ECONOMIE MONDIALĂ Prof. Univ. Dr.

Rodica Milena ZAHARIA Master Marketing International ASE

1. Sistemul economiei mondiale
Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice. Principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni. Secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. începutul secolului XIX - prima revoluţie industrială. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform. „...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statelenaţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”. În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială. 1.1. Economiile naţionale Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări. Caracterizarea economiilor naţionale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei) si d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective. PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări. PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor. Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic. Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe. Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sărace. PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe

locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor nu este aceeaşi. Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura şi industria extractivă) sectorul secundar (industria prelucrătoare) şi sectorul terţiar (al serviciilor). În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe locuitor).

1.2. Ordinea economică internaţională Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic mondial. Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă. Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită ordine internaţională (al doilea razboi mondial). Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa economiilor lor. Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu. În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice. Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU si este un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se ală. Printre prevederile acestui document se numără: - creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate, - dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de cel al investiţiilor străine, - atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare, - tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate, - reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini. Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii. Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice: - economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică; - ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au aceeaşi forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii,

însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în economia mondială; - sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape unanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială; - dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică, forţa politică) au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională, etc.; - creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului internaţional. 1.3. Diviziunea internaţională a muncii Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi economici, care participă la activitatea economică mondială. Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera: - realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite; - resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o ţară la alta, de la un agent economic la altul; - mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse. Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii la nivel internaţional. Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional, printre care cele mai importante pot fi considerate următoarele: - Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut. - Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria avantajului absolut, demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut, se poate specializa în producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la comerţul internaţional în mod benefic. - Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor lumii. Resursele influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică. Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ liber şi în condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit. Pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter. Teoria comerţului strategic recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul internaţional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi, practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor, susţinerea de către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii, alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone. În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de ce naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională? care este influenţa naţiunii asupra concurenţei în anumite industrii? de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg anumite strategii concurenţiale? Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru atribute naţionale, ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea de a concura la nivel internaţional: - condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de dezvoltare al infrastructurii,

- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni, - situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa
nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză, - structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii. Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională. Ţările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie. 1.4. Piaţa mondială Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din ţări diferite, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care are loc pe plan internaţional prin intermediul tranzacţiilor economice, datorită diviziunii internaţionale a muncii. Formarea pieţei mondiale a început în secolul XVI şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip capitalist. Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate naţiunile lumii. De asemenea, piaţa mondială are un caracter complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a particularităţilor componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile economice internaţionale. Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizează prin complexitatea obiectul său: tipurile de tranzacţii, volum, potenţial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acţiunea cererii şi ofertei sub influenţa diverşilor factori de influenţă: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituţionali etc. Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (pieţe internaţionale caracteristice, cum ar fi piaţa financiară, piaţa capitalurilor, piaţa bunurilor etc.). Piaţa internaţională caracteristică este acea parte a pieţei mondiale unde se desfăşoară cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupă de produse unde se stabileşte preţul mondial. Piaţa mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului său de comerţul internaţional cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participanţilor, de societăţile transnaţionale. Pe grupuri de ţări, ponderea ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al ţărilor în dezvoltare, chiar dacă este vorba doar de un grup restrâns la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud Est şi cele din America Latină). 1.5. Relaţiile economice internaţionale Relaţiile economice internaţionale exprimă totalitatea raporturilor, a schimburilor şi tranzacţiilor economice dintre ţările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii şi care definesc ordinea economică mondială. Relaţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru bilateral şi multilateral, una din trăsăturile definitorii ale relaţiilor economice internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane şi coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

2. Ţările dezvoltate
Numărul ţărilor dezvoltate constituie o sursă de controverse printre specialişti. Cei mai mulţi dintre ei identifică ţările dezvoltate cu ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), care numără astăzi 30 de state. Alţii apreciază că printre membri care compun această organizaţie sunt ţări ce nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor. Indiferent câte ţări fac parte din categoria ţărilor dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora sunt: - sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a motivaţiei şi dinamicii acestor economii; - structura economiei acestor ţări este una diversificată, în care toate ramurile sunt reprezentate; - sunt ţări cu eficienţă de ansamblu ridicată, relevată de faptul că înregistrează cele mai mari niveluri ale productivităţii muncii, ale producţiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.; - gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%; - accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea populaţiei;

dependenţa de exterior. În 1997 mai mult de 850 milioane adulţi erau analfabeţi. În jur de 1. Toate aceste ţări se confruntă cu problema sărăciei. investiţiile străine.pieţele financiare de referinţă sunt în ţările dezvoltate.domină economia mondială. câteva nu. putere. rate de creştere economică scăzute. creşterea populaţiei etc. înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele sectoare economice. . sărăcia absolută. tehnologică şi culturală faţă de exterior. posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor. Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare Subdezvoltare. altele au regimuri totalitare. . reprezintă noţiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens între lumi diferite sau în cadrul aceleiaşi lumi. Adâncirea decalajului dintre ţările bogate şi ţările cele mai sărace a atins deja niveluri îngrijorătoare. Mai mult de 260 de milioane de copii nu urmează cursuri primare sau secundare. 3. starea de sănătate. altele nu. etc. pentru a putea prevenii apariţia unor dezastre în aceste ţări. ţări subdezvoltate sau în dezvoltare. Printre nerealizările în domeniul dezvoltării umane şi combaterii sărăciei putem aminti: Între 1990 – 1997 numărul celor infectaţi cu HIV a crescut de mai mult de două ori. . Lumea a Treia.5 miliarde de oameni nu au o speranţă de viaţă mai mare de 60 de ani. Aproximativ 1. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiţionările pe care sărăcia le are cu celelalte aspecte ale ţărilor în dezvoltare: educaţia. "Sud". a asistenţei sanitare precare. un nivel redus al consumului. unele înregistrează creşteri rapide. În jur de 340 milioane de femei nu au o speranţă de viaţă mai mare de 40 de ani. altele nu.6 miliarde la servicii de igienă. În ţările industriale peste 100 milioane erau analfabeţi funcţionali. 840 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. Subdezvoltarea reprezintă. Între 25% şi 50% din numărul total de femei suferă de abuzuri fizice din partea partenerului. discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri.monedele celor mai puternice dintre ţările dezvoltate constituie monedele de rezervă ale tuturor ţărilor lumii. rămâne caracteristica de bază. 3. . la peste 33 de milioane. servicii de asistenţă sanitară precare.înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării. Factorii critici ai dezvoltării Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare.3 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi şi aproape un miliard nu îşi poate asigura necesarul pentru satisfacerea nevoilor de bază. care le uneşte şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. tehnologia.. iar dacă dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de transformare pe termen lung a structurii economice. subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă.       . dependenţă financiară. de la mai puţin de 15 milioane de oameni.1. avere. Comunitatea internaţională reclamă din ce în ce mai des necesitatea acordării de ajutoare. a şomajului. Subdezvoltarea este reversul dezvoltării. deţinând primele locuri în ceea ce priveşte comerţul internaţional. iar cele mai multe se situează undeva între aceste două limite. peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sănătate şi 2. educaţie.sunt sediul celor mai multe şi mai mari dintre companiile transnaţionale. Consumul celei mai bogate cincimi a lumii este de 16 ori mai mare decât al celei mai sărace cincimi. cele mai multe au fost colonii. Circa 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie şi mai mult de 250 milioane de copii lucrează ca salariaţi. "periferie". rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii. unele sunt democraţii. obiectivul fiind acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale populaţiei. Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte populate. altele nu. sociale şi politice. unele au o suprafaţă foarte mare. sub diverse forme.

de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au.B. iar.. în continuare. crearea unui nucleu industrial propriu. pe de altă parte.N. O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă. Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care cea mai săracă cincime o are în veniturile totale. ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă în distribuirea veniturilor. S-a conturat astfel o “economie dualistă”. admise doar pentru zonele rurale etc. cum ar fi: . 3 milioane de oameni mor din cauza poluării aerului şi peste 5 milioane mor din cauză de boli diareice.I. instabilitatea preţurilor. pe adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete. alimentar şi tehnologic. în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări. dezarticulată.B. în USD 1995. în medie. cu salarii extrem de reduse. În ceea ce priveşte produsele primare. particulare. sub 500 USD. 43 de ţări înregistrau un P. două sunt obstacolele care influenţează negativ: Pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate. capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri de echipament. aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi Asia. Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor.   La sfârşitul anului 1997.I. erau 20 de ţări. deţin o populaţie numeroasă. în paralel. şi anume: ţări cu venituri ridicate (peste 9361USD/loc).În fiecare an. Peste 10000 USD/loc. Pentru multe din ţările slab dezvoltate. Dependenţa faţă de exterior Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma. în funcţie de P./loc. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar. pentru ţările cele mai sărace.I.. politica de preţ. 3. O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. şi 9 360 USD/loc. în stare de dependenţă faţă de ţările dezvoltate. între 3000 şi 5000 USD/loc.B. naţiunile în curs de dezvoltare sunt.. de tip colonial. Chiar dacă.. ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată. .2. acest raport este. inegalitatea distribuirii veniturilor îşi are sursa în decalajul între mediul urban şi rural. în special cu materii prime sau produse puţin prelucrate. . acesta atinge şi niveluri de peste 30 la 1. Sudul reprezintă o bogată şi. Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi încetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor Banca Mondială este instituţia ale cărei clasificări sunt cel mai des utilizate de către organismele internaţionale./loc sau P. comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri totale. formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă. promovarea exporturilor de produse prelucrate. ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică. sa dezvoltat un sector capitalist. care dezavantajează net produsele agricole. incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică. Această dependenţă economică derivă din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe.B. O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări. autoîntreţinută. ţări cu venituri medii (între 761 USD/loc. cauzate de apa contaminată. ale fiecărei ţări./loc. Criteriul de clasificare este cel după P. 8 ţări. . anumite cheltuieli publice. suficient de diversificat. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare. Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale. mai ales. 66 de ţări sub 1000 USD/loc. conform căruia sunt identificate trei mari grupuri de ţări. el era orientat către exterior. ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord. iar între 5000 şi 10000 USD/loc./loc. se înregistrau 32 de ţări. se înregistrau aproximativ 12 milioane de refugiaţi. Din cele 174 de ţări clasificate pentru anul 1998. Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb.3. Cele mai sărace ţări ale lumii. respectiv mai puţin de 760 USD. 3. Dar şi Nordul este dependent de Sud. de 5 la 1. Pentru ţările bogate.) şi ţări cu venituri scăzute.

cele care reţin atenţia experţilor sunt următoarele:  extinderea suprafeţelor cultivate. Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism important de stabilire a preţului unor produse primare pe piaţa mondială. ca urmare a creşterii taxelor ţărilor dezvoltate la importul de mărfuri din ţările mai puţin avansate. o cooperare strânsă în care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. 2200 . Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul propriu. ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a unor astfel de situaţii. pentru că majoritatea ţărilor ar trebui să aloce mai mult decât au pentru a putea spori randamentul.  sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv. Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial. Pentru a putea fi considerat hrănit normal.acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie ucigătoare. sarcina de a le stabiliza revine. cât şi implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei. Taxele vamale la produsele finite şi semifinite sunt. Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare.90 grame de proteine. problema alimentară. oltate. al unei ţări. acest vărsământ compensatoriu ar trebui să fie egal cu diferenţa dintre valoarea exporturilor într-o perioadă dată şi valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele fiscale n-ar fi fost aplicate. între multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea solului. mai mult de 80 de milioane în Africa. au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor subdezvoltate).externi şi interni . Degradarea mediului poate costa între 1 şi 15% din P. 3. izvoarelor subterane precum şi poluarea aerului şi a apei au atins. în cea mai mare măsură. factorii restrictivi ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr de 6: 1) Primul factor considerat sunt economiile. în medie. precum şi PAM.2400 de calorii şi circa 80 . 3. Asigurarea hranei O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia. 3. Restricţii ale dezvoltării În concepţia unor specialişti. o înzestrare . Degradarea potenţialului natural-forestier. degradarea datorită poluării.6. Fără corelarea tuturor factorilor . În principiu. în multe ţări. Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social. în numeroase cazuri. mai ridicate atunci când este vorba de importul din ţările în dezvoltare. Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 1993. lucrurile rămân deocamdată teoretice. investiţiile şi decalajul tehnologic. 13% în America Latină consumă sub acest barem. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv. Africa Tropicală şi America de Nord.  exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică. ci. Potrivit celor mai recente estimări.O altă cale ar consta în acordarea unor compensaţii monetare tinerelor state care înregistrează o reducere a veniturilor lor reale din export.căi menite a scoate aceste ţări din starea de subdezvoltare. în condiţiile unor nevoi crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială . cât şi de asistenţa celorlalte state (FAO şi FIDA. 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame. sau. Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale. pe efortul propriu. decât atunci când importurile provin din ţările dezvoltate. În ceea ce priveşte fluctuaţia preţurilor. un om trebuie să consume zilnic. 28% din populaţie în Asia. cote îngrijorătoare. Printre căile posibile de sporire a producţiei alimentare în ţările în dezvoltare. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate. Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internaţional şi în cel valutar.I. celor dezvoltate. Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America Latină. mai bine zis. deşi îşi pot spori producţia. piscicol. Calea utilizată constă în reglementarea cantităţilor care sunt destinate exportului. despăduririle şi eroziunea terenurilor. practic.5. alterarea diversităţii biologice. Ori. Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană". decât oferta. în primul rând.4. arabil. având în vedere faptul că ţările în dezvoltare nu controlează.B. convulsii sociale). peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane în Asia. Degradarea mediului înconjurător O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului înconjurător. Dar. 25% în Africa.

pe lângă faptul că trebuie să sporească. de altfel. pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. iar limita de demarcaţie între investiţiile străine directe şi cele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital. De asemenea. un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă. o reducere a pierderilor.B. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar. asigurarea unei creşteri economice posibil de atins. Un alt element important îl reprezintă şi pacea socială din aceste ţări. în final. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educaţia. Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital. organismele internaţionale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială. de capacitatea acestor ţări de a forma capitalul uman. iar cele de portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor. societăţi mixte sau construirea de filiale. 4) Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie eficienta alocare a resurselor. legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării de origine). iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar contribuie cu 0. în general. păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. El implică. industrializarea. 5) Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. 4. Exporturile acestor ţări. Investiţiile străine directe şi corporaţiile transnaţionale Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi autori denumesc fenomenul corporatist. care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi extraneitatea. agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P. accesul la ea şi calitatea acesteia. păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii. Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine profitabilă după un anumit interval de timp). dar nu permit exercitarea controlului). singurele în măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări. De cealaltă parte. Investiţiile pot îmbrăca diverse forme: de la achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital. Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. în special populaţiei de sex feminin. 2) Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. profitul. spre exemplu. mai ales pentru cele mai sărace. pentru ţările în dezvoltare. la cel modern. Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei. schimbarea modului de producţie.N. între 40% şi 60%. la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare. este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. de la cel tradiţional. între 20 şi 40%. cel mai înalt grad de maturitate al uni investiţii. Creşterea economică depinde în mod esenţial. în special pe termen lung. urbanizarea.slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate.-ului. Investiţiile de portofoliu sunt considerate. ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti. stabilitatea politică şi socială. fuziuni şi achiziţii de firme. de la o ţară la alta.3% la creşterea economică. know-how. în funcţie de reglementările în vigoare. în strânsă legătură cu acest aspect. însă. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine. plasamente pur financiare. 6) În sfârşit. contracte de management. determinante pentru stabilitatea economică. Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital. 3) Comerţul exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. riscul (orice investiţie implică un risc. deopotrivă. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung. este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor. că accesul la educaţie este îngrădit. Aceasta înseamnă. acesta din urmă fiind considerat. luarea în considerare a elementelor legate de mediu. la aranjamente de tip franchising. aşa numitele construcţii pe loc gol sau green field investments. o problemă deosebit de importantă o constituie creşterea populaţiei. . o limitare a corupţiei şi. După instabilitate. Se ştie că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului. diferind. destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine. în special cele mai sărace. licenţiere. o mai mare eficienţă în alocarea resurselor.

Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională.De asemenea. de asemenea. Cu toate acestea. Unii dintre autori utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională. O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea. Richard Robinson consideră că există distincţii importante între diverse niveluri atinse de o companie în evoluţia sa. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii urmează îndeaproape evoluţia economiei mondiale. societăţi mixte etc. Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice. ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo de graniţele unei ţări. construirea pe loc gol a unei firme. forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale. de dimensiuni comparabile. Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine. Companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding. companii multinaţionale. investiţiile străine directe. controlate într-o măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”. inclusiv calea investiţiilor directe. care înseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile locale. Recesiunea înregistrată în ultimii trei ani la nivel mondial se reflectă şi în scăderea fluxului de investiţii străine directe. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei. mediul economic stabil şi performant. Din perspectiva oamenilor de afaceri. ca flux. stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor. dochakuka. fiecare dintre acestea având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. deciziile sunt libere de influenţele naţionale. cu sediul în ţări diferite. În consecinţă. prin intermediul filialelor. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că. pentru multe ţări în dezvoltare. pot fi analizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor de investiţii directe (outflows). costurile reduse. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale. Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate. şi anume: companii internaţionale. cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor (ca în cazul McDonalds). prin unităţi „de producţie”. Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”. investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse. subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe (multidomestic). şi expresia unui anumit nivel de dezvoltare atins atât de ţările sursă. de o altă naţionalitate. infrastructura performantă. pentru atingerea obiectivelor stabilite. în timp ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează. cât şi de ţările receptoare de investiţii. 4. piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată. o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe firme. la căutarea de eficienţă. forţa de muncă de toate categoriile. fie politicilor adoptate. În acest caz. considerată ţară de origine. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială. care ia în considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe. companii multinaţionale sau firme internaţionale. În aprecierea specialiştilor. fiecare dintre acestea funcţionând conform specificului local (multilocal). în sensul cel mai larg. Acesta este stadiul primar al transformării unei firme într-o societate transnaţională. Investiţiile străine directe sunt. cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative. . unde eficienţa în luarea deciziilor. companii transnaţionale şi companii supranaţionale. Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen împrumutat din agricultură. resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii.1. condusă şi controlată de către persoane sau de către alte întreprinderi. cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor. Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări conceptuale Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale. apropierea de pieţele de capital şi financiare.

dar. cu toate acestea. ale cărei acţiuni se concentrează în exclusivitate pe piaţa internă. Până la stadiul de companie globală. crearea sau standardizarea gamei de produse. O firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. cultură. Noţiunea de societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale. fără a mai ţine cont de provenienţa lor. practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale. o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale.. deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates). • O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). Mărturii evidente ale unui comerţ internaţional intense există încă de acum 5 000 de ani. rapoarte şi experienţă între diferite filiale. Vechii egipteni. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci când acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane) • Compania mamă (parent company) este compania care controlează. diverse reglementări). Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează. sau fonduri de pensii. şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine. . În literatura anglo – saxonă sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică. dificultăţi de transport. fenicienii făceau afaceri cu străinii. cu scopul de a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. Resursele financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie. furnizori. Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor existente pe aceasta. ca în cazul unei firme multinaţionale. ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. corespunzător orientării geocentrice a acestor firme. obiceiuri. legal denaţionalizată. cât şi adaptarea. cel mai adesea o firmă internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile pe care le derulează cu străinătatea. Ei întâlneau multe obstacole. Istoricul societăţilor transnaţionale Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor. pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă. bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de sus în jos şi schimbul lateral de informaţii. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică. Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. companii de asigurări. grecii. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv. agenţii guvernamentale etc. Aceştia din urmă sunt clienţi.2. distribuitori. Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atât extinderea.Întreprinderea supranaţională este o întreprindere transnaţională. Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale. respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte. iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează. Indiferent de denumire. termenul generic pe care îl vom folosi în continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale. angajaţi. 4. cum ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce priveşte comercializarea produselor. Între companiile globale se practică alianţele strategice. Din punct de vedere tehnic. Dezvoltarea producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează. Astfel: • O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj. într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială. cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare. cât şi alte firme sau instituţii. O companie internaţională are caracteristici distincte. astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate. dorinţa de a prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile. ca bănci. Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning. care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”. adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele. considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”.

cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi. adaptări ale celor americane din anii ‘50. a producţiei. Din 1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%. activitatea transnaţionalelor americane înflorind. până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii. ca urmare a înăspririi barierelor vamale. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra companiilor americane. În anii "50. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor. firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi comerciale în Africa. multe din metodele moderne de management japonez de astăzi sunt. simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. proprietari. se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau reprezenta concurenţi de temut. a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia industrială. Europa şi Japonia au început să investească sume enorme în acţiuni. ca planul Marshall. care au permis creşterea fără precedent până atunci a productivităţii muncii şi. la începutul primului război mondial. Celelalte companii au copiat firmele americane. Potrivit acestei evoluţii. În aceeaşi perioadă.U. căutarea asiduă de resurse minerale. tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului. poate datorită succesului repurtat de către acestea. în timp ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%. petrol. constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi manageriale. fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. au încurajat S. precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. produselor de larg consum şi managementului. După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii. firmele americane aveau capital pentru a investi. dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. ca şi europenii. Între 1970-1975 companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale.A. USD in 1970. implicit. urmate mai apoi de Spania. aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. cu investiţii directe. Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american. "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. companiile americane aveau un foarte bun management. ele fiind.Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda. de altfel. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor. USD in 1950. băncile din Statele Unite. Începând cu 1970. De la mijlocul anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80. La mijlocul secolului XIX. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. noile metode de publicitate ajutând societăţile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. se pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor transnaţionale: Astfel. având poziţie de oligopol în sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie. ca urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la . de fapt. să privească spre exterior. ceea ce a dus la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea. pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. În contrast cu evoluţia firmelor americane. În plus. Compania americană United Fruit Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899. furnizori. încurajând fuziunile şi concentrările de capital. În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor. iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol. în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. finanţe şi comerţ. in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi). s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei. şi anume: de firmă şi universul său imediat: clienţi. iar numărul de noi filiale create au fost în scădere. firmele japoneze au înregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze. Franţa sau Portugalia. corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez. Începând cu secolul XVI şi continuând până în secolul XIX. În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme. Japonezii. De-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX. America sau Asia. Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist. maşinilor. În acelaşi timp. şi anume guvernul ţării gazdă. la aproape 80 mld. în fapt. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate.

Mediul internaţional este. Urmează un nou stadiu. variabilele economice. îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării firmei. practic. Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de origine.investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. Motivaţiile internaţionalizării sunt extrem de complexe. unul domestic. presupune acele forţe care influenţează dezvoltarea şi activitatea unei firme. al patrulea participant la universul societăţilor transnaţionale. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare. Atunci când ne referim la mediul internaţional. respectiv acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a firmei. exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un moment dat. în ultimă instanţă. îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare. cum ar fi competiţia. ca şi fragilul echilibru. atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. mediul străin. industria. . Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare. cum ar fi factorii de producţie (capital. care au putere politică. impulsionând sau restrângând aceste investiţii. etnice. iar firmele pot fi afectate in activitatea lor. Printre forţele asupra cărora o firmă are controlul se numără. iar această motivaţie nu este deloc de neglijat. Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale. „spaţiul” de manevră al societăţilor transnaţionale. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor. În cazul unei corporaţii transnaţionale. unul străin şi unul internaţional. mediul extern este unul domestic. Un alt motiv. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transnaţionale. Acestea dau dimensiunea riscului în activitatea oricărei întreprinderi şi sunt externe acesteia. Forţele ce definesc mediul unei firme sunt. cu scopul de reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi. şi pe fondul puternicei crize petroliere. socioeconomice. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente. comerţului. etc. culturale. Mediul extern este extrem de complex. în ţări precum China sau Taiwan. în general. În anii ‘70. determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional. şi anume acela al participanţilor multipli. resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul). toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive de internaţionalizare a firmelor. Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale. Ocolirea de bariere vamale. Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese. guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi. la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate. Celelalte formează mediul extern. tehnologice. exploatarea diferenţelor existente în nivelurile de impozitare din diferite ţări. ţările de origine şi ţările gazdă. precum şi relaţiile dintre filiale. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine asupra şomajului. ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală. 4. financiare. specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul primar. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebită. balanţa putând fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume. având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. legale. dacă nu ţin cont de ele. Mediul. şi-au delocalizat. factorii interni ai corporaţiei. agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. Piaţa societăţilor transnaţionale Mediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu intern. Elementele ce pot fi controlate de către firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. Nici acţiunile statelor gazdă. în conformitate cu interesele sale naţionale.3. autohton. prelungirea duratei de viaţă a produsului. oportunităţile oferite de o infrastructură performantă. creşte importanţa guvernelor de origine. care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic. Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale. în acest stadiu încep să apară contradicţiile. constituenţii săi. de regulă. cum ar fi grupurile religioase. nu sunt de neglijat. forţe necontrolabile. încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. de exemplu. Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. cel mai adesea. de a atrage şi a încuraja investiţiile străine.

ca şi celelalte pieţe. fac din piaţa americană dezideratul oricărei companii. Avantajele pe care le oferă piaţa americană nu sunt deloc de neglijat. Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai important element de mediu din perspectiva corporaţiilor străine ce acţionează pe piaţa europeană. Ca şi în cazul SUA. Se detaşează ca importanţă China. deşi confruntată cu foarte multe probleme. al cărei lider de necontestat este SUA. infrastructură modernă. Japonia este. tendinţa societăţii americane spre consum. Principalele domenii de acţiune ale politicii concurenţiale în UE sunt: • eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi a abuzurilor de poziţie dominantă. ce funcţionează la graniţele Uniunii. diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult mai mari. Piaţa japoneză este dominată de companiile japoneze. acestea continuă să crească din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investiţii străine. Asia se află la confluenţa intereselor Japoniei.Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii străini? Cea mai mare parte a investiţiilor străine directe se îndreaptă către ţările dezvoltate. motivele ţinând. Uniunea Europeană este acum. economisirea este caracteristică celor japonezi. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitatea de a capta din acele . urmată de celelalte economii din Asia de sud est. cu o dimensiune importantă şi exigenţe ridicate din partea consumatorilor. acces la un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii. Ţările cele mai sărace. Rusia se impune în special datorită resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol). 8 dintre ele au devenit membre ale UE. bogăţia în resurse naturale şi umane. dar mai ales netarifare. care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţii străine directe. pentru încălcarea regulilor concurenţei. Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru consumatorii americani. mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura paternalistă a firmelor japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe ale ţărilor dezvoltate. aleg un parteneriat cu o firmă locală pentru a face faţă mai uşor problemelor de mediu cu care se confruntă. Cele care au resurse naturale sunt printre puţinele care prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în domeniu respectiv. privită atât din perspectiva numărului de consumatori. extrem de competitivă. iar moştenirea arsenalului armatei sovietice o ajută în acest demers. din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales a creşterii exigenţelor consumatorilor ruşi. America Latină este preponderent în sfera SUA. Rusia încearcă să rămână unul dintre cei mai importanţi actori. dar şi a unei pieţe importante. patria tehnologiei ultraavansate. Tradiţional. UE şi Japonia. India şi ţările latino americane. Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia. electricitate. Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. iar Comisia Europeană a luat atitudine împotriva Microsoft. • liberalizarea sectoarelor economice cu statut de monopol şi deschiderea lor către concurenţă. ceea ce înseamnă majoritatea statelor africane şi a celor in Asia centrală beneficiază mult prea puţin de efectele pozitive ale investiţiilor marilor firme. monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat. • controlul fuziunilor firmelor. dat fiind faptul că din mai 2004. ca urmare a perspectivei valului doi de extindere. cât şi cultural. din punct de vedere economic. Spiritul de sacrificiu. coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventură şi dorinţă de consacrare. dar şi a SUA. transport feroviar. din perspectiva extinderii. Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate. în ultimă instanţă. ca cel al telecomunicaţiilor. cât şi din cea a puterii lor de cumpărare. O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit de mare a ţărilor ce formează acest grup. gaze. aşteptat în 2007. Africa în cea a Uniunii Europene. O situaţie aparte au ţările din fostul bloc comunist. Înţelegerile între firme ce stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise. iar celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare. iar investiţiile străine reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare. ceea ce înseamnă că orice concentrare ce depăşeşte un anumit nivel trebuie supusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderile derulează o cifră de afaceri mai mare de 250 milioane de euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro în plan global trebuie să supună atenţiei Comisiei orice fuziune sau achiziţie). una dintre cele mai largi pieţe ale lumii. majoritatea acestora se înscrie în sfera de influenţă a celor dezvoltate. de sărăcia acestor ţări. respectiv „abuz de poziţie dominantă”. Dimensiunea pieţei. atât din punct de vedere al nivelului de dezvoltare. consumatorii de pe această piaţă au o mare putere de cumpărare. loialitatea faţă de companie. dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi o atractivitate din ce în ce mai ridicată. Către aceste ţări se îndreaptă cele mai mici fluxuri de investiţii străine. apropierea de pieţele de capital. Sub aspect cultural. Astfel. iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoară. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marile corporaţii îşi au sediul în SUA. piaţa corporaţiilor transnaţionale este dominată de triada America de Nord (SUA şi Canada). Din punct de vedere politic.

7% în Germania. ţările de origine controlează. infrastructura modernă. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare. susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pe larg într-un alt capitol. conform surselor OCDE. 1. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi. În ierarhia celor mai mari companii. Există. Prin internaţionalizarea firmelor. relaţiile cu ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea economică a multor state.4% în Franţa. McDonalds. doar două ţări din categoria celor în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. în fapt. Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional. dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. însă. ca pondere în PIB. o companie transnaţională. aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora. dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare. Această relaţie poate fi privită din trei puncte de vedere. fiecare ţară îşi extinde. o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. 2% în SUA. şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Crăciun. 2% în Japonia. influenţa în ţara sau zona respectivă. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine. Relaţiile cu ţările de origine sunt. În perioadele de recesiune. implicit. efectuate de sectorul întreprinderilor. o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine.1. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură corporaţiilor americane şi britanice. marile firme duc cu ele valorile culturale. şi anume: relaţiile cu ţările de origine. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă. mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă. era de 3% în Suedia. care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel. 1. 4. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală. Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă manieră. Performanţele acestor economii. asistenţa sanitară etc.4. ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia. extrem de atractive pentru managerii . avansul tehnologic şi spiritul antreprenorial. investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare.3% în Marea Britanie. care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau doreau să le consume. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu. din această perspectivă. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea. al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. asistenţa socială. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă.efecte de antrenare pe care le produce asupra unei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele ţării de origine. Pentru a rămâne şi a acţiona ca o entitate. obiceiurile de consum ale ţării de origine. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine. 1. 4.4. situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. unele dintre ele chiar dezvoltate. Prin intermediul corporaţiilor. Japonia şi Uniunea Europeană. în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări. dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. în anul 1999. multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine. practic economiile multor ţări.Relaţiile cu ţările de origine Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA. multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital. Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. practic. cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare.

atât în ţările dezvoltate. deşi este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume. introducerea produselor noi. fie în formarea de societăţi mixte pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. În ţările mai puţin avansate tendinţa de concentrare creşte. crearea de noi ramuri industriale etc. Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori. cum ar fi cea americană. cu efect asupra reducerii costurilor. ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale. Pe pieţele dezvoltate. Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare. creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare. de altfel. Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate. a calităţii produselor. • creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne. cât mai ales în ţările în dezvoltare. ca urmare a salariilor plătite angajaţilor. În cazul ţărilor în tranziţie. prin modernizarea producţiei. în multe state (cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un partener local.. cum ar fi: • numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de competitorii din ţara gazdă. 4. Pe alte pieţe. Efectul pozitiv. în special din partea ţărilor în dezvoltare. . ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din economie la producerea bunului respectiv. sunt cu mult mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă. care nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii. sunt demonstrate. • creşterea concurenţei. transfer de tehnologie. din perspectiva ţărilor gazdă. din impozite. Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate. de regulă. se poate materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale. De altfel. mai ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune. • performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele străine. SUA interziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică. intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării producţiei. crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. Pentru a proteja agenţii economici interni. accesul la capital sau alte facilităţi în anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă locală. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există. Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale. • noi practici de management. concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venita. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale. o relaţie pozitivă. • efectul de antrenare asupra întregii economii. firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii. • creşterea veniturilor.4.unei corporaţii internaţionale. Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât a competitorilor naţionali. fiind puternice. • reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă. Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unui produs. • transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă.. cât şi ţărilor în dezvoltare. dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat. volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei respective.2. de exemplu. dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă. ca urmare a creşterii concurenţei. reuşesc să facă faţă concurenţei. a diversificării producţiei etc. efectele pozitive pe care le au implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele: • creşterea numărului locurilor de muncă. de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea. ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament.

respectiv. Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare. 4. 870. aşa cum apar în bilanţul contabil al filialelor. cercetarea . 53. Universul corporaţiilor transnaţionale 64. prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor. Aplicând principiul eficienţei. The World Business Council for Sustainable Development consideră că marile corporaţii trebuie să-şi asume un angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului căreia acţionează. atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de guvernele ţării gazdă. a valorilor morale ale societăţilor în care acţionează. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii transnaţionale. de marketing sau de alt tip. atât tangibile cât şi intangibile. În multe ţări în dezvoltare. În viziunea UNCTAD. mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi. Acesta este universul corporaţiilor transnaţionale. atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei companii locale. Raportul societăţi transnaţionale-stat. societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii. ca mecanismul preţurilor de transfer. mai degrabă un mit decât realitate.3. principalele noţiuni utilizate sunt: . în destul de multe cazuri. marile corporaţii obţin beneficii: . cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor. Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei. multe companii recurg la disponibilizări masive. prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către compania mamă sau un paradis fiscal. cât şi cadre din ce în ce mai calificate. prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă. în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist. reducându-şi astfel expunerea la risc. UNCTAD. Prin mecanismul preţurilor de transfer. De altfel. una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale. supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au fost preluate de companii multinaţionale. De asemenea. în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor. ce reprezintă active din afara ţării de origine. Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. . după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor.dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare. în Raportul asupra investiţiilor străine. ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. multe dintre ele fiind acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului.000 de societăţi transnaţionale.• crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este. acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob! Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile transnaţionale.4.000. prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară. . iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe piaţa de origine a firmei.000 de filiale. Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine. . ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate.Active în străinătate. prin facturarea mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră practicat în ţările filialelor. iar societăţile transnaţionale acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce în ce mai performante. . Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor firme. societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloiale.000 de angajaţi. Exemplele sunt multiple. Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est. în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în ţările în dezvoltare. unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale. realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni corporatişti. al comunităţii locale şi al societăţii în ansamblul său. cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton. prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite.

Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. ponderea vânzărilor din străinătate în totalul vânzărilor. Wall . erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii. Firmele care încorporează muncă de calificare medie sau redusă într-o proporţie ridicată. Dintre ţările în dezvoltare. doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activele străine. o . Diferenţa dintre primele societăţi transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare are active în străinătate de 5 ori mai mici decât omoloaga sa. ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul personalului respectivei companii. însă. Un indice de extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru companie. dar corporaţiile din aceste ţări devin ele însele firme transnaţionale. conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004.5%. . cu 74. din Elveţia. ce se calculează ca o medie a trei rate. Apariţia societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului. În primele 50 de companii ce au ca origine ţări în dezvoltare.9% şi Holcim AG. 3% şi Total Fina Elf. după volumul activelor deţinute în străinătate. Olanda. ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. Marea Britanie cu 12. dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţa internaţională. care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute. cu un indice de 95. .. Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. Franţa cu 14. a condus timp de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. Mexic şi China (Hong Kong) au reuşit să pătrundă în top 100. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici. . întărind faptul că această zonă este cea mai dinamică regiune a globului. în ultimă instanţă. General Motors. SUA este prezentă cu 27 companii.Indicele de transnaţionalitate (transnationality index). iar Wall Mart realizează o cifră de afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung Electronics. minus 1 (mai puţin ţara de origine). în domeniul materialelor de construcţii (companie prezentă şi în România). La nivelul anului 2002. cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor mai mari firme. Acest indicator exprimă. respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract parţial de muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce mai atrase să investească în ţări în dezvoltare. şi anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor. companiile care pot rivaliza cu top 100. cea mai mare companie a fost. conducea compania General Electric. din domeniul telecomunicaţiilor.Vânzări în străinătate. din Canada. restul aparţin Asiei de Sud Est şi Americii Latine şi Caraibelor. British Petroleum şi Royal Dutch Shell.Mart. doar 5 sunt din Africa de Sud. doar Coreea de Sud. cu un indice de 97. Pentru a putea fi comparat cu indicele de transnaţionalitate. cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc. care este un procent. După volumul vânzărilor. Cea mai mare companie din fostele ţări comuniste este Lukoil. de altfel.. nici chiar la acela al ţărilor în dezvoltare. Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă de investiţii. din care se scad TVA şi alte taxe) realizate de filiale. Germania cu 13.Angajaţi în străinătate.1%). cu un indice de 84. dar afirmarea lor este din ce în ce mai impetuoasă. Elveţia.. 2 din Europa Centrală şi de Est.9%. interesul companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care. ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). În anumite cazuri. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltare conduc ţările din Asia de Sud Est. Puţine sunt. pot include exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale. din SUA (99.Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. General Electric. urmată de British Petroleum. cu 81. ca Finlanda. ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor.5%. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii. Dintre companiile situate în top 10. urmată de Thomson Corporation. indicele de extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care firma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate. urmată de Exxon. Japonia cu 7. la nivelul anul 2002. În clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale. Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei. în domeniul media. vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri ale forţei de muncă reduse. cel mai ridicat indice de transnaţionalitate îl are Vodafone. La nivelul anului 2002. Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate.

Iată câteva dintre concluziile studiului: . dar şi în ţările de origine. şi agenţiile specializate ale acesteia) sunt. organizaţii profesionale.creşterea economică a naţiunilor este similară celei a corporaţiilor. fapt relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU. Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economia mondială este foarte puternică şi că această confruntare cu statele naţiune în planul forţei economice este una reală. . Considerată organizaţia cu vocaţie universale. 5. cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde. ceea ce îi conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii. în cazul celor guvernamentale şi asociaţii sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale). în funcţie de statutul membrilor săi (guverne. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului.4%. alături de ONU. Globalizarea economiei face ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să crească şi raporturile de forţe să devină din ce în ce mai complexe. faţă de care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi giganţi. vânzările cumulate a primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%. Organizaţii internaţionale Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. iar în timp ce profiturile lor au crescut cu 362. Novoship. în cazul ţărilor). în cazul corporaţiilor şi PIB-ul. 5. Wall-Mart (cu peste 1.000 de angajaţi) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că majoritatea angajaţilor are contracte parţiale de muncă (part-time jobs) astfel încât obligaţiile companiei către salariaţi să fie cât mai mici.1. vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economice internaţionale.300. ONU numără astăzi 191 de ţări. organizaţii politice. . Royal Dutch Shell decât Venezuela. sub aspectul participării. Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. organizaţii ştiinţifice etc. cu active în străinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată. guvernul american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii. În ceea ce priveşte raportul de forţe dintre societăţile transnaţionale şi statele naţiune. primele 200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0. în perioada 1983-1999. . IBM decât Singapore şi Sony decât Pakistan. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice. În capitolul ce urmează.deşi deţin 27. iar produsul global mondial cu 27. un studiu realizat de Corporate Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează forţa pe care companiile transnaţionale o au şi o exercită în economia mondială. .forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora de a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă. Recent. Washington DC. DCs K Street corridor. Daimler – Crysler decât Polonia. Cel mai mare angajator privat.companie rusă ce activează în domeniul extracţiei.78% din forţa de muncă globală. ce urmează a se finaliza în anul 2005. Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale. poate. organizaţii culturale. Astăzi se consideră că funcţionează o multitudine de organizaţii. ca AT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA. dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune. grupate după mai multe criterii. 51 sunt corporaţii şi doar 49 economii naţionale (comparaţia are în vedere volumul vânzărilor. .5% din activitatea economică mondială.5%. forţa de muncă angajată a crescut cu doar cu 14.4% în perioada 1983-1999.din cele 100 de entităţi economice ale lumii. rafinării şi distribuţiei petrolului. Lukoil este de departe cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene. Acest fapt înseamnă că General Motors este mai puternic decât Danemarca.vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul tuturor economiilor naţionale. cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. mai puţin primele 10 state ale lumii.

semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state fondatoare ale organizaţiei.diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice.organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor. social. . Limbile oficiale ale ONU sunt chineza.alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate. Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot. . Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile ţărilor membre.menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. membrii Consiliului de Tutelă. . inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă. . Consiliului de Securitate şi Consiliului Economic şi Social. dacă majoritatea membrilor sunt de acord. în 1945. Scopurile Naţiunilor Unite sunt: . Charta se fundamentează pe principiile dreptului internaţional.examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională’ .ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial. . şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani. fără nici un fel de discriminare. franceza.să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune. engleza. . a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru. al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii. . în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională. numeşte.nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat. Considerată tratat internaţional. cultural. ca admiterea de noi membri. sociale. Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme: Adunarea generală. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de ore. Secretariatul şi Consiliul de Tutelă. membri ECOSOC.dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a autodeterminării popoarelor. rusa şi spaniola. la recomandarea Consiliului de Securitate. în aceleaşi condiţii. Deciziile importante. ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: . . judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul de Securitate).aprobă bugetului Naţiunilor Unite.iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul economic. de egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale. În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei. Consiliul de Securitate. culturale şi umanitare la nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. în conformitate cu prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere. . . . Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele: . probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o majoritate de 2/3 din voturi. în septembrie. . Alături de acestea. precum şi structura organizaţiei. Curtea Internaţională de Justiţie.discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de către orice membru al ONU. Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite.cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice. 1) Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU.renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale. la cererea Consiliului de Securitate. Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual. Secretarul General al ONU. precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU. ceea ce aduce pe picior de egalitate toate statele membre ale organizaţiei. şi în sesiuni speciale. limba arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale. .membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea.toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit Chartei.

exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice. ECOSOC: .întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor. De aceea. cu posibilitatea realegerii. 3) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social. în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17.serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel internaţional şi formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite. . Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt: . . . deopotrivă. Deciziile în cadrul Consiliului de Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de procedură. 6) Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt. 5 permanenţi (SUA. conciliator. . Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva unei agresiuni. pentru a preveni sau a stopa agresiunea. Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională. aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi. avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta Naţiunilor Unite. Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU.promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. pentru un mandat de nouă ani. Marea Britanie. aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. . . .se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa ECOSOC. Franţa. în domenii de competenţa sa. principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă. . diplomat. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători.2) Consiliul de Securitate.recomandă Adunării Generale numirea Secretarului General şi. Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”. a opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor. de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social. 4) Consiliul de Tutelă .investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale.600 persoane. .Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării teritoriilor aflate sub tutela ONU. Realizări şi neîmpliniri ale ONU .recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute. În problemele importante. O ţară nu poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie. 5. care nu implică utilizarea forţei.determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă măsuri ce trebuie întreprinse în acest sens. cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia ONU.invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri. majoritatea de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. împreună cu Adunarea Generală. activist.Reforma ONU. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nu se pot autoguverna. ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui teritoriu.1. El este alcătuit din 15 membri. China. El este. . 5) Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU.organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării Generale. ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate. respectiv demersurile pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale. cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri sau ca dreptul de veto. atât ale ONU. numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie.realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes. Personalul Secretariatului numără în jur de 8. Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72. de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.1. economic şi comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite.

Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO? La 7 august 1998. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi. ai Franţei sau Marii Britanii. o astfel de propunere ar da o mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură interesele ţărilor bogate. fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de orice rezultate. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita minimă a sărăciei. Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak. Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite. Germania şi Japonia sunt egalii. În cele din urmă. cel mai vizat fiind. Pe de altă parte. Componenţa Consiliului de Securitate. lansează 75 de rachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. în special SUA. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie. Brazilia şi Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi. făcând evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit.mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii. ONU fie nu a acţionat. pentru lipsa sa de reacţie în anumite momente. ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu bombă. în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). desigur. dat fiind faptul că ţintele considerate de CIA teroriste. multe ţări nici nu existau la constituirea ONU. Japonia. Consiliul a adoptat Rezoluţia 665. singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat agresează alt stat. lumea este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor. . cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. s-au dovedit a fi fabrici de medicamente. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Bilanţul . ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. Germania. regimul de la Bagdad călca teritoriul kuweitian. Unii analişti consideră că. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei tabere total opuse. La ora actuală. Africa. 263 de morţi. În plus. Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia ocupării prin forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în zonă. pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect realitatea din plan internaţional. Consiliul de Securitate. fără a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU. De departe. de exemplu.Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba idealurilor care au condus la crearea organizaţiei. în domeniul economic. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă omenirea. India. anexându-l. care. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate. de fapt. Scandalurile imense ce au apărut ulterior. au determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak. în urma intervenţiei armate. Irakul refuză să se supună. în cadrul ONU. iar în plan politic. cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate. structură ce reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice. iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. Multe dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia. încercând să facă guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal anexat. Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice. iar rezultate de două ori mai slabe. se discută tot mai des despre o adevărată reformă a organismelor ONU. Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale. ONU a devenit marioneta marilor puteri. Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. ONU a adoptat mai multe rezoluţii. din care 12 americani. Între obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. nu s-au putu găsi. În altă ordine de idei. dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional. In această situaţie. este expresia unui raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial. de exemplu. care contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei. pacea şi securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. Sub o motivaţie discutabilă. este una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent.

aşa cum aprecia şi Robert Schuman. a principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. în ultimă instanţă. la nivelul Organizaţiei. nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă. La înfiinţarea organizaţiei. Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă. În cadrul acestui obiectiv. pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea. Aceste diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor. militare şi politice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite. pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate. ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate. lansat în perioada 1971-1980. O analiză făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit. Începând cu anii ’50. prin intermediul ONU. precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel global. astăzi are peste 40 de reprezentanţi. Numărul mare de membri reprezintă. Deţinând două treimi din numărul statelor membre. Educaţie pentru toţi. cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază. Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990. respectiv 3. Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8. în ţările în dezvoltare. ca şi omogenitatea pierdută. sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse semifinite şi manufacturate. Până în 2005 se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi băieţilor. Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere pentru ţările în dezvoltare de 7%). Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an. Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile promovate şi prin cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care suferă de foame. iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut. 1. care reprezintă demersuri ale comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate. populaţie şi mediu. Universalitatea câştigată. s-a stabilit un ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective. fiecare dintre ele având ţinte precise . Astăzi. Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei organizaţii. a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi. încununarea eforturilor organizaţiei privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională. îşi au corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre ONU. 2. la o sesiune specială a Adunării Generale. la toate nivelurile. resurse umane şi dezvoltare instituţională. De asemenea. iar până în 2015. acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0. Africa a avut 4 membri fondatori. Eradicarea sărăciei extreme.7% PNB – ul ţărilor dezvoltate. cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor. În ciuda eforturilor depuse. Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile anterioare.În decursul anilor. ONU s-a îmbogăţit continuu.5% pe an. Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării. Realizarea unor astfel de axe ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative asupra întregii comunităţi internaţionale. . Definită „Obiectivele Mileniului”. ţările dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală. lumea este împărţită în blocuri comerciale. toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare. nu doar cu noi membri. ci şi cu problemele acestora. declaraţia ONU a plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane. tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre ale marii familii a Naţiunilor Unite. cu ritmuri de 6%. 3. eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe. ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării. Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu. În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru Dezvoltare (19811990). stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană. stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori. De la crearea sa. Conform acestui obiectiv. Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015. se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. cu niveluri de dezvoltare dintre cele mai diverse.

Care este situaţia după patru ani? Un raport ONU prezenta situaţie realizărilor şi a domeniilor în care mai sunt multe de făcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află în progres.4.integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi programele tuturor ţărilor. pentru fiecare ţară în parte. 6. în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor. chiar dacă în unele regiuni progresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania).Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP). a malariei şi a altor boli. Sunt 5 astfel de comisii regionale. În ceea ce priveşte obiectivul 1. respectiv reducerea cu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinci ani. situaţia este mai bună.analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la dimensiuni sustenabile pe termen lung. . programele şi fondurile Naţiunilor Unite. Care va fi deznodământul acestei provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie la nivel naţional. . . chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est). respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora. atingerea educaţiei primare la nivel universal.o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări.o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile noilor tehnologii. 5. din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii specializate.reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are acces la resurse de apă potabilă. Aceste funcţionează în baza unor acorduri speciale ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală. Sistemul Naţiunilor Unite Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite. . Pentru al doilea obiectiv. . celelalte regiuni marcând progrese. . reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor. iar în Asia de Sud progresele sunt destul de încete. 7. Comisiile Regionale ale ONU. Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei. care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovarea cooperării la nivel regional şi subregional. dezvoltând politici şi strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. . Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare. Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se numără: 1. dezvoltare şi reducere a sărăciei. .o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la medicamentele esenţiale pentru ţările în dezvoltare.Comisia Economică pentru Africa (ECA). angajarea pentru o bună guvernanţă. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor. Reducerea morţii infantile până la 5 ani cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene. . . dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente. vor reuşi să se prezinte în faţa oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane. Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres.o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate.Comisia Economică pentru Europa (ECE).1. 5. şi organismele internaţionale. previzibil şi nediscriminatoriu. . 8. bazat pe reguli. şi anume: .dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi financiar deschis. anularea datoriilor oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai generoase pentru ţările ce realizează progrese în reducerea sărăciei. Asigurarea sustenabilităţii mediului: .2.Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC). propriile scopuri şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie.combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor. care să includă: .înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de locuitori ai „oraşelor de carton”. Îmbunătăţirea asistenţei maternale. Agenţiile specializate au propriul buget. . la nivel global. reducerea sărăciei extreme şi a foametei. Combaterea HIV/SIDA. extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări. atât la nivel naţional cât şi internaţional.

M. F. a avut loc în S.Programul Alimentar Mondial (WFP). să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională. . Statutul şi obiectivele F.R. pentru protecţia.U. . Programele. Crearea F. Activitatea oficială a F.I. să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional. 2. conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică. .I. Acordul a fost concretizat în 20 de articole.. . creată în 1964.M. cel din 1968 a instituit DST-urile).I. Fondul Monetar Internaţional 5. aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre. are drept scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice.I.I. prin consultări şi recomandări.M.Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA).. . Prin acordurile încheiate. F. în scopul îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor. să promoveze cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii permanente. prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B. în special în beneficiul ţărilor în dezvoltare. care să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale. au apărut preocupări pe plan internaţional privind reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. a început la 1 martie 1947. urmate de amendamente ulterioare (printre care. coordonate în cea mai mare parte de ECOSOC . Conferinţa Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări. .2. un forum care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare.M. La 15 noiembrie 1947. 5. însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni în mod direct în activitatea acestuia. după ce Adunarea Generală a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu F.2. Obiectivele principale ale F. creat în 1965. i s-a stabilit un statut juridic. . egalitatea femeilor etc. Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană.I. În acest context.M. strategii de dezvoltare şi ale populaţiei.Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD). creat în 1946. cea mai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă). Se consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului..I. dezvoltarea şi supravieţuirea acestora.M.2. creat în 1963.1. un sistem de organe de conducere.I. la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului lor naţional. un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut. în localitatea Bretton Woods..I. 5.Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF). creat în 1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare. Încă din timpul celui de-al doilea război mondial. sunt: .M. în iulie 1944.M.2.D. . Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul Naţiunilor Unite. creat în 1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare.M.Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD).A. este singurul organism dedicat în exclusivitate copiilor. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite.Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP). atâta timp cât nu este membru F.I.Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (ESCWA). Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.

sunt: • supravegherea politicilor financiar valutare . preţuri.U. ale căror monede pot fi afectate. în acest scop funcţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate.I.. grupate..I. Organizarea F. fără să aibă o cotă-parte foarte mare. care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional. este condus de următoarele 3 organisme: 1) Consiliul Guvernatorilor. care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi. • . (Arabia saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre. Marea Britanie..funcţia iniţială a F. . respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb.constă în acordarea dreptului unei ţări de a cumpăra moneda proprie a altei ţări. În acest fel.M. numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (S. Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi. cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente. Creditele acordate de către F. Franţa. 5.M. Japonia). în prezent. cât şi respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin din trei din principiile adoptate de către F. • asistenţa financiară .000 dolari subscrişi. ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente. având rolul unei adunări generale a acţionarilor. 5.M.M. ajustarea balanţei de plăţi.I. S.  consultanţă pe probleme monetare şi financiare.M. definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului.I. cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare. a sistemului monetar.M. Regula este că fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100. în articolul VI. însă acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte subscrisă. sau care. bugetară. Fiecare stat are câte un reprezentant.. Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de-al doilea război mondial.I.I. programe financiare etc. principalele funcţii ale F. Indicatorii respectivi vizează politica monetară.2. şi resursele acestuia F.. fiscală. să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu. care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele publice. Conform statutului F. 2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6 reprezentând ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari. reformă. să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare.M.M.I.. strategii de dezvoltare.M. asistenţa tehnică se realizează prin:  trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de expertiză ale F.I. Corespunzător acestor principii şi precizări.  pregătire şi formarea funcţionarilor publici. pe zone geografice. în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre. sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului.A. Fondul este obligat să supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vederea asigurării funcţionarii efective şi operativităţii acestuia. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macroeconomică. Funcţiile F.I.I. specificându-se expres. sunt creditori foarte importanţi ai F.4. iar altele practică rotaţia. cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp. că nici un membru nu va putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile importante sau prelungite de capitaluri.U. care singure dispun de aproape 20% din voturi. şomaj.A.2. politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. curs de schimb etc. Accesul la resursele financiare ale F.3. este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o dată pe an. Germania.M. cu sediul la Washington şi la Viena.I. in principiu. au de fapt un drept de veto. În acest din urmă caz. intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări.M. unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte.

măsuri structurale. comparativ cu cea a celorlalţi membri. comisioane de serviciu (0. Deşi aceste asigurări se acordă. Mecanismele de finanţare ale F. prevăd perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere până la 10 ani. Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari. Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani.M.M. prin trageri. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta. în principal. rezerve oficiale. în condiţii de extindere pe 3 ani.3) Directorul general este. pentru o perioadă de 12 luni. un european şi conduce Fondul sub controlul administratorilor.S. şi comisioane stand-by. care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada..2.T.5% din suma disponibilizată). 5.  finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite de până la 25% din cotele lor părţi. D. ţările membre pot utiliza. în principal.  facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită. (în jur de 5%). se compensează cu cele de serviciu.I. Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in organele de conducere. în scopul de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă. 3. Resursele F. să cuprindă estimări macroeconomice. F. monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate. ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong Kong-ului. Ultima creştere de cote a avut loc în ianuarie 1999. incluzând PIB–ul.I. Conform celei de-a doua modificări a statutului F.I.M. Condiţiile de creditare. pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale. iar în prezent sunt exprimate în D. din contribuţii pe care trebuie să le verse statele pentru a deveni membre ale organizaţiei. prin consens. Aceste contribuţii se numesc "cote-părţi".I. Cota-parte a fiecărei ţări este determinată de poziţia sa economică. tranşa rezervei (noua denumire a tranşei aur). Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei asigurări de trageri. de regulă. Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factori economici. tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute. Politica tranşelor de credit cuprinde. cu returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0. care trebuie să guverneze relaţiile intergurvernamentale. Sediul F. Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. favorabile de regulă.M..5%.u. prin finanţarea stocurilor tampon sau prin contractarea de credite. dobânzi standard ale F. în general. tranzacţiile de cont curent.M. celor mai sărace ţări. . sunt constituite. fiscale. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001.C. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze dezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi. prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale încasărilor din export.M. pentru a obţine accesul la aceste facilităţi. riscul ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi fluxurilor de capital. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite. dacă tragerea iniţială nu este suficientă.5. Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un membru poate împrumuta cumulativ până la de patru ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză.n.  facilităţi de transformare sistemică. este la Washington. ţările solicitante trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică. în cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat. creşterea generală cu 45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale. care constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică. care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află. de obicei.I. care. cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform principiilor stabilite de o. introduse în 1993. următoarele facilităţi:  aranjamente de tip stand-by (credit confirmat). fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale.I. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale.

şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de finanţare. de-a lungul existenţei sale în procesul dezvoltării. Totodată. dar.2. rolul Fondului sporeşte în noile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană.M.M. Din anul 1995.I. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe credibile. comerţului sau preţurilor. cât şi internaţional.M. Fondul a acceptat constituirea unui grup de experţi din afara . creditele F.I. Printre criticile cele mai des întâlnite adresate F. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţară membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să implementeze un program economic cuprinzător. Tot în cazul crizei asiatice.I. Rolul pe care-l joacă F.I. Începând din anul 1962. sunt foarte multe voci care consideră că nu este firesc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiile de viaţă pentru o populaţie de peste 1. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un adevărat magnet pentru investiţiile internaţionale. Totodată.I. Acest lucru este argumentat mai ales prin prisma faptului că F. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. tot mai multe voci consideră această instituţie una perimată sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate. precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici active de stimulare a dezvoltării. atât pe plan naţional.A.M. creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei. FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au suferit dezastre naturale. oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare. finanţarea extinsă (1974).I.I. a îndatorării excesive.  F. se află în faţa unor noi provocări. Cum resursele Fondului Monetar Internaţional sunt limitate. Volatilitatea. s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie. durabilă. respectiv o combatere a şomajului. se pot aminti:  Fondul a dobândit o putere mult prea mare. ce riscă să scape de sub control. inflaţiei. Ca o recunoaştere a acestei situaţii. Guvernele trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. ca urmare a faptului că a trebuit să se adapteze unei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. Asistenţa este de regulă limitată la 25% din cota ţării membre. Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale. domnul Michel Camdessus. fiind cunoscută drept cea mai dinamică regiune a globului. de faptul că operaţiunile pe care le derulează nu sunt cunoscute.M.5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare. acesta a crescut şi s-a schimbat foarte mult.M.M. După o jumătate de secol de existenţă. în special ale celor în dezvoltare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără precedent care au pus F. în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are. în anumite circumstanţe.U. a pompat peste 110 miliarde dolari în criza asiatică.I. deţin doar 3. speculaţiile care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate.M.I. Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o continuă schimbare. de a asigura creşterea economică. în acelaşi timp.4 miliarde de oameni din ţările în dezvoltare.6. deşi pot fi asigurate sume până la 50% din cotă. aşa cum aprecia şi fostul Directorul General al Fondului. În plus. în special sub impulsul procesului de globalizare. după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici. mai ales intereselor S. În ceea ce priveşte rolul F. din contră.I. o creştere economică reală. la cotele părţi ale membrilor. îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncile internaţionale care au garantat creditele plasate în economiile acestor ţări. este acuzat de lipsă de transparenţă. 5. împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi. politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în situaţii de post conflict. acordată pe cale multilaterală. practic. F.I. ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii rezervelor externe ale ţării. Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de guvernele acestor ţări. pentru a recâştiga stabilitatea monetară. Fondul trebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere. Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în soluţionarea problemelor ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.M.M. Criticile exprimate la adresa Fondului nu s-au împuţinat. Finanţările acordate de F. Necesitatea perfecţionării F. dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. F.M. sunt importante prin ele însele. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea la cursurile flotante.

I.R.  Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz. managementul economic modern se conduce pe acelaşi principiu ca şi războiul modern. • Preşedintele. eventual. este incapabilă.M.). .  Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel de mare pentru instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză. într-adevăr. se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de două ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost distruse”.M. este american. este ca un medic din evul Mediu. cu efecte negative deosebit de grave pe termen lung. Nu de puţine ori. tratamentul fiind acelaşi.M. care conform tradiţiei.M. Aplicarea unei reţete unice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică în ţările respective. „Din hoteluri luxoase. a deficitului balanţei de plăţi.R.I. B. John Cavanagh aprecia că în multe privinţe.I.I. are în prezent 183 ţări membre.M.I. înfiinţată în anul 1988. • comitetele de împrumuturi.A. unde fiecare ţară este reprezentată de guvernatorii băncilor centrale.M.I.A. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost completată ulterior de alte trei organisme. ţările care au aderat la F. şi pentru care au fost solicitate împrumuturi. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (C.U. erodarea puterii de cumpărare.D. De altfel. care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capital pentru echilibrarea balanţei de plăţi. dar. inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale.D. a preţurilor. Este.. crizele din Mexic. condiţia impusă de F.  F. în opinia foarte multor specialişti. în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional. în 2000  Criticile F.I.G. ţările reuşesc să-şi atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi. pentru care nu are importanţă de ce suferă pacientul. De altfel. şi în cazul României.). Liberalizarea comerţului. împreună cu care formează “Grupul Băncii Mondiale”. a cursului de schimb au condus la scăderea producţiei. un specialist american în problemele ţărilor în dezvoltare.I. şi anume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori. Fondul este acuzat că nu ţine cont de condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac altceva decât să înrăutăţească lucrurile. Întărirea supravegherii sistemului monetar internaţional reprezintă una din provocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii.I. la noile realităţi mondiale.R. creată în anul 1956. Grupul Băncii Mondiale Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B. Tot mai multe voci susţin că o criză în S.I. pe de altă parte. dar pe termen lung.D. nerecomandarea realizării unor proiecte propuse. se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în cele aflate în procesul de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă problemelor respective. un scenariu catastrofic. Se pare că înşişi specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă rău. sau în Japonia ar echivala cu un colaps al întregului sistem financiar internaţional.3. într-o perioadă când condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure. să facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului.I.F. n-ar fi condus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării.D. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A. 5. Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus de multe ori F. Asia de SudEst şi Argentina au arătat o vulnerabilitate deosebită a sistemului. creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M. conform acordurilor semnate la Bretton Woods. în S. creşterea dramatică a şomajului. F.I.). Conducerea Băncii este asigurată de: • Consiliul Guvernatorilor.M. care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte recomandarea şi.. în număr de 24.R.I.  Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea activităţii F. şi toţi atâţia supleanţi. efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este dezastruos. Pe termen scurt.D.U.) este cel de-al doilea organism creat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională. care să-i monitorizeze activitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală ce a avut loc la Praga. în cazul războiului) şi beneficiari deciziilor (victimele). devenind membre şi la B.instituţiei.A.I. toate acestea constituind fenomene preponderente în ţările aflate în tranziţie. • Administratorii Executivi. B. • Consiliul consultativ.

sunt următoarele: • sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre. Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai avantajoase. furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe. . Bulgaria.R.. • Asistenţa tehnică. Republica Moldova şi Ucraina). contribuind astfel la sporirea productivităţii. În acest context. printre care: stabilirea şi elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini. în septembrie 1960. în rândul cărora se înscriu: • Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale. prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile. prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor. de pe pieţele ţărilor membre şi în Elveţia).  împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în special. în vederea realizării unor proiecte de anvergură. Banca îşi organizează şi îşi conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor economice din ţările membre în perioada următoare acordării acestor împrumuturi. sau prin contracte directe cu băncile centrale ale ţărilor membre.  fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale financiare a obligaţiunilor emise.  venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate. se poate afirma că Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale. privind crearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor financiare. în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods. acordarea de sprijin băncilor de dezvoltare regionale etc. ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre. astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate. • stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate. Principalele obiective ale B. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare asistenţă tehnică sub diverse forme. acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private. . • Înfiinţarea unor consorţii bancare.I. • coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea. Pe lângă operaţiunile de bază. Israel. negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentru amenajarea bazinului fluviului Indus. . care are drept scop: . începând din iulie 1960. în special pentru ţările în dezvoltare. • Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare. studierea raportului care există între rata de schimb. finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre. cu sprijinul propriilor inginericonsultanţi. în vederea mobilizării de fonduri şi acordării de asistenţă financiară. rezultate din operaţiuni bancare proprii. Resursele financiare ale Băncii constau din:  cotele subscrise de fiecare ţară membră. După 1989.. fie din capitalul său propriu. . Armenia. cele fiscale şi practicile de contingentare. Banca Mondială desfăşoară o serie de activităţi secundare. şi expansiunea industrială.Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României este un olandez (el mai reprezintă. prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive. Georgia. În vederea realizării acestor scopuri. • ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. cum au fost lichidarea urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii 1957-1958. a cărei activitate. Macedonia. politicile tarifare. Croaţia. de asemenea. fără a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră. precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate. indiferent de mărimea lor. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.  venituri nete. cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi. • Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale. preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă. pe de o parte. • încurajarea investiţiilor străine private. se axează pe următoarele aspecte: . fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse. acordarea licenţelor. pe de altă parte. inclusiv refacerea economiilor distruse de război. în anul 1960 etc.D.

∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de credite. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate. o particularitate a activităţii Băncii Mondiale. promovând programe de ajustare structurală. angajaţi special în acest scop. precum şi evaluarea cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoare terminării lucrărilor.B.D. . sănătate. Noua Zeelandă.. pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţie următoarele aspecte: • stabilirea unor politici monetare şi de credit. În acest sens. Principalele elemente urmărite sunt: • aspectul economic al proiectului. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţările subdezvoltate. care solicită sprijin în legătură cu diverse probleme. în funcţie de cota de participare la capitalul F. în anul 1988. Islanda. Spania şi Venezuela. producerea şi distribuţia de energie electrică. chimică. Uneori. Banca Mondială cooperează foarte strâns cu Fondul Monetar Internaţional. pe termen lung. planificare familială. menite să limiteze expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor externe. • Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii internaţionale. utilizarea resurselor interne etc. (F. la 2650 de dolari. organizatoric şi managerial.M. pe locuitor. finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase. în conformitate cu documentele justificative.I. cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a guvernelor interesate normele de procedură. ∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai Băncii. sau experţi consultanţi. • aspectul comercial. învăţământ. pentru aprecierea nivelului de dezvoltare. De altfel. dimensiunile. Prima reclasare s-a produs în anul 1967. a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în 1973). când o serie de ţări industrializate au fost scoase de la creditare. amplasamentul. exploatarea proiectului. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu nivel economic mai ridicat. ci ele sunt destinate direct furnizorului. în condiţii mai avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară internaţională.I. Grecia. . cât şi pentru acoperirea consumurilor necesare şi desfacerea produselor ce urmează a fi realizate după terminarea proiectului.. • Aşa cum am mai arătat. de natură a rezolva diferendele. uneori în colaborare cu personal aparţinând şi altor agenţii O.. vizează mai ales politici de stabilizare. ca o continuare a Centrului Internaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii.I. stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului. nivelul P. echipamente portuare. pentru realizarea unor investiţii. Singapore. care se referă la evaluarea fondurilor necesare în timpul executării proiectului şi a sursei de procurare a acestora. respectiv posibilitatea de a recruta personal local în vederea executării proiectului.M. foloseşte drept criteriu P. protecţia mediului etc.N.. infrastructură.I. referitor la aranjamentele pentru cumpărarea şi vânzarea de materiale necesare în timpul executării proiectului. Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl are în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de credite în condiţii mai avantajoase. în condiţiile în care aceste ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse.. ∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului. spre deosebire de F. pe când Banca Mondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare. industria siderurgică. Irlanda. pe locuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a Băncii Mondiale.R. Problema reclasării ţărilor (respectiv părăsirea grupului îndreptăţit la credite). B. .B. echipamentele ce urmează a fi folosite etc. indiferent de nivelul de dezvoltare. respectiv Finlanda. Având în vedere deteriorarea raportului de schimb şi creşterea în timp a inflaţiei. Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel: ∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate ţărilor membre. • aspectul financiar. solicitantului i se remite doar suma ce acoperă o plată deja efectuată.).U. este examinată anual de Comitetul Împrumuturilor.N.N. • aspectul instituţional. • Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor. cu predilecţie pentru restructurarea şi retehnologizarea industriei. din cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare internaţionale. • aspectul tehnic al acestuia (planuri de construcţie. care din cauza dobânzilor foarte ridicate nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa internaţională a creditului. procedeele de execuţie. apelarea la . finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte sărace.M. este aceea că acesta din urmă acordă credite tuturor membrilor. prin acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor acestora. pentru agricultură.

Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politici specifice legată de acordarea de asistenţă financiară. Această politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte. în conformitate cu problemele pe care le au ţările în dezvoltare. • reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare . Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani. odată cu globalizarea pieţelor financiare. de la 8. în reglementarea problemelor cu care se confruntă economia mondială. privatizarea acestora.8% la 12. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud. • realizarea unei politici valutare.. aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la scadenţă sau pentru a plăti dobânzile.2%.sursa de inflaţie şi rate înalte ale dobânzilor . nu reuşesc să atingă acel minim de profitabilitate. tot ceea ce ţine de activitatea economică va . Cu alte cuvinte. din care se detaşează ca importanţă Fondul Monetar Internaţional şi instituţiile Bănci Mondiale. dezvoltarea nu este un mit. Cu alte cuvinte. atunci când acest proces va fi încheiat. şi anume: • identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe. rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări. concomitent cu restructurarea acestora.. în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2. prin intermediul căreia să fie susţinută reforma.5%.credite poate duce la formarea unui cerc vicios. • rentabilizarea întreprinderilor de stat şi. ponderea în P. mai ales în termeni de stabilitate monetară şi financiară. faţă de 57 în anii ‘70. ci o realitate. are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale. • necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul creditelor acordate de cele două instituţii. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80.N. în special. Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „. Orice s-ar întâmpla. Procesul globalizării este de dată relativ recentă.B.Economia mondială între globalizare şi integrare Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării. • liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior. şi aşa deficitară. cât şi efecte negative. care să permită folosirea raţională a valutei şi să contribuie la impulsionarea exporturilor.prin mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate economică profitabilă. 6.. În ceea ce priveşte Asia. mondial a Americii Latine a crescut de la 4. de asemenea. adaptat restricţiilor legate de resursele de care acestea dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai mari. Printre problemele legate de susţinerea procesului de dezvoltare în ţările cele mai sărace. Între 1987 şi 2001.. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii.4% la 1. demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. dacă este necesar. în orice colţ al lumii. prin concentrarea atenţiei asupra acesteia. porneşte tocmai de la faptul că asistenţa financiară are atât efecte benefice. • mobilizarea economiilor interne. Nu vor mai fi economii naţionale. dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate.7%. trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. În aceeaşi perioadă. astfel încât acesta să contribuie la creşterea economică a ţărilor mai puţin avansate. al interdependenţelor şi interacţiunii. care vor compune naţiunile. • reforma aranjamentelor instituţionale. Nu de puţine ori. • îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de către alţi donatori. prin politici fiscale şi financiare. Neajunsurile asistenţei externe derivă din faptul că ţările subdezvoltate. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este.1% la 5.”. care să le permită rambursarea ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru relansarea economică. • conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite soluţii în vederea rezolvării problemei datoriei externe. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. • îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului public şi politici economice interne. rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat. • găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări. în sensul alimentării neperformanţelor economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi. prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor guvernamentale. Rolul instituţiilor financiare. pentru Asia (fără Japonia). în vederea susţinerii procesului de ajustarea.

dar şi cu ceea ce implică ea. bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni. Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente. După anii ‘80. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. Într-un sens neutru. considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea industrială orientată către export. globalizarea ridică şi multe alte controverse. • evitarea dezechilibrului reformelor structurale. nu numai în plan economic. atragerea de investiţii străine. care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură. în special neajunsurile sale. Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni. • întărirea sistemului companiilor private. o revoluţie fără precedent la scară mondială. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei. a capitalurilor. accentuându-se mobilitatea. globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale. până acum câteva decenii. tehnologice (comunicaţii. globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi. tinde să se minimizeze.aparţine unei economii globale. Efectele balanţelor de plăţi. buget. se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale. decât pe pieţe naţionale autonome. în contextul globalizării. Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere. De altfel. • evitarea excesului de ofertă financiară. specialiştii consideră criza din Asia şi o criză a modelului asiatic de dezvoltare. Dacă. comerţ exterior. ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii. de asemenea. care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari. cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. distribuţiei. el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale. informaţiilor. În opinia aceluiaşi specialist. În afară de acestea.1. informaţii) şi politice (căderea comunismului). există şi opinii conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale. Cu toate acestea. pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export. peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. pentru că nu reprezintă realitatea. toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale. creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum. În încercările de a defini globalizarea. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb. mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare. care în ultima decadă au crescut. faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculaţiile. ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice. Ea implică. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale). pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. de fapt a modelului japonez de dezvoltare. Rolul statului. consumului. Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă. dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc: • întărirea sectorului financiar. Economia mondială este astăzi tot mai politizată. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. După 1992. îngreunând şi mai mult îndatorarea externă. concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul internaţional. în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize. regulatorul activităţii economice naţionale. principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie. 6. E o imensă greşeală. creşterea competitivităţii. Până la globalizarea finanţelor. Globalizarea este o nouă eră. . instituţii publice sau guverne. bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei. rate ale dobânzii. care pot fi private. în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. ea implică un proces calitativ. Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta. ci şi politic. simultaneitatea. precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor.Definirea globalizării. • modelul asiatic de dezvoltare.

care este şi aşa puţin performantă. Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. iar cel al importurilor de 3. în special la produsele manufacturate. un alt factor al globalizării îl reprezintă comerţul internaţional. fluxul de investiţii străine directe a crescut de patru ori. etc. Se apreciază că în comerţul cu produsele textile. Comerţul internaţional. „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte. Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un fac evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţio tor dinamizator al comerţului internaţional. creşterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate. se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei acestor ţări. În ceea ce priveşte termenii schimbului. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat ţările în dezvoltare. Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu susţine întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora.M. ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate. iar exporturile de bunuri şi servicii. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1995 – 2000 de 3. ceea ce demonstrează o nal. fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice. între 1980 şi 1995. reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori societăţile transnaţionale. afectând toate ţările lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependenţele dintre state sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta.C.8%. În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei. PNUD aprecia că la mijlocul anului 1998 erau peste 140 milioane de utilizatori Internet. dificultăţile înregistrate de ţările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O. Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut asupra întregii economii mondiale criza din Asia. mai ales pentru ţările africane. Accesul greu al produselor agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura acestor ţări. Conform datelor publicate de PNUD. globalizarea reprezintă. ceea ce a permis ţărilor în dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. O altă componentă a globalizării o constituie internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale. de 1. Cu toate acestea. volatilitatea financiară se dovedeşte unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare. rezultate din acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005. gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerţului şi serviciilor pentru acele sectoare de interes pentru ţările dezvoltate comparativ cu cele de interes ale ţărilor în dezvoltare. De cealaltă parte.chiar dacă actorii principali sunt ţările dezvoltate . acum zece ani nu se vorbea de Internet şi foarte puţini aveau telefon mobil. se constată o înrăutăţire a acestora.5 ori (considerând anul 1980=1). Cu toate acestea. aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în ţările mai puţin avansate. sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe forţă de muncă necalificată şi în mare parte feminină. Dintr-o perspectivă mai practică. Momentul esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante şi deschiderea pieţelor financiare. Dar poate că mai mult decât orice. în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay.Procesul este condus de cuceririle tehnologice. de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli sociale”. În cadrul procesului de internaţionalizare a producţiei.5 trilioane USD sunt schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în fiecare zi. este un fapt de necontestat. revoluţia informaţională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale! Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecinţă principală reducerea tarifelor. ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producţia globală. Este vorba în special de produsele agricole şi cele textile. Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării comerţului cu aceste produse. Mai mult de 1. de fapt de globalizare a procesului de producţie. pentru ca în anul 2002 să fie peste 740 milioane. corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial. Aşa cum remarca un reporter al televiziunii franceze. restricţiile cantitative existente la exportul ţărilor în dezvoltare. Astăzi. Deşi liberalizarea comerţului internaţional. care este excedentară în aceste ţări. Produsele de interes la exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la intrarea în ţările dezvoltate. Scăderea costurilor .6% pe ansamblul economiei mondiale.. de a produce ce doreşte. Ele se referă la maniera în care sunt implementate măsurile sanitare şi costurile de certificare. Astăzi ni se pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. aşa cum arăta preşedintele grupul american ABB. de a se aprovizioneze de unde doreşte. evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii.

ci o realitate.tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării. principalul mijloc de comunicaţie de azi. care nu a avut puterea să revină.  valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor megacorporaţii.  Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred. care. faţă de 1%. În anii ’90. globalizatorii sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale care par vechii conchistadori.  în 1993. La o privire mai atentă. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale şi umane ale lumii. Ponderea Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70. Venezuela devin din ce în ce mai izolate. de la 60 la 1 în 1990 şi 30 la 1 în 1960. cu 62 miliarde USD. faţă de 1. inegalităţile dintre ţări sporesc. prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. Aşa cum deschiderea către piaţa mondială din deceniile opt şi nouă a favorizat dezvoltarea deosebită a Japoniei. Aceste ţări resimt scăderea preţurilor produselor primare – majoritare în exporturile lor. Japonia este considerată. la mai mult de 1 000 de miliarde USD. dacă va persista. interesante sunt şi opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole. cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în economia mondială. Cu toate progresele înregistrate. cea mai bogată cincime a lumii deţinea. iar primele 10 din domeniul comunicaţiilor. o victima a fenomenului de globalizare. corporaţii şi persoane:  ţările membre OCDE. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează 85% din piaţă. încălzirea planetei. Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări. Consecinţele globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă a exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru investitorii străini. Globalizarea este consecinţa la scară mondială a unui mileniu de colonialism proslăvit. faţă de 1%. dar cu serviete.I. ci implică şi riscuri şi nesiguranţă. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri spectaculoase. Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare. nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci.  cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului. deregularizare şi privatizare) sunt prezente peste tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaţionale. deţin 71% din comerţul mondial cu bunuri şi servicii. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor. faţă de 1%  82% din pieţele mondiale de export. cum ar fi ţări ca Madagascar. comparativ cu cea mai săracă cincime a lumii:  86% din P. globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei vechi mentalităţi. intr-o oarecare masura. Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depăşesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce.  Termenul globalizare este mult prea tehnic. precum şi a investiţiilor străine directe orientate către această regiune. expunerea economiei la fenomenul de globalizare a „permis” observarea şi reversului medaliei: globalizarea aduce nu doar beneficii. după unele aprecieri. Criza financiara din 1997 din Asia de Sud Est a afectat foarte puternic economia japoneză. războaie şi intoleranţă. Iată câteva opinii împotriva globalizării:  Impactul globalizării. Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării. care. 58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet. În acest sens. construind proiecte comerciale. împreună cu partea sa naţională – neoliberalimul (cu acel trio infernal liberalizare. 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării. Dincolo de aceste aspecte. dacă sunt ignorate. mondial.  74% din liniile mondiale telefonice. Dar originile sale merg dincolo de mercantilism. pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare.  68% din investiţiile străine directe. 86% din piaţă. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective de a subjuga întreaga populaţie şi resursele pentru scopurile lor grubiene şi puterea lor construită pe crimă . ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ. strămoşul capitalismului. acorduri de liber schimb şi împrumuturi condiţionate. cu riscul erodării concurenţei. şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii patru ani. succint prezentate. Decalajul dintre veniturile realizate de cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997.B. Niger.5%. cu 31 miliarde USD. cu 19% din populaţia globului.

Mai este statul la fel de puternic ca acum o jumătate de secol? Mai poate statul să-şi îndeplinească atribuţiile clasice? Statele. . Acest rol este reflectat de întreprinderile publice. . care fac bani din bani. în încercarea de a face faţă provocărilor lansate de creşterea interdependenţelor internaţionale şi a agravării unora dintre probleme. a progresului şi. care afectează ţările sărace şi pe săracii din ţările bogate. de serviciile de transport asigurate de către stat. dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influenţa ratele de schimb. la difuziunea cunoştinţelor. rolul de redistribuitor constituie un alt aspect important al rolului statului. Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de puternice. şi multe oportunităţi: . Pieţele financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanităţii. Este o ruletă rusească la nivel mondial. la creşterea productivităţii şi satisfacerea cât mai bună a cerinţelor consumatorilor. ceea ce. însă. Statul şi globalizarea Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului in acest context. diversităţii de bunuri şi servicii. De asemenea. Dreptul de copyright.  Un proces de răspândire a Mc-culturii. ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine. acţionând în virtutea ideologiei neoliberale şi adaptându-se procesului de globalizare. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani. Rolul său de regulator s-a transformat mai degrabă într-un rol de manipulator. Între 1800 şi 2000 de mld. O lume în care 30 mil. Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei în mâinile unei elite supreme a bărbaţilor  În inima globalizării stă creşterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971. poate conduce la o diminuare a diferenţelor dintre state. liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare sunt în mare parte reglementate la nivel internaţional.Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei.Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către pieţe.Internaţionalizarea producţiei. 6. a trecut de la poziţia statului strategic.Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri. acţionând pentru susţinerea claselor defavorizate. introducerea progresului tehnic. statului revenindu-i sarcina de a implementa la nivel naţional reglementările internaţionale şi de a le manipula în aşa fel încât transpunerea naţională să ofere maximum de . Această sumă reprezintă de două ori PNB – ul tuturor ţărilor industrializate. sustrăgându-se salariaţilor şi mediului.  Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie. la majoritatea produselor industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant exportatoare de produse primare în ţări exportatoare de produse prelucrate. degradarea ireversibilă a mediului. Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfăşurare a activităţii economice. la statul competiţional. dat fiind faptul că multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupări internaţionale. asistenţei sociale etc. producător distribuitor. ceea ce are efecte benefice asupra producţiei. în final.2. Statul era apărătorul dreptului de proprietate. al statului dezvoltării. sistemul evitării dublei impuneri. reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producţie. de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că le-a fost luată pâinea de la gură!  O nouă formă a colonialismului corporatist. la standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unităţi de măsura etc. Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor ipostaze sub care statul se implică în societate. care s-au transformat în probleme globale. Statul se implică în redistribuirea veniturilor prin activităţi ce ţin de menţinerea sau creşterea bunăstării generale. creşterea violenţei.) Statul este de asemenea. Investitorii instituţional au 210 000 miliarde USD la dispoziţia lor. . cel care veghea la păstrarea unui spaţiu de stabilitate monetară. pe termen lung. Îndatoririle tradiţionale ale statului s-au modificat sub impactul transformărilor economice şi sociale pe care le impune noul tip de relaţii internaţionale care se nasc. prin finanţarea asistenţei sanitare. respectiv de recunoaştere a mărcilor americane de băuturi răcoritoare Globalizarea înseamnă. de implicarea sa în sistemul financiar şi bancar.

a industriei siderurgice. componenta tehnologică. În aceeaşi categorie sunt incluse şi problemele legate de mediu. iar în ceea ce priveşte ţările foste comuniste. numit indicele globalizării. în funcţie de gradul ei conectare la lumea globală. atribuţii ce determină acţiuni specifice fiecărei ţări în parte. construcţiilor navale sau a chimiei. număr de ambasade străine găzduite de fiecare ţară). al dezvoltării către statul competiţional. a devenit o strategie din ce in ce mai puţin aplicată. ce determină gradul de interdependenţă al economiei respective ce celelalte ţări (fluxurile comerciale. Internaţionalizarea firmelor şi a capitalurilor a făcut din ce in ce mai dificilă apartenenţa la un anumit stat a marilor firme. aceste industrii se mai afla în proprietatea statului în foarte puţine ţări dezvoltate şi chiar multe dintre ţările în dezvoltare au recurs la trecerea lor în proprietate privată. de prezenţe în organizaţii internaţionale. ce reflecta gradul de conectare la tehnologia informaţiei a fiecărei ţări în parte (nr. de gazde internet. statul se afla la ora redefinirii atribuţiilor sale. a construcţiei de drumuri. Şi în ceea ce priveşte rolul de redistribuitor. Intr-un clasament realizat pentru 62 de naţiuni. Astăzi. Un astfel de indicator este cel calculat de Foreign Policy Magazine. decât pe acela de producător activ. competiţia a forţat statul să funcţioneze pe principiile economiei de piaţă. Sărăcia este considerată a fi cea mai gravă dintre problemele globale. legând din ce în ce mai mult economia lor de economia globală. au fost privatizate pentru că au devenit extrem de costisitoare.avantaje. implicare în creşterea gradului de calificare a forţei de muncă. Industrii. transferuri transfrontaliere) şi componenta integraţionistă. Substituirea importurilor. un mediu propice creşterii economice echilibrate si includerea celor marginalizaţi. multidimensional. puţini sunt cei care ar fi privit cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice. acest indice plasa pe primul loc. nicicând nu a fost o ofertă de privatizare mai mare şi mai concentrată. drept cea mai globalizată naţiune. . nr. Chiar şi în domeniul forţei de muncă. gazde internet sigure). Poate că aici este cea mai relevantă schimbare în ceea ce priveşte trecerea de la statul strategic. Şi în domeniul cursului de schimb statul este mai degrabă un manipulator decât un regulator. participări la misiuni de menţinere a păcii ale ONU. plăţi externe). fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. tot mai multe state îmbrăţişând orientarea către export. înţelegerile dintre firme. Astăzi s-a încetăţenit tot mai mult ideea că statul este un agent economic ineficient. care să asigure o mai largă distribuire a oportunităţilor. nevoia de a adopta practici mai flexibile de angajare sau alte măsuri ce decurg din crearea acelui climat favorabil atragerii de investiţii străine constituie exemple de redefinire a poziţiei statului sub influenţa fenomenului de globalizare. transparenţă. Irlanda. iar comunitatea internaţională reclamă acţiuni globale pentru lupta împotriva sărăciei. considerată in anii ’60 sau ’70 o opţiune ce ţinea de dezvoltarea unei ţări şi de consolidare a independenţei sale economice. o mai bună guvernare globală. globalizarea a impus anumite modificări. Ne modelează atitudinile. care determină gradul de angajare politică internaţională a statului (nr. care este un indicator compozit. regândirea cadrului instituţional internaţional. ea nu va lucra pentru nimeni!” Globalizarea ar trebui să conducă la creştere economică. de utilizatori internet. existând preocupări privind calcularea unui indicator care să reflecte cat mai fidel gradul de globalizare a unei economii. În ceea ce priveşte ipostaza de producător. altădată considerate strategice şi privite ca definind „tăria” statului. trafic telefonic internaţional. protejarea mediului. educaţie. Aşa cum aprecia şi Kofi Annan “Dacă nu putem să facem ca globalizarea să lucreze pentru toţi. pe susţinerea cercetării. aşa cum noi îi putem influenţa evoluţia. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. Întrebarea ce revine ca un lait motiv este dacă statul va dispărea. de investiţii străine directe. ce include in componenţa sa patru dimensiuni: dimensiunea politică. Dincolo de aceste aspecte. de aceea rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile internaţionale. considerată drept cea mai puţin globalizată dintre pieţele internaţionale. securitate. Până în anii ’80. componenta personală. Multe dintre aspectele ce ţin de bunăstarea generala sau de existenta claselor defavorizate au devenit probleme globale. reglementările internaţionale punând statul în ipostaza de implementare a politicilor necesare atingerii parametrilor conveniţi în cadrul conferinţelor internaţionale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau alte reglementări asemănătoare). În opinia noastră. în final. dat fiind faptul că trecerea la cursurile flotante şi globalizarea pieţelor financiare îl obligă să intervină mai ales în creionarea acelor politici care să gestioneze tendinţele manifestate în plan internaţional. echitate. de investiţii de portofoliu. Măsura în care o naţiune este conectată la lumea globală reprezintă o problema care a intrat in atenţia specialiştilor abia la începutul acestui mileniu. ce priveşte mişcarea (în mare parte fizică) a populaţiei în lume (turism internaţional. Criza proprietăţii publice a determinat masive privatizări în perioada anilor ’80 si ’90 în multe ţări dezvoltate.

Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor. Ca factori exogeni menţionăm: . de axa verticală. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste. şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat. precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional. piaţa comună. Zona de liber schimb se compune din naţiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative din calea liberei circulaţii a produselor originare din aceste ţări şi să-şi promoveze politica comercială proprie faţă de ţările terţe. luând în considerare următoarele elemente definitorii: . ca urmare tot a unor procese integraţioniste. respectiv numărul de state membre. eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale. uniunea vamală. Dezvoltarea relaţiilor comerciale şi cooperarea internaţională. Grupările integraţioniste existente astăzi. uniunea monetară şi uniunea politică. cel puţin din punct de vedere economic. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală.Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale. proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate.grupările regionale preferenţiale. Principalele forme de integrare.opţiunile fundamentale de politică economică similare. Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite: . . globalizarea şi regionalizarea. Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii şi cu niveluri de dezvoltare economică diferite îşi reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile. în principal. având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor. . financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional. . Ambele tendinţe. în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. . făcând să se atenueze. concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. . determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii). fi în alte zone. concepţia comună despre dezvoltare. ca şi intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă. uniunea economică. atât de natură endogenă. Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori. pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state. chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare). Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă. .politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare. cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală.potenţialul material. cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice. în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb. politico-diplomatice şi cultural-umane. Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. precum şi uniunile vamale şi zonele de liber schimb cresc acumularea naţională şi regională. ce permit aderarea de noi state. Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. respectiv intensitatea procesului integrativ. sunt grupări deschise. . cât şi exogenă. regional şi mondial de valori. cu grade diferite de complexitate. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date. printr-o intensificare a schimburilor intragrup.proximitatea geografică. amplificate de afinităţile spirituale. Procesul de regionalizare presupune că tot mai mult statele naţionale îşi bazează relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse.modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zonă.încercări de a compensa.dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice. rolul graniţelor naţionale.dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice.

Alt exemplu. precum şi crearea Băncii Centrale Europene. care poate asigura o . care să circule între ţările membre şi o politică monetară unitară. Într-o uniune vamală. Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor. elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Uniunea monetară faţă de uniunea economică presupune o monedă comună. Până astăzi. orice iniţiativă în materie de politică comună constituie un pas către uniunea economică. în dezvoltare. aceasta nu s-a realizat decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986). Elveţia. Pentru aceste ţări. dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice. libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor şi libera stabilire a resortisanţilor din ţările partenere (libera circulaţie a factorilor de producţie). Politica agricolă comună (PAC) instituită în 1962 este exemplul cel mai elaborat de politică sectorială din cadrul CEE. În economia mondială există zeci de asocieri regionale. Ea constituie o bază de pornire pentru realizarea unei pieţe comune. libera circulaţie a tuturor mărfurilor într-un spaţiu comercial tarifar omogen. armonizarea politicilor economice şi sociale. care se traduce prin punerea în practică a unui tarif vamal extern comun. cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană. zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Într-o uniune vamală. într-o zonă de liber schimb. o marfă este taxată o singură dată la oricare dintre frontierele externe şi nu i se pot aplica alte taxe dacă traversează o frontieră internă. o cetăţenie comună. prin introducerea monedei unice EURO. obţinerea consensului. Trecerea de la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a pieţelor mari regionale. este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat între Canada. În alt sens. ceea ce conduce cu siguranţă la armonizarea normelor tarifare şi tehnice şi a fiscalităţii indirecte asupra produselor. astfel. din 4 ianuarie 1960. Se aşteaptă ca până în anul 2007. pe lângă o politică externă şi de securitate comună. În general ţările mici. responsabilă de stabilirea coordonatelor de politică monetară în ţările care au aderat la moneda unică. mai recent. Uniunea vamală permite. realizând comerţul liber cu servicii. În fine. de eliminarea taxelor vamale între parteneri nu profită decât mărfurile originare din această zonă. Uniunea economică adaugă caracteristicilor pieţei comune. poate duce la reducerea obstacolelor netarifare. Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. pentru ţările membre. decid înlocuirea progresivă a propriilor politici comerciale cu o politică comercială comună. Brazilia. ce implică. numărul acordurilor regionale negociate să crească la 300. în plus. Conform datelor OMC. mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. cu cât este mai înalt stadiul de integrare. MERCOSUR (Piaţa comună a Americii Latine) ale cărei ţări membre (Argentina. speranţele sunt mai mari din partea regionalizării decât din partea globalizării. Uniunea economică totală implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii. pentru a evita ca un produs care provine din afară să nu se exporte într-o ţară în care taxa vamală este mai scăzută pentru ca apoi să intre liber în celelalte. din care mai fac parte astăzi Norvegia. deoarece ea cere ţărilor participante elaborarea unei politici comerciale comune. Exemplul cel mai recent îl constituie uniunea monetară în Europa. diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare. Piaţa comună este superioară uniunii vamale. reprezintă o ilustrare mai recentă a unei uniuni vamale. sunt implicate în mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri). cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional. în acest sens. eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulaţii a mărfurilor. În plus. de tipul uniunilor vamale. Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei pieţe comune. statele semnatare realizează reducerea şi apoi eliminarea barierelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din cale schimburilor lor comerciale şi.Un exemplu. o constituţie comună şi un guvern comun. care est în faza de uniune economică şi monetară. Ori. Paraguay şi Uruguay) au decis punerea în practică a unui tarif extern comun la 1 ianuarie 1995. cel mai înalt stadiu al integrării este reprezentat de uniunea politică. îl constituie AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) înfiinţată prin Convenţia de la Stocholm. SUA şi Mexic. Uniunea vamală conduce la o integrare mai puternică decât zona de liber schimb. Prin urmare. Lichtenstein şi Islanda. comună. au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale.

nu este nevoie de o structură instituţională pentru negocierea cu alte state din afara acordului. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevăd în mod frecvent negocieri bilaterale. spre exemplu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. pentru acestea. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene. ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute. eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. dar frecvenţa acestora diferă de la caz la caz. Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au urmărit armonizarea politicilor lor economice. Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor naţionale. Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. De aceea. Acordurile comerciale variază destul de mult în ceea ce priveşte gradul de instituţionalizare. concretizată în crearea NAFTA. Privit din . Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate. serviciilor. Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări. Comerţul internaţional constituie un factor mult mai important în cadrul dezvoltării economice pentru ţările mici decât pentru ţările mari. Prin constituirea acestora. Grupările din Asia şi Pacific. în Asia Pacific. într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale. Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa. Grupările integraţioniste regionale sunt extrem de diferite şi sub aspectul motivaţiilor ce determină ţările să iniţieze astfel de acorduri. Multe dintre ţări sunt animate şi de interese politice. după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada. Afinităţile culturale. accesul la o piaţă de desfacere mai mare sau la o sursă de aprovizionare ce poate deveni mai ieftină. libera circulaţie a produselor. numai câteva aranjamente au prevăzut crearea unei instanţe multinaţionale care să arbitreze în cazul apariţiei unui dezacord între statele membre. să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. prin crearea Comunităţii Europene. concomitent cu un acces la un număr tot mai ridicat de consumatori constituie una din principalele motivaţii ale opţiunii acestor ţări.protecţie sporită. Şi din punct de vedere instituţional există deosebiri semnificative între diversele acorduri regionale. Cea mai instituţionalizată grupare este Uniunea Europeană. vecine. în special cele europene (60%). gradul de instituţionalizare este direct proporţional cu profunzimea integrării. din raţiuni de imitare a marilor metropole. motivaţii ce pot sta la baza consolidării unor acorduri regionale. sunt mai puţin instituţionalizate decât cele din America Latină sau America de Nord. Surmontarea unor dificultăţi legate de distanţa dintre parteneri şi dorinţa de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state. În acelaşi timp. respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui aranjament de integrare regională. compensarea deficitului sau excedentului de forţă de muncă (în funcţie de gradul de integrare) pot constitui câteva dintre motivaţiile economice. în special. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR). Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestui fenomen şi în alte părţi ale lumii. în special. În general. în dorinţa acestora de a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol în creşterea comerţului exterior. Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american. Impulsionarea comerţului dintre statele. Multe dintre acordurile comerciale preferenţiale sunt mai ambiţioase în ceea ce priveşte angajamentele comparativ cu punerea în aplicare a prevederilor acestora. din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. perioadă în care SUA a devenit principalul actor. pur şi simplu. a continuat în Africa. ca urmare a eliminării taxelor vamale. neexistând nici o uniune vamală. Apartenenţa la o grupare integraţionistă poate oferi garanţii de securitate deloc de neglijat. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate. istorice reprezintă. a reprezentat o motivaţie pentru ţările insulare. Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80. capitalurilor şi a forţei de muncă. în funcţie de gradul de integrare. asigurând. de asemenea. în acest sens un forum pentru negocieri. ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). ţările lumii şi. Majoritatea se bazează pe concesii comerciale reciproce. regionalizarea constituie o modalitate mai eficientă de integrare în economia globală. Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa. şi s-a extins în America Centrală şi de Sud. cel mai adesea. existând.

ceea ce în multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme între membri grupării. . Astfel. adepţii regionalismului apreciază că acesta are. pentru iniţierea de reforme economice. • Veniturile din taxele vamale. şi pe de altă parte. comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale. Efectele de creare de comerţ sunt cu atât mai mari. În fine. ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare.beneficiile şi costurile pentru statele membre. de cele mai multe ori. aceasta determină numeroase efecte de antrenare. pentru că acordurile comerciale regionale presupun o piaţă mai mare. acces liber la o piaţă mai mare. cum ar fi: • efectele de creare de comerţ.creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ. Acordurile comerciale regionale constituie. ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global. permiţând surselor de aprovizionare ieftine să le înlocuiască pe cele mai puţin eficiente. Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor. • Concurenţa. nivelul taxelor extragrupare este mai redus. iar cele de deturnare de comerţ cu atât mai mici cu cât: comerţul dintre state era mai puternic înaintea constituirii blocului. dar şi cu costuri pe termen scurt. efecte pozitive pe termen mediu şi lung. cu efecte benefice. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determină dezvoltarea altor alternative (TVA) pentru a compensa reducerile încasărilor bugetare. apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi.perspectivă economică. se crează premise pentru apariţia economiilor de scară. creşterea rolului în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie.efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări. S-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi. pe termen scurt. în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC. crearea de comerţ. . prin două căi: pe de o parte. Liberalizarea schimburilor în cadrul blocului comercial regional are efecte de creare de comerţ. grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. În general. are efect de reducere a concurenţei. Dat fiind numărul lor foarte mare. schimburile comerciale statuate pe noi coordonate. procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită.incapacitatea organizaţiilor internaţionale. au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. Implicarea în astfel de acorduri implică restructurarea sistemului vamal şi fiscal. adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă. adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară. un cadru legislativ armonizat. efectele sunt benefice. există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente. Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizată şi pe câteva direcţii. în raport cu terţii. sursă pentru numeroase controverse. chiar dacă. • Investiţiile străine directe. apropierea preţurilor produselor comercializate în interiorul grupării faţă de preţurile mondiale este mai mare. ţările au dimensiuni mari. Apoi. . Pe de altă parte se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China. de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral. De cealaltă parte. instituirea unor bariere pentru cei din afara grupării. De asemenea. a următoarelor evenimente: . . Japonia şi alte ţări din regiune. pentru integrarea la nivel de firmă (aşa cum s-a întâmplat în cazul NAFTA). cel puţin.măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale. totodată. partenerii au un nivel de dezvoltare mai ridicat şi o economie cât mai diversificată. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe: . mai degrabă. nivelul taxelor vamale înaintea formării grupării era mai ridicat. partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că. cu efecte directe asupra creşterii concurenţei. în special. . cât şi la dinamica externă a liberalizării globale. elemente favorizante investiţiilor. Blocurile comerciale regional induc o creştere a concurenţei. ceea ce are efect asupra creşterii eficienţei şi eliminării monopolurilor. De asemenea.

se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu. zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. la o normalizare a relaţiilor cu acest stat. să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă. ”triunghiuri ale creşterii”. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a . Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina. care ar fi putut. după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN. nu mai manifestă nici un fel de interes pentru liberalizare. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia. Singapore şi Thailanda. De altfel. tendinţa de regionalizare. grupare pe care o considera un bastion anti-comunist.diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist. un fenomen dinamic. nu există prevederi OMC. Malaezia. cât şi negativ. neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea comercială globală. dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului. încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane. care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate. şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut. atât în sens pozitiv. Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. de exemplu. Singapore şi Thailanda) şi Brunei. cu profunde implicaţii la nivel economic. NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial. ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic. în iulie 1995. Implicarea în acorduri regionale s-a făcut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. puternic susţinut de colosul sovietic. din ţările membre OMC. ceea ce transforma. pe de o parte şi ţările membre OMC şi grupările regionale. după 20 de ani. iar cele trei mari grupări (UE. ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate. ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Acum. Astfel încât. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale. toate ţările din grupare au reuşit să ajungă. care însă au avut un impact minor. ajungând la o anumită suficienţă. Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane. Încă de la crearea sa. Filipine. care a condus la un blocaj în negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane. Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice. cel deal 7 membru al acestei grupări. 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990). alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia. doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional. din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei. În plus. care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. Malaezia. Au apărut astfel. Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza dominaţia potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi. devine. fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia. Cambogia. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. în 1994. din ASEAN mai fac parte. a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”. Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci. Blocurile comerciale regionale satisfac cerinţele anumitor grupuri de interese. politic şi social. Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC. o serie de mini-grupări. În plus. în urma summit-ului ASEAN din Vietnam. în dorinţa acestora de a deveni membre UE. potenţial. care. Laos si Vietnam. pe de altă parte. a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune. Filipine. creşterea forţei blocului în comerţul internaţional poate face dificilă exercitarea vreunei presiuni în cazul în care tendinţa către protecţionism devine evidentă. În concluzie. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul. nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. Myanmar.. Africa şi Europa. deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale.

Malaezia. trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză. SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC. Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993. a promova spiritul de comunitate. În fine. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona AsiaPacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar. au reuşit să recupereze. până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani. în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate. Un al doilea val de dragoni. Thailanda şi SUA. În noiembrie 1993. Filipine. lângă Seattle. pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN. La început a fost Japonia. În 1993. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă. în mare măsură. după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. Coreea de Sud. Hong Kong şi Taiwan. când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului. APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Filipine. Singapore. perioade de instabilitate politică si socială. puteri economice de prim rang. rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”. Malaezia şi Thailanda. Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989. APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. alcătuit din Indonezia. Multe ţări s-au încărcat de datorii. o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include. ce au condus la creşteri economice spectaculoase. Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar. spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei. urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina. ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare. în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Noua Zeelandă. În perioada imediat postbelică. pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător. . în noiembrie 1998. APEC a acceptat şase noi membri.protecţiei tarifare în interiorul zonei. Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului. pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. practic. la Blake Island. Pornită la drum cu ambiţii mari. Astfel. Japonia. Coreea de Sud. Indonezia. capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii. organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee. chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică. cu determinarea specifică. din zona Atlanticului în cea a Pacificului. menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial. schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC. Taiwan şi Singapore – care. Toate aceste evoluţii. cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului. colaborare economică şi tehnică). că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat. niponii s-au lansat. Brunei. au urmat concedieri. ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă. Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute. a fost înfiinţată. coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen. educaţie. Canada. În noiembrie 1991. decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994. drepturile femeilor în societate). În ultimul deceniu. Peru. creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă. Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong. facilitarea afacerilor. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul. ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia. începând cu 1 ianuarie 1993. Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC) În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Integrarea în Africa Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60. în ciuda unor succese izolate. reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. transporturi. cu 15 membri. ci mai degrabă o grupare de economii. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste. datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. mediul. cu 3 membri. Economiile APEC au ales calea deschiderii. nu politic. Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale. cooperarea tehnologică. în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale: • UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană. insuficient finanţate şi. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre. • IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare. în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor. Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri. APEC nu s-a considerat o grupare de ţări. cu 20 de membri. fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină. Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens.D. această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens. • CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri. ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări. cu 6 membri. integrare. Se impune acum organizaţiei APEC identificarea celor mai bune mijloace de a sprijini eforturile continue în această direcţie. În anul 1991. Alături de acestea. ponderea Africii. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale. cu 5 membri. telecomunicaţii. Această grupare constituie un forum de consultări libere. cât şi cele ale politicilor economice. integrării. • ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii. cu 15 membri. de un reprezentant al statelor membre. 18 din 3 grupări. iar cele mai multe din două organizaţii). cu 7 membri. aparţinând ECCAS. care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări. În cadrul Consiliului de Miniştri. infrastructura. Congo chiar din patru. toţi aparţinând ECOWAS. ca Marea Britanie sau Olanda. dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere. care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă. 27 de ţări fac parte din două grupări. Consiliul Consultativ şi Secretariatul. acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită. statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis. funcţia de conducere este asigurată anual. aparţinând ECCAS. . finanţele. R. cu 14 membri. astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. colaborare regională şi o mai bună guvernare. • ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane. nu şi-au atins obiectivele. prin rotaţie. • COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud. • SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud. libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. cu 18 membri. cu 8 membri. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state). aparţinând ECOWAS. resursele umane. Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară. cu 3 membri. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri. • CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană. din care jumătate au o importanţă relativă mai mare: • AMU – Uniunea Arabă Magrebiană. Din păcate.Încă de la înfiinţarea organizaţiei. • CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel. sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii. Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia. • MRU – Mano River Union. sunt subapreciate de guverne. ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate. energia.

• • • EAC – Comunitatea Est-Africană. o piaţă de 6 trilioane USD. lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale. De exemplu. la 50% în 1998. NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri. contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale. criticii NAFTA. ca UE sau NAFTA.4 bilioane USD. în fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5. NAFTA nu urmăreşte acest lucru. din punct de vedere organizatoric. cât şi al stabilizării macroeconomice. cu 5 membri. aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2 ţări). Rezultatul final al negocierilor a fost un document cuprinzând pentru 1. un exemplu în acest sens fiind şi criticile sistemului politic mexican. a infrastructurii. NAFTA Negocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august 1992. ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante. . Observatorii procesului european şi. Realizarea lui a necesitat cca. Mai mult decât atât. cu peste 360 de milioane de consumatori şi de 5. bogată şi productivă piaţă din lume. O altă diferenţă este cea politică. coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Dacă în cadrul CEE. Analiza grupărilor economice africane arată că. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani. 2 aparţinând COMESA şi unul SADC. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale.100 de pagini. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate. Cele mai multe comparaţii ale zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea Europeană. în special. 4 aparţinând COMESA şi unul SADC. oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de modificări înainte de a trece la următorul. organizare. Au secretariate operaţionale. integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare. O altă diferenţă importantă între NAFTA şi CEE este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. Pe 17 decembrie 1992. Un exemplu în acest sens îl constituie experienţa mexicană între anii 1942 şi 1945. când economia mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA. fondurile erau destinate a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE şi pentru a construi infrastructura necesară în ţările membre cel mai puţin dezvoltate. cu 3 membri. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor. de aceea. Cu toate aceste dificultăţi. La acel moment. Pentru Mexic. din punct de vedere financiar. aranjamente instituţionale complexe. notau că experienţa europeană a fost una de lungă durată şi deliberată. CEE cere ca naţiunile să fie nişte democraţii stabile înainte de a intra în comunitate. 200 de sesiuni de negocieri şi şapte sesiuni ministeriale. problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. declaraţii politice. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile. În Europa. iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Piaţa comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică. să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină. De asemenea. dar le lipsesc rezultatele. decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional.000 de mile din Alaska şi Yucon până în peninsula Yucatan. cu 5 membri. IOC – Comisia Oceanului Indian. Crearea NAFTA a avut mai mulţi predecesori în ceea ce priveşte noţiunea de comerţ liber. ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare. ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse. agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi. cei trei şefi de state au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber Nord-Americană. monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial. Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii. întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru. preşedintele Bush comenta: „Ziua de azi reprezintă începutul unei noi ere pe continentul nostru. SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud. după 14 luni de la începerea lor. COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993.” Era astfel creată cea mai mare. Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada.

costurile legate de pământ ridicate din SUA. investiţiile directe din SUA în Mexic au sporit cu 188%. fără Cuba. Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor. Canadienii. să nu fie permisă. deoarece NAFTA nu a prevăzut introducerea unui tarif vamal comun sau a unei politici vamale comune. în competiţie cu fermele din SUA şi Canada care se bucură de un climat mai bun. Cele mai multe ferme mexicane sunt decapitalizate. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Mexicanii trebuie să intre. şi producătorii americani de fructe şi vegetale vor avea de suferit datorită căderii taxelor vamale pentru produsele venite din Mexic. echipamente de telecomunicaţii. emigrării şi poluării. produse farmaceutice. o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. Se poate spune că în Mexic vor fi câştigători aceia care vor produce în vederea exportului către Canada şi SUA. ca şi producătorii de rom din Virgin Islands vor suferi de pe urma introducerii NAFTA. Pot fi incluşi aici bancherii şi producătorii de utilaje.4% în Mexic. Deoarece în aceste industrii lucrează în cea mai mare parte femei. computere.5% a PIB în SUA şi peste 11. . Două treimi din fermele mexicane sunt ferme mici de mai puţin de 12. Între 1986 şi 1992. Cei care vor avea de suferit sunt industriile bazate intensiv pe munca fizică. summit-ul celor două Americi. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. De asemenea. datorate costurilor mai reduse cu forţa de muncă. în timp ce cea din Mexic este de 1. Comisia de Comerţ Internaţional a SUA a prognozat că NAFTA va genera o creştere între 0. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. Ca urmare. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană. În SUA producţia de porumb este de 7. aceasta va determina o pierdere a locurilor de muncă. cu excepţia profesioniştilor şi managerilor. producţia de citrice a SUA va fi lovită de crearea NAFTA. standardelor de sănătate şi siguranţă foarte înalte în SUA. în comparaţie cu cele din Mexic de 230 USD/ha. Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord. nu vor mai fi lovite de frigurile periodice aşa cum se întâmplă în SUA. În mod similar. NAFTA a avut un impact semnificativ. în decembrie 1994 a avut loc la Miami. exploatatorii din Puerto Rico care şi-au dezvoltat industrii bazate pe o forţă de muncă ieftină şi care aveau relaţii de colaborare cu SUA. pierdere care însă va fi mult mai mare decât numărul locurilor de muncă nou apărute.7 t/ha. Vor avea. în comparaţie cu cele din SUA de 430 acri. locuitori) până în anul 2005. protejate de bariere de import şi pentru a căror produse există un avantaj comparativ în Mexic. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. În timp ce producătorii de citrice şi vegetale vor avea de câştigat în urma intrării în vigoare a NAFTA. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi fără să se acorde mass-mediei canadiene beneficii prin taxe. de pierdut şi producătorii din moment ce singura raţiune a lor de existenţă era puternica protecţie tarifară. SUA. o familie care trăieşte la graniţa SUA va economisi circa 50 USD lunar datorită preţurilor mai reduse plătite pentru produsele mexicane. electricitatea. minorităţi sau personal slab calificat.NAFTA reglementează barierele tarifare. aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA. De asemenea. Agricultura suferă de pe urma unui slab marketing şi a unei slabe infrastructuri. Astfel. standardelor de mediu. de asemenea. Aceste industrii sunt cea textilă şi cea a îmbrăcămintei. Va purta numele de „Zona de Comerţ Liber a Americilor” (Free Trade Area of the Americas – FTAA).5 t/ha. vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. de un sol şi o tehnologie mai bună. aceasta va fi acaparată de media din SUA. SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte ţări din America Latină într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat (cu excepţia Cubei). fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă.02 şi 0. de asemenea. Cu acest prilej s-a hotărât crearea unei zone de liber schimb care să cuprindă cele două continente (870 mil. petrochimia de bază şi industria petrolieră. Printre cei care vor avea de pierdut în urma creării NAFTA sunt şi cei din afara Americii de Nord. Foarte mult vor avea de câştigat şi consumatorii. iar până în anul 2010 să intre în APEC.5 acri. Deoarece culturile mexicane sunt localizate cu mult în sud. la care au participat 34 de şefi de state. urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor. Cei care vor avea mai mult de câştigat de pe urma creării NAFTA vor fi cei care beneficiază de tehnologie şi capital. Efectele NAFTA asupra unor ţări terţe vor rămâne mai limitate decât acelea ale unei uniuni vamale. agricultura mexicană va avea în general de suferit de pe urma dezavantajelor structurale în comparaţie cu agricultura SUA. netarifare şi investiţiile. Costurile anuale de producţie în SUA sunt în jur de 270 USD/ha. Încă înainte de a fi aprobat de către Congresul american. Aceasta a reprezentat mai mult decât dublul investiţiilor directe ale SUA către întreaga lume. Printre aceştia se numără producătorii de zahăr din Caraibe şi industriile care încorporează intensiv forţă de muncă din Asia.

care nu s-a bazat pe substituirea importurilor. PIB-ul cumulat depăşeşte 1 trilion $. Deşi Argentina a anulat decretul după câteva zile. financiar. urmând ca. Principalele obiective ale acestei grupări au avut în vedere eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre. pentru ca apoi să scadă. respectiv a „regionalismului deschis”. 62 % din totalul populaţiei Americii de Sud. tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 – 0%. La Dallas (Texas) vor lua fiinţă un Centru de Informare NAFTA şi un Secretariat pentru Problemele Pieţei Muncii. • formarea uniunii vamale. Paraguay şi Uruguay în 2006. Pentru bunurile de capital. fapt care a determinat Brazilia să suspende negocierile de soluţionare a diferendelor comerciale între cele două ţări. tariful comun va fi aplicat din 2006. Paraguay şi Uruguay) şi doi membrii asociaţi (Bolivia şi Chile) reprezintă o piaţă de peste 220 mil. Pentru informatică şi telecomunicaţii. O autoritate similară pentru problemele comerţului va fi amplasată şi în Mexic. În acelaşi timp. iar pentru majoritatea produselor. cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi zahăr). După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber.. cele mai importante din MERCOSUR. noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial.NAFTA a prevăzut şi o structură instituţională. fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit diferit: Argentina şi Brazilia în 2002. Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de constituire pot fi rezumate astfel: • crearea zonei de liber schimb. asigurarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor. între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat considerabil comerţul. Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi. 67 % din producţia industrială şi din comerţul intern. a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi armonizarea treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune. Uruguay şi Paraguay au început negocierile cu Argentina şi Brazilia. ajungând în anul 2001 la valoarea de 31 mld. În 1999. Spre deosebire de alte grupări intraregionale. a repetat solicitarea pentru o anumită formă de salvgardări temporare la anumite produse ca o compensare pentru pierderea de competitivitate ce a rezultat din evoluţia monedei braziliene. Argentina. Între anii 1990-1997. câte două procente. 25 % din comerţul mondial. ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă. după EU. care prevedea înlăturarea într-o perioadă de 10 ani. care au dus chiar la anumite stări conflictuale între Argentina şi Brazilia. de persoane. hidrotehnic etc. 59 % din suprafaţa totală. eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei. Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare. Mercosur deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud. cooperare şi dezvoltare. care s-a realizat până în anul 1994. La San Antonio (Texas) se va înfiinţa Banca de Dezvoltare Nord-Americană (North American Development Bank). care au favorizat intensificarea cooperării dintre ele. MERCOSUR a fost considerat a defini un alt tip de integrare. Această perioadă este necesară pentru pregătirea sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă. alte două ţări. să scadă anual în trepte. Acordul de cooperare regională deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale. care a început în anul 1995 şi care se prevede a se finaliza în 2006. Argentina a impus restricţii la toate importurile din ţările învecinate pentru a proteja industriile locale. stabilirea unui tarif vamal comun faţă de terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. de la caz la caz. care s-au bazat pe conceptul de substituire a importurilor. Şi evoluţiile pe piaţa mondială au avut o influenţă deosebit de nefastă asupra ţărilor latino-americane. alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia. În 1988. iar disputa comercială bilaterală a . Progresele au fost foarte mici. ţările semnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea bloc comercial al lumii. $. odată cu începerea coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede comune. • Realizarea pieţei comune. NAFTA şi ASEAN. transporturi. Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate. ci are în vedere un set nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul regiunii şi o marjă relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor. MERCOSUR După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un pronunţat caracter strategic. MERCOSUR. care va începe după realizarea uniunii vamale. pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru ţări Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului.

acestui sector i se aplică un regim restrictiv de comerţ dirijat. cu scopul creării unor tarife vamale preferenţiate. condiţii de sănătate.7 miliarde USD. Criticii NAFTA apreciază că acordul este lipsit de prevederi ca şi acordul CEE cu privire la drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. Motivaţiile şi rolurile jucate de acordurile regionale de comerţ liber sunt diferite. (326 milioane USD) reprezintă 20 % din totalul importurilor sale. • proximitatea geografică şi implicit cheltuielile mai scăzute de transport şi comunicaţii determină iniţierea şi dezvoltarea unor angajamente regionale de comerţ. iar importurile MERCOSUR din Chile. Este foarte dificil pentru aceste state să ducă la îndeplinire obiective ambiţioase. iar Brazilia a retras acordarea de licenţe automate de import pentru produsele din Argentina. având ca obiectiv central eliminarea imediată a tarifelor pentru unele produse. cât şi celui clasic. • entităţile regionale sunt caracterizate ca „un fel de laborator de cercetare pentru investigarea şi testarea de soluţii la problemele tot mai complexe de comerţ” cu care se confruntă ţări care au politici economice similare. sub impactul noii viziuni americane asupra terorismului. importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de 4. Argentina a continuat să impună restricţii la încălţăminte şi textile. iar economia lor nu poate rezista unei concurenţe deschise decât în cazul unui număr restrâns de produse. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997. respectiv cel auto şi al zahărului. Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber schimb. Brazilia. (219 milioane USD). dar şi unor interese de natură politică.3 % din totalul importurilor MERCOSUR. nici acordurile convenite nu au fost respectate. reprezintă doar 0. un acord de liber schimb. angajându-se să subvenţioneze o uzină Ford pentru a influenţa decizia americană de implantare. previzionate de teoria comerţului internaţional. Sager de la Universitatea „George Mason” din Fairfax. decât să îndure negocierile multilaterale GATT. pentru a le reforma şi a le pregăti pentru o piaţă regională deschisă. În prezent. depăşind astfel îngustimea pieţelor interne. ci îl completează cu acele cerinţe politice. astfel încât să compenseze dificultăţile care însoţesc comerţul liber. Acordul respectiv garantează tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei. de exemplu. Sectorul autovehiculelor reprezintă un sfert din comerţul intraregional şi joacă un rol cheie în specializarea industrială a viitoarei zone. Încheierea acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre cele două părţi semnatare. Sectoarele cele mai sensibile. siguranţă şi protecţie pentru copii. în condiţiile în care depind în mare măsură de investiţiile din ţările dezvoltate. de integrare regională. Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR. în timp ce Bolivia a acceptat 900 de produse provenite din MERCOSUR fără impunere vamală. 1. Michele A. dat fiind faptul că importurile Boliviei din MERCOSUR. Conform acestui concept. Importanţa comercială a acordului este mai mare pentru Bolivia decât pentru MERCOSUR. care au devenit supuse aceluiaşi regim ca şi mărfurile din afara MERCOSUR.continuat să submineze gruparea. ca economiile de scară. Controverse legate de integrarea în cele două Americi Însuşi Adam Smith nota că mâna invizibilă a pieţei poate avea ca un rezultat „consecinţe inacceptabile” dacă „guvernele nu îşi iau măsuri pentru a le preveni”. Părerile conflictuale cu privire la comerţul liber rezultă din modelele economice utilizate în anticiparea viitorului. respectiv 16 % din totalul importurilor. De asemenea. care este opus atât conceptului de regionalism deschis. ca un răspuns natural la tendinţele firmelor de a face un comerţ intens pe plan regional. liberalizarea circulaţiei persoanelor şi a forţei de muncă vor fi regândite. lucru care contravine ideii de piaţă liberă. adică 2 % din totalul importurilor. MERCOSUR a creat o listă de 1000 de produse din Bolivia ce nu se supun vămuirii. • acordurile regionale nu pot servi ca nişte înlocuitori pentru sistemul multilateral GATT. • acordurile regionale de comerţ reprezintă şi un răspuns dat nu numai unor interese economice. Aceasta sporeşte întrebarea dacă vor predomina efectele negative ale „mâinii libere” în NAFTA sau cele pozitive. o ţară este îndreptăţită să exporte atât cât va importa din ţara parteneră. SUA apreciază că: • ţările cu politici similare au o relaţie naturală de a conveni mai degrabă alianţe de comerţ regional. O altă întrebare este dacă beneficiile vor fi în mare măsură distribuite. culturale şi economice la care nu reuşeşte să răspundă acest sistem. Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber schimb cu MERCOSUR. .5 miliarde USD. au fost deja exceptate de la programul generalizat de liberalizare. pe când importurile MERCOSUR din Bolivia. De asemenea. îndelungi şi nesigure şi/sau riscul unui eşec al unei runde GATT şi vidul rezultat pe arena multilaterală ca urmare a abordării acestor probleme.

fluxurile comerciale în regiune au crescut de peste două ori peste cele prevăzute de modelele statice de analiză a creării zonei de liber schimb. în special. modelul NAFTA al agriculturii orientate spre export a redus substanţial veniturile fermierilor. sănătatea. incluzând şi Mexicul. servicii şi investiţii. afectând astfel muncitorii. insistând pentru introducerea acestor teme pe lista de negocieri şi reglementarea lor strictă. de unde „corporaţiile FTAA” încep să mute exploatările miniere în ţări cu mai mulţi şomeri ca Guatemala şi Haiti. Favorizând interesele corporaţiile agricole. La rândul său. a crimei organizate. Între 1995 şi 2000 preţul în SUA pe care l-au primit fermierii pentru porumb a scăzut cu 33%. în anul 2001. Aşa se întâmplă în Mexic. Şi agricultura este un domeniu deosebit de sensibil şi controversat. lăsându-i fără servicii. perioade prelungite de eşalonare a dezarmării vamale şi multe alte aspecte. întărirea democraţiei au fost incluse pe agenda de lucru interamericană. În special ca urmare a creşterii fără precedent a economiei americane timp de un deceniu. cele mai mari câştiguri contabilizându-le Mexicul. la aproape un deceniu de existenţă. care se repercutează şi asupra libertăţii de circulaţie a persoanelor şi chiar a produselor. lucru ce nu este pe placul sud-americanilor. îndeosebi. combaterea traficului de droguri. întârzierea în ceea ce priveşte aplicarea multor prevederi NAFTA. comerţul intraNAFTA reprezenta 46% din total. în perioada 1990 – 2001. dar nu numai. nu trebuie uitat că America Latină este un continent mai puţin omogen decât America de Nord. În cazul celorlalte grupări din Asia sau America de Sud comerţul intraregional are valori destul de modeste. este singura grupare integraţionistă importantă în care relaţiile comerciale intraregionale sunt la nivelul celor extraregionale. Pe de altă parte. De cealaltă parte. Aceste divergenţe îşi originea în nivelurile diferite de dezvoltare şi. se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea fluxurilor de mărfuri. Susţinătorii acordului subliniază că o analiză în dinamică a efectelor NAFTA relevă lcreşterea bunăstării la nivel global în cele trei ţări. astfel încât. a corupţiei şi sărăciei. De altfel. dar deschiderea pieţei americane în special către muncitorii din Mexic va fi mult mai atent analizată. Cu toate acestea. interesele producătorilor locali. iar NAFTA a adus în primul rând poluare. Efectele în valuri ale NAFTA sunt. consideră că. cu surplus de forţă de muncă şi cu posibilităţi mai scăzute de a respecta norme severe. de fapt.6%. ponderea ridicată a exporturilor intraNAFTA. iar controversele legate de succesul sau insuccesul acestui acord să alimenteze o literatură extrem de bogată. deci. teme ca promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. dacă sunt mişcări muncitoreşti. comerţul intraregional NAFTA a crescut mai mult decât cel extraregional. nu trebuie neglijată opoziţia tot mai activă a militanţilor antiglobalizare şi a recentelor măsuri menite a preveni terorismul internaţional. astfel. O serie de divergenţe au şi apărut între ţările iniţiatoare. În plus. De aceea. ca şi cei NAFTA. Unii observatori prevăd un declin în valuri în Mexic. cu excepţia UE. SUA este reticentă în ceea ce priveşte protecţia mediului şi forţa de muncă. cu peste 55% din totalul exporturilor. Firmele mexicane se văd astfel confruntate cu concurenţa produselor mai competitive din SUA. Faţă de anul 1992. Mulţi critici americani. 42% pentru grâu şi . Adversarii FTAA. acestea ameninţă că-şi vor muta firma în altă ţară. Din experienţa ţărilor în care a fost implementată FTAA reiese că drepturile fundamentale muncitoreşti şi interesele familiei de muncitori sunt erodate de tratatul comerţului liber din care lipsesc prevederile protecţiei acestora. în interesele diferite pe care acestea le au. Există opinii conform cărora NAFTA a reprezentat un dezastru pentru micii fermieri din SUA şi Mexic. care a continuat şi a extins zona de comerţ liber FTAA între SUA şi Canada. De altfel. militanţii antiglobalizare susţin că cetăţeanul s-a ales doar cu o "urnă" pentru sugestii. O altă temere legată de FTAA este cea a concedierilor. procesul de formare a vastei zone de liber schimb pe cele două continente este unul deloc comod. declin datorat apariţiei NAFTA. pe când sute de corporaţii au acces la textul tratatului şi-şi pot stabili propriile reguli în cadrul pactului FTAA. Corporaţiile preferă să creeze locuri de muncă în ţări cu o rată a şomajului ridicată şi un salariu mediu scăzut. educaţia. de carne vie. Se remarcă. obiectul criticilor aduse creării acestei zone de comerţ liber. Impactul NAFTA. fac ca evaluarea completă a impactului NAFTA asupra economiilor din regiune să fie foarte greu de realizat. când schimburile intraregionale deţineau sub 38% din totalul schimburilor comerciale ale regiunii. în timp ce importurile intraNAFTA se situează la 39. datele statistice arată că. afectând. Ţările latino-americane sunt interesate mai ales de sporirea posibilităţilor de acces al produselor agricole pe piaţa nord americană.vârstnici şi handicapaţi. FTAA este o extindere NAFTA. creşterea numărului de şomeri şi scăderea venitul pe locuitor. de asemenea. În ciuda declaraţiilor conform cărora atât NAFTA cât şi FTAA vor lucra pentru cetăţeni. consideră că de fapt NAFTA a condus la pierderea de locuri de muncă în America. deşi peste nivelul înregistrat în anul 1992.

33000 de mici fermieri au dat faliment. capitolul II a făcut posibilă abrogarea unei legi canadiene care interzicea o substanţă chimică care produce leziuni la nivelul sistemului nervos. făcându-i şi mai dependenţi. dar. dacă corporaţiile cred că orice acţiune guvernamentală. Cât de mult sau cât de puţin vor reuşi statele sau companiile să se adapteze unui mediu în continuă schimbare. reglementate de capitolul II din NAFTA. De când NAFTA a intrat în funcţiune. ca o ameninţare ce va adânci criza.34% pentru soia. rămâne de văzut într-un viitor deloc îndepărtat. aceşti fermieri vor fi forţaţi să plătească pentru seminţe. MTBE. le reduce profiturile. şi experţii în securitatea alimentară spun că OMG-urile vor creşte foametea în naţiunile sărace. care otrăvea apele statului. . De asemenea. Astfel de privatizări ar fi negative în special pentru comunităţile de lucrători şi pentru cele de culoare. Dar grupurile ecologice avertizează că aceste tehnologii nu au fost testate suficient. privatizarea a avut deja loc şi cei care sunt cel mai puţin capabili să plătească pentru servicii vitale sunt cei care au cel mai mult de suferit. sănătatea. o preocupare crescândă este legată de faptul că negociatorii comerciali din SUA încearcă să folosească FTAA să forţeze alte ţări să accepte folosirea organismelor modificate genetic (OMG). permit corporaţiilor să dea în judecată guvernele pentru compensaţii. FTAA este privită. dar şi cu sacrificii. Când oraşul bolivian Cochabamba a privatizat serviciul de distribuţie a apei. Fermierii au păstrat în mod tradiţional seminţele din an în an. Se aşteaptă ca FTAA să forţeze ţările să privatizeze servicii ca educaţia. În Mexic. inclusiv aplicarea legilor privind sănătatea publică şi securitatea. Astfel de procese. În unele ţări. Deja. NAFTA include căi fără precedent pentru corporaţii ce le permite acestora să atace legile prin aşa-numitele procese "investitor-stat". Dincolo de aceste controverse. costurile au crescut cu 200%. preţul primit de fermieri pentru porumb s-a prăbuşit cu 45% în 3 ani. încurajând şi mai mult supraproducţia. energia şi apa. reprezentând de 6 ori mai mult decât înainte. cu efecte pozitive incontestabile. întrucât marile corporaţii au patentat seminţele modificate genetic. Cel puţin jumătate de milion de fermieri şi-au părăsit terenurile. Teama de creşterea şi mai mult a forţei marilor corporaţii constituie un alt motiv de îngrijorare pentru cei ce nu sunt adepţii lărgirii NAFTA către America Latină. astfel. şi să stopeze încercarea californiană de a scoate de pe piaţă un gaz aditiv. integrarea pe continentele americane este o realitate. întrucât giganţii agricoli şi-au vărsat porumbul subvenţionat aici.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful