasaj ale aerului, inclusiv cele intrapulmonare pana la nivelul bronhiolelor terminale,
conduc aerul în zona de schimb gazos și în sens invers, condiționează aerul inspirat. Zona
respiratorie este reprezentata de acinii pulmonari, care conțin alveolele pulmonare, la nivelul
cărora se realizează schimbul de gaze dintre aer și sânge, precum și saci alveolari, ducturi
alveolare, bronhiole respiratorii.

1

iar cea inferioara este independenta. sfenoid. Suprafața interna a foselor nazale este mărita de cele trei perechi de cornete nazale ce pornesc de pe pereții laterali: superioare. Mucusul din aceste spatii drenează în cavitatea nazala. 2 . Fiecare jumătate a cavității nazale prezintă doua zone: vestibulul nazal și fosa nazale. inferior). care comunica cu cavitatea nazala și sunt căptușite cu mucoasa respiratorie. continuându-se posterior cu faringele. 1. Cavitatea nazala și sinusurile paranazale Cavitatea nazala este segmentul de pasaj al aerului care face legătura cu mediul extern. etmoid. Vestibulul nazal comunica cu exteriorul printr-un orificiu numit coana sau nara interna și este căptușită cu doua tipuri de mucoasa: olfactiva (superior) și respiratorie (în rest). Primele doua perechi aparțin de osul etmoid. mijlociu. Sinusurile paranazale sunt cavități cu aer situate în unele oase craniene (frontal. Mucoasa respiratorie are epiteliul pseudostratificat ciliat. Datorită prezentei cornetelor nazale curbate. Concavitatea inferioara a fiecărui cornet poarta numele de meat (superior. aerul inspirat suferă o turbulenta în fosele nazale și astfel contactul dintre mucoasa nazala și aerul inspirat crește. Cavitatea nazala este împărțită în doua jumătăți laterale printr-un sept nazal medial susținut de lama perpendiculara a etmoidului (superior și posterior). iar corionul este bogat în glande tubuloalveolare cu secreție mixta (mucoasa și seroasa). maxilare). De asemenea sinusurile reprezintă spatii de rezonanta pentru producerea sunetelor și astfel se explica de ce în cazul inflamării mucoasei (sinuzita) vocea suna ciudat. incluzând și celule cu secreție mucoasa (celule Goblet). mijlocii și inferioare. vomer (inferior și posterior) și cartilajul septal (anterior).

situate în pereții laterali al orofaringelui (inflamarea lui este cunoscută sub denumirea de amigdalita)  tonsilele linguale – situate în partea posterioara a limbii  tonsilele tubare – situate în urma deschiderii canalelor faringotimpanice (trompa lui Eustache) 3. Faringele Faringele este o cale de pasaj comuna pentru aer și pentru alimente. închizând nazofaringele și prevenind intrarea în cavitatea nazala. face legătura atât cu laringele (anterior) cât și cu esofagul (posterior). 3 . numite tonsile sau amigdale:  tonsilele nazofaringiene sau adenoide . Nazofaringele comunica cu cavitatea nazala servind numai pentru trecerea aerului – în timpul deglutiției uvula este împinsă superior. orofaringe și bucofaringe. Laringofaringele de asemenea o cale comuna de pasaj. La nivelul nazofaringelui se deschid canalele faringotimpanice (eustachiene) care fac legătura cu urechile medii. el indeplinind și rolul de orfan fonator. 2. fiind o cale de pasaj comuna pentru hrana și aer. făcând legătura pe o parte intre cavitatea nazala și laringe. iar pe de alta intre cavitatea bucala și esofag. iar inferior se continua cu traheea. Orofaringele realizează legătura cu cavitatea bucala. Trei zone exista la nivelul faringelui: nazofaringe. Superior se ataseaza de osul hioid și comunica cu laringofaringele prin orificiul glotic (orificiu care este inchise de epiglota în timpul deglutiei). laringele se intinde din dreptul celei de-a patra pana spre cea de-a sasea vertebra cervicala. Laringele nu este doar o simpla cale de pasaj al aerului. coborând pana în dreptul celei de a cincea vertebra cervicala. Laringele De forma unui trunchi de piramida.situate în peretele posterior al nazofaringelui (se hipertrofiază adesea la copii rezultând vegetațiile adenoide sau polipii)  tonsilele palatine . Faringele este localizat la baza craniului. În peretele faringian exista câteva perechi de structuri limfatice.

În acest proces. buze. limba. prinse pe aceleași cartilaje. prinse ventral pe cartilajul tiroid. 4 . În vorbire. prin bifurcare. Cartilajele sunt legate intre ele prin ligamente și muschi intrinseci. palatul moale. Peretele traheal este format din mucoasa de tip respirator. acesta implicand eliminarea cu intermitenta a aerului. delimiteaza la exterior traheea. Traheea Traheea continua laringele. prin care trece aerul. rezultand consoanele și vocalele. situate inferior. variaza sub acțiunea muschilor laringieni intrinseci (mulți dintre ei miscand cartilajele aritenoide). coborând prin gât. cavitatea nazala. La capătul inferior. Peretele laringian este captusit în cea mai mare parte de o mucoasa de tip respirator și este susținut de noua cartilaje – trei neperechi (tiroid. La nivelul laringelui este produs sunetul glotic. solidarizate intre ele prin țesut conjunctiv dens bogat în fibre elastice. tunica fibro- musculo-cartilaginoasa și adventice. iar dorsal pe cartilajele aritenoide  vocale sau corzi vocale adevărate. cavitatea bucala. este numita „rima glottidis”. corniculate și cuneiforme). stilohioidian) leagă laringele de alte elemente scheletice. constituita din țesut conjunctiv lax. traheea se continua. sunetele sunt modelate de faringe. Calitatea sunetelor depinde însă și de alte structuri cu rol de rezonanta: faringele. Adventicea. apoi prin mediastin. cu cele doua bronhii principale (primare). Deschiderea mediala dintre cutele vocale. cricoid și epiglotic). O serie de muschi extrinseci (sternotiroidian. submucoasa bine vascularizata. și trei perechi (aritenoide. sinusurile paranazale. Se deosebesc doua tipuri de cute:  ventriculare sau corzi vocale false. tirohioidian. Tunica fibro-musculo-cartilaginoasa conține 16-20 inele cartilaginoase incomplete posterior. prin care trece aerul. lungimea corzilor vocale și mărimea deschiderii mediale intre ele. situate superior. închiderea și deschiderea glotei. 4. Mucoasa laringiana formeaza perechi de cute. Deschiderea posterioara a fiecarui inel cartilaginos conține un fascicul muscular neted. susținute fiecare de câte o lama fibroelastica. numit muschiul traheal.

care se menține pana la nivelul bronhiolelor. prezenta la nivelul bronhiilor primare). de ordinul 4. din ce în ce mai reduse. Bronhia lobara se ramifica în bronhii segmentare. 5 . iar cele cu diametrul sub 0. peretele brnhiolelor nu mai prezinta suport cartilaginos. din care rezulta cele doua bronhii principale sau primare (stânga și dreapta). Bronhiile Creasta interna a ultimului inel traheal marcheaza bifurcarea caii respiratorii. Chiar de la nivelul bronhiolelor largi. după un traseu oblic prin mediastin. trecând de la tipul pseudostratificat la cel simplu prismatic. Fiecare bronhie primara. (în total circa 23 de ordine de mărime). structura peretelui se modifica (pornind de la una asemănătoare celei traheale. bronhia primara se divide în bronhii secundare sau lobare: doua pentru plamanul stang și trei pentru cel drept. Elementele cartilaginoase devin placi neregulate. pana la disparitie. etc. 5. pătrunde în plamanul corespunzător prin depresiunea sa mediala numita hil. În epiteliul celor mai mici bronhiole nu mai apar nici celule ciliate și nici cele producatoare de mucus. Ramificatiile care au diametrul mai mic de 1 mm sunt numite bronhiole. 5.5 mm sunt bronhiole terminale. Epiteliul mucoasei se subtiaza. apoi divizarile contiua rezultand bronhii din ce în ce mai mici. în sensul simplificarii și diminuarii grosimii. generand astfel dispeea expiratorie). Pe măsura ramificarii bronhiilor și implicit a micsorarii diametrului. Acest muschi asigura modificarea calibrului cailor în funcție de diferiți factori (o contracție puternica a acestui strat muscular se produce în crizele de astm. apoi devenind simplu cuboidal la nivelul bronhiolelor. muschiul neted formeaza un strat complex. După intrarea în plămân.

6. Plamanii Cei doi plămâni (drept și stâng) ocupa părțile laterale ale cavității toracice. Fiecare plămân este acoperit de o formatiune seroasa numita pleura. constituita din doua straturi – pleura parietala și pleura viscerala – separate de un spațiu numit cavitate pleurala cu lichid 6 .

nervi. fiind cea mai mica subdiviziune vizibilă cu ochiul liber. separaţi prin fisura oblică. orientat superior spre claviculă. sprijinită inferior pe diafragm. Datorită poziţiei pe care o are inima în mediastin (vârful orientat spre stânga). Faţa mediala. iar baza concavă. Structură Două componente apar în structura plămânului: parenchimul pulmonar şi arborele bronhic. având vârful (apexul) rotunjit. la rândul său. delimitaţi între ei prin fisuri (orizontală şi oblică). Astfel. conţine mai multe segmente bronho-pulmonare (în total 10 segmente pentru fiecare plămân). lateral și posterior constituie suprafața costală a plămânului. 7 . separarea îintre lobuli se realizează prin ţesut conjunctiv. Fiecărui segment îi aparţine o bronhie segmentară. Lobulul pulmonar este servit de o bronhiolă mare şi ramificaţiile sale. numita şi suprafață mediastinală. plămânul drept prezintă trei lobi (superior. Un lob.pleural. Două margini pot fi indentificate – anterioara şi posterioară – ele separând cele două suprafeţe pulmonare (costală şi mediastinală). iar cel stâng are doi lobi (superior şi inferior). mijlociu şi inferior). îintre cei doi plămâni există o diferenţă de formă şi mărime: cel stâng este puţin mai mic şi prezintă o deviaţie a marginii anterioare numită depresiune cardiacă. Pleura parietala captusescte suprafața interna a peretelui toracic. separate între ele printr-o foiţă subţire de ţesut conjunctiv dens. Pleura viscerala acoperă suprafața externa a fiecarui plămân. suprafața superioara a diafragmului și suprafetele laterale ale mediastinului. Suprafaţa externă a fiecărui plămân este străbătută de şanţuri adânci (fisuri). Feţele orientate anterior. convexă în contact cu peretele toracic. La nivelul hilului se realizeaza continuitatea intre cele doua pleure. bronhia primară. Un segment bronho-pulmonar conţine mai mulţi lobuli. care delimitează lobi. prezintă spre mijlocul ei o depresiune- hilul. prin care pătrund / ies în/din plămân vase sangvine și limfatice. Lobulul apare la suprafaţa plămânului de formă aproximativ hexagonală (spaţial apare aproximativ piramidal). Morfologie externa Fiecare plămân are forma unui con.

continuate cu saci alveolari. 8 . inclusiv în cortex. Peretele alveolar împreună cu cel capilar. situat în substanţa reticulată bulbară. Alveola pulmonară are peretele foarte subţire. Arborele bronhic este contituit din totalitatea ramificărilor celo doua bronhii principale. de tip II. numite şi alveocite de tipul I. iar raportul dintre durata insiraţiei şi a expiraţiei este de 1:2. bogată în fibre elastice şi puternic vascularizată şi totalitatea alveolelor pulmonare (suprafeţelor de schimb respirator). FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI Totalitatea proceselor care privesc transportul O 2 din atmosfera la ţesuturi şi a CO2 rezultat din oxidările celulare în sens invers. Alveolele sunt acoperite la eexterior de o reţea densă de capilare sangvine şi fibre elastice fine. având membranele bazale fuzionate. necesar pentru împiedicarea colabării alveolelor în timpul expiraţiei. factorii de mediu determina adaptarea continuă a respiraţiei. numită membrană respiratorie. constituit dintr-un epiteliu simplu pavimentos. care conduce spre ducturi alveolare. Parenchimul pulmonar este format din stromă conjuntivă. pentru a se egaliza presiunea aerului în plămân. Frecvenţa respiratorie este de 14-18 cicluri respiratorii/min. Peretele alveolar prezintă pori prin care se realizează interconectarea alveolelor adiacente. Partea terminală a arborelui respirator este reprezentată de acinii pulmonari. prin care trec oxigenul şi dioxidul de carbon. Acinul are o bronhiolă respiratorie (desprinsă dintr-o bronhiolă terminală). Sacul alveolar are în peretele său numeroase alveole pulmonare. constituie bariera aer-sânge. susţinut de o membrana bazală delicată. alcătuiesc respiraţia. Prin schimbările lor. printre celulele epiteliale aplatizate. Macrofage alveolare se mişcă pe suprafaţa internă a alveolelor. care secretă lichidul surfactant. Durata unui ciclu este de circa 3 secunde. apar şi celule cuboidale. Mişcările respiratorii reprezintă forma cea mai accesibilă de explorare a activităţii sistemului respirator. acţionând asupra celor mai mici particule străine inhalate şi nereţinute de mucus. Neuronii acestui centru prezintă proprietatea de automatism și se află sub controlul unor centri localizaţi la diferite niveluri encefalice. Reglarea nervoasă a mişcărilor respiratorii se realizează de către centrul respirator. În peretele alveolar.

valoarea AC este de 500 ml aer. În mod curent. În mod normal. adică deschiderea spaţiului pleural. Volumul rezidual (VR) este cantitatea de aer rămâne în plămâni după expirarea VER. Cea mai mare influenţă asupra respiraţiei o are excesul de CO 2 şi deficitul de O2 . care acţionează asupra chemoreceptorilor din centrul respirator sau de pe traseul aparatului circulator. Reglarea umorală a respiraţiei este declanşată de către factori chimici specializaţi. Volumul curent sau aerul curent (AC) este cantitatea de aer respirator inspirată sau expirată într-o respiraţie normală. Acest volum este important pentru medicina legala. când plămânul se retrage în jurul hilului ✔ volumul minimal – este ceea ce rămâne în plămân după pneumotorax. Docimazia este 9 . Pneumografia înregistrarea grafică a variaţiilor perimetrului cutiei toracice care au loc în timpul fazelor actului respirator se face prin metoda pneumografică. râs. Calea eferentă de la centrul respirator ajunge la motoneuronii din coarnele anterioare ale măduvei spinării de unde pleacă comenzile către musculatura respiratorie. valoarea VR este de 1200 ml aer şi se compune din: ✔ volumul de colaps – este aerul care iese din plămân când se produce un pneumotorax. iar curba obţinută se numeşte pneumogramă. care se împart în volume (cantităţi de aer în anumite momente ale respiraţiei) şi capacităţi (combinaţii de volume). etc) Volume şi capacităţi respiratorii în timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se elimină din plămâni cantităţi caracteristice de aer. Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer inspirată forţat după o expiraţie normală. În mod normal valoarea VER este de 1100 ml aer. Metoda pneumografică permite: ✔ înregistrarea frecvenţei mişcărilor respiratorii ✔ stabilirea duratei actului respirator (a inspiraţiei şi expiraţiei) ✔ observarea modificărilor adaptative ale respiraţiei în timpul unor activităţi (efort. citit.proces ce se produce prin modificări reflexe: impulsurile aferente pleacă de la receptorii pulmonari şi de la alte categorii de receptori ai organismului. Volumul expirator de rezervă (VER) este cantitatea de aer expirată forţat după o expiraţie normală. valoarea VIR este de 3000 ml aer. unde se face proba docimaziei. În mod normal.

6 ➢ pentru femeie: CV = înălţimea x 0. CAPACITATEA REZIDUALĂ FUNCŢIONALĂ (CRF) este suma volumului rezidual şi a volumului respirator de rezervă. sex şi poate fi obţinută şi prin calcul: ➢ pentru bărbat : CV (litri) = înălţimea (cm) x 0. CAPACITATEA VITALĂ (CV)cuprinde volumele expirate forţat după o insipaţie maximă şi este alcătuit din: CV = VIR + AC + VER Valoarea CV la om depinde de înălţime. CRF = VER + VR 4.018 – 2. deci nu pluteşte. 1. deci pluteşte.041 – vârsta x 0. vârstă.052 – vârsta x 0.022 – 3.pozitivă când plămânul conţine aer minimal. CAPACITATEA INSPIRATORIE (CI) cuprinde AC + VIR 3. şi negativă când plămânul nu conţine aer minimal.68 2. fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate: CPT = AC + VIR + VER + VR 10 . la fel ca plămânul unui nou născut care nu a respirat niciodată. ceea ce înseamnă că moartea a survenit prin înecare. ceea ce înseamna că individul a murit înainte de a fi aruncat în apă. CAPACITATEA PULMONARA TOTALĂ (CPT) cuprinde toate volumele menţionate.