You are on page 1of 5

Elaborarea și Tehnica sistematizării actelor normative

I. Noțiunea și principiile tehnicii elaborării actelor normative (tehnică


legislativă)

Activitatea normativă este una din modalităţile fundamentale de exercitare a funcţiilor statului, ea
având ca finalitate crearea dreptului, adică adoptarea de acte normative. Activitatea de creare a
dreptului are două laturi unite între ele: una teoretică (ştiinţifică) şi alta tehnică.
Desfăşoară o astfel de activitate organele legislative şi organele executive.

Legiferarea este activitatea exclusivă a organului legislativ, care constă în iniţierea, elaborarea,
adoptarea actelor legislative, în special a legilor, în vederea normării principalelor domenii ale vieţii
sociale.

Tehnica juridică este totalitatea principiilor, metode și etapelor juridice de elaborare a actelor
juridice de către organele competente de stat.

Principiile activității normative


Principiul supremației legii - conform căruia măsurile generale privind activitatea de stat, socială
şi economică se dispun prin legi și oglindește faptul că în sistemul izvoarelor dreptului, locul cel mai de
seamă îl ocupă legea, ca act al organului suprem de stat.
Principiile de elaborare a actelor normative sunt ideile care orientează activitatea organului
legislativ și executiv în procesul de elaborare a actelor normative.
Principiul fundamentării științifice, potrivit căruia elaborarea proiectelor actelor normative şi,
ulterior dezbaterea lor, trebuie să implice activitatea unor jurişti, dar şi a specialiştilor din domeniile
vizate de actele respective și se cere argumentarea științifică a necesității actului normativ.
Principiul asigurării unui raport just între stabilitatea şi mobilitatea reglementărilor care
semnifică nevoia ca actele normative să răspundă prompt schimbărilor din mediul social-economic, dar
să şi asigure reglementări stabile, clare pentru realităţi viabile.
Principiul oportunității actului normativ, actul normative trebuie să fie raportat la necesitățile
sociale.
Principiul accesibilității actelor normative — actele normative trebuie să fie pe înțelesul
destinatarilor (cetățenilor).
Principiul unității de sistem al legislației - orice act normativ care se elaborează ocupă un loc în
sistemul legislației și trebuie să fie în concordanță cu legislația în vigoare.

Fazele legiferării:

1. Iniţiativa legislativă: potrivit art. 74 din Constituţie, au drept de iniţiativă legislativă:


Guvernul, deputaţii, senatorii sau un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii
care îţi exercită acest drept trebuie să provină din cel puţin ¼ din judeţele ţării. Nu pot face obiectul
iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, amnistia şi graţierea. Cele mai frecvente proiecte
de acte normative le face Guvernul. Activitatea executivă a acestuia semnalează domeniile în care se
impun modificări sau completări ale legislaţiei. Pe parcursul întocmirii lui, proiectul de act legislativ
este supus spre observare şi amendare unui număr cât mai mare de specialişti din domeniul pe care îl va
reglementa. Proiectele legislative se depun la acea cameră care este competentă să le adopte ca primă
cameră sesizată, conform partajării competenţelor camerelor din articolul 75 din Constituţie.

Legile la faza de proiect urmează să treacă următoarele expertize: Expertiza juridică; Expertiza
economică; Expertiza financiară; Expertiza lingvistică; Expertiza ştiinţifică; Expertiza ecologică;
Expertiza anticorupție a proiectului de lege.

2. Dezbaterea şi adoptarea proiectelor: după înregistrarea lor la camera competentă,


proiectele legislative se trimit spre analiză la comisiile de specialitate din cadrul acelei camere.
Proiectele vor fi avizate pur şi simplu sau amendate (modificate) de comisia de resort şi de comisia
juridică a acelei camere, apoi sunt trimise pentru dezbatere şi aprobare la plenul camerei. Prima cameră
sesizată se va pronunţa în termen de 45 de zile pentru proiecte legislative obişnuite sau în termen de 60
de zile pentru proiecte legislative complexe, apoi va trimite proiectul la cealaltă Cameră, care îl va
adopta în mod definitiv. Nerespectarea termenelor menţionate semnifică adoptarea tacită a proiectelor
înregistrate la Camere. Legile organice se adoptă cu majoritatea membrilor fiecărei camere. Legile
ordinare şi hotărârile se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare cameră (acestea pot
funcţiona legal doar dacă este prezentă majoritatea membrilor lor).

3. Promulgarea legilor: după adoptare, legile se trimit spre promulgare Preşedintelui


României. Acesta este obligat să se pronunţe în cel mult 20 de zile de la primire. El poate să promulge
legea sau să o restituie Parlamentului (o singură dată) cerând reexaminarea ei. După reexaminare şi
adoptarea a doua oară, Preşedintele este obligat ca în 10 zile de la primire legii să o promulge,
indiferent dacă Parlamentul a ţinut sau nu cont de observaţiile sale.

4. Intrarea în vigoare a legii: după promulgare, legea se publică în Monitorul Oficial al


României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare, dacă nu prevede în conţinutul său o altă dată,
ulterioară.
Părţile constitutive ale unui act normativ sunt :

-Titlul – reprezintă elementul de identificare al actului normativ. Trebuie să fie clar, concis şi să
indice precis obiectul reglementării.
-Preambulul – realizează o scurtă introducere în conţinutul actului descriind împrejurările care
au determinat adoptarea lui.
-Formula introductivă – descrie temeiul constituţional sau legal al actului.
-Reglementarea propriu–zisă – poate să fie o structură unitară sau poate fi compusă din mai
multe părţi, în funcţie de volumul şi importanţa actului..
-Dispozitii finale și tranzitorii – conţine dispoziţii finale care se referă la data intrării în vigoare a
actului şi la eventuale situaţii tranzitorii legate de implicaţiile adoptării actului în raport cu reglementări
anterioare.
II. Noțiunea și formele de sistematizare a actelor normative

Sistematizarea actelor normative – Conceptul de sistematizare a legislaţiei, pus în lumină în


cadrul preocupărilor de tehnică juridică, răspunde unor necesităţi de a se pune ordine în multitudinea de
acte normative, de a se realiza o simplificare, reducere şi concentrare a reglementărilor. Sistematizarea
actelor normative are ca finalitate elaborarea unor culegeri de acte normative, colecţii sau coduri.
Rezultatul „ordonării” actelor normative, indiferent de criteriul sau criteriile întrebuinţate în vederea
atingerii acestui scop, se materializează în stabilirea colecţiilor, culegerilor sau a codurilor.
Un act normativ face parte dintr-un sistem; el nu poate fi conceput ca o entitate izolată de restul
actelor normative; aşadar, la intrarea sa în vigoare, el trebuie să se integreze în mod armonios în
ansamblul actelor normative ce constituie legislaţia unei ţări. Întreaga legislaţie trebuie să alcătuiască
un sistem bine închegat, în care fiecare act normativ, păstrându-şi o individualitate proprie, să fie în
stare de armonie cu celelalte acte componente.
Investirea noii reglementări cu forţă juridică obligatorie are loc prin adoptarea ei de către una din
autorităţile statale cu atribuţii de reglementare într-o formă de exprimare specifică izvoarelor formale
de drept: lege, ordonanţă, hotărâre de guvern, ordin, instrucţiune, alte categorii de acte normativ-
juridice adoptate de către autorităţile administrative autonome, centrale şi locale. Structura sistemului
izvoarelor formale de drept (sistemul legislativ) este poziţionată pe scară ierarhică, fiind expresia
principiului supremaţiei legii, regulă în virtutea căreia legea elaborată cu litera şi spiritul Constituţiei
este superioară juridic tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional.
Fără a relua considerentele expuse la începutul secţiunii precedente, arătăm că sistematizarea
actelor normative priveşte o latură internă – sistematizarea structurii interne a actului şi sistematizarea
actelor normative în sistemul legislativ. Întrucât sistematizarea, aplicată pe structura internă a actului
normativ, necesită scurte consideraţii în ce priveşte noţiunea de entropie, vom încerca unele menţiuni
(în contextul în care entropia este o mărime străină dreptului ca atare dar adaptabilă universului juridic.
Poziţia de interacţiune a actelor normative, în ansamblul legislativ, impune o strictă corelare a
fiecăruia cu restul ansamblului, pentru a evita o eventuală stare de contradictorialitate dintre două sau
mai multe legi. I. Mrejeru afirma că o lege nouă „îşi face intrarea” într-un sistem legislativ unitar, se
alătură actelor normative existente pe care nu trebuie să le „jeneze”, creând discrepanţe şi necorelări
care pot să conducă la spargerea unităţii sistemice a actelor anterioare ei.
Legea nr.24/2000 stipulează în art.16 alin.(1) că „în procesul de legiferare este interzisă
instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în
două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma
de trimitere.” Dacă totuşi există paralelisme „acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin
concentrarea materiei în reglementări unice” [alin. (2)]; acest proces de concentrare fiind aplicabil şi
pentru „reglementările din aceeaşi materie dispersate în legislaţia în vigoare” [alin. (3)].
Noul act normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislativ pentru realizarea finalităţii
sale şi pentru ca nici sistemul însuşi să nu fie afectat în vreun fel de apariţia acestuia.

Distingem două forme ale sistematizării:

Codificarea legislației — Codificarea este o formă superioară de sistematizare a actelor


normative şi constă în cuprinderea tuturor sau aproape tuturor actelor normative dintr-o ramură de
drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ nou, cu un conţinut şi o formă unitare, cât
mai complet şi mai închegat – codul – cu forţă juridică, egală cu cea a legii.
Existenţa codurilor, în aprecierea domnului profesor V.D. Zlătescu, reprezintă una din trăsăturile
caracteristice ale tuturor sistemelor naţionale care fac parte din marea familie de drept romano-
germanică, familie ce gravitează în jurul a două mari coduri civile, considerate, pe bună dreptate,
monumente legislative de mare însemnătate: Codul civil francez din anul 1812 (strâns legat de numele
lui Napoleon) şi Codul civil german din anul 1900 (Burgerliche Gesetzbuch – desemnat prin iniţialele
B.G.B.)
În literatura de specialitate franceză, clasificarea uzuală a codificării este aceea a codificării
clasice şi a codificării administrative. Codificarea clasică este codificarea care nu implică numai
adunarea unui număr mai mic sau mai mare de texte de lege, ci şi o reformă de fond, o activitate
creatoare, care presupune modernizarea şi modificarea normelor juridice, o adaptare la cerinţele
evoluţiei sociale şi politice sau chiar şi o ameliorare a regulilor anterioare. Codificarea administrativă
se distinge de codificarea clasică prin aceea că este destinată să faciliteze prin regruparea normelor
juridice, în scopul cunoaşterii numeroaselor norme juridice răspândite în diverse acte normative şi
deosebite, chiar prin originea lor legislativă. Inspirată din procesul de consolidare, ţările anglo-saxone,
sau de „restatement” din Statele Unite ale Americii, mai limitată decât precedentul judiciar în valoare,
această metodă este caracterizată prin lipsa unor modificări de conţinut. Această metodă, menită să
pună ordine în textele juridice dintr-o anumită materie se numeşte codificare administrativă. Ea nu
permite, în principiu, modificarea textelor de lege incluse decât în cazul unor proceduri speciale. Pe de
altă parte, noile texte din aceeaşi materie nu sunt integrate totdeauna în cod.
Fără a relua unele aspecte prezentate mai pe larg în secţiunile anterioare, vom reitera, în scopul
întăririi ideii exprimate, că reglementând pentru o perioadă întinsă de timp, alcătuirea codului,
dezbaterea şi adoptarea sa de autoritatea legislativă implică profesionalism, previziune şi răspundere.
Codificarea, reprezentând una dintre cele mai pretenţioase activităţi pe linie de elaborare a actelor
normative, impune, cu necesitate, desemnarea unei comisii (colectiv) care să se ocupe cu pregătirea şi
elaborarea viitorului cod.
În compoziția unui cod intră patru grupe de factori: politici, economici, ideali și juridici.
Condițiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter
practic, logica, frumusețea stilului etc.

Incorporarea legislației — Incorporarea este o formă inferioară (inițială) de sistematizare și


privește o simplă asezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare – cronologice, alfabetice,
pe ramuri de drept sau instituții juridice etc. O asemenea formă de sistematizare poate fi oficială sau
neoficială. Este oficială incorporarea realizată de organe de drept (spre exemplu: colecțiile de legi,
decrete, hotărâri publicate periodic, colecții în care se îmbină criteriul cronologic cu cel al forței
juridice a actului normativ). În afara acestor colecții pot să alcatuiască culegeri de acte normative și
persoane particulare (sub forma unor îndrumare legislative).
În conținutul acestor incorporări nu se procedează la prelucrarea materialului normativ, nu sunt
aduse modificări conținutului normelor juridice adunate în colecții sau culegeri (se corectează doar
anumite erori materiale sau eventuale greșeli gramaticale).

Deosebim două modalități ale incorporării:


- oficială - sistematizarea realizată de un organ al statului și se exprimă de regulă în organizarea
propriilor acte normative după un anumit criteriu, criteriul adoptării (cronologic).
- neoficială – sistematizarea realizată de particulari și care se exprimă în formarea unor baze de
date juridice în temeiul unui criteriu (cronologic, ramural).

Este evident că sistematizarea actelor normative este o activitate de o importanţă extraordinară


pentru viabilitatea oricărui sistem de drept scris, precum cel din a cărui familie face parte dreptul
românesc. Sistematizarea actelor normative trebuie înţeleasă şi privită aidoma celei de ordonare a unei
gospodării; fără o asemenea acţiune, în foarte scurt timp, datorită prezenţei inevitabile a entropiei, nu ar
mai putea fi posibilă niciun demers legislativ, întrucât noua legislaţie ar fi incompatibilă cu cea veche.
Din această cauză la nivelul oricărui sistem legislativ sunt constituite organisme printre ale căror funcţii
se numără şi acela de a veghea asupra ansamblului sistemului legislativ în permanenţă în vederea
garantării că, în orice moment, organele de legiferare edictează acte normative cu luarea în considerare
a tuturor actelor normative în vigoare; luare în considerare care se traduce prin corelare, adaptare şi
integrare.

Realizarea dreptului

Dreptul se realizează, se transpune în viaţa socială în două moduri: prin respectarea normelor sale
şi prin încălcarea lor cu consecinţa antrenării răspunderii juridice.
Respectarea dreptului semnifică adecvarea comportamentului cetăţenilor, a organelor de stat şi a
organizaţiilor sociale la dispoziţiile normei juridice.
În epoca contemporană, succesiv revoluţiilor burgheze s-a instaurat, la nivelul statelor moderne,
principiul legalităţii. Potrivit acestui principiu, toţi cetăţenii statului, indiferent de poziţia lor socială, de
sex, vârstă, etc. ca şi organele statului, au obligaţia să respecte legile, care sunt aceleaşi, pentru toţi.
Spre deosebire de legalitate, care reprezintă un deziderat, ordinea de drept desemnează situaţia
concretă creată succesiv aplicării normelor dreptului, modul în care se derulează relaţiile sociale în
raport cu reglementarea. Încălcarea dreptului reprezintă situaţia în care cetăţenii, organizaţiile sociale
sau organele de stat, destinatarii normelor, nu se conformează dispoziţiilor acestora. În acest caz
intervine sancţiunea sau răspunderea juridică.
În general, într-un stat democratic, marea majoritate a normelor juridice se realizează prin
respectarea lor, cu titlu de excepţie, comiţându-se şi fapte care contravin dispoziţiilor acestora.

Bibliografie:

 Bădescu, Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2004;


 Djuvara, Mircea, Teoria generala a dreptului, Vol.l; I. Mrejeru, Tehnica legislativa,
Bucuresti, 1979;
 Grigore, Mihai, Tehnica normativă, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009;
 Luburici Momcilo, Prof. univ. Dr., Teoria Generala a dreptului, Editura Prouniversitaria,
Bucuresti 2014;
 Naschitz, Anita, Teorie si tehnica in procesul de creare a dreptului, cit.supra; N. Popa,
Aspecte teoretice privind tehnica elaborarii actelor normative, AUB, Drept, 1993;
 Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012;
 ZIatescu, Victor Dan, Introducere in legistica formala, Ed.Oscar Print, 1996;
 Stoichitoiu, Adriana. Stilul juridic in Romania contemporana, Rezumatul tezei de doctorat,
Universitatea Bucuresti, 1984.