Născut pe 3 martie 1904, Mircea Vulcănescu purta cu el un
destin de martir. Intre anii 1941 si 1944 Mircea Vulcanescu a avut functia de subsecretar de stat la Ministerul de Finante din cadrul guvernului Antonescu. La 30 august 1946, a fost arestat preventiv,la Inchisoarea Vacaresti, fără mandat, împreună cu toţi membrii Guvernului Antonescu, iar la 20 octombrie 1948 i s-a alcătuit dosarul şi a fost condamnat drept criminal de război si pentru afilierea economiei romanesti celui de al treilea Reich (Raih- desemnează statul german în perioada anilor 1933 - 1945, când țara a stat sub controlul ferm al partidului totalitar nazist avand ca lider nazist pe dosar, apăreau două afirmaţii contradictorii: Adolf Hitler).În „Mircea Vulcănescu, funcţionar de carieră, nu a făcut politică” versus „Mircea Vulcănescu făcea parte din Guvernul Antonescu, care la 22 iunie a declarat război Rusiei sovietice şi este socotit criminal de război.” Aşa începea sau, mai bine spus, aşa se sfârşea totul. Un om ca un munte avea să se stingă încet, contactând o boală la plămâni. În închisoarea de la Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat. Povesteste el ca in inchisoare se afla o cameră unde ploua, ningea, bătea vântul şi ardea soarele. În acea cameră neagră de la Jilava, Mircea Vulcănescu a ales într-o nopate să salveze viaţa unui tânăr student care avea febră 40 grade. S-a întins pe cimentul rece şi umed şi ca să-l încălzească pe tânărul care delira, l-a luat în braţe şi l-a ţinut deasupra lui, pe propriul trup. Povesteste cu ingrozire momentele in care impreuna cu Alexandru Constant care dupa ce a venit din celula de refacere, a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice „A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula 16 cunoscuta si sub denumirea de Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat in murdarie trei zile şi trei nopţi. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. În 1951, cu un an înainte de moartea lui, s-a cerut internarea lui la Spitalul Văcăreşti fiindca din cauza conditiilor foarte rele Suferea printer altele de miocardita si pleurezie dublă T.B.C. Dar oroarea sistemului comunist era maximă. A fost consultat şi găsit sănătos... Chinuit de tuberculoză şi în ciuda unei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu a fost trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu s-a aprobat. Un an mai tarziu în noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcănescu avea să moară, în infirmeria de la Aiud, într-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, într-un pat de fier. Lângă el, se aflau doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu care au povestit frânturi din ce s-a întâmplat atunci, în ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, într-un articol publicat în „Memoria”. Cei doi stăteau de vorbă, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit şi avea dureri insuportabile. Iata din cuvintele pe care martorii de celula a lui Vulcanescu si le amintesc in ultimele momente de viata ale acestuia „Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există”,si „Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…”Incet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stingea, durerile au început să dispară. A rămas tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng, aşa cum avea el, mor în timpul somnului de aceea a ales sa ramana treaz facand astfel eforturi supraomeneşti sa nu adoarma. Celebrele lui cuvinte inainte sa mearga spre cele vesnice au fost „Să nu ne răzbunaţi!”, în timp ce viaţa i se scurgea, fără nicio lumânare în infirmeria de la Aiud. Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952anunta că în ziua de 28 octombrie 1952 a decedat deţinutul Vulcănescu Mircea, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC. La Bucureşti în casa de pe strada Popa Soare, unde locuise familia lui, medicul închisorii trimisese o scrisoare prin care voia sa instiinteze familia de moartea lui. Numai că acolo, familia nu mai era... fusese dată afară. Aşa că despre moartea lui s-a aflat mult, mult mai târziu. În acel octombrie al anului 1952, deşi îi intuiau boala, nimeni de acasă nu a ştiut că Mircea a murit.