You are on page 1of 2

SĂ COMUNICI CU TINE ÎNSUŢI

Cel mai simplu nivel de comunicare, cel mai la îndemâna oricui, este atunci când nu este
implicat altcineva cu care "să comunici". Îndeobşte, se consideră că este folosită
comunicarea pentru a se transmite informaţii - experienţe, impresii, ştiri etc. - prin care
acela care le primeşte ajunge să cunoască un nou aspect al realităţii. Sintetizând,
comunicarea apare ca un instrument de cunoaştere.
Putem să învăţăm, deci, din ceea ce aflăm prin orice formă de comunicare, din orice lucru
pe care îl percepem prin simţuri şi prin orice alte posibilităţi de receptare a informaţiei, de
care dispunem. Educaţia societăţii actuale ne-a orientat foarte mult spre exterior, spre a
percepe informaţii din lumea înconjurătoare, de la lucrurile din jur şi de la semenii noştri.
Prin prisma acestei educaţii, ceea ce este în jurul nostru pare să aibă cea mai mare
pondere în cunoaşterea pe care o dobândim în viaţă, şi de aceea mulţi oameni, după o
anumită vârstă, pot ajunge să aibă senzaţia unei mari neîmpliniri a vieţii lor, a unui mare
gol în cunoaşterea lor: chiar dacă au ajuns să studieze mult şi să trăiască multe experienţe
care le-au dat o masivă cunoaştere despre lumea din jurul lor, ei pot descoperi că nu se
cunosc deloc pe sine.
Pe poarta Oracolului de la Delphi scria, din antichitate, "Cunoaşte-te pe tine însuţi!", şi
aceasta era şi este una dintre cheile înţelepciunii. Acea acaparare a atenţiei noastre de
către lumea exterioară a ajuns să ne facă, în epoca de azi, să uităm că propria noastră
fiinţă reprezintă un obiect de studiu mereu la îndemână, mereu aproape. Oare cum de s-a
putut produce această uitare progresivă a faptului că suntem, noi înşine, prima fereastră
deschisă către cunoaşterea oricărei realităţi? Se pare că ne-am lăsat păcăliţi de jocul
exteriorului, al lucrurilor aparente, schimbătoare, al iluziei - acea Maya a orientalilor - şi
uitându-ne prea mult la ele, am uitat de noi înşine.
Astfel, în urma educaţiei primite şi prin imitarea stilului de viaţă al celor dinaintea
noastră, am ajuns să învăţăm mai mult din surse exterioare, din ceea ce se spune, se
întâmplă, se vede şi se aude în jurul nostru. Ştim o mulţime de lucruri despre natură,
despre politică, despre economie, despre artă - tot ce s-a spus - şi cu toate acestea abia
dacă ştim cine suntem şi ce avem de făcut ca să fim fericiţi... Să însemne asta cunoaştere,
să însemne asta civilizaţie?
Este timpul să ne întoarcem spre noi înşine, să ne cunoaştem pe noi înşine. Psihologia, o
ştiinţă care s-a dezvoltat cu adevărat abia de vreun secol, încearcă să facă paşi în direcţia
cunoaşterii psihicului uman, a vieţii interioare a fiinţei umane, dar atâta vreme cât
psihologii nu se cunosc nici ei pe ei înşişi, cum ar putea să cunoască altceva decât
manifestările exterioare ale omului? Fiecare poate şi trebuie să devină propriul său
psiholog, să se cunoască pe sine şi să astfel să poată limpezi fereastra prin care priveşte
lumea, ca să vadă cât mai clar. Iar pentru asta, este suficient să fii atent la ceea ce îţi
transmiţi tu însuţi, la ceea ce îţi comunică permanent propriul tău suflet, prin
comportamentul, obişnuinţele şi reacţiile tale de fiecare clipă.
Priveşte-te în oglindă. Sau poţi să te vezi întâmplător într-o oglindă, şi să te observi
făcând anumite gesturi de rutină. Ce îţi spune despre tine ceea ce vezi? Dar nu te privi cu
ochii altuia, gândindu-te la cum le-ar place colegilor noua ta coafură, sau la ce vor zice
ceilalţi despre cum dansezi. Priveşte-te cu ochii tăi, îţi place cum arată omul din oglindă?
Are o figură plină de viaţă, de bucurie, de lumină, sau are o figură tristă, îngrijorată,
întunecată? Sau: îţi place cum se mişcă? Este atent, sigur, calm, relaxat în gesturi, sau
este repezit, imprudent, temător? Eşti mulţumit cu ceea ce vezi la tine? Dacă da, atunci e
bine. Dacă nu, atunci este timpul să te întrebi unde ai greşit, şi ce poţi face ca să poţi să-ţi
spui, atunci când te priveşti în oglindă: "Minunat!"
Când vorbeşti, ascultă-te ce spui. Nu vorbeşti doar pentru ceilalţi, ci vorbeşti în primul
rând pentru tine, cu tine însuţi. Ceilalţi s-ar putea să nu te audă, dar tu în mod cert te auzi
când spui ceva, întotdeauna. Nu vorbi în van, deschide-ţi urechea spre propriile tale
cuvinte: sunt ele chiar ceea ce vrea inima ta să afirme? Sau sunt doar repetări ale unor
cuvinte auzite de la alţii, pe care le pasezi mecanic mai departe? Sunt cuvintele tale
aducătoare de bucurie, de pace, de echilibru, de rezolvări la situaţiile curente? Sau
exprimă doar supărarea, neputinţa, slăbiciunea, răutatea, adică nu ajută nimănui sau chiar
rănesc? Eşti mulţumit cu ceea ce te auzi vorbind? Dacă da, este bine. Dacă nu, atunci este
timpul să te întrebi ce vrei să le spui celorlalţi, de fapt, ce adevăr vrea inima ta să exprime
prin cuvintele tale, şi cum să faci ca să exprimi mereu acel adevăr, cât mai limpede, astfel
încât să ajungi ca, ori de câte ori vorbeşti, să te bucuri şi tu însuţi, şi toţi cei care te aud,
de puterea cuvântului tău, rostit din inimă.
Observă-te cum reacţionezi. Când ţi se întâmplă ceva, indiferent că e un lucru mărunt,
cotidian, sau ceva neaşteptat, poate chiar şocant, poţi observa cum te comporţi în situaţia
respectivă. Unii oameni au reacţii mecanice, automatisme imprimate prin exersări
frenetice, astfel încât ajung să reacţioneze mereu la fel, fără să mai gândească, fără să mai
ştie de ce reacţionează aşa. Eşti cumva unul dintre ei? Te observi reacţionând impulsiv
sau instinctiv, din obişnuinţă sau la întâmplare? Poţi să-ţi explici de ce te comporţi într-un
anumit fel la un moment dat? Sau te mulţumeşti să-ţi spui că aşa eşti tu şi n-ai cum să te
schimbi? Îţi ajută cu adevărat comportamentul tău actual? Îţi dă mai multă linişte, rezolvă
situaţiile respective? Eşti mulţumit cu ceea ce observi în stilul tău de a aborda situaţiile
curente? Dacă da, atunci e bine. Dacă nu, înseamnă că trebuie să iei măsuri cu tine însuţi,
să cauţi să înţelegi ce anume te face să te comporţi într-un fel care nu-ţi place nici ţie, şi
să adopţi atitudini noi, care să te ajute să te exprimi şi în comportamentul cotidian aşa
cum simţi că eşti tu cu adevărat.
După cum se vede, ai multe de învăţat din ceea ce îţi comunică propria ta fiinţă, şi n-am
amintit aici decât acele aspecte pe care le poate sesiza oricine din jur, doar tu însuţi se
pare că le observi cel mai rar... Dar în tine însuţi există o adevărată comoară a cunoaşterii,
merită să o pui în valoare. Efortul este minim, nu necesită investiţii, dar câştigul este
enorm, căci din această autocunoaştere vei ajunge să-i cunoşti mult mai bine şi pe ceilalţi,
şi tot ce este în jurul tău.
Vei descoperi că există multe moduri de a te prezenta în faţa lumii, de a vorbi, de a te
mişca, de a fi tu însuţi. Nu trebuie să fii altcineva, nu trebuie să arăţi ca toată lumea, nu
trebuie să vorbeşti numai ce-i place lumii să audă şi nici să te porţi "cum dă bine" în ochii
altora, ci descoperă, prin această autocunoaştere, cine eşti tu cu adevărat şi cum te poţi
exprima în modul cel mai sincer, cel mai autentic, cel mai liber, în aşa fel încât să poţi trăi
permanent o viaţă plină de bucurie, de împlinire, de pace şi iubire!