You are on page 1of 78

Departamentul de Științe Aerospațiale „Elie Carafoli”

SIMULĂRI NUMERICE ALE CURGERILOR


HIPERSONICE CU APLICAȚII LA REINTRAREA ÎN
ATMOSFERĂ

Proiect de Diplomă

Autor: Omar Șarif

Îndrumător(i): Prof. dr. ing. Dănăilă Sterian

Sesiunea: iulie 2018

i
Declarația Anti-Plagiat

Subsemnatul Omar Șarif, student la Universitatea Politehnica din București, Facultatea de Inginerie
Aerospațială declar prin prezenta și certific că acest proiect de diplomă este rezultatul muncii mele
proprii, originale și individuale. Toate sursele externe de informații utilizate au fost citate și incluse în
bibliografie. Toate figurile, diagramele și tabelele luate din surse externe includ o referință către sursă.

Data: _________ Semnătura: __________________________

ii
Abstract

Odată cu progresul tehnologiei în industria aeronautică și spațială, zborul la viteze hipersonice a


devenit posibil și interesul privind studiul și cercetarea fenomenelor asociate zborului la viteze foarte mari
a devenit major. Dorința de cunoaștere și de explorare a omenirii face ca zborurile spațiale să aibă loc din
ce în ce mai des. Aceste zboruri, adesea, presupun și intrări în atmosferă, deci presupun atingerea
vitezelor hipersonice. În consecință, studiul și simulările curgerilor hipersonice vor avea aplicații practice
mult mai frecvente. Din acest motiv, în cadrul acestei lucrări vor fi prezentate rezultate ale unor simulări
numerice (întrucât soluționarea analitică a ecuațiilor ce guvernează curgerea nu este posibilă) privind
curgerile hipersonice aplicate reintrării în atmosferă pentru mai multe cazuri de calcul. Rezultatele vor fi
expuse în urma unei discuții teoretice privind caracteristicile curgerilor la viteze foarte mari și modelele
matematice folosite în soluționarea acestora. De asemenea, vor fi analizate posibilitățile îmbunătățirii
simulărilor realizate folosind modele care redau cu un grad mai mare de fidelitate fenomenele fizice
întâlnite în câmpul curgerii.

Abstract

The advancements in the aerospace industry made hypersonic flight possible and so the interest
regarding the study and research in this field has been increased. The will of mankind to explore and
understand the world has driven the development of spaceflight to go further. Since flying in space
sometimes requires entering an atmosphere and achieving hypersonic speeds, the study and the numerical
simulations regarding hypersonic flows will be used in more and more practical applications. Hence, this
paper will present some results of numerical simulations (since analytical solutions of the governing
equations can’t be otained) of hypersonic flows with applications in atmospheric reentry for a number of
cases. The results will not be presented until a proper theoretical discussion regarding the characteristics
of hypersonic flows and the mathematical models used for treating the flows is made. Also, the
possibilities of improving the accuracy of the numerical simulations using models that are closer to the
physical phenomena happening inside the flowfild will be discussed.

iii
Lista termenilor

c p - căldura specifică la presiune constantă;


cv - căldura specifică la volum constant;
Ds - coeficientul de difuzie al speciei s;
C A - coeficientul forței axiale;
C N - coeficientul forței normale;
CM - coeficientul momentului aerodinamic ;
C L - coeficientul portanței;
K (v, v) – coeficientul ratei de excitație colizională dintr-o stare vibrațională v , într-o altă stare v ;
k f - coeficientul ratei de reacție înainte;
kr - coeficientul ratei de reacție înapoi;
C D - coeficientul rezistenței la înaintare;
E x , E y , E z - componentele fluxului convectiv;
G x , G y , G z - componentele fluxului difuziv;
 - conductivitatea termică ;
g i , s - degenerarea nivelului energetic I;
 - densitatea;
N i - densitatea particulelor care se ciocnesc ;
 - disipația turbulentă ;
 - eficiența relativă a coliziunilor în a cauza disociere;
 v - energia de excitație vibrațională medie;
eel , s - energia electronică a speciei s;
Eve - energia vibrațională-electron-electronică pe unitatea de volum;
 ij - funcția Kronecker;
 - liberul parcurs molecular;
M s - masa moleduclară a electronului;
v - număr cuantic vibrațional ce descrie molecula din punct de vedere al mecanicii cuantice;
N s - numărul de specii chimice;
 - numărul lui Courrant;
Ys - participația masică a speciei s;
 - raportul căldurilor specifice;
C s - sarcina electrică a electronului;
 el ,i , s - temperatura electronică caracteristică;
Tv - temperatura vibrațională;
 - tensiunea de forfecare;
 L - timpul de relaxare;
 - vâscozitatea dinamică;
 ( în capitolul 3.5 ) – masa echivalentă a două particule care se ciocnesc;

iv
 (în capitolul 3.5 ) – populația normalizată;
 v , s - temperatura vibrațională caracteristică a speciei s;
A – matricea iacobiană;
c – coarda;
C – constantă a ratei de reacție;
D – energia de disociere;
e – energia internă;
E – energia totală;
e ( în capitolul 3.5) – sarcina unui electron;
f – fracțiunea transferului de căldură datorată norului de electroni;
F – vectorul flux;
h – entalpia;
H – entalpia de stagnare;
J – fluxul de difuzie;
k – energia cinetică turbulentă;
−23 2
k ( în capitolul 3.5) – constanta lui Boltzmann ( k = 1.38064852 10 m kg / s K );
2

Kn – numărul lui Knudsen;


L – lungime caracteristică;
M – numărul Mach;
n – normala la suprafață;
p – presiunea;
Pr – număul lui Prandtl;
q – fluxul de căldură;
Q – funcția de partiție;
Q – vectorul sursă;
R – constanta universală a gazelor perfecte;
R – matricea vectorilor proprii;
Re – numărul Reynolds;
S – suprafață de referință;
T – temperatura;
t – timpul;
U – vectorul variabilelor conservative;
u,v,w - componentele vitezei curentului;
V – vectorul vitezei de difuzie;
V – viteza curentului;
w – vectorul viteză;
x,y,z – coordonatele spațiale.

v
Lista figurilor

Fig. 2.1 Racheta de tip V-2 și cea de tip WAC Corporal atașată .................................................................. 2
Fig. 2.2 Naveta Vostok I (preluată din [19]) ................................................................................................. 3
Fig. 2.3 Lockheed F-104 (preluată din [2]) ................................................................................................... 4
Fig. 2.4 Conceptul de aeronavă hipersonică propusă de Drake și Carman (preluată din [1]) ....................... 5
Fig. 2.5 Boeing X-20A Dynosoar (preluată din [1]) ..................................................................................... 5
Fig. 2.6 Naveta Spațială (National Air and Space Museum) ........................................................................ 6
Fig. 2.7 Reprezentare aristică a reintrării Apollo (National Air and Space Museum) .................................. 7
Fig. 2.8 Unda de șoc detașată observată în cazul unui corp bont la Mach 5 (Vizualizare realizată cu
oglinzi Schlieren, preluată din [18]) .............................................................................................................. 8
Fig. 2.9 Stratul de șoc hipersonic de grosime mică (preluată din [2])........................................................... 8
Fig. 2.10 Stratul de entropie în cazul unui corp bont (preluată din [2]) ........................................................ 9
Fig. 2.11 Profilul de temperaturi în stratul limită (preluată din [2])............................................................ 10
Fig. 2.12 Efectul interacțiunii vâscoase. Presiunea indusă pe un con la Mach 11 (preluată din [3]) .......... 11
Fig. 2.13 Stratul de șoc la temperaturi ridicate (preluată din [3]) ............................................................... 12
Fig. 2.14 Graficul temperaturii în funcție de viteză în spatele undei de șoc la altitudinea de 52 km
(preluată din [2]) ......................................................................................................................................... 13
Fig. 2.15 Regimuri de aplicabilitate ale mai multor ecuații de modelare a curgerii (preluată din [3]) ....... 15
Fig. 2.16 Reprezentarea forțelor pe un profil aerodinamic (preluată din [2]) ............................................. 16
Fig. 2.17 Reprezentarea direcției presiunii și a tensiunii de forfecare (preluată din [2]) ............................ 17
Fig. 4.1 Domeniul de calcul ........................................................................................................................ 38
Fig. 4.2 Discretizarea domeniului îndepărtat de corp ................................................................................. 38
Fig. 4.3 Discretizarea domeniul din vecinătatea corpului ........................................................................... 39
Fig. 4.4 Grila de calcul finală ...................................................................................................................... 40
Fig. 4.5 Domeniul de calcul ........................................................................................................................ 45
Fig. 4.6 Geometria finală a domeniului de curgere ..................................................................................... 45
Fig. 4.7 Grila de calcul a domeniului tridimensional .................................................................................. 46
Fig. 4.8 Grila de calcul în planul de simetrie xz .......................................................................................... 46
Fig. 4.9 Geometria generatoare a corpului .................................................................................................. 54
Fig. 4.10 Geometria finală a corpului ......................................................................................................... 54
Fig. 4.11 Grila de calcul tridimensională .................................................................................................... 55
Fig. 4.12 Secțiune în planul de simetrie al grilei de calcul.......................................................................... 56
Fig. 5.1 Variația presiunii absolute în domeniul de calcul .......................................................................... 57
Fig. 5.2 Variația densității ........................................................................................................................... 58
Fig. 5.3 Variația vitezei ............................................................................................................................... 58
Fig. 5.4 Variația numărului Mach ............................................................................................................... 59
Fig. 5.5 Variația temperaturii statice ........................................................................................................... 59
Fig. 5.6 Variația presiunii absolute ............................................................................................................. 60
Fig. 5.7 Variația densității ........................................................................................................................... 61
Fig. 5.8 Variația modulului vitezei.............................................................................................................. 61
Fig. 5.9 Variația numărului Mach ............................................................................................................... 62
Fig. 5.10 Variația temperaturii statice ......................................................................................................... 62
Fig. 5.11 Variația numărului Mach ............................................................................................................. 63
Fig. 5.12 Variația magnitudinii vitezei în domeniul de calcul .................................................................... 64
Fig. 5.13 Variația presiunii absolute ........................................................................................................... 64
Fig. 5.14 Variația densității ......................................................................................................................... 65
Fig. 5.15 Variația temperaturii .................................................................................................................... 65
Fig. 5.16 Variația numărului Mach ............................................................................................................. 66
Fig. 5.17 Variația magnitudinii vitezei........................................................................................................ 67
Fig. 5.18 Variația presiunii absolute ........................................................................................................... 67
Fig. 5.19 Variația densității ......................................................................................................................... 68
Fig. 5.20 Variația temperaturii .................................................................................................................... 68

vi
CUPRINS

1 Introducere ..................................................................................... 1
2 Fizica reintrării în atmosferă ........................................................ 1
2.1 Istoria și importanța curgerilor hipersonice ............................................... 1
2.2 Caracteristicile curgerilor hipersonice ....................................................... 7
2.2.1 Unda de șoc detașată .......................................................................................................................... 7
2.2.2 Stratul de șoc ...................................................................................................................................... 8
2.2.3 Stratul de entropie .............................................................................................................................. 9
2.2.4 Interacțiunea vâscoasă ...................................................................................................................... 10
2.2.5 Curgeri la temperaturi înalte............................................................................................................. 11
2.2.6 Curgeri la densitate scăzută .............................................................................................................. 14
2.3 Aspecte privind forțele aerodinamice și încălzirea aerodinamică ........... 16
2.4 Nivelul actual în simularea numerică privind curgerile
hipersonice ........................................................................................................ 19
3 Modelarea matematică a curgerilor hipersonice ....................... 19
3.1 Ecuațiile Navier-Stokes ............................................................................ 20
3.1.1 Parametrii de similitudine și condiții la limită ................................................................................. 22
3.2 Modelul Navier-Stokes extins .................................................................. 25
3.2.1 Ipoteze .............................................................................................................................................. 25
3.2.2 Modelul matematic ........................................................................................................................... 25
3.2.3 Proprietăți termodinamice ................................................................................................................ 26
3.3 Proprietăți matematice ale ecuațiilor Navier-Stokes ................................ 29
3.3.1 Neliniaritatea .................................................................................................................................... 29
3.3.2 Existența și unicitatea soluției .......................................................................................................... 29
3.3.3 Condițiile la limită............................................................................................................................ 30
3.3.4 Integrarea directă a ecuațiilor Navier-Stokes ................................................................................... 30
3.4 Modelarea turbulenței ............................................................................... 31
3.4.1 Ipoteza Boussinesq ........................................................................................................................... 31
3.4.2 Modelul k-ε standard ........................................................................................................................ 32
3.5 Modelarea curgerilor reactive chimic aflate în neechilibru ..................... 33
3.5.1 Modelul cinetic cu o singură temperatură ........................................................................................ 33
3.5.1.1 Ratele de reacție .......................................................................................................... 34
3.5.1.2 Ecuațiile conservării pentru variabilele chimice ......................................................... 35
3.5.2 Modelul cinetic cu două temperaturi ................................................................................................ 37
4 Setarea programului Fluent ........................................................ 37
vii
4.1 Curgere bidimensională în jurul unui cilindru ......................................... 37
4.1.1 Specificarea geometriei .................................................................................................................... 37
4.1.2 Generarea grilei de calcul ................................................................................................................. 38
4.1.3 Setarea aspectelor fizice ale curgerii ................................................................................................ 40
4.1.3.1 Modelarea curgerii ...................................................................................................... 40
4.1.3.2 Legea lui Sutherland.................................................................................................... 40
4.1.3.3 Condițiile la limită ....................................................................................................... 41
4.1.3.4 Metode de soluționare numerică ................................................................................. 41
4.1.3.5 Metoda AUSM (Advanced Upstream Splitting Method) ............................................ 42
4.1.4 Concluzie.......................................................................................................................................... 44
4.2 Curgere tridimensională în jurul unei sfere .............................................. 44
4.2.1 Generarea geometriei ....................................................................................................................... 44
4.2.2 Generarea grilei de calcul ................................................................................................................. 45
4.2.3 Setarea aspectelor fizice ale curgerii ................................................................................................ 47
4.2.3.1 Modelarea curgerii ...................................................................................................... 47
4.2.3.2 Condițiile la limită ....................................................................................................... 47
4.2.3.3 Metode de soluționare numerică ................................................................................. 47
4.2.3.4 Metoda Roe ................................................................................................................. 47
4.2.4 Concluzie.......................................................................................................................................... 53
4.3 Simularea curgerii în jurul unei configurații de reintrare în
atmosferă ........................................................................................................... 53
4.3.1 Geometria corpului și a domeniului de calcul .................................................................................. 54
4.3.2 Generarea grilei de calcul ................................................................................................................. 55
4.3.3 Setarea aspectelor fizice ale curgerii ................................................................................................ 56
5 Rezultatele simulărilor și concluzii ............................................. 57
5.1 Curgere bidimensională în jurul unui cilindru ......................................... 57
5.2 Curgere tridimensională în jurul unei sfere .............................................. 60
5.3 Curgerea tridimensională în jurul unui corp de reintrare ......................... 63
5.3.1 Cazul fără incidență .......................................................................................................................... 63
5.3.2 Cazul cu incidență ............................................................................................................................ 66
6 Bibliografie.................................................................................... 70

viii
1 Introducere
În urma primului zbor în spațiu, interesul privind curgerile hipersonice a devenit major. În data de 12
aprilie 1961, Yuri Gagarin devine primul om care zboară în spațiu și care experimenteaă zborul
hipersonic. Acesta a decolat de pe cosmodromul Baikonur din Rusia, iar după numai aproximativ 100 de
minute are loc prima reintrare în atmosferă a uni om. Nava lui Yuri Gagarin a zburat la viteze de 25 de ori
mai mari decât viteza sunetului și a atins temperaturi colosale la suprafață în urma fenomenelor specifice
curgerilor hipersonice ce vor fi discutate în 2.2. Din acel moment, curgerile la viteze foarte mari capătă un
interes practic deosebit.
În continuare, cu trecerea timpului și cu avansarea tehnologiei, au loc din ce în ce mai multe zboruri
în spațiu, iar reintrarea în atmosferă reprezintă o problemă majoră a acestor zboruri. Întrucât în cadrul
reintrării în atmosferă se ating viteze hipersonice, simulările acestui tip de curgere joacă un rol major în
industria spațială, acestea oferind date preliminare privind fenomenele specifice reducând costurile pe
care le implică experimentarea semnificativ.
În cadrul lucrării, vor fi realizate și analizate simulări privind curgerile la viteze foarte mari în
diverse cazuri folosind programul de calcul Fluent din cadrul Ansys 18.0. Capitolul 2 al acestei lucrări își
propune pe scurt descrierea fenomenelor ce apar atunci când numărul Mach crește semnificativ precum
creșterea temperaturii din interiorul stratului de șoc, disocierea și chiar ionizarea gazului, dar și a
caracteristicilor curgerilor care au loc la densitate scăzută. Cu toate că densitatea scăzută nu este un
fenomen specific curgerilor hipersonice, aceste curgeri la densitate scăzută prezintă interes practic
deoarece reintrarea în atmosferă are loc în zone în care densitatea are valori foarte mici. În Capitolul 3
este prezentată modelarea matematică a acestor curgeri, plecând de la ecuațiile Navier-Stokes până la
modelarea turbulenței folosind modelul k −  standard și modelarea curgerilor la neechilibru reactive din
punct de vedere chimic. Capitolul 4 reprezintă setarea programului Fluent în vederea realizării
simulărilor. În acest capitol sunt aplicate concret modelele matematice discutate anterior și se ține cont de
fenomenologia curgerilor hipersonice. În final, Capitolul 5 prezintă rezultatele obținute în urma
simulărilor alături de comentarii asupra validității și a posibilității de îmbunătățire a acestora. De
asemenea, tot în cadrul acestui captiol, sunt discutate posibilități de continuare a acestui proiect privind
simulările numerice.

2 Fizica reintrării în atmosferă


În cadrul intrării în atmosferă fluidul atinge valori foarte mari pentru energia cinetică, care în urma
încetinirii din interiorul stratului limită cauzate de aderența la suprafața corpului este convertită în energie
internă. Această creștere a energiei interne duce la creșterea temperaturii, iar pe măsură ce temperatura
atinge valori ridicate, anumite nivele energetice ale moleculelor devin excitate. Drept urmare, căldurile
specifice și energia internă devin funcții neliniare de temperatură. La creșterea ulterioară a temperaturii,
apar reacții chimice, iar moleculele incep sa disocieze în atomii constituenți, fapt ce conduce la apariția
unor noi specii chimice sau chiar la ionizarea speciilor disociate.
Ionizarea apare ca o consecință a prezenței unui număr de particule încărcate electric în urma unor
ciocniri cu potențial energetic ridicat. Gazul devine parțial ionizat și este caracterizat de proprietățile unei
plasme cu conductivitate electrictă finită. Prin urmare, fluidul va fi influențat de forțe electromagnetice
(autoinduse sau aplicate din exterior), fapt ce complică foarte mult comportamentul fluidului.
La temperaturi și mai ridicate, radiația gazului nu mai poate fi neglijată aceasta putând modifica
distribuția energiei în domeniul curgerii.

2.1 Istoria și importanța curgerilor hipersonice


În data de 24 februarie 1949 este lansată o rachetă de tip V-2 adusă în Statele Unite ale Americii
din Germania în urma razboiului. De corpul acesteia este prinsă o altă rachetă subțire numită WAC

1
Corporal care joacă rolul unei trepte superioare a rachetei V-2. Această lansare este prima încercare
reușită de a demonstra întrebuințarea mai multor trepte pentru atingerea vitezelor și altitudinilor
superioare și face parte din programul armatei Statelor Unite numit „Bumper”. Toate lansările până în
acel moment erau reprezentate de lansări ale rachetei V-2 fără alte trepte atașate. În Fig. 2.1 este
prezentată această configurație în momentul lansării în data de 24 februarie 1949, în deșertul New
Mexico. În momentul atingerii altitudinii de 160 km și a vitezei de 1564 m/s, racheta de tip WAC
Corporal este pornită și atinge viteza maximă de 2302 m/s și altitudinea de 392 km. Astfel, această rachetă
devine primul corp realizat de om care atinge o viteză hipersonică, primul corp care depășește de cinci ori
viteza sunetului. În urma acestui test racheta WAC Corporal nu a mai fost găsită în deșert decât un an mai
târziu, când au fost găsite doar două componente: un comutator electric carbonizat și un fragment din
porțiunea posterioară.

Fig. 2.1 Racheta de tip V-2 și cea de tip WAC Corporal atașată

2
Următorul pas realizat de omenire în zborurile la viteze hipersonice a avut loc în data de 12
aprilie 1961. În această dată, nava orbitală a lui Yuri Gagarin, Vostok I, intră în atmosferă cu viteze ce
depășesc de 25 de ori viteza sunetului. În urma acestui eveniment, Yuri Gagarin devine primul om care a
zburat în spațiu, a orbitat planeta, și s-a întors în siguranță. Pe lângă aceste aspecte, el a fost, de asemenea,
primul om din istorie care a experimentat zborul hipersonic.

Fig. 2.2 Naveta Vostok I (preluată din [19])

În cadrul aceluiași an, în data de 5 mai, Alan B. Shepard devine al doilea om care a zburat în
spațiu cu scopul unui zbor suborbital deasupra Oceanului Atlantic. Acesta a reintrat în atmosferă cu o
viteza mai mare de Mach 5. Ulterior, pe 23 iunie, pilotul Forțelor Aeriene ale Statelor Unite pe nume
Rober White a zburat avionul X-15 la Mach 5.3, primul zbor al acestui avion care a depășit viteza de Mah
5. Acesta reprezintă un record pentru zborul unei aeronave, care urmează să fie depășit de același pilot în
data de 9 noiembrie, acesta atingând o viteză de Mach 6.
Aceste evenimente discutate anterior reprezintă primele întălniri ale omenirii cu zborul hipersonic
și sunt exemple ale aplicării aerodinamicii hipersonice și a tehnologiei curente la momentul actual.

3
Fig. 2.3 Lockheed F-104 (preluată din [2])

Dezvoltarea industriei aeronautice și a zborului în spațiu, de la începuturile acestora cu primul


zbor al avionului fraților Wright din 17 decembrie 1903 și prima lansare de rachetă cu combustibil lichid
a lui Robert H. Goddard în data de 16 martie 1926, a fost alimentată de dorința continuă de a zbura mai
repede și la înălțimi mai mari. Avansul tehnologiei aeronavelor din secolul 20 a permis trecerea de la
zboruri la viteze de 55 km/h în anul 1903, la zboruri cu viteze de 640 km/h în Al Doilea Râzboi Mondial,
la zboruri supersonice cu viteze de 1900 km/h în anii 1960, până la viteze hipersonice atinse de avionul X-
15 în anii 1970. Pe lângă aceste scurte date prezentate, se pot remarca și rachetele balistice
intercontinentale care zboară la Mach 25 în anii 1950, navele orbitale cu echipaj uman, Mercury, Gemini,
Vostok, care au zburat de asemenea la Mach 25 în anii 1960, și desigur reîntoarcerea Apollo care în anul
1969 a atins o viteză de Mach 36. Acest spectru al vitezelor extreme ale zborului a fost examinat și
utilizat încă din anii 1950. Acest spectru se numește zborul hipersonic, iar aerodinamica și caracteristicile
dinamicii gazelor din cadrul acestui tip de zboruri intră în domeniul de studiu al aerodinamicii
hipersonice, principalul subiect tratat în această lucrare.
Aerodinamica hipersonică este cu mult mai diferită față de aerodinamica vitezelor supersonice.
Aceste diferențe vor fi discutate în cadrul subcapitolului 2.2 alături de o definire cât mai detaliată a ce
înseamnă o curgere hipersonică. Cu toate acestea, se poate observa imediat existența diferențelor dintre
cele două regimuri de zbor privind formele vehiculelor proiectate pentru zborul la diferitele viteze
menționate. De exemplu, în Fig. 2.3 este prezentată aeronava Lockheed F-104, prima aeronavă de luptă
proiectată să atingă și să mențină viteze supersonice la Mach 2. Forma acestui vehicul prezintă
caracteristici specifice zborului la viteze supersonice: o parte frontală foarte ascuțită, sub forma unui ac,
un fuselaj subțire, suprafețe portante, de asemenea, subțiri, acestea prezentând un bord de atac foarte
ascuțit și având o alungire mică (  = 2.45 ). Toate aceste considerente de proiectare sunt luate în vederea
micșorării rezistenței de undă care apare în cazul zborului supersonic. Pentru proiectarea unei aeronave
care să zboare la viteze hipersonice este tentantă folosirea acelorași principii, ba chiar accentuate. Într-
adevăr, acesta a fost cazul unui proiect de avion hipersonic realizat de Robert Carman și Huber Drake în
cadrul NACA (actual NASA). Forma acestui vehicul este prezentată în Fig. 2.4, mai multe detalii privind
acest vehicul pot fi găsite în1. În imagine se poate observa o combinație de aeronave, ambele având partea
frontală ascuțită, fuselajul subțire, alungirea suprafețelor portante mică, proiectate întocmai ca pentru un
vehicul supersonic, singura diferență este că această aeronavă este proiectată pentru numere Mach de 25.
Motivația acestui proiect este faptul că în acea perioadă studiul zborului hipersonic era abia apărut.

1
Hallion, Richard P., „The Path to the Space Shuttle: The Evolution of Lifthing Reentry Technology”, Air Force
Flight Test Center, AFFTC Historical Monograph. Edwards Air Force Base, CA, Nov. 1983
4
Fig. 2.4 Conceptul de aeronavă hipersonică propusă de Drake și Carman (preluată din [1])

Comparând aeronava din Fig. 2.4 cu o aeronavă proiectată șapte ani mai târziu, X-20 Dynosaur,
reprezentată în Fig. 2.5. Aici se poate observa un vehicul total diferit proiectat pe baza unor principii
privind curgerile hipersonice care încă nu erau înțelese cu șapte ani în urmă.

Fig. 2.5 Boeing X-20A Dynosoar (preluată din [1])

5
Design-ul avionului X-20 prezintă o aripă de tip delta cu un unghi de săgeată foarte mare și cu un
bord de atac rotunjit. Fuselajul acestui vehicul este gros și are partea frontală rotunjită. Fuselajul este
plasat deasupra aripii astfel încât întreaga suprafață inferioară a avionului să fie plată. X-20 Dynosaur a
fost gândit ca un avion experimental propulsat de o rachetă care să zboare la Mach 20. Eclipsat de
programele de zbor cu echipaj uman în spațiu precum Gemini, Mercury și Apollo, acest proiect este
anulat în anul 1920 fâră ca vehiculul propriu-zis să fie fabricat. În ciuda faptului că proiectul a fost anulat,
design-ul aeronavei prezenta caracteristici specifice zborului hipersonic care au fost folosite ulterior
pentru proiectarea navetelor spațiale. O astfel de navetă este prezentată în Fig. 2.6 pentru a pune și mai
mult în evidență diferențele dintre conceptele inițiale și cele finale pentru vehicule hipersonice.
În concluzie, configurația vehiculelor supersonice și a celor hipersonice diferă foarte mult.
Această diferență este și mai mult accentuată dacă se analizează Fig. 2.7, în care este afișat vehiculul
spațial Apollo, proiectat să aducă oamenii înapoi pe Pământ din misiunea lunară și să intre în atmosferă
cu un număr Mach de 36. Se observă faptul că acest vehicul este reprezentat de un corp bont care nu
prezintă suprafețe portante deloc. Pe lângă aerodinamica vitezelor mari, multe alte aspecte sunt
considerate în proiectarea vehiculelor hipersonice prezentate anterior.
Cu toate că zborul hipersonic, și cu echipaj uman și fără, a fost realizat, era în care acesta va avea
aplicații practice frecvente se află încă în viitor și prezintă multe provocări dificile pentru studiul și
simularea acestora.

Fig. 2.6 Naveta Spațială (National Air and Space Museum)

6
Fig. 2.7 Reprezentare aristică a reintrării Apollo (National Air and Space Museum)

2.2 Caracteristicile curgerilor hipersonice


Curgerea hipersonică este cel mai bine definită ca fiind acel regim în care anumite fenomene fizice
devin cu atât mai importante cu cât numărul Mach crește. În unele cazuri aceste fenomene apar la numere
Mach mai mari de 3, iar în alte cazuri nu apar până la Mach 7. În mod convențional, curgerile hipersonice
sunt acele curgeri în care numărul Mach este mai mare de 5. Caracteristicile curgerilor hipersonice vor fi
discutate în continuare în conformitate cu 2.

2.2.1 Unda de șoc detașată

În momentul în care numărul Mach crește și mai mult în cazul unei curgeri supersonice, unda de
șoc, atașată până în acel moment, devine detașată. Această detașare are ca efect comprimarea foarte
puternică a gazului la traversarea undei de șoc, în mod deosebit în regiunea în care unda prezintă aspectul
și caracteristicile unei unde de șoc normale. În cazul undei atașate curgerea poate rămâne supersonică la
traversarea acesteia, în schimb, în cazul undei de șoc detașate curgerea va deveni nu numai subsonică, ci
și incompresibilă. Această diminuare extremă a energiei cinetice va fi regăsită în creșterea, de asemenea
extremă, energiei interne. Acest fenomen de detașare poartă denumirea de „bow shock” și poate fi
observat în Fig. 2.8.

2
Anderson J.D., „Hypersonic And High Temperature Gas Dynamics”, McGraw-Hill, Inc. 1989
7
Fig. 2.8 Unda de șoc detașată observată în cazul unui corp bont la Mach 5 (Vizualizare
realizată cu oglinzi Schlieren, preluată din [18])

2.2.2 Stratul de șoc


Este o caracteristică a curgerilor hipersonice faptul că undele de șoc se află în apropierea
corpului. Pentru un anumit unghi de de deflecție al curgerii, creșterea densității după unda de șoc devine
din ce în ce mai mare la numere Mach mari. La densități mari, curgerea din spatele undei de șoc poate
trece mai ușor prin suprafețe mai mici. Stratul de șoc reprezintă acea zonă din câmpul curgerii aflată între
unda de șoc și corp, iar pentru curgerea în jurul unui corp hipersonic, distanța dintre corp și unda de șoc
devine mică.
Se consideră, pentru exemplificare, o curgere a unui gaz perfect din punct de vedere caloric la
Mach 36 cu raportul căldurilor specifice  = 1.4 peste o rampă cu unghiul de 15 , ilustrată în Fig. 2.9.
Unghiul undei de șoc, așa cum reiese din teoria undelor de șoc oblice, va fi de 18 . În cazul în care se
includ și efectele temperaturii înalte, unghiul undei de șoc devine chiar mai mic.

Fig. 2.9 Stratul de șoc hipersonic de grosime mică (preluată din [2])

8
Aceste aspecte pot creea complicații din punct de vedere fizic din cauza apariției interacțiunii
dintre unda de șoc și stratul limită – problemă ce devine importantă în cazul numerelor Reynolds mici. Cu
toate acestea, când numărul Reynolds capătă valori mari, stratul de șoc este considerat nevâscos, iar
grosimea lui foarte mică poate constitui un avantaj conducând la o abordare analitică numită teoria
stratului de șoc subțire.

2.2.3 Stratul de entropie

La traversarea undei de șoc entropia gazului crește, iar cu cât unghiul undei de șoc devine mai
mare, cu atât gradientul entropiei va fi mai puternic. Considerând o curgere în jurul unui corp bont,
prezentată în Fig. 2.10, se observă că o linie de curent ce trece prin porțiunea aproape normală a undei de
șoc curbate va avea o creștere de entropie mai mare decât o linie de curent ce trece printr-o porțiune mai
îndepărtată. Acest lucru conduce la apariția unor gradienți de entropie puternici în regiunea frontală.

Fig. 2.10 Stratul de entropie în cazul unui corp bont (preluată din [2])

Se observă, de asemenea, faptul că stratul limită este localizat în interiorul stratului de entropie și
este influențat de prezența acestuia. Interacțiunea cele două straturi menționate se numește și interacțiune
a vorticităților deoarece stratul de entropie prezintă o zonă de vorticitate puternică, conform teoremei lui
Crocco pentru curgeri compresibile. Din cauza acestor interacțiuni stratul entropiei aduce probleme
analitice în calculul standard pentru stratul limită deoarece impunerea condițiilor la limită devine
problematică pentru extremitatea stratului limită.

9
2.2.4 Interacțiunea vâscoasă
O curgere hipersonică atinge valori mari ale energiei cinetice, în consecință, în cazul încetinirii
datorate efectelor vâscoase prezente în stratul limită, energia cinetică se transformă în energie internă a
gazului, fenomen numit disipație vâscoasă. Aceste aspecte conduc la creșterea temperaturii în interiorul
stratului limită. O reprezentare calitativă a variației temperaturii este redată în Fig. 2.11.
Un aspect fizic important al creșterii temperaturii este îngroșarea stratului limită. Deoarece
presiunea nu variază în lungul normalei la suprafață în stratul limită, creșterea temperaturii duce la o
scădere a densității, iar pentru a transporta aceeași cantitate de masă la o densitate redusă, grosimea
stratului limită trebuie sa devină mai mare. Un alt motiv pentru care stratul limită devine mai gros este
faptul că vâscozitatea fluidului crește odată cu temperatura.

Fig. 2.11 Profilul de temperaturi în stratul limită (preluată din [2])

Stratul limită de grosime mare dintr-o curgere hipersonică poate exercita o deplasare majoră
asupra curgerii nevâscoase exterioare, făcând corpul să pară mult mai gros. Schimbarea din curgerea
exterioară afectează, la rândul ei, stratul limită, îngroșându-l. Această interacțiune dintre stratul limită și
curgerea exterioară se numește interacțiune vâscoasă. Interacțiunea vâscoasă poate avea un efect
important asupra distribuției de presiuni pe suprafață, deci asupra portanței, rezistenței la înaintare și a
stabilității pentru un corp hipersonic. Alte aspecte fizice notabile sunt creșterea frecării cu învelișul și a
transferului de căldură. Pentru a exemplifica efectul interacțiunii vâscoase asupra distribuției de presiune
la suprafață se consideră un con aflat la incidență nulă conform Fig. 2.12. În cazul acesta, distribuția
presiunii pe suprafața conului este dată ca fiind o funcție de distanța de la vârf. Conform rezultatelor
experimentale obținute în 3, în cazul în care interacțiune vâscos-nevâscos nu ar fi fost prezentă, presiunea
pe suprafață pc ar fi fost constantă. Cu toate acestea, în urma apariției interacțiunii, presiunea pe suprafață
are valori mult mai mari în zona vârfului și scade în aval, tinzând câtre valoarea nevâscoasă.

3
Wright-Patterson Air Force Base, „Hypersonic Viscous Flow Over Cone At Nominal Mach 11 In Air”, Ohio,
1962
10
Fig. 2.12 Efectul interacțiunii vâscoase. Presiunea indusă pe un con la Mach 11 (preluată din [3])

Stratul limită pe un vehicul hipersonic poate deveni atât de gros încât se combină cu unda de șoc,
caz în stratul de șoc trebuie tratat ca fiind vâscos în întregime, iar abordarea clasică a problemei trebuie
abandonată .

2.2.5 Curgeri la temperaturi înalte

Disipația vâscoasă produce temperaturi înalte în interiorul stratului limită, aceste temperaturi sunt
suficient de mari pentru a excita energia vibrațională din molecule și a cauza disocierea și chiar ionizarea
gazului. Ca o observație, se poate adăuga faptul că în situația în care suprafața corpului hipersonic este
protejată de un material ablativ, produșii ablației sunt prezenți în interiorul stratului limită, ducând la
reacții chimice complexe.

11
Fig. 2.13 Stratul de șoc la temperaturi ridicate (preluată din [3])

Stratul limită nu este singura regiune de temperaturi înalte în cazul curgerilor hipersonice. În
cazul în care se consideră regiunea frontală a unui corp bont, reprezentată în Fig. 2.13, se observă faptul
că unda de șoc este aproape normală în această regiune. Temperatura în spatele acestei unde de șoc
puternice poate atinge valori uriașe în momentul în care viteza atinge valori hipersonice.

12
Fig. 2.14 Graficul temperaturii în funcție de viteză în spatele undei de șoc la altitudinea de 52 km (preluată din
[2])

În Fig. 2.14, este prezentat un grafic al valorii temperaturii în spatele undei de șoc normale în
funcție de viteza curentului de la infinit pentru un vehicul hipersonic care zboară la înălțimea de 52 km. În
această figură se pot observa două curbe, curba superioară care face presupunerea de gaz perfect din
punct de vedere caloric, nereactiv, cu raportul căldurilor specifice  = 1.4 (această presupunere conduce
la valori extreme ale temperaturii care nu corespund cu realitatea) și curba inferioară care face
presupunerea unui gaz reactiv aflat în echilibru – situație mult mai apropiată de realitate. Graficul pune în
evidență următoarele:

1. Temperatura în zona frontală a unui vehicul ce zboară la viteza hipersonică are


valori foarte mari, atingând valori de aproximativ 11 000 K la un număr Mach de
36. (în cazul reintrării Apollo).
2. A ține cont de efectele reacțiilor chimice este un aspect vital al calculelor precise
efectuate pentru temperatura din interiorul stratului de șoc. Presupunerea asupra
raportului căldurilor specifice constant nu mai este validă.

În studiile introductive privind termodinamica și curgerile compresibile, gazul este considerat ca


având raportul căldurilor specifice constant. Acest lucru conduce la anumite rezultate ideale pentru
presiune, densitate, temperatură și variații ale numărului Mach în domeniul curgerii. Cu toate acestea, în
situația în care temperatura atinge valori foarte mari, gazul nu se mai comportă în maniera ideală, ci în
felul următor:

13
1. Energia vibrațională a moleculelor devine excitată, ceea ce determină căldurile specifice,
cea la volum cosntant și cea la presiune constantă, să devină funcții de temperatură. În
mod evident, și raportul acestora devine o funcție de temperatură. Acest efect, pentru aer,
devine important pentru temperaturi mai mari de 800 K.
2. În momentul în care temperatura gazului depășește anumite valori, reacțiile chimice pot
avea loc. Pentru un gaz reactiv din punct de vedere chimic aflat la echilibru, căldurile
specifice c p și cv , sunt funcții de temperatură și presiune, de unde rezultă și faptul că
 = f (T , p) . Pentru aer aflat la presiunea de o atmosferă, disocierea oxigenului
(O2 → 2O ) începe la aproximativ 2000 K, iar oxigenul molecular este total disociat la
temperatura de 4000 K. La această temperatură începe disocierea azotului ( N2 → 2 N )
începe să aibă loc, iar aceasta este completă când temperatura gazului atinge valori de
9000K. În momentul în care această temperatură este depășită, se formează ioni (
N → N + + e− și O → O + + e − ), iar gazul devine o plasmă parțial ionizată.

Toate aceste fenomene discutate anterior poartă numele de efecte ale temperaturii ridicate.
Dacă excitația vibrațională și reacțiile chimice au loc foarte repede în comparație cu deplasarea
elementului de fluid prin câmpul curgerii, curgerea poate fi considerată ca fiind la echilibru vibrațional și
chimic. În caz contrar, curgerea nu are loc la echilibru și este mult mai dificil de analizat.
Curgerile la temperaturi înalte, reactive din punct de vedere chimic, pot influența portanța,
rezistența la înaintare și momentele aerodinamice ale unui vehicul hipersonic. Cu toate acestea, cel mai
important aspect al efectelor temperaturii ridicate este transferul mare de căldură câtre suprafață.
Încălzirea aerodinamică influențează proiectarea oricărui vehicul hipersonic. Această încălzire are loc de
la stratul limită aflat la temperaturi ridicate câtre suprafața mai rece a corpului și poartă denumirea de
încalzire convectivă qc . Mai mult, dacă temperatura din stratul de șpc este suficient de mare, radiația
termică emisă de gaz devine importantă, cauzând un flux radiativ de căldură câtre suprafață – fenomen
numit încălzire radiativă q R . Ca exemplu, în cazul reintrării Apollo, transferul radiativ de căldură a
reprezentat mai mult de 30% din întregul transfer. Pentru o sondă spațială care intră în atmosfera lui
Jupiter, transferul de căldură radiativ ar fi mai mult de 95% din schimbul de căldură efectuat.
O altă consecintă a temperaturii ridicate este întreruperea comunicațiilor care are loc la anumite
altitudini și viteze de zbor din cadrul reintrării în atmosferă. În aceste situații este imposibilă transmiterea
de unde radio din sau câtre vehicul. Acest fenomen este cauzat de ionizarea prezentă în curgerea reactivă
chimic care produce electroni liberi ce absorb frecvența radio. Ținând cont de acest aspect, predicția
precisă a densității de electroni din domeniul cugerii este foarte importantă.

2.2.6 Curgeri la densitate scăzută


Se cunoaște faptul că odată cu creșterea altitudinii densitatea scade, iar la limita superioară a
atmosferei aceasta devine foarte mică, acest lucru conducând la complicații în modelarea curgerii.
Distanța medie dintre două ciocniri ale moleculelor se numește liber parcurs molecular. La peste
100km înălțime, densitatea este mult mai scăzută, deci liberul parcurs molecular este mult mai mare, în
jur de 0.3. În aceste condiții mediul nu mai poate fi considerat continuu, iar ecuațiile clasice nu se mai pot
aplica.
La o anumită altitudine, condiția de aderență convențională nu mai poate fi folosită. La densități
mici, viteza curgerii pe suprafață capătă o valoare finită, condiție ce poartă denumirea de condiția de
alunecare a vitezei. În mod analog, temperatura la suprafață capătă o altă valoare (condiția de alunecare a
temperaturii). În aceste condiții ecuațiile curgerii pot fi cele convenționale, dar cu noile condiții la limită.
Cu toate acestea, se ajunge la o altitudine la care aceste ecuații nu mai sunt valide și este necesară
folosirea ecuațiilor din teoria cinetico-moleculară.

14
Fig. 2.15 Regimuri de aplicabilitate ale mai multor ecuații de modelare a curgerii (preluată din [3])

Densitatea poate deveni atât de mică încăt doar câteva molecule lovesc suprafața corpului în
unitatea de timp. Acest tip de curgere poartă denumirea de curgere cu molecule libere (are loc la
aproimativ 150km înălțime). Parametrul care guvernează aceste regimuri se numește numărul lui
Knudsen, care este definit ca fiind Kn =  / L , unde L reprezintă o dimensiune caracterisică a corpului,
iar  este liberul parcurs molecular. Valorile parametrului Kn pentru diferite regimuri de curgere sunt
reprezentate în Fig. 2.15. După cum se poate observa, regiunea în care ecuațiile Navier-Stokes sunt valide
este descrisă de Kn  0.2 . Cu toate acestea, condițiile la limită de tip alunecare vor fi introduse în
momentul în care Kn  0.03 . Efectele cugerii cu molecule libere își fac apariția când Kn = 1 și extind
până la limita în care numărul Knudsen devine infinit. De aici se poate deduce faptul că regimul
tranzitoriu este prezent pentru 0.03  Kn  1 . În aplicații practice, numărului lui Knudsen reprezintă un
criteriu ce contribuie la luarea unei decizii cu privire la importanța efectelor densității scăzute. De
exemplu, dacă numărul lui Knudsen este foarte mic, curgerea este continuă. Altfel, dacă Kn are valori
ridicate, se consideră o curgere cu molecule libere. Un vehicul hipersonic, în cadrul reintrării în
atmosferă, va întîmpina toate aceste efecte ale densității scăzute până la atingerea uneui altitudini în care
curgerea poate fi considerată continuă. Privind definiția numărului Knudsen, se poate observa faptul că
altitudinea de la care curgerea poate fi considerată continuă depinde de dimensiunea caracteristică aleasă.
Din această observație, se poate trage concluzia că vehiculele cu o lungime mai mare zboară în condițiile
de curgere continuă la o altitudine mai mare decât vehiculele de dimensiuni reduse. În plus, dacă
lungimea caracteristică este considerată ca fiind o distanță față de bordul de atac, numărul Knudsen
devine infinit atunci când această distanță este nulă. În consecință, pentru orice vehicul aflat la orice
altitudine, în zona aflată în imediata vecinătate a bordului de atac, efectele densității scăzute influențează
curgerea. Pentru cele mai multe aplicații practice, aceste efecte sunt neglijate, zona bordului de atac fiind
de dimensiuni reduse. Cu toate acestea, în cazul curgerilor hipersonice la altitudini mari, tratarea corectă a
efectelor din zona bordului de fugă poate fi importantă.
Aceste aspecte ale curgerilor la densitate scăzută, nu sunt caracteristici ale creșterii numărului
Mach, dar au fost discutate deoarece vehiculele hipersonice zboară în zonele superioare ale atmosferei,
deci în zone cu densitate foarte redusă.

15
2.3 Aspecte privind forțele aerodinamice și încălzirea aerodinamică
Orice corp aflat într-un fluid în mișcare experimentează acțiunea unei forțe care rezultă din
interacțiunea corpului cu fluidul. Această forță este reprezentată în Fig. 2.16 prin intermediul vectorului
R. Acest vector are două componente, o componentă perpendiculară pe direcția vitezei curentului de la
infinit, și o componentă paralelă cu aceasta. Cele două componente sunt reprezentate de portanță L, în
cazul celei perpendiculare, și de rezistență la înaintare D, în cazul celei paralele. În mod similar, vectorul
R poate fi descompus în componente perpendiculare și paralele cu axa corpului. Acestea sunt reprezentate
în figură de forța normală N și de forța axială A. De regulă, pentru a ține cont de aceste forțe se definește o
serie de coeficienți în felul următor:

Fig. 2.16 Reprezentarea forțelor pe un profil aerodinamic (preluată din [2])

Inițial va fi definiăt presiunea dinamică, mărime ce apare în componența fiecărui coeficient:

1
q = V 2 (2.1)
2

Ecuație în care   și V reprezintă valorile densității și vitezei ale curentului de la infinit. Notând
cu S aria unei suprafețe de referință, rezultă:

Coeficientul portanței:

L (2.2)
CL =
q S

16
Coeficientul rezistenței la înaintare:

D (2.3)
CD =
q S
Coeficientul forței normale:

N (2.4)
CN =
q S
Coeficientul forței axiale:

A (2.5)
CA =
q S
Pe lângă acești coeficienți, se mai ține cont de faptul că forța rezultantă R generează un moment
față de orice punct de referință pe situat pe corp.

Coeficientul momentului aerodinamic:

M (2.6)
CM =
q Sc
În care c reprezintă o lungime caracteristică a corpului numită coardă.

Fig. 2.17 Reprezentarea direcției presiunii și a tensiunii de forfecare (preluată din [2])

După cum este ilustrat în Fig. 2.17, presiunea acționează normal la suprafața corpului, iar
tensiunea de forfecare, cauzată de frecarea care are loc între corp și stratul molecular de aer adiacent
acestuia, acționează tangențial. Considerând s ca fiind distanța în lungul suprafeței corpului măsurată
de la bordul de atac, conform Fig. 2.17, variația presiunii în funcție de poziția pe corp va fi dată de
p(s), iar variația tensiunii de forfecare cu distanța va fi dată de  w ( s ) . În mod clar, presiunea și
tensiunea de forfecare reprezintă sarcini distribuite care acționează pe întreaga suprafață a corpului și
care conduc la apariția forței rezultante R.
Cu excepția situației în care interacțiunea vâscoasă este dominantă și/sau separarea curgerii are
loc, distribuția presiuni pe suprafață este, în esență, un fenomen nevâscos.
Tensiunile de forfecare reprezintă un fenomen ce ține de vâscozitatea fluidului. Tensiunea de
forfecare la suprafață este dictată de următoarea relație:

17
 u  (2.7)
 w = w  
 y w

În această ecuație ( u / y )w reprezintă gradientul de viteză la perete, iar w este coeficientul de


vâscozitate la perete.
Pe lângă forțele discutate anterior, un corp aflat într-un fluid suferă și un schimb de căldură
efectuat între corp și fluid. Pentru cele mai multe cazuri practice, în aerodinamica hipersonică,
căldura este transferată de la fluid câtre corp – fenomen numit încălzire aerodinamică. Pentru curgeri
la viteze mici, subsonice, încălzirea aerodinamică este prezentă, dar poate fi neglijată. Crescând
viteza, în regim supersonic, încălzirea aerodinamică devine importantă. În cele din urmă, atingând
valori mari ale numărului Mach, în cazul curgerilor hipersonice, transferul de căldură câtre corp este
foarte mare și acesta joacă un rol crucial în proiectarea vehiculelor hipersonice.
Sursele încălzirii aerodinamice pentru un corp aflat într-o curgere hipersonică sunt reprezentate
de gazul aflat la temperaturi ridicate în vecinătatea corpului. Stratul limită adiacent suprafeței
corpului are temperaturi înalte deoarece curgerea cu valori foarte mari ale energiei cinetice care
pătrunde în interiorul stratului limită este încetinită de efectele vâscoase, transformând o parte din
aceasta în energie internă a gazului. Gazul aflat în porțiunea considerată nevâscoasă a stratului de șoc
are temperaturi ridicate deoarece trece printr-o undă de șoc tare. Încălzirea la traversarea undei de
șoc și disipația vâscoasă puternică sunt cauzele transferului de căldură foarte intens ce are loc în
cazul curgerilor hipersonice. Există două mecanisme prin care căldura poate fi transferată de la fluid
către corp, conducție termică și radiație. În continuare vor fi examinate cele două moduri de transfer
de căldură.
Conducția termică are loc în momentul în care în gaz este prezent un gradient de temperatură. Din
legea lui Fourier privind conducția termică, transferul de căldură câtre suprafața corpului q w este
modelat de:

 T  (2.8)
qw = −kw  
 y w

Ecuație în care kw este coeficientul de conductivitate termică a gazului la perete, iar ( T / y )w


reprezintă gradientul de temperatură prezent în gaz la perete. Semnul minus denotă faptul că
transferul de căldură are loc în sens invers față de gradientul temperaturi.. Pentru exemplificare, se
consideră Fig. 2.11. În această figură este reprezentat profilul temperaturii în interiorul stratului
limită. Cu cât distanța față de perete crește, temperatura crește și ea, deci gradientul acestei mărimi
are o valoare pozitivă. În consecință, ținând cont de observațiile precedente, transferul de căldură va
avea loc în direcție opusă, deci din zona fluidului câtre perete.
În cazul în care temperatura câmpului curgerii din jurul corpului este suficient de mare,
fenomenul de radiație termică de la fluid câtre corp nu mai poate fi neglijat. Pentru o imagine de
ansamblu, în cazul aerului, este nevoie de temperaturi mai mari de 10000K în interiorul stratului de
șoc pentru ca radiația termică să joace un rol semnificativ în încălzirea corpului. De exemplu, se
poate considera reintrarea capsulei Apollo, în care temperatura stratului de șoc a atins valori de
11000K, caz în care radiația termică a contribuit în proporție de 30% la încălzirea totală a
vehiculului. Pentru sonda Galileo intrând în atmosfera Jovian la aproximativ 15 km/s, în cazul căreia
temperatura din stratul de șoc a fost de 15000K, mai mult de 95% din încălzire s-a datorat radiației
termice.
În concluzie, cele două surse de încălzire aerodinamică sunt reprezentate de gradientul
temperaturii gazului la suprafața corpului, contribuind prin intermediul conducției termice, și
temperatura foarte ridicată din interiorul stratului de șoc, care contribuie la încălzirea corpului prin
mijlocul radiației termice. Primul mod de încălzire este adesea numit încălzire convectivă, cu toate
că fenomenul de transfer este cel de conducție, iar cel de-al doilea mod de transfer de căldură este
numit încălzire radiativă.

18
2.4 Nivelul actual în simularea numerică privind curgerile hipersonice
În cadrul acestui subcapitol va fi prezentat un tabel preluat din 4, care conține diverse fenomene aero-
termodinamice de interes practic și nivelul actual al modelării și simulării acestora. Acest tabel arată
faptul că domeniul modelării curgerilor hipersonice are în continuare nevoie de progrese și îmbunătățiri.
Gradul de acuratețe asociat simulării fenomenelor fizice depinde de senzitivitatea comportării vehiculului
sau a unor componente ale acestuia față de respectivul proces. Pentru întelegerea tabelului este necesară
specificarea semnificațiilor abrevierilor folosite pentru clasificarea vehiculelor. RV se referă la Return
Vehicle – Vehicul de reintrare, ARV semnifică Ascent and Re-entry Vehicle – Vehicul pentru urcare și
reintrare și AOTV care reprezintă Aero Assisted Orbital Transfer Vehicles – Vehicule asistate
aerodinamic de transfer orbital.

Tabel 2.1 Sinteza modelării fenomenelor fizice în curgeri hipersonice

Fenomen Calitatea Instrumentelor Clasa de vehicule


Tranziție laminar-turbulent slabă RV, ARV
Curgerea turbulentă atașată bună RV, ARV, AOTV
Interacțiune laminară puternică bună RV, ARV, AOTV
Interacțiune turbulentă puternică suficientă RV, ARV
Separare laminară bună RV, ARV, AOTV
Separare turbulentă suficientă RV, AOTV
Interacțiune vâscoasă (efecte ale
bună RV, ARV
densității reduse)
Efecte gaz real bună RV, ARV, AOTV
Efecte de neechilibru gaz real bună RV, ARV, AOTV
Transfer termic turbulent slabă RV, ARV
Răcire radiativă suprafață bună (în USA) RV, ARV, AOTV
Efecte de plasmă suficientă AOTV

3 Modelarea matematică a curgerilor hipersonice


Pentru determinarea completă a curgerii unui fluid este necesară cunoașterea unui set de mărimi care
caracterizează curgerea în întreg domeniul spațial al acesteia și la fiecare moment de timp. Cu ajutorul

4 Isvoranu, D., Dănăilă S., „Aspecte termo-aerodinamice ale curgerilor supersonice/hipersonice”, București, Editura
Printech, 2016

19
modelării matematice se pot face predicții asupra fenomenelor ce guvernează o curgere bazate pe legile
de conservare, precum legea conservării masei, a impulsului și a energiei. Aceste predicții sunt efectuate
cunoscând o serie de factori: geometria curgerii, proprietățile fluidului și condițiile inițiale și la limită ale
curgerii. Printre mărimile necesare pentru descrierea curgerii se numără: viteza, presiunea, densitatea,
temperatura, eforturile tangențiale, etc.
În cadrul acestui capitol, vor fi discutate principalele modele matematice folosite pentru soluționarea
curgerilor la viteze mari, pornind de la setul de ecuații Navier-Stokes, până la modelarea turbulenței și a
efectelor temperaturii ridicate a gazului.

3.1 Ecuațiile Navier-Stokes


Calculul complet al ecuațiilor Navier-Stokes pentru o curgere hipersonică vâscoasă reprezintă cea
mai precisă metodă de soluționare a curgerii. Această metodă nu implică reducerea sau simplificarea
termenilor participanți în ecuații. Rezolvarea completă a ecuațiilor Navier-Stokes părea irealizabilă în anii
1970. Cu toate acestea, odată cu avansarea tehnicilor de rezolvare numerică și a mașinilor de calcul,
soluționarea întregului set de ecuații este posibilă pentru cele mai multe probleme practice.
Pentru anumite cazuri de curgere, incluzând cazul curgerilor hipersonice, modelele simplificate de
soluționare nu oferă rezultate cu un grad ridicat de precizie. În aceste cazuri, este necesară rezolvarea
întregului set de ecuații Navier-Stokes, format din ecuația de continuitate, ecuația impulsului și ecuația
energiei. Această descriere a curgerii este validă pentru fluide Newtoniene aflate în echilibru
termodinamic local.
În continuare va fi expusă formularea diferențială conservativă a ecuațiilor Navier-Stokes.

Ecuația de continuitate:

 
+ (  ui ) = 0 (3.1)
dt dxi
Ecuația impulsului:

   2 u (3.2)
(  ui ) + (  ui u j ) =  fi + (− p ij + 2 sij −  k  ij )
dt dx j dx j 3 dxk

Ecuația energiei:
   T
( E) + (  Hu j ) =  f i ui + qv + ( +  ij u i ) (3.3)
dt dx j dx j dx j

Unde H reprezintă entalpia de stagnare,  ij reprezintă eforturile tangențiale, iar  ij este funcția
Kronecker. Aceste mărimi sunt definite astfel:

V2 p
H = h+ =E+
2  (3.4)

20
2 uk
 ij = 2 sij −  ij
3 xk (3.5)

1  ui u j 
sij =  +  (3.6)
2  x j ui 

1, i = j
 ij =  (3.7)
0, i  j

Scrierea sub formă vectorială a acestor ecuații este următoarea:

U
+ F = Q (3.8)
t

În care U este vectorul variabilelor conservative, F reprezintă vectorul flux, iar Q este vectorul
sursă.

În cazul în care ecuația (3.8) este reformulată în sistem cartezian se pune în evidență diferența dintre
fluxul convectiv și cel difuziv:

U   
+ (E x − G x ) + (E y − G y ) + (E z − G z ) = Q , (3.9)
t x y z

unde Ex , Ey , E z sunt componente ale fluxului convectiv:

T
E x =   u  u 2 + p  uv  uw  uH  ;
T
E y =   v  uv  v 2 + p  vw  vH  ; (3.10)
T
E z =   w  uw  vw  w2 + p  wH  ,

iar Gx, Gy , Gz sunt componente ale fluxului difuziv:

21
T 
T

G x = 0  xx  xy  xz u xx + v xy + w xz +  ;
 x 
T
 T 
G y = 0  yx  yy  yz u yx + v yy + w yz + 
y 
; (3.11)

T 
T

G x = 0  zx  zy  zz u zx + v zy + w zz +  .
 z 

În componentele fluxului difuziv apar componente ale tensorului tensiunilor de forfecare,


reprezentate de următoarele expresii:

2  u v w   u v 
 xx =   2 − −  ;  xy =  yx =   +  ;
3  x y z   y x 
2  v u w   v w 
 yy =   2 − −  ;  yz =  zy =   +  ; (3.12)
3  y x z   z y 
2  w v u   u w 
 zz =   2 − −  ;  xz =  zx =   +  .
3  z y x   z x 

În scrierea ecuațiilor Navier-Stokes a fost folosită notația indicială (convenția lui Einstein), care
presupune următoarele:

x → x1 ; u → u1 ;
y → x2 ; v → u2 ;
(3.13)
z → x3 ; w → u3 .

De asemenea, pentru simplitatea scrierii, se renunță la scrierea simbolului de sumă, acesta fiind
folosit în prezența unui indice mut (ale cărui valori nu sunt specificate).

3
ui ui
 x
i =1
=0→
xi
=0 (3.14)
i

3.1.1 Parametrii de similitudine și condiții la limită


În cadrul curgerilor hipersonice există patru parametrii de similitudine care rezultă din
adimensionalizarea ecuațiilor Navier-Stokes și care joacă un rol important în determinarea naturii unei
curgeri vâscoase hipersonice. În urma adimensionalizării ecuațiilor care guvernează fenomenele,
constantele fără dimensiune apărute în fața termenilor ce conțin derivate reprezintă parametrii de
similitudine. Încă din cadrul curgerilor fără vâscozitate s-au evidențiat doi parametrii de similitudine și
anume raportul căldurilor specifice,  și numărul Mach al curentului de la infinit, M  . Prin intermediul
raportului căldurilor specifice sunt evidențiate proprietățile termodinamice ale curgerii hipersonice, iar o

22
combinație a proprietăților termodinamice și a energiei cinetice a curgerii poate fi regăsită prin
intermediul numărului Mach al curentului de la infinit.

energia cinetica a curgerii (3.15)


M 2 
energia interna a curgerii

Numărul Reynolds este reprezenat de:

forte de inertie (3.16)


Re 
forte vascoase
Numărul Prandtl apare prin intermediul ecuației energiei și reprezintă un indice care este
proporțional cu raportul energiei disipate prin frecare și a energiei transportate prin intermediul conducției
termice:

disipatie prin frecare (3.17)


Pr 
conductie termica
În studiul curgerilor compresibile și vâscoase, numărul lui Prandtl prezintă la fel de multă
importanță ca restul parametrilor de similitudine. Pentru aer aflat în condiții standard, Pr = 0.71 . A se
nota faptul că numărul Prandtl reprezintă o proprietate a gazului, deci pentru diferite gaze numărul Prandtl
are valori diferite. De asemenea, ca în cazul mărimilor , k , și c p , numărul Prandtl pentru un gaz
nereactiv este funcție doar de temperatură. În cazul unui gaz reactiv din punct de vedere chimic, Pr
depinde și de compoziția chimică locală a gazului care la rândul ei este o funcție de temperatură și
presiune pentru o curgere aflată la echilibru, iar pentru o curgere care nu este în echilibru aceasta va
depinde și de istoria curgerii din amonte.
În ceea ce privește condițiile la limită, o diferență majoră între curgerile vâscoase și cele
nevâscoase este reprezentată de condiția la limită la perete. În cazul curgerilor fără vâscozitate, condiția
corespunzătoare peretului este aceea de tangență a curgerii la perete (fără transfer de masă prin perete).
Această condiție se schimbă radical în cazul curgerilor cu vâscozitate. Datorită prezenței frecării, curgerea
nu mai poate „aluneca” în lungul suprafeței peretului, ci aceasta aderă la suprafață de unde reiese și
condiția de aderență. Această condiție impune faptul că viteza relativă dintre fluid și perete chiar la perete
trebuie să fie nulă.

u =v=w=0 (3.18)
În cazul în care există transfer de masă la perete (ca un rezultat al ablației sau a injectării unui
fluid din perete), condiția devine:
u =w=0 (3.19)

v = vw

Ecuație în care vw reprezintă viteza specificată normală la suprafața peretelui.


În plus, pe lângă această condiție referitoare la viteză, datorită transportului de energie realizat prin
conducție termică, este necesară introducerea unei noi condiții la limită pentru perete care să implice
energia internă (în mod uzual temperatura). Dacă suprafața peretelui se află la temperatură constantă,
condiția la limită capătă o formă simplă și anume:

T = Tw , (3.20)

23
unde Tw semnifică temperatura peretelui specificată. Cum acest caz este rar întâlnit în probleme
practice, o mult mai frecventă abordare este aceea de a considera o distribuție de temperaturi în lungul
suprafeței peretelui cunoscută a priori. Această condiție este dată astfel:

T = Tw ( s ) (3.21)

Aici Tw ( s ) reprezintă variația temperaturii ca o funcție de distanță în lungul suprafeței care este
specificată. Din nefericire, în cazul curgerilor la viteze mari, temperatura suprafeței peretelui este chiar
una din necunoscutele problemei, situație în care ecuațiile (3.20),(3.21) nu pot fi folosite. În schimb, o
condiție mult mai generală pentru temperatură este folosită, condiție dată de legea lui Fourier pentru
conducția căldurii:

 T  (3.22)
qw = − k  
 n  w

În această lege qw reprezintă transferul de căldură (energie pe secundă și suprafață) din sau câtre
 T 
perete, n este normala la perete, iar   este gradientul de temperatură normal existent în gaz în
 n  w
imediata vecinătate a peretelui. În general, transferul de căldură la perete (și în consecință și gradientul de
temperatură) reprezintă necunoscute ale problemei și această condiție la limită implică o analiză separată
a conducției termice care să descrie distribuția transferului de căldură pe suprafață. Această analiză și
analiza curgerii vor fi rezolvate în mod cuplat pentru a obține rezultate în concordanță cu realitatea. Un
caz particular al acestei condiții la limită îl reprezintă condiția de perete adiabatic, în care transferul de
căldură la perete este considerat ca fiind nul.

 T  (3.23)
  =0
 n  w
A se nota faptul că această condiție nu implică faptul că temperatura la perete este nulă, ci faptul
că gradientul temperaturii în imediata vecinătate a peretelui este nul. Temperatura rezultantă a peretului
care se obține în urma soluționării ecuațiilor, este definită ca fiind temperatura peretelui adiabatic Taw și
este uneori numită „temperatură de echilibru”.
Cu toate că alegerea unei condiții limită la perete cu privire la temperatură pare dificilă (având în
vedere cele menționate mai sus), în majoritatea curgerilor vâscoase hipersonice este aleasă una din cele
două extreme. Fie peretele este tratat ca având temperatură constantă, fie peretele este considerat
adiabatic. Cu toate acestea, o soluționare precisă a unei curgeri vâscoase hipersonice presupune folosirea
condiției (3.22) și a rezolvării cuplate folosind date privind materialul din care e realizată suprafața.
Condiția la limită la perete privind temperatura introduce un nou parametru de similitudine în
analiza curgerii vâscoase hipersonice. Energia internă adimensionalizată are expresia următoare:
e = e / CvT , iar valoarea acesteia la perete este ew
(care pentru un perete cu temperatura constantă are o
valoare specificată și de asemenea constantă). Mai mult, pentru un gaz perfect din punct de vedere caloric
e = cvT , în consecință la perete:

ew cvTw Tw (3.24)
ew = = =
cvT cvT T

24
3.2 Modelul Navier-Stokes extins

Setul de fenomene fizice si caracteristicile asociate curgerilor hipersonice, discutate în capitolul 2,


nu pot fi modelate în întregime de ecuațiile Navier-Stokes în ipoteza gazului perfect. Din acest motiv, este
necesară adaptarea acestor ecuații pentru a putea modela fenomene precum disocierea și ionizarea aerului.
În acest capitol va fi introdus modelul extins al ecuațiilor Navier-Stokes în ipoteza vitezei finite a
reacțiilor chimice pentru disociere și ipoteza ionizării slabe.
Setul de ipoteze necesare pentru extinderea modelului se referă la adăugarea unei ecuații de transfer
de energie pentru electroni și la simplificarea transferului de energie prin eliminarea ecuațiilor de transfer
de energie la translație și vibrație pentru fiecare moleculă poliatomică.

3.2.1 Ipoteze

1.Fluidul este modelat ca fiind un mediu continuu aflat la temperaturi înalte.

2.Energia la rotație se echilibrează cu energia repartizată pe gradele de libertate la translație doar


în câteva ciocniri pentru toate speciile; în consecință, modurile de translație și rotație se pot descrie doar
printr-o temperatură Ttr .

3.Transferul de energie între modul translațional al electronilor și cel vibrațional al moleculelor


este foarte rapid în aer; astfel, modurile vibraționale și electronice ale tuturor speciilor și modul
translațional al electronilor pot fi descrise printr-o singură temperatură Tve .

3.2.2 Modelul matematic

Ecuțiile Navier-Stokes pot fi scrise în continuare în așa fel încât diferența dintre fluxul convectiv
și cel difuziv să fie pusă în evidență, conform (3.9). Deosebirea se va face prin componentele vectorului
forțelor conservative și ale vectorului sursă, dar și prin componentele vectorilor flux astfel:

U =  1  2  ns  u  v  w E Eve  ,
T

(3.25)
Q =  w1 w2 0 0 0 0 wv  .
T
wns

În vectorii anteriori 1 ,  2 , ,  ns reprezintă densitățile celor N s specii chimice, u, v, w sunt


componentele globale ale vitezei, E semnifică energia totală, iar Eve reprezintă energia vibrațională-
electron-electronică pe unitatea de volum a amestecului.

25
T
E x =  1u  21u  ns u  u 2 + p  uv  uw ( E + p )u Eveu  ,
(3.26)
−qvex −  J x, s eve, s 
T
G x =  − J x1 − J x 2 − J xns  xx  xy  xz qx

Unde qx este fluxul de căldură în direcția x.

qx =  xxu +  xy v +  xz w − (qtr , x + qve, x ) −  J x,s hs (3.27)

În ecuația anterioară qtr , x și qve, x reprezintă fluxurile de căldură translațional-rotaționale și


vibrațional-electron-electronice în direcția x. Pe lângă acestea , hs este entalpia speciilor chimice și J x,s
este fluxul de difuzie al speciilor în direcția x.
De asemenea, fluxurile de căldură sunt modelate cu ajutorul legii lui Fourier:

q = −ktr ,veT , (3.28)

unde ktr ,ve este coeficientul de conductivitate termică al amestecului pentru fiecare mod energetic în
parte. Fluxurile de difuzie ale speciilor J s sunt obținute folosind legea modificată a lui Fick în așa fel
încât suma fluxurilor să se anuleze:

J s = I s − Ys  I r , I s = −  Ds Ys (3.29)
r e

În ecuația (3.29) Ds reprezintă coeficientul de difuzie al speciei s, iar Ys semnifică participația


masică a speciei respective. Avantajul utilizării legii lui Fick este reprezentat de faptul că aceasta este
economică din punct de vedere computațional și de faptul că aceasta oferă o bună aproximație a fluxurilor
de căldură date de ecuațiile Stefan-Maxwell. Fluxul de difuzie al electronilor este calculat considerând
difuzia ambipolară pentru a garanta neutralitatea sarcinii electrice a câmpului curgerii:

J sCs
Je = M e  , (3.30)
s e M s

Ms este masa moleculară a electronului, iar C s este sarcina electrică a acestuia.

3.2.3 Proprietăți termodinamice


Conform legii lui Dalton și a ipotezei de gaz perfect făcute asupra fiecărei specie chimică în
parte, presiunea amestecului se obține asfel:

26
Ru R
p =  s Ttr + e u Tve (3.31)
s e Ms Me

În această ecuație Ru reprezintă constanta universală a gazelor perfecte.


În continuare, energia totală pe unitatea de volum a amestecului are următoarea formă:

1
E = V 2 +   sCv,tr , sTtr +   s hs 0 + Eve (3.32)
2 s e s e

unde hs 0 reprezintă entalpia de formare a speciilor și Cv ,tr ,s este căldura specifică translațional-
rotațională la volum cosntant dată de:

Cv,tr ,s = Cv ,t ,s + Cv ,r ,s (3.33)

3 Ru
Cv ,t ,s = ,
2 Ms
Ru
Cv ,r , s = . (3.34)
Ms

Aceste forme pot fi utilizate deoarece modurile translaționale și rotaționale sunt complet excitate
chiar și la temperaturi joase, în consecință aceste călduri specifice pot fi considerate constante. Formele
redate de (3.34) sunt valabile pentru molecule diatomice. În cazul atomilor și electronilor Cv ,r ,s = 0 .

Energia vibrațională pe unitatea de masă a speciilor atomice și moleculare în stare fundamentală


este nulă, însă în cazul în care speciile sunt excitate, aceasta poate fi aproximată cu ajutorul modelului
oscilatorului armonic astfel:

Ru v,s
ev , s = (3.35)
M s exp(v , s / Tve ) − 1

În ecuația (3.35)  v,s reprezintă temperatura vibrațională caracteristică speciei s.


Acest model al oscilatorului armonic este valid pentru cazul de față deoarece este precis la nivele
joase ale energiei vibraționale. Pentru nivele înalte, modelul își pierde din acuratețe. Cu toate acestea,
conferă rezultate acceptabile deoarece contribuția nivelelor înalte este redusă. Căldura vibrațională la
volum constant este calculată pe baza următoarei relații:

R (v , s / Tve ) exp (v ,s / Tve )


2

Cv ,v , s = u (3.36)
M s exp ( / T ) − 1 2
 v,s ve 
Pentru determinarea energiei electronice a fiecărei specii în parte eel , s , se folosește următoarea
formulă:

27
 

 R  gi , s el ,i , s exp ( − el ,i , s / Tve )
 u i=1
= Ms
 gi , s el ,i , s exp ( − el ,i , s / Tve )
eel , s , pentru molecule si atomi; (3.37)
 i =1

0, pentru electroni.

Mărimile  el ,i , s și g i , s reprezintă temperatura electronică caracteristică și degenerarea nivelului


energetic i.

Modelul descris mai sus este adecvat datorită faptului că generează rezultate precise pentru nivele
energetice joase, iar pentru nivele energetice ridicate poate fi utilizat cât timp contribuția energetică a
acestor nivele este neglijabilă.
Căldura specifică electronică la volum constant este formulată astfel:

 eel , s
 , pentru molecule si atomi;
cv ,el , s =  Tve (3.38)
0,
 pentru electroni.
În care:

 
 gi , s ( − el ,i , s / Tve ) exp ( − el ,i ,s / Tve )
2

eel , s R 
= u  i =1 

Tve Ms 
 gi , s exp ( − el ,i , s / Tve )
 i =1
(3.39)
 
2

  gi , s ( − el ,i , s / Tve ) exp ( − el ,i , s / Tve ) 
2

−  i =1  
 

2 
  gi , s exp ( − el ,i , s / Tve )  
 i =1  

Energia vibrațional-electron-electronică pe unitatea de masă a speciilor este dată de:

ev , s + eel , s , pentru molecule si atomi;



eve , s =  (3.40)

Cv ,t ,eTve , pentru electroni.

Căldura specifică vibrațională-electron-electronică la volum constant pentru fiecare specie


chimică în parte are următoarea formă:

Cv ,v , s + Cv ,el , s , pentru molecule si atomi;



Cv ,ve , s =  (3.41)

Cv ,t ,e , pentru electroni.

28
Energia vibrațională-electron-electronică pe unitatea de volum este dată de relația:

Eve =   s eve, s (3.42)


s

Energia internă pe unitatea de masă pentru fiecare specie chimică este:

Cv ,tr , sTtr + hs + eve,s , pentru molecule si atomi;


0

es =  (3.43)
eve,e , pentru electroni.

În final, entalpia speciilor este dată de:

 RsTtr + es , pentru molecule si atomi;


hs =  (3.44)
 ReTve + ee , pentru electroni.

3.3 Proprietăți matematice ale ecuațiilor Navier-Stokes


Examinând ecuațiile (3.1), (3.2), (3.3), se observă faptul că acestea formează un sistem de ecuații
diferențiale cu derivate parțiale care prezintă un comportament mixt (hiperbolic, parabolic, și eliptic).
Comportamentul eliptic al sistemului apare datorită termenilor vâscoși în direcția x, care asigură
propagarea informației în amonte prin intermediul conducției termice și al vâscozității. Restul termenilor
prezenți în ecuațiile Navier-Stokes îi conferă acestuia un caracter hiperbolic-parabolic.

3.3.1 Neliniaritatea
Termenul inerțial prezent în ecuațiile Navier-Stokes este cel care introduce neliniaritatea.
Totodată, acest termen reprezintă cel mai important generator de turbulență deoarece conține interacțiuni
ale unor fenomene prezente în curgerile turbulente ce au scări temporale și spațiale diferite. În ipoteza
numerelor Reynolds mici, adică în cazul în care forțele inerțiale sunt mici față de forțele de frecare,
neliniaritatea ecuațiilor este relativ mică, deci sistemul de ecuții poate fi integrat numeric fără foarte mari
dificultăți. Cu toate acestea, curgerile de interes practic au loc la numere Reynolds mari, în cosecință,
introducerea unor ipoteze noi pentru modelarea turbulenței este necesară. Din păcate, predicția curgerilor
turbulente pe o perioadă mai lungă de timp pe baza ecuațiilor generale Navier-Stokes este imposibilă
deoarece o caracteristica fundamentală a turbulenței este instabilitatea, în fiecare moment perturbațiile
fiind amplificate.

3.3.2 Existența și unicitatea soluției


Pentru modelarea matematică a unui fenomen este necesară asigurarea existența soluției și
unicitatea acesteia. În cazul ecuațiilor Navier-Stokes, natura soluției prezintă un interes deosebit deoarece
soluționarea se face pe cale numerică, iar algoritmii de calcul se aleg în funcție de proprietățile soluției.
Un sistem diferențial cu derivate parțiale admite două tipuri de soluții:
29
• Soluția slabă, care reprezintă o soluție ce nu are gradul necesar de derivabilitate pentru a
satisface ecuațiile diferențiale, dar satisface formularea integrală a acestora.
• Soluția tare este soluția suficient de netedă pentru a satisface formularea diferențială, cu
excepția unei mulțimi de măsură nulă în care condițiile de exisență nu sunt satisfăcute.

Concret, pentru curgerile bidimensionale, existența și unicitatea soluțiilor (slabe și tari) a fost
demonstrată pentru orice perioadă fizic rezonabilă de timp dincolo de momentul inițial, iar pentru
curgerile tridimensionale, existența poate fi demonstrată doar pentru soluții slabe în cazul perioadelor
lungi de timp. Pentru soluțiile tari, doar existența pe perioade scurte de timp a fost demonstrată în cazul
curgerilor tridimensionale (aceasta implicând și unicitatea în acest caz), existența pe perioade mai lungi
de timp fiind constrânsă de foarte multe aspecte fizice precum forma domeniului, condițiile la limită și
inițiale, numărul Reynolds și forțele masice.
Implicația faptului ca unicitatea soluțiilor slabe nu a fost demonstrată pentru perioade lungi de
timp este majoră în metodologia de măsurare. În acest caz, măsurătorile trebuie repetate în cadrul
aceluiași experiment, în aceleași condiții pentru a nu determina valori diferite ale parametrilor. De
asemenea, se observă că în cazul curgerilor turbulente există doi atractori ai soluțiilor având același bazin
de atracție. Variații foarte mici ale condițiilor inițiale pot produce traiectorii cu durate diferite în jurul
atractorului.

3.3.3 Condițiile la limită


Analizând fiecare ecuație din sistemul Navier-Stokes, se observă faptul că fiecare posedă
proprietăți matematice diferite, ceea ce face ca încadrarea întreg sistemului într-un tip de clasificare să fie
imposibilă. Cu toate acestea, în general, ecuațiile de impuls și energie pot fi considerate de tip parabolic-
eliptic, în timp ce cuplarea tuturor ecuațiilor face ca sistemul să fie unul de tip hibrid, adică parabolic-
hiperbolic pentru curgeri nestaționare și eliptic-parabolic pentru curgeri staționare.
Pentru a formula corect problema unei curgeri, atașarea condițiilor la limită este imperios
necesară. În consecință, pentru exemplificare, un operator de tip eliptic necesită impunerea unor condiții
la limită pe întreaga frontieră a domeniului în care se efectuează calculul. Aceste condiții la limită trebuie
să aibă relevanță din punct de vedere fizic și să corespundă operatorilor diferențiali. La interfața dintre
fluid și mediul înconjurător, sunt necesare două condiții de transfer. Una dintre ele se referă la
continuitatea intensității cantității transportate, iar cealaltă la continuitatea fluxului prin suprafață.
Condiția la limită necesară frontierei corespunzătoare corpului este generată de aderența fluidului,
deci de vâscozitatea moleculară. Această condiție se referă la faptul că viteza relativă dintre perete și fluid
să fie nulă.
Cu privire la condiția impusă pentru temperatură, există mai multe variante valabile. Prima este
un efect al condiției de aderență, și anume faptul că fluxul de căldură schimbat de fluid trebuie să fie
identic cu fluxul de căldură schimbat de peretele solid. Această formulare aduce dificultăți deoarece
introduce o nouă mărime, fluxul de căldură, necunoscută, care necesită implementarea unei ecuații
adiționale. O altă formulare mai simplă a acestei condiții la limită este presupunerea unei temperaturi
constante sau impunerea unui flux de căldură la perete cunoscut. Un al treilea mod de formulare al
condiției este făcând ipoteza de perete adiabatic.

3.3.4 Integrarea directă a ecuațiilor Navier-Stokes

Soluțiile numerice obținute în urma rezolvării setului de ecuații Navier-Stokes poartă denumirea
de soluții Direct Navier-Stokes (DNS). În diferite tipuri de curgere, de exemplu turbulente, grila de calcul
necesară unei soluționării precise va avea o rezoluție mai mică decât cele mai mici scări fizice
caracteristice. Acest lucru conduce la un număr de pași foarte mare și la un pas de timp foarte mic, fapt ce
denotă cerințele computaționale ridicate, chiar și pentru cele mai performante mașini de calcul actuale. În
consecință, o gamă largă de aplicații tehnice nu pot fi rezolvate pe baza Direct Navier-Stokes, ci cu
ajutorul unor modele care aduc simplificări.

30
3.4 Modelarea turbulenței
Se cunoaște faptul că cele mai multe probleme inginerești au ca obiect de studiu curgeri în care
numărul Reynolds, raportul dintre forțele de inerție și cele de vâscozitate, este mai mare decât o valoare
critică, caz în care curgerea nu mai poate fi considerată laminară. Regimul turbulent prezintă o serie de
dificultăți în modelare, printre acestea fiind faptul că nu există o defniție riguroasă a turbulenței, ci doar o
multitudine de proprietăți ce o caracterizează, faptul că trecerea din regimul laminar în cel turbulent se
face prin intermediul unui regim tranzitoriu (care prezintă de asemenea dificultăți în modelare), și faptul
că în soluționarea ecuațiilor apar puncte de bifurcație ale soluției. Printre proprietățile curgerilor
turbulente se numără: numărul Reynolds mare, acesta fiind parametrul esențial pentru determinarea
tipului de curgere, neregularitatea, aspectul tridimensional și rotațional al câmpului de viteze, caracterul
disipativ al curgerii, capacitatea ridicată de amestec, independența de natura fluidului (pentru numere
Reynolds mari) și faptul că aceste curgeri reprezintă obiectul de studiu al mecanicii mediilor continue.
Pentru modelarea turbulenței nu există un model general acceptat, fiecare având anumite limitări
care restrâng domeniul de folosire al acestora. Clasificare modelelor existente de turbulență poate fi
făcută ținând cont de mai mulți factori, precum numărul de ecuații diferențiale cu derivate parțiale atașate
ecuațiilor Navier-Stokes mediate. Privind această clasificare, se pot pune în evidență modele algebrice
(fără ecuații diferențiale adăugate), sau chiar modele cu până la 12 ecuații suplimentare (Donaldson și
Rosenbaum). O altă modalitate de a clasifica modelele de turbulență este în modele complete și modele
incomplete. În cazul modelelor complete, toate elementele necesare aplicării directe în problemele date
sunt incluse în model, iar în cazul celor incomplete, utilizatorul este obligat să introducă anumite mărimi
caracteristice aplicației specifice. Un ultim criteriu de clasificare se face în funcție de utilizarea ipotezei
Boussinesq.

3.4.1 Ipoteza Boussinesq

Această ipoteză are ca esență faptul că tensiunile Reynolds sunt exprimate similar tensiunilor
vâscoase prin intermediul unei vâscozități aparente.

 U i U j 
−  ui ,u j , = t  +  (3.45)
 x xi
 j 
În această ecuație apare un nou coeficient ce ține locul vâscozității fluidului, coeficient ce poartă
numele de vâscozitate turbulentă sau aparentă. A se nota faptul că acest termen nu ține cont de
proprietățile fluidului, ci de cele ale curgerii. Ulterior, ipoteza Boussinesq a fost corectată prin adiționarea
unui termen care ține cont de energia cinetică turbulentă. Această condiție a fost necesară deoarece urma
tensorului Reynolds trebuie să fie egală cu de două ori energia cinetică turbulentă.
 U i U j  2
−  ui ,u j , = t  +  − k i , j (3.46)
 x xi
 j  3

Ecuație în care U i reprezintă componentele vitezei medii, iar k energia cinetică turbulentă. Pentru
calculul unui termen de pe diagonala tensorului Reynolds cu relația (3.45), este necesar să fie specificată
doar vâscozitatea turbulentă, cu toate că pare necesară și determinarea energiei turbulente cinetice.
Termenii prezenți pe diagonală în tensorul Reynolds pot fi asimilați unor tensiuni normale în fluid care
acționează pe direcția normalei la suprafața unui volum de control, iar suma lor (energia cinetică),
reprezintă un scalar a cărui contribuție va fi adiționată termenului ce conține gradientul de presiune. În
acest fel, apare o nouă necunoscută ce înlocuiește presiunea statică medie:
2
P+ k (3.47)
3

31
Ipoteza Boussinesq presupune înlocuirea a 6 componente distincte ale tensorului Reynolds cu o
singură nescunoscută, fapt ce simplifică semnificativ simularea curgerii.
Din punct de vedere fizic, această ipoteza presupune existența unei izotropii a turbulenței, ceea ce
nu este în concordanță cu realitate. Există probleme practice simple pentru care ipoteza Boussinesq nu
este verificată de realitate, un exemplu fiind curgerile turbulente prin conducte, în special în zona centrală.
Cu toate că ipoteza prezintă aceste limitări menționate anterior, ea este prezentă în majoritatea
modelelor inginerești de turbulență.

3.4.2 Modelul k-ε standard

Modelul k-ε standard reprezintă un model care folosește ipoteza Boussinesq. Acesta este de ordinul
2, adică adaugă doua ecuații diferențiale cu derivate parțiale ecuațiilor mediate Reynolds. Referința de
bază pentru acest model este lucrarea lui W. Jones și B. Launder.

Modelul k-ε standard a fost dedus pentru mișcări la numere Reynolds mari. Pentru zona din imediata
vecinătate a peretelui, impunerea condițiilor la limită pentru disipația turbulentă se face folosind legea la
perete la care se adaugă ipoteza echilibrului dintre producția de energie cinetică turbulentă și disipație.
Acest lucru nu permite extinderea calculului până la suprafață, în consecință, se pierd detalii privind
variația vitezei, energiei cinetice turbulente și a disipației turbulente. Ecuațiile modelului sunt
următoarele:
Ecuația de transport al energiei cinetice turbulente:

k k     k 
+U j =  +   + P − (3.48)
t x j x j   k  x j  k

Ecuația de transport al disipației turbulente:

        
+U j =  +   + ( C 1 Pk − C 2 )
t x j x j     x j  k
(3.49)
k2
 t = C

În aceste ecuații:

  U U j  2  U (3.50)
Pk =  t  i +  − k i , j  i
  x j xi  3  x j
Pentru închiderea modelului de turbulență este necesară specificarea următoarelor constante
empirice:.  k ,   , C 1 , C 2 , C Aceste valori sunt determinate prin asocierea rezultatelor teoretice cu
cele experimentale având ca referință problema stratului limită și a turbulenței de grilă.
Constantele empirice, determinate conform 5, sunt următoarele:

 k = 1 ,   = 1,3 , C 1 = 1, 44 , C 2 = 1,92 , C = −0,09 (3.51)

5
W. Jones, B. Launder, „The prediction of laminarisation with two-equation model of turbulence”, International
Journal of Heat and Mass Transfer, 1972
32
Pentru completarea modelului, specificarea condițiilor la limită asociate ecuațiilor (3.48) și (3.49)
este mandatorie. În concluzie, modelul k-ε standard este aplicabil doar în zona turbulenței dezvoltate. În
vecinătatea suprafețelor solide se introduce ipoteza că există un strat limită turbulent complet dezvoltat,
iar condițiile la limită sunt introduse prin intermediul funcțiilor la perete

3.5 Modelarea curgerilor reactive chimic aflate în neechilibru


Pentru o predicție mai bună a caracteristicilor de transfer de căldură și aerodinamice este necesar
studiul proceselor termochimice ale unei curgeri aflate în neechilibru. Aceste fenomene afectează
caracteristicile aerodinamice ale vehiculelor hipersonice, în special momentul de tangaj. În mai multe
experimente (de exemplu testarea vehiculelor Apollo în tunelul aerodinamic) s-a dovedit faptul că
predicția curgerilor reactive din punct de vedere chimic tinde să considere curgerea ca fiind mult mai
aproape de echilibru decât este cu adevărat. Această tendință se datorează folosirii modelului cu o singură
temperatură. În continuare va fi prezentat modelul cinetic cu o singură temperatură, iar la final va fi expus
modelul cinetic cu două temperaturi pentru a oferi o imagine asupra diferenței dintre cele două modele.

3.5.1 Modelul cinetic cu o singură temperatură


Reacțiile chimice cu rată finită au fost studiate timp de mai multe decenii în cadrul proceselor de
combustie. În aplicații referitoare la combustie temperatura gazului atinge cel mult 3000K. Coeficienții
ratelor reacțiilor chimice pentru asemenea temperaturi conferă rezultate cu un grad de precizie
satisfăcător. Date privind rata de disociare pentru cele mai multe gaze există până la temperaturi de
8000K cu excepția azotului, pentru care există date până la 14000K. Temperatura la traversarea undei de
șoc normale în cadrul navetei „Space Shuttle” este de aproximativ 30000K. Folosirea modelelor chimice
existente pentru aceste temperaturi foarte ridicate dă greș din următoarele motive:

1. Modelarea chimică a coeficienților ratelor reacțiilor chimice se face folosind relații de


forma:

k f = CT n exp ( −D / kT ) (3.52)
Gama de valori a parametrului n este mult prea mică pentru ca acesta să poate fi
determinat pentru cazul temperaturilor ridicate. În situația extrapolării datelor existente,
adesea, rezultă valori ale lui k f care implică secțiuni de reacție mult prea mari.
2. Este evident faptul că disocierea speciilor moleculare va avea loc preferențial în cadrul
stărilor înalt vibraționale. În cazul în care populațiile cu diverse stări vibraționale sunt
caracterizate de o temperatură vibrațională Tv , coeficienții ratelor trebuie să fie funcție
nu doar de temperatura translațional-rotațională, dar și de temperatura vibrațională. La
temperaturi mai mici de 5000K, termenul D / kT din ecuația (3.52) este atât de mare
încât reacțiile de disociere nu au loc atât de des. Cu toate acestea, o astfel de temperatură
este suficient de mare pentru a învinge deficitul energiei vibraționale. În consecință, la
temperaturi relativ mici, relaxarea vibrațională ajunge la echilibru înaintea disocierii
considerabile. Deci, faptul că T = Tv este garantat în acest caz, iar reacțiile chimice sunt
controlate de o singură temperatură. La temperaturi ridicate, factorul exponențial este
suficient de mare astfel încât reacțiile au loc simultan cu excitarea vibrațională. Acest
lucru face ca presupunerea egalității celor două temperaturi să fie una greșită.

33
3. Fenomenul de relaxare vibrațională este descris în mod uzual folosind ecuația Landau-
Teller pentru un oscilator armonic:

 v  − (3.53)
= vE v
t r L

Timpul de relaxare  L este exprimat sub următoarea formă:

exp  A (T −1/3 − 0.0151/4 ) − 18.42 ,


1 (3.54)
L =
p
unde p reprezintă presiunea măsurată în atmosfere, iar A este un parametru determinat de
moleculele implicate. Expresia (3.53) nu se dovedește a da rezultate corecte la temperaturi ridicate
din cauza următoarelor fenomene: comportamentul bimodal al transferului de energie vibrație-
vibrație, fenomene care limitează secțiunea de reacție, excluderea prefernțială a stărilor înalt
vibraționale în disociere și natura difuzivă a relaxării vibraționale.

3.5.1.1 Ratele de reacție

În cazul în care starea termodinamică a unui gaz suferă schimbări atât de rapide încât starea internă
 (v ) nu satisface condiția cvasistatică, se pot observa următoarele fenomene (prezentate conform6):
1. Stările inferioare vibraționale stabilesc o distribuție care poate fi caracterizată de pantele
populației în funcție de variabilele vibraționale la v=0 (  / v )v =0 . Temperatura
vibrațională poate fi definită din această pantă, iar funcția  pentru stările inferioare poate fi
considerată o funcție de această temperatură.
2. Stările superioare vibraționale și rotaționale tind să stabilească o distribuție în conformitate
cu starea cvasistatică.

În conformitate cu7, ecuația coeficienților reacțiilor chimice pot fi exprimați în mod aproximativ
astfel:

s Qv (3.55)
k f =  K ( v, c ) ( h + q )dv = k f (T , Tv )
r Qm

s Nm Q (3.56)
kr =  K (v, c) (1 − v  p )dv = kr (T , Tv ,  A B)
r N AE N BE Qm
Park 8,9arată că datele experimentale privind azotul și aerul pot fi reproduse computațional în situația
în care coeficienții ratelor reacțiilor chimice sunt presupuși a fi funcții de o temperatură medie Ta definită
astfel:

6
Park, C. , „Nonequilibrium Hypersonic Aerothermodynamics”, John Wiley and Sons, 1990
7
Ibid
34
Ta = TvT (3.57)

3.5.1.2 Ecuațiile conservării pentru variabilele chimice

Energia vibrațională

Datorită cuplării puternice dintre modurile vibraționale ale diverselor molecule din aer, este
adecvată presupunerea faptului că există o singură temperatură vibrațională în aer Tv . Energia
vibrațională pe unitatea de volum E v este influențată de două mecanisme: conducția căldurii specifică
modului vibrațional și procesele cinetico-chimice. Conservarea energiei vibraționale poate fi exprimată
astfel:

Ev (3.58)
+ wEv = −qv + Ev
t

unde qv este vectorul care reprezintă curgerea căldurii latente de vibrație asociată modului
vibrațional, iar Ev este variația energiei vibraționale pe unitatea de volum în raport cu procesele cinetice.
Căldura latentă menționată anterior „curge” prin fluid prin intermediul difuziei moleculelor excitate din
punct de vedere vibrațional. În consecință, aceasta poate fi scrisă:

q v =   vi N i Vi (3.59)
i =m

Termenul referitor la procesele cinetice este dat de următoarea relație:

  −  e (T ) − ev N
(3.60)
Ev =  Ni g  vE v  + N N2 vE e +   vi d ( i ) +
    e t
i =m
 L i i =m

N
+ vi Di ( i )
i t
Primul termen din partea dreaptă a egalului exprimă rata de excitație vibrațională cauzată de
coliziunea cu particule grele. Limita sumării, k=m, simbolizează faptul că sumarea are loc pentru toate
moleculele. Coeficientul g este corecția pentru ecuația Landau-Teller introdus datorită naturii difuzive a
relaxării vibraționale. Al doilea termen reprezintă rata excitației vibraționale cauzată de coliziunea cu
electroni. Acest fenomen are loc doar în cazul azotului. Timpul de relaxare  e este dat de10. Al treilea
termen cuantifică pierderea energiei vibraționale în timpul procesului de disociere datorită excluderii

8
Park, C. , „Assessment of Two-Temperature Kinetic Model for Ionizing Air”, Journal of Thermophysics and Heat
Transfer, Vol.3, 1989
9
Park, C. , „Assessment of Two-Temperature Kinetic Model for Dissociating and Weakly-Ionizing Nitrogen”,
Journal of Thermophysics and Heat Transfer, Vol.2, 1988

Lee, J. H., ”Basic Governing Equations for the Flight Regimes of Aeroassisted Orbital Transfer Vehicles, Thermal
10

Design of Aeroassisted Orbital Transfer Vehicles:Progress in Astronautics and Aeronautics”, Vol. 96, edited by H.F.
Nelsion, AIAA
35
prefernțiale a stărilor înalt vibraționale. Ultimul termen este rata excluderii energiei vibraționale conținută
în moleculele care se ciocnesc. Mărimea  vk reprezintă eficiența modului vibrațional al moleculei k în
cauzarea disocierii și trebuie calculat din teoria cinetică.

Energia electron-electronică

Conservarea impulsului poate fi scrisă în forma următoare:

Dw m (3.61)
me Ne = −pe −  e Ni i ( Vi − Ve ) − eNe E
Dt i  e mi

Datorită faptului că me are valori foarte mici, termenul din partea stângă a egalului poate fi
neglijat, devenind nul. Făcând presupunerea că nu există un curent electric în curgere, al doilea termen al
membrului drept poate fi de asemenea neglijat. În aceste ipoteze, ecuația devine:

eN e E = −pe (3.62)

Este știut faptul că stările inferioare electronice ale atomilor și moleculelor tind să fie populate
conform distribuției Boltzmann care este guvernată de temperatura electron-translațională. Întrucât cea
mai mare parte din energia electronică de excitare a unei specii este conținută în aceste stări inferioare
chiar și într-o curgere aflată în neechilibru, este adecvat să se evalueze această energie folosind
temperatura electronului Te . De aici rezultă faptul că suma acestei energii și a energiei cinetice a
electronilor Ee =  i ei Ni + 1.5Ne kTe , reprezintă o mărime pentru care trebuie scrisă o ecuație de
conservare.
Energia electron-electronică pe unitatea de volum, E e , este afectată de trei mecanisme: de
conducție prin intermediul transportului vâscos, de procesele cinetico-chimice, și de lucrul mecanic
efectuat de câmpul electric. Conservarea acestei mărimi poate fi scrisă în următoarea formă:

Ee  n
 (3.63)
+ w ( Ee + pe ) = −  fkeTe +   ei (Te ) Ni Vi  +
t  i =1 
+ Ee − eN e Ew

Primul termen ce conține gradientul temperaturii electronului reprezintă conducția energiei


electron-translaționale câtre gazul electronic. Cantitățile f și ke vor fi calculate din teoria cinetică. Al
doilea termen ce conține Vi reprezintă rata de transfer a energiei electronice de excitare prin difuzie.
Ultimul termen reprezintă energia căpătată prin intermediul câmpului electric.

Al treilea termen din membrul drept este dat de expresia:

36
Ni N N2 m 3 (3.64)
Ee = −  I i ( ) + DN2 ( ) + 2 N e   i e (T − Te ) −
i =ion t t i =tot mi 2
evE (Te ) − ev N i
− N N2 +   ei ( ) − qR
e i =tot t

Primul termen din membrul drept se referă la excluderea energiei electronice în cadrul procesului
de ionizare în urma impactului electronilor. Al doilea termen reprezintă rata de excludere a energiei
electronice în urma disocierii azotului. Al treilea termen reprezintă rata de transfer a energiei cinetice a
particulelor grele prin intermediul coliziunilor elastice. Al patrulea termen este rata de transfer a energiei
electron-translaționale în modul vibrațional al moleculelor de azot. Al cincilea termen reprezintă rata de
adiție a energiei electronice de excitare cauzate de particule nou-create. Ultimul termen reprezintă rata
pierderii de energie prin radiație.

3.5.2 Modelul cinetic cu două temperaturi


În regimul în care gradul de ionizare este semnificativ, cuplarea dintre energia translațională a
electronilor și cea vibrațională a azotului reprezentate de al doilea termen din membrul drept al ecuației
(3.60) și respectiv de al patrulea membru din ecuația (3.64) este atât de puternică încât Te devine aproape
egală cu Tv . Într-un astfel de caz, se poate face ipoteza că Te = Tv , iar suma mărimilor E e și E v poate fi
considerată variabila care se conservă caracterizată de temperatura comună. Acest lucru conduce la
modelul cu două temperaturi considerat în referințele 11,12.
Ecuația energiilor combinate va avea următoarea formă :

( Ev + Ee )  n
 (3.65)
+ w ( E v + Ee + pe ) = − qv + fkeTe +   ei (Te ) Ni Vi  +
t  i =1 
+ Ev + Ee − eN e Ew

4 Setarea programului Fluent


În cadrul lucrării de față vor fi analizate trei cazuri de curgeri hipersonice: în primă instanță, o
curgere bidimensională peste un cilindru, în continuare, o curgere tridimensională în jurul unei sfere, iar
în final o simulare de curgere pentru o geometrie simplificată a unei configurații de reintrare în atmosferă.
În toate cele trei cazuri va fi folosit programul Fluent din cadrul Ansys Workbench 18.0.

4.1 Curgere bidimensională în jurul unui cilindru


4.1.1 Specificarea geometriei
11
Park, C. , „Assessment of Two-Temperature Kinetic Model for Ionizing Air”, Journal of Thermophysics and Heat
Transfer, Vol.3, 1989
12
Park, C. , „Assessment of Two-Temperature Kinetic Model for Dissociating and Weakly-Ionizing Nitrogen”,
Journal of Thermophysics and Heat Transfer, Vol.2, 1988
37
Pentru modelarea corpului bont a fost generat un cerc cu centrul în origine și cu raza de 1m, iar
domeniul de curgere este reprezentat de un dreptunghi cu dimensiunile suficient de mari pentru a
surprinde în întregime dezvoltarea undei de șoc. Poziționarea asimetrică a domeniului de calcul are la
bază considerente fizice privind natura curgerilor hipersonice, și anume faptul că în amonte, curgerea este
influențată de prezența corpului doar în vecinătatea acestuia. Tot în cadrul acestei etape, a fost generat un
cerc, concentric cu cel ce reprezintă corpul, care va fi folosit ulterior pentru adaptarea grilei de calcul în
vecinătatea corpului.

Fig. 4.1 Domeniul de calcul

În Fig. 4.1 Domeniul de calcul observă faptul că întreg domeniul de calcul a fost modelat cu
ajutorul unei suprafețe, în timp ce corpul în jurul căruia are loc curgerea a fost creeat prin extragerea unei
suprafețe circulare din domeniul curgerii.
4.1.2 Generarea grilei de calcul

Fig. 4.2 Discretizarea domeniului îndepărtat de corp

38
Așa cum este prezentat în Fig. 4.2 și Fig. 4.3, domeniul de calcul este discretizat în regiunea ce nu
se află în vecinătatea corpului cu o grilă de calcul structurată cu pas constant, iar într-o zonă circulară de
rază de 3m aflată în proximitatea corpului, pasul grilei este micșorat drastic pentru surprinderea cât mai
precisă a stratului limită și a altor fenomene specifice zonei.

Fig. 4.3 Discretizarea domeniul din vecinătatea corpului

În ceea ce privește dimensiunile grilei, fiind în cazul bidimensional, aria unui element prezintă cel
mai mare interes practic. Astfel, un element al grilei îndepărtate are o arie egală cu 0.38m 2 , în timp ce un
element din zona cu pas micșorat prezintă o suprafață de 0.031m2 . Micșorarea pasului în zona proximă a
corpului a fost realizată folosind funcția „Refinement” din cadrul programului ICEM, folosind ca
geometrie de referință zona circulară anterior creată.

Pentru sporirea preciziei rezultatelor obținute, grila de calcul a fost adaptată (elementele acesteia
au fost micșorate) în zona în care se formează unda de șoc. În acest sens, simularea a fost rulată folosind
grila de calcul discutată în cadrul acestei secțiuni, iar după un număr de iterații suficient de mare, folosind
funcția „Adapt Cells” a programului Fluent, au fost marcate elementele grilei care înregistrau o valoare
stabilită a gradientului de presiune. În urma marcării, acestea au fost adaptate, iar grila de calcul finală
este reprezentată în Fig. 4.4 Grila de calcul finală.

39
Fig. 4.4 Grila de calcul finală

4.1.3 Setarea aspectelor fizice ale curgerii


4.1.3.1 Modelarea curgerii

Această curgere plană hipersonică va fi rezolvată pe baza densității, cu o formulare absolută a


vitezei. Pentru modelarea curgerii este necesară adiționarea ecuației energiei, fiind cazul unei curgeri
compresibile, iar pentru modelarea turbulenței va fi folosit modelul k −  standard cu coeficienții
empirici stabiliți conform (3.51) . Vâscozitatea aerului nu va fi neglijată.
În cadrul acestei simulări, fluidul de lucru va fi aerul iar proprietățile acestuia sunt considerate
astfel: densitatea este determinată în ipoteza gazului ideal, căldura molară specifică la presiune constantă
este dată de o lege polinomială predefinită pe un interval de temperatură în programul Fluent, vâscozitatea
este modelată conform legii Sutherland, iar masa molară și conductivitatea termică sunt constante. O
observație privind faptul că Cp este dat pe un interval de temperatură, este aceea că în cazul simulărilor de
curgeri la numere Mach suficient de mari, valoarea temperaturii atinse în interiorul stratului de șoc
depășește valorile cuprinse în interval. Acest lucru conduce la erori și discrepanțe între simularea
numerică și fenomenele fizice prezente în realitate.

4.1.3.2 Legea lui Sutherland

Legea lui Sutherland oferă o dependență exponențială între vâscozitate și temperatură. Această
lege este valabilă pentru gaze pure și nereactive chimic.

3/2
  T  Tref + S
=  (4.1)
ref  Tref  T +S

În relația precedentă s-au introdus următoarele mărimi:

40
ref = 1,789 10−5 kg / ms
Tref = 288K (4.2)

S = 110K

4.1.3.3 Condițiile la limită

Pentru a specifica limitele domeniului de calcul este folosită condiția de tip „Pressure Far-Field”.
Această condiție își păstrează valabilitatea doar în curgeri în care densitatea este calculată folosind legea
gazului ideal, iar pentru a aproxima cât mai corect condițiile curgerii de la infinit, limita domeniuui de
calcul trebuie să fie suficient de distanțată de corp. Pentru cazul acestei simulări, parametrii setați pentru
condiția de tip „Presure Far-Field” sunt următorii: numărul Mach are valoarea de 5, presiunea
P = 1172 Pa , iar temperatura este T = 226.65K . Valorile pentru presiune și temperatură au fost alese
în conformitate cu ISA (International Standard Atmosphere), un model de atmosferă care descrie variația
presiunii, temperaturii, a densității și a vâscozității cu creșterea altitudinii. Simularea a fost considerată la
altitudinea H = 30km .
Condiția la limită pentru corpul în jurul căruia are loc curgerea este aceea de aderență a fluidului
la suprafață. Mai exact, viteza relativă dintre fluid și corp este nulă. De asemenea, este necesară
specificarea unei condiții ce ține cont de transferul de căldură dintre fluid și corp.

4.1.3.4 Metode de soluționare numerică

Pentru rezolvarea numerică a ecuațiilor Navier-Stokes este necesară transpunerea acestora din
formularea continuă, într-o formulare discretă, proces numit discretizare. În acest proces, derivatele
parțiale care apar în formularea ecuațiilor sunt înlocuite de formule de derivare numerică.
În discretizarea ecuațiilor Navier-Stokes este folosită o metodă de tip upwind de ordinul întăi.
Această schemă este folosită de asemenea și pentru discretizarea ecuațiilor introduse prin modelul k − 
standard, mai exact a ecuației energiei cinetice și a ecuației disipației turbulente.
În continuare, va fi prezentată o serie de proprietăți matematice ale schemelor numerice prin
analiz cărora se poate alege o schemă numerică optimă cazului de calcul respectiv.
O primă proprietate ce va fi discutată este consistența. Se poate spune despre o schemă de
discretizare că este consistentă în momentul în care trecând la limită în ecuația cu diferențe finite când
pasul de timp și pasul spațial dint câtre zero, se obține ecuația cu derivate parțiale.

lim EDF = EDP (4.3)


x →0, t →0

O altă prorpietate, cea mai importantă a schemelor numerice, este aceea de stabilitate, cel mai
mare efort în a dezvolta scheme este investit în analiza de stabilitate a acestora. O schemă de discretizare
este stabilă dacă în cadrul unui proces numeric recursiv, erorile(de trunchiere, de rotunjire, de calcul,
discontinuități în condițiile la limită sau inițiale) nu sunt amplificate nemărginit. Stabilitatea este o
proprietate esențială a algoritmilor deoarece asigură propagarea informațiilor utile pentru soluție, erorile
fiind ținute sub control. Pe lângă faptul că stabilitatea este strâns legată de soluționarea algoritmilor
numerici recursivi, există și o legătura între stabilitate și semnificația fizică a soluției. Cunoscând faptul
că orice soluție numerică este aproximativă (din cauza erorilor), rezultă că, teoretic, există o infinitate de

41
soluții numerice pentru aceeași problemă. Stabilitatea, în aceste condiții, are rolul de a filtra aceste soluții
fără semnificație fizică.
Pentru a găsi condiția de stabilitate a schemei upwind de ordinul întăi, folosită în simularea
actuală, este necesară introducerea numărului Courrant.

t (4.4)
 =a
x
În conformitate cu 13, criteriul de stabilitate pentru schema upwind este acela ca:
 1 (4.5)
Pentru problema actuală, valoarea lui numărului lui Courrant a fost aleasă de 0.9 pentru a asigura
stabilitatea și pentru a ușura pe cât posibil efortul computațional, întrucât prin intermediul acestui
parametru se determină pasul temporal cunoscând pasul spațial.
Vectorul flux este tratat folosind o metodă de tip AUSM(Advanced Upstream Splitting Method),
metodă care va fi tratată în secțiunea următoare.

4.1.3.5 Metoda AUSM (Advanced Upstream Splitting Method)

Această metodă este bazată pe premiza că proprietățile matematice asociate FVS (Flux Vector
Splitting- Separarea vectorului flux) pot fi exploatate, dar câmpul liniar trebuie recunoscut și încorporat în
separarea completă. Scopul acestei metode este de a combina atribuțiile favorabile care aparțin și
metodelor FDS (Flux Difference Splitting – Separarea diferenței de flux) și a metodelor FVS, totodată
eliminând slăbiciunile acestora.
Metoda AUSM este similară principiului de separare a fluxului Van Leer. Vectorul flux va fi
separat în două componente care vor fi discretizate cu o schemă de tip upwind separat. Autorii acestei
tehnici Liou și Steffen (1993). Pentru demonstrarea detaliată a metodei14, se va folosi drept exemplu
fluxul unei curgeri nevâscoase, extinderea pentru cazul vâscos fiind făcută într-o manieră care nu prezintă
dificultăți. În cadrul acestei metode, vectorul flux va fi separat în doi termeni, termenul convectiv și cel al
presiunii:

   0 0 (4.6)


 u  0  
Finv =   v +   = Finv ( c ) +  0 
 v   p  p
     
 H  0 0

Termenul convectiv poate fi considerat ca fiind alcătuit din cantități scalare transportate în mod
convectiv de o viteză aleasă în mod avantajos la interfața elementelor finite de calcul. Pe de altă parte,
termenul referitor la presiune este guvernat de vitezele undelor acustice. Din acest motiv cei doi termeni
vor fi discretizați separat. Fluxul la interfață pentru o curgere supersonică este determinat alegând fie
starea la stângă sau la starea la dreapta în funcție de semnul numărului Mach. Pentru demonstrație se vor
considera viteze subsonice deci −1  M  1 . La interfață, S  1/ 2  D , unde S reprezintă stânga, iar D
dreapta, termenii convectivi pot fi scriși în felul următor:

13
S.Dănăilă, C. Berbente, „Metode Numerice în Dinamica Fluidelor”, Editura Academiei Române, Bucureşti
14
Liou, M.-S. and Steffen, C., “A New Flux Splitting Scheme,” J. Comput. Phys., Vol. 107, 1993.
42
   (4.7)
 u 
Finv1/2 ( c ) = v1/2   ,
 v 
 
 H S/D

unde

( • ) D , daca v1/2  0; (4.8)


( • )S / D =
( • )S , daca v1/2  0.

Această modalitate de abordare face posibilă apariția unei noi categorii de scheme în funcție de
formularea aleasă pentru viteza v1/ 2 . O alegere bună este aceea de a reprezenta viteza ca o combinație a
vitezelor undelor (v  a ) care călătoresc spre interfața (1/ 2) din elemenele adiacente S și D. Acest lucru
poate fi scris în felul următor:

v1/2 = aS / D M 1/2 , (4.9)

unde M 1/2 reprezintă un termen ce ține cont de contribuțiile stărilor adiacente din partea dreaptă
și din cea stângă.

M1/2 = M S + + M D − (4.10)

Există mai multe metode de a separa numărul Mach M  . Pentru demonstrație, se va folosi
metoda Van Leer de separare, tratată conform15. În acest fel, pentru viteze subsonice:

1 (4.11)
M = ( M  1) 2
4

Ținând cont de cele discutate anterior, vectorul fluxului convectiv capătă următoarea formă:

 a  (4.12)
  au 
Finv1/ 2 ( c ) = M 1/ 2  
  av 
 
  aH  S / D

În continuare, pentru termenul ce ține cont de presiune, se poate introduce următoarea scriere:

p1/2 = pS + + pD − (4.13)

15
B. van Leer, „Lecture Notes in Physics”, Springer-Verlag, New York/Berlin, 1982
43
Considerând din nou curgerea subsonică, separarea presiunii este ponderată folosind o expansiune
polinomială a vitezelor caracteristice ( M  1) . Conform16, separarea termenului presiunii poate fi realizată
sub forma unor polinoame astfel:
p (4.14)
p = ( M  1)2 (2 M )
4
Sau, în cea mai simplă formă:

p (4.15)
p = (1  M )
2
O multitudine de alegeri pentru separarea termenului presiunii pot fi făcute. Cu toate acestea, în
cazul unei discontinuități de tip undă de șoc, formularea din (4.14) poate genera o mică oscilație care
afectează rezultatele.
În concluzie, cele două separări realizate în cadrul discuției anterioare pot defini complet vectorul
flux Euler. Pentru termenii vâscoși, reprezentarea mediată central poate fi folosită drept interfață.

4.1.4 Concluzie
Soluția a fost inițializată din frontiera din partea stângă folosind condițiile din curgerea de la
infinit, iar acestea a atins criteriul de convergență impus în urma a aproximativ 2000 de iterații.

4.2 Curgere tridimensională în jurul unei sfere


4.2.1 Generarea geometriei

În cadrul acestei simulări, curgerea are loc în jurul unei sfere cu raza de 1m. Pentru a crea un
domeniu de calcul care să confere rezultate cu un grad cât mai ridicat de precizie, se optează pentru o
geometrie conform Fig. 4.5 Domeniul de calculFig. 4.1 Domeniul de calcul. Această geometrie este
generată folosind o suprafată circulară și o linie tangentă acesteia. Forma a fost aleasă pentru a cuprinde
înreaga undă de șoc și pentru a oferi o distanță suficient de mare față de corp astfel încăt condițiile
curgerii de la infinit să fie valide, dar totodată pentru a ușura cât mai mult efortul computațional.
Realizarea geometriei este făcută, inițial, bidimensional pentru facilitarea generării grilei de
calcul, astfel încăt după generarea acesteia, în urma unei operații de revoluție în jurul axei x să rezulte
forma finală a domeniului de calcul și a corpului tridimensional.
Dimensiunile domeniului de calcul sunt alese în felul următor: diametrul cercului din zona
frontală este de 15m, lungimea întregului domeniu este de 40m, iar înălțimea maximă este de 15m.
În urma realizării revoluției în jurul axei x, folosind funcția „Revolve”, geometria finală arată
conform reprezentării din Fig. 4.6 Geometria finală a domeniului de curgere:

16
M.-S. Liou, B. van Leer, and J.-S. Shuen, J. Comput. Phys., 1990
44
Fig. 4.5 Domeniul de calcul

Fig. 4.6 Geometria finală a domeniului de curgere

4.2.2 Generarea grilei de calcul

Grila de calcul a fost generată în întreg volumul ce reprezintă domeniul de calcul, urmând ca în urma
unui număr de iterații aceasta să fie adaptată în funcție de unda de șoc. Volumul întregului domeniu de
calcul este de aproximativ 15500m3 , iar în cea ce privește volumul elementelor grilei, volumul minim al
acestora este de 8.7 10−5 m3 , în timp ce volumul maxim este de 0.72m3 . Suprafața totală a unei fețe din
grila de calcul are valoarea maximă de 1.12m 2 și valoarea minimă de 2.54 10−3 m2 . O privire de
ansamblu a grilei de calcul a întregului domeniu poate fi observată în

45
Fig. 4.7 Grila de calcul a domeniului tridimensional

Ca în cazul precedent, grila va fi întețită în zona undei de șoc pentru a surprinde cât mai bine
dezvoltarea fenomenului. Pentru realizarea acestui lucru, se va folosi funcția „Adapt Cells” a programului
Fluent, adaptarea celulelor realizându-se folosind gradientul de presiune. În reprezentarea din , se poate
observa grila de calcul în planul de simetrie xz al domeniului de calcul. Variația foarte bruscă a formelor
celulelor grilei se datorează faptului că planul de secționare selectat nu se suprapune exact cu elementele
grilei, acesta secționându-le în mod aleator și generând diverse poligoane neregulate.

Fig. 4.8 Grila de calcul în planul de simetrie xz

46
4.2.3 Setarea aspectelor fizice ale curgerii
4.2.3.1 Modelarea curgerii

Rezolvarea curgerii, în mod asemănător cu cazul precedent, a fost realizată pe baza densității, iar
formularea vitezei este aceea absolută.
Ținând cont de faptul că fluidul curge la viteze mari, deci curgerea este compresibilă, ecuația
energiei trebuie atașată setului de ecuații Navier-Stokes, iar numărul Reynolds mare al curgerii determină
folosirea unui model de turbulență. În cazul acestei simulări va fi folosit modelul k −  standard, discutat
în secțiunea 3.4.2.
Vâscozitatea fluidului de lucru, a aerului, nu este neglijată, iar proprietățile acestuia sunt alese analog
cazului anterior. Acestea au fost prezentate în secțiunea 4.1.3.1.

4.2.3.2 Condițiile la limită

Condițiile la limită setate pentru marginea exterioară a domeniului de calcul sunt și în acest caz de
tipul „Pressure Far-Field”, acest tip de condiție la limită fiind valabil în condițiile simulării de față
(curgerea este rezolvată pe baza densității, iar extremitatea domeniului este suficient de distanțată de
corpul studiat). În concordanță cu cazul bidimensional studiat anterior, se consideră o curgere care are loc
la altitudinea de 30 km, presiunea și temperatura fiind preluate din ISA în mod corespunzător. Curgerea
are loc la un număr Mach 5.
Pentru corpul în jurul căruia se desfășoară curgerea, condiția la limită pentru viteză este aceea de
aderență.

4.2.3.3 Metode de soluționare numerică

Metodele numerice folosite pentru discretizarea ecuațiilor sunt alese idem cazului bidimensional
prezentat în 4.1. Singura excepție a cazului tratat în această secțiune este aceea că, așa cum a fost discutat
în secțiunea 3.3.2, pentru o curgere tridimensională, pentru perioade lungi de timp, unicitatea soluției nu a
fost demonstrată. Acest lucru conduce la producerea unor oscilații ale soluției în jurul unor atractori. În
momentul în care acest fenomen are loc, este necesară schimbarea metodei de tratare a vectorului flux din
AUSM (vezi 4.1.3.5) în metoda de tip Roe. Această schimbare reprezintă perturbația necesară ca soluția
să părăsească bazinul atractorului și să continue câtre convergență.

4.2.3.4 Metoda Roe

Aceasta este o metodă de rezolvare aproximativă Riemann introdusă de Roe, având la bază
decuplarea după direcțiile caracteristice a variațiilor fluxurilor. În clasa metodelor de tip upwind, metoda
Roe reprezintă o metodă alternativă de a calcula fluxul numeric, bazată pe o liniarizare locală după
direcțiile caracteristice. În cadrul metodelor de tip Godunov, ca urmare a medierii spațiale de la primul
pas, la interfața dintre celule apare o problemă de tip Riemann (de aceea poate fi privită ca fiind o metodă
de rezolvare aproximativă Riemann).
În 17 se arată că, pentru sisteme hiperbolice liniare, o schemă de tip upwind are următoarea formă:

Ui n+1 = Ui n −  A + (Ui n − U ni −1 ) −  A − (U ni +1 − Ui n ) (4.16)

Iar pentru a scrie forma conservativă a schemei, se folosește:

17
S.Dănăilă, C. Berbente, „Metode Numerice în Dinamica Fluidelor”, Editura Academiei Române, Bucureşti
47
U n+1i = U ni −  (F*i +1/2 − F*i −1/2 ) (4.17)

Relația în care fluxul numeric reprezintă:

1 1 (4.18)
F*i +1/2 = (Fi +1n + Fi n ) − A (U ni +1 − Ui n )
2 2
Expresia fluxului numeric poate fi scrisă sub mai multe forme echivalent. Cunoscând faptul că
pentru sisteme liniare F  = A  U , schema (4.16) poate fi rescrisă în felul următor:

Ui n+1 = Ui n −  Fi + +  Fi−1+ −  Fi+1− +  Fi − = Ui n −  (Fi + + Fi+1− ) − (Fi − + Fi−1+ ) 


(4.19)

În continuare se va ține cont de faptul că:

F = F+ + F− (4.20)
Următoarele forme de scriere sunt posibile:

Fi + + Fi +1− = Fi − Fi − + Fi +1− = Fi + (Fi +1− − Fi − ) = Fi +  Fi +1/2 − (4.21)

sau;

Fi + + Fi +1− = Fi + + Fi +1 − Fi +1+ = Fi +1 − (Fi +1+ − Fi + ) = Fi +1 −  Fi +1/2 + (4.22)

În ecuațiile de mai sus, a fost notat:

 Fi +1/2 − = Fi +1− − Fi − (4.23)


 Fi +1/2 + = Fi +1+ − Fi +
Luând în considerare relațiile precedente (4.21), (4.22), (4.23), sunt posibile trei moduri
alternative de a scrie fluxul numeric:

1 1 (4.24)
F*i +1/2 = (Fi +1n + Fi n ) − A (U ni +1 − Ui n )
2 2

F*i +1/2 = Fi +  Fi +1/2 − (4.25)

F*i +1/2 = Fi +1 −  Fi +1/2 + (4.26)

În cazul sistemelor hiperbolice, vectorii proprii notați cu r ( k ) ai matricei iacobiene A sunt reali și
liniar independenți. Drept urmare, aceștia pot fi interpretați ca o bază în spațiul vectorial al vectorului
conservativ U . Deci se pot scrie următoarele relații:

U =  r ( k ) wk (4.27)
k

U =  r ( k ) wk (4.28)
k

48
Dintre relațiile scrise mai sus, relația (4.27) este valabilă pentru cazul liniar, iar (4.28) reprezintă
o forma mai generală care permite trecerea la cazul neliniar. În aceste relații au fost folosite simbolurile
următoare:  , care semnifică o derivată (variație) spațială sau temporală, iar wk reprezintă variabilele
caracteristice.
Aceste relații pun în evidență un lucru foarte important, și anume, faptul că unda care reprezintă
soluția unui sistem hiperbolic este de fapt o suprapunere a undelor simple reprezentate de setul de vectori
proprii, iar amplitudinile undelor simple sunt date de variabilele caracteristice.
În continuare se va inmulți la stânga cu matricea iacobiană:

AU = A r ( k ) wk = ARW (4.29)


k

unde R reprezintă matricea vectorilor proprii. Această matrice diagonalizează matricea


iacobiană, în consecință:

AU = R (R −1AR )W = RΛW =  k wk r ( k ) (4.30)


k

În ultima expresie, k semnifică valorile proprii ale matricei iacobiene A și matricea Λ :

 
Λ =  k 
 (4.31)
 
Folosind relația (4.30), se pot reformula expresiile fluxului conservativ astfel:

1 1 (4.32)
F*i +1/2 = (Fi +1n + Fi n ) −  k wk r ( k )
2 2 k

F*i +1/2 = Fi +  k − wk r ( k ) (4.33)


k

F*i +1/2 = Fi +1 −  k + wk r ( k ) (4.34)


k

În cazul neliniar nu apare cu claritate modul de estimare al matricelor A + , A − , și A ,


întrucât aceasta trebuie calculată la interfața dintre două celule ale grilei de calcul. Respectarea
proprietăților conservative ale schemei, impune ca sumele în care intervin mărimile k , wk și r ( k ) , care
depinde de U i n și U i+1n , să reprezinte exact diferența fluxurilor, întocmai ca în cazul liniar, O alternativă
posibilă este asocierea mărimilor k , wk și r ( k ) cu matricea iacobiană a sistemului estimată centrat în
punctul i + 1/ 2 .
Propunerea lui Roe a fost aceea de a asocia mărimile k , wk și r ( k ) cu o matrice de forma
A(Ui n , U ni+1 ) care să îndeplinească următoarele condiții:
1. Pentru orice perechi de valori (Ui n , U ni+1 ) relația de conservare trebuie satisfăcută exact.

49
F(Ui +1 ) − F(Ui ) = A(Ui n , U ni +1 )A(Ui +1 − Ui ) ()

2. Pentru cazul în care Ui +1 = Ui = U , matricea A devine identică cu matricea iacobiană a


sistemului Euler:

F (4.35)
A(U, U) = A(U) =
U

3. Matricea A are valori proprii reale și vectori proprii liniari independenți. O consecință a acestei
condiții este aceea că valorile proprii ale matricei A pot fi interpretate ca vitezele de propagare
ale undelor simple în care se poate descopune soluția problemei Riemann de la interfața i + 1/ 2 ,
de unde și interpretarea de rezolvare aproximativă Riemann a metodei Roe.

Pe baza condițiilor de mai sus, Roe construiește matricea A în felul următor. Dacă pentru sistemul
Euler fluxul este o funcție omogenă de ordinul întâi de vectorul conservativ U , se poate defini o
nouă variabilă notată cu Z :

   z 
  1

Z =   u  =  z2  (4.36)
   
  H   z3 
Relație ce se poate verifică imediat deoarece pentru un gaz perfect are loc următoarea:

u2 (4.37)
 E =  H − p =  H − (  − 1)(  E −  )
2
De unde rezultă faptul că:

  (4.38)
 
 
( )
2
    z2 
      1 
U =   u  = 

( ) u   =  z1 z2 
 
  E   

( 
)
  z3 
2

1 u 
  H + (  − 1) 
  2 
   

În mode asemănător, se obține expresia pentru vectorul flux E :

50
 z1 z2  (4.39)
 u   2
z z (  − 1) z2 
F =   u 2 + p  =  1 3 +
  2 
  uH   
 z 2 z3 
Știind că F și U sunt funcții pătratice, următoarele relații pot fi scrise:

Zi + Zi +1 (4.40)
 Fi +1/2 = F ( Ui +1 ) − F ( Ui ) = C ( Zi +1 − Zi )
2

Zi + Zi +1 (4.41)
 Ui +1/2 = Ui +1 − Ui = B ( Zi +1 − Zi )
2
În relațiile se observă apariția unor noi termeni care au următoarele definiții:

 z2 z1 0  (4.42)
 
F  −1  +1  −1 
C= = z z z3
Z Z = Z   3  2  
 
 0 z3 z2 

  (4.43)
2 z 0 0
U  1 
B= =  z2 z1 0
Z z
Z=Z
 −1 z1 
 3 z 
   2  

1 (4.44)
Z= ( Zi + Zi+1 )
2
În continuare, rezultă următoarea relație:

F ( Ui +1 ) − F ( Ui ) = C ( Z ) ( Zi +1 − Zi ) = C ( Z ) B −1 ( Z ) ( Ui +1 − Ui ) (4.45)

De unde se obține:

A ( Ui n , Ui +1n ) = C ( Z ) B −1 ( Z ) (4.46)

Din relațiile definite anterior se poate calcula:

51
 1  (4.47)
 0 0 
 2 z1 
 
B −1 ( Z ) = 
1 z2 1
− 0 
 2 z12 z1 
1 z 2 − z 2 − z z 1 1 
 2 2 1 3
− (  − 1) z2 
 2 z1 
3
z1 z12
Deci, înlocuind:

  (4.48)
 
 0 1 0 
 1 2 −3 +  −3 +  
A ( U i n , U i +1n ) =  z2 − z2  − 1
 2 z12 z1 
 1 −2 z z + z 2  − z 2 z2 2  − z2 2 − z1 z3 z2 
 1 3 2 2
− 
 2 z13 z12 z1 
Folosind următoarele notații:

i +1/2 = i +1 + i = Ri +1/2 i , (4.49)

i +1 (4.50)
Ri +1/2 = ,
i

ui +1/2
z
= 2=
( u ) + ( u )
i +1 i R u +u
= i +1/2 i +1 i ,
(4.51)

z1 (  ) +(  )
i +1 i
Ri +1/2 + 1

H i +1/2
z
= 3=
( ) +( H )
H
i +1 i R H + Hi
= i +1/2 i +1
(4.52)

(  ) +(  )
,
z1 Ri +1/2 + 1
i +1 i

Și înlocuind componentele vectorului Z , se obține:

 (4.53) 
 0 1 0 
 
1
A(U i n , U i +1n ) =  ui +1/2 2 (  − 3) −ui +1/2 (  − 3)  −1 
 2 
1 
 ui +1/2  −2 H i +1/2 + ui +1/2 2 (  − 1)  H i +1/2 − ui +1/2 2 (  − 1) ui +1/2  
2 

Se constată faptul că matricea A are aceeași expresie ca matricea iacobiană A a sistemului Euler
unidimensional, în care u și H au fost înlocuite cu ui +1/2 și H i +1/2 , obținute prin medirea definită de
relațiile (4.49,(4.50,(4.51,(4.52, numită mediere masică Roe. Pe baza acestor lucruri, vectorii ș
52
valorile proprii pentru matricea Roe se scriu direct, având aceeași formă cu vectorii și valorile proprii
pentru matricea iacobiană A a sistemului Euler.

      (4.54)
     
1  2c 2c
   
  ( 2)   ( 3)  
r( )
1
=  u , r =  ( u + c )  , r =  ( u − c ) 

u 2  2 c 2c
   
    ( H + cu )    ( H − cu ) 
2  2c   2c 
și:

1 = u , 2 = u + c , 3 = u − c (4.55)

În care:

 u2  (4.56)
c 2 = (  − 1)  H − 
 2 
Pe baza definiției, matricea Roe permite următoarea scriere:

A ( Ui n , Ui +1n ) =  k wk r ( k ) (4.57)


k

Amplitudinile wk ale undelor simple din problema Riemann locală sunt date de relații de forma:

1 (4.58)
 w1 = i +1/2 −
1
 pi +1/2 ,  w2 =  ui +1/2 +  pi +1/2 ,
c2 c
1
 w3 =  ui +1/2 −  pi +1/2
c
în care:

i +1/2 = i +1 − i ,  ui +1/2 = ui +1 − ui ,  pi +1/2 = pi +1 − pi (4.59)

4.2.4 Concluzie
În urma schimbării succesive a metodei de tratare a vectorului flux, criteriul de convergență al
soluției este atins după un număr de aproximativ 2500 de iterații. Rezultatele acestui caz, împreună
cu cele ale restul cazurilor, vor fi comentate în Capitolul 5.

4.3 Simularea curgerii în jurul unei configurații de reintrare în atmosferă


Pentru această simulare vor fi tratate două cazuri, un caz la incidență nulă (util doar pentru studiul
teoretic, întrucât o navă de reintrare în atmosfera nu va efectua reintrarea astfel), și un caz în care unghiul
de incidență este  = 40 .

53
4.3.1 Geometria corpului și a domeniului de calcul
Geometria corpului de reintrare este realizată cu ajutorul unei parabole, aceasta efectuând o mișcare
de revoluție în jurul axei de simetrie. Jumătatea de parabolă ce urmează să fie rotită în jurul axei x este
prezentată în Fig. 4.9.În urma operațiilor pentru generarea corpului, acesta este reprezentat în Fig. 4.10.
Dimensiunile corpului sunt următoarele: lungimea acestuia este de 3.5 m, iar diametrul maxim al acestuia
este de 3 m.

Fig. 4.9 Geometria generatoare a corpului

Fig. 4.10 Geometria finală a corpului

Domeniul de calcul este generat în mod asemănator cu cel din cazul tridimensional precedent, având
în vedere aceleași considerente legate de forma și dimensiunile acestuia. Singura diferență se regăsește în
dimensiunile domeniului, acestea fiind alese în concordanță cu mărimea corpului în jurul căruia are loc
curgerea.

54
4.3.2 Generarea grilei de calcul
În vederea generării grilei de calcul a fost luat în considerare faptul că aceasta trebuie să fie mult mai
„fină” în vecinătatea corpului pentru o cât mai precisă determinare a stratului limită și a fenomenelor ce
au loc în vecinătatea corpului. De asemenea, în mod analog cu cele două cazuri discutate anterior, grila de
calcul a fost adaptată în urma undei de șoc.

Pentru a putea vizualiza cât mai clar efectul adaptării grilei în funcție de lungimea de undă, este
necesară o secțiune în planul de simetrie al domeniului (reprezentată în Fig. 4.12). O observație
asemănătoare celei făcute în cazul curgerii în jurul sferei este aceea că forma celulelor grilei se datorează
secționării acestora în planul xz.

Fig. 4.11 Grila de calcul tridimensională

55
Fig. 4.12 Secțiune în planul de simetrie al grilei de calcul

4.3.3 Setarea aspectelor fizice ale curgerii

Toate setările programului Fluent ce țin de simularea curgerii din cazul de față sunt realizate în
același mod ca simularea curgerii tridimensionale în jurul sferei.

56
5 Rezultatele simulărilor și concluzii
În cadrul acestui capitol vor fi prezenate rezultatele fiecărui caz discutat în capitolul anterior. Acestea
vor fi expuse folosind grafice reprezentative pentru mărimile de interes practic din cadrul simulărilor. De
asemenea, pe lângă expunerea graficelor și comentarea acestora, tot în cadrul acestui capitol, se vor regăsi
și observații asupra validitatății calculelor efectuate și asupra posibiltății îmbunătățirii acestora.

5.1 Curgere bidimensională în jurul unui cilindru


În continuare vor fi prezentate graficele pentru principalele mărimi de interes practic rezultate în
urma simulării unei curgeri hipersonice la număr Mach 5 la altitudinea de 30 km .

Fig. 5.1 Variația presiunii absolute în domeniul de calcul

57
Fig. 5.2 Variația densității

Fig. 5.3 Variația vitezei

58
Fig. 5.4 Variația numărului Mach

Fig. 5.5 Variația temperaturii statice

59
În toate reprezentările grafice de mai sus, se poate observa prezența undei de șoc detașate de tip
„bow shock” evidențiată de discontinuitățile mărimilor respective. În Fig. 5.2 și Fig. 5.4 se poate observa
prezența unor puncte unghiulare ale undei de șoc, fapt ce nu corespunde cu fenomenul fizic, aceste puncte
se manifestă datorită unor neregularități ale grilei de calcul în zonele respective. Nu au fost luate măsuri
în acest sens deoarece zona de interes a calculului este vecinătatea corpului, mai exact stratul de șoc, iar
ce se întamplă în zonele îndepărtate ale corpului nu influențează zona precizată anterior. În legătură cu
temperatura, se poate face o observație asupra faptului că în imediata vecinătate a corpului, aceasta atinge
valori de aproximativ 4000K , fapt ce conduce la apariția anumitor fenomene, precum disocierea
oxigenului și chiar a azotului (această are loc începând cu 4000K ), ce nu au fost luate în calcul în cadrul
simulării. Pe graficul temperaturii nu se poate observa valoarea de 4000K deoarece a fost setată o gamă
mai restrânsă de temperaturi pentru o vizualizare mai clară a variației. De aceea, această simulare nu
prezintă cu un grad ridicat de acuratețe întreg spectrul de fenomene caracteristice curgerilor hipersonice.
Pentru îmbunătățirea acestei simulări se poate introduce în cadrul programului fluent o funcție de
interpolare pentru valoarea căldurii specifice astfel încât aceasta să corespundă gamei de valori a
temperaturilor întălnite în domeniul de calcul. De asemenea, se pot introduce modele pentru a lua în
calcul reacțiile chimice și curgerea care are loc la neechilibru.

5.2 Curgere tridimensională în jurul unei sfere


În cadrul acestui subcaptiol vor fi expuse și comentate rezultatele simulărilor pentru curgerea în jurul
unei sfere la numărul Mach 5 și la altitudinea de 30km. Pentru prezentarea grafică a rezultatelor a fost
folosit programul Tecplot.

Fig. 5.6 Variația presiunii absolute

60
Fig. 5.7 Variația densității

Fig. 5.8 Variația modulului vitezei

61
Fig. 5.9 Variația numărului Mach

Fig. 5.10 Variația temperaturii statice

62
În rezultatele grafice ale acestei simulări se poate observa din nou unda detașată de tip „bow
shock” care duce la generarea unor temperaturi foarte ridicate în zona frontală a corpului, fapt ce reiese și
din Fig. 5.10. Gama temperaturilor afișate pe grafic a fost micșorată pentru o mai bună vizualizare
calitativă. În Fig. 5.8 se observă respectarea condiției de aderență, viteza pe întreaga suprafață a corpului
fiind nulă. De asemenea, ca în cazul precedent, rezultatele nu prezintă includerea fenomenelor ce țin de
reactivitatea chimică a curgerii, fapt ce conduce la reducerea gradului de similitudine cu fenomenele
fizice care au loc în realitate. Îmbunătățirea simulării se poate face introducând modele ce țin de
reactivitatea curgerii, de faptul că aceasta nu este în echilibru din punct de vedere chimic, și introducând
aproximări polinomiale adecvate pentru căldura specifică la presiune constantă.

5.3 Curgerea tridimensională în jurul unui corp de reintrare


5.3.1 Cazul fără incidență

În continuare vor fi prezentate rezultatele simulării curgerii în jurul unei configurații tipice de
reintrare în atmosferă la incidență nulă, număr Mach 5 și altitudine de 30km.

Fig. 5.11 Variația numărului Mach

63
Fig. 5.12 Variația magnitudinii vitezei în domeniul de calcul

Fig. 5.13 Variația presiunii absolute

64
Fig. 5.14 Variația densității

Fig. 5.15 Variația temperaturii

65
Reprezentarea acestor rezultate a fost realizată cu ajut––orul programului Tecplot. Pentru a putea
vizualiza și domeniul de calcul, nu doar corpul, a fost generat un plan de simetrie care să secționeze
domeniul tridimensional. Ca și în cazurile precedente, se observă prezența evidentă a discontinuităților de
tip undă de șoc în toate figurile de mai sus. În Fig. 5.12 Variația magnitudinii vitezei în domeniul de
calculeste pusă în evidență condiția la limită de aderență a vitezei, aceasta fiind nulă pe întreaga suprafață
a corpului. În Fig. 5.15 se pot observa temperaturile ridicate atinse în imediata vecinătate a corpului chiar
și la numere Mach relativ mici (Mach 5). Din nou se poate face observația asupra absenței modelării
fenomenelor ce țin de reacții chimice și de neechilibrul curgerii.

5.3.2 Cazul cu incidență


Acest caz corespunde unei situații practice de reintrare în atmosferă când unghiul de incidență al
navetei nu este nul. Acest fapt contribuie la frânarea aerodinamică necesară atingerii unei viteze
corespunzătoare altitudinilor mai mici, dar crește considerabil temperatura din interiorul stratului de
șoc. Simularea curentă are loc la numărul Mach 5, la altitudinea de 30km, și unghiul de incidență
 = 40 .

Fig. 5.16 Variația numărului Mach

66
Fig. 5.17 Variația magnitudinii vitezei

Fig. 5.18 Variația presiunii absolute

67
Fig. 5.19 Variația densității

Fig. 5.20 Variația temperaturii

68
În acest caz suprafața udată de fluid în cadrul reintrării este mult mai mare decât în cazul intrării
la incidență nulă. Diferența majoră constă în creșterea considerabilă a temperaturii care poate fi observată
în Fig. 5.20. La temperaturi atât de ridicate se întălnește întreg spectrul de fenomene asociate curgerilor la
viteze mari, precum disocierea și ionizarea gazului. În consecință gradul de incertitudine privind
rezultatele acestei simulări este mult mai mare în comparație cu simulările precedente dat fiind faptul că
efectele reacțiilor chimice nu au fost incluse, acestea având o influență mult mai mare la temperaturi atât
de ridicate. La temperaturi de 11000K, pentru îmbunătățirea simulării ar trebui inclus modelul cinetic cu
două temperaturi și modele privind radiația termică a gazului care devine importantă în acest caz. De
asemenea, introducerea unei aproximații polinomiale pentru căldura specifică este mandatorie pentru
obținerea rezultatelor precise, aproximația implicită a programului Fluent fiind validă doar în intervalul
1000-3000K.

69
6 Bibliografie
1. Hallion, Richard P., „The Path to the Space Shuttle: The Evolution of Lifthing Reentry
Technology”, Air Force Flight Test Center, AFFTC Historical Monograph. Edwards Air Force
Base, CA, Nov. 1983
2. Wright-Patterson Air Force Base, „Hypersonic Viscous Flow Over Cone At Nominal Mach 11 In
Air”, Ohio, 1962
3. Anderson J.D., „Hypersonic And High Temperature Gas Dynamics”, McGraw-Hill, Inc. 1989
4. Isvoranu, D., Dănăilă S., „Aspecte termo-aerodinamice ale curgerilor supersonice/hipersonice”,
București, Editura Printech, 2016
5. W. Jones, B. Launder, „The prediction of laminarisation with two-equation model of turbulence”,
International Journal of Heat and Mass Transfer, 1972
6. Park, C. , „Nonequilibrium Hypersonic Aerothermodynamics”, John Wiley and Sons, 1990
7. Park, C. , „Assessment of Two-Temperature Kinetic Model for Ionizing Air”, Journal of
Thermophysics and Heat Transfer, Vol.3, 1989
8. Park, C. , „Assessment of Two-Temperature Kinetic Model for Dissociating and Weakly-Ionizing
Nitrogen”, Journal of Thermophysics and Heat Transfer, Vol.2, 1988
9. Lee, J. H., ”Basic Governing Equations for the Flight Regimes of Aeroassisted Orbital Transfer
Vehicles, Thermal Design of Aeroassisted Orbital Transfer Vehicles:Progress in Astronautics and
Aeronautics”, Vol. 96, edited by H.F. Nelsion, AIAA
10. Dănăilă, S., Berbente, C., “Metode numerice în dinamica fluidelor”, Bucureşti, Editura
Academiei Romane, 2003
11. Liou, M.-S. and Steffen, C., “A New Flux Splitting Scheme,” J. Comput. Phys., Vol. 107, 1993.
12. B. van Leer, „Lecture Notes in Physics”, Springer-Verlag, New York/Berlin, 1982
13. M.-S. Liou, B. van Leer, and J.-S. Shuen, J. Comput. Phys., 1990
14. Bertin, J. J., „Hypersonic aerothermodynamics”, American Institute of Aeronautics and
Astronautics, Inc.
15. Hayes W. D., Probstein R. F., „Hypersonic flow theory”, Elsevier, Academic Press, 1959
16. Constantinescu V.N., Dănăilă S., Găletușe S., „Dinamica fluidelor în regim turbulent”, Editura
Academiei Române, 2008
17. Marvin J.G., Coakley T.J., „Advances in hypersonic, modeling hypersonic flows”, 1992
Sreekanth A.K. „Aerodynamic predictive methods and their validation in hypersonic flows”,
Defence Research & Development Organisation Ministry of Defence, 2003
18. https://www.hq.nasa.gov/office/pao/History/SP-440/ch6-2.htm
19. http://memory-alpha.wikia.com/wiki/Vostok_1

70