Capitolul Trei

CERCUL VICIOS AL DISPREŢULUI

Mama ca agent al societăţii pe parcursul primilor ani de viaţă……122

Dacă am spune unui pacient că în alte societăţi perversiunea lui nu ar fi

o problemă, că este o problemă aici numai din cauză că societatea noastră e
bolnavă şi produce presiuni şi constrângeri, cu siguranţă i-am spune un
adevăr parţial, dar nu i-ar fi de mare ajutor. Ar simţi, mai degrabă, că, luat ca
individ, cu propria lui istorie individuală, s-a trecut peste el şi nu a fost înţeles,
căci această interpretare diminuează importanţa tragediei lui reale. Ceea ce
are nevoie să înţeleagă în primul rând este compulsia de a repeta şi starea de
lucruri din spatele acesteia, al cărei mărturie este compulsia. Starea lui
deplorabilă este, fără îndoială, rezultatul presiunilor sociale, dar acestea nu îşi
exercită efectul asupra psihicului prin cunoaştere abstractă; sunt ancorate
puternic în primele lui experienţe afective cu mama. Astfel, problemele lui nu
pot fi rezolvate cu ajutorul cuvintelor, ci numai prin experienţă – nu numai
experienţa corectoare trăită ca adult, ci, mai mult decât orice, printr-o
experienţă conştientă a primei lui frici de dispreţul mamei şi a sentimentelor
ulterioare de indignare şi tristeţe. Cuvintele simple, oricât de abilă ar fi
interpretarea, vor lăsa neschimbată sau chiar vor adânci scindarea dintre
speculaţia intelectuală şi cunoaşterea corpului, scindare de care deja suferă.
Un dependent nu poate fi eliberat de cruzimea dependenţei lui
arătându-i-se cum absurditatea, exploatarea şi perversitatea societăţii ne
provoacă nevrozele şi perversiunile, oricât de adevărat ar putea fi.
Dependentului îi vor plăcea astfel de explicaţii şi le va crede cu înfocare,
pentru că îl scutesc de durerea adevărului. Dar lucruri pe care le putem vedea
nu ne îmbolnăvesc, deşi ne pot stârni indignarea, supărarea, tristeţea sau
sentimente de neputinţă. Ceea ce ne îmbolnăveşte sunt acele lucruri pe care
nu le putem vedea, constrângerile societăţii pe care le-am absorbit prin ochii
părinţilor noştri. Oricât de mult am citi şi am învăţa, nu ne vom elibera astfel
de acei ochi.
Folosind alte cuvinte, mulţi oameni care suferă de simptome grave sunt
foarte inteligenţi. Ei citesc în ziare şi în cărţi despre absurditatea cursei
înarmării, despre exploatarea capitalistă, despre nesinceritatea diplomaţilor,
despre aroganţa şi manipularea puterii, despre submisivitatea celor slabi şi
neputinţa indivizilor – şi reflectă asupra acestor subiecte. Ce nu văd, din cauză
că nu pot vedea, sunt absurdităţile create de mamelor lor, atunci când erau
copii mici.
Opresiunea şi impunerea obedienţei nu încep la birou, fabrică sau în
partidul politic; încep în primele săptămâni de viaţă ale copilului. După aceea
sunt refulate şi sunt deci, prin însăşi natura lor, inaccesibile argumentului.
Nimic nu se schimbă în caracterul submisivităţii sau al dependenţei, atunci
când este schimbat doar obiectul acesteia.
Acţiunea politică poate fi hrănită de furia inconştientă a copiilor care au
fost abuzaţi, întemniţaţi, exploataţi, constrânşi şi disciplinaţi forţat. Această
furie poate fi descărcată parţial în lupta cu “duşmanii”, fără să se fi renunţat la
idealizarea propriilor părinţi. Vechea dependenţă va trece pur şi simplu la un
nou grup sau lider. Dacă, totuşi, se va putea trece prin deziluzia şi doliul care îi
urmează, dezangajarea socială şi politică nu rezultă de obicei, însă acţiunile

1
noastre sunt eliberate de compulsia de a repeta. Ele pot avea atunci un scop
clar, alcătuit din decizii conştiente.
Odată ce propria realitate a fost înfruntată şi trăită, necesitatea
interioară de a continua construirea unor noi iluzii şi negări, pentru a evita
experienţa dispare. Realizăm atunci că întreaga viaţă ne-am temut şi am
luptat ca să alungăm ceva ce nu se mai poate întâmpla cu adevărat; s-a
întâmplat deja, chiar la începutul vieţilor noastre, când eram complet
dependenţi.
Efectele terapeutice (în forma ameliorării temporare) pot fi atinse, dacă
o conştiinţă strictă poate fi înlocuită de una mai tolerantă a terapeutului sau a
grupului. Scopul terapiei, totuşi, nu este acela de a corecta trecutul, ci de a da
pacientului posibilitatea să se confrunte cu propria istorie şi să o treacă printr-
un proces de doliu. Pacientul trebuie să descopere amintirile timpurii din el
însuşi şi trebuie să devină conştient de manipularea inconştientă şi dispreţul
părinţilor lui, pentru a se putea elibera de ele.
Atât timp cât trebuie să se descurce cu o toleranţă substitutivă,
împrumutată de la terapeut sau de la grupul lui, atitudinile dispreţuitoare pe
care le-a moştenit de la părinţii lui vor rămâne ascunse în inconştientul său,
neschimbate, în ciuda întregii lui cunoaşteri şi a intenţiilor lor superioare.
Această atitudine dispreţuitoare se va arăta în relaţiile pacientului cu
oamenii şi va continua să îl chinuiască, atât timp cât funcţionează în celulele
corpului său. Conţinuturile inconştientului rămân neschimbate şi încremenite
în timp. Numai când aceste conţinuturi devin conştiente, poate începe
schimbarea.

“Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine.”, Alice Miller,

Editura Herald, 2013, Bucureşti, pp. 122-125