You are on page 1of 100

Serie nouă

Anul XXIX
Nr. 9 – 10 (331 – 332)
septembrie – octombrie 2018
DIRECTOR:
Carmen-Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF:
Alexandru Ovidiu VINTILĂ Acest număr al revistei
este publicat cu sprijinul financiar
REDACTORI: al Consiliului Judeţean Suceava,
Sabina FÎNARU prin Programul de finanţare
Isabel VINTILĂ nerambursabilă în anul 2018.

COLEGIUL REDACŢIONAL:
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
Ion BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ) Revista este membră a Asociaţiei
Liviu ANTONESEI (Iaşi) Revistelor şi Imprimeriilor Literare
Leo BUTNARU (Chişinău) din România (A.R.I.E.L.).
Ioan HOLBAN (Iaşi)
Gheorghe GRIGURCU (Târgu Jiu) Număr ilustrat
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) cu reproduceri după lucrări
Matei VIŞNIEC (Paris) ale artistului plastic Costin Neamţu.
Paul EMOND (Bruxelles)

Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
E-mail: ovidius_vintila@yahoo.com.

Puteţi să ne scrieţi şi la adresa:
Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, str. Mitropoliei nr. 4,
720035 Suceava.

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor.
Manuscrisele trimise redacţiei nu se înapoiază.
Autograf Robert Şerban

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 1
Aforisme

„Eleganța durerii sale”

Gheorghe GRIGURCU
Etica poemului constă în incapacitatea lui Relațiile unui creator cu arta sa, aidoma ce-
funciară de-a fi altceva decît poem. lor conjugale, pot continua și sub forma rutinei, atunci
* cînd emoția s-a stins.
Diavolul ține la ierarhii mai mult decît orici- *
ne, deoarece rebeliunea care l-a specificat n-ar fi fost „Nu crede că adevărul tău ar putea fi găsit de
posibilă fără ele. vreun altul” (André Gide).
* *
Modesta, cenușia sîrguință trebuitoare pen- Perioada de formare e plină de amărăciuni-
tru a corecta indolența însușirilor sublime. le incertitudinii, de tensiunile riscului, de suferințele
* neîmplinirii. Acestea sunt dificultățile ei adînci și nu
Unul din pericolele mortale care pîndesc arta efortul propriu-zis școlar, al studiului, al memorării, al
e căderea sa în real. Strugurii pictați de Apelles cu atîta exercițiilor, al examenelor etc.
exactitate încît au fost ciuguliți de păsări semnifică un *
epitaf al picturii. În artă realul trebuie iscat nu din pro- Enorma dificultate de-a caligrafia un punct.
priile-i temeiuri, ci din adîncimi care nu-i aparțin, care Ideal: a-ți închina viața performanței de-a caligrafia
i se substituie prin viziune. trei puncte…
* *
Eleganța durerii sale, de-o tăietură variabilă, Indiscreția: o sinceritate stigmatizată.
conform revistelor de modă. *
* Între justețe și profunzime o prefer pe cea
de-a doua, întrucît o depășește pe cea dintîi, fără a o
Prudența ca o lașitate canonică, ireproșabilă. nesocoti. Îi dă doar accentul de dramatică relativizare
* a tot ce viețuiește.
Dacă detestă lupii, nu înseamnă neapărat că *
îndrăgește oile. Își împrumută opiniile cu dobîndă.
* *
Una dintre cele mai tipic franțuzești observa- Adevăr exprimat neglijent, ca un costum din
ții, acea a lui Cocteau, potrivit căreia miracolul ar fi „o stofă de bună calitate, dar rău croit.
poziție prea favorabilă pentru ca un spirit bine crescut *
să se mențină pe ea”. A te prezenta la un examen presupune un
* simțămînt complex, de umilință și orgoliu, elemente
Măști curente ale fenomenului: prostia gra- dozate după structura ta morală, mai mult decît după
țioasă, prostia erudită, prostia binevoitoare, prostia… împrejurările examenului. Personal, resimt retroac-
inteligentă. tiv umilința notelor mari. Presupun că elevii nepregă-
* tiți sunt stăpîniți de orgoliul atitudinii lor temerare, al
Obosit prin lucrurile pe care nu le-ai făcut. „aventurii” lor. Rezultatul acestuia e mai tonic în durată.
* *
Un artist atît de faimos încît nu-ți mai îngă- Acele mici suferințe care le eclipsează pe cele
duie nici o intimitate cu opera sa, tot așa cum nu ți-ai mari, care tind a li se substitui. Pînă și pe planul sufe-
putea duce traiul zilnic sub cupola unei catedrale. rințelor funcționează impostura.

2 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Jurnal comentat

Creiere spălate de teribilul
politically correct

Liviu Ioan STOICIU
Se extinde boala „corectitudinii politice” iau modele din lecturi, filme, poveşti şi le integrea-
(politically correct) la români, plângând pe umerii ză în propria viziune despre lume. Dacă aş propune
educației bieților noștri copii (și nu numai), care lectura acestui text, nu aş face decât să aprob tacit
sunt incapabili să discearnă. Un secol și jumătate că agresiunea dintre soţi este acceptabilă… Cei doi
(de la reformatorul Spiru Haret, ministru al Învăță- gazetari, Florinela Iosip și Sorin Ghica, subliniază
mântului în trei mandate, între 1877-1910) elevii nu mai departe că: „Experţii nu o contrazic, însă spun
puneau la suflet suferințele îndurate când citeau o că nu atât relatarea unor acte de violenţă reprezintă
carte de literatură, și cu atât mai puțin nu puneau problema, cât faptul că, la clasă, profesorii nu atrag
în practică o crimă ticluită de un personaj, Doamne atenţia asupra imoralităţii şi cruzimii unor astfel de
ferește. A trebuit să ajungem în acești ani să aflăm acte”. E de poveste: asupra actului artistic în sine,
că un roman celebru ca „Baltagul” ar trebui scos din asupra personajelor romanului, capabile să comită
programa școlară! De ce — probabil fiindcă din titlu violențe, profesorii (care invită elevii la lectura lui),
anunță o… armă albă. Știți, e bântuit învățământul nu atrag atenția asupra „imoralității și cruzimii”…
actual de o tinerică, profesoară de limba română la Un asemenea „expert” (nu e un critic literar, singu-
București, Cristina Tonegaru (n-ar trebui să-i rețin rul care ar trebui să fie consultat în acest caz) spune:
numele, să-i fac pe gratis publicitate) care, „într-o Textele literare la care sunt expuşi elevii trebuie revi-
postare pe pagina personală de Facebook, a scris zuite. Nu se pot expune copiii la prejudecăţi cum că
că nu este de acord ca romanul Baltagul să se mai femeia trebuie bătută sau că este inferioară, la modul
predea elevilor pentru că transmite mesajul că este necritic. Nu putem tolera să li se servească elevilor idei
normal ca bărbatul să îşi bată nevasta, iar ea să se su- sexiste, rasiste, xenofobe, ultranaţionaliste (Tudorina
pună” (conform comentariilor un nefericiți gazetari Mihai, „doctor în Ştiinţe Politice”). Să nu-ți faci cru-
de azi, doi, de la ziarul Adevărul; nefericiți, fiindcă ce? Norocul cititorilor a fost că, la finalul articolul
școala de azi i-a făcut gazetari). Ce spune minuna- din care citez, a intervenit și un psiholog (Mihai
ta „profesoară”: Sunt revoltată de ideea că elevilor de Copăceanu): Dimpotrivă, elevii de clasa a V-a sau a
gimnaziu li se recomandă romanul „Baltagul” de Sa- VI-a îşi dezvoltă discernământul mai ales la vârsta
doveanu, prezentat ca o monografie a satului româ- asta. Este nevoie şi de personaje negative, tocmai ca să
nesc. Dintr-un motiv foarte simplu: romanul prezintă le evidenţiem pe cele pozitive, care pot fi date ca exem-
o familie în care agresivitatea bărbatului este accepta- ple. Pe baza acestor lecturi, copilul este provocat de
tă şi primită cu resemnare de nevastă… Când pro- profesor să analizeze critic, iar cu ajutorul acestui gen
fesorul cere lectura acestui text, el aprobă tot ceea ce de opere poţi să combaţi chiar violenţa. Aceste opere
se găseşte în acest text. Iar copiii de gimnaziu sunt la pot fi extrem de pilduitoare. Totuși, ce ne facem cu
vârsta acumulării, când învaţă din tot ceea ce văd în „lecțiile” profesoarei de română „revoltată”, ieșită iar
jur. Ei nu au privirea critică a adultului care înţelege la rampă („a mai comis-o” o dată, îi place să atragă
spiritul vremii lui Sadoveanu şi înţelege perspectiva atenția asupra ei)?
autorului şi se poate disocia de aceasta. Copiii pre- În acest sens, a atins paroxismul zilele aces-

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 3
Jurnal comentat

tea, când scriu aici, o plângere penală care acuză… rului creştin ortodox care conţine cinstirea unor sfinţi
textele biblice de violență, de rasism și xenofobie! La criminali…. Am rămas stupefiat când am descoperit
români politically correct e ca la nimeni, trebuie să că Patriarhul Daniel a elogiat public personalitatea
recunoașteți. Iată titlul știrii (pe Mediafax): „Plân- acestui criminal care a omorât prin înjunghiere 450
gere penală contra Patriarhului Daniel: Promovează de oameni… Criminalul acesta este Sfântul Ilie. Sfân-
personalităţi criminale. Răspunsul BOR, stupefiată tul criminal Ilie! Am deja senzația că trăiesc într-o
după ce a aflat la ce se referă bărbatul: Este o abera- lume paralelă. Mai exact, se arată în plângerea de-
ţie”… Și subtitlu: O plângere penală a fost depusă la pusă la Parchet: În fapt, sus-numiţii (n.r. - Patriarhul
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotri- Daniel, membrii Sfântului Sinod BOR) au promovat
va Patriarhului Daniel şi a membrilor Sfântului Si- şi promovează public texte care incită la ură religi-
nod, acuzându-i de concepţii rasiste şi xenofobe, care oasă, au propagat verbal şi în scris idei şi concepţii
sunt prezentate în Biblie. BOR consideră plângerea „o rasiste şi xenofobe precum ura şi violenţa pe moti-
aberaţie”, pe care nu o va lua în considerare. Ce ne- ve etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unei
bunie postcomunistă (adusă din Occident) mai e și rase şi inferioritatea altora, incitarea la xenofobie…
asta? Autorul plângerii, Vasilică Militaru, „reprezen- Rămâi mut. Avem doar de a face cu creiere spălate
tantul Asociaţiei Neamul Românesc”, declară senin: de teribilul politically correct? Purtătorul de cuvânt
Nu este vorba despre nemulţumirea mea, este vorba al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a comentat
despre aplicarea legii în România. Atât timp cât legea spășit: Este o aberaţie, este pur şi simplu o tulburare
a stabilit în mod clar şi explicit interzicerea şi condam- de percepere a realităţii acestei cărţi, Biblia. Nimeni
narea promovării în public a ideilor rasiste şi xenofo- din istoria creştinismului nu s-a simţit lezat de mesa-
be, precum şi violenţa pe motive etnice şi rasiale sau jul cărţii Sfintei Scripturi. Dacă e cineva lezat, poate
religioase, descoperim texte biblice care conţin aseme- să nu o citească… Biserica Ortodoxă Română nu va
nea idei în care se prezintă explicit crime săvârşite de face absolut nimic. Eu nu iau în serios o asemenea
către sfinţi, proroci, respectiv Moise şi Ilie… Aceştia plângere şi nici un judecător evident nu va da curs
sunt proslăviţi în mod special de Biserica Ortodoxă unei plângeri care îi priveşte pe profeţii Vechiului Tes-
Română prin rugăciuni speciale şi sărbătorirea lor. tament… Să ne gândim: până la judecător, „te mă-
Nu pot să cred, recitesc: texte biblice care conţin ase- nâncă sfinții” (procurorii)!
menea idei în care se prezintă explicit crime săvârşite
de către sfinţi, proroci, respectiv Moise şi Ilie… Biata 20 septembrie 2018. BV
Biblie, pe mâna
cui a încăput! Și
nu numai atât:
autorul plânge-
rii mai susţine,
cinic de-a drep-
tul, că Patriarhul
Daniel promo-
vează „persona-
litatea crimina-
lă” a unor sfinţi:
Plângerea e de-
pusă pe nume-
le făptuitorului
Daniel, Patriar-
hul Bisericii Or-
todoxe Române
şi membrii Sfân-
tului Sinod ai
Bisericii Ortodo-
xe Române care
aprobă tipărirea
Bibliei cu aceste
texte, aprobă pu-
blicarea calenda-

4 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Cadran

În trenul Bruxelles-Liège

Paul EMOND
În trenul Bruxelles-Liège, un scriitor faimos este așezat în fața unui bărbat complet nemișcat.
Bărbatul își ațintește privirea asupra genunchilor. Trenul merge de ceasuri bune și, nici măcar o clipă,
cel din față nu și-a luat privirea de pe genunchi. Tot mai des, scriitorul își ridică nasul de pe ceea ce
citește – ultimul roman al unui coleg care nu-i place, dar trebuie, nu-i așa, să fii la curent – ca să verifice
dacă bărbatul nu s-o fi mișcat, dacă își fixează în continuare genunchii. Foarte repede scriitorul își dă
seama că imobilitatea asta îl preocupă atât de tare încât nici nu mai este atent la ceea ce citește, oricum,
nu-i nimic, pentru că romanul nu face doi bani, era convins încă dinainte de a-l deschide. Scoate din
buzunar un carnețel negru, mereu același model de atâta amar de ani și stiloul fin pe care mama i l-a
oferit odinioară și fără de care n-ar fi în stare să scrie nici o carte. Scrie imediat o notă despre strania
nemișcare a bărbatului, adâncit într-o amintire traumatică, adaugă el. Apoi, prins de o inspirație brus-
că, pentru că iată, se profilează personajul unui superb roman în viitor, îi descoperă acestuia un trecut,
o soră dispărută cu care, într-o seară, și-a surprins părinții în timp ce. Descrie febril încurcătura și
fascinația copiilor, de-abia dacă mai ridică din când în când capul ca să verifice dacă bărbatul. Dintr-o
dată, totuși, pe când conturează în cuvinte precise portretul surorii, cosițe lungi, blonde, nas cârn,
numeroși pistrui, simte cum atmosfera din compartiment se schimbă imperceptibil. Își ridică capul.
Bărbatul nu-și mai privește genunchii ci se uită la el, scriitorul faimos. Vă înșelați, spune bărbatul cu o
voce subțirică, de îndată ce li se încrucișează privirile, n-am avut niciodată vreo soră. Apoi își coboară
privirea spre genunchi și își reia poziția perfect imobilă. Scriitorul simte cum se înroșește. Vrea să între-
be, de unde știți că eu, nu îndrăznește, preferă să înșurubeze capacul stiloului peste peniță, să închidă
carnetul, apoi, foarte stingher, încearcă să se scufunde din nou în romanul care nu face doi bani. (text
inedit destinat revistei Bucovina literară, traducere de Elena-Brândușa Steiciuc)

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 5
Cronica literară

Un optzecist arhetipal

Theodor CODREANU
Între optzeciştii postmodernismului româ- tipic pentru categoria „biograficului” postmodernist,
nesc, Lucian Vasiliu face figură inconfundabilă, singu- care, în cazul de faţă, depăşeşte obişnuita exersare
larizându-se nu numai în sânul confraţilor moldoveni textualistă printr-o implicare polemică avertizând re-
din generaţia sa, dar şi faţă de „sudici” şi de vesticii ducerea condiţiei umane la o simplă cifră, fie ea şi de
ardeleni şi bănăţeni. S-ar apropia de gruparea valahă „complexitatea” clişeică a codului numeric personal. E
prin forţa inepuizabilă a ludicului şi umorului spontan, o de-codare care trimite la Bacovia, la golul istoric ce se
dar stăpânit, în acelaşi timp, printr-o admirabilă sprin- cască prin neantizarea vechilor şi marilor valori uma-
teneală „livrescă” (Biblioteca Arcimboldo), doldora de ne şi culturale: „– Unde este Întunecatul April?/ unde
intertextualitate, simulând ceea ce el însuşi numeşte este poetul-actor Emil Botta/ să ne rostească/ regal/
într-un poem, „harababura” eterogeniei vieţii trăite bacovianul Cod Numeric Personal?” (Expoziţie cu ma-
de un „ludic valah în port oriental” (Harababură…), şini de scris). La casa memorială Bacovia, eul poetului
care aspiră, totuşi, către arheu, către Mona-Monada se răsfrânge în privirea melancolică a maşinii de scris,
lucianogramică. Altfel spus, un optzecist trecut prin „neînscrisă la poliţie,/ fără buletin de identitate,/ fără
Ion Creangă, pe când sudicii s-au dedulcit, aproape amprentă,/ fără alte date de identificare”, rămânând
exclusiv, cu celălalt Ion, Caragiale. Avea dreptate Mi- doar pecetea arheică a geniului, pierdută de maşinile
hai Ursachi, în 1977, când observa ce-l deosebeşte „de de scris amprentate sub comunism şi ale căror um-
majoritatea poeţilor mai tineri de azi”, nefiind „un ex- bre se prelungesc în noua eră a globalismului „corect
perimentalist frivol ca atâţia, ci un devotat al esenţei”, în politic”. În contra acestui secularism fără identitate,
sensul eminescian al cuvântului. se revoltă ironic poetul, transformând poezia în rugă
În ciuda aparenţelor, Lucian Vasiliu este un sans rivages împotriva morţii din subteranele dostoie-
spirit polivalent, poetul, aflat în prim-plan (Mona-Mo- vskiene ale lumii pierzătoare de lumină: „şi te rog pe
nada, 1981, Despre felul cum înaintez, 1983, Să alergăm tine,/ Doamne,/ să-mi dai lumânări de seu,/ să-nlumin
împreună, 1985, Fiul omului, 1986, Verile după Co- în subterane/ Moartea –/ clop peste icoane” (Rugă bur-
nachi, 1990, Dincolo de disperare, 1995, Lucianograme, gundă, I). Aceste „lumânări”, aceste seminţe de lumină
1999, Atelier de potcovit inorogi, 2003, Şobolanul Bos- sunt toate minţile luminate care n-au avut nevoie de
ch, 2006, Visez fiul, 2009, Fata magnolie, 2018), fiind „coduri numerice”.
complementar cu prozatorul (Cambei în China. Carte Aflat în exil, Vintilă Horia a simţit nevoia im-
de turism şi masaj oriental, 2000, Grenade şi îngeri. Pro- perioasă ca să alerge pe mapamond şi să găsească acele
ze cezariene, 2001), dar şi cu monografistul, epistolie- „centre de lumină” (de la Werner Heisenberg până la
rul, muzeograful, editorul, creatorul de reviste („Dacia Raymond Abellio şi Emil Cioran) cu care a dialogat
literară”, „Scriptor”). Aş mai adăuga şi cozeurul vivace, într-o carte excepţională, publicată sub titlul Călăto-
strălucitor, adesea. rie spre Centrele Pământului (Viaje a los Centros de la
În acest an, Lucian Vasiliu vine cu un volum Tierra, Plaza y Janés, Barcelona, 1971). Poezia lui Lu-
de poeme inedite (2009-2017), Cod numeric personal cian Vasiliu este o explozie extraordinară de dialoguri
(Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018), op care intertextuale cu numeroase personalităţi şi simboluri
îmi prilejuieşte notele de faţă, titlul însuşi fiind incitant, culturale româneşti şi universale din toate timpurile,

6 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Cronica literară

focalizând o continuitate în discontinuitate, încă din descoperit/ praful de puşcă,/ praştia şi boxul,/ gimnas-
„arta poetică” de început, intitulată, nu întâmplător, tica şi incunabulul// Burgul în care mi-am tăiat dege-
Discontinuu: „prăbuşit printre oglinzi în ţăndări/ co- tele/ cu briciul suedez al bunicului interbelic// Oraşul
rabie pe fundul golfului”. Iată câteva ţăndări de oglinzi, în care am aflat/ alte câteva cuvinte pentru Dicţionarul
numite la întâmplare: John Steinbeck, moş Nichifor româno-turc/ la care lucrez încă de la Căderea Con-
Coţcariul, Vasile Voiculescu, Don Quijote, Vasiliu-Bir- stantinopolului:/ işlic, mezelic, bucluc, harbuz, ciorap,
lic, Caragiale, Lao-tse, Baaadul lui Cezar Ivănescu, Ev- chiftea/ muşteriu, havuz, casap, giumbuşluc…// Ceta-
ghenie Evtuşenko, Eugen Cioclea, Ioan Holban, Orfeu, tea în care am schimbat şapte gazde,/ îndrăgostit de uşa
Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Puşkin, Goethe, Vasile casei parohiale de la ţară/ pe care o port în spate/ cape
Pogor, Gellu Naum, Aristofan, logofătul Conachi, Ovi- un palimpsest” (Vedere din tren noaptea).
diu, Talles din Milet, Cioran, Edgar Allan Poe, Diogene Călătoria capătă dramatism simfonic, „ca
Laerţiu, Socrate, Adrian Popescu, Dimitrie Cantemir, într-o pagină de manuscris eminesciană” de Memento
François Villon, Dan Laurenţiu, Take, Ianke şi Cadâr, mori, străbătând splendori şi ruine, cu tonalităţi de „co-
Matei Vişniec, Sergiu Celibidache, Vasile Alecsandri ruri antice/ ortodoxe litanii,/ oratorii cu schije şi sânge/
ş.a.m.d. Muzeul de măşti al lui Friedrich Nietzsche e cantate ale deţinuţilor din Dachau/ arii/ madrigale/ li-
numit de poet corabie pe fundul golfului, în care Lucian baţii ale amazoanelor”, afundându-l pe poet în visarea
Vasiliu decriptează diverse dimensiuni existenţiale, din visărilor în care îl veghează un înger păzitor: „Boemul
care nu lipsesc cele pustietoare: Hitler, Dachau, căde- meu înger păzitor/ mi-a trimis Ordinul de prezentare
rea Constantinopolului, Republica Sovietică Socialistă la Sinedriul Poetic./ Mesajul angelic mi-a amintit de
Moldovenească, Vladimir Putin, Yalta şi Malta etc. Chemarea/ primită de tatăl meu, în iulie 1943:/ Preotul
Remarc, în chip deosebit, capacitatea de aso- Ştefan Vasiliu este detaşat, cel puţin 6 luni, misionar în
ciere a invocării diverselor nume cu o semnificaţie, cu Transnistria…” Amplul poem în patru părţi, Simfonia
o trăire emblematică a poetului, toate menite să con- a 14-a sau lista lui Vladimir Putin, din care am citat,
tureze autoportretul final, consemnat de ziua naşterii/ devine o densă şi stranie istorie a destinului românesc
renaşterii lui Eminescu, poetul absolut (Lucian Vasiliu din ultimul secol, ameninţat de bolgia comunisto-puti-
este născut în aceeaşi lună cu autorul Luceafărului, pe 8 niană. Din acest nou memento mori, poetul se trezeşte
ianuarie): „Sunt o fantomă/ cu barbă/ şi cu ochelari// În ca dintr-o visare a visării, renăscând eminescian: „Ini-
aşteptarea infarctului divin,/ cu mine în iesle/ mama/ ma mea explodă ca un nufăr/ la prima lui înflorire/ pe
se arată/ la Judecata de Apoi./ Amin!” (Autoportret de lacul codrilor, albastru, la Ipoteşti”.
15 ianuarie). Renăscutul în iesle are ca avere doar o Marea călătorie nu se putea sfârşi decât cu
„colecţie de chipuri”: basca primită în dar, în copilărie, Un vis cu junimistul Ion Creangă. La CENTENAR.
de la John Steinbeck, şepcile cu pete de sânge ale prole- Într-adevăr, centenarul înfiinţării primului muzeu
tarilor din familie, pălăria de apicultor interbelic cum- scriitoricesc de la noi (15 aprilie 1918) coincide cu
părată din Cernăuţi de tatăl Ştefan, casca bunicului e Centenarul Marii Uniri. Astfel, celebra Bojdeucă din
din „vremea asaltului de la Soroca, pe malul Nistrului”, Ţicău pare a fi muzeul perfect al românităţii, locul în
„Coiful de carton/ datează din perioada în care jucam care s-a zidit sinteza geniului românesc Creangă-Emi-
rolul lui Don Quijote/ pe scena şcolii”, caftanul, purtat nescu, Bojdeucă ce va deveni şi primul şi ultimul sălaş
de Conachi în vremea când se pregătea să candideze al măştilor purtate de-a lungul vieţii de poetul Lucian
la tronul Moldovei, e premiul de la Tecuci, căciuliţele Vasiliu: „I. Acolo şezum, / pe prispa Bojdeucii,/ într-o
au aparţinut celor trei înaintaşi Vasiliu/Vasile (Bacovia, noapte de scrum…/ în «mahalaua celestă Ţicău»/ Pe
Voiculescu, Birlic), fesul nu putea fi decât de la Caragi- mal de prăpastie, într-un hău/ (peste câteva coline se
ale, achiziţionat la o licitaţie publică din vremea căderii zărea urbea sovietizată Chişinău)// Era parcă/ o noapte
Zidului Berlinului, iar cuşma e de la moş Nichifor Coţ- de 1 Decembrie/ Magistrul Mihai Ursachi/ pogorâse
cariul, purtată, un timp, de „patafizicianul Luca”, desi- din arcă/ «Diac tomnatic şi alumn»/ scriam într-un
gur Piţu (Declaraţie de avere: colecţia de chipuri). registru regal:/ eu, tristul/ scriptor/ precum securistul/
Întreaga carte este, în definitiv, dedicată de- strivit de false dosare de Pogor/ consemnez peroraţia
scrierii acestei colecţii de măşti achiziţionate toată iridentă/ a învăţătorului/ diaconului/ ozanistului/ sus-
viaţa, reamintită ca fascinantă călătorie cu „cu trenul ţinător al Partidului crengian/ «Facţiunea liberă şi in-
Eminescu”, plecat din Gara de Nord (Vezi Meteo. Tre- dependentă»/ în ţârâit de greieri tricolori/ ambasadori/
nul „Eminescu”). Memorabilă este vederea din tren a veniţi peste munţii unionişti/ tocmai de la Alba Iulia”.
Baaadului cezaric, oraşul vegheat de Calea Lactee: „Ur- Acest insolit Cod numeric personal, visat de
bea din care curge bizantină/ apa care a inundat/ bor- talentul lui Lucian Vasiliu, răsare ca o buclă de umor şi
deie, biserici, pivniţe –/ apă a broaştelor şi a ţiparilor,/ de gravitate, în acelaşi timp, în peisajul încă viu şi po-
a mâlului care a înghiţit migratorii// Târgul în care am limorf al liricii româneşti contemporane.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 7
Cronica literară

Poezia orașului metafizic
și lumea sa
(Matei Vișniec)

Constantin CUBLEȘAN
Unul dintre centrele de referință pentru exprimare practicată de acea frondă din interbelic).
literatura modernă (postmodernă) dezvoltată A făcut studii de filosofie și istorie în Capitală,
la noi în deceniile de după război a fost, la după care, pentru o scurtă perioadă, a funcționat
București, „Cenaclul de Luni”, condus de Nicolae în învățământ, la 30 de kilometri de București, în
Manolescu. (În București mai fucționau, în acea satul Dorobanțul. Debutează editorial în 1980 cu
vreme – anii ‘80 – și alte cenacluri, conduse de volumul La noapte va ninge, apoi publică Orașul
Ov. S. Crohmălniceanu, Constanța Buzea, Florin cu un singur locuitor (1982) și Înțeleptul la ora
Mugur, prin care circulau, însă, cam aceiași tineri ceaiului (1984); urmeză o perioadă de sincopă
studenți). Cadrul acesta a coagulat nu puțini dintre în peisajul literar autohton, el alegînd să trăiască,
cei mai importanți, de mai târziu, scriitori, care din 1987, în Franța, unde lucrează ca jurnalist la
și-au afirmat, fiecare în felul său, încă de-atunci „Radio France Internationale”. Se remarcă, în toți
personalitatea, originalitatea: Traian T. Coșovei, anii până revoluția din 1989, ca dramaturg, poetul
Radu Călin Cristea, Florin Iaru, Magda Cârneci rămânând oarecum într-un plan secund. După
(Magdalena Ghica), Romulus Bucur, Mariana 1989, reluând contactul direct cu țara, publică alte
Marin, Matei Vișniec dar și Călin Vlasie, Elena două volume: Poeme ulterioare (2006), La masă cu
Ștefoi, Roman Istrati și, fără îndoială, Mircea Marx (2011), o antologie, în 2005, păstrând titlul
Cărtărescu, Nichita Danilov, Ion Stratan, Alexandru unui volum anterior, Orașul cu un singur locuitor,
Mușina – promoții diferite – care s-au aliniat cu toții pentru ca acum să-și reunească întreaga Operă
în ceea ce se numește, într-o terminologie impusă poetică (Editura Cartea Românească, București,
de Laurențiu Ulici, generația optzecistă. „Spiritul 2017. Cu o prefață de Ion Bogdan Lefter) într-un
de libertate, precum și insolența culturală de la volum masiv ce include și câteva referințe critice.
Cenaclul de Luni – se confesează Matei Vișniec – Încă de la început, Matei Vișniec s-a
era o hrană rară, un veritabil oxigen mintal (…) remarcat ca un poet al absurdității existenței (N.
Cred că niciodată, în istoria literaturii române, atât Manolescu) în condițiile unui regim dictatorial.
de mulți poeți nu și-au mai forjat un stil personal N-a fost însă un contestatar. A preferat o anume
într-un timp atât de scurt, adică în mai puțin de evaziune din contextul social concret, cultivând
zece ani, cât a durat experiența lunedistă”. un lirism abracadabrant (bizar, extravagant) dedus
Matei Vișniec (n. 1956), a debutat în 1972 din emoțiile pe care le putea furniza un oraș auster
în paginile revistei „Luceafărul”, după ce fusese și o ambianță metafizică, inventate de el însuși,
descoperit, precoce, de Virgil Teodorescu în revista cu o fantezie burlescă; lume creată după metoda
„Cutezătorii” (De reținut cum avangardistul de literaturii absurdului, în care trăia și se emoționa
odinnioară, intuise în creațiile adolescentului de la de evenimentele paradoxale ale acelei lumi despre
Rădăuți, un viitor posibil, rezoner al manierei de care scria obsesiv, într-un soi de epicizare lirică

8 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Cronica literară

fantezeistă. Orașul, ca și ambianța lui, are ceva din friptură rece și halba de bere). E astfel poezia unei
picturile lui Giorgio Chirico; un peisaj metafizic, de apocalipse deloc înspăimântătoare, pentru că totul
o ciudată austeritate care însă nu produce angoase, pare hazliu („aș fi putut să fiu rege/ dar n-am rămas
dimpotrivă, trezește un soi de nonșalnță evocatoare, decât bufonul orașului” – Descrierea poemului),
nostalgică, pentru o lume ireală în care se refugia mai ales în poemele polemice, persiflante, cu aviz
nestingherit: „în orașul cu un singur locuitor/ politic, utilizând metafora împinsă în parabolă, cu
timpul are o singură secundă (…) prin parcul cu subtilități evident grotești: „Nu trebuia să stau la
un singur arbore/ fac plimbări de un singur pas// masă cu Marx,/ acum îmi este foarte clar/ rău am
în serile ploioase moartea mea se naște,/ rușinată, făcut că am stat la masă cu Marx/ rău am făcut că
din capul mirat al cifrei unu/ mă simt vinovat, alerg am stat la masă cu Marx, cu Engels și cu Lenin/
pe străzile ude,/ mă închid într-o florărie și rostesc/ nu trebuia să mănânc pe aceeași față de masă cu
un singur cuvânt misterios// pasărea care trăiește ei/ n-ar fi trebuit să împart cu ei aceeași pâine și
într-o singură picătură de aer/ mă vede, se repede aceeași sare (…) n-ar fi trebuir să-l las pe Marx
asupra mea și moare/ la o singură bătaie de aripă să mă servească cu supă/ n-ar fi trebuit să-l las
de mine (…) trenul cu o singură fereastră/ și cu o pe Engels să mă servească cu varză călită/ n-ar fi
singură trecere prin univers/ se apropie” (Plimbări trebui să-l las pe Lenin să taie carnea/ și mai ales
prin fața secundei). E aici, in nuce, universul absurd n-ar fi trebuit să mă așez chiar în fața lui Stalin/
al teatrului pe care îl scrie (continuându-l creator Stalin când mănâncă, stropește îngrozitor” (La
și polemic pe Eugen Ionesco), dar și al prozelor, masă cu Marx).
romane ce rezonează confortabil în acord cu acelea Poetul are plăcerea de a se referi mereu
semnate de Fr. Kafka. la sine, la modul în care scrie, în care își concepe
Poezia lui Matei Vișniec are o componentă poemele, cu intenția de a-și afișa nu atât crezul cât
anecdotică ironică și persiflantă (amintind, în felul programul creației, profesiunea de credință: „uite
ei de poemele unui Jaques Prévert), mereu original așa scriu eu versuri, uitându-mă/ la lumea care
și spontan, fals biografic: „Astăzi poți să rămâi trece nu mai știu ce să/ imaginez ca să-mi separ
acasă, îmi zise tata/ poți să te odihnești și tu/ atâta gândurile unele/ de altele o nerăbdare fără sfârșit
doar, ia calul cel șchiop/ du-l și tu în pădure, du-l mă/ subțiază din interior ca pâlnia uriașă/ oceanul
și tu undeva/ și trage-i și tu un glonț în cap” (Astăzi fictiv” (Pe aceeași pedală). E un program poetic
poți să rămâi). ce se dezvoltă în siajul avangardei, în compoziții
E mereu descriptiv, poezia se naște din lirice absurde amintind metoda integralismului
relatarea, cu sensibilitate, a tot ce pare înconjurător românesc de la începutul secolului trecut: „E liniște
într-o realitate absurdă: „castanii din parcul acum, se auzi un glas în/ creierul vatmanului, roțile
municipal/ se rostogolesc de durere pe caldarâm trec/ încet pe urmele vechilor roți/ din picătura de
și pe trotuare/ se izbesc de ziduri ciuntindu- apă se desprinde/ memoria peștelui proaspăt ucis//
le groaznic/ împroșcându-le cu sânge/ orașul trec lungi insecte prin bucătăria/ restaurantului
îngenunchează sub acoperișurile tocite/ plouă printre picioarele înghețate/ se scurg în neant/
în univers, se răstoarnă podurile/ se prăbușesc șiroaie roșii de alcool nebăut// E TÂRZIU, E
turnurile de apă, atunci/ îmi aprind pipa de abanos/ TÂRZIU se aude un glas/ în creierul ceasornicului/
și ies în stradă/ cu o sută de pălării subsuoară” E TIMPUL SĂ ÎNCEPEM O NOUĂ POVESTE/
(Zvâcnete și ademeniri). șoptește sfios mașina de vorbit// MAI APROAPE!
Insolită e și reflexivitatea cu care își ȘI MAI APROAPE!/ urlă în noapte/ automatul
dimesionează prezența în acest mediu (oraș) compostor” (Singur în noapte).
fantast, pe care și-l apropriază: „Să fii singur să te Poeticul unei lumi ieșită din matca
așezi la o masă/ pe terasa pustie/ să vină o pasăre existenței raționale, se împlinește la Matei
și să se așeze/ în fața ta pe masa pustie/ tu să-i zici Vișniec după scenarii absurde, dominate de o
du-te, hai, du-te/ în curând va trebui să-mi întind vitalitate debordantă a trăirilor dezinvolte, într-o
aici/ felia de pâine, friptura rece și/ halba de bere// emoționalitate artificială, asimilată însă afectiv,
cronc, cronc, să croncănească pasărea/ cu oroare, ce ce devine astfel însuși modul propriu, original,
oroare, să zici tu// să fie liniște în univers și pasărea/ de exprimare, particularizându-l cu evidență în
să te mănânce până la ultimul os” (Felia de pâine, contextul generației sale și nu numai.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 9
Cronica literară

Veacul mărturiilor:
1918-2018

Lina CODREANU
Nu mult după ce rigorile vechiului regim colectivă, toate cuprinse în primele cinci capitole. In-
totalitar au fost înlăturate o dată cu evenimentele tenţia din titlu – mărturii despre veacul 1918-2018 –
din decembrie 1989, numeroase persoane s-au putut nu este susţinută de conţinutul volumului (mulţimea
exprima liber şi au deconspirat teroarea suportată ca faptelor / documentelor fiind prea mare), deoarece
durere fizică, umilinţă şi degradare morală. În presă, autorul îşi focalizează atenţia asupra anilor postbelici,
în literatură, în cultură, persoane şi personalităţi (in- cu unele raportări la contemporaneitate. Părţile sub-
telectuali cu specializări felurite, preoţi, politicieni ş.a.) stanţiale includ „mărturiile” unora dintre deportaţii în
care au fost deportate, au suportat prizonieratul lagă- Siberia, deţinuţii din închisorile bolşevice ori opiniile
relor de concentrare ori au stat închişi (nevinovaţi) formulate de către istorici şi analişti avizaţi ai perioa-
în puşcăriile comuniste, au dat curs unor amintiri şi dei. O viziune de ansamblu asupra mişcărilor politice
memorii care înfiorează, au făcut analize temeinice, au ce ţin de post-decembrismul autohton, câteva anexe
dovedit cu documente adevăruri crunte, necercetate şi un bogat album fotografic încheie ampla lucrare de
până atunci, unele demne de filmele horror. Revelator 346 de pagini.
este volumul lui Nicholas Dima – Mărturii dedicate Animat de „dragostea de glia strămoşeas-
eroilor şi martirilor noştri (o sută de ani de frământări: că şi credinţa” înaintaşilor, cu o viaţă neguroasă, cel
1918-2018) –, scos la Editura Institutul Naţional pen- puţin în tinereţe, autorul nu este sub puterea unei de
tru Studiul Totalitarismului (Bucureşti, 2018). Elabo- stări vindicative, ba, dimpotrivă, îşi îndeamnă urmaşii
rată în anul Centenarului Marii Uniri, cartea se alătură să adopte iertarea ca virtute creştină esenţială şi să-i
altora cu tematică similară, între care menţionez: Paul cucerească pe „vrăjmaşi prin dăruire şi prin exemplul
Goma – Basarabia (2002), Theodor Codreanu – Ba- vieţii” personale. Asemenea îndemnuri cu valoare tes-
sarabia sau drama sfâşierii (2004), Radu Mărculescu tamentară îmbrăţişează cartea, mai ales prin capitolele
Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul de centură, Crez moral. Prima verba şi Ultima verba.
românesc (2012), Aniţa Nandriş-Cudla – 20 de ani în „În 1918 majoritatea românilor trăiau într-o
Siberia (2016), Sorin Lavric – Glasuri din bolgie (2018) singură ţară şi se puteau conduce după propriile lor
ş.a. tradiţii. Ar fi trebuit să urmeze un secol de aur, dar nu
În Cuvânt înainte reputatul istoric şi om po- a fost să fie. A urmat un secol de mari frământări, de
litic Radu Ciuceanu, „beneficiar” al ororilor regimului imense sacrificii şi de suferinţe greu de exprimat în cu-
totalitar, accentuează importanţa trudei livreşti a oc- vinte” (p. 23) – aşa îşi începe demersul analitic jurna-
togenarului profesor Nicholas Dima (n. în 1936) de listul Nicholas Dima, care a cunoscut „pe viu” injus-
a pune pe canavaua veacului (1918-2018) „frămân- tiţia deciziilor postbelice, întrucât, din cauze politice,
tări”, trăite, între alţii de protagonistul însuşi. Aşadar, fratele fusese condamnat la 20 de ani de închisoare.
volumul Mărturii… are caracter autobiografic şi este Mai mult, el însuşi, la nici 20 de ani (în 1956), a fost
construit pe baza unor amintiri personale, documen- arestat pentru activităţi „reacţionare şi antiromâneşti”
te, inserări de texte publicate anterior (tot de natură şi condamnat la doi ani de închisoare şi un an şi jumă-
memorialistică), corespondenţă, texte din memoria tate de muncă în lagărul pentru tineri indezirabili. Oc-

10 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Cronica literară

togenarul profesor trece în revistă asasinatele politice ciu; Episcopul Valerian Trifa), un inventator chimist
de la mijlocul veacului, arestările inopinate, sentinţele (Claudiu Matasă), un comandor, un medic militar, un
de condamnare la moarte, umplerea puşcăriilor de profesor, un soldat.
la Aiud, Jilava şi Gherla, demască grozăvia vremuri- Metoda prezentării materialelor de către Ni-
lor care au mutilat destine individuale, familiale, in- cholas Dima este de la individ la colectivitate, de la via-
stituţionale etc. Evenimentele la care a fost martor au ţa proprie la a altor persoane mult mai greu încercate
rezonanţă istorică, fie că e vorba de alegerile din ’46, de destin. Cele mai multe portrete sunt surprinse în
foametea din ’47, colectivizarea agriculturii, trădările mişcare, lipsite de banalitate, lineare ori în lumini con-
„cozilor de topor”, arestările de noapte ori execuţiile tradictorii („cu două tăişuri”, cum precizează într-un
stradale din ’55, încât concluzia se impune singură: titlu autorul). Pentru creionarea staturii moral-patrio-
„În opinia mea ca martor activ, perioada 1947-1954 a tice a lui Vasile Posteucă, foloseşte tehnica intertextu-
fost o perioadă de iad pentru România” (s.n.). alităţii, lăsând lectorului posibilitatea ca, prin epistola-
Condiţiile subumane din închisorile de la rul inserat, să-şi facă propriile impresii. Portretele nu
Aiud, Jilava şi Gherla fac subiectul multor amintiri şi au subtilităţi stilistice, ceea ce dă notă maximă autenti-
mărturii ale celor închişi politic. În mod paradoxal, în cităţii, căci, posibil, oamenii aşa „au fost”.
asemenea împrejurări, a descoperit atrocităţile călăi- În partea a IV-a, autorul prezintă cărţile
lor, dar şi omenia şi inteligenţa victimelor. Astfel, în confraţilor pe aceeaşi temă Basarabia, Bucovina şi de-
întunericul dintre zidurile jilave, a auzit şi memorat portările în Siberia, rănile istoriei noastre rămase încă
versuri patriotice din poemele lui Nichifor Crainic, deschise în veacul care a trecut de la Marea Unire. În
la Aiud, a salvat de la distrugere şi a îngropat „Săbii- felul acesta, Nicholas Dima pune sub ochii urmaşilor
le Cavaleriei Române” iar la Gherla, a descoperit mai alte probe întăritoare confesiunilor sale, prin care dă
târziu, a stat în aceeaşi încăpere cu Paul Goma, poate forţă adevărului. Este vorba tot de o înstrăinare rău-
singurul disident adevărat. Deşi a fost „cea mai neagră voitoare a provinciilor româneşti de la trupul Ţării
perioadă trăită în ţară”, autorul este convins că „închi- mamă – România, prin neavenitul pact de neagresi-
soarea mi-a fost hărăzită de destin şi în acest sens sunt une Molotov-Ribbentrop, încheiat la 23 august 1939.
recunoscător sorţii. […] pentru că fără ea aş fi fost un Da, „neagresiune” a unei puteri asupra alteia, dar agre-
om mult mai sărac. Nu a fost însă uşor” (p. 67). siune nemiloasă asupra României. Urmare a pactului
Biografic vorbind, şansa vieţii lui a fost fuga Stalin-Hitler, românii din Basarabia şi Bucovina au
din ţară în octombrie 1968 pe traseul Viena – Frei- fost deportaţi în lagărele din Siberia, desţăraţi, ucişi
burg – Paris – New York, purtând blamul de „fugar”, ori supuşi programat înfometării, umiliţi şi forţaţi să-
„(auto)exilat”, „disident”, „expatriat”... Pregătit ca pro- şi uite neamul şi patria, limba şi istoria. Despre aces-
fesor, a ajuns reporter de radio la „Vocea Americii”, te realităţi vorbesc Părintele Vasile Ţepordei în cartea
prilej cu care i-a cunoscut pe marii politicienii ai lu- Amintiri din Gulag, Aniţa Nandriş-Cudla în 20 de ani
mii, dar şi pe toţi preşedinţii statului român: Nicolae din Siberia, mărturiile supravieţuitorilor adunate de
Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Monahul Moise şi de Alexei Vakulovski. În romanul
Băsescu. Numai audienţa la preşedintele Klaus Iohan- Tema pentru acasă, Nicolae Dabija reconstituie artistic
nis a fost zădărnicită. Aproape de fiecare dată a adus în una din dramaticele poveşti de viaţă ale celor depor-
dialog problema Basarabiei. Toţi au evitat un răspuns taţi. Din paginile tuturor răzbate nu atât mesajul pen-
drept, ceea ce confirmă angoasa în faţa marilor puteri tru ura vindicativă, cât mai ales dorinţa de frăţietate
ale lumii: „Singurul care a fost direct şi neechivoc cu şi iubire, de preţuire a sacrificiului celor de dinaintea
privire la Basarabia a fost Traian Băsescu, cu care am noastră. Apărute după mişcările reformatoare din anii
discutat însă după încheierea mandatului său prezi- ’90, paginile au rolul de a conştientiza lumea asupra
denţial. L-am întrebat, între altele, de ce nu abordează istoriei identitare a românilor, fiindcă – scria într-o
liderii români această problemă de interes primordial? antologie de aforisme basarabeanul Efim Tarlapan, în
Răspunsul său a fost simplu şi tranşant: Din laşitate!” 2005 – „Poporul care-şi uită ISTORIA, rămâne şi fără
(s.n., p. 46). GEOGRAFIE”.
Oameni care au fost este titlul altui capitol, Un rol esenţial în victoria bolşevismului şi
omonim cu al lui Nicolae Iorga (Oameni cari au fost) a comunismului în România l-au avut străinii înşu-
şi tot cu valenţe memorialistice. Cei portretizaţi sunt rubaţi în posturi de conducere (sovieticii, evreii, un-
români exilaţi în America: jurnaliştii Brutus Coste şi gurii), dar tot atât de reală este şi alinierea ne-româ-
Vlad Georgescu, scriitorul Vasile Posteucă, oameni nilor („cozile de topor”) din ţară. Estimp, românii din
politici precum veteranul ţărănist Ion Raţiu şi basa- ţară au fost luaţi prizonieri, deportaţi în Bărăgan, s-au
rabeanul unionist Alexandru Moşanu, preoţi creştini refugiat, au suportat în mod forţat „ideologizarea”
dăruiţi cu har duhovnicesc (Părintele Gheorghe Cal- prin reeducare în spiritul bolşevismului (pro ateism,

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 11
Cronica literară

pro comunism). Intelectualii, de la studenţi până la înzestrată cu simţăminte româneşti, de calitate, core-
preoţii seniori, au ticsit puşcăriile, au muncit la canal, lările cu alte state ale lumii. Pornind de la constatarea
au suportat umilinţe abominabile. Despre aceste reali- că „Dacă secolul XX a fost secolul afirmărilor naţi-
tăţi din ţară este vorba în capitolul onale, secolul al XXI-lea pare să
Închisorile şi reeducarea comu- fie al dezintegrărilor pe criterii
nistă. Totuşi, sprijinul de nădejde etnice şi al reintegrărilor pe cri-
le-a fost credinţa, fiindcă obidiţii terii economice şi politice” (p.
şi-au găsit pacea interioară prin 252), analistul atenţionează asu-
rugăciune şi iertare. Despre re- pra faptului că integrarea Româ-
educarea ateistă („satanismul niei în Alianţa Nord-Atlantică
comunist”) din închisorile de la şi mai ales în Uniunea Europea-
Aiud, Jilava ori Gherla, au măr- nă presupune o şansă şi o pri-
turisit părinţii creştini Gheorghe mejdie, deopotrivă. Este vitală
Calciu, Valeriu Gafencu („sfântul apropierea de familia naţiunilor
închisorilor”) şi arhim. Roman surori prin istorie, geografie şi
Blaga (despre „Fenomenul Pi- cultură, aşa cum propice este şi
teşti”), alături de Ioan Ianolide asigurarea securităţii naţionale.
(despre Întoarcerea la Hristos), Reorganizarea politică a Europei
istoricul Radu Ciuceanu (despre iscă însă şi primejdia pierderii
cedarea Basarabiei printr-un pact specificului românesc, topirea
realizat La taină cu diavolul) ori interesului naţional, micşorarea
Demostene Andronescu (despre şanselor în plan economic în ra-
Reeducarea de la Aiud). port cu starea statelor puternic
Concluzia formulată dezvoltate din UE etc. În acest
de Nicholas Dima despre această sens, globalizarea preconizată nu
plagă întinsă pe sufletul şi mintea are contururi limpezi.
românilor din veacul trecut se impune: „reeducarea a Concluziile unor comentarii conduc către
reprezentat ura şi răzbunarea diabolică a elementelor stări dezamăgitoare trăite de autor în faţa eşecurilor
fără nici un Dumnezeu împotriva spiritului naţional politice post-decembriste privind devastarea eco-
românesc” (p. 179)” . nomiei naţionale, lipsa de viziune a clasei politice,
În cuprinsul cărţii, Nicholas Dima inserează dez-unirea românilor, exodul tinerilor bine pregătiţi
fragmente din cărţile în speţă iar în subsolurile pa- şi al celor harnici în alte state… Sunt multe proble-
ginilor adaugă precizări şi trimiteri la biografia celor me încâlcite pe care, prin misiunea reportericească
menţionaţi, la actele doveditoare desprinse din „Arhi- (fiind conectat la realitate şi experimentat), le-a ob-
vele Totalitarismului” ori obţinute din alte surse. Fiind servat şi cântărit oarecum detaşat de febra conjunc-
o carte de natură documentară, adevărul nu poate fi turilor.
facultativ. „Dacă nu ne cunoaştem trecutul şi dacă nu
Alte aspecte de interes intră în conţinutul ne folosim bine prezentul, România riscă să nu aibă
capitolului Cotitura istoriei şi consecinţele ei, unde nici viitor, iar noi, românii, riscăm să ne pierdem
autorul recenzează cărţi despre momentele nodale identitatea” (p. 231), atenţionează Nicholas Dima şi
ale istoriei. Aşa sunt cercetările universitarului Vasile pentru aceea aduce în faţa cititorilor acestei cărţi din
Şoimaru despre Românii din jurul României, confesi- colecţia „Memorii”, „mărturiile dedicate eroilor şi
unile lui Ion Gavrilă-Ogoranu despre lupta partizani- martirilor noştri” de către mărturisitorii anilor grei
lor din munţi, răspunsurile deţinutului Neculai Popa din veacul „de frământări” de după Marea Unire din
şi ale istoricului Flori Bălănescu, dar şi opiniile con- 1918.
troversabile ale unui american despre situaţia ţărilor Alături de alte volume publicate anterior,
sud-estice ale Europei. precum Călătorie spre libertate (2012), Cultură, reli-
„Internaţionalism şi globalizare” reco- gie şi geopolitică (2013), recenta carte a profesorului
manda americanul Robert D. Kaplan, însă Nicho- Nicholas Dima rămâne una de referinţă privind oro-
las Dima, reticent, nu aderă decât parţial la aceste rile trecutului, şi, în acelaşi timp, schiţează un profil
concepte, ilustrând că e „în temă” prin analiza din al românilor sub aura unităţii de neam, a demnităţii
O scurtă expunere asupra globalizării (2014). Pen- echilibrate, a gândirii „treze” şi a dragostei necondi-
tru autor, fundamentele unei civilizaţii în progres ţionate faţă de patrie. Cu tot binele şi răul din veacul
coerent sunt credinţa şi democraţia, o clasă politică trecut şi din prezentul României.

12 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Poesis

Poetul la 80 de ani

Marcel MUREŞEANU

Simţirea de bine 5 Decembrie

Mă simt foarte bine azi, Stă liniştită pe raftul ei o lumânare ciudată
mă simt foarte bine adusă de mine prin văzduh de la Fatima,
am umblat pe ploaie de ani de zile stă acolo, dar nu m-am hotărât
am înghiţit apă sărată s-o aprind, o vorbă n-a scos, nu şi-a cerut jertfa,
din lacrimile unui pitic părea tulpina verde a unei flori demult ofilite,
picat din norii albi, prematuri, mirosul ei pătrunsese-n toată încăperea,
februarie tremură de căldură pereţii îl întorceau ca pe-un ecou
copiii răi torturează clopoţeii în aerul camerei pline de cărţi.
nu-i rupeţi, proştilor! Şi iată că în seara asta, cu o secundă
pe dealuri un şarpe alb înainte de miezul nopţii, pica din cer, ca un meteorit,
se devorează pe sine… vestea că departe de ea şi de mine
mă simt bine, mă simt foarte bine, a murit domnul Jean d’Omersson,
în braţele somnului se lasă iubita mea, cel cu zâmbetul niciodată umbrit de încruntare,
ah, de ce nu eşti ca el? se clatină ea. învăţătorul meu cel iubit. A venit clipa, aprinde-mă!
De ce nu te joci cu mine? m-a rugat neprihănita mea lumânare.
De ce nu-mi împlineşti dorinţa adâncă? Mi-am trecut mâna prin flacără, am aprins-o
A ieşit de un deget din teacă şi ea a ars până-n zori. A murit fericită,
sabia Kamikadze a Preşedintelui, niciun plânset n-a pogorât de pe crucea ei.
elevul Mizil şi-a scăpat telefonul
în puţul adânc de 100 de metri
al salinei din Turda, papagalul Palatului În aşteptare
bate sfertul zilei, din Paradis vine
un miros de pucioasă, Fecioara-melc înaintează pe Calea Lactee,
pe cer lupul de stepă a prins patru zodii, vine spre noi, e sigură că va ajunge aici
el se va muta în Casa Fecioarei… la Marea Neagră, într-o joi,
E unul care strigă mai bine decât mine? coborând pe o rază.
şopteşte el. Fecioara-melc e obişnuită să umble singură
Mă simt foarte bine azi, şi să mediteze, e în căutare de dragoste,
mă simt foarte bine! inima i se topeşte în piept după iubire
e atât de puternică

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 13
Poesis

încât trage după sine sori şi planeţi odată a înnoptat un măgar
cunoaşte trista noastră istorie bătut de stăpân dar s-a întors
a tuturor fiinţelor de pe pământ la chinurile lui
dar vrea să se convingă cu simţurile ei în casă era iarna cald vara răcoare
că pe acoperişul marii sale cochilii, uşile aşteptau noaptea să se închidă
rămase goale şi pe veci pustiite de timp, şi dormeau la picioarele noastre
se mai aude şi acum eu mergeam la şcoala din sus
răpăitul ploii de vară. ea mergea la şcoala din jos
Nimeni nu ştie cu ce viteză înaintează nu rupeam flori pentru glastre
Fecioara-melc. şapte stupi lucrători străjuiau marginea grădinii
după ce adunam fânul îl dădeam la vecini
doi arici ne-au vizitat vreo cinci ani
un mâţ roşcat vreo zece
sâmbăta mergeam la oraş
ne aduceam cărţi şi vedeam teatru
când trecea cineva pe la noi
îi ieşeam în faţă şi-l pofteam să stea
aveam fântână după ce ne-am cumpărat moara
ne rezemam acolo şi stăteam cu morarul
ceasuri întregi lângă roată
băiatul morarului ne aducea acasă
cu trăsurica lui prin aprilie venea cucul
în iunie vedeam primul curcubeu
în iulie cădea gheaţa
casa o făcusem pe temelie înaltă
vreo şapte trepte până-n pridvor
O viaţă în pivniţă ţineam vinul şi merele
tot felul de mirodenii de dulceţuri
Motto şi de ierburi de leac
Nu vrem nimic altceva pe casă un cocoş de tablă de-aramă
decât să fim lăsaţi împreună. când venea ea din sus şi eu din jos
ne întâlneam la marginea drumului
Eu îi spuneam ei Cerceluş în acelaşi loc şi ziceam că atunci
ea îmi spunea mie An ne-am văzut prima dată
mult ne plăcea nouă ne sărutam ca doi nepricepuţi
să ne întindem pe iarba uscată şi spuneam hai să ne luăm
eu turnam apă în numele ei şi să ne căsătorim
să curgă şi să se răcorească dar noi eram căsătoriţi demult
ea se juca aruncând în sus numele meu însă aşa ne jucam noi
şi-l prindea între pulpele calde în vacanţe fugeam de-acasă
când ne-am găsit ne-am înfrânt pe rând cât mai departe să nu ştie nimeni de noi
în pat stăteam ghem umblam şi prin ţări străine
ca în burţile mamelor noastre dar nu departe pluteam pe mare
toată viaţa nu ne-am împerecheat cu alţii zburam peste munţi şi peste câmpuri întinse
păsări domestice n-am ţinut vedeam fluviile cum se târăsc
cele sălbatice veneau şi treceau şi cât de bătrâne-s la întoarcere
făceau ouă, se umpleau cuiburile oftam mergeam la şcoală înainte de-a începe
în zilele în care treceau pe deasupra cocoarele să măsurăm din priviri cât de mari
nu vorbeam între noi au crescut urzicile trecea vremea
nici animale domestice n-am ţinut se schimba lumea tot mai des
veneau câteodată la gard mieii şi iezii urcam pe la ai noştri pe la morminte
fluturam către ei câteva vorbe şi plecau ştiam că moartea ne va despărţi
pe ea o vor duce pe un munte

14 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Poesis

pe mine pe un ţărm unul singur a început să cânte
când vor învia morţii ne vom întâlni iarăşi dar i s-a mărit viteza de cădere
dar nu ne vom mai recunoaşte şi sunetele s-au prăbuşit cu el
şi nici nu vom putea sta tot cobora mulţimea tot cobora
decât toţi la un loc migraţia noastră în jos e o reuşită
încât ni se vor întretăia răsuflările gândeau coborâtorii nimeni nu se opreşte
pentru acel moment siluitor nimeni nu împrăştie moarte
merită să dăm foc Regulamentului. nimeni nu dă cu noi de pământ…
într-un târziu când socoteau
că trebuie să ajungă
Migraţia coborârea s-a înteţit
iar ei au devenit grei ca de piatră
Mulţimea arată ca o baltă depărtarea de dedesubt s-a luminat:
cineva a aruncat o piatră în ea un pustiu fără sfârşit se întindea
şi balta s-a tulburat la capătul privirii lor
a făcut cercuri-cercuri şi-n acel pustiu înşirate fără de număr
apoi a aruncat şi altcineva câte o groapă răcoroasă pentru fiecare
tot de sus parcă din cer după numele său.
parcă dintre nori parcă
din turnurile înalte de oţel şi de sticlă
şi-atunci mulţimea La pomul scuturat
s-a tulburat şi mai tare
s-a adunat în sine s-a cimentat Din când în când vine cineva
şi-a început să se mişte şi scutură pomul cu bătrâni, fluierând,
Încotro? nu ştia nimeni de zici că-i mierla neagră.
dar cei de acolo din cer Când ajung voinicii jos, mai mulţi morţi decât vii!
sau dintre nori sau din clădirile Acela se uită la ei şi-i dau lacrimile:
impenetrabile ştiau săracii de voi, se sfieşte el,
şi-o împingeau înainte că rău aţi mai ajuns, mă stoarceţi de milă!
când s-a făcut noapte mulţimea Dacă vrea cineva să se mai urce în pom
balta aceea prefăcută în mare să-mi ceară scara!
a ajuns la marginea abisului Nu mai vrem, nu mai vrem,
a adâncului în care urma să locuiască omoare-ne, frate!
a mormântului ce i se pregătise Dacă o luaţi aşa, se umflă Acela,
să aibă unde viermui vă ridic pe toţi şi vă duc la spital!
şi s-a aruncat în acel adânc Nu! ţipă ei. Fie-ţi milă şi ruşine,
parcă erau paraşute milioane de paraşute n-ai şi tu o mamă,
care nu mai ajungeau la capătul căderii un tată, un veteran de la răscoala moţilor?!
o bucurie mare trecea prin cei căzuţi Tocmai i-am scuturat! răspunde Acela,
un freamăt, un cutremur plăcut apoi îşi ia capul în mâini şi pleacă.
aţâţător şi nu se temea nimeni de nimic Până târziu în noapte, când vin copiii
pentru că toţi se uitau în jur să se zbenguie şi să facă amor
îi vedeau pe ceilalţi nu erau singuri tot se mai aud gemete sub Pomul Scuturat.
şi se gândeau că e doar o migraţiune Data viitoare tai pomul, îi vine în gând
şi că vor ajunge peste puţin înaltului funcţionar, în mersul lui apăsat
pe un pământ fericit şi fără întoarcere.
în cădere uitaseră de sete şi de foame
nu mai aveam putere de dragoste
citeau numai versetele vesele O noapte la Capul Caliacra
de pe tricourile din jur
unii încercau să coboare mai repede Întrebarea ta luminează, răspunsul meu întunecă
dar nu puteau unii încercau şi astfel de la depărtare se vede
să lege o vorbă cu alţii dar nu puteau

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 15
Poesis

cum la fereastra noastră lumina şi întunericul Am uitat dintr-odată! Sunt un ucigaş!
nu-şi găsesc linişte, până când adevărul meu a mai murmurat el şi s-a aplecat
se cuibăreşte în braţele minciunii tale, să strângă de pe jos fir cu fir, os cu os,
care atât aşteaptă, şi vor dormi aşa îmbrăţişaţi schijă cu schijă, rămăşiţele acelui trup
până îi trezeşte o bătaie în uşă dimineaţa. şi să le întindă pe o pânză albă.
V-am adus laptele! strigă pe gaura cheii lăptăreasa. Zi şi noapte, toată viaţa lui,
Cei doi se desprind speriaţi, pentru că a făcut munca asta, numai într-un târziu
niciunul nu-şi aduce aminte s-a oprit, când, ridicându-şi privirea,
să fie o lăptăreasă prin pustiul ăsta. a văzut pe perete umbra icoanei,
Cine-o fi? întrebi tu mânios. mult mai frumoasă decât stăpâna ei!
Linişteşte-te, îţi răspund eu,
mâhnind parfumul trandafirului galben,
aflat pe moarte, În vremea mea
e eunucul cel nou care-şi face rondul.
Sfântul întinse către asistentă
mâna lui descărnată şi rece şi zise:
După furtună am venit să donez sânge! Miloasă, femeia
i-a străpuns vena mâinii stângi
Într-o noapte, pe furtună, şi s-a aşezat pe aşteptat. De la un timp a aţipit
s-au deznodat zalele lanţurilor şi când s-a trezit toate vasele din încăpere
şi toţi sclavii de pe galeră s-au trezit liberi. erau pline de sânge curat, mirosind a ambră,
Prigonitorii lor de cu un ceas înainte înstelat, bătând în roşu părelnic.
s-au retras într-un colţ al galerei Sfântul adormise şi el.
şi îşi aşteaptă răzbunarea şi moartea. Femeia l-a culcat pe un pat alb
Nu vă putem face acelaşi rău şi l-a acoperit cu hainele ei,
pe care ni l-aţi făcut nouă! apoi s-a dus să pună acel sânge
au zis cei scăpaţi de la chin în sticle mici, sidefii, pe care a scris:
şi i-au aruncat pe rând pe stăpâni, „Pentru Frontul de Răsărit”.
de pe punte, în apele calde, luminate de lună,
potolite şi nicidecum adânci,
fără să ştie că marea pe care pluteau Fugarul şi piatra
nu avea ţărmuri.
Mi s-a dat să păzesc ceea ce nu era nevoie să fie păzit
şi mi s-a spus teme-te şi m-am temut,
Cele două iar viaţa mea nu se mai sfârşea.
Apoi m-au alungat dintre ei
S-a spart, strigă el, s-a spart icoana,
şi mergând eu aşa o piatră m-a ascuns sub ea...
am scăpat-o din mână, am lunecat
Îi auzeam pe duşmanii mei care treceau pe-acolo:
pe sudoarea mea, eram abia ridicat din somn,
unde s-a făcut nevăzut nemernicul ăsta?
a căzut pe piatră şi s-a făcut ţăndări,
mii de ţăndări, unele cât vârful acului, Să-l spânzurăm...
altele mai mari, ascuţite, tăioase, Iar piatra îmi zicea, mângâindu-mă: stai liniştit,
doar una singură a rămas cât un ciob, că nu vorbesc despre tine, sunt din alt veac,
un crâmpei din degetul mic, o unghie... pe alt fugar îl caută şi care-i sub altă piatră.
Parcă mi-a smuls-o cineva din braţe, Sub fiecare dintre noi e un fugar,
parcă s-a aruncat ea în gol acum sunteţi mai mulţi decât duşmanii voştri,
căutându-şi moartea şi dezalcătuirea. ei sunt tot mai departe şi tot mai puţini...
Ce era în icoana mea? Ce spunea ea? Poate mâine ne vom despărţi, îi spun pietrei,
Chipul cui îl salvase de la uitare? aducându-i recunoştinţă şi slavă.
Cum răsăreau şi cum apuneau culorile? Asta nu se mai poate, mă mângâie ea
Cel întrebat de mine mi-a răspuns tulburat: şi mai drăgăstos, lăsându-se moale pe pieptul meu.

16 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Recitiri

Radu Cosaşu și
„hazotragicul”

Adrian Dinu RACHIERU
Și prin recentul volum Anti-damblale (Poli- lui şi iată, într-un epistolar imaginar (Viaţa ficţiunii
rom, 2018), deși compozit, adunând texte ocazionale, după o revoluţie, Polirom, 2016), îşi recupera dublul
Radu Cosașu, ins „pățit”, bonom, ludic și autoironic, (Oscar Rohrlich), cel care, de vreo patru decenii,
oricum un causeur rafinat, trecut printr-o grea boală încerca – fără a reuşi – „să-l sugrume pe scriitorul
de tinerețe și apoi, prin dezideologizare, făcând sal- Radu Cosaşu din Bucureşti”. Sunt pagini spumoase,
tul de la bolșevism la caragialism confirmă că este un de rememorare şi autoflagelare, în această ficţiune
autor popular, cu o cotă spectaculos (și imprevizibil) epistolară, mixând, pe reţeta ştiută, istoria personală
urcătoare după decembrie ‚89. Se declară, cu sinceri- şi evenimentele politice, scrutând, cu o privire lu-
tate, un „ipohondru moral” și se luptă cu „damblalele cidă, propriu-i trecut (pe alocuri ficţionalizat), cu
zilei”, într-o societate haotică, neașezată, trăind sub trena de angajamente, iluzii şi deziluzii. Introspec-
spectrul maniheismelor de tot soiul. Are cultul nu- ţia suportă, la tot pasul, corecţii ironice; şi, desigur,
anței și îi repugnă vehemența; se autoflagelează, fo- autoironia, dezacordul cordial, „împăciuitorist”, sub
losind un verbiaj volubil și se ferește de fanatizare și tutela marelui Caragiale, introspectivul Cosaşu ră-
verdicte. Fostul marxist (din convingere) rămâne un mânând, într-o lume lipsită de nuanţe, un hotârât
om de stânga, dar părăsește angajamentul sartrian și adversar al fanatismelor și al maniheismelor.
devine un observator camusian, recuperându-și, în Să recunoaștem, un seducător modelaj jur-
continuitatea „unei respirații”, Istoria personală, cu nalistic, învăluind în bonomie şi relativism pofta nesă-
„binecuvântate” rădăcini mic-burgheze. În această ţioasă de mărturisire, calibrează „memoria demiurgi-
realitate proteică, instabilă, vădind un „caragialism că” (cf. H. Zalis) a lui Radu Cosaşu, cinefil împătimit,
genetic”, nevindecabil, Radu Cosașu se autodenunță de meserie nuvelist, cum se recomanda (prin 1980).
și își ficționalizează biografia, împănată livresc, do- Mânat de un irepresibil „zbenghi publicistic”, valorifi-
nându-i sens. Uitând, igienic, de perioada dogmatică, cându-şi secvenţial, cu francheţe, trecutul (tinereţea)
cu atâtea titluri înmormântate și alternând schizofre- şi avântul revoluţionar, autorul Supravieţuiri-lor a fost
nic opiniile, în simpaticul parlament personal, bolnav şi a rămas, de fapt, un febril reporter, trecut – cu arme
de „caragialitate”, contemplând, cu „creierul din su- şi bagaje – în tabăra ficţionarilor, topind scrisul şi tră-
flet”, hazotragicul societății noastre. Dincolo de rea- itul într-un amalgam inconfundabil. Această „pro-
ranjări și reasamblări, sursologice și compoziționale, ductivitate evocatoare”, desferecând izvoarele memo-
contabilizate de Ion Simuț, Supraviețuri-le, acum în riei, încheagă, prin colaj, un fabulos autoportret. Dar
varianta articulată, definesc, duios-sarcastic, „o sinte- Radu Cosaşu (adică Oscar Rohrlich), dezvăluindu-şi,
ză memorialistică” (Simuț 2015:20), ca ficțiune auto- fără pudori inutile, educaţia politică şi sentimentală,
biografică, sub semnul echivocului, scutită de traume rămâne detaşat, ferit de ispita mărturiilor încrâncena-
morale. te, tratând cu „ipocrită înţelegere” (cf. Cornel Ungu-
În pofida anilor, „colportorul” Radu Cosa- reanu) aberaţiile epocii. Frenezia asociativă, căzând
şu (n. 1930, Bacău) îşi păstrează vioiciunea spiritu- în patimă antinomică, abundenţa referinţelor livreşti,

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 17
Recitiri

spiritul dilematic, gustul calamburului, inventarul de nale (1968), adunând proze satirice, semnificând
trimiteri, elanul demistificator (scutit de cruzimi), în „adevăratul debut”, anunţa benefica schimbare la
fine, glazura umoristică şi autoironia, dozate savant, faţă. Avalanşa editorială continuă, cu piese de teatru
conferă textelor sale (o lungă şi fragmentară depoziţie (Mi se pare romantic, 1961; Un surâs la 6 dimineaţa,
despre sine) un cinstit tratament democratic (subiec- 1964), cu versuri (Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubi-
te şi genuri). Şi asigură, spunea Dan C. Mihăilescu, ta, 1978), elanul confesiv devenind simpatic-sincer
un „scut bibliografic”, filtrând asaltul emoţiilor, prote- (Mătuşile din Tel Aviv, 1993), până la Autodenunţuri
jându-şi amintirile, radiografiind circumstanţele. şi precizări (2001). Reţeta pare simplă: volubilul Co-
„Reporter în primul rând”, cum l-a taxat saşu culege o puzderie de întâmplări, îmbrăcate în
prompt I. Vitner, debutând la Revista elevilor (1948), halou fictiv: de la Un August pe un bloc de gheaţă
trecut prin Şcoala de literatură, redactor la Scânteia (1971) la Viaţa în filmele de cinema (1972), Ocolul
tineretului, mai apoi la revista Cinema (1968-1987) pământului în 100 de ştiri (1974), Cinci ani cu Be-
şi, din 1993, la Dilema, Radu Cosaşu a văzut, şi el, în lphegor (1975) sau O vieţuire cu Stan şi Bran (1981)
reportaj „un gen mândru”. Ritmul trepidant „i-a in- şi Sonatine (1987). Toate, cu lăcomie de concret, în-
trat în sânge”, a devenit o amprentă stilistică, (Vitner datorate paginii de ziar, cu ştiri aglomerate, îngur-
1962 :324), pledând pentru „dreptul egalei conside- gitate, metabolizate, în irepresibilă poftă asociativă,
raţii” şi subliniind rolul său fertilizator în procesul vorbind despre viaţă şi literatură, muzică şi politică,
creaţiei. Mai mult, Radu Cosaşu însuşi sublinia, cu cinematograf şi fotbal. O primitoare Arcă a lui Noe,
„mândria naturală a reporterului”, meritele realis- sesiza Dan C. Mihăilescu, şi o şansă de a-şi epiciza,
mului socialist, reabilitând şi înălţând definitiv genul cu ironie cordială, tinereţea furtunoasă, experienţe-
(vezi Viaţa Românească, nr. 10/1961), reportajul în- le de lectură şi cele sentimentale, mărturisindu-se
cetând a mai fi „o şcoală de alfabetizare într-ale lite- „cu fulgi cu tot”. E de remarcat (v. O supravieţuire
raturii”. Încât, inevitabil, la începuturi, Radu Cosaşu cu Oscar, 1997) că lumea lui Oscar Rohrlich revi-
a scris în ton festiv, „în spiritul şi limbajul timpului” ne în forţă; cândva, gazetarul revoluţionar, retezân-
(Micu 2000 :532). A străbătut ţara în construcţie, du-şi rădăcinile, apt de „hotărâri fundamentale”, în
s-a vrut monografist al Bicazului, a salutat entuzi- conflict cu mediul familial, se dezicea de rămăşiţele
asmul vieţii libere şi voluptatea muncii; a cules din mic-burgheze, lepădându-se de „materialul iudaic”.
„preaplinul vieţii” un şir de portrete, scene, întâm- Modelul putea fi un Pavel Korceaghin şi, desigur,
plări (v. Nopţile tovarăşilor mei, 1962), elogiind pasi- caracterul „ilimitativ” al Revoluţiei. Această selecţie,
unea constructivă, „sudura umană”, poezia nocturnă în serialul de ecou al Supravieţuiri-lor (1973-1989),
a atâtor întâmplări, subscriind pedagogiei sociale pe probează, însă, asumarea evreităţii; cu mobilitate,
avântat vector propagandistic, de la benistul Anton inteligenţă şi cochetă prefăcătorie, comentând, fără
la seralistul Alecu (v. Noapte sub balonseid), acesta menajamente, în politică şi erotică, eşecurile din lu-
învăţând sârguincios „în ce constă valoarea poeziei mea nouă.
Mariei Banuş”. Interesat de cunoaşterea vieţii, tână- Un itinerar accidentat, jalonat de convin-
rul scriitor se documentează. Teoria adevărului inte- geri ferme, fervoare revoluţionară şi şocante ex-
gral, lansată la Conferinţa tinerilor scriitori (1956) îi cluderi, dezvăluit fără încrâncenare şi pusee resen-
asigură „o incomodă celebritate”, nota D. Micu, de- timentare, probează această ofensivă a celui care,
venind peste noapte un personaj negativ. Supravie- sub imboldul revoluţiei interioare, rămâne, irevo-
ţuirea (ca scriitor) în acel „eroic” deceniu (cu valul cabil, un mic burghez (v. Sapho şi Schubert). Logica
de şedinţe şi prelucrări, cu numeroasele percheziţii, (1985), bazată tot pe motive biografice, decupează
excluderi, reeducări şi reabilitări) trece în memoria- – cu sinceritate – o perioadă grea, trădând o „conşti-
listică, oferind o spovedanie tragic-comică. La oaste inţă sfâşiată”. Dar „răfuiala” cu trecutul se deschide
fiind, vigilentul soldat fruntaş, de pildă, o va critica, relativist spre nuanţări bogate, topeşte într-o formu-
în Scânteia, pe Maria Banuş pentru „imaginaţie lân- lă proprie candoarea, tandreţea şi sarcasmul, corec-
cedă”. Antifascist, comunist fără de partid, extremist tează patetismul prin ironie şi oferă, până la urmă,
de centru, savurând „plăceri burgheze”, cu o familie chiar o „biografie a epocii” (Manolescu 2008 :1114).
renegată, Cosaşu a debutat „ca fricos”, sub semnătu- Încât, pornit „în căutarea consistenţei”, cum spera
ra lui Radu Costin, prin „cărticica” de 76 de pagini, L. Raicu, lansând formulări percutante şi folosind
cu titlu cazon, Servim Republica Populară Romînă tehnica inventarului, Radu Cosaşu cuprinde totul,
(1952). A scris mult, febril, tributar viziunii repor- atent la adevărul psihologic (integral). Dincolo de
tericeşti, încât abia bufonada din Maimuţele perso- corsetul speciei, ziarul său „autobiografic”, „înghi-

18 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Recitiri

ţind” viaţa lumii, percepută – sub bombardamentul siflantă, „luptele” de altădată: mândria vârstei revo-
ştirilor – fragmentarist, refuzând macroepia, impu- luţionare, extirparea („fără metodă” a) rădăcinilor
ne un palpit personal şi, în egală măsură, un stil ini- mic-burgheze, fuga de acasă, normalitatea pierdută
mitabil, în care – suntem avertizaţi – nu contează şi recuperată, briza scepticismului matur, traversând
„despre ce se vorbeşte”. Cosaşu, deloc persecutat de – din unghiul faptului divers – medii felurite. Dinco-
temeri, întreţine în savuroasele sale pagini o relaţie lo de „proteismul onomastic”, „denunţat” de Marian
oximoronică (Cristea-Enache 2001:132) şi armo- Popa (Ben, Beniamin, Câmpeanu, nea Radu, Roric),

nizează antinomiile, aliind adevărul cu ficţiunea, Radu Cosaşu reabilitează şi o tipologie scriitoriceas-
sentimentalismul cu hedonismul ideologic şi cinis- că, în care intră unii dintre congeneri (T. Mazilu, I.
mul, sub cupola unui filo-caragialism care strecoară, Băieşu, N. Ţic), trecuţi prin dramatice experienţe si-
insinuant, umorul; şi care vizează media. „Facem o milare. Rescrierea trecutului, lăsând senzaţia confe-
medie”, propune nonşalantul autor, rubricant – sub siunii, pendulând între dramatic şi comic, inventa-
deghizament – în multe locuri, citând copios, ca- riind clişeele epocii, procură pagini de calitate, mas-
lamburos, cu vervă şi naturaleţe. Fostul Belphegor când tragismul de fundal. Fanatismul adolescentin
îşi asumă lumea, are opinii, le expune săltăreţ, în- s-a volatilizat, scriitorii preferaţi s-au substituit fa-
tr-o eseistică jurnalieră, compozită, salvând onoarea miliei, autorul însuşi, îmbătat de „aerul de ficţiune”,
unui extremist de centru. Iubeşte intertextualitatea, vrea să trăiască „ca în cărţi”, ştergând graniţele. Păca-
dar, evident, natură livrescă fiind, nu are răbdare tele tinereţilor, reluate mereu, repovestite capricios,
epică şi nici nu pariază pe ficţiune. Are, în schimb, din alte unghi, sunt îmbrăţişate cu o tandreţe sarcas-
constata Paul Georgescu, „o seninătate a pneumei”, tică. Epoca însăşi, deloc veselă, prin istoriile picante
în filiaţia veneratului Caragiale-„Babacul”. şi experienţele erotice ale lui Roric, „un revoluţionar
E de observat că, folosind abundent pastă picaresc” (cf. M. Ungheanu), dedicat cauzei, devine
autobiografică, Radu Cosaşu nu se comportă ca un un comunism hazos, cu Stan şi Bran (cf. Luminiţa
diarist. El nu notează, ci rememorează (selectiv), cal- Marcu). Cosaşu, biciuit de stimulii vârstei tinere, s-a
culând savant / dezinvolt efectele; cheamă în sprijin aruncat „în braţele Revoluţiei”. Retrospectiva priveş-
personaje fictive (truc vechi al „autobiografiştilor”), te cu umor scenele de altădată (trăite, într-un mediu
se întoarce „la firescul vieţii” (cf. Alex Ştefănescu), opresiv, fie cu fanatism, fie cu frivolitate). Cosaşu,
trecând în revistă, cu o tandreţe caustică, autoper- acceptând în ultimele volume ale Supravieţuiri-lor

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 19
Recitiri

identificarea onomastică, părăsind deghizamentul, priveşte cu înduioşată detaşare, devine un el; po-
se livrează fără rest. De la distanţă, intervalul comu- vesteşte, de fapt, devenirea lui Radu Costin, sedus
nizant, scuturat de frisonul doctrinar, devine doar de convingeri stângiste, dar şi de apoliticul Anatole
informaţie istorică, ne asigură C. Ciotloş. France, prea încântat de stil, cercetând perplexant
Afirmaţia repune pe tapet o întrebare chi- viaţa frazei. Şi încercând să-şi concentreze „iepica”
nuitoare, de neocolit: cum e citit azi, dacă mai e ci- în fragedii (v. Sonatine, 1987), transformând în text
tit, Radu Cosaşu (şi nu doar el?). Slalomând printre şuvoiul evenimenţial, filtrat livresc. Fiindcă, doar ca
lozinci şi sentimente, privind îngăduitor şi iertător fapt literar, prezintă importanţă.
tinereţea „dogmatico-revoluţionară-erotică”, Radu De numele său se leagă momentul „ade-
Cosaşu scrie sub o respectată deviză: „nici un om vărului integral”, un moment „luminos” (Marcu
serios nu poate lua totul în tragic”. Încât, detaşat, 2014:331), o idee „înfricoşătoare” atunci, rostită
va învălui, cu o voioşie tragică, o epocă de teroare – ca ieşire singulară – de la tribuna Conferinţei ti-
şi privaţiuni, ani turbulenţi, cu şedinţe exemplare. nerilor scriitori; o idee împărtăşită, însă, şi de alţi
Biografia lui şi a generaţiei devine, ciudat, ficţiune, reporteri tineri, „trecuţi bine prin proletcultism”
o lume imaginară, descoperită / redescoperită cu o şi pentru care, ca „luptător cinstit”, cum îl califica-
jucată uimire şi curiozitate. El însuşi personaj, refu- se M. Beniuc, s-a ales cu o „exterminare mieroasă”.
ză încrâncenarea ideologică, nu poate fi o conştiinţă Acum, după (încă o) Revoluţie, depoziţia sa („viața
scindată; bineînţeles, nu îşi reneagă adeziunile, co- ficțiunii”) are încărcătură dramatică şi îngăduie, „pe
lecţia de întâmplări şi opera de tinereţe, dar unda matriţă epistolară” (cf. Paul Cernat) şi filtru ficţio-
afectiv-romanţioasă reevaluează şi reinventează acei nalizant o relectură a epocii. Fie că se mărturiseşte
ani, evocaţi persiflant-caleidoscopic, cu o bonomie unui fiu inexistent (hălăduind prin Islanda şi Gro-
strunită, hrănită de triumful vital al biologiei, „la ca- enlanda), fie că primeşte, din spital, epistolele lui Ar-
pătul sincerităţii”. Ca mare cititor (implicat), „insisi- tur Reznicek, un fost şef al cenzurii (umanizat, ins
ficat”, cu lecturi trăite, trecute în viaţă, autorul poate rafinat şi problematizant, convins că, „fără el”, Oscar
nutri, abolind graniţele şi încrucişând genurile, un Rohrlich nu ar fi supravieţuit), aflat în pragul sfârşi-
vis estetic. Toate genurile, zice apodictic Radu Cosa- tului, fie că, în fine, contrapune exaltatei Mihaela ci-
şu, „sunt animale libere”. Aşa fiind, tangajul dizolvă nismul arhitectei Ioana (desluşind, „din Hossegor”,
orice contradicţie, minciuna ficţională devine docu- fenomenul Piaţa Universităţii), Radu Cosaşu rămâne
ment, evenimentele biografice (ca motive obsesive) un ficţionar patetic, bonom, trecut, fără a-şi pierde
poartă o aură livrescă. Evident că reficţionalizarea, seninătatea, printr-o Istorie tenebroasă.
chiar marcată de obsesia trecutului, rămâne o istorie
personală, fără mari ambiţii literare, cum maliţios NOTE:
s-a remarcat. Cândva, încolonat în armata repor- Cristea-Enache 2001: Daniel Cristea-Enache, Iro-
terilor „harnici şi talentaţi”, Radu Cosaşu, cinstind nia patetică a lui Cosaşu Oscar; Filo-logia şi alte iubiri..., în
stilul publicistic, „pune istoria în fabulă”, concluzio- Concert de deschidere, Editura Fundaţiei Culturale Române,
na Eugen Simion (Simion 1984 : 470). „Ficţionarul” Bucureşti, 2001.
(vocabula infamantă fiind rostită de o femeie de ser- Manolescu 2008: Nicolae Manolescu, Istoria critică
viciu, la sediul Gazetei Literare, mărturiseşte însuşi a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45,
„beneficiarul”) se dovedeşte un ins avid, lăcomos, Piteşti, 2008.
absorbind realitatea, deşi nu are superstiţia roma- Marcu 2014: Luminiţa Marcu, O revistă culturală în
nului; dar ecumenismul său textual, edenizant, atras comunism: Gazeta literară (1954-1968), Editura Cartea Româ-
de „sonoritatea cuvintelor”, ne îngăduie să citim o nească, Bucureşti, 2014.
epocă, cu toate vitregiile ei, din unghiul „râsofiliei”, Micu 2000: Dumitru Micu, Istoria literaturii româ-
bucurându-ne de o scriitură „năzdrăvană” (aprecia ne. De la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum
Lucian Raicu), în tovărăşia umorului („obligatoriu”, I.O., Bucureşti, 2000.
după vrerea autorului), tăvălit cu tandreţe în acizii Simion 1984: Eugen Simion, Radu Cosaşu, în Scrii-
ironiei. Colportor, divagant, exhibându-şi compe- tori români de azi, vol. III, Editura Cartea Românească, Bucu-
tenţa, cu antene mobile, pensând faptul divers în reşti, 1984.
eseistica jurnalieră, povestind cu haz încurcăturile Simuț 2015: Ion Simuț, Radu Cosașu sau ficțiunea
tinereţii sale zbuciumate, lovindu-se de rigorile Re- autobiografică, în Cultura, nr. 6(504)/19 februarie 2015.
voluţiei, Radu Cosaşu înţelege, de fapt, literatura ca Vitner 1962: Ion Vitner, Prozatori contemporani,
existenţă, trăind-o intim, erotizant. Se rescrie, se vol. II, EPL, Bucureşti, 1962.

20 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Reflux

Societatea Scriitorilor
Bucovineni, la 80 de ani
de la înființare
(1938 – 2018)

Alexandru Ovidiu VINTILĂ
Anul acesta, Societatea Scriitorilor Buco- de asemenea, înscrierea unor noi membri în soci-
vineni împlinește nu mai puțin de opt decenii de etate, mai mult sau mai puţin cunoscuţi: Adelina
la înființare. Așadar, putem vorbi despre Societa- Cârdeiu, Ion Cârdeiu, Dumitru Loghin, Gheorghe
tea Scriitorilor Bucovineni începând cu data de 12 Noveanu, Augustin Z.N. Pop, Aurel Putneanu, Vi-
noiembrie 1938, când la Cernăuți a fost întemeiată orel Suluţiu, Nicolae Tăutu, Dragoş Vicol, Gheor-
ca secție a prestigioasei Societăți pentru Cultura și ghe Todoran şi Emil Zegreanu. Cu această ocazie,
Literatura Română din Bucovina. Dintre inițiatori a fost ales şi un nou Comitet de conducere al so-
amintim pe Mircea Streinul, Traian Chelariu, Iuli- cietăţii format din: C. Loghin – preşedinte; A. Va-
an Vesper, Neculai Roșca, George Drumur, nume siliu, vicepreşedinte; secretar – Augustin Z.N. Pop;
cunoscute și recunoscute pentru ceea ce însemna membri fără funcţie – Gh. Noveanu şi Gh. Dru-
atunci literatura română tânără din spațiul buco- mur; Dr. Vitencu, cenzor; supleanţi – Gh. Todoran
vinean. şi I. Cârdeiu.
Primul președinte al SSB a fost Grigore Una peste alta, practic, SSB consacră încă
Nandriș, cel care era în același timp și președinte- de la începuturile ei ideea necesității solidarității
le SCLRB. Vicepreședinte va fi Mircea Streinul. De scrisului bucovinean. Drept urmare, cum se obser-
asemenea, societatea a pornit la drum cu următo- vă, se întâlnesc în cadrul SSB autori din generații
rii membri: Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, diferite. Și unii și ceilalți înțeleg că trebuie să comu-
Leca Morariu, Claudiu Usatiuc, George Antones- nice și să colaboreze. Mai mult, descoperirea de noi
cu, Octav Rusu, Sebastian Popovici, Liviu Rusu, talente și promovarea acestora a reprezentat o pri-
Traian Cantemir, Aurel Fediuc, George Ionaşcu, oritate pentru cei care s-au implicat în cadrul SSB.
George Voevidca, George Drumur, Iulian Vesper, Este limpede că apariţia SSB susţine faptul
Neculai Roşca, Leon Ţopa, George Fonea, Proco- că în Bucovina, la Cernăuţi, exista o efervescenţă
pie Milişte şi Traian Chelariu. creatoare, un interes sporit pentru cultură şi lite-
A urmat momentul 14 decembrie 1938. ratură.
Acum se va organiza, într-o duminică, prima șe- Ion Beldeanu, cel mai longeviv preşedinte
zătoare externă a SSB, prilej potrivit pentru Gri- al SSB din perioada de după decembrie 1989, când
gore Nandriș de a se retrage din conducere, în- societatea a fost reînfiinţată, afirma că: „probabil
credințându-i președinția lui Constantin Loghin, SSB şi prestaţia sa au fost surclasate, ca imagine pu-
vicepreședintele său de la SCLRB. Tot acum nu- blică, de gruparea Iconar, înfiinţată încă din 1931,
mărul membrilor SSB va crește, intrând în socie- şi la apariţia căreia Mircea Streinul a avut un rol
tate nume precum: Rudolf Rybiczka, Ionel Negură, decisiv. Cert este că fermentul vieţii literare l-a
Neculai Pavel, Octavian Gruia ș.a. Ulterior vor mai constituit freneticul poet şi prozator, recunoscut
intra în SSB şi alte nume. Ultima adunare genera- drept figura centrală a epocii cernăuţene şi de G.
lă a societăţii, din 2 octombrie 1943 va însemna, Călinescu, cel care vedea în el sufletul poeziei bu-

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 21
Reflux

covinene tinere. Ambiţia acestuia era ca Bucovina rară”, care anul trecut a sărbătorit nu mai puţin de
să îmbogăţească literatura română cu opere peste 75 de ani de la înfiinţare. Fără a mai intra în detalii,
care nu se poate trece cu uşurinţă”. Adevărul e că la precizăm că, iniţial, publicaţia a văzut lumina tipa-
început SSB îşi dorea să fie înţeleasă ca o expresie rului ca supliment al ziarului „Bucovina”, ulterior
a emancipării intelectuale a vechii provincii româ- devenind o revistă de sine stătătoare.
neşti înstrăinate vreme de 144 de ani de România „Nu trebuie uitată nici Colecția SSB în
şi să acrediteze ideea că şi în Bucovina se face lite- care au apărut și figurau Mircea Streinul, Iulian
ratură autentică, racordată la modernitate. Vesper, George Drumur, Traian Chelariu, Teofil
La vremea respectivă, deşi a funcţionat Lianu, E.Ar. Zaharia, George Antonescu, Vasile
un timp destul de scurt, asta întrucât, ştim cu to- Posteucă și alții. Existența SSB după 1990 a adus
ţii, evenimentele istorice s-au precipitat extrem de câteva noutăți: în primul rând definirea ca publi-
mult şi nu au mai permis ca activitatea societăţii cație de interes național a Bucovinei literare (după
să continue, breasla scriitorilor bucovineni a or- un început mai puțin relevant), apoi implicarea
ganizat şezători şi dezbateri, întâlniri cu cititorii, SSB în derularea manifestărilor literare de anver-
comemorarea unor personalităţi etc. Tot SSB este gură: Concursul Național de Poezie Nicolae Labiș,
responsabilă şi de apariţia revistei „Bucovina lite- Festivalul literar Eusebiu Camilar – Magda Isanos,
Festivalul literar Mihai Emi-
nescu și acordarea Premiului
Eminescu de la 15 ianuarie. De
asemenea, începând din 1995,
SSB oferă premii literare celor
mai valoroase cărți de istorie și
critică literară, poezie și proză”,
sublinia Ion Beldeanu.
În prezent, SSB este
cunoscută la nivel naţional,
numărând peste 100 de mem-
bri, fiind un factor promotor
de cultură în zonă. „Bucovina
literară”, organul de presă al
SSB, în seria nouă, a ajuns la
332 de numere de revistă, ceea
ce nu este puţin. Mai mult, toa-
te manifesările enumerate mai
sus de fostul preşedinte al SSB
sunt organizate în continuare
împreună cu alte instituţii cul-
turale, sprijinul major financiar
venind din partea Consiliului
Judeţean Suceava, for care fi-
nanţează inclusiv revista „Bu-
covina literară”.
Dacă până în 1944
când şi-a întrerupt activita-
tea SSB a avut doi preşedinţi,
Grigore Nandriş şi Constantin
Loghin, după ce a fost reînfiin-
ţată a fost condusă de Ion Bel-
deanu, Constantin Arcu şi Car-
men Veronica Steiciuc, aceasta
din urmă fiind şi în prezent în
fruntea SSB.

22 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eveniment

Momente „Labiș” 50
din Timpul Labiș

Doina CERNICA
Organizat de Consiliul Județean Sucea- În alte portrete, în alte locuri, mă gândesc la el ca
va în colaborare cu Muzeul Bucovinei, Societatea la fostul meu coleg de redacție la cotidienele „Zori
Scriitorilor Bucovineni, Uniunea Scriitorilor din noi” și „Crai nou”, aici însă este pentru mine laure-
România, Inspectoratul Școlar Județean Suceava, atul Marelui Premiu „Nicolae Labiș”, la prima ediție
Colegiul Tehnic „Petru Mușat” Suceava, Biblioteca a manifestării. Poate pentru că Vígh István a semnat
Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava, Colegiul Național în 1965 prezentarea artistică și ilustrațiile revistei
„Nicu Gane” Fălticeni și Primăria Comunei Mălini, unicat „Nicolae Labiș”, editată de Comitetul Regi-
Festivalul Național de Poezie ,,Nicolae Labiș”, ca să onal pentru Cultură și Artă Suceava, sub îngrijirea
respectăm înscrisurile de pe afiș, și-a sărbătorit în redacției „Zori noi”. Constantin Ștefuriuc nu mai
zilele de 28 și 29 septembrie 2018 cei cincizeci de este. Doarme în cimitirul din Udești, sus, acolo de
ani de existență, vârstă care îl îndreptățește la titlul unde începe zarea. Este omagiat în mai de redacția
de cel mai longeviv concurs național de poezie din „Crai nou” și de tinerele condeie laureate ale altui
țara noastră. Un titlu de noblețe, susținut de o veri- festival literar sucevean, consacrat memoriei scriito-
tabilă constelație de poeți premiați „Labiș”! Depă- rilor Magda Isanos și Eusebiu Camilar. Și alți lau-
nând cândva amintiri, istoricul literar Nicolae Câr- reați ai Marelui Premiu „ Nicolae Labiș” au plecat.
lan, cel care ne-a dat valoroasa Nicolae Labiș „Opera Mi-ar plăcea ca fiecare ediție să înceapă de acum cu
magna”, mi-a povestit că ideea concursului național strigarea numelor lor și cu un moment de recule-
pentru tinerii poeți în memoria tânărului, de-a pu- gere pentru cei care nu mai sunt în viață. Unii au
ruri tânărului Labiș, i-a aparținut Anei Blandiana, rămas pe firmament, alții s-au stins, dar cu toții au
exprimată la o ședință a cenaclului literar sucevean trăit încununarea celui mai prestigios concurs nați-
„Nicolae Labiș”, a cărui invitată de onoare a fost la onal de poezie cu intensitatea bucuriei unui Nobel.
o adunare sărbătorească. De aceea i-a așezat gândul Desigur, tot atât de adevărat este și faptul că de la
despre Nicolae Labiș în finalul proiectului dedicat „Labiș” au plecat cu premiile I, II sau III, ori cu pre-
expoziției permanente din Casa Memorială de la mii de revistă, nume care au ajuns să strălucească pe
Mălini, de a cărei amenajare s-a ocupat, ca muzeo- cerul poeziei românești contemporane mai puternic
graf. Dar până la urmă comandamentele politice ale decât unele din cele cărora le-a revenit „trofeul”. Dar
vremii au pus altceva în loc. e un motiv de satisfacție: Constelația Labiș rămâne
Când intru la Fondul Bucovina al Biblio- fără egal!
tecii Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava, acolo unde se În istoria de jumătate de veac a concursu-
află și locul de muncă al redactorului-șef al revistei lui există însă un poet care fără să fi concurat vre-
„Bucovina literară”, poetul Alexandru Ovidiu Vin- odată și-a legat numele puternic de această urcare
tilă, vicepreședinte al Societății Scriitorilor Buco- anuală a poeziei tinere spre Țara de Sus, rețea hi-
vineni, de pe peretele din dreapta mă urmărește cu drografică sui-generis cu fluviul adunător la nord,
privirea un alt poet mereu tânăr, Constantin Ștefu- curgând dinspre Suceava la Mălini. Marcel Mure-
riuc, în portretul pe care i l-a dedicat Vígh István. șeanu s-a aflat la începuturile organizatorice ale

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 23
Eveniment

manifestării, a coordonat 28 de ediții și a participat Casei sale Memoriale de la Mălini. Labiș - „Lucea-
aproape la toate. Nu a fost întrecut în acest devo- făr răsărind” este de altminteri cea mai cunoscută
tament decât de neîntrecuta soră a Poetului, prof. sculptură a lui Emil Ruși, sutele de invitați, de par-
Margareta Labiș, depozitara prețioaselor amintiri ticipanți la festival, miile de vizitatori purtându-i
cu Nicolae Labiș, povestitoare și interpret dramatic imaginea cu ei, colindători întru poezie, admiratori
fără egal a întâmplărilor și poemelor labișiene, chip ai Poetului.
central al festivalului, iar după perioada postde- Luările la cuvânt din spațiul Colegiului,
cembristă, însăși cheia continuității, a vieții acestu- moderate de coordonatorul Festivalului, poetul Ioan
ia. Amândoi pășind pe „aleea octogenarilor”, prof. Manole, au aparținut întâi criticulului și istoricului
Margareta Labiș și poetul Marcel Mureșeanu și-au literar Adrian Dinu Rachieru, cu schița „unui profil
înscris numele în cartea manifestării pe cele mai critic, făcând slalom prin posteritatea Poetului”, în
multe pagini din câte putem să răsfoim până acum. spiritul studiului pe care i l-a consacrat în volumul
Mental, firește, deoarece această necesară carte pe său „Generația orfelină” (volum, cum se știe, premi-
hârtie nu există încă, deși sărbătoarea o impunea în at de Academia Română și în pregătirea unei istorii
lucru de acum trei-doi ani, după cum impunea și o politice a literaturii române postbelice), cu accen-
antologie a laureaților, cu menționarea juriului fi- te pe precocitatea scrisului labișian, fecunditatea și
ecărei ediții. Să le căutăm însă în viitorul apropiat! nu în ultimul rând luciditatea – „chiar o «luciditate
Și să le găsim! De-o vârstă chiar cu acest concurs aprigă (Ion Pop)»”, cu observația că „niște oameni
național, poeta Carmen Veronica Steiciuc este pri- au trudit ca acest festival să reziste”, pomenindu-i
mul laureat al Marelui Premiu „Nicolae Labiș” care cu respect pe Marcel Mureșeanu și prof. Margareta
a ajuns la conducerea Festivalului. După Marcel Labiș - „tenacitatea și farmecul dnei Margareta La-
Mureșeanu, a coordonat cele mai multe ediții, 12, biș”, cu apăsata convingere că „festivalul merită ținut
și de prezența sa în această onorantă și nu ușoară în viață” și cu speranța că în anii care vin „i se vor
răspundere se leagă inițiativa alcătuirii juriului ex- adăuga multe nume glorioase”. Apoi poetului Mar-
clusiv din critici și istorici literari. La semicentenar cel Mureșeanu, cu un suspin – „altfel visam aceste
a venit rândul altui laureat al Marelui Premiu „Ni- festivități”, crezând că jubileul „va mișca magme mai
colae Labiș” să-și asume directoratul manifestării, adânci în Suceava” -, dar și cu o substanțială evocare
poetul Ioan Manole. a celor care, într-un fel sau altul, au dus concursul
Ediția jubiliară a fost deschisă conform național de poezie de-a lungul vremii pe umeri și
tradiției ultimelor decenii, tradiție impusă de im- în inimi, evocare publicată integral de revistă. Din
plicarea entuzistă a foștilor săi profesori, profesori și buchetul celorlalte intervenții, am să o aleg în conti-
scriitori, Vasile Rusu și Roman Istrate, dar și a con- nuare pe cea a poetului Gellu Dorian, de asemenea
ducerii acestei instituții liceale, indiferent de compo- prezență în Constelația Labiș, care a povestit – cât
nența sa, la Colegiul Tehnic „Petru Mușat” Suceava. sieși, cât celorlalți – că venea la Suceava pentru că
Bucurându-se de participarea președinte- dorea să-i vadă, să-i asculte pe scriitorii importanți
lui Consiliului Județean Suceava, Gheorghe Flutur, pe care Festivalul îi aducea aici. Ca D.R. Popescu.
care a acordat primele medalii aniversare, coman- Sau Laurențiu Ulici, „care îi cunoștea pe tineri, îi
date cu acest prilej la Monetăria Statului, Colegiului publica. Era vremea în care «Junimea» acorda un
și directoarei Niculina Ciosnar, momentul a fost și premiu ce se materializa într-un volum. O șansă de
ocazia dezvelirii unui bust, cu autor neanunțat: po- care au avut parte poeții Dan Verona și Paul Bala-
etului Constantin Hrehor (dar și altora) i s-a părut hur”. În ceea ce-l privește, de 38 de ani organizează
fără legătură cu Poetul, eu aveam să propun chipul un concurs la Botoșani, „mii de nume au trecut prin
lui Nicolae Labiș temă pentru studenții la Sculptu- fața juriilor, vreo șase sute au debutat în reviste. Ioan
ră din concursul organizat de Muzeul de Artă „Ion Manole să-l ducă 50 de ediții de-acum înainte!” Iar
Irimescu” Fălticeni, iar prof. Margareta Labiș, diplo- poetul Nicolae Corlat a adăugat: „Labiș nu e în sta-
mată desăvârșită, va aminti la microfon că în mate- tui, este în inimile noastre! Noi am început să scriem
rie de poezie și artă toți punem la bătaie înzestrarea cu Labiș în față!”
de care dispunem. Apoi, făcând câțiva pași împreu- Poetul Alexandru Ovidiu Vintilă a afirmat
nă spre sala de festivități, și l-a amintit pe sculptorul că ceea ce a însemnat Labiș pentru poezia postbelică
fălticenean Emil Ruși, atât de preocupat de lucrarea a însemnat și Festivalul cu fiecare ediție a sa, după
dedicată prietenului mai mic ca vârstă, Culai, atât de care a mărturisit: „Am luat primul premiu aici, la
neliniștit consultând-o, dacă seamănă, dacă are ex- «Labiș», cu acesta am intrat pe calea poeziei. Mă
presia, aerul lui, pe timpul realizării monumentului simt legat de Labiș ca poet, dar și de Festival”, asigu-
lui Nicolae Labiș amplasat acum în parcul din fața rându-i apoi pe cei prezenți că „«Bucovina literară»

24 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eveniment

și Societatea Scriitorilor Bucovineni vor fi în conti- care și-l dorește pentru Casa Memorială, „aș fi vrut
nuare aproape de «Labiș»!” „Asistăm la confirmarea să vi-l ofer, dar întotdeauna sunt obstacole!”, și, por-
unei instituții solide, care rezistă” – și-a exprimat nind de la înțelegerea operei lui Labiș, a continuat
convingerea poetul Adrian Popescu, adăugând soli- cu o apreciere: „dintre toți criticii cel mai aproape
dității consecvența și puterea de a aduna nume mari. mi se pare Adrian Dinu Rachieru. Și țin să-i mul-
Este un act de cultură, ca și concursul lui Gellu Do- țumesc!”, adresând deopotrivă mulțumiri poetului
rian, care va dura, durează. Și i-a dorit și de-acum Marcel Mureșeanu. Cum tot ce spune prof. Marga-
înainte „jurii oneste și profesioniste”. Apoi a vorbit reta Labiș este interesant, am să aleg mărturisirea că
cuceritor despre talentul lui Labiș, despre „extraor- are pe brațul drept „urma rănii de la geamurile spar-
dinara puritate a unui talent matur”, și despre ceea te la Biblioteca Centrală Universitară din București,
ce „facem noi aici”: „un cult al lui Labiș, un moment unde a apărut în 1956 prima data Arghezi”, geamuri
al fidelității față de Labiș. Să fim, să-i semănăm cât sparte de aglomerația, înghesuiala, mulțimea oame-
mai mult!” nilor care voiau să-l vadă. „Arghezi atunci a ținut
A avut un cuvânt de spus, despre sine și să-și facă o fotografie cu Labiș”, fotografie de pe care
despre Poet și poezie și Constantin Rupa, laureat al „a fost decupat portretul cunoscut al fratelui meu”.
Marelui Premiu „Nicolae Labiș” în anul 1988. Dar După care, înainte de a ne dărui „Miorița” în recita-
iată și o confidență cu glas tare aparținând poetei rea sa atât de aparte, a spus: „portretul ciobănelului
Lidia Grosu din Chișinău: „Niciodată nu i-am recu- răsare ca un autoportret” al Poetului.
noscut moartea, ci doar gloria!”, întregită de expri- După-amiaza primei zile a ediției jubilia-
marea admirației sale pentru „uimitoarea, străluci- re s-a petrecut în mireasmă și foșnet de carte nouă,
toarea Doamnă Margareta Labiș, pe care am auzit-o opt titluri numai de la editura Vinea, prezentate cu
recitând «Moartea căprioarei» cu o singularitate mare plăcere de Nicolae Tzone, din care voi amin-
deosebită”. Și o întreită bucurie pe care poeta Victo- ti volumul poetului Daniel Corbu, „Preludii pen-
ria Fonari, tot din Chișinău, a ținut să ne-o împărtă- tru trompetă și patru pereți”, deoarece laureatul de

șească: „La noi, Labiș este în manuale și este predi- cândva al Marelui Premiu „Nicolae Labiș” a fost o
lect pentru cei care învață limba română, neavând-o prezență plină de amintiri și sentimente la Festival,
maternă”. Și: „Mă bucur să descopăr Suceava, grație și „Înmormântările” lui Nicolae Tzone, poeme cu
lui Labiș!” ilustrații de cunoscuta artistă plastică Suzana Fân-
Sora Poetului a început cu un regretul de tânariu, originară din Baia, pentru declarația, aplau-
a nu fi venit la sărbătoare cu „Flacăra munților” (ti- dată, a scriitorului-editor că „Toți cei care îl iubim pe
tlu posibil), volumul selectiv din creația lui Labiș pe Labiș suntem purtători ai acestui premiu!” Cu sincer

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 25
Eveniment

entuziasm s-a vorbit (Daniel Corbu, Ioan Manole, petreacă și s-au petrecut decernarea premiilor edi-
Nicolae Tzone) de talentul „dezlănțuit”, de poemele ției și intervențiile membrilor juriului, imposibil
„splendide”, „scrise cu dinamită” ale Silviei Gotean- de urmărit din pricina stației de amplificare, care a
schii, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, instaurat în schimb o atmosferă prielnică convorbi-
în final, Adrian Dinu Rachieru exprimându-și pă- rilor-amintirilor în grupuri mici de prieteni care au
rerea de rău că „lipsește din antologia mea (era prea înțesat spațiul uriaș. Nu pot însă să mă apropii de
devreme)”. După care, cunoscutul critic s-a aplecat încheierea relatării acestor momente alese subiectiv
echilibrat, cu atenție și satisfacție asupra noului vo- fără să pomenesc de numărul semnificativ al tineri-
lum semnat de Rodica Mureșan, nume pe care „am lor, al adolescenților la Festival. Ca întotdeauna, și la
mizat, mizez în continuare”. În „Pretexte critice”, Ro- ediția jubiliară, ei au însemnat în primul rând Școala
dica Mureșan „lucrează pe text cu răceală clinică”, de Poezie a prof. Gheorghe Cârstean de la Colegiul
„fără a propune o colecție de encomioane” („deoa- Național „Petru Rareș” Suceava, dar acum și cei pe
rece, a subliniat Adrian Dinu Rachieru, trebuie să care i-a atras prezența lui Isabel Vintilă, scriitoare
fim mai ponderați, geniile apar rar într-un secol”); de când nu era încă profesoară, doctor în Filologie,
„vorbește și despre câțiva din poeții care s-au pe- inspector școlar. Pentru că în poezie contează și pro-
rindat la «Labiș»”; „lansează intuiții care ar trebui fesorii de poezie, și modelele! Și, de asemenea, fără
să prindă”, cu o concluzie frumos previzibilă: ,,Mă să amintesc de primirea caldă a mălinarilor, pe de o
bucură revenirea Rodicăi Mureșan în arena criti- parte artiștii de toate vârstele cu prof. Maria Crețu,
că!” Dintre lansările acestei după-amiezi, am să mai iar pe de alta cei aflați direct sub autoritatea orga-
menționez „Călătorul fără timp”, „Ruga Luminii” nizatorică a viceprimarului Dumitru Amariei (au-
și „Silabe de secundă”, cărțile lui Ovidiu Constan- toritate căreia doar stația i-a scăpat de sub control).
tin Cornilă, absolvent de Suceava, cu debut în „Crai La Mălini a crescut și numărul criticilor și istoricilor
nou” Suceava, acum madrilen, președintele Uniunii literari membri ai juriului, lui Adrian Dinu Rachie-
Scriitorilor de Limba Română din Spania, despre ru alăturându-i-se Mircea A. Diaconu. Nu au putut
care a vorbit tot Adrian Dinu Rachieru – „știe foarte să ajungă, din București, Mircea Martin, președinte-
bine că are o misiune, ducând bătălii pentru binele le, din Bacău, Vasile Spiridon, și, din Târgu Mureș,
culturii noastre, din păcate trecute sub tăcere”, „îmi Iulian Boldea. Dar în sala puternic luminată, au fost
place acest vers care îl și definește: «hârtia din care întâmpinați, salutați cu bucurie și alți poeți decât cei
am plecat copil spre marea timpului»”, „îmi place că deja menționați: Adrian Alui Gheorghe, din nea-
este alături de noi, e un câștig pentru mișcarea lite- mul lui Labiș, pe linie maternă, Dumitru Brăneanu,
rară” –, precum și numărul 7-8 al revistei „Bucovina președintele Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din
literară” prezentat de redactorul său șef, poetul Ale- România, Cassian Maria Spiridon, președintele Fili-
xandru Ovidiu Vintilă: „Și acest număr este intere- alei Iași a Uniunii Scriitorilor, și Adi Cristi. Cum era
sant, zic eu, și se deschide sub semnul lui Labiș, cu de așteptat, condeiele sucevene au dovedit solidari-
poemul «Sunt spiritul adâncurilor»”. tate cu cea mai importantă manifestare literară din
În continuare, aflându-se sub „sabia lui Țara de Sus, pe această pagină scriindu-se numele
Manole”, cum a glumit cineva, timpul încântător al monahiilor stavrofora dr. Gabriela Platon, stareța
cărții a fost scurtat: scriitorii participanți la Festival Sf. Mănăstiri Voroneț, Elena Simionovici, vicepre-
erau așteptați la Colegiul Național „Nicu Gane” din ședintă a Societății Scriitorilor Bucovineni, Mircea
Fălticeni. Despre această întâlnire, prof. Margareta Aanei, Casian Balabasciuc, Mihaela Grădinariu, Vi-
Labiș a povestit în versurile fratelui din poezia Do- orica Petrovici, Liviu Popescu, Ioan Țicalo ș.a. După
uăzeci de ani: „Am douăzeci de ani și mă exprim / cum au fost solidari cu Ioan Manole, colegul aflat
Într-o odaie /de hotel spre seară /Stăm împreună cei la cea dintâi confruntare majoră, la confruntarea cu
ce ne iubim /Înfiorați de iarna de afară, /De ce să extraordinarul evantai de așteptări desfășurat de a
mint, prietenii mei nu-s /Dar vuiet la fereastră dă 50-a ediție a Festivalului Național „Nicolae Labiș”,
târcoale… /Închipuirea-mi numai v-a adus /Prie- și artiștii Sorin Filip, directorul Centrului Cultural
teni dragi, pe scaunele goale. /Dau un ospăț – am „Bucovina”, și Călin Brăteanu, directorul Centrului
douăzeci de ani.” pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradi-
Ziua a doua a manifestării, la Mălini, a ționale Suceava. Și au fost solidari cu prețuirea po-
confirmat previziunile meteo: ploi scurte, reci, cer eziei și cu propriul respect pentru poezie, pentru
mohorât. Dar parcă era greu să te desprinzi și de literatură, Ion Mareș, director adjunct al Muzeului
Casa Memorială, și de parcul statuii lui Nicolae La- Bucovinei, muzeograf Aura Brădățan, preotul Steli-
biș, deși eram așteptați sub acoperișul marii săli a an Grădinaru.
noului centru cultural al comunei, unde urma să se Punctul final, la vedere, a fost pus de

26 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eveniment

momentul în care Gheorghe Flutur, președintele poetei Elena Ștefoi, și ea laureată a Marelui Premiu
Consiliului Județean Suceava, a decernat deosebita „Nicolae Labiș”, intitulate „A scrie «din cauza» lui
distincție suceveană a sărbătoririi unui veac de la Nicolae Labiș”, întrebându-mă, așa cum am făcut-o
Marea Unire, Meritul Bucovinei, profesoarei Mar- și toamna trecută când, împreună cu ziarista Maria
gareta Labiș, poetului Marcel Mureșeanu și Primă- Toacă, din Cernăuți, am fost cu o floare și o lumină

riei Mălini, reprezentată, cum spuneam, de vice- la mormântul lui Nicolae Labiș din cimitirul bucu-
primarul Dumitru Amariei. În lumea invizibilă, a reștean Bellu, dacă se va mai scrie poezie din iubire
sufletului, acest punct final nu există fixat cu preci- pentru Labiș, din iubire pentru Poezie.
zie, durează cât Labiș, cât Timpul Labiș, cât Timpul Dar la jumătatea veacului de urcare a po-
Poeziei pentru fiecare din noi. „Timp” (1969-2006, eziei tinere spre Suceava și Mălini, ca într-o rețea
2007-2016), așa și-a numit și Marcel Mureșeanu hidrografică cu apă bună, de băut și de trăit fru-
impresionanta antologie de autor, Editura Scriptor, mos, imaginile cu care vreau să închei aceste pa-
Cluj-Napoca, 2018, carte care nu a fost lansată, ci, gini-momente din Timpul Labiș sunt două. Una,
cu discret orgoliu (cum să nu ții la propria viață?), cu singurătatea, îngândurarea criticului, istoricu-
dăruită prietenilor veniți la această ediție jubiliară. lui, iubitorului de poezie Mircea Martin la margi-
Cu câțiva ani în urmă, la o altă ediție „Labiș”, și pă- nea unei livezi în Poiana Mărului, din vecinătatea
rintele muzeograf, doctor în Teologie, realizator de casei nașterii Poetului, meditând poate la destinul
antologii de poezie religioasă, Gheorghe Brădăța- Poeziei. Și o alta, în trapeza albă-albă a Mănăsti-
nu, implicat cu drag în Festival, făcuse același gest, rii Slatina, cu Adrian Popescu citindu-și poemul și
ducându-ne să vedem biserica pe care o înălțase în cu Elena Ștefoi, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan
Pâraie, sat al comunei Mălini. Stoiciu, Doina Popa, Alexandru Ovidiu Vintilă, Pe-
Și pentru că o aniversare înseamnă atât de trișor Militaru, Isabel Vintilă, Mircea Aanei și alții,
mult aducere aminte, am sărbătorit-o și în singură- pe care nu-i deslușesc, pe care încă nu-i deslușesc
tate, cufundată în versurile și în mărturisirile din în umbra din capăt, toți ca într-un ritual străvechi
albumul memorial „Nicolae Labiș” editat în anii și fără moarte, ascultând cu desăvârșit respect și aș-
‘80 de revista Secolul 20, citind și recitind rândurile teptând visători să le vină rândul.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 27
Eveniment

Cele cincizeci de ediţii se pot subdivide pe
mai multe secvenţe temporale şi pot fi comentate mai
ales de către cei care au viziunea întregului, din ce în ce
mai puţini, constituind materia unei interesante her-
meneutici. Cred în utilitatea unei dezbateri la lumina
zilei, necesară pentru alungarea rutinei, a cabotinajului

„Cine vine la «Labiş» organizatoric, pentru că de multe ori activităţile supli-
mentare, adiacente, au intrat prea mult pe teritoriul lui
Labiş şi al poeţilor tineri laureaţi. Nu e vina celor care
vine la Labiş” vreau şi încearcă să intre pe acest teritoriu, ci a celor
care îi lasă şi îi invită (expoziţii, lansări de cărţi din zone
îndepărtate de literatură). Nu renunţare totală, ci dis-
cernământ profesionist se cere. Cred, prin urmare, în-
tr-o reînnoită lectură şi punere în pagină a evenimen-
tului, pentru că până şi un concurs longeviv ca acesta,
la 50 de ani, începe să resimtă boala oaselor de sticlă.
Doctorii cei mari şi buni sunt, în primul rând, membrii
Marcel MUREŞEANU juriilor, apoi organizatorii din tranşee şi publicul avizat.
Ne-au păşit pragul, de fiecare dată, scriitori
Trecură anii, cu voia sau fără voia noastră. de vază ai literaturii române. Numele şi poezia lui Labiş
Unde s-au dus, de ce s-au dus şi cât din noi au luat cu au fost răspândite cu putere mare de-a lungul şi de-a la-
ei? Întotdeauna e ori prea târziu, ori prea devreme să tul ţării, în Bucovina de Cernăuţi şi în Republica Mol-
ne întrebăm. Sunt misterele timpului, care arde apoi dova. Nu e puţin! Ba e chiar mult! Dar ca să rămână aşa
îngheaţă pe unde trece. urmează să credem şi să ştim ce facem, să cercetăm,
1968 este punctul de început al acestei poveşti să căutăm şi să aflăm adevărul, să-i înţelegem pe poe-
de după moartea poetului, aflat chiar aici, în incintele ţii tineri care se aşază sub semnul heraldic al lui Labiş!
şi-n altarele sale: Mălini, Fălticeni, Suceava. A fost o De-a dreptul uimitoare, în firescul ei, mi se pare lista
oră fastă, un ceas prielnic, un gest recuperator, a cărui laureaţilor, mai ales aceea a Marelui Premiu. O antolo-
întrupare s-a datorat în foarte mare parte profesorului gie, cu puţine frontiere, devine o datorie şi o provocare,
Eugen Pleşca, preşedintele de atunci al noului Comitet imediat după treapta 50.
Judeţean de Cultură şi Artă, a fost un recipient în care Poate şi bunii labişologi (îi amintesc aici doar
s-a adunat şi s-a păstrat puterea poeziei labişiene, ca pe neostenitul polemist şi istoric literar Nicolae Cârlan
apoi să se reverse asupra atâtor autori tineri de literatu- şi pe excepţionalul teleast şi scriitor Grigore Elisei) şi-
ră, încât n-ai cum să nu te miri, să te minunezi şi să te au luat putere şi avânt de la „mişcarea” culturală care a
simţi fericit. 100 de zile, din cincizeci de ani, au fost pli- devenit Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”.
ne de Labiş, în feluritele sale stări de agregare, până la Şi, vorba rămasă celebră, a prozatorului Dumitru Radu
buza clipei, până când tot alaiul se întorcea la Suceava, Popescu, acela care mult bine a făcut literaturii suceve-
ca într-o Cetate de Scaun, unde se oficia despărţirea, ne, cei care vin la Concursul „Labiş” vin la poetul Labiş.
întotdeauna sub speranţa viitoarei toamne astrale. Aşa Nu avem voie să-i uităm nici pe cei care se
a fost în cei 28 de ani în care m-am aflat la Suceava, aşa uită azi la noi de dincolo de nori, labişieni declaraţi,
a fost şi după aceea, în anii în care am venit ca invitat, „cu carnet”, cum zicea poetul Ion Gheorghe, „fanati-
cu excepţia lui 2008, când inima mea a zis nu, şi până zaţi” (în cel mai ales înţeles al cuvântului) de poezia şi
în ziua de azi. de destinul Poetului. Dumnezeule, ce echipă! Iată-i pe
Ca într-o spirală la ale cărei pornire şi înăl- Mihail Iordache, deschizătorul de orizonturi, pe Vasile
ţare s-a aflat, cel mai adesea, Margareta Labiş, sora Rusu, Gh. Lupu şi Roman Istrati, inegalabila tripletă de
providenţială a poetului, s-au alăturat poeţii tineri (în la la fel de inegalabilul Colegiu Tehnic „Petru Muşat”
numărătoarea mea peste 5000), membrii juriilor (cine- din Suceava, pe George Damian, poet şi radioreporter
va ar trebui să le pomenească numele), care au oficiat faimos în epocă, Ioana Nistor, grafician rafinat, autoa-
după ritualurile unor critici avizaţi, apoi multele mii de rea unei adevărate efigii Labiş, marele pictor Ion Carp
participanţi la festivităţile urmate în tot judeţul şi or- Fluerici, Constantin Ştefuriuc, el însuşi căzut sub tragic
ganizatorii de la judeţ, din oraşe şi din sate. A existat destin, Viorel Dârja, poet şi intelectual sclipitor, Petru
întotdeauna un „centru” unde s-au gândit ediţiile, cu Drişcu, Mircea Motrici, o voce înaltă şi patetică, Dra-
oameni din instituţiile culturale coordonatoare, exe- goş Vicol, cel care l-a cunoscut pe Labiş, Platon Par-
cutanţi îndeobşte pricepuţi. Nimic n-a fost uşor, nici dău, redactor şef la ziarul „Zori noi”, poet şi romancier,
într-o etapă, nici în alta. George Sidorovici, sfetnic înţelept şi prozator de fra-

28 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eveniment

pantă originalitate, Ion Cozmei, fulgurantul şi neliniş- tea evenimentului literar de la Suceava şi Mălini, nici
titul poet, Vasile Andru, călătorul prin insomniile Bu- istoria scrisă de acesta n-ar fi fost cele de azi. Stator-
covinei, Emil Satco, enciclopedistul, paznic neobosit şi nică, atentă şi neorgolioasă s-a dovedit apropierea lor
taciturn la memoria provinciei. Sunt doar cei ai locului de tinerii autori, acordându-le pagini întregi, în toţi
şi nu singurii. Ei s-au zidit în acest arc de timp labişian, anii aceştia nu uşor de numărat. Convorbiri literare,
i-au dat strălucire, l-au ţinut şi îl vor ţine viu şi încordat. Cronica, din Iaşi, Ateneu, Plumb, din Bacău, Tribuna,
O singură datorie mai am de împlinit la ani- Steaua, Oraşul, din Cluj-Napoca, Luceafărul, din Bu-
versarea de azi şi anume aceea de a readuce în memo- cureşti, Pagini bucovinene şi Bucovina literară, precum
rie câteva nume şi pe purtătorii lor, care mi-au fost par- şi cotidianele Zori noi şi Crai nou din Suceava, Poesis,
teneri egali şi nelipsiţi în primii 28 de ani de „Labiş”, cât din Satu Mare sunt doar o parte din publicaţiile litera-
m-am aflat pe puntea acestui crucişător cu poeţi. re şi culturale care au asigurat vehicularea şi arhivarea
Adrian Dinu Rachieru, criticul şi bucovi- literaturii trecute de filtrul juriilor. Ceea ce nu putem
neanul fără frontieră, Ion Paranici, prietenul, ziaristul însă face noi aici şi acum este o intrare în cunoştinţă
şi poetul, Alexandru Toma, care, în cei 14 ani cât a fost de cauză şi cu instrumentele criticii, în arhivele textelor
preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură, s-a aflat păstrate, ne place să credem, în dosarele ediţiilor. Sub-
întotdeauna de partea scriitorilor şi în miezul fierbinte stanţa literară însemnată, exemplară pentru fenome-
al Concursului, ameliorând cu înţelepciune imixtiuni- nul poeziei tinerilor din ultima jumătate de veac, este
le politicului. Acum, după ce m-am întors de atâtea ori păstrată acolo, precum şi în alte multe locuri, desigur
cu gândul în trecut îmi dau seama ce şansă rară şi mare îşi aşteaptă investigatorii.
a avut această longevivă instituţie de-a nu fi fost împin- De la Cluj, a trecut munţii cu mine Adrian
să şi de a nu fi lunecat în derizoriul ideologic al epocii Popescu, directorul revistei Steaua, un poet cu origini
până la sufocarea poeziei. bucovinene, un iubitor de Labiş, nume de referinţă în
Reiau lista începută, cu: Rodica Dominte, literatura română de azi. Rămân cuprins de ideea că
directoarea Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, la Suceava sau la Mălini ar trebui să se audă numele
o dăruită, mereu în mişcare, vizitată de harul actori- membrilor celor 50 de jurii şi ale deţinătorilor Mare-
ei, Ileana Șutac, aflată în primele linii a zeci de ediţii, lui Premiu „Nicolae Labiş”. Mulţumesc poetului Ion
Maria Pătraşcu, cea mai ingenioasă contabilă-şefă, An- Manole, gazda noastră de la ediţia 50, pentru invitaţie.
gela Sulugiuc, colegii mei Victor Rusu, Mihai Spânu, Mulţumim Margaretei de lângă noi.
Sever Dumitrache, Ianoş Horvat, Mihai Ghercu, Ion Recunosc că tot ce n-am spus aici, în aceste
Drăguşanul, căruia i se datorează ediţii originale, per- puţine pagini, şi trebuia spus s-a întâmplat doar din
fect regizate, el însuşi laureat, infatigabilele profesoare vina memoriei mele şi poate fi adăugat, cel puţin cu
Mihaela Neacşu, Maria Teodoreanu, Ofelia Ducec, aceeaşi valoare.
Viorica Petrovici, poetul Constantin Hrehor,
spirit cuprinzător, călător asiduu în zarişti-
le poeziei, inconfundabilul grafician Mihai
Pânzaru-Pim, fotograful Dumitru Vinţilă,
Carmelia Leonte, poetă şi eseistă, Lucia Olaru
Nenati, o luptătoare cu memorie lungă, Ro-
dica Mureşan, criticul multor autori suceveni,
Octavian Nestor, profesorul cu vocaţie împli-
nită, Tiberiu Cosovan, Dumitru Teodorescu,
L.D. Clement, carismatici jurnalişti.
Un gând aparte poetului Ion Bel-
deanu, statornic în dăruirea sa faţă de întreaga
grupare scriitoricească din Bucovina, poeţilor
Carmen Veronica Steiciuc şi Alexandru Ovi-
diu Vintilă, cei pe umerii cărora se reazemă
prezentul mişcării literare sucevene, excepţio-
nalei ziariste Dorina Cernica, cronicarul dintotdeauna Premianții ediției a 50-a a Festivalului–
al Concursului şi criticului şi istoricului literar Mircea Concurs Național de Poezie „Nicolae Labiș”: PÂR-
A. Diaconu, lector asiduu al autorilor tineri partici- GHIE COSMIN, SUCEAVA –Marele Premiu „Nicolae
panţi la concurs şi îndrumător apropiat şi prestigios. Labiș”; VINTILĂ IOANA, SIBIU – Premiul I; MIHĂ-
Un adevărat front în apărarea şi-n promo- ILESCU ANTONIA–ANDRA, SUCEAVA –Premiul
varea cauzei au făcut şi fac, fără nicio oprire, revistele. II; VLĂDIANU TEODORA, SUCEAVA –Premiul III;
Fără ele nici spaţiul pe care s-a întins vestea şi poves- BERARIU VLAD, SUCEAVA –Premiul III

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 29
Orizonturi francofone

Matei Vișniec
sau „busola interioară”
a traducerii

Elena-Brândușa STEICIUC
Exilat în Occident în ultimii ani ai regimu- repede de la franceză la română şi de la română la
lui totalitar din țara sa, Matei Vișniec este astăzi auto- franceză, să scot soft-ul de franceză şi să pun soft-
rul unei opere complexe și multiforme, cuprinzând ul de română în creier. Lucrul ăsta îmi dă un fel de
teatru, poezie, proză. La debutul său în literatură, identitate, de dualitate, de duplicitate. Sînt un om
în anii ‘80, cele trei volume de poeme ale autorului care dispune de două condeie, de două mîini, ca un
născut la Rădăuți în 1956 sunt scrise în limba sa ma- spadasin care se bate cu două săbii.1
ternă, româna. Mai apoi, intervine fractura biogra- Pentru Matei Vișniec, ca și pentru Andrei
fică a exilului, pentru că în 1987 acesta decide – ca Makine, Milan Kundera, Agotha Kristof, franceza a
mulți alți intelectuali din Estul totalitar al Europei – fost/este, indubitabil, „une langue de la liberté”, dar
să rămână în Occident și această schimbare majoră și o limbă aleasă datorită acelui „rayonnement cultu-
îl obligă pe autor să-și redacteze textele, în special rel”2 , cum notează Michel Beniamino atunci când
piesele de teatru, în franceză, limba țării de adopție. evocă acea categorie de scriitori care au adoptat lim-
După această etapă, multe dintre textele dramati- ba lui Voltaire nu în contextul colonial sau post-colo-
ce – reprezentate pe scenă în Franța sau în diverse nial, ci preferând să evadeze din sistemul totalitar și
țări francophone – vor fi traduse chiar de autor în integrând un spațiu cultural de mare prestigiu.
limba română, într-un proces de „repatriere”extrem Abordând chesiunea bilingvismului și mo-
de interesant, care, cu siguranță, n-ar fi fost posibil dul în care acesta a influențat construirea operei viș-
în contextul politic al dictaturii. Un travaliu traduc- nieciene, cu ambele ei versante, universitara Emilia
tiv puternic marcat de amprenta auctorială, care se David stabilește, într-o perspectivă diacronică, eta-
înscrie în ultimul (și cel mai fertil) veac de traduceri pele acestei trăsături fundamentale a autorului. La
în limba română (și) printr-o interesantă reflecție început au fost anii 1987-1992, care constituie „faza
asupra „artei și supliciului” traducerii. de bilingvism parțial sau incipient”3 , când – insta-
Devenit, așadar, autor bilingv, Matei Viș- lat în Franța după anul petrecut la Londra – exilatul
niec este conștient de statutul său de creator „între român dobândește competențele lingvistice și cultu-
două cosmosuri”, cum afirmă în numeroasele in- rale care-i lipsesc. Este etapa în care limba de creație
terviuri unde se confesează asupra identității sale rămâne româna, iar piesele – Spectatorul condam-
scriitoricești, culturale, lingvistice, în care partea
română și cea franceză se completează și îmbogă- 1
Greceanu, Adela, Martin, Matei, „Sunt un profesionist al
țesc reciproc, într-o dualitate specifică acelor autori cuvintelor” – interviu cu Matei Vișniec pentru emisiunea
denumiți faute de mieux, francofoni: „Viaţa mea se „Timpul prezent”, Radio România Cultural, 25.11.2013,
consultat pe https://jurnalspiritual.eu/matei-visniec-oui-ma-
duce în Franţa şi, în fiecare zi, eu scriu în româneşte, consider-un-autor-roman-sunt-un-profesionist-al-cuvinte-
citesc în româneşte, gîndesc în româneşte şi, în ace- lor/ la 19.08.2018.
eaşi zi, scriu în franceză, citesc în franceză, gîndesc 2
Michel Beniamino, La Francophonie littéraire Essai pour une
în franceză. S-a produs un fel de ciocnire totală, în théorie, Paris, L’Harmattan, 1999, p. 311.
creierul meu, între cele două limbi. Pot să trec foarte 3
Emilia David, Consecințele bilingvismului în teatrul lui Ma-
tei Vișniec, București, Ed. Tracus Arte, 2015, p. 13

30 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Orizonturi francofone

nat la moarte, Angajare de clovn; Bine, mamă, da’ este strict intuitiv, pe criteriul unei busole interioare
ăștia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă în actu’-ntîi; care-mi indică reușita sau nereușita”5. Departe de a
Caii la fereastră – pentru a fi jucate în Franța sunt se lansa în teoretizări pentru care afirmă că nu este
traduse printr-o colaborare cu traducători nativi, format, Matei Vișniec reflectează din ce în ce mai
care nu cunosc limba română, dintre care cel mai mult asupra artei traducerii, pe care, dacă ar fi să o
frecvent apare numele lui Claire Jéquier. Iată ce de- compare cu o altă disciplină artistică, ar asemui-o
clară Matei Vișniec într-un interviu acordat Emiliei cu modelajul, pentru că, spune el în paratextul unui
David despre această captivantă și ludică experiență: recent volum de teatru pentru copii despre care va fi
„A fost foarte interesant să lucrez cu oameni care nu vorba în cele ce urmează, traducătorul este „(...) un
știau română, pentru că eu puteam să joc în același fel de sculptor, un creator de forme, dar care lucrea-
timp aceeași replică, adică dădeam din mâini, din ză doar cu lut umed. De altfel, și opera lui rămâne
picioare, din ochi, din buze, mă puneam în rolul veșnic maleabilă, ceea ce îi poate permite artistului
respectiv, în pielea personajului, și repetam o dată, să amelioreze la nesfârșit (dacă vrea), să revină asu-
de două ori, de trei ori. Jucam deseori ca să conving pra anumitor volume, curbe, unghiuri, detalii, să le
și așteptam reacția traducătorului: A, cred că aici e netezească din nou sau să adauge nuanțe. ”6 Vom
bine ce-am găsit” 4 vedea că, pornind de la o experiență de aproape
Etapa „bilingvismului deplin sau matur” treizeci de ani ca traducător al propriilor texte, din-
este aceea pe care autorul o străbate până astăzi, spre și înspre ambele limbi-culturi care-l definesc, el
începând cu primele piese scrise direct în limba expune o serie de idei care nu fac decât să confirme
franceză: Théâtre décomposé ou l’homme-poubelle, opiniile unor teoreticieni de marcă.
1994; Les partitions frauduleuses, 1995; Comment O coincidență – deloc întâmplătoare – este
pourrais-je être un oiseau?, 1996. Puternic ancorat aceea cu practico-teoria Irinei Mavrodin. Este su-
în cele două spații culturale și lingvistice, ale căror ficient să ne remintim un eseu al marii traducătoa-
coduri și convenții le cunoaște și le stăpânește pe re și poieticiene apărut în 2007 în revista Atelier de
deplin, Matei Vișniec va rămâne, totuși, puternic traduction, de la universitatea suceveană: „L’autotra-
atașat de limba maternă în ceea ce privește alte două duction: une oeuvre nonsimulacre”. Recitind acest
genuri. În proză, el redactează exclusiv în limba ro- text vom constata insistența asupra ideii de rescriere,
mână, romanele fiindu-i transpuse în franceză de de remodelare a textului în cursul procesului de au-
traducători profesioniști, cum este Nicolas Cavaillès: totraducere, idee care decurge din experiența Irinei
Le Syndrome de panique dans la Ville Lumière, Ed. Mavrodin ca poet și ca traducător al propriilor cale
Non Lieu, Paris, 2012; Monsieur K. libéré (Ed. Non versuri (Capcana/Le Piège, 2002; Uimire/ Émervei-
Lieu, Paris, 2013). La fel și în poezie, unde, totuși, în llement, 2007 ): „(…) avec l’autotraduction on est
ultimii ani, autorul de origine română se implică din toujours devant un cas de réécriture, qui appartient
ce în ce mai mult transpunerea poeziei sale înspre à l’auteur même, devant un cas d’œuvre nonsimu-
limba țării de adopție, colaborând cu traducătorul lacre, d’œuvre au sens fort du terme. Car, même s’il
francez. La ville d’un seul habitant (text introductiv veut se laisser contraindre par son propre texte déjà
de Gilles Boulan) apare în 2010, în traducerea lui écrit dans une autre langue, l’auteur qui est devenu
Nicolas Cavaillès iar trei ani mai târziu volumul de son propre traducteur ne peut jouer jusqu’au bout
poeme À table avec Marx este publicat de editorul le jeu de ce dédoublement, qui devrait être ici celui
Bruno Doucey la Paris, în traducerea lui Benoît-Jo- d’une contrainte totalement assumée. 7
seph Courvoisier, și purtând mențiunea „avec le re- Confruntându-se și el cu diversele con-
gard complice de l’auteur”. strângeri ale propriilor texte, Matei Vișniec își „re-
Este și firesc ca, în acest spațiu al unei că- patriază” textele dramatice rescriindu-le, ca un fin
utări și înnoiri permanente cum este opera vișnie- cunoscător al celor două spații culturale, al coduri-
ciană, în ansamblul ei, problematica traducerii să lor artistice ale teatrului românesc și ale spectacolu-
atragă atenția autorului care, respingând dintotdea- lui din Franța, ca un om de teatru familiarizat după
una existența frontierelor, se dovedește a fi un adevă-
rat passeur între două limbi, între două cosmosuri 5
Ibidem, p. 510.
care fac parte integrantă din identitatea lui. Autorul 6
Matei Vișniec, Le Bonhomme de neige qui voulait rencontrer
franco-român sau român „de expresie franceză” de- le soleil/Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, Edi-
clară, în interviul amintit, că el nu este „un traducă- tion bilingue français-roumain, București, Editura Arthur,
tor care să fie conștient, în momentul în care tradu- 2016, p. 51.
ce, de ceea ce păstrează și ceea ce pierde” și că „totul
7
Irina Mavrodin, „L’autotraduction: une oeuvre nonsimula-
cre” in Atelier de traduction, no. 7/2007, Dossier „L’autotra-
4
Ibidem, p. 515-516. duction”, Editura Universității din Suceava, p. 55.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 31
Orizonturi francofone

o îndelungată experiență cu așteptările publicului profesor și traducător de literatură franceză în anii
francez și ale celui din țara sa de origine. Iată câteva proletcultismului, piesa Despre senzația de elasticita-
dintre cele mai semnificative piese scrise în direct în te când pășim peste cadavre apare aproape simultan
limba țării de adopție, fără a fi beneficiat de o versi- în România, la Editura Paralela 45, iar unul dintre
une anterioară în limba română: procedeele utilizate frecvent de traducerea aucto-
• La Femme comme champs de bataille rială este adaptarea, prin adaosuri care generează
(Du sexe de la femme comme champs de bataille), compensări de ordin cultural-sociologic pentru pu-
1997/ Femeia ca un câmp de luptă (1999) ; blicul-țintă. Astfel, în scena 1 (discuția dintre Ser-
• La Machine Tchékhov (2000, publicată giu Penegaru, poetul-traducător, care nu vrea să se
în 2005) /Mașinăria Cehov (2002) ; „alinieze” la realismul socialist și redactorul-șef al
• L’histoire du communisme racontée aux unei reviste literare, părtaș al puterii dictatoriale),
malades mentaux (2000)/ Istoria comunismului po- apar explicitări, completări referitoare la scriitorii
vestită pentru bolnavii mintal (2002) ; francezi, pe care un traducător canonic nu le-ar fi
• Les détours Cioran (Mansarde à Paris putut, probabil, propune:
avec vue sur la mort, 2003-2004)/ Mansardă la Paris
cu vedere spre moarte (2005); Le rédacteur en chef: Traduis plutôt Ara-
• La femme-cible et ses dix amants (2004)/ gon!
Femeia-țintă și cei zece amanți (2009) ; REDACTORUL-ȘEF: Încearcă să traduci
• Richard III n’aura pas lieu ou Scènes de Aragon... Aragon e comunist, poate trece...
la vie de Meyerhold (2005)/ Richard III nu se mai
face sau Scene din viața lui Meyerhold (2005); Le poète: Non!
• De la sensation d’élasticité lorsqu’on POETUL: Nu-mi place Aragon...
marche sur des cadavres (2009)/ Despre senzația de
elasticitate când pășim peste cadavre (2009). Le rédacteur en chef: S’il te plaît, traduis
Marcel Pagnol! Pagnol passe...8
Actul autotraducerii este practicat aproape REDACTORUL-ȘEF: Sau măcar cîte un
simultan dinspre limba franceză înspre limba româ- clasic... Zău, uite, Marcel Pagnol... Pagnol trece, e ca
nă, autorul acționând nu numai ca un practician al un fel de Ion Creangă...9
scrisului care mizează mult, cum este și firesc, pe
oralitate, pe metisaj, pe intertextualitate și inter- Tot în această scenă, în bancul spus de poet
culturalitate, toate aceste trăsături fiind generate și interlocutorului său, apare un adaos de ordin topo-
condiționate, după cum spuneam, de vastă cultură nimic, cu scopul de a ancora și mai bine în spațiul
scenică a autorului. românesc fraza oarecum abstractă din franceză,
Procedee diverse și adecvate sunt puse „Deux vieillards se rencontrent au parc pour jouer
așadar în practică pentru a genera, prin traducerea aux échecs” (p. 13), care devine : „Doi pensionari se
auctorială, efecte stilistice similare celor din tex- întâlnesc în Cișmigiu să joace șah.” (p. 79).
tul-sursă, cu o încărcătură conotativă ce se adre- Pentru o mai bună înțelegere a contextului
sează publicului de cultură română, în spectacole de cultural francez de către spectatorii români, Matei
limbă română. Pentru a exemplifica, să ne aplecăm Vișniec include o serie de explicitări în scena 10, în
asupra uneia dintre piesele evocate anterior, De la care Sergiu Penegaru, Poetul, într-un dialog fantas-
sensation d’élasticité lorsqu’on marche sur des cada- matic cu Cântăreața cheală evocă un Paris mitic, cu
vres ( Ed. Lansman 2009). După cum se menționea- o serie de puncte nodale pe harta peisajului artistic.
ză în paratext, piesa aceasta s-a născut „din dorința O fraza precum:„Quand je veux rencontrer Gide,
de a-l omagia pe Eugène Ionesco în anul 2009, an în Saint-Exupéry, Malraux ou Camus, je vais chez
care lumea culturală a sărbătorit o sută de ani de la Lipp ” (p. 45) devine „Când vreau să-i întâlnesc pe
nașterea dramaturgului”, în urma solicitării compa- Gide, pe Saint-Exupéry, pe Malraux sau pe Camus,
niei GARE AU THÉÂTRE, cu ocazia unei rezidențe mă duc la braseria Lipp” (p. 119); alte trei celebre lo-
literare la Vitry-sur-Seine. În aceeași notă a autoru- curi de întâlnire ale artiștilor și scriitorilor – La Cou-
lui, Matei Vișniec amintește importanța teatrului io-
nescian în formarea tânărului adolescent rădăuțean 8
Matei Vișniec, De la sensation d’élasticité lorsqu’on marche
din anii 60, nu fără a-i mulțumi criticului și scriito- sur des cadavres, Carnières-Morlanwelz, Lansman Editeur,
rului Nicolae Balotă, fost deținut politic, cel care i-a 2009, p. 13.
furnizat, de fapt, nucleul dramatic al acestei piese. 9
Matei Vișniec, Despre senzația de elasticitate când pășim
Avându-l ca protagonist pe poetul Sergiu Penegaru, peste cadavre, în volumul Occident express, Pitești, Paralela
45, 2009, p. 79.

32 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Orizonturi francofone

pole, Le Dôme, Les Deux Magots - sunt precedate de ideea timpului, spre cu totul alte metafore.” 11
termenul „cafenea”, pentru a furniza o informație După cum remarcă însuși autorul-tradu-
suplimentară spectatorului român. cător, diferența este „enormă” între prima strofă din
Un alt aspect relevant pentru specificitatea versiunea în franceză și cea în limba română:
și efectele traducerii auctoriale din franceză în ro-
mână (atât în cazul acestei piese cât și a altora) este
co-prezența ambelor limbi, prin inserții de franceză
în textul-țintă, ceea ce este perfect motivat prin tra-
ma piesei de care ne ocupăm. Cea mai mare parte
a dialogurilor imaginare dintre poetul-traducător și
autorii francezi care îl fascinează includ mici inserții
în franceză, metisajul acesta lingvistic fiind un semn
al preferinței autorului pentru intercultural și a pro-
fundei francofilii a personajului.
Practica autotraductivă a lui Matei Vișniec
și reflecția sa asupra actului traducerii se desăvâr-
șesc prin piesa de teatru pentru copii Le Bonhom-
me de neige qui voulait rencontrer le soleil/Omul de
zăpadă care voia să întâlnească soarele, apărută în
versiune bilingvă la editura Arthur din București,
în 2016. Autorul nu este la primul său text de acest
gen10, el reușind să treacă cu brio proba de foc a
unei scrieri captivante pentru micii spectatori de la
începutul noului mileniu.
Și în acest caz, traducerea auctorială se
dovedește a fi inventivă, iar dialogurile omului de
zăpadă cu diversele personaje întâlnite în cursul
periplului său (Corbul, Rândunica, Iepurele, Lu-
pul, Marmota, Veverița, Castorul și, în final, Soare-
le) mizează pe o anumită simplitate, fiind adecva-
te vârstei spectatorilor. Efecte ludice sunt obținute
prin traducerea lui „ petit bonhomme de neige” prin
„omuleț-dezgheț-isteț de zăpadă” (p. 38) sau „zăpă-
dețule” sau „omuleț-gânduleț de zăpadă” în scena Le temps de la neige qui tombe
finală, hipocoristicele din română conotând și mai Le temps de la neige qui fond
mult nuanța de afecțiune din replicile Soarelui. Le temps du soleil fuyant
Dacă replicile personajelor prezintă o si- Le temps des bourgeons brûlants
metrie bine conturată între franceză și română, în
schimb inserțiile poetice (textele unor cântece) care Timpul, dragul nostru prinț,
ritmează această piesă sunt un adevărat nod gordian, E făcut așa cum e,
pe care Matei Vișniec, îl taie cu „sabia” autotradu- Călător, fugar și strâmb,
cerii, instrument ce îi conferă libertate deplină. Prin Nu ne întreba de ce.
urmare, diferențele sunt foarte mari între numărul
de strofe și metrica poemelor respective, pentru că Prin urmare, pentru că este vorba despre
Matei Vișniec acționează ca poet, privilegiind – așa un spectacol, indicația autorului este simplă: „De
cum mărturisește în paratextul amintit - „muzica... fapt, cel mai important lucru este ca în acel moment
un ritm care m-a ajutat să avansez, jucându-mă cu al piesei să intervină un cântec. El poate avea forme
diferite în franceză și în română, dar tema trebuie să
fie totuși aceeași: înțelegerea sau disecarea noțiunii
10
Site-ul autorului conține titlurile a cinci alte texte teatrale de timp.” (p. 51).
„pour enfants et adolescents”: Les partitions frauduleuses
(1995) ; Enquête sur la disparition d’un nain de jardin (2008) 11
Matei Vișniec, Le Bonhomme de neige qui voulait rencontrer
; Lettres aux arbres et aux nuages ; Le ciel à poil ; L’histoire du le soleil/Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, Edi-
pouce coquin, http://www.visniec.com/theatre.html, pagină tion bilingue français-roumain, București, Editura Arthur,
consultată în data de 12.08.2018. 2016, p. 50.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 33
Orizonturi francofone

* David, Emilia, Consecințele bilingvismului
La finalul acestui parcurs – fatalmente in- în teatrul lui Matei Vișniec, București, Ed. Tracus
complet - în opera vișnieciană, putem constata că Arte, 2015.
scriitorul care are „rădăcinile în România și aripile Diaconu, Mircea, Firul Ariadnei (capitole-
în Franța” este nu numai „o conștiință în acțiune”12, leIV, V, VI), Cluj-Napoca, ed. Eikom, 2014.
ci și o foarte performantă interfață între cele două Mavrodin, Irina, „L’autotraduction: une
limbi-culturi care îl definesc. œuvre nonsimulacre” in Atelier de traduction, no.
Prin travaliul lui autotraductiv, printr-o ex- 7/2007, Dossier „L’autotraduction”, Editura Univer-
cepțională creativitate și printr-o reflecție constantă sității din Suceava, pp. 51-56.
asupra actului traductiv, Matei Vișniec se înscrie Vișniec, Matei, Le Bonhomme de neige qui
în cei mai fertili „100 de ani de traduceri” înspre voulait rencontrer le soleil/Omul de zăpadă care voia
și dinspre limba română, pe care trebuie să-i reme- să întâlnească soarele, Edition bilingue français-rou-
morăm cum se cuvine acum, la ceasul centenarului. main, București, Editura Arthur, 2016, p. 50.
Practica interculturală a lui Matei Vișniec, ------- De la sensation d’élasticité lorsqu’on
statutul pe care îl asumă adesea, ca „punte” între limbi, marche sur des cadavres, Carnières-Morlanwelz,
culturi, forme ale manifestării artistice, dar și diverse- Lansman Editeur, 2009.
le „veșminte” pe care le îmbracă teatrul, proza sau poe- ------- Despre senzația de elasticitate când
zia lui în tălmăcirea unor passeurs de elită pot oricând pășim peste cadavre, în volumul Occident express, Pi-
deveni tema unui mare colocviu internațional. tești, Paralela 45, 2009.
Privind înspre viitor, acesta ar fi primul pas
dintr-un nou veac de traduceri. SITOGRAFIE
https://www.visniec.com/accueil.html
BIBLIOGRAFIE https://jurnalspiritual.eu/matei-visniec-
Beniamino, Michel, La Francophonie littérai- oui-ma-consider-un-autor-roman-sunt-un-
re Essai pour une théorie, Paris, L’Harmattan, 1999. profesionist-al-cuvintelor/, Greceanu, Adela, Martin,
Matei, „Sunt un profesionist al cuvintelor” – interviu
Mircea A. Diaconu, Firul Ariadnei (capitolele IV, V, VI),
12
cu Matei Vișniec pentru emisiunea „Timpul prezent”,
Cluj-Napoca, ed. Eikon, 2014, p. 41. Radio România Cultural, 25.11.2013.

34 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
România centenară

Bucovina, între idilizare
și demonizare.
Cum e cu putință
identitatea?

Mircea A. DIACONU
Abordarea unei teme precum existența și Bucovina, au ca obiect într-un fel sau altul spațiul
natura identității bucovinene presupune câteva pre- bucovinean și acelea care abordează o problematică
cizări contextuale. Prima se referă la posibilele sur- insensibilă la local, netributară lui în nici un fel.
se pe care le poate oferi pentru o astfel de discuție A doua e o chestiune de metodă și, dacă ac-
despre literară. Este legitimă această sursă? Este ea și ceptați, de biografie. După o bună perioadă dedicată
eficientă? Dincolo, însă, de aceste chestiuni, avem în literaturii bucovinene interbelice, de mult încheiată
acest moment o inventariere a textelor semnificative (și finalizată cu câteva cărți și câteva ediții – azi îmi
din acest punct de vedere? Nu ne propunem aici să dau seama că am ratat câteva lucruri importante),
facem o expunere, fie ea și simplă înregistrare dia- mi-am spus: cum aș putea sluji sau onora, în Bucovi-
cronică, o istorie, oricât de condensată, a literaturii na fiind, Centenarul Marii Uniri? Pur și simplu citind
din Bucovina, chiar dacă lucrul acesta lipsește aproa- cu o oarecare periodicitate cărți scrise de bucovineni
pe cu desăvârșire. Dar o astfel de istorie ar trebui 1. sau despre Bucovina, fără alt scop decât „locuirea”
să-i includă ca într-o rețea și pe Gregor von Rezzori, nu numai fizică (ingenuă și indolentă) în acest spa-
Aharon Appelfeld, Paul Celan, Alfred Margul Sper- țiu. Faptul a căpătat în timp semnificația deschiderii
ber sau Norman Manea și pe atâția alți scriitori de unui șantier pe care l-aș asemăna cu unul arheologic:
altă etnie decât româna, într-un fel care să clarifice descoperi piese disparate, fragmente din piese izola-
co-existența lor în același spațiu cultural – bazat, în te, dintr-un întreg (o realitate istorică pe care ești ten-
fine, pe dialog, sau pe izolare, pe diferențe sau pe si- tat să o fixezi într-un dat tipologic) despre care nu știi
milarități etc.; 2. să identifice traseele diferite de după cum arăta. Șantier arheologic? Mai degrabă altceva.
1944 ale scriitorilor plecați din Bucovina ori rămași/ Căci ici descoperi o falangă, dincolo un oscior care
apăruți în nordul/sudul ei, cu evoluții distincte (în poate fi o vertebră, în fine, frânturi dintr-un orga-
acest sens, deși o discuție despre rădăcinile bucovi- nism (repet: în mișcare) pe care încerci să-l reconsti-
nene ale unor scriitori poate părea irelevantă, n-ar tui. Cu ce scop? Cu scopul de a avea acces la o realita-
trebui uitați Matei Vișniec, Nichita Danilov, Luca te definitiv dispărută, de a pătrunde și recupera exis-
Pițu – există riscul să fie uitați, căci problema iden- tența altor oameni, de a găsi o oglindă prezentului și
tității a devenit periferică) și efectul produs asupra propriei identități precare. Firește că orice tentativă
lumii/vieții literare/accesului la memorie de eveni- de felul acesta e cumva sortită eșecului. Și cred că
mentele politice din 1989; 3. să includă pe terenul este sortită eșecului din mai multe motive, unele pur
literaturii și (dacă nu cumva în primul rând) jurna- obiective. Cum poți vedea simultan din perspective
lele, scrierile memorialistice, corespondența, mărtu- multiple, etnice și deopotrivă individuale, subiective
risirile, așa-zisa literatura de frontieră, din care să nu și tocmai de aceea legitime? Cum poți, de asemenea,
lipsească Anița Nandriș-Cudla ori Vasile Motrescu, depăși istoricitatea, metamorfozele, pentru a aproxi-
cărțile de evocări etc. (un simplu inventar al lor lip- ma o imagine ipotetică cu caracter tipologic, despre
sește, de asemenea); 4. să disocieze între operele care, care știi că e construct mintal? Nu cumva riști să con-
scrise de bucovineni, ori de scriitori cu rădăcinile în struiești un artificiu și inventezi ceva ce nu a existat

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 35
România centenară

niciodată? Și firește că așa vor sta lucrurile. e un câmp de tensiuni, polemici, conflicte care re-
Așa încât, ceea ce ofer aici sunt câteva frag- levă viziuni diferite de înțelegere a culturii și identi-
mente, fapte – o selecție care își propune să nu ma- tății românești, implicit a „omului românesc”. Sunt,
nipuleze – dintr-un întreg care nu e o ficțiune, dar pe de o parte, cei declarați, la „Convorbiri Literare”,
nici nu are pretenția adevărului. Îmi imaginez că discipoli ai lui Maiorescu (dar sunt ei cu adevărat
șantierul acesta arheologic ar da la iveală un labirint discipolii lui Maiorescu?), de la Motru, Negulescu,
Bucovina, asemenea cărții de nisip a lui Borges, rea- Petrovici la Mehedinți și I.E.Torouțiu, care gândesc
lizabil azi cu mijloace electronic: datele și perioadele chiar o „patrie psihologică”, sunt continuatorii ide-
esențiale, cu etaje succesive, suprapuse, până la co- ologiei sămănătoriste și naționaliste a lui Iorga și di-
borârea, prin link-uri multiple, tot mai divizate, la recția ortodoxismului lui Crainic de la „Gândirea”,
detaliile cele mai particulare, la care ar lucra inițial este Blaga cu patria lui mitică și transcendentă, nu în
câteva echipe bine dirijate, apoi inși izolați, prinși de ultimul rând, Mircea Vulcănescu și „noua generația”
trecutul unei lumi dispărute ca într-o pânză de pă- cu patria lor spirituală pe care vor s-o construiască.
ianjen. Asemenea Sagradei Familia. Ceilalți identificat ceva ce credeau că există; ei vor să
edifice, chiar împotriva datelor native ale românilor.
Mutând discuția pe un alt teren, voi face câ- Și poate că, oricât de forțată, generalizarea încă nu e
teva considerații preliminare asupra perioadei inter- suficient de cuprinzătoare. În fond, toate aceste di-
belice, necesare poate pentru o primă incursiune în recții militează pentru un tip de cultură care se axea-
problematica identității Bucovinei. În fond, este mo- ză pe etnic, pe o identitate construită etnic, în balanță
mentul în care Bucovina aparține României: până în neintrând individul. Individul? El poate cel mult să
1775, nu exista – era Țara de Sus a Moldovei; între se jertfească pentru neam. Filosofii, așadar, ale co-
1775 și 1918, capătă identitatea proprie, care ne in- lectivităților, în căutare de diferențe specifice, bazate
teresează; suportă modificări, nu știu dacă radicale, pe excluderi. Cu toate acestea, în fond, se luptă Lo-
în perioada românească (1918-1944); ulterior, până vinescu – acum, la o sută de ani de la moartea lui și
în 1990, din cauza atât a fracturării ei administrative, în condiții de recrudescență a naționalismului, lucrul
cât și a dictaturii comuniste (specificului ideologi- trebuie repetat cu tărie! –, care caută nu o cultură
co-politic al fiecăreia dintre cele două regiuni), Bu- (cu potențial identitar), ci o civilizație. Iar civilizația
covina își pierde treptat nu doar mărcile ei distinc- lui Lovinescu seamănă mult cu societatea deschisă
tive: devine memorie interzisă. Ce se întâmplă după a lui Karl Popper, căci înseamnă valori individuale,
1990 e deja terenul altor metamorfoze și fapte, căci, democrație, separarea puterilor în stat, principii de-
evident, e vorba despre o nouă etapă distinctă. Una mocratice, inițiativă individuală etc. Iar Lovinescu,
a recuperărilor? pe urmele cu adevărat ale lui Maiorescu, e monarhic
Or, revenind, pe mine mă interesează pe- și dinastic, un liberal contra i-liberalilor. Altfel spus,
rioada românească și pentru a vedea ce se întâmplă Lovinescu voia ca statul (nu neamul, nu etnia, nu
aici cu ceea ce se poate numi identitate bucovineană poporul înțeles ca neam și etnie) să funcționeze pe
– și cred că putem lansa ipoteza că interbelicul româ- principiile impuse de lumea occidentală, deși, între
nesc (poate și pe fondul celui european) este expresia timp, ele erau în criză și în Occident. Iar exemplul pe
unui eșec. Minunea Marii Uniri (să înțelegem cuvân- care îl dă el este al Japoniei, care, mai săracă și mai re-
tul minune metaforic?!) e urmată de reacțiile în lanț tardată decât România, a reușit să altoiască pe fondul
care vor genera al Doilea Război Mondial. Și fac aici tradițiilor ei atât de conservatoare principiile societă-
câteva precizări de detaliu, care relevă un context. La ții europene; de aici, un stat funcțional și schimbarea
noi, în 1921, Blaga scria „Revolta fondului nostru ne- radicală a nivelului de trai.
latin”; e irelevant că nu-și reia textul în vreun volum, De ce înseamnă interbelicul românesc un
că ideologia implicată aici e relativizată până la dis- eșec (sau și un eșec)? La sfârșitul lui, România pier-
pariție. Preocuparea lui pentru mituri etc. relevă ceea de Basarabia, Cadrilaterul și jumătate din Bucovina,
ce în interbelicul european s-a numit eșecul rațiunii, după ce cedase în 1940 nu numai Basarabia și Bu-
al Europe construite de iluminiști, al „Occidentului”. covina, ci și Transilvania. Apoi, are contribuția sa
Ideile celor numiți la începutul anilor ‚30 tânăra ge- la Holocaust și își creează o imaginea nefavorabilă
nerație, mișcarea legionară de mai târziu duc la ex- pe termen lung; minoritarii (evreii, ucrainenii din
trem, în fond, această viziune anti-europeană și an- Bucovina, ca și maghiari din Transilvania) au con-
ti-modernă, care încearcă se salveze lumea de ame- siderat unirea ca fiind provizorie, iar administrația
nințările rațiunii, ale democrației, printr-o întoarcere românească, inaptă, injustă, abuzivă, nedreaptă etc.,
la realități așa-zis originare, neafectate de civilizație. a alimentat sentimentul puternic de revanșă. Tineri
Așa încât, oricât de pozitiv e prezentat, interbelicul poeți din Basarabia, formați la Iași sau la București,

36 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
România centenară

regretau că nu se află sub sovietici, unii dintre buco- văr, e vorba de reprezentare. Nu numai pentru locu-
vinenii tineri căutau să se individualizeze față de cen- itorii ei, dar și pentru cei din afară, Bucovina avea
trul bucureștean etc. etc. Prin urmare, sunt legitime și între războaie o imagine care condensa excelența.
câteva întrebări: A știut cu adevărat statul român să Prin urmare, e legitimă întrebarea: Există o identi-
gestioneze noua realitate teritorială, deci și demogra- tate bucovineană? Or, identitatea aceasta ar trebui
fică, și socială, de după 1918? A gestionat cu adevărat 1. văzută în istoricitatea ei, ca fenomen mai degrabă
problema minorităților, a noilor regiuni alipite Ro- tranzitoriu – fapt care presupune o analiză diacroni-
mâniei, a tinerilor aflați în derivă socială și existenți- că a întemeierii și funcționării ei, și 2. gândită ca o
ală? Răspunsul e mai degrabă negativ – și el implică, sumă de diferențe; față de cine? firește că, înainte de
evident, nu doar cauze interne, ci și contexte externe. toate, față de identitatea românească. Nu există, însă,
Dar cauzele interne nu pot fi eludate și o analiză a lor în acest caz riscul unei auto-excluderi? Problema ar
ar trebui făcută cândva. trebui plasată în contextul mai larg al discuțiilor re-
feritoare la posibilele note distinctive ale celor mai
Așa încât, afirmația unui personaj – un importante regiuni care s-au unit cu Regatul Româ-
ucrainean din Bucovina interbelică (nu vorbește ro- niei în 1918. Transilvanismul, moldovenismul, homo
mânește, e însurat cu o nemțoaică, a cărui fiică se va bucovinensis (sau bucovinism și gotic moldovenesc)
căsători la sfârșitul anilor ‚30 cu un român) – care sunt concepte create în diferite momente ale istori-
spune „la ce le-a trebuit lor, românilor, țara asta, dacă ei cu scopul de a trasa mărcile distinctive prin care
nu se pricep și nici nu le trece prin cap s-o adminis- un spirit al locului ar fi în contradicție cu ceea ce în-
treze ca lumea? De ce nu se duc dracului să lase pă- semna românismul. Nu insistăm aici asupra istoriei
mântul acesta cui știe ce să facă cu el?” (Mareș 2010: acestor concepte. Întrucât ne privește, însă, aici în
388) e relevantă nu numai pentru felul de a înțelege mod special, homo bucovinensis e un concept pe care
administrația românească de către minorități, ci și de românii din Bucovina, chiar și acum, după 1989, îl
români. Romanul acesta al lui Radu Mareș, al cărui folosesc într-o manieră confuză, indecisă, în funcție,
titlul (Când ne vom întoarce) trimite nu doar la ver- ca să zic așa, de interese: pe de o parte, e perceput ca
surile lui Radu Gyr, poet și ideolog legionar, ci și la o amenințare, ca intenția unei restaurări a Bucovinei
speranța deșartă a recuperării spiritului bucovinean austriece (Bucovina e altceva decât România; și este
(acest spirit e adevăratul personaj al romanului), e și altceva decât România); pe de altă parte, e folosit
elocvent deopotrivă pentru rezervele și neîncrederea ca marcă distinctivă cu sens apreciativ: cineva e con-
românilor care trăiseră sub austrieci față de admi- siderat homo bucovinensis, posesor adică al unor ca-
nistrația românească, cât și pentru abuzurile acestei lități care îl diferențiază de restul românilor.
administrații. Cert este că, asemenea celor scrise de În fine, dacă există o identitate bucovinea-
Gregor von Rezzori, Mircea Streinul sau Oleg Sere- nă (ca fapt, sau ca reprezentare și auto-reprezentare),
brian și altora, romanul lui Mareș este nu doar cro- atunci firește că ar trebui să identificăm mărcile ei
nica unui timp, ci și o mărturie a spiritului locului; definitorii. Nu ne propunem asta aici, ci mai degrabă
fresca realizată la diferite nivele devine mărturia unei să identificăm rădăcinile unui astfel de proces. Ast-
identități, fie și în criză. În fond, prin deznodământul fel, mă îndoiesc că sunt date (sau suficiente date) în
său (uciderea protagonistului bănuit că ar face parte Descriptio Moldaviae a lui Cantemir ori în raportul
din mișcarea legionară de către un polițist, literal și baronului von Spleny care să legitimeze o discuție
în toate sensurile posibile, venetic; adică nu numai despre existența unui specific relevant al Țării de Sus
venit din altă parte, ci și primitiv, rudimentar etc., față de restul Moldovei înainte de 1775. Și atunci,
consecința însă a unui sistem), romanul lui Radu pentru o ipotetică identitate, aceste rădăcini trebuie
Mareș este chiar expresia conflictelor dintre aceste căutate tocmai în anii de administrație austriacă.
ipostaze, într-un anumit context istoric. Există – se
spune – o Bucovină profundă, cu mărci distinctive, În ce mă privește, cred că există un text
culturală (deși nelivrescă), adică civilizată, și multi- (literar) care ne ajută mult în acest sens. Este vorba
culturală, deopotrivă a inerțiilor confortabile și a pu- despre „cronica” Jurământul Țării la 1777, scrisă de
rității ideale. În tot cazul, ideea că există în Bucovina Ion Grămadă, publicată în volumul Din Bucovina de
o identitate distinctivă e funcțională încă. altădată. Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre Ion
Mi s-a întâmplat să cunosc săteni dintr-o Grămadă, pe care le consider cu atât mai necesare
localitate de graniță din Regat care să spună și acum acum, în 1918. Născut în 1886, Ion Grămadă a făcut
(cuvintele mi se par relevante): „Ninge la fel, plouă la parte din generația care, înainte de 1918, avea îndrep-
fel, dar dincolo (în Bucovina, adică) recoltele cresc tată privirea spre România, militând pentru intrarea
altfel, oamenii sunt altfel”. Și, dacă nu e vorba de ade- ei în război de partea Antantei, pentru eliberarea Bu-

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 37
România centenară

covinei de sub administrația austriacă. A plecat pe să se împartă poporului vin și mâncare. Pe dâmbul
front, iar moartea lui pe front, la Cireșoaia, în 1917, pe care se afla magazinul, se înălțau patru schele, cu
n-a fost una simbolică. Erou național, așadar; pre- câte patru stâlpi ascuțiți, împodobiți cu cordele, iar
zent în Enciclopedia Cugetarea, prezent și în DGLR, deasupra, pe schele, erau cele două antale mari, de
lipsește, iată, dintr-un dicționar intitulat chiar Cum câte 150 de vedre de vin moldovenesc, cărora li s-a
mor scriitorii români (2017), realizat, de altfel, de un dat cep. Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl
profesionist, Aurel Sasu. De altfel, Mircea Streinul lua cu cofele, cu cănile, cu ulcelele și cu pumnii.
(1910-1945), alt scriitor bucovinean, mort la 35 de Tot în vremea asta, se împărți, de starostele
ani, e ilustrat aici printr-o fotografie (preluată din măcelarilor, Valentin Marșal, și de calfele sale, pe ce-
spațiul electronic) reprezentând un bărbat de peste lelalte două schele, 40 de oi fripte, gâște, rațe, gobăi și
70 de ani (cred că este fotografia lui Traian Brăileanu 1500 franzele, pe care le aruncau doi aruncători «fără
din anii de închisoare politică). Nu invoc aceste fapte să se întâmple vreo primejdie», după cum povestește
de dragul de a sancționa, ci pentru a semnala asupra raportul.
nedreptăților care continuă să afecteze Bucovina, în Nu departe de cele patru schele, se aflau trei
fond, spațiul cel mai ignorat și nedreptățit dintre cele copaci de câte 5 până la 7 stânjeni înălțime, cojiți de
unite cu România în 1918. Opera lui Ion Grămadă, scoarță și unși cu ulei. În vârful lor, fluturau panglici
câteva scrieri cel puțin, printre care și Jurământul de mătase, năframe în ale căror colțuri erau legați
Țării la 1777 (scrisă în 19161), de o rară demnitate a bani, brâie moldovenești etc. Cu toate că unele încer-
expresiei, mi se pare pe nedrept uitată pur și simplu. cări n-au reușit, totuși, cei mai sprinteni dintre țărani
Ar trebui măcar plasată într-un context. Să revenim, și munteni au izbutit să ia jos toate lucrurile de acolo.
însă: de ce ar trebui căutate rădăcinile identității bu- Era mare râsul și hazul mulțimii de cei care cădeau.
covinene în această scriere a lui Ion Grămadă, inspi- Muzica cânta, poporul mânca și bea, juca
rată de Raportul (invocat în text) al sublocotenen- sau se cățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii
tului Iohann Dorfmeister?! Identific aici un fel de din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe
esență a bucovinismului in nuce. Până la a-l dezvălui, «mujici» ca să-și arate iscusința” (Grămadă 2002:
alte câteva date poate semnificative. Serbarea (festi- 206-207).
vitatea) de depunere a jurământului de supunere are
loc la Cernăuți pe 12 octombrie 1777; participă la ea Iar mai târziu, „se aprinsese un foc de arti-
800 de invitați și aproape 1700 de ostași2. În fond, era ficii pentru desfătarea mulțimii bete de bucurie, de
nevoie de multă precauție (dar, cum se va dovedi, cântece și de vin” (Grămadă 2002: 209), iar
precauție inutilă), căci pe 1 octombrie, același an, la
Iași fusese asasinat Grigore Ghica Vodă, domnitorul „boierii moldoveni, despărțiți de subțira-
Moldovei, care reclamase răpirea nordului țării. La ticii străini, jucau jocuri de-ale lor în sala cea mare
Cernăuți, însă, lumea petrece, austriecii aruncă cu (din locuința guvernatorului, n.n.), unde puteau să-
bani (la propriu), poporul se distrează și are parte de și facă cheful după obiceiul țării, sărind și chiuind în
circ. Citim: voie” (Grămadă 2002: 209).

„Vestea despre omagiu a fost răspândită în De fapt, de ce să nu petreacă poporul? De
toată țara și, de aceea, a venit o mulțime mare de oa- ce să nu petreacă boierii?! Doar
meni la Cernăuți. Pentru îndestularea acestor suflete,
s-au aruncat, de pe balconul arcului de triumf, bani „Băștinașii începură să mai răsufle oleacă și
noi galițieni de câte 15 creițari, în sumă totală de 760 să se simtă mai siguri, căci legile și dreptățile nu mai
de coroane, iar ca să nu se iște scandaluri, fură depăr- atârnau de vârful sabiei ca pe vremea stăpânirii Tur-
tați jidovii cei lacomi (lor li se vor împărți bani mai cului” (Grămadă 2002: 195).
târziu, într-un loc special, „o colibă de crengi, făcu- Astfel,
tă special pentru dânșii” Grămadă 2002: 209, n.n.). „moldovenii se împăcară îndată cu stăpâni-
După aruncarea banilor, începu să cânte muzica și rea cea nouă, deși nu puteau pricepe cum de au venit
sub cârma împărăției austriece, căci nici învălmășea-
1
Reiese din următoarea precizare: „Astfel s-au veselit buco- lă de oști n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar
vinenii și străinii, acum o sută patruzeci și nouă de ani (…)” pârjol să se plimbe, ca alte dăți, pustiitor prin țară”
(Grămadă 2002: 209). (Grămadă 2002: 195-196).
2
„A doua zi, în 13 octombrie, primi și oastea – 1697 de oa-
meni, la număr – carne, pâine și vin. Soldații n-au putut să se Destul însă cu petrecerea; Ion Grămadă
veselească în ziua trecută, căci au stat sub arme (s.n.)” (Gră- numește această serbare un „uriaș praznic la mor-
madă 2002: 209)

38 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
România centenară

mântul țării” (Grămadă 2002: 209). De fapt, se pare glas puternic că el nu cunoaște alt jurământ decât ace-
că o singură voce, un preot, s-a opus depunerii jură- la care stă scris în Sfânta Scriptură și pe care a trebuit
mântului de supunere; e vorba despre preotul Andrei să-l jure ca preot, pentru întâia și cea din urmă dată.
(Popovici). Dar să cităm mai bine din textul lui Ion Mulțimea se pregăti să iasă din biserică, dar
Grămadă: la ușă stăteau husarii. Spere a o reține, ofițerul po-
„Pretutindeni s-a făcut jurământul în liniș- runci poporului să nu-l bage în seamă pe popa An-
te, numai în U(i)dești, un sat lângă Suceava, s-a răs- drei și să jure oamenii singuri, zicând că-l va trage,
culat popa Andrei și a răsculat poporul împotriva stă- pentru aceasta, la răspundere pe popă.
pânirii. Sublocotenentul Iohann Dorfmeister poves- Și oamenii au jurat, însă «foarte necuviin-
tește, în raportul său cu data, din Sf. Ilie, 4 octombrie cios și de silă».
1777, că, adunându-se poporul din Uidești în ograda Popa Andrei se îndârji și atunci îl chemă
bisericii, popa Andrei n-a voit să intre în biserică și, ofițerul, după jurământ, și-l întrebă care-i pricina
de aceea, a fost dus pe sus înăuntru de către un hu- purtării sale necuviincioase, iar el răspuns că cuvân-
sar. Poporul, tulburat tare, intră în sfântul locaș ca să tul padanik (supus, vasal) din jurământ nu-i place, și
vadă ce se va face cu popa Andrei, care stătea, acum, că tare se teme că poporul nu va ține jurământul, ci
lângă altar, cu mâinile împreunate. va fugi din țară.
Deodată se făcu tăcere adâncă în biserică și Chemat să-și dea seama înaintea Dichiului
tălmaciul începu să citească jurământul. din Suceava, care era vicarul Mitropolitului din Iași,
Poporul asculta dus pe gânduri, în vreme popa Andrei nu se supuse și, a doua zi, trecu granița
ce popa Andrei, cuprins de o întristare mare, pleca în Moldova cu mai mulți uideșteni” (Grămadă 2002:
mereu capul, mai jos, tot mai jos, ca și cum l-ar fi 198-199).
apăsat o greutate uriașă. Când îi veni rândul să depu-
nă jurământul, ridică capul în sus, păși încet în sfân- În paranteză fie zis, poate că „înalta ținută
tul altar, de unde se întoarse cu Sfânta Scriptură în morală”3 de care se vorbește în legătură cu Eusebie
mână, pe care o arătă ofițerului împărătesc, zicând cu 3
Expresia apare în Bocancea 2018.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 39
România centenară

Popovici, unul dintre urmașii preotului Andrei, tră- conjurat de băieți și băietani, pe care îi învață a scrie
sătură definitorie pentru spiritul bucovinean, nu-și și a citi. Această icoană simboliza creșterea poporu-
are rădăcinile numai în experiența austriacă, a admi- lui prin școală. Educația copilelor era arătată în jo-
nistrației austriece. Deși cazul e singular, iat-o la unul cul icoanei, printr-o învățătoare care le deprindea să
dintre părinții spirituali ai poporului din Țara de Sus. brodeze și să deseneze.
Iar povestea preotului Andrei Popovici din Udeștii A doua înfățișa lucrarea pământului. De
de lângă Suceava nu se încheie aici4. după un deal, secerători harnici și cosași ce ascut
Să revenim, însă, la rădăcinile austriece ale coasele, taie secara, adună, leagă snopi și fac clăi. Mai
identității bucovinene. Cred că o anumită secvență jos, se zăresc pluguri cu boi și țărani ce grapă.
din Jurământul Țării la 1777 de Ion Grămadă are o Pe a treia, se vedeau vaci și cai. Jos, o stână
relevanță cu totul specială din acest punct de vede- bine adăpostită.
re. Firește, cu scopul de a identifica țintele vizate de Pe a patra, erau zugrăvite breslele și meș-
administrația austriacă, se poate citi și Raportul ba- teșugul. Rotarii ciocănesc la roți, foiul suflă și cova-
ronului Spleny. Mai mult, o paralelă cu analiza lui nu lii lovesc cu barosul fierul roșu, pus pe ilău. Jos, se
ar fi lipsită de interes. Așadar, ce „consemnează” Ion deslușesc o fabrică de sticlă.
Grămadă? A cincea închipuie negoțul prin marinari ce
conduc corabia pe un râu, fiind încărcat cu saci și cu
„Pentru că poporul nu știa scrie și citi, nu pachete: pe drum trece un chervan, tras de șase boi
s-au făcut inscripții, ci s-au zugrăvit pe firme și pe și plin cu marfă. În josul tabloului, se vede un negu-
cele patru schele tablouri, ca să priceapă fiecare. S-au țător, la tejghea, vorbind cu mușteriii.
ales astfel de simboluri care să tălmăcească mai lim- Tabloul al șaselea e al unei gospodării trai-
pede poporului binele ce-l va avea sub stăpânirea cea nice, cu grajd, șură și cu puicuri pentru fân și altă
nouă. pâine. Gospodarul tocmește căruța, iar gospodina
Prima icoană reprezintă următoarele: La azvârle grăunțe la galițe, în vreme ce două copile
poarta unei mănăstiri, șade un călugăr pe scaun, în- torc din furcă. Jos – ceva ciudat și, de bună seamă,
neînțeles de popor – se vedeau jucători de șah și o
4
Dar aici nu putem, însă, să nu facem câteva precizări pri- popicărie!
vind genealogia familiei lui. În Un apostol al românismului: A șaptea icoană înfățișa scene din viața bo-
Eusebie Popovici), Liviu Papuc precizează: „Descendent al ierilor: în fund, pe un fânaț, se ridică o casă boiereas-
celebrului Popa Andrei de la Uidești, pe filiera: Vasile A. Po- că, iar în grădina cu flori se plimbă boieri și cucone
povici (1755-1825) – Ioan V. Popovici (1782-1854) – Leon moldovence, în urma cărora pășesc două slugi. În jo-
I. Popovici (1823-1891) – cu toții parohi, Eusebie L. Popo- sul icoanei e chipul unui vizitiu,care duce pe stăpânii
vici este frate cu politicianul din vremea Unirii și de după săi într-o butcă trasă de șase cai…” (Grămadă 2002:
aceasta – Dorimedont (Dori) Popovici (1874-1950)” (Papuc 207-208).
2012). În legătură cu alte ramificații genealogice, cităm, de
asemenea, în BucPress, 24 iulie 2018, text consultat în 20
august 2018 (Gherman 2018): „Vasile Mandicevschi a fost
În fapt, imaginile acestea sunt ideologie și
căsătorit cu Veronica Popovici (Baloşescu), descendentă proiectează un vis: simbolurile structurează un ima-
dintr-o veche familie de boieri din Moldova. Veronica Po- ginar al educației și culturii, al bunăstării materiale,
povici (1834-1881), fiica lui Constantin Popovici, profesor al dezvoltării ramurilor unei economii complexe –
la Institutul Teologic din Cernăuţi, era o mare amatoare de agricultură, meșteșuguri, negoț –, ba chiar al destin-
muzică şi o bună pianistă. Ea a fost sora renumitului savant, derii și otium-ului. E o voluptate a bunăstării câștiga-
Eusebie Popovici, profesor universitar la Institutul Teologic te prin muncă, o lume a echilibrului, legii și ordinii.
din Cernăuţi (a predat istoria bisericească) şi a venerabilului Firește, de vor fi fost văzute cu adevărat, imaginile
arhimandrit Clement Constantin Popovici, care de asemenea vor fi furat repede privirea (și mințile): paradisul nu
a fost profesor universitar. Vasile și Veronica au avut opt co-
poate să nu tenteze. De altfel, oamenii aceia care pri-
pii: Aurora, Virginia, Maria, Ecaterina, Eusebie, Constantin,
Erast şi Gheorghe. Din actele de naștere care se păstrează la
veau „icoanele” vor fi fost obișnuiți doar cu cele din
Arhiva de Stat din Cernăuți  aflăm că Aurora, Virginia, Maria, biserici și mănăstiri, unde li se ofereau numai două
Ecaterina, Constantin și Erast s-au născut în satul Bahrinești, variante: paradisul originar și al îngerilor, sau infer-
iar Eusebie – la Cernăuți și nu la Molodia, cum spun unii nul judecății de apoi și al torturilor la care fuseseră
cercetători, fiind botezat la veche biserica Sfântul  Nicolae  supuși sfinții. Așadar, prin modul acesta simplu, oa-
din Cernăuți, doar Gheorghe s-a născut în satul Molodia” menilor, care oricum nu se revoltaseră și în doi ani
(Gherman 2018). Marin Gherman face trimitere la studiul lui se obișnuiseră și cu binele, le va fi surâs bunăstarea.
Vladimir Acatrini, Satul Bahrinești și bisericile sale. Familia Și, oricum, petreceau. Să se fi întrebat vreunul dintre
de preoți români Mandicevschi, publicat în „Mesager Bucovi- ei dacă darul nu-i otrăvit? Pe scurt, icoanele acestea,
nean”, nr. XIV, 2/2017, p. 35-37.

40 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
România centenară

într-un fel sau altul, au devenit realitate – dar cu ce despre cazul, poate cel mai răsunător, al urmașilor
preț?! Dacă drumul spre iad, o spun tot românii, e hatmanului Arbore, cel care ctitorise mănăstirea din
pavat cu cele mai bune intenții, lucrul acesta ar fi satul omonim:
putut fi atunci observat. Dar iadul, raiul sunt ches-
tiuni relative. Oricum, în scurtă vreme, consecințele „pe ai cărui descendenți i-am cunoscut mai
politicii austriece, de creare de școli, de dezvoltare a târziu în satul rutenizat Carapciu pe Ceremuș, unde
negoțului, meseriilor etc., a dus la pierderea oricărei trăiau în mare mizerie, nemaiștiind nici românește,
legături a românilor cu rădăcinile; majoritatea și-au însă mândri de originea lor” (Țopa III 2014: 130).
uitat originile, limba, și au rămas tot agriculturi sau
ciobani. Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a Iată-l, în alt loc, pe bătrânul Arbore din
vorbi românește părea o rușine: întorși de la studi- Carapciu pe Ceremuș, „ultimul descendent al hat-
ile de la Cernăuți ori din Imperiu (de la Viena etc.), manului, care nu mai știa decât să îndruge câteva
tinerii se mândreau cu vorba și cu hainele lor nem- cuvinte ale limbii strămoșești” (Țopa III 2014: 227).
țești. Identitatea bucovineană, obținută prin trecerea Bucovina pare un paradis lingvistic, dar ce înseamnă
în viața practică a celor șapte icoane (șapte, precum acest fapt? Iată:
zilele săptămânii – căci românii vor fi fost încă sen-
sibili la mesaje implicite cu iz mistic) va fi însemnat „Această localitate (Coțmani, n.n.) avea
chiar anularea oricărei rădăcini moldovenești?! școala ei încă de la 1780, când guvernul austriac în-
ființă aici una moldovenească (Moldowische-Trivi-
Aș face aici o incursiune tangențială în al-Schule), care s-a transformat între anii 1850-1860
povestea unei familii care merită poate propria re- într-una germano-ruteană, devenind apoi curat
constituire, familia Țopa. Iar în prim-plan nu este ruteană. Mai târziu, în 1900, se înființă și un liceu
prozatorul Tudor Țopa5, ci Ovid Țopa, tatăl cunos- rutean. Uricul lui Ștefan cel mare arată că teritoriul
cutului prozator, și bunicul lui, Dimitrie Țopa. Năs- Cozmenilor – căci Cozmeni este adevărata denumi-
cut în 1865, preot și profesor universitar, acesta din re a acestui târgușor – a fost proprietatea episcopiei
urmă publică în 1928 volumul Românismul în re- Rădăuților, încă de pe vremea lui Alexandru cel bun.
giunea dintre Prut și Nistru din fosta Bucovină. E o Acest uric s-a prezentat în original, în anul 1782, co-
analiză atentă, sagace a schimbării identității, nu psi- misiunii pentru constatarea proprietăților din Buco-
hologice, ci etnice a regiunii: în foarte scurtă vreme, vina. Majoritatea populației era alcătuită din țărani,
Bucovina a fost pur și simplu ucrainizată, sau, prin mulți de origine română, că toate să nu-și mai vor-
cultură, germanizată. De altfel, cele șase volume de beau nici unul limba. Nume ca Băetul, Banul, Bejan,
documente ale lui Teodor Balan demonstrează că în- Buliga, Cantemir, Cocea, Cuptor, Nicul, Prisăcar,
tr-o proporție covârșitoare toate terenurile din Țara Pleșcan, Sandul erau destul de frecvente” (Țopa, I,
de Sus a Moldovei aparțineau fie unor boieri români, 2011: 84).
fie unor mănăstiri, cu predilecție din Bucovina. Peste
ani, Ovid Țopa, în Amintiri din Țara Fagilor, vorbea Avem aici, din mai multe perspective, o si-
necdocă: partea pentru întreg. A fost o politică (per-
5
Aș invoca aici dezamăgirea lui Matei Călinescu, care costată versă, vicleană, sau, dimpotrivă, de bună credință) la
că, în Încercarea scriitorului, prozatorul, născut la Cernăuți mijloc? Era în spiritul timpului sau în spiritul numai
în 1929, pe care îl apreciază, cu care are lungi discuții litera- al Imperiului austriac? Firește, era și un fel de a fi al
re, eliminase trimiterile la Cernăuți: „ (…) dar dispăruse în Europei (mai ales Centrale); dar istoria se schimbă
întregime, din cest cotidian, politicul – și comunizarea țării, radical în 1848 și se va mai schimba încă de câteva
cu efectele lor traumatice. Orașul din care naratorul și fami- ori până în zilele noastre. Ne rămâne, cred, nu să
lia sa fuseseră obligați să fugă de două ori, o dată în 1940 și judecăm trecutul, ci să arătăm cum funcționează –
apoi către sfârșitul războiului, de teama apropierii frontului,
cum a funcționat – istoria.
se numește R. (un cititor cu informație istorică interzisă în
România din 1945 și până la decembrie 1989 și capabil să
dezlege enigme și rebusuri va reuși – și aceasta e poate unul Greu de pus în balanță, acum, avantajele și
dintre triumfurile majore ale autorului în lupta sa complicată dezavantajele acestei identități, ale diferenței produse
cu cenzura – să stabilească identitatea reală a orașului: Cer- în timp. În fond, ar trebui să ne întrebăm, asemenea
năuți)” (Călinescu, Vianu 2005: 326). Și, totuși, n-ar putea fi filosofului, chiar dacă aici e vorba de mult pragma-
vorba de Rădăuți? În tot cazul, familia, ca să zic așa, se revan- tism, ce se pierde când ceva se câștigă? Sau, dimpo-
șează prin Ovid Țopa, tatăl prozatorului consacrat. Și spun trivă: Ce anume se câștigă când ceva se pierde? În
asta pentru că scrierile postume ale lui Ovid Țopa dezvăluie chestiunile care ne privesc, aș invoca aici, pe lângă
un prozator de mare forță, al cărui personaj central e chiar ideile celor șapte „icoane”, câteva detalii cu plus și cu
Bucovina și, în condensare, Cernăuții.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 41
România centenară

minus. Fără intervenția lui Iosif al II-lea, din 1783, de stat, încât material pentru o expoziţie se află mai
Bucovina n-ar mai fi fost Bucovina, căci moaștele mult decât suficient. Dacă însă în Germania aceste
Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, adică unul din expoziţii, aranjate în toată întinderea imperiului prin
elementele definitorii ale simbolisticii bucovinene diferitele centre culturale, comerciale sau industriale,
(alături de Putna, de Ștefan cel Mare, alte câteva) – au o funcţiune eminamente educativă, iată că stăpâ-
considerat „ocrotitorul a toată Țara Moldovei”, ar fi nirea austriacă s-a apucat să profite de acest mijloc
rămas definitiv, probabil, în Polonia. Poveste o spu- pentru a ridica moralul public şi încrederea în gloria
ne tot Ion Grămadă, în Aducerea moaștelor Sfântului armelor austriace.
Ioan cel Nou de la Zolkiew la Suceava (1783). Pe de Noua expoziţie de război austriacă se va
altă parte, să cităm din Emilian Slușanschi, unul din- deschide peste puţine zile. Ea va cuprinde, pe lângă
tre tinerii care militau pentru intrarea României în produsele industriei de război, care lucrează pentru
război și pentru salvarea Bucovinei de austrieci. Pu- armată şi flotă, şi o colecţie de pradă de război, arma-
blicat în „Adevărul” în 1916 (nr. 10.368, 22 ian. 1916, ment, echipament şi muniţii luate de la aliaţi. Cum
p. 1), textul lui se intitulează „Ștreangul în Bucovina”: însă această pradă nu pare să fie suficientă nici chiar
pentru o expoziţie, s-a recurs la concursul Germani-
„S-a scris şi s-a spus mult despre ororile ei, care a şi trimis o cantitate oarecare de armament
comise de jandarmii din Bucovina, despre spânzu- şi echipament luat de la englezi, francezi şi belgieni.
rătorile ridicate prin toate satele şi despre victime- Din izvor autentic aflu însă că nici acuma
le nevinovate ale unui patriotism rău înţeles şi mai spaţiul destinat expoziţiei nu este deplin ocupat.
rău aplicat. În zadar a încercat guvernul austriac să Cred că, în calitatea mea de fost cetăţean austriac,
dezmintă aceste orori, căci faptele vorbeau un limbaj voi putea să contribui la reuşita expoziţiei, atrăgând
atât de puternic, încât nici cele mai zgomotoase dez- atenţia guvernului austriac asupra unui şir de obiecte
minţiri ale contelui Czernin nu l-au putut înăbuşi. Şi care lipsesc din program, deşi ar forma punctul prin-
iată acuma dat la iveală chiar numărul nevinovatelor cipal de atracţie. S-ar putea expune şi n-ar trebui să
victime, un număr care probează că Bucovina stă în lipsească:
fruntea tuturor provinciilor austriace, în ce priveşte 1) Spânzurătorile ridicate în Bucovina şi
numărul victimelor propriei lor stăpâniri. Iar con- statistica detaliată a celor 330 de spânzuraţi, speci-
damnarea la moarte în vremile de faţă e identică cu ficată după stări (preoţi, învăţători, ţărani, femei, co-
executarea, căci regimul militar-jandarmeresc, starea pii), însă fără indicaţia confesiunii sau legii, căci toţi
de asediu şi tendinţa de a extermina populaţia româ- au fost fraţi de ai noştri;
nească băştinaşă, au creat cazuri de execuţie care par 2) O statistică a femeilor şi fetelor necinstite
aproape stranii. Au fost executaţi oameni care au dat de soldaţii împăratului lor;
bună ziua unui soldat rus, care au spus că rusul este 3) Statistica celor morţi de foame şi de boli
tare, sau că nu era trebuinţă de acest război şi multe infecţioase;
alte cazuri de felul acesta. 4) Toate văduvele şi toţi orfanii rămaşi mu-
Dar să mai vorbească o dată cifrele: Bucovi- ritori de foame prin satele Bucovinei;
na, cu 787.000 locuitori, a dat 380 de condamnaţi. În 5) Spionii şi denunţătorii nefericiţilor ro-
proporţie, aceasta înseamnă 0,0483 la sută, sau 483 mâni bucovineni, care gem şi azi fără vină prin tem-
de execuţii la un milion de locuitori, incomparabil niţele împărăteşti;
cel mai mare procent dintre toate provinciile austria- 6) Rapoartele spionilor din străinătate, în-
ce” (Slușanschi 2011: 271). deosebi din România, asupra „situaţiei” şi asupra ac-
Și parcă într-un fel de închidere a poveștii tivităţii refugiaţilor;
(deși povestea nu sfârșește aici și nu sfârșește astfel), 7) Conturile fondurilor întrebuinţate pen-
în oglindă cu Serbarea din 1777 de la Cernăuți, în tru propagandă, corupţie şi spionaj;
1916, austriecii urmau să deschidă în Germania o 8) Diploma de doctor a lui Fischer, conferi-
„expoziție de război”. Despre ea vorbește, de aseme- tă înainte cu trei săptămâni de universitatea din Cer-
nea, Emilian Slușanschi (în „Adevărul”, An. XXIX, năuţi, deschisă pentru acest scop;
nr. 10.515, 19 iun. 1916, p. 1). 9) Conştiinţa lui Franz Iosef;
Iată: 10) Toate afuriseniile şi blestemele adresate
„În Germania s-au aranjat în cursul războ- acestuia de „iubitele mele popoare”.
iului o mulţime de «expoziţii de război». Este impo- Mare este Austria şi multe ar mai fi obiec-
sibil să redau chiar numai aproximativ ce s-a expus tele bune pentru expoziţie, mă tem însă că de mul-
în aceste expoziţii. Sunt atât de multiple chestiunile ţimea trofeelor bucovinene spaţiul vast al expoziţiei
pe care le-a pus războiul în toate resorturile limbii va fi ocupat. Nu mai lipsesc decât spectatorii şi cum

42 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
România centenară

expoziţia va fi fără îndoială foarte interesantă şi in- memoria colectivă. Dar istoria, cum știm, se grăbea.
structivă, fac propunerea ca să trimitem şi noi câteva Întoarcerea în Bucovina a românilor și germanilor,
corpuri de armată pe drumul cel mai scurt, ca s-o la 22 iunie 1941, a însemnat un alt val de atrocități.
vedem şi noi” (Slușanschi 2011: 292-293). În Cernăuți, ca în întreaga Bucovină, evreii sunt hă-
ituiți, izolați în ghetouri, deportați în Transnistria6.
Nu știu dacă o astfel de punere în oglindă – În Transnistria au murit părinții lui Paul Celan; Fuga
și în balanță – e relevantă în sine. Se pare că „icoana” morții este, la rându-i, o piesă importantă din cro-
(la propriu și la figurat) a lui Franz Iosef se află încă în nica timpului. Or, aici intervine un om providențial,
casele țăranilor români din Bucovina și între războa- care nu poate fi ocolit în discuția despre identitatea
ie, pe peretele dinspre răsărit (în romanul lui Radu bucovineană. Antonescu ceruse închiderea tuturor
Mareș există o scenă relevantă în acest sens). Magia evreilor din Cernăuți în ghetou și deportarea lor în
nu dispăruse, așa cum am mai spus-o, iar amintirea Transnistria. Ajuns în toiul evenimentelor primar
administrației austriece stârnea admirație și nostal- al Cernăuților, în contradicție poate cu mulți dintre
gii. Poate tocmai pe fondul eșecului celei românești. concetățenii săi de etnie română, Traian Popovici
reușește să salveze de la deportare aproape 20.000
Oricum, administrația românească în- de evrei. Iar Traian Popovici făcea parte din acea
seamnă și cedarea din 28 iunie 1940, cu toate bâjbâie- generația care plecase pe front ca să facă unirea, era
lile din jurul acestui fapt: partea de Nord a Bucovinei unul dintre acei tineri (precum invocații Ion Gră-
e cedată URSS-ului și se pare că numai deciziile unor madă și Emilian Slușanschi) care, uneori împotriva
ofițeri români curajoși au făcut ca armata rusească să convingerilor bătrânilor, militanți naționali ei înșiși,
se oprească la Siret. Sunt câteva romane care prezintă care mai credeau însă paradisul austriac, plecaseră
Cernăuții acelei (și acelor) zile – unele dintre ele scri- pe front. Doar că Traian Popovici este strănepotul
se de martori ai evenimentelor. Nu valoarea lor lite- preotului Andrei7, cel care în 1777 refuza să depună
rară contează, ci mai degrabă valoarea de document, jurământul de supunere față de autoritățile austrice.
de cronică. Deși ficțiunea nu minte, e limpede că ele Și aici trebuie invocată mărturia lui Traian Popovici,
poartă o puternică încărcătură subiectivă și ideolo- spovedania lui, care face și o cronică a Cernăuților
gică. Nu minte nu neapărat prin trimitere la lumea din momentul hăituirii evreilor. Iată ce spune el:
care o inspiră, ci la subiectul care o construiește – el
însuși o dovadă a acestei lumi. Unele dintre ele, s-o „Numai o cultură profundă, o adâncă cu-
spunem, au un puternic caracter antisemit, care în- noaștere a sufletului colectivității în fruntea căreia ai
registrează atitudinea evreilor – atitudinea unor inși, fost adus de împrejurări, de cele mai multe ori inde-
ușor generalizată și transferată asupra unei întregi pendente de voința ta, în sfârșit, respectul ce trebuie
populații – cu ocazia intrării rușilor în Cernăuți. O să porți tradiției acestei colectivități, creează suportul
paranteză aici: cu atât mai mult de apreciat Mircea moral al faptelor cu care te încumeți să conduci un
Streinul. Romanul său din 1942, Prăvălia diavolului, 6
Citim în Spovedania lui Traian Popovici: „Exodul evreilor
publicat, așadar, după reocuparea Bucovinei de ro- din Cernăuţi constituie un tragic capitol din istoria omenirii
mâni, conține cunoscutele clișee, nu diferite de cele şi va înregistra, de-a pururi, ştirbirea cea mai gravă adusă no-
formulate în scrierile de dinainte de 1940, referitoare ţiunii de civilizaţie şi cultură” (Popovici)
la evrei. Dar e în romanul acesta o scena de o uma- 7
Și poate că, în oglindă cu gestul său de a refuza depunerea
nitate caldă în care doi bătrâni evrei discută despre jurământului, se află aceste rânduri din Spovedania lui Traian
nefericirea unuia dintre ei, al cărui fiu se aliaseră co- Popovici: „Scena dramatică pe care am trăit-o în clipa când
muniștilor ce ocupaseră Cernăuții. Așadar, 28 iunie le-am adus vestea de nădejde, o socot cea mai solemnă, cea
1940: România cedează URSS-ului partea de nord a mai mişcătoare din viaţa mea şi nu cred ca viitorul să-mi fi
Bucovinei și urmează, pentru români, momente dra- rezervat o alta mai măreaţă. Rabini bătrâni, intelectuali de
toate vârstele, fruntaşi din toate compartimentele vieţii so-
matice. Mii de deportați în Siberia și mii de oameni
ciale, negustori, muncitori, cu un cuvânt întreaga suflare, a
uciși în încercarea lor de a trece granița, în România. izbucnit în plâns alinător, a îngenunchiat binecuvântând pe
Din prima experiență, Douăzeci de ani în Siberia, car- Dumnezeul lor, mulţumind cerului pentru îndurare, Mare-
te scrisă de Anița Nandriș Cudla; din cealaltă, câteva şalului pentru graţie, iar mie încercând să-mi sărute mâi-
zeci de mărturii ale supraviețuitorilor, publicate după nile, picioarele şi pulpana hainelor. Nu totdeauna lacrimile
1989. Alte evocări, în cele două volume coordonate ruşinează pe un bărbat. În clipa aceea, emoţionat de această
de Ștefan Ungureanu și Mircea Ivănoiu, necunoscu- izbucnire spontană de gratitudine, m-au podidit lacrimile şi
te la noi, în Bucovina (Oameni prin vremuri. Bucovi- am plâns şi eu, «părintele oraşului». Pentru trăirea acelei cli-
neni în secolul XX, Editura Universității Transilvania pe întocmai, chem martori pe toţi cei ce au supravieţuit chi-
din Brașov, 2015). Sunt traume recuperate greu de nuirea şi s-au comunicat alături de mine, din potirul nădejdii
într-o omenire mai bună.” (Popovici)

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 43
România centenară

popor și să-i scrii istoria” (Popovici). arate consângenilor săi ce prețios lucru este cultiva-
rea artelor pentru popor, și să se proabe celorlalte
Și, mai tulburător (și elocvent în problema popoare că și românii doresc, iubesc și e ocupă, ca
identității): toate națiunile culte, de arte și de știință, singura cale
care conduce pre o națiune la stimă, la respectul ge-
„În ce mă privește, dacă m-am învrednicit neral și la prosperitate” (Sbiera 1899: 192)
de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă îm-
potrivi lui, de a fi stăpân pe voința mea, de a fi, cu un Cât de actuală, în fond, viziunea lui Pas-
cuvânt om, nu e meritul meu. caly! Relevantă, însă, și precizare lui I.G.Sbiera, lup-
E meritul tuturor generațiilor de popi din tător naționalist, cel care consemnează faptele. În
care mă trag și care m-au învățat ce e iubirea de oa- viziunea lui, „Pascaly era un artist dramatic în toată
meni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din puterea cuvântului, și numai în această calitate do-
Suceava, care m-au crescut în lumea frumoaselor rea să se înfățișeze publicului” (Sbiera 1899: 192).
virtuți ale clasicismului și mi-au plămădit sufletul la Stagiunea va dura din 3 până în 20 iulie 1869, vor
căldura umanității, care neobosit cizelează pe om și fi spectacole din autori străini, dar și români (V. A.
îl diferențiază de brută” (Popovici). Urechia, V. Alecsandri, C. Bălănescu. Matei Millo,
D. Petrino, C. Negruzzi ș.a.) etc. Eminescu, care va
Cât despre mărturisirea sa?! însoți trupa de teatru și va pleacă cu ea din Cernă-
uți, își edifică aici rădăcinile spiritul său naționalist;
„Ea este spovedania unei conştiinţe, care în Cernăuții sunt matricea sa formativă. Date contra-
tragedia umană ce a trăit-o, a făcut tot ce i-a fost cu dictorii, deci. De altfel, solicitarea lui Pascaly nu este
putinţă să zăgăzuiască furia, să îmblânzească pe cel tocmai dovada că stagiunea putea fi folosită în in-
sălbatic, să încurajeze pe cel înfricoşat, să mângâie terese ne-artistice? Greu de crezut că ea ar fi putut
pe cel disperat şi să toarne nădejde în cel plecat în fi consecința nevoii de a îmblânzi posibilele reacții
surghiun” (Popovici). ale autorităților austriece. Pascaly chiar așa credea:
era „artist dramatic în toată puterea cuvântului” – și
Și, atunci, firește, ne întrebă, unde să cău- asta o spune, am văzut, un luptător pentru valorile
tăm identitatea? Care din documentele acestui do- naționale.
sar – complex și, pe cât de mult construit de istorie, A doua se referă la un caz povestit de Ovid
pe atât de mult învins de ea – trebuie puse în prim Țopa. Și pentru ajunge la el avem nevoie de o intro-
plan? Cum trebuie ele ordonate? Cum poți fi corect ducere, pe care tot el ne-o livrează. Aflat, în copilă-
în acest mozaic plin de contradicții, de acuze și jus- rie, înainte de 1918, la Rădăuți, la unchiul său Const.
tificări? În ce mă privește, la acest dosar alcătuit din Tarnavschi, preot ortodox la Arbore, constată:
fragmente care, în măsura în care dau iluzia recon-
stituirii unui întreg, creează și sentimentul eșecului „Dar masa era originală și prin persoanele
apropierii de adevăr, aș mai adăuga câteva date. care luau loc în jurul ei. În afară de doctorul veteri-
nar Isar, un bun prieten al casei, fiu de răzeș din re-
Unu dintre ele se referă la Cernăuții din giunea rutenizată, și de noi, cei veniți din Cernăuți,
1869. După ce trecuseră prin Cernăuți și alte trupe se mai găseau pastorul luteran Carol Decker, un si-
de teatru din România, Mihai Pascaly își exprimă lezian înalt, precum și prelatul catolic Swoboda, un
dorința de a da câteva spectacole; dar Pascaly trans- bărbat scund și gras. Prietenia nesilită dintre acești
mite organizatorilor ca publicului să i se comunice preoți a trei confesiuni diferite mi-a părut curioasă,
și următoarele: dar am aflat târziu, peste câțiva ani, că ea era întreți-
nută de credincioșii celor trei biserici care la Rădă-
„Artele și științele nu sunt locale; ele nu se uți se împăcau mai bine între ele decât în altă parte”
adresează unui individ, unui popor, unei țări; ele, (Țopa I: 125-126)
ca și viața, ca și lumina, sunt generale. Oriunde este
viață, oriunde este inimă și inteligență, artele și știin- Câteva comentarii se impun. Așadar, Bu-
țele își găsesc Centrul lor de dezvoltare. covina, spațiu al multiculturalității – cel puțin prin-
Cu aceste cuvinte, artistul Pascaly și Soci- tre oameni școliți: un preot ortodox, un pastor lute-
etatea sa se adresează la publicul din acest oraș, din ran, un prelat catolic. Vorbesc germană – dar oame-
această țară. Ca artist, el speră să procure o delecta- nii se înțeleg, mai târziu, între războaie, și românește
re prețioasă inimilor culte și un serviciu important (pe care unii sunt dispuși să o învețe), în ucraineană
dezvoltării înțelesuale. Ca artist român, el cearcă să – iar în familii se vorbește și în poloneză, în idiș, în

44 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
România centenară

cehă, maghiară etc.; pe străzi, un mozaic; echipele siderație ca orice altă materie”; le mărturisește chiar
de fotbal de mai târziu sunt etnice. Totuși, copilului, că „va avea satisfacția de-a fi contribuit cu modeste-
i se pare ciudată, neobișnuită această întrunire. Și i le mele puteri la întărirea românismului cernăuțean,
se pare așa pentru că nu e o regulă. În altă parte, la atât de lovit de… străinism” (Țopa I 2011: 290-291).
Cernăuți poate, e clar că această conviețuire e mai
greu de imaginat. Oamenii trăiau în micile lor en- De fapt, este momentul în care Ovid Țopa
clave, dar dacă spațiul nu era neapărat al dialogului, însuși – vorbitor doar de germană, chiar dacă tatăl
era / putea fi al toleranței. Totuși, alături de cei pa- avea să elaboreze mai târziu Românismul în regiunea
tru preoți, căci Emilian Țopa e la rându-i preot or- dintre Prut și Nistru din fosta Bucovină – începe e
todox și de doctorul veterinar, rutean sau rutenizat, pus să vorbească sistematic românește cu unul din-
Isar, nu e nici un rabin. Iar discuția despre evreii din tre părinți, iar tatăl îi propune să-și caute prieteni
Bucovina, despre ce au fost și cum și-i reprezentau printre fii de țărani. Așa s-a apropiat și de Cabinetul
celelalte etnii, e un capitol aparte. Câte ceva, acum, de lectură al societății academice „Junimea”. Poves-
în povestea profesorului Ernest Rabener pe care o tea are farmecul ei, Rabener e generos și de o caldă
spune Ovid Țopa, pe care o reiau eu aici. umanitate, cu toată exigența de la care nu abdică în
În clasa a V-a, Ovid Țopa făcea limba ro- predarea limbii române unor români care n-o mai
mână cu un profesor bătrân, Emilian Popescu, n. cunosc. Dar în 1908, în „Neamul Românesc” al lui
în 1852, originar de lângă Câmpulung Moldove- Iorga, apare următorul text:
nesc. Dar orele erau un coșmar: pentru profesor, nu
pentru elevi; atmosferă de carnaval burlesc. Lipsă „Catedra de limba română liceului nr. I din
de metodă, de interes, de rezultate. Numai că „anul Cernăuți e ocupată de un jidan originar din Roman.
1906/1907 a însemnat pentru elevii români din Acesta în loc să-i crească pe elevi în dragostea de
secțiile germane ale liceului I de stat din Cernăuți neam, le vorbește mereu de socialism, ridicând în
o mare cotitură în ce privește predarea limbii ro- slăvi pe poetul Traian Demetrescu etc. etc.” (Țopa I
mâne”, căci profesorul, Ernest Rabener, cel care-i ur- 2011: 296).
mează lui Emilian Popescu,
Iar elevii profesorului Rabener nu rămân
„a luat în serios predarea limbii noastre insensibili:
materne. Până la el, profesorii și-au bătut joc de
limba română, fie că n-o cunoșteau, fie neglijând-o, „(…) ne-am simțit datori să reacționăm
pentru a lăsa elevilor timp pentru învățarea obiecte- împotriva calomniei. Ne-am adunat și am compus
lor celorlalte, după ei, mai însemnate. Această ruși- un articol vehement contra calomniatorului, recti-
noasă stare încetează brusc odată cu venirea profe- ficând observațiile și neadevărurile cuprinse în ar-
sorului Ernest Rabener” (Țopa I 2011: 288). ticol. După ce l-am iscălit noi și toți elevii claselor
inferioare nu l-am trimis recomandat redacției zia-
Rabener era fiul unui medic evreu din Ro- rului, ci personal lui Nicolae Iorga. Dar rectificarea
man, cu studii la Cernăuți și Viena, botezat, în clasa n-a apărut. Faptul ne-a durut mult de tot pentru că
a VI-a de liceu în religia ortodoxă; în fine, nu i-am putut da satisfacția cuvenită profesorului
nedreptățit, și ne-a mai durut și pentru faptul că în
„atașat societății românești slujind de aici ziarul care pentru noi era un fel de evanghelie, se pu-
înainte din tot sufletul interesele românismului robit teau scrie astfel de neadevăruri” (Țopa I 2011: 296).
din Bucovina, cu toate că avea să îndure dușmănia
foștilor săi coreligionar și neîncrederea absolut ne- Să mai detaliem asupra profesorului Rabe-
meritată, însă explicabilă, a multora dintre români” ner? Ovid Țopa îi mai închină câteva pagini, consi-
(Țopa I: 289). derând că, alături de puțini profesori români, „a pre-
gătit tânăra generație pentru marele moment istoric
Ovid Țopa detaliază asupra lecțiilor pro- al neamului nostru”. În fond, a știu „să-i smulgă” pe
priu-zise și insistă asupra eforturilor de a-i dezvăța mulți români „din ghearele germanismului”. Ulte-
pe elevii români de „germanisme”; folosea manuale rior, făcea excursii în diferite regiuni ale Bucovinei
din Regat, le cerea elevilor să citească scriitori ro- și sprijinea financiar „mișcarea de re-românizare a
mâni, în fine, le precizează încă din prima oră că românilor rutenizați”. În fine, în 1912,

„de aici înainte limba românească nu va „la îndemnul său a sosit din Viena în Bu-
mai fi bagatelizată, ci se va bucura de aceeași con- covina cel mai mare bizantinolog austriac, profeso-

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 45
România centenară

rul Dr. Strzygovoski, care a scris cele mai elogioase
articole și studii despre vechea artă moldovenească BIBLIOGRAFIE:
pe care le-a scris vreodată un învățat străin”.
Bocancea, Nacu 2018: Mihai Bocancea,
Îl întâlnea deseori în casa unchiului său Te- Ionuț Mihai Nacu, Eusebie Popovici, primar şi pro-
odor Tarnavschi, dar și în beciul lui Simache Geller, fesor al Sucevei, participant activ la Unirea Bucovinei
de pe strada Templului, unde se mânca românește cu România, în „Crai Nou”, 20 martie 2018, con-
(vin „românesc”, mititei, pârjoale moldovenești). sultat în 29 august 2018 la: https://www.crainou.
Aici profesorul le spune, profetic: „Copii, să mai pe- ro/2018/03/20/eusebie-popovici-primar-si-profe-
trecem puțin, căci cerul politic al bătrânei noastre sor-al-sucevei-participant-activ-la-unirea-bucovi-
Europe se întunecă rău și în curând se va abate asu- nei-cu-romania/
pra noastră o furtună atât de groaznică, încât mulți Călinescu, Vianu 2005: Matei Călinescu,
dintre noi nu vom supraviețui” (Țopa I 2011: 297). Ion Vianu, Amintiri în dialog, Polirom, Iași, 600 p.
Iată, aș spune, printre altele, spiritul bucovinean. Gherman 2018: Marin Gherman, Revista
Profesorul moare într-adevăr într-un spital „Glasul Bucovinei” din Cernăuți demonstrează că re-
militar din Viena în 1915. Să fie același Rabener care numita familie bucovineană Mandicevschi are origini
semna în „Apărarea națională” (7 oct. 1906-29 sept. românești (autor - istoricul V. Acatrini), consultat pe
1908), ziar aflat în „luptă fratricidă”8 cu „Poporul in- 20 august 2018 la adresa http://bucpress.eu/cultura/
dependent” al lui Aurel Onciul? Citim într-un loc că revista-„glasul-bucovinei”-din-cernauti-7226
„Apărarea națională are meritul că a avut un filon li- Grămadă 2002: Ion Grămadă, Carte sânge-
terar bun”, găsindu-l printre colaboratori, alături de lui, Grupul editorial Crai Nou, Mușatinii, Bucovina
Ion Grămadă, Sever-Beuca Costineanu și alții, și pe viitoare, Suceava, f.a. (2002), 402 p.
C. Corbescu, pseudonimul profesorului Ernest Ra- Mareș 2010: Radu Mareș, Când ne vom în-
bener (Oprea, 2004: 13). Va fi existând vreo legătură toarce, Editura Limes, Cluj Napoca, 2010, 464 p.
de rudenie între acest profesor și „prima iubire” a Oprea 2004: Ioan N. Oprea, Bucovina în
lui Ibrăileanu, la Roman9? N-ar fi bine să recuperăm presa vremii. Cernăuți 1811-2004, Editura Product,
acele texte? Iași, 2004, p. 13, consultat pe 12 august la adresa htt-
Astfel, revenim pentru a întreba: Unde să ps://www.scribd.com/doc/269962/Presa-din-Cer-
căutăm identitatea? Cum poți fi corect – și ce în- nauti
seamnă a fi corect – în acest mozaic plin de fapte Papuc 2012: Liviu Papuc, Un apostol al ro-
contradictorii, de acuze și justificări? Care este fina- mânismului: Eusebie Popovici, în „Crai Nou”, 8 dec.
litatea – dincolo de fascinația pură – a unei astfel 2012 (consultat în 20 august 2018 la adresa https://
de recuperări? Putem recupera cu adevărat un timp www.crainou.ro/2012/12/08/un-apostol-al-roma-
sau mai degrabă riscăm să-l încărcam cu propriile nismului-eusebie-popovici/)
intenții, pentru a găsi o soluție prezentului nostru Popovici: Traian Popovici, Spovedania htt-
precar? ps://oanapopablog.files.wordpress.com/2013/10/
spovedania-traian-popovici1.pdf (consutlat la 10
augsut 2018)
8
Citim: „ziar al Partidului Naţional, care se îndârjeşte într-o Sbiera 1899: I.G.Sbiera, Familia Sbiera,
luptă  fratricidă cu cei de la partidul lui Aurel Onciul – Poporal după tradițiune și istorie. Amintiri din viața autoru-
independent, ajunsă la apogeu în campania alegerilor din lui, Cernăuți, 1899.
1907. Atunci s-a desfăşurat cea mai dezgustătoare campanie Slușanschi 2011: Emilian Slușanschi, Arti-
electorală cu invective şi acuzaţii de tot soiul. „Se duce cea cole, amintiri, mărturii, Ediție îngrijită și Notă bio-
mai sfâşietoare şi dezgustătoare campanie electorală. Se grafică de Liviu Papuc, Cu un studiu introductiv de
face cea mai deşănţată agitaţie, se aruncă cele mai grele şi Ion Agrigoroaiei, TipoMoldova, Iași, 2011, 346 p.
ireverenţioase cuvinte,se poartă cel mai violent limbaj, se
Țopa I 2011: Ovid Țopa, Amintiri din Țara
tipăresc ele mai murdare tablouri, se descoperă cele mai
intime păcate familiale.” (Const.Loghin,  Istoria literaturii
Fagilor, vol. I, Editura Tracus Arte, București, 2011,
române din Bucovina 1775-1918, Editura  Alexandru cel 396 p.
Bun , Cernăuţi, 1996, p.270). Limbaj folosit şi de alte gaze- Țopa II 2011: Ovid Țopa, Amintiri din Țara
te într-o situaţie ori alta.” (Ioan N. Oprea, Bucovina în presa Fagilor, vol. II, Editura Tracus Arte, București, 2011,
vremii. Cernăuți 1811-2004, Editura Product, Iași, 2004, p. 13 256 p
https://www.scribd.com/doc/269962/Presa-din-Cernauti) Țopa III 2014: Ovid Țopa, Amintiri din
9
A se vedea Ibrăileanu: Amintiri din copilărie şi adolescenţă, Țara Fagilor, vol. III, Editura Tracus Arte, București,
în Opere, VI, ed. Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, Edit. 2011, 346 p.
Minerva, 1978, p. 258.

46 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Rememorări

Punguța cu mirosuri
și gusturi

Beni BUDIC
Cu două-trei săptămâni înainte de termi- lor, ocupație căreia îi dedicau mai tot timpul. Și tot
narea clasei a III-a, tata m-a întrebat ce premiu aș astfel, în Suceava anilor `50-60, bună parte din tim-
dori să primesc la sfârșit de an. I-am arătat în vitri- pul mamelor sau bunicelor noastre, ce erau în mare
na chioșcului de ziare din centru o carte nou apăru- majoritate casnice, gospodine profesioniste, era dedi-
tă, format mare, coperți cartonate, intitulată Cartea cat acestei activități. Se trezeau care mai de care cu
pădurii. Nu știam de fapt ce se ascunde în ea și nici noaptea-n cap și se prezentau pe la barierele orașului,
mare amator de științe naturale nu eram, dar mă doar-doar vor prinde vreo țărancă în drum spre piață,
atrăsese probabil ilustrația colorată a copertei ce înfă- ce încă nu-și vânduse produsele cele mai alese și mai
țișa un grup de vânători, în mantii până la genunchi avea în traistă vreo găinușă mai durdulie, câteva ouă,
și cu trăsături mongole, cartușe bandulieră și puștile ceva roșii, ridichioare, niște caise. Dar chiar înainte
pe lângă ei, așezați în jurul unui foc de tabără. Iar la de asta, pe când eu, copil de 5-6 ani, încă nu părăsi-
serbarea de sfârșit de an – să vezi minune ! – deschid sem patul, bătea la ușa bucătăriei un oaspete aproape
pachetul premiului și dau exact de cartea visată. La zilnic. Natalia, țăranca din Lisaura, ieșită de acasă de
drept vorbind, nu era ce crezusem eu, dar cartea era pe la 5-6 dimineața, după ce mulsese vaca, venită pe
interesantă. jos, peste dealul Cetății, cu desagele-i pline de sticle
Mi-a rămas în memorie un episod în care, cu lapte cald... Buna noastră Natalia ajungea uneori,
pe când grupul de vânători depăna povești, unul din vara, cu pantofii atârnați pe umăr, ca să-i mai cruțe
ei a scos din adâncul buzunarelor o pungă de piele și până ajungea în centru. Laptele adus de Natalia, fiert
a început să scoată din ea așchii de lemn, bucățele de până făcea spumă, urma să devină cafea cu lapte sau
rășină, frânturi de piele sau de pânză și să le miroase cacao pe lapte sau pur și simplu un pahar cu lapte.
pe îndelete, dus pe gânduri. Le-a povestit apoi tova- La suprafața oalei cu laptele fiert plutea, când se ră-
rășilor săi despre tradiția tribului din care provenea, cea, o crustă grosuță de caimac. Eu nu puteam suferi
de a purta cu sine întotdeauna punguța cu mirosuri, caimacul, pe când unii îl adorau. Restul laptelui era
fiecare dintre acestea înviind o altă amintire. Și, în- turnat în pahare groase, acoperite cu tifon și depuse
tr-adevăr, aveam să învăț cu anii cum mirosurile ne pe pervazul ferestrei de la bucătărie, între geamuri, la
readuc în memorie, ca fulgerul, scene din trecut, aso- răcoare. În câteva zile devenea lapte acru...
ciate cu mirosul respectiv. În egală măsură, gusturile După primele cumpărături – trufandale de
– când avem șansa de a le regăsi – ne plonjează către la barieră – gospodinele porneau cu coșul de papură
zilele când le-am întâlnit și cunoscut, zilele nevinova- înspre piață. Piața Sucevei se afla în același loc ca și azi,
te, fericite ale copilăriei. Probabil natura, în neobosita în centrul orașului, nu departe de biserica Sf. Dumi-
sa tendință de a ne înlesni supraviețuirea, ne-a creat tru. Din zori era plină de o forfotă ce avea să se stin-
abilitatea de a retrăi ceea ce ne-a făcut fericiți, prin gă treptat, către orele amiezii. Sătenii și sătencele din
mijlocirea simțului olfactiv și a celui gustativ. împrejurimi își expuneau produsele fie pe tejghelele
Din zorii preistoriei procurarea și pregătirea din ciment, fie chiar pe o rogojină sau vreo broboadă
mâncărurilor erau principala preocupare a oameni- mai groasă, așternute direct pe jos, pe dușumea. Erau

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 47
Rememorări

acolo saci cu cartofi noi, știuleți de porumb tânăr, îm- anilor gestionar la câteva din magazinele Alimentara
brăcați în pănușile lor, grămăjoare de mere, de pere, din oraș, deci aprovizionarea casei era oarecum asi-
de cireșe, lădițe cu roșii, cu castraveți sau cu ridichi, gurată. Au fost ani când produsele de bază erau ra-
legături de ceapă și usturoi verde, salate înfoiate, mor- risime, iar când apărea câte ceva din alimentele care
covi, pătrunjel, țelină, mărar și leuștean și cine mai lipseau, se forma imediat o coadă de zeci de persoane.
știe câte zarzavaturi și fructe de sezon. În alt colț al Indiferent ce se dădea, ulei sau zahăr, săpun de toaletă
pieței gospodarii stivuiau pe foi de pergament pira- sau măsline, vestea se răspândea ca fulgerul iar suce-
mide de caș, de urdă, de telemea, pe lângă care erau venii și sucevencele, ce nu ieșeau din casă fără sacoșă,
expuse ulcioarele mari, din lut, pline ochi cu smân- se prezentau prompt la coadă. Bineînțeles, niciodată
tână groasă. Pe lângă astea, așternute pe foi mari de nu era suficientă marfă pentru toți. Ca la toate în via-
salată verde, pe care mai sclipeau picăturile de rouă, ță, cei mai repezi, mai puternici, mai șmecheri, mai
urmau calupurile de unt gălbui, ovale, încrestate cu buni de gură, ajungeau printre primii. Ceilalți, plecau
ornamente făcute cu lingura. Și încă n-am pomenit cu sacoșa goală sau cel mult cu vreo cutie de conserve
de găini și găinușe, cu picioarele legate, cărora gospo- cu gust dubios...
dinele le pipăiau grosimea stratului de grăsime și de Majoritatea magazinelor erau mai mici, una
grămăjoare de ouă albe, ocrotite în broboade. Toate sau cel mult două încăperi, așa că mai toate produsele
minunățiile pământului Bucovinei. se vindeau la aceeași tejghea. Mai diferit era magazi-
Pe una din laturile pieței se afla Hala de car- nul central, ce ocupa vreo 4-5 încăperi la parterul clă-
ne, sau pur si simplu Hala, clădire relativ modernă dirii de la colțul străzilor Ștefan cel Mare și Gh. Dimi-
pentru acel timp. Nu cred să fi intrat mai mult de do- trov. Deasupra intrării era instalată, cu litere imense
uă-trei ori în acea sală mare, spre care duceau câteva luminate în roșu, una din primele firme de neon din
scări și unde de-a lungul pereților se aflau un șir de oraș. Tata a lucrat acolo mulți ani. Toată clădirea era
tejghele în spatele cărora, atârnate în cârlige mari de de fapt ocupată de O.C.L. Alimentara. La etaj se aflau
fier, erau expuse hălcile de carne de vită, de vițel sau birourile conducerii și toată contabilitatea. Era acolo
de porc din care măcelarii, îmbrăcați în halate albe și o sală de ședințe, de unde adesea tata revenea la ore
pătate cu sânge, tăiau porții cumpărătorilor. Carnea târzii de seară, mult după închiderea magazinului. În
cred că era produsă și comercializată de o întreprin- aceeași sală funcționa și un gen de club al salariaților,
dere de stat. În zilele de miercuri și joi, într-un colț al adică nu mai mult de o masă de ping-pong, la care s-a
halei, la o tejghea specială, se vindea carne kasher, din adăugat prin anii ‘62-63 unul din primele televizoare
vite tăiate ritual, de hahamul orașului, la abatorul din din oraș, la care vedeam în serile de duminică emisi-
vale, de la capătul străzii Mirăuți. Carnea de vită era unea de varietăți.
mai ieftină, mai puțin cotată de balabustele evreice ale Magazinul de la parter, cea mai reprezenta-
orașului, dar era un aliment de bază. În schimb, nu tivă Alimentară din oraș, era alcătuit din câteva raioa-
se putea concepe vreo masă de shabat fără carne de ne. Cel mai important era, cred, raionul de coloniale
pasăre. Găinile sau puii, cumpărați pe alese, se țineau unde se vindeau zahăr, ulei, măsline (când, rar de tot,
la îngrășat timp de câteva zile în cuști de lemn, care la erau) orez, făină de grâu și de porumb, griș, arpacaș,
bunici se aflau în magazia din curte, iar la noi la Su- biscuiți și pișcoturi, marmeladă, vanilie, praf de copt
ceava, în podul imens și prăfuit al casei. Când le suna și esențe, piper, sare, scorțișoară, conserve de legume,
ceasul mergeam, de obicei noi copiii, cu găina legată de pește, uneori, chiar, de carne și încă multe altele.
în coș, la abatorul evreiesc de păsări aflat pe valea din- Tot acolo apăreau pentru scurt timp, în lunile de iar-
spre Șipot, unde plăteam 2 lei și o predam pe mâna nă, lădițe cu exoticele portocale, mandarine și lămâi.
hahamului. Ce se întâmpla acolo, sub ochii noștii, era În afara puținelor produse preambalate, majoritatea
de fapt o foarte scurtă scenă de groază. Dar pe când se vindeau în pungi de hârtie, la cântar, din sacii sau
așteptam ca ultimii stropi de viață împreună cu ulti- lădițele etalate în spatele tejghelei. Uleiul din butoiul
mele picături de sânge ale bietei găini să se scurgă în de fier, era turnat cu măsura de 1 litru, prin pâlnie,
jgheabul de ciment, mă consolam la gândul că baletul în sticlele aduse de cumpărători. Procedura cumpăra-
sălbatic al găinilor decapitate de vecini, la care asistam tului nu era de loc simplă. Întâi, cumpărătorii făceau
uneori în curte, era și mai de groază. coadă la tejghea, unde vânzătorul cântărea, măsura
Chiar dacă piața și măcelăria erau principa- sau pregătea marfa în pachet, calcula prețul îl scria
lele surse de produse proaspete, fără cumpărăturile în bonier și preda cumpărătorului un bon de hârtie.
aproape zilnice la Alimentara, activitatea gastrono- Acesta se grăbea la coada de la casa din colțul came-
mică a gospodinelor sucevene în anii ’50 ai secolului rei, un fel de gheretă cu geamuri de sticlă, unde odată
trecut nu poate fi nici măcar imaginată. Pe acest plan, ajuns la rând, casierița înregistra, cu creion chimic,
familia noastră a avut noroc. Tata a fost de-a lungul bonul pe borderoul de vânzări, încasa suma cuvenită,

48 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Rememorări

dădea restul și ștampila bonul, foarte ceremonios. Cu de raionul de mezeluri și brânzeturi, mobilat cu două
bonul ștampilat, cumpărătorul nostru se reîntorcea sau trei frigidere mari, cu galantar. Acolo erau veșnice
fuguța la coada de la tejghea, și îl preda vânzătorului. cozi și cei 3-4 vânzători și vânzătoare, plus casierița,
Acesta înfigea bonul ștampilat pe o țepușă în care ză- abia de pridideau să facă față cozilor de cumpărători.
ceau deja o grămadă de semeni ai acestuia. După care Procedura era similară cu cea de la coloniale, numai
preda fericitului cumpărător pachetul cu produsele că aici toate produsele trebuiau tăiate porții sau felii,
cumpărate cu atâta trudă... Acesta putea acum să se cântărite, ambalate în coli albe, așa că sărmanii vânză-
smulgă ușurat, din coada celor aflați în spatele său și tori erau ocupați până peste cap.
să reînceapă procedura în celelalte raioane ale maga- Pe lângă alimentele de bază cumpărate la
zinului. piață, la Aprozar (rețeaua de stat cu legume și fructe),
Lângă coloniale urmau raionul de dulciuri sau la Alimentara aș vrea să amintesc și câteva activi-
(ciocolată, ceva fondante, mai multe feluri de bom- tăți casnice sezonale de preparare a unor alimente ce
boane în cutii mari de metal, care se vindeau la cân- aveau să servească familiei de-a lungul unei perioade
tar, în cornete sau punguțe de hârtie, lădițe cu halva, lungi.
tot la cântar) apoi urma raionul de pâine și produse de De două sau trei ori pe an, Catrina, sătean-
panificație, iar după el raionul de băuturi spirtoase și ca vrednică ce ajuta mamei la treburile casnice mai
apă minerală. În aceste raioane animația era de obicei grele (curățenie, spălatul și călcatul rufelor) dedica
mai mică, nu era casă și deci vânzătorii se ocupau și vreo două zile producerii casnice de paste făinoase.
cu încasatul banilor. La pâine rafturile erau cam gola- În prima zi pregăteau foi rotunde, mari cât roata ca-
șe. Când ajungea marfă proaspătă se vindea imediat, rului, de aluat gălbui, nedospit, pe care le puneau să
ca pâinea caldă. Din câte îmi amintesc, acolo se vin- se usuce pe cearșafuri albe întinse pe orice suprafa-
deau pâine intermediară, franzele albe, chifle rotunde ță posibilă: paturi, mese, divanuri. După câteva ore
și cornuri. La un moment dat apăruseră japoneze și foile erau strânse și răsucite ca niște rulade. A doua
chiar un fel de colaci împletiți, dar au dispărut din co- zi, fâșiile lungi de aluat erau depuse una câte una
merț după scurt timp. Pâinea neagră de 2 kg., cea „de pe scândura de bucătărie și tăiate cu îndemânare în
toate zilele” se vindea în magazinele de pâine mici, fâșii de grosimi și dimensiuni diferite, subțiri ca ața
aflate în toate cartierele. În zilele săptămânii familia sau late cât degetul - tăiței, fidea, lokshen, farfaleh,
mânca fie pâine neagră, fie intermediară. Pentru me- pătrățele, fărâmițe. Apoi, uscate, erau puse pe sorti-
sele festive ale sâmbetei, gospodinele frământau aluat, mente în săculețe albe de bumbac și păstrate la loc
împleteau colaci îi ungeau cu gălbenuș și-i presărau uscat pentru folosire în următoarele luni. Tăițeii, sub
cu mac după care îi coceau în cuptorul bucătăriei, sau diversele forme, serveau ca bază sau supliment unei
în cel al aragazului. La bunici, la Burdujeni, colacii întregi game de bucate, dintre care un loc de frunte îl
erau duși la copt la brutăria târgului. avea supa de pasăre. Tot din aceștia se preparau tăițeii
La raionul de dulciuri nimeream uneori cu brânză, dulci, cu unt, zahăr și chiar stafide. Pen-
ca să cumpăr, cu 50 de bani, un puișor (bomboană tru mesele festive de shabat bunica pregătea uneori o
de ciocolată învelită într-o hârtiuță cu poza unui pui porție semi-desert, țimes farfaleh din tăiței-pătrățele,
de găină galben și pufos), iar pe la raionul de lichide cu nucă măcinată și zahăr. Și tot din tăiței mai lați se
nu prea aveam treabă deloc. Rareori, când se găseau, prepara kughel-ul budinca din fidea lată, cu gust com-
eram trimis să cumpăr 2-3 sticle de bere caramel, dul- binat, dulceag – piperat, dată la cuptor până devenea
ceagă și fără urmă de alcool. Apa minerală se cumpă- de culoarea zahărului ars.
ra la noi destul de rar. În schimb, aproape zilnic mer- Nu voi descrie aici întreaga industrie cas-
geam la sifonărie să umplu un sifon. nică de preparare a conservelor și murăturilor pen-
Urma apoi un raion în care – deși situat în tru iarnă. Aceasta era comună tuturor gospodinelor,
Alimentara – nu se vindeau nici un fel de alimente. evreice sau creștine. Dar în casele evreiești, toamna
Acolo se puteau cumpăra săpun de toaletă și de rufe, aducea o activitate în plus: cea a pregătirii vinului
pastă și periuțe de dinți, șireturi, cremă de ghete, fiti- kasher, pentru zilele încă îndepărtate ale sărbătorii de
luri și sticle de lampă, borcane mari pentru murături Pesah, paștele evreiesc ce avea să vină în primăvară.
și altele multe și mărunte. Nici în acest raion nu se Când apăreau pe piață, părinții cumpărau multe ki-
formau cozi și, cu toată diversitatea de articole, un lograme de struguri, albi și negri. Din ciorchinii bine
singur vânzător făcea față, fără casieriță și fără să se spălați, boabele erau desprinse una câte una (copiii
obosească prea mult. participau la proces) și introduse pe gâtul unei dami-
Ultimul raion al magazinului ocupa cea mai gene pântecoase, uneori strânsă într-o armură de nu-
mare și mai luminoasă dintre încăperi, pe lângă intra- iele. Când damigeana era aproape plină, tata adăuga
rea mai mică în magazin, din str. Dimitrov. E vorba fiecărei damigene vreo 2 - 3 kg. de zahăr tos. Apoi

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 49
Rememorări

damigenele erau închise ușor cu fâșii de tifon și lă- atârnate viitoarele hălci de pastramă de gâscă tocmai
sate să fermenteze pe îndelete timp de multe săptă- pe traseul fumului ce se înălța prin hogeag, spre cer.
mâni, de obicei în camerele neîncălzite de la intrarea Totuși, principalul produs al procedeului era untura
locuințelor. La intrarea în locuințele tuturor priete- fină de gâscă, regina tuturor unturilor. La bunici, îmi
nilor evrei, tronau în lunile de iarnă damigenele cu amintesc, pe scările de lemn curate lună ce duceau
struguri/vin în devenire. Cu timpul, în damigene se spre podul lor, sus, cam spre ultimele trepte, se afla o
forma o pătură lichidă peste care pluteau strugurii ce căldare albastră, de o formă specială, cu capac, în care
se cam smochiniseră. Când lichidul se mai limpezea bunica aduna schmaltz-ul pentru Paște.
și drojdiile se depuneau pe fundul damigenei, tata Așadar, care erau bucatele ce se mâncau în
trăgea cu un furtun subțire de cauciuc 4-5 litri ai pri- casa unei familii de evrei bucovineni în anii de după
mului vin în sticle curate, ce erau apoi înfundate cu război și cei ai noului regim socialist? Obiceiurile cu-
dopuri de plută și chiar sigilate cu ceară roșie topită linare specifice acestei populații au fost influențate de
într-o căniță. Sticlele astea erau puse la cămară pentru mulți factori. În primul rând, cel al alimentelor regi-
zilele Paștelui, în damigene se mai adăuga o cantitate onale, sau mai bine zis, alimentele ce erau de găsit în
nouă de zahăr, iar după vreo trei săptămâni se putea acei ani de lipsuri. Apoi erau tradițiile culinare adu-
recolta al doilea vin care – asemenea celor ce mai ur- se cam cu un secol în urmă de înaintașii evrei veniți
mau până când în damigene se producea deja borș, din Polonia, Galiția, Ucraina sau Rusia (de aici poa-
după vorba tatei - era dedicat consumului curent. Cu te, tendința de accentuare a gustului dulceag în mai
sifon, la început aducea a șpriț, dar de la a treia recoltă toate mâncărurile). Și era, într-o anumită măsură,
încolo, aducea mai mult a sirop. E clar că orice speci- influența bucătăriei turcești-balcanice. Apoi, fără în-
alist ar considera ca pe un adevărat sacrilegiu adaosul doială era și influența accentuată a bucătăriei (și mai
de zahăr la struguri și nici sub tortură n-ar denumi ales, cofetăriei !) austro-ungare. Iar mai cu seamă era
produsul vin, dar pentru noi, vinul de casă era gustos, influența locală, cea provenită din conviețuirea cu ve-
dulceag, conținea un procent respectabil de alcool și cinii moldoveni-bucovineni creștini. Toate supuse bi-
conform cu cele spuse de nemuritorul poet al psal- neînțeles restricțiilor kashrut-ului, legii religioase care
milor, „înveselea sufletul omenesc”. Iar peste toate, se în acei ani era încă dominantă, chiar dacă evreii mai
conforma tuturor cerințelor rituale legate de sfințirea moderni își permiteau deja unele libertăți.
„fructului de viță”. Lechayim!! În zilele lucrătoare ale săptămânii, micul de-
Tot într-o după amiază de toamnă, pe când jun era simplu si destul de monoton. Cafea cu lapte,
încă nu mergeam la școală, am fost martorul prepa- pâine neagră sau integrală cu unt, o felie de telemea, o
rării unui alt aliment de bază, care – ca și vinul – era roșie (în sezon), un ou. Nouă, copiilor, ni se pregătea
menit pentru zilele de pesah, dar și pentru consumul un ou moale, pus la pahar, cu bucățele de pâine înă-
zilnic. Mama, împreună cu o vecină și încă o prietenă, untru. Ca să se mențină cald, paharul era cufundat
cumpăraseră cu 2-3 zile în urmă câteva gâște grase, le chiar în cănița cu apă fierbinte în care fiersese ouțul...
duseseră la haham, la abatorul de păsări. Apoi, în cur- Trebuie menționat cultul mamelor evreice din Buco-
tea noastră, răposatele gâște au fost opărite și jumuli- vina pentru calitățile inegalabile ale untului. Copiii
te de pene. După care, în bucătărie, au fost pârlite de erau urmăriți cu feliuța de butterbrot, unsă din belșug
cotoare, spintecate, iar măruntaiele - în special ficații și tăiată în pătrățele oferite prințișorilor cu scobitoa-
- au fost spălate bine și puse la rece. Hălcile de piele rea. Nimeni nu știa atunci de efectele colesterolului,
cu grăsimea, au fost apoi topite pe aragaz, într-o tiga- pe când toți mai erau îngroziți de pericolele tubercu-
ie mare din care s-au extras cantități considerabile de lozei.
untură de gâscă, schmaltz, o delicatesă foarte aprecia- Pentru masa de prânz ce era gătită aproa-
tă, din care grosul era înmagazinat în borcane și păs- pe zilnic, gospodinele pregăteau în primul rând, pe
trat, bineînțeles, pentru pesah (tigaia fusese curățată și lângă tradiționala salată de roșii cu vinete, vreo supă:
opărită ca atare). Pe fundul tigăii rămânea o comoară de mazăre, de roșii, de cartofi, de fasole. Spre sfârșitul
de jumări aurii, rumenite bine, crocante și gustoase săptămânii se obișnuia un borș de sfeclă, înăcrit (ca de
de-ți lingeai buzele: erau faimoșii grivaleh. Părțile mai altfel și unele din supe) cu puțin borș acru, din tărâțe
mari de carne de piept ale gâștelor au fost condimen- fermentate la butoi, cumpărat în sticle monopol de 1
tate și pregătite să devină pastramă, după care au fost litru de la brutăria lui Herman. Porțiile principale de
puse pentru multe ore la afumat. Pentru asta fusese zi cu zi erau fie karmenadel – versiunea bucovineană
încins focul în soba mare din bucătărie și chiar cred a șnițelului vienez –, fie pârjoale mari (numite la noi
ca s-a adăugat la foc și ceva rumeguș. Hogeagul de shnițalăh) prăjite în ulei abundent, fie rosale care era
zid urca spre podul casei, iar acolo era prevăzut cu de fapt versiunea evreiască-bucovineană a gulașului,
o ușiță de tablă și câteva frigărui de fier, de care erau sau vreo friptură, braten. Toate acestea, preparate din

50 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Rememorări

carne de vită. Pe lângă ele se serveau cartofi piure sau potrivită, puse din nou la fiert. Astfel apărea pe masa
prăjiți, uneori orez fiert, câteodată tocinei sau tociclăh, zilelor de sărbătoare legendara porție, adevărat tur de
ovali, din cartofi dați pe răzătoare și prăjiți bine în ulei. forță al bucătăriei evreiești est-europene: gefilte fish,
Joi sau vineri la prânz, pe lângă borșul de sfeclă dres pește umplut. Bineînțeles, acesta, ca și toate celelalte
cu ou și ceva mujdei, la care se mai nimerea uneori o bunătăți ale shabatului, era însoțit din belșug de pâi-
bucată de os cu măduvă, se scotea din cuptor toci-ul, nea albă cu mirosul îmbătător al colacilor proaspăt
varianta la tavă a tocineilor, un fel plăcintă de cartofi copți în cinstea zilei de sărbătoare.
sărată și piperată pe măsură, cu laturile crocante, o Dar cum am spus, peștele era rarisim, iar
grozăvie... Porțiile principale cu garniturile lor erau majoritatea sâmbetelor le întâmpinam cu porții ba-
însoțite de vreo murătură, sau vara, salată verde, că- zate pe carnea considerată drept cea mai fină: aceea
reia nu știu de ce mamele noastre îi scoteau sufletul, de pasăre. Supa de pui, cu fidea, cu farfaleh ori cu
storcând-o bine-bine și înecând-o într-un sos lung de orez sau chiar cu griș prăjit, supa aurie de pui în care
oțet, sare, zahăr și mujdei de usturoi. Desertul era de pluteau cerculețe străvezii de grăsime, era nu regina,
obicei tradiționalul compot dulce de mere sau rare- era împărăteasa tuturor supelor și ciorbelor. Până în
ori, alt fruct. ziua de azi, supa de pui e considerată un adevărat me-
Nu toate mesele de prânz erau cu carne. dicament în care s-au condensat lacrimile mamelor,
Fără legătură cu vreun post, erau zile când mesele bunicelor și străbunicelor noastre și la rândul nostru
erau de lapte, adică lactovegetariene. Supa de legu- fugim cu ea după nepoții de azi, cei cu tableta lipită
me sau de cartofi era dreasă cu smântână, iar porția de mână.
principală erau pârjoale de conopidă ori ceva similar. Chiar în familii mai nevoiașe, unde se cum-
Uneori eram răsfățați cu colțunași umpluți cu brânză păra o singură găină pentru shabat, gospodina reușea
dulce sau cu vișine – pirogn –, dreși cu unt și presărați să prepare din ea 4-5 feluri de mâncare, exploatând
cu zahăr și scorțișoară (la mesele de carne, colțunașii fiece firicel de carne sau de os al bietei făpturi. La noi,
erau cu cartofi – varenikes – dreși cu schmaltz și ceva ca și la bunici, casele erau oarecum mai îmbelșugate.
griven). La fel ca la toți moldovenii, și la noi se obiș- Si totuși, carnea, oasele și măruntaiele de pasăre de-
nuia, uneori la prânz, uneori la cină, o mămăliguță cu veneau un șir de porții, una mai gustoasă decât alta.
brânză sărată de oaie și cu smântână. Și cu o ceapă. Din carnea de piept, tocată, se preparau două feluri
Sau un mălai dulce, dat la cuptor cu stafide și servit deosebite de chiftele. Primele, erau numite fishelăh
cu smântână groasă, acrișoară. Trebuie semnalat încă – „peștișori” albi, din piept de pasăre, cu ceapă mă-
un obicei semnificativ: pâinea, cea de toate zilele, era runtă, fierte cu un sos lung, străveziu și dulceag. O
considerată chiar cu un anumit grad de sfințenie. Ex- a doua varietate erau chifteluțe mici, rotunde, în sos
cepție făcând porțiile din aluat fiert sau cele cu mă- dulce de bulion. Aripioarele și alte părți mai mărun-
măliguță, toate mesele erau însoțite de pâine, multă te, mai mult piele decât carne, deveneau essig fleish, o
pâine, fără de care mâncarea „nu avea nici un gust”, mâncărică cu sos abundent, gros și roșu, ce combina
cum spunea tata. gustul acrișor cu cel dulce. Peste ani, în vreun resta-
Deja de miercuri, mamele și bunicile noas- urant chinezesc, aveam să redescopăr, sub nume mai
tre erau preocupate de cele două mese ale shabatului sofisticat, essig fleish-ul bunicii. Apoi, din piciorușe,
ce se apropia. De fapt, cea mai mare parte a efortu- gâtlej, pipotă, se prepara o altă porție, cu sos lung ce
rilor culinare in casele evreiești erau dictate de pre- necesita, bineînțeles, cantități mari de pâine albă. Se
gătirile pentru ziua sfântă a săptămânii. Din timp numea pitzea, iar principala atracție pentru meseni
trebuia căutat pește, care era aproape de negăsit. În era sosul gălbui, dulceag, cu ou și usturoi.
zilele săptămânii se mai mânca uneori la cină scrum- Masa festivă de vineri seara, cea de primire
bie marinată. Scrumbiile la butoi se găseau mai ușor, a shabat-ului, era o adevărată masă de sărbătoare cu
erau marinate cu ceapă, boabe de piper și frunze de multe feluri de mâncare servite la lumina lumânări-
dafin și de generații fuseseră un aliment evreiesc tra- lor de shabat, după kidush – rugăciunea de sfințire a
dițional. Dacă cina de vineri seara putea fi însă ono- pâinii și a vinului. În unele familii era pusă pe masă și
rată cu un crap fiert, în piftie, însoțit de o farfurioară în acea seară supa de pui, dar în familia noastră supa
de hrean iute ca focul, dat pe răzătoare (cu prețul a era doar piesa centrală a mesei de prânz de a doua zi,
multe lacrimi fierbinți vărsate de gospodină !) cu sfe- shabat. Amintirile mele se leagă îndeosebi de mesele
clă dulceagă, senzația era că Mesia e deja pe aproa- de sâmbătă din casa bunicilor, la Burdujeni. Bunica
pe. În cazuri mai speciale, parte din carnea peștelui mai păstra tradițiile bătrânești, pe când mătușa mea,
era măcinată prin mașină, cu adaos de ceapă fiartă Freida era ceea ce adusese o boare de modernism
și condimente și reumplută în mijlocul feliuțelor de bucovinean în gospodărie. Oricum, prânzul începea
crap. Sau modelată în formă de chiftele de mărime cu salată de ficăței tocați, anghehakte leiber, salată

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 51
Rememorări

de vinete cu roșii, salată de ouă cu ceapă tăiată mă- ziceam și crafle) pe care le pudrau cu zahăr.
runt, și eventual o porție de fishelăh sau de chiftelele Cam următoarea sărbătoare la rând ar fi cea
în bulion, toate însoțite de felii groase de hală, cola- de Purim, pe la începutul primăverii. E una din ra-
cii albi de sâmbătă. Apoi urma sfinția sa, supa de pui rele sărbători vesele ale noastre și ca atare devine un
cu fidea, după care veneau pulpele sau alte părți ale fel de carnaval pentru toți cei ce se simt tineri. Mai
păsării ce fierseseră în supă, servite rasol, cu o mică ales că a bea alcool e chiar recomandat... Sărbătoa-
garnitură de boabe de fasole albe fierte bine-bine de rea e caracterizată de obiceiul de a schimba daruri,
se topeau în gură. Da, și castraveți murați pe care bu- îndeosebi dulci, cu vecinii și prietenii. Pentru Purim,
nicul îi tăia feliuțe-feliuțe. Între timp bunica punea pe mătușa mea Freida, fie-i memoria binecuvântată,
masă porțiile mai dulci: țimes din felii de morcovi cu obișnuia cu deosebitul său talent să pregătească vreo
stafide, încă un țimes din tăiței pătrățele mărunți, cu 8-10 sortimente de prăjituri de toate felurile, pe care
nucă măcinată și zahăr, kugel, acea budincă de fidea, era nevoită să le expună pe orice suprafață disponibilă
de culoarea zahărului ars și cu gust dulce-pipărat, iar din camera neîncălzită de la intrare, după ce epuiza-
la sfârșit, pentru cine mai putea, tradiționalul compot se orice colțișor al bucătăriei. Erau acolo cornulețe de
din prune uscate. aluat franțuzesc cu rahat, cornulețe din aluat crocant,
Încă nu am pomenit de prăjituri și copturi. prăjituri romboidale din straturi alternate de nuci
E un univers de sine stătător la care voi ajunge mai măcinate, zahăr, miere și cacao, honig ștrudel, erau
târziu. Trebuie doar menționat că în cinstea zilei de rulade fine, din foi de pandișpan unse bine cu cremă
sâmbătă bunica, dar mai ales tanti Freida pregăteau de smântână și nuci măcinate, era legendarul fluden
cel puțin 3-4 feluri de dulciuri. Și nu se poate să nu bucovinean, din foi de aluat fin ce alternau cu straturi
pomenim chiar acum acel chec evreiesc aparent ba- de nucă măcinată, cacao, miere și dulceață de tranda-
nal, lekah, dulce și sățios, care avea câteva variante, de firi, o prăjitură de mare clasă, era cel puțin un tort de
la un pandișpan auriu și festiv până la versiunea înde- smântână, șmeten torte, minune pur bucovineană, ca
sată și vârtoasă, cu multă miere, ornată cu un rând de și clasicul cremșnit. Si bineînțeles erau prăjiturile fără
nuci aurite de căldura cuptorului, acel minunat honi- de care Purimul nu era Purim, acele „urechi ale lui
glekah, ce apărea în timpul sărbătorilor de toamnă. Hamman” – Humentashen, triunghiuri de aluat gus-
tos, cu o umplutură de nuci și cacao. Și astfel îi mân-
Mesele festive în cele două zile de anul nou, cam eroului cel rău al poveștii de Purim, urechile, cu
rosh hashana, erau în bună măsură bazate pe buca- cap cu tot...
tele shabatului. Era totuși foarte important să fie pe În după-amiaza zilei de Purim ne așezam,
masă capul de crap în piftie, ce era oferit capului de în casa bunicilor, la ospățul de rigoare. Pe masă trona
familie ca simbol, pentru a fi în noul an „capul și nu un colac împletit, enorm, Purim koilich. Spre sfârșitul
coada.” Și, de asemenea, se obișnuia să se folosească mesei apărea Grigore, bătrânul țigan de pe strada Plo-
miere pentru sfințitul pâinii, sau să se guste felii de penilor, cu scripca lui. De fapt Grigore era un virtuoz,
măr cufundate în miere, ca simbol al aspirației de a știa toate melodiile evreiești și știa cum să-și înduio-
avea un an dulce. Cine știe, poate această obsesivă as- șeze publicul. Când ajungea la noi, sus, aproape de
pirație evreiască spre dulce e urmarea a nenumărate capătul târgului, cutreierase deja pe la multe ospețe
generații de soartă amară ? de Purim și băuse o mulțime de păhărele. Dar când
Într-un fel sau altul, cu mici variații, mese- lua vioara în mâini, le uita pe toate și el, ca și noi. Vio-
le sărbătorilor de toamnă decurgeau cam pe aceleași lonistul de pe acoperișurile din ștetl-ul nostru era un
piste descrise mai sus. De Yom-Kipur, ziua sfântă, se țigan bătrân și genial ...
obișnuia ca înainte și după post, în supa de pui, să plu- După Purim, bunica aduna humen-
tească piroște de aluat umplute cu tocătură de ficat. tashen-urile rămase într-o fețișoară de pernă albă,
Un alt obicei mai puțin înrădăcinat era de a pregăti curată. Trebuiau să ajungă până în ajunul sărbătorii
pentru zilele de sukot, sărbătorea colibelor, sărmăluțe de Pesah, peste exact 4 săptămâni. Despre sărbătoarea
in foi de varză și mai ales în foi de viță. primăverii se poate scrie un tratat. Obiceiurile culina-
După sărbătorile de toamnă urma o peri- re ale acesteia sunt însă derivate ale celor descrise aici
oadă de relativă stabilitate culinară, până la zilele de cu o singură, imensă, rezervă : interdicția strictă de a
hanuka, sărbătoarea luminilor, ce cădea prin Decem- atinge, măcar, vreo firmitură de aliment dospit!
brie. Atunci era celebrat, prin mâncare, mai tot ce era Deocamdată însă, voi reveni la punguța
legat de ulei, în amintirea minunii cu ulciorul de ulei mea ce ascunde mirosuri și gusturi de amintiri. Ca să
din templu. Și astfel, mamele petreceau din nou pe fiu sincer, scriind aceste rânduri, mi s-a făcut o foame
lângă tigăi și prăjeau tocinei de cartofi sau gogoși cal- nebună...
de și dulci ce pluteau in untdelemn (la Burdujeni le

52 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eseu

Poezia religioasă
românească (II)

Virgil DIACONU
(3). Dimensiunea existențială a poeziei ne existențiale, atunci putem spune că nici artele
religioase cuvântului, între care și poezia, nu pot ignora exis-
În fine, a treia mare caracteristică a poezi- tența, deci existența în totalitatea dimensiunilor ei.
ei/liricii religioase autentice este legată de tema sau În fond, viziunea poetică are ca obiect principal
de temele ei. De fapt, tema centrală a acestei poezii existența umană, ea revelând toate dimensiuni-
este aceea a raportului dintre om și divinitate. Din le existențiale umane, prin punerea personajului
această temă substanțială, poezia religioasă a dez- uman în situații destinale diverse.
voltat două mari direcții tematice: prima este aceea
a laudei sau a slăvirii Dumnezeului Tată și a creației (4). Tensionarea existențială, afectivă și
sale, a Maicii Domnului și a lui Iisus, mântuitorul poetică
lumii (care își subordonează temele Nașterea lui Ii- Despre substanța poeziei religioase făcută
sus, Patimile și Învierea), iar cea de a doua direcție de marele ei teme – lauda celor divine și problema-
tematică este aceea a problematizării condiției uma- tizarea condiției (existenței) umane – ar fi de preci-
ne a credinciosului, a poetului-personaj al poemului, zat că acestea nu sunt prin ele însele poetice, deci că
care este prins între ordinea sacră și cea profană simpla lor prezență în discursul lingvistic nu asigu-
a lumii. Poezia laudei sau a slăvirii celor divine, a ră de la sine acestui discurs statutul de poezie.
ordinii divine, a sacrului, se exprimă prin imnuri, Nicio temă, deci nici temele poeziei religi-
rugăciuni și psalmi de laudă, iar poezia problema- oase, nu salvează prin ele însele poezia. O poezie nu
tizării condiției umane în raportul ei cu cele sacre devine mai bună pentru că este religioasă, morală,
folosește ca modalități de expresie rugăciunea, la- de atitudine socială, de dragoste etc., pentru că este
mentația și psalmul. scrisă în vers clasic sau în vers liber, pentru că apar-
Cea de a treia caracteristică sau trăsătură ține unei generații poetice sau alteia, ci pentru că
a poeziei/liricii religioase autentice constă în faptul ea reușește să trateze poetic (dacă reușește!) una sau
că tema dominantă a acestei poezii, deci raportul alta dintre temele pe care le exprimă. De aceea, ori-
om-divinitate, se dezvoltă în textul poetic religi- ce temă care urmărește să devină poezie trebuie să
os împreună cu temele existențiale ale umanului. se subordoneze normelor estetice ale poeziei, trăsă-
Dintre aceste teme, care ne revelează dimensiuni- turilor ei fundamentale, de gen poetic modern.
le existențiale umane, amintim dragostea și teama Norma (trăsătura) principală căreia tre-
de moarte, tragicul și eroicul, comuniunea cu lumea buie să i se supună orice temă este aceea a tensi-
(ființele ei) și înstrăinarea de lume, singurătatea, li- unii existențiale, afective și poetice. Creez poezie,
bertatea și lipsa de libertate, dimensiunea religioasă religioasă sau nereligioasă, în măsura în care vizi-
și dimensiunea profană. unea mea reușește să tensioneze existențial, afectiv
Dacă în planul mare al vieții, putem afir- și poetic discursul tematic. În acest fel, produc un
ma că sacrul și credința în divinitate nu epuizează discurs sensibil, emoționant, vibrant, seducător. În
umanul, umanitatea, și că viața, existența umană afara acestei viziuni tensionate în cele trei planuri,
înseamnă desfășurarea tuturor dimensiunilor uma- discursul meu rămâne doar unul lingvistic, deci un

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 53
Eseu

discurs gol din punct de vedere existențial, afectiv Pe de altă parte, trebuie observat că poezia
și poetic. religioasă a începuturilor a transmis poeziei laice
Tensionarea existențială, afectivă și poeti- care i-a urmat textura sa existențială, configurată,
că este norma oricărei poezii, fie aceasta religioasă în general, de dimensiunile sau postúrile existenți-
sau nereligioasă. O parte din poezia lui Eminescu, ale numite mai sus, contribuind astfel la dezvoltarea
Arghezi, Bacovia, Blaga, Radu Gyr, Marin Sorescu, și consolidarea unei ramuri poetice viabile, perfor-
Nichita Stănescu, Trakl, Baudelaire, Rimbaud, cel mante estetic, în timp ce atât poezia modernistă a
puțin, este tocmai o astfel de poezie tensionată, sen- curentelor și generațiilor literare, cât și poezia post-
sibilă, seducătoare. Dar și opere poetice din epoci modernistă au generat și consolidat o direcție poe-
culturale mai vechi, precum Epopeea lui Ghilgameș, tică în care domină mai mult aspectele existențiale
magistralul poem sumerian, și poezia Bibliei – o minore, facile, atomist-biografice, ludicul, ironia,
parte din psalmi, Cântarea Cântărilor, lamentațiile derizoriul și nimicul; – un volum de poezie al lui
lui Iov și, îndeosebi, Ecclesiastul, un monument al Mircea Cărtărescu, scris în perioada 1988-1992 și
poeziei clasice, se înscriu în acest orizont al poezi- publicat în 2010 la Humanitas, poartă, de exemplu,
ei sensibile, fremătătoare, seducătoare. Revenind la numele conținutului său, adică „nimic” (cu n mic).
poezia religioasă autentică, voi ilustra postura exis-
tențială și totodată tensionată existențial, afectiv și
poetic a acesteia cu un fragment dintr-un poem cu Poezia religioasă în contextul
totul remarcabil, Viața lumii, al lui Miron Costin: poeziei postmoderniste contemporane

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară, Privită de la începuturi și până astăzi, po-
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară. ezia religioasă are o prezență sau distribuire inegală
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată. în timp. Pregnantă la începuturile poeziei noastre,
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă ea își diminuează în timp prezența, fie prin firea lu-
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite crurilor, fie pentru că cenzura comunistă o inter-
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite. zice vreme de 45 de ani. Așa încât în modernitate
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte. poezia religioasă a devenit doar o secțiune, oare-
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. cum firavă cantitativ, a poeziei. Ce puțin în prezent,
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere. spațiul poetic este ocupat în cea mai mare parte de
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere? textele pe care poeții generației '80 le numesc poezie
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu, postmodernistă.
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu? Poezia care domină scena poetică româ-
Zice David prorocul: „Viaţa iaste floara, nească în acești ani, mai precis din 1986 încoace,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea”. este, așadar, poezia postmodernistă, despre care
„Viiarme sântu eu şi nu om”, tot acela strigă poetul optzecist-postmodernist Mircea Cărtărescu
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă ne spune în volumul Postmodernismul românesc că
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte s-a născut prin imitarea de către poeții optzeciști a
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte poeziei postmoderniste nord-americane.
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate Dar cum este poezia postmodernistă ame-
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate, ricană, care substanțializează conceptual poezia
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare postmodernă românească? Mircea Cărtărescu îi
Minunată zidire, şi el fârşit are. apreciază pe poeţii postmoderni americani/occi-
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna, dentali pentru faptul că aceștia au reuşit
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa. „Eliberarea poeziei de metafizică, de tran-
Voi stele iscusite, ceriului podoba. scendent, coborârea ei «în stradă», în realitatea co-
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba. tidiană, haotică şi fluidă”, pentru că ei au contribuit
la „revenirea [în poezie a] narativităţii, a impurită-
Așadar, lirica religioasă, ca și poezia în ţii, a hazardului, a criteriilor metaestetice”, pentru
general, reușește să fie autentică și să dobândească că au determinat „renunţarea la metaforă şi la ima-
valoare și în măsura în care ea este cosmicizată și ginea elaborată în favoarea inflexiunilor lingvistice
tensionată existențial, afectiv și poetic. Altfel, mi-e ale vorbirii cotidiene […].” (Postmodernismul ro-
teamă că, în cazul poeziei religioase, de exemplu, mânesc, 1989).
caracterul religios însuși se poate dilua și reduce la
dogmă. După cum se vede, aproape toate carac-

54 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eseu

teristicile sau trăsăturile enumerate aici de către pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori
M.C, și anume „eliberarea poeziei de metafizică, de sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali.”
transcendent, coborârea ei «în stradă», în realitatea
cotidiană, haotică şi fluidă”, narativitatea, impurita- Sub hârtia de calc a versurilor pe care Mir-
tea, hazardul, criteriile metaestetice, „renunţarea la cea Cărtărescu le scrie se văd versurile altor poeţi,
metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea infle- „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei
xiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […]”, sunt proşti sunt originali”. Pentru Mircea Cărtărescu,
trăsături precare estetic, așa încât nici poezia post- poezia poetului postmodernist se constituie prin
modernistă care le exprimă nu poate să aibă altă imitarea unor modele poetice predecesoare sau
calitate… contemporane. Şi vom înţelege că poetul care imită
Dar postmodernismul literar nord-ame- modele poetice de acest fel este un mare scriitor…
rican, care influențează poezia noastră optze- Firește, poetul postmodernist care ape-
cist-postmodernă, este totodată, spune M. Cărtă- lează la poezia altor poeți este un poet lipsit de in-
rescu, „eclectic, versatil, difuz, «androgin»”, şi toc- spirație, de viziune poetică personală. Acest poet
mai de aceea el „tinde să părăsească locurile înalte nu scrie în urma unor bucurii, tristeți sau revolte
ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu personale, ci urmărește să le împrumute pe acestea
kitsch-ul, paraliteratura”. Postmodernismul care din portofoliul poetic al altor poeți. Atâta doar că
prezintă aceste trăsături, care sunt în mod evident bucuriile, tristețile, revoltele, emoțiile, vibrația nu
pseudoestetice, este un postmodernism amputat se pot totuși împrumuta, și de aceea poezia post-
valoric, neperformant, iar dacă el este astfel, în- modernistă îți lasă impresia unei poezii devitaliza-
seamnă că şi poezia optzecist-postmodernă româ- te, epuizate, lipsite de tensiune existențială, afectivă
nească, ce își face model din poezia postmodernistă și poetică. Cu toate astea, poezia postmodernă este
nord-americană, trebuie să semene cu acest post- considerată de o destul de mare parte a criticii lite-
modernism, deci să aibă aceleași trăsături precare rare, desigur că postmoderne, ca fiind poezia de top
estetic, aceeaşi calitate literară precară ca şi el… De a veacului… O poezie de acest tip pune în fruntea ei
fapt, Mircea Cărtărescu ne asigură că „postmoder- poeți nesemnificativi, precum Mircea Cărtărescu,
niştii caută tăcerea în hazard, indeterminare, alea- Ion Mureșan sau L.I. Stoiciu. În această dominan-
toriu şi haos.” (ib., p. 88). tă a poeziei postmoderniste, atât poezia religioasă
Cam în acest fel este definită poezia post- autentică, cât și poezia de valoare, în general, pot
modernistă care ocupă cea mai mare parte a scenei deveni insulare și aproape nebăgate în seamă.
poetice românești și care se constituie totodată ca
un mediu, ca un context în care ființează atât poezia
religioasă contemporană, cât și poezia de valoare, „Statism” și „evoluție” în poezia religioasă
în general, care nu este și nu urmărește să fie reli-
gioasă. Oricum, poezia religioasă răzbate cu greu S-a spus că poezia religioasă probează un
printre reclamele luminoase și penele de curent fel de statism, că ea nu se înnoiește, deci că nu este
atât de dese ale poeziei generaționiste postmoder- „la înălțimea formulelor poetice ale momentului”.
niste, sincronizate, vai!, cu poezia postmodernistă Dar despre ce formule înalt poetice este vorba?
americană, printre poeziile eclectice, versatile, care Dacă formula poetică a momentului este poezia
tind „să părăsească locurile înalte ale culturii, să se postmodernistă sau o poezie de aceeași valoare cu
asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paralite- ea, atunci nu este nicio pagubă că poezia religioasă
ratura”. sau altă poezie nu este „la înălțimea” formulei po-
În ceea ce mă privește, constat că poezia etice a momentului, deci a poeziei aflate în vogă.
noastră postmodernistă este fie atomizat-biografi- De fapt, formula poetică „a momentului” este me-
că, jurnalieră sau de tip reportaj, dedicată aspecte- reu schimbătoare, presiunea poetică generaționistă
lor minore ale existenței, facilului, derizoriului sau schimbând canonul poetic generaționist din apro-
nimicului, fie retro-ironică, deci concepută din alte ximativ zece în zece ani.
poezii, prin pastișă, prelucrare, rescriere, imitare, in- Vă puteți imagina o poezie religioasă care
fluențe poetice. Cel puțin acest ultim aspect îl fasci- să se înnoiască generaționist, deci care să își schim-
nează pe Mircea Cărtărescu, care își concepe volu- be formula poetică dimpreună cu fiecare generație
mul Levantul din poeziile altor autori, prin pastișă, poetică modernistă sau cu fiecare nou curent po-
rescriere și prelucrare. Iată ce declară el în acest etic, doar pentru a fi în pas cu moda poetică? O
sens în Zen, jurnal 2004-2010 (Humanitas, 2011): modă care, de cele mai multe ori, valsează în afara
„E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele poeziei.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 55
Eseu

Poezia religioasă, ca și oricare altă poezie versale! Tocmai de aceea Ecclesiastul, care a impre-
autentică, a privit întotdeauna cu suspiciune înno- sionat prin valoarea lui poetică acum 3500 de ani,
irile generaționiste obsesive, programate, înnoirile continuă să ne impresioneze poetic și astăzi.
și originalizarea care n-au avut nimic poetic în ele. Se va înțelege totuși că eu nu pledez aici
Toate trăsăturile poeziei postmoderniste pe care pentru împietrirea poeziei. Nici nu s-ar putea, pen-
Mircea Cărtărescu le-a înșirat mai sus sunt noi și tru că fiecare poet autentic toarnă altfel, procesează
originale, însă ele nu sunt și poetice: cu ele nu se stilistic altfel, unul și același concept estetic de poe-
poate construi, de fapt, poezie. zie. Asta și face ca poeziile marilor poeți să semene
Elementele de „noutate” și „originalita- și să nu semene între ele: să semene în elemente-
te” pe care le-a adus poezia noastră avangardistă le și trăsăturile lor poetice estetice fundamentale
și postmodernistă, în general, ne cam fac de râs, (statism estetic), și să difere prin modul concret
pentru că ele sunt în afara poeticului, a esteticului. al aplicării lor stilistice în poezia pe care poeții în
Dacă, asemenea lui M. Cărtărescu, vom aprecia cauză o creează (evoluție stilistică). Poezia auten-
poezia postmodernistă pentru faptul că poeții ei tică, religioasă sau nereligioasă, este astfel statică și
au eliberat poezia „de metafizică, de transcendent”, în mișcare în același timp; ea este o poezie univer-
pentru că ei au contribuit la „revenirea [în poezie a] sală care se înnoiește prin stilul fiecărui poet, deci
narativităţii, a impurităţii, a hazardului, a criteriilor se originalizează, se personalizează de către fieca-
metaestetice”, pentru că au determinat „renunţarea re poet semnificativ. Tocmai de aceea, psalmii lui
la metaforă şi la imaginea elaborată în favoarea in- Arghezi, de exemplu, prezintă elemente stilistice și
flexiunilor lingvistice ale vorbirii cotidiene […]”, tematice noi față de originalele biblice sau de poezia
atunci ceea ce apreciem noi nu este, de fapt, poezie, noastră religioasă de început. Să citim, în acest sens
așadar poezie performantă, de valoare sau estetică, al schimbărilor poetice, un poem religios modern,
ci doar o seamă de texte ratate poetic. Unde sînt cei care nu mai sînt?, compus de Nichifor
Citesc azi, cu o plăcere nebună, poezie ve- Crainic:
che – Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, o parte din
psalmii biblici și din epigramele mortuare grecești, Întrebat-am vîntul, zburătorul
lamentațiile lui Iov, Epopeea lui Ghilgameș, imnul
Te Deum (Sf. Niceta de Remesiana), Rugăciunea Bidiviu pe care-aleargă norul
measerului…, a diaconului Coresi, Rugăciune la ie- Către-albastre margini de pămînt:
șirea sufletului, de Neagoe Basarab, Rugăciunea în Unde sînt cei care nu mai sînt
terține a lui Petru Cercel, poemul Viața lumii, al lui Unde sînt cei care nu mai sînt?
Miron Costin, cel puțin – și mă minunez de forța
poetică a acestor poeme, în comparație cu poezia Zis-a vîntul: Aripile lor
postmodernistă sau expresionistă, care face astăzi Mă doboară nevăzute-n zbor.
topurile literare. Și toate aceste poezii vechi nu pre-
zintă, desigur, zgomotoasele înnoiri ale poeziei de Întrebat-am luminata ciocîrlie,
grup avangardiste sau postmoderniste. Și, la fel lor, Candela ce legăna-n tărie
poeziile religioase semnate de Arghezi, Eminescu, Untdelemnul cântecului sfînt:
Radu Gyr, Nichifor Crainic, Blaga, Rilke, Trakl și Unde sînt cei care nu mai sînt?
câți alții… Unde sînt cei care nu mai sînt?
Poezia autentică, deci poezia de valoare, nu
se schimbă de azi pe mâine, atunci când zece poeți Zis-a ciocîrlia: S-au ascuns
ai unui cenaclu sau altuia se hotărăsc „să schimbe” În lumina celui nepătruns.
poezia, adică să se sincronizeze cu o poezie în vogă
sau alta; poezia autentică exploatează și perpetuea- Întrebat-am bufnița cu ochiul sferic,
ză un concept poetic estetic oarecum stabil, relativ Oarba care vede-n întuneric
stabil. Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, o parte din Tainele neprinse de cuvînt:
psalmi, Epopeea lui Ghilgameș, toate poeziile religi- Unde sînt cei care nu mai sînt?
oase citate mai sus nu se înnoiesc, generaționist, la Unde sînt cei care nu mai sînt?
zece ani. Aceste poeme sunt de valoare deși ele nu
exprimă arta poetică generaționistă sau a faimoase- Zis-a bufnița: Cînd va cădea
lor curente literare, sau a poeziei postmoderne, ci Marele-ntuneric, vei vedea.
pentru că au capacitatea de a fi general umane, de a
trezi sentimente, emoții general umane, de a fi uni- Dintre poeții români care au scris poezie

56 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eseu

religioasă în vers de factură clasică îi putem aminti frunza!
aici pe Mihai Eminescu, George Coșbuc, Nichifor
Crainic, Tudor Arghezi, Radu Gyr, Octavian Goga, Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel
Panait Cerna, Vasile Militaru, Ion Pillat, Vasile Vo- negru,
iculescu, Adrian Maniu, Aron Cotruș, Ștefan Ne- petală cu petală. De balaurul cu şapte capete;
nițescu, B. Fundoianu, Zaharia Stancu, Ioan Cioră- de cuvintele cu şapte capete.
nescu, Radu Gyr, Șt. Aug. Doinaș, Ioan Alexandru, Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul.
Geo Călugăru, Monica Pillat, Grigore Vieru, Mag- Deşi, cum eu am fost dintotdeauna o scriere cu
da Isanos, Andrei Ciurunga. Lucian Blaga a folosit celule şi nervi,
versul de factură clasică și versul liber, iar Daniel un manuscris în întunericul lumii, e semn negreşit
Turcea, de pildă, a scris în vers liber. că cineva
Poezie cu tematică religioasă, în vers cla- pe aici încă de mult a trecut, şi fără să bată la uşă…
sic și vers liber, scriu și poeții contemporani. Dintre
aceștia, îi putem aminti pe Miron Kiropol, Adrian Despre poezia religioasă ar fi să amintim
Popescu, Virgil Diaconu (Diminețile Domnului și că ea a suferit prigoana comunistă, simpla apariție
Mahalaua îngerilor), Paul Aretzu (triada de poezie într-o carte sau revistă a unor cuvinte precum cru-
creștină Cartea Psalmilor, Cartea cu anluminura și ce, credință, Dumnezeu, biserică, rugăciune, Iisus,
Muntele Viu), Valeria Manta Tăicuțu (Laudate Do- Maica Domnului, sfânt, arhanghel, înger, heruvim,
minum, Rugăciuni din orașul cel orb), Aura Chris- Paște, Crăciun, Biblie, creștin, creștinătate etc., fiind
ti, Ion Horea, Victoria Milescu, Adrian Munteanu, imediat amendată, cenzurată. Tocmai de aceea, sub
Ioan Pintea (preot), Nicolae Silade, Valeriu Gior- dictatura comunistă producția de poezie religioa-
gioni (Ferestre în cer), Constantin Hrehor (preot), să tipărită a fost minimă, iar antologiile pe această
Nicolae Ionel,  Ioan Petraș (preot), Bartolomeu temă, interzise.
Anania (preot, decedat), Theodor Damian (preot, Din punct de vedere calitativ, poezia reli-
SUA),  Dumitru Ichim (preot, Canada), Nicolae gioasă este, asemenea oricărei alte poezii, inegală,
Jinga (preot), Horia Bădescu, Octavian Doclin, Se- deci ea nu atinge întotdeauna performanța. Dintre
ver Negrescu (preot), Dorin Ploscaru (preot), Ana așa-zișii „poeți religioși de astăzi”, care firește că
Blandiana, Mihalache Tudorică (preot) etc. este un termen cât se poate de larg, foarte puțini
Prezint mai jos un poem religios în vers scriu totuși poezie de valoare.
liber, pe care îl semnez. Dacă vom privi însă numai poezia religi-
oasă împlinită artistic, vom constata că de la înce-
Vizita puturile ei (sfârșitul secolului al III-lea și începutul
secolului al IV-lea) și până astăzi, deci de-a lungul
Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate a 1700 de ani, ea a evoluat stilistic în ciuda statis-
cărările, mului ei relativ furnizat de trăsăturile poetice este-
inima – din toate iubirile. Seară de seară mă întorc tice. Și este de observat că semnele acestei înnoiri
în mine. stilistice nu sunt de factură exhibiționistă, absurdă,
Mă întorc în mine, fac ordine prin celule. suprarealistă, destructurantă. Aproape nimic pro-
Şi îmi scutur capul de gânduri. vocator, șocant, carnavalesc sau antipoetic nu vom
Să fie linişte! – îmi spun – în speranţa că cineva găsi în poezia religioasă autentică.
îmi va bate la uşă… În speranţa că cineva îmi va Pe de altă parte, evoluția poeziei religioase
bate la uşă nu este nici una generală, nici una de grup poetic, ci
şi va mătura întunericul din casa mea aparține în mod strict unui poet sau altuia; nicide-
şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete – cum tuturor. Poezia autentică, religioasă sau nereli-
singurătatea. gioasă, este întotdeauna o izbândă individuală, iar
nu una colectiv-generaționistă. Poezia de valoare
În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii. depinde de harul special al celui care o scrie, de cali-
Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul! tatea individuală a poetului, iar nu de mediul poetic
Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta la modă, de regulă fals poetic, în care ea, poezia de
dinainte! valoare, ființează. Oricum, un mediu poetic precar
Şi eu în faţa lui voi rămâne ca în faţa unui drum pe estetic, cum este spre pildă poezia postmodernistă,
mări; nu poate diminua valoarea poeziei autentice, deși el
ca dinaintea nesfârşitei păduri. îi poate împiedica sau relativiza promovarea.
Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 57
Eseu

Urâtul în „Poetica”
lui Aristotel

Niadi-Corina CERNICA
„Poetica” lui Aristotel este fundamentată produce aceeași plăcere ca orice alt tip de imitație:
pe ideea de asemănare. Asemănarea (imitarea) ope- „că-i așa, o dovedesc faptele. Lucruri care în natură
rei de artă cu realitatea produce plăcere, dar nu plă- nu le putem privi fără scârbă – cum ar fi înfățișă-
cere estetică, ci plăcerea cunoașterii. După cum spu- rile fiarelor celor mai dezgustătoare și ale morților,
ne chiar Aristotel, „în general vorbind, două sunt – închipuite cu oricât de mare fidelitate ne umplu de
cauzele ce par a fi dat naștere poeziei, amândouă ca- desfătare”. Arta se susține prin plăcerea produsă de
uze firești. Una e darul înnăscut al imitației, sădit în imitație, care nu este plăcerea produsă de frumos, ci
om din vremea copilăriei (lucru care-l și deosebește plăcerea produsă de cunoaștere. Desigur că și fru-
de restul viețuitoarelor, dintre toate el fiind cel mai mosul are un rol în plăcerea produsă de artă, dar
priceput să imite și cele dintâi cunoștințe venindu-i acest rol este subordonat reprezentării. Imitația este
pe calea imitației), iar plăcerea pe care o dau imita- mai importantă decât frumusețea execuției artistice.
țiile e și ea resimțită de toți. (...) Explicația, și de data Trecerea interesului de la frumos la repre-
aceasta, mi se pare a sta în plăcerea deosebită pe care zentare deschide noi teme în estetica lui Aristotel,
o dă cunoașterea nu numai înțelepților, dar și oame- inexistente în esteticile anterioare, de fapt în esteti-
nilor de rând; atâta doar că aceștia se împărtășesc ca lui Platon, axată pe frumos și pe imitația ideilor
din ea mai puțin. De aceea se și bucură cei ce privesc transcendente. Axându-și ideile pe frumos și pe o
o plăsmuire: pentru că au prilejul să învețe privind metafizică a perfecțiunii ideilor, Platon nu este inte-
și să-și dea seama de fiece lucru, bunăoară că cutare resat de opera de artă – care este centrul meditațiilor
înfățișează pe cutare. Altminteri, de se întâmplă să lui Aristotel.
nu fi știut dinainte, plăcerea resimțită nu se va mai Fundamentul operei de artă fiind repre-
datora imitației mai mult sau mai puțin izbutite, ci zentarea, rezultă că opera de artă trezește plăcerea
desăvârșirii execuției, ori coloritului, ori cine știe cunoașterii, dar și alte sentimente, în corelație cu re-
cărei alte pricini.” Din acest fragment al „Poeticii” alitatea reprezentată. Scopul operei de artă nu este
rezultă preeminența imitației în apariția plăcerii față doar contemplarea frumosului; scopul operei de
de o operă de artă și interesul mai mic al lui Aristotel artă este, pe lîngă plăcerea cunoașterii, trezirea unor
față de execuția operei de artă. sentimente, a unor reacții sufletești (cum ar fi cele-
Importanța subiectului operei de artă, în brul amestec de teamă și milă – purificarea – în ca-
detrimentul realizării, este evidentă, pentru că su- zul tragediei). Obiectul sau acțiunea imitată trezește
biectul este chiar imitația, în orice tip de artă (poe- sentimente, independente de plăcerea cunoașterii,
zie, pictură, tragedie sau muzică). cum este cazul, am spus, al tragediei.
Deoarece arta se realizează prin imitarea În felul acesta, Aristotel face posibilă o valo-
realității, iar realitatea poate fi frumoasă sau urâtă, rificare estetică a urîtului (în cazul comediei și al trage-
există și o imitare a urâtului, a realității urâte, care diei), pe o scală largă, de la ridicolul comediei la ororile

58 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eseu

tragediei, plasate sub semnul purificării în tragedie sau imitației, ci și alte sentimente care provin din realita-
al râsului (în comedie, așa cum o vedea Aristotel). tea imitată. În cazul comediei nu putem decât să bă-
Prezența urâtului în opera de artă, ca re- nuim că ridicolul produce râsul (mai ales că prezintă
prezentare a oamenilor urâți sau răi este acceptată cusururi nevătămătoare), iar, în cazul tragediei, sco-
de Aristotel încă de la începutul „Poeticii”, în legă- pul este de a crea la privitori frica și mila.
tură atât cu arta plastică, cât și cu literatura: „cum Reprezentarea realității, ca fundament al
fac și pictorii: se știe doar că Polygnotos înfățișa pe operei de artă, permite unei opere de artă să cree-
oameni mai chipeși, Pauson mai urâți, Dionysios ze în spectatori (în cazul tragediei și al comediei) o
așa cum sunt aievea. E limpede, prin urmare, că fie- multitudine de sentimente: sentimentul ridicolului,
care din imitațiile amintite va păstra aceste deosebiri al fricii, al milei, iar în cazul tragediilor considerate
și va fi, după felul obiectului, așa cum am arătat. În de Aristotel ca nereușite și alte sentimente: tragedia
dans, în cântul cu flautul, în cântul cu cithara, dar și
în imitația vorbită – versuri ori proză neîntovărășită
de muzică – se constată aceeași diferență”.
Comedia, care îi înfățișează pe oameni mai
răi decât sunt, este locul, în artă, al ridicolului și al
urâtului, după cum spune Aristotel în „Poetica”:
„comedia e imitația unor oameni neciopliți; nu însă
o imitație a totalității aspectelor oferite de o natu-
ră inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o parte a
urâtului. Ridicolul se poate defini ca un cusur sau
o urâțime de un anumit fel, ce n-aduce durere nici
vătămare: așa cum masca actorilor comediei e urâtă
și frământată, dar nu până la suferință”. Comedia, ca
origine, este legată tot de „specii” ale urâtului: come-
dia provine din cântece licențioase, înfățișează oa-
meni neciopliți (deci nu obligatoriu răi din punct de
vedere moral), cuprinde stihuri de dojană, e legată
de poemele satirice (metrul iambic, al comediei, are
acest nume „după deprinderea de a-și arunca unul
altuia înțepături astfel compuse”.
În vreme ce comedia înfățișează oameni
neciopliți, tragedia înfățișează oameni aleși, mai
buni decât sunt în realitate. Cu toate acestea, tra-
gedia înfățișează lucruri înspăimântătoare, de tipul
urâtului: „elementul patetic e o faptă distrugătoare
sau dureroasă, de felul morților înfățișate pe scenă, „nu trebuie să înfățișeze oameni de ispravă trecând
al chinurilor, al rănirilor și al altora la fel”. Situațiile de la starea de fericire la una de nefericire, căci așa
care trebuie căutate în tragedii stârnesc groază. Aris- ceva n-are darul să stârnească frica, nici mila, ci re-
totel prezintă subiectul tragediilor în felul următor: pulsia. De asemenea, nici pe nemernici trecând de
„când un dușman întreprinde ori numai se gîndește la o stare de nefericire la una de fericire: din toate
să întreprindă ceva împotriva unui dușman, situația cazurile cu putință, acesta e cel mai potrivnic emo-
n-are nimic înduioșător – afară de faptul însuși al ției tragice, neavând darul să provoace nici unul din
suferinței. La fel și când e vorba de indiferenți. Când sentimentele cuvenite: nici pe cel de omenie, nici
însă lovitura este între ființe dragi una alteia, - cum mila, nici frica. De altă parte, nu trebuie să înfățișe-
ar fi un frate care își ucide ori are de gând să-și ucidă ze nici vreun păcătos nevoie mare căzând din ferici-
fratele, ori un fecior pe taică-său, ori mama fiul, ori re în nenorocire. O asemenea intrigă mulțumește, e
fiul pe mamă, sau cine știe ce faptă de felul acesta, - drept, sentimentul omeniei; e străină însă în aceeași
acestea-s situațiile ce trebuie căutate”. măsură și de milă și de frică. Într-adevăr, una o re-
Urâtul sau faptele înfiorătoare au un scop simțim pentru cel căzut în nenorocire fără vină, cea-
pentru care sunt imitate: ele nu aduc numai plăcerea laltă pentru cel la fel ca noi (milă pentru omul fără

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 59
Eseu

vină, frica pentru cel ca noi), așa că o întâmplare de
felul arătat nu va fi nici înduioșătoare, nici înfricoșă-
toare”. De aici rezultă că scopul tragediei este provo-
carea la spectator a „emoției tragice”, deci a milei și a
fricii, care sunt purificate (un concept mult discutat
– probabil mila și frica eliminate din spectatori).
Suprarealism și
Tragedia cu o îndoită desfășurare de fapte,
care sfârșește în chip potrivnic pentru buni și pen-
postmodernism în
tru răi, deci un asemenea spectacol, scrie Aristotel,
„departe de a fi desfătarea tragică, e mai curând o
Iubirile de tip pantof.
desfătare proprie comediei. Numai în comedie per-
sonajele cele mai dușmane, cum ar fi Oreste și Egist,
Iubirile de tip umbrelă...*
părăsesc la urmă scena împrietenite, fără ca vreunul (fragment dintr-un eseu mai amplu)
să moară de mâna celuilalt”.
Trecerea de la estetica lui Platon la esteti-
ca lui Aristotel nu este numai trecerea de la estetica
frumosului la estetica operei de artă, dar și trecerea
de la copierea Ideilor transcendentale la imitarea Lenuța Otilia NIȚU
realității. Opera de artă reprezintă realitatea; ea nu
mai trezește contemplarea Ideilor absolute, ci sen-
timente (subsumate plăcerii cunoașterii). Pot exista I. Introducere
multe sentimente trezite de artă, dar tragedia trebu-
ie să trezeasca mila și frica – așa deosebim o tragedie Încă de la prima lectură, romanul Iubirile
reușită de una nereușită – iar o comedie trezește și de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă... mi-a dezvă-
ea sentimente. luit existența autentică a unei lumi actuale și arheti-
Reprezentarea realității poate fi a unor lu- pale în același timp, iar această convingere nu poa-
cruri frumoase sau urâte, cum spune chiar Aristotel. te fi o simplă coincidență a originii natale comune
Urâtul și frumosul au rolul de a trezi sentimente, fi- cu cea a autorului Matei Vișniec, chiar dacă nu o
ind folosite în comedie sau tragedie. exclude. Dacă azi și aici scriu despre acest roman,
Înainte de a încheia, adăugăm că și fru- e pentru că îmi doresc să înțeleg cum un roman
musețea execuției, sau a limbajului folosit de auto- postmodernist din 2016 apelează la un imaginar de
rii de tragedii este o parte a esteticii tragediei. Cu factură suprarealistă și încerc să fac asta vorbind,
în capitolul I, despre profilul scriitorului, apoi ana-
toate acestea, Aristotel spune: limbajul tragediilor
lizând câte un exemplu de volum de poezie, roman
nu exclude „nici provincialismele, nici uzul metafo- sau text dramatic – căci autorul își dovedește geni-
relor. Mai sunt apoi o seamă de anomalii de limbaj alitatea scriind sub forma tuturor acestor categorii.
îngăduite poeților”. Un lucru modern și frumos în Apoi, observ cum optzecismul românesc – căruia
cugetarea asupra expresiei la Aristotel: „Graiul tre- Matei Vișniec îi aparține, ca poet – a reprezentat
buie lucrat în părțile unde acțiunea lâncezește și nu conectarea la postmodernism și, în ciuda faptului
unde se dă expresie nici caracterelor, nici cugetării. că nu există o suprapunere perfectă între cei doi
Altminteri, un grai prea strălucit întunecă deopotri- termeni, iar un suport în realitatea românească
va relieful caracterelor și al cugetării”. pentru postmodernism nu putea fi identificat în
Urâtul sau, oricum, lipsa unui grai strălucit epocă, totuși el a reprezentat un moment esenți-
(care mai mult ar face rău operei), provincialismele al în literatura română. Așa cum deja am afirmat,
și anomaliile de limbaj fac parte din reprezentarea voi căuta surse ale suprarealismului în acest roman
(imitarea) realității, capabilă să producă sentimente postmodernist, urmând ca în capitolul următor să
variate. demonstrez pendularea pe care o creează autorul
Frumosul nu este scopul artei, nici ca su- între suprarealism și postmodernism, în acest ro-
biect, nici ca realizare sau expresie, ci reprezentarea man. Sigur că există câțiva autori de referință, ale
căror idei le-am folosit pentru a-mi construi lucra-
care creează sentimente puternice în spectatori. Și
rea, între aceștia regăsindu-se Mircea A. Diaconu,
astfel, Aristotel începe un mare drum în estetica eu-
Mircea Cărtărescu, Brian McHale, Radu G. Țeposu
ropeană. și Ovidiu Morar.

60 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eseu

Diferitele teme pe care Matei Vișniec le fie simboluri suprarealiste, pe care le întâlnește în
propune în cele 73 de capitole ale romanului Iubi- capitole întrerupte de alte povești, cu alte personaje
rile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă..., par a da și alte simboluri, într-un caleidoscop uriaș și etern.
naștere, inițial, unei povești unice, dar fragmenta- De nenumărate ori, scriitorul se joacă efectiv cu
te. Fragmentele vorbesc despre dragoste - așa cum așteptările lectorului, căci îl conduce prin lumea
simplu se poate înțelege și din titlu, despre moarte de miracole a ficțiunii și îl aduce apoi în realitate,
– așa cum înțelege orice cititor atent la cum începe fără a-l pregăti pentru schimbare câtuși de puțin.
și cum, ciclic, se termină romanul, despre teatru – Suprarealist este modul cum creează relații între
căci oferă, citându-și propriile personaje, cel puțin personaje aflate în alte lumi posibile.
100 de definiții ale teatrului, despre alimentație Este adevărată afirmația Marinei Cap-
chiar – când, de exemplu, extrem de poetic, descrie Bun, conform căreia viziunea unică a lui Matei Viș-
micul dejun francez. Autorul spune, despre roma- niec asupra problemelor antropologice ale societății
nul său: Acest roman doldora de poveşti aparent dis- de masă intrigă, bulversează și fascinează iubitorii
parate este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial de teatru din culturi extrem de diferite.3 Însă este la
am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii fel de adevărat că romanul lui Vișniec reușește să
mele pentru cuvânt şi pentru teatru, pentru gest şi surprindă la fel de bine aceste probleme antropolo-
pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o că- gice, care fascinează și intrigă deopotrivă cititorul,
lătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul suscitându-i interesul și provocându-i întrebările
lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) existențiale. Autorul nu aduce în fața cititorului di-
spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari ca- lemele individuale sau colective pentru a face din
pitale ale teatrului). Reţineţi că, dacă vă place călă- ele un spectacol și atât, ci face apel la conștiința ci-
toria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din titorului sau spectatorului pieselor sale de teatru,
ea…1 pentru ca această conștiință să-și caute apoi sin-
Există în roman mai multe elemente ce gură drumul către eliberare. Personajul principal
constituie punți de legătură între fragmente. Unul al lui Matei Vișniec rămâne mereu umanitatea în
dintre acestea se referă la asocierile cu pantoful sau ansamblul ei4, indiferent sub ce formă o identifi-
umbrela, redate sub forma unui fascinant dialog cu căm în operele sale.
cititorul. Ca într-o pictură suprarealistă, în care
umbrela este un element central, cartea lui Vișniec II. Matei Vișniec - Identitate,
reflectă lumea din perspectiva spectacolului văzut, context, interpretare
desigur, de undeva de sus, cu tot ce presupune el II.1. Profil de scriitor
pozitiv sau negativ, reușită sau eșec, real sau ireal,
adevărat sau numai în aparență adevărat. Până la Dramaturg, poet, prozator și jurnalist ori-
urmă, așa e și viața; iar romanul este o expresie a ginar din Rădăuții Bucovinei, Matei Vișniec este
vieții, căci își aduce lectorul în poziția de a-și putea unul din cei care au fondat Cenaclul de Luni în anii
autentifica – prin lectură – propria ființă: Pentru că ‚80, condus de Nicolae Manolescu. În condițiile
tot ce există pe lume, iubirile, autorii, cititorii, cri- muncii ca profesor de istorie și geografie, navetist
ticii, spectatorii, actorii, regizorii, turiștii, poveștile, într-o comună din județul Călărași și ale interzice-
bâlbâiții, infracțiunile cibernetice, ba chiar și câinii rii piesei Caii la fereastră, în 1987, cu o zi înainte de
și pisicile, pot fi pantofi răbdători și pragmatici, de- premieră, decide exilul în Franța, unde activează
dicați trup și suflet rutinelor zilnice și acumulărilor și astăzi ca jurnalist la Secția română de la Radio
cantitative lente și temeinice, sau năstrușnice um- France Internationale.
brele, pe care atunci când le deschizi se și produce Debutul său literar a avut loc în România
miracolul, excepția, saltul calitativ.2 comunistă, la revista Luceafărul, în 1972, unde a
Cititorul este condus, ca de un fir călăuzi- publicat versuri. Primul volum, tot de versuri, este
tor, de diverse elemente ale romanului postmodern cel din 1980, intitulat La noapte va ninge. Alte vo-
către înțelegerea unei lumi, în același timp extrem lume de poezie publicate în România sunt cele
de actuale și de stranii, o lume verosimilă și onirică din 1982 – Orașul cu un singur locuitor și 1984 –
în același timp. Aceste elemente sunt fie personaje, Înțeleptul la ora de ceai. Tot în țară a fost colabo-
1
Matei Vișniec, Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă..., 3
Marina Cap-Bun, Dilemele Omului-pubelă. Câteva însem-
Ed. Cartea Românească, București, 2016, coperta 4 nări pe marginea teatrului lui Matei Vișniec, în vol. Literatura
2
Marina Cap-Bun, The Romanian writer Matei Vișniec is teatrul și filmul în onoarea dramaturgului Matei Vișniec, Ed.
right – the center of the Universe is in his town, în Bucovina Ovidius University Press, Constanța, 2015, p. 17
literară, nr. 3-4 (301-302), mar. – apr. 2016, p. 68 4
Ibidem, p. 18

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 61
Eseu

rator al unor reviste precum: Luceafărul, România tară și ciclopii neliniștiți // E cineva în miezul ador-
literară, Echinox, Convorbiri literare, iar după revo- mit al materiei / și are nevoie de ajutor?8 (Despre
luție a publicat teatru și proză, în volume ca: Țara materie) sau: se apropia sfârșitul secolului și orbul
lui Gufi (1991), Cafeneaua Pas-Parol (1992), Anga- / trecea pe stradă cu luneta subsuoară9 (Se apropia
jare de clovn (1993), Teatru descompus sau Omul- sfârșitul secolului). Apelul la banal și la miraculos
ladă-de-gunoi. Femeia ca un câmp de luptă sau are rolul de a denunța absurdul vieții obișnuite din
despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din comunism. Însăși plimbarea prin oraș inspiră apa-
Bosnia (1998), Frumoasa călătorie a urșilor panda riția miracolului, semn că acesta este unul necesar.
povestită de un saxofonist care avea o iubită la Fran- Nicolae Manolescu vorbea despre un stil
kfurt. Negustorul de timp (1998), Caii la fereastră. conversațional, „abstract” și reflexiv până la proză,10
Ultimul Godot (2002). A revenit cu poezie în 2000, al poeziei lui Vișniec din primele volume, așa cum
numindu-și volumul Poeme ulterioare 1987-19995, reiese din versurile: Unde mă duci? întreabă tata /
semn că, deși marea sa dragoste devenise între cu gura ușor rănită / Taci, scrâșnesc eu grăbind pașii
timp teatrul, poezia nu va fi nicicând abandonată. // Unde mă duci, întreabă din nou tata / nu vezi că
Dintre publicațiile sale recente enumerăm: Securi mulțimea nu mai înțelege nimic? / Taci, scrâșnesc eu
decapitate (2012, volum de poezie ce conține gra- schimbând mâna / cu care îl târâi pe tata de guler /
vuri originale realizate de autor), romanele Sindro- pe trotuarele orașului11 (Nimeni nu va scrie un sin-
mul de panică în orașul Luminilor (2009), Domnul gur rând). Proprie poetului Vișniec îi este și mu-
K eliberat (2010), Dezordinea preventivă (2011), La tarea accentului pe sensurile adânci ale existenței
masă cu Marx (2011), Scrisori de dragoste către o și pe crearea unor parabole care să reveleze aceste
prințesă chineză (2011), Negustorul de începuturi sensuri, ca în poezia Funiile pe care de atâta timp,
de roman (2014) și, cel mai noi roman al său, Iu- care se încheie astfel: Când, în sfârșit, portretele sunt
birile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă... (2016). gata / retezăm tăcuți / bucățile de funie / și trupul
În ceea ce privește teatrul, merită menționat fap- fratelui meu / se rostogolește / în groapa comună12
tul că piesele lui Vișniec se joacă azi în peste 30 de (Funiile pe care de atâta timp).
țări ca Germania, Statele Unite ale Americii, Aus- Vorbim chiar despre o tensiune dramatică
tria, Polonia, Finlanda, Italia, Turcia, Rusia și, de- în textele primelor volume, pentru că sentimente
sigur, România și Franța. Dintre cele mai recente, negative ca alienarea, teama, angoasa, abrutizarea,
pot fi enumerate: Mansardă la Paris cu vedere spre obsesiile sau dezumanizarea pun stăpânire pe in-
moarte (2005), Omul cu o singură aripă (2006), divid, acaparându-i posibilitatea de reacție și de
Istoria comunismului povestită pentru bolnavii trăire conștientă. Nu întâmplările dau impresia
mintal (2007), Păianjenul în rană (2007), Groapa de dramatic, ci, paradoxal, lipsa lor, așteptarea lor
din tavan (2007), Femeia țintă și cei zece amanți permanentă, criza ce se naște din suspansul expec-
(2009), Omul din cerc (2011), Trilogia balcanică. tativei, care, în final, se dovedește a fi o farsă, ca
Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă în teatrul absurd: Eu stau la fereastră mai fumez o
(2016), și Ultimele zile ale Occidentului (2018).6 țigară / istoria trece pe lângă mine / ținându-și sânii
Dacă ar fi să ne referim la trăsăturile pri- în palme / mașinile se opresc dintr-odată / incendi-
melor volume de poezie, La noapte va ninge, Ora- ind autostrada / (...) Fratele meu, infirm de picioare
șul cu un singur locuitor și Înțeleptul la ora de ceai, / (...) se târăște lângă mine / ce e, ce e, mă întreabă /
acestea sunt o expresie de respingere a realității nimic, zic eu / trece istoria13 (Despre istorie).
(lesne de înțeles în contextul social-politic opresiv) Totuși, spre deosebire de alți optzeciști,
și o dovadă a meditației asupra utopiei7: Hei, e cine- Matei Vișniec nu scrie, pur și simplu, despre coti-
va-năuntru? întrebă fluturele / așezându-se pe gura dian. El apelează la un imaginar de factură supra-
fierbinte a puștii / Hei, e cineva-năuntru? repetă eco- realistă, pentru a evidenția, prin poezia pe care o
ul / alunecând de câteva ori în jos și în sus / prin țea- scrie ca membru al Cenaclului de Luni, esența aces-
va înroșită / Hei, e cineva-năuntru? repetă pădurea tui cotidian. El reușește aceasta creând parabole ca
/ cu rădăcinile adânc înfipte în fuga animalelor / E
cineva ascuns / în inima sărată a oceanului? / repe- 8
Matei Vișniec, La noapte va ninge, Ed. Albatros, București,
1980, p. 7
5
Andrei Terian, în Dicționarul general al literaturii române, 9
Matei Vișniec, Înțeleptul la ora de ceai, Ed. Cartea Român-
(coord. E. Simion), vol. 7, Ed. Univers Enciclopedic, Bucu- ească, București, 1984, p. 49
rești, 2009, pp. 342-345 10
Andrei Terian, op. cit., p. 344
6
https://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Vi%C8%99niec 11
Matei Vișniec, La noapte va ninge, p. 80
7
Bogdan Crețu, Matei Vișniec: un optzecist atipic, Ed. Univer- 12
Ibidem, p. 83
sității „Al. I. Cuza”, Iași, 2005, p. 87 13
Ibidem, p. 23

62 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eseu

cea a corabiei care se scufundă atât de încet, încât chile voastre / vă ascult minciunile și frica / mă stre-
oamenii tot mai aveau timp să-și ia rămas bun unii cor până departe în gâtlejul vostru / după vorbele
de alții, spunându-și, scrâșnind din dinți: asta nu e alunecoase și înrăite16 (Despre sfârșitul groaznic al
o corabie / asta e o ... / asta e o... (Corabia). Corabia celor care nu cred în esență).
este aici esența parabolei compromisului și pasi- Dacă în primul volum poemele aveau o
vității, ce duc, inevitabil, la complicitatea cu răul, structură epică și propuneau declanșarea unor în-
indiferent de forma sub care acesta se manifestă. tâmplări simbolice sub forma unor poeme-para-
Pentru a putea observa cum opera lui Ma- bolă, ce surprindeau idei morale, cel de-al doilea
tei Vișniec are vocația și voluptatea integralității și a volum, Orașul cu un singur locuitor, constituie o
totului (Mircea A. Diaconu) – așa cum se observă adevărată utopie a poetului, căci el e singurul locu-
în opera postmoderniștilor, în genere –, am selec- itor al orașului pe care îl creează poetic și pe care îl
tat trei opere care au legătură cu tema acestei lu- numește, sugestiv, Euforia. Putem deduce că acest
crări, pe care le-am considerat astfel reprezentative locuitor se află singur, de fapt, în propria sa exis-
pentru postmodernismul operei lui Vișniec. Aces- tență și din care îi este imposibil să evadeze, în ciu-
tea sunt: volumul de poezie Orașul cu un singur lo- da faptului că el este creatorul ei. Tema este, deci,
cuitor (1982), romanul Cafeneaua Pas-Parol (1992) criza identității umane: Locuiam în miezul unui
și piesa Buzunarul cu pâine (1994). măr eram singur / (...) atunci cădeam în genunchi
Volumul Orașul cu un singur locuitor este / acolo în miezul aromat și roșu / zguduind mâna
cartea vidului existențial, în care autorul lasă im- celui care / tocmai ducea mărul la gură17 (Fanteziile
presia unui discurs necontrolat de rațiune, eliberat unui măr).
de ceea ce nu este hazard sau imaginație. Vișniec Singurul locuitor al orașului pare un per-
apelează, scriind acest volum, la același tip de sen- sonaj de teatru al absurdului, ce devine simbolul
sibilitate la care apelaseră, cândva, pictorii suprare- profunzimii crizei și lipsei de comunicare. De al-
aliști. El propune viziunea unui absurd familiar, ca tfel, eșecul comunicării este o temă recurentă la
în poemul O dimineață în parc: În diminețile tăcute Matei Vișniec, regăsită chiar în romanul Iubirile de
desăvârșite / obișnuiesc să mă plimb cu trompeta tip pantof. Iubirile de tip umbrelă..., dar și în mul-
subsuoară / prin parcul municipal // (...) de mâine, / te din piesele sale de teatru, justificată prin faptul
da, de mâine, ne vom schimba modul de viață / vom că limbajul nu mai reușește să exprime sensurile
încerca să fim fericiți ne vom duce la / cinematograf lumii. Autorul rezumă astfel viziunea asupra vieții
vom discuta despre artă / (...) iar la vară / o, la vară și a morții: dialogul înseamnă viață, chiar dacă e
/ vom vizita Bulgaria în autocar.14 lipsit de sens (așa cum vom vedea în piesele Bu-
Deși confesivă, poezia acestui volum e zunarul cu pâine sau Ultimul Godot: personajele
lipsită de sentimentalism sau melancolie, căci au- beckettiene flecăresc, dar trăiesc). Comunicarea,
torul surprinde criza și absurdul existenței în în- adică a preveni tăcerea, care la Vișniec e sinonimul
săși ființa lor, subliniind tragismul ființei umane nonexistenței, păstrează viața în ființa umană.
captive în această lume utopică, cu scenarii apo- Orașul din acest volum devine, însă, locul
caliptice. Metonimiile par a înlocui metafora și au înstrăinării, dar nu o înstrăinare în sensul desprin-
rolul de a accentua fragmentarismul, utilizat ca derii de sat, ca la șaizeciști, ci acum se înțelege o
expresie a ruperii ființei umane de tot ce este tran- înstrăinare în sens existențial. Omul ar evada din
scendent. Imaginile, create ca niște holograme ale singurătate folosindu-se de fantezie sau măcar ar
universului, dau impresia unei ceremonii sumbre, elimina-o, creându-și parteneri ireali de dialog, fi-
de exterminare ritualică, în care totul pare măcinat ințe ca preafrumoasa Makta, kâinele Leukodemos,
de un demon obscur și agresiv. Spaimele sunt proiec- regele Priam sau Pytagora, cu care să poată comu-
tate grațios în oglinda lucidității.15 Exemplificatoare nica. Dar totul devine o falsă comunicare, o co-
sunt aceste versuri: Se apropia sfârșitul secolului iar municare imposibilă, căci, pe măsură ce realitatea
cei care / nu crezuseră în esență / stăteau acum în poetică este creată, poetul o și desființează, dove-
piața orașului / iar duhul, suveranul duh, le spunea dindu-și supremația. Leukodemos, dublul poetu-
bestiilor, n-ați vrut să credeți în mine / dar eu exist, lui, nu este altceva decât expresia vie a încercării de
iată, mă ridic deasupra voastră / mă strecor în ure- rupere a limitelor impuse de singurătate: îmi spui:
nefericitule, din tine / nu există cu adevărat / decât
14
Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor, Ed. Albatros, kâinele tău / Leukodemos18 (6. Alte întâmplări tris-
București, 1982, p. 36
15
Radu G. Țeposu, Radu G. Țeposu, Istoria tragică & grotescă 16
Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor, p. 39
a întunecatului deceniu literar nouă, Ed. Cartea Românească, 17
Ibidem, p. 71
București, 2006, p. 116 18
Ibidem, p. 13

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 63
Eseu

te. Fugară, subțire, nebună). vrea să mă cunoască24.
Probleme grave ca înstrăinarea sau singu- Romanului Cafeneaua Pas-Parol i-a fost
rătatea sunt înșelător relativizate, pentru ca evada- refuzată publicarea în timpul cenzurii instituite de
rea prin miraculos să pară o soluție salvatoare. Însă comuniști, așa că a putut fi publicat abia 10 ani mai
tocmai prezența fanteziei reușește să demonstreze târziu. El are ca temă, după cum mărturisește chiar
cât de absurdă este această existență, ca în poezia autorul, intelectualul încolțit de istorie. Autorul se
Lupta cu orașul, în care singurul lui locuitor e de- dovedește a fi un deosebit mânuitor al îmbinări-
vorat de oraș, iar la sfârșitul luptei cu final previzi- lor de suprarealism și textualism: el creează o lume
bil, l-au lăsat acolo / rușinat și cu oasele albe și goale ce trăiește drama infernului, în care acțiunea pro-
/ iar pisica orașului îl privea mirată19. Ludicul este priu-zisă ajunge să ocupe un loc secund, impor-
și el o mască a gravității evenimentelor. De fapt, tantă fiind mai degrabă punerea în scenă (deși e
poetul ascunde nonsensul în ludic, păstrându-i însă vorba de un roman) a jocului autorului cu destine-
permanent vie umbra20. le personajelor sale, pe care acesta pare chiar să le
Timpul pare a se fi tranformat în spațiu, abandoneze în final. Lumea aceasta o reiterează cu
un spațiu imens și gol, în care poetul luptă cu agre- succes pe cea din poemele autorului, în special atmo-
siunea realității, ca în aceste versuri, din poemul 8. sfera aflată la limita dintre straniu, absurd, fantastic
Câteva lămuriri. Întâlniri de o secundă: călătorul e și real din „Orașul cu un singur locuitor”.25 Pentru
îndârjit, e nebun, e înrăit, / acolo, în univers, îl aș- Mircea A. Diaconu, autorul romanului Cafeneaua
teaptă o întâlnire de o secundă / cu un castan cu Pas-Parol devine autorul unui roman fantasmatic
aripi enorme21. al conștiinței în acțiune26.
Este recurentă, în poezia volumului Ora- Omul-personaj în acest roman este cel au-
șul cu un singur locuitor, tema așteptării și mai tomatizat, pe care îl dirijează forțe exterioare și care
ales a așteptării într-un spațiu închis, care nu face nu încearcă sub nicio formă să iasă din angrenajul
altceva decât să accentueze tragismul singurătății: în care a fost prins. Reprezentând mai mult decât
urma să se dea o luptă acolo și eu / nu puteam decât o simplă parabolă a terorii, romanul instituie o at-
să aștept22 (Ploaia pe asfalt). mosferă fantasmatică, în care personajele își pun
Răspunzând parcă afirmației lui Radu G. probleme de conștiință atât de copleșitoare, încât
Țeposu – Blazonul postmodernismului este frag- ajung să reconstituie însăși înfățișarea crizei uma-
mentul.23 –, cărțile lui Matei Vișniec par a avea as- nității: De câțiva ani Manase Hamburda se lupta cu
pectul unor jocuri de puzzle, pe care cititorul e pus propriul său cap. Lui Manase Hamburda i se părea
să le reconstituie. Dacă în piesa Teatru descompus că persoana sa, unică și indescifrabilă, este mereu
sau Omul-ladă-de-gunoi este evidentă intenția de a lăsată în urmă de capul său, imprevizibil și capri-
provoca recrearea întregului, ca din cioburi, con- cios, hotărât să câștige cu orice preț în autonomie.27
ducând astfel către compunerea unui foarte reușit Este vorba, astfel, despre o criză a identi-
exemplu de teatru modular, aceeași reunire a pie- tății umane, căci autorul este înclinat spre a desco-
selor poate fi regăsită și în volumul Orașul cu un peri gravitatea existenței în care anormalul ia locul
singur locuitor. O dovadă în acest sens este însăși normalului, totul petrecându-se într-un timp halu-
structura volumului, care oferă în prima parte ima- cinant, pentru care nu are niciun sens să căutăm
ginea omului distrus de singurătate, iar în a doua – ca cititori – concretul, realul, normalul sau ade-
parte confruntarea cu orașul. Partea a treia nu face vărul. Citat de Mircea A. Diaconu, Livius Ciocârlie
decât să dezvăluie soluția acestei confruntări, De- identifică un pariu al postmodernismului: să dea
scrierea poemului, căci numai în poezie omul se un nou sens tulburător lipsei de sens. Să înlocuias-
mai poate simți în siguranță, deci numai poezia că sensul devenit vid cu vidul devenit sens.28 Orașul
îl mai poate salva. De altfel, în finalul ultimului acțiunii acestui roman cade în derizoriu, părând
poem, XI, ni se dezvăluie și identitatea singurului posedat de forțe malefice, căci oricât ar încerca
locuitor al orașului: Din poemul meu citit până la personajele să înțeleagă de unde acel sentiment
capăt / nu rămâne decât o axă de simetrie / (...) și de teroare, ele eșuează definitiv. Locuitorii orașu-
din mărul tăiat pe jumătate / iese un vierme care 24
Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor, p. 97
25
Bogdan Crețu, Matei Vișniec – prozator, în Analele Univer-
19
Ibidem, p. 53 sității „Ștefan cel Mare” Suceava, Tomul X, nr. 2, 2004, p. 127
20
Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Ed. Aula, Brașov, 26
Mircea A. Diaconu, Firul Ariadnei. 10 cărți de proză (și nu
2002, p. 10 numai), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 41
21
Matei Vișniec, Orașul cu un singur locuitor, p. 15 27
Matei Vișniec, Cafeneaua Pas-Parol, Ed. Fundației Cultura-
22
Ibidem, p. 67 le Române, București, 1992, p. 7
23
Radu G. Țeposu, op. cit., p. 52 28
Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, pp. 10-11

64 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Eseu

lui sunt puși în fața unor situații fără ieșire, a unor Opera dramatică Buzunarul cu pâine
viziuni de coșmar, de care sunt terifiați, în ciuda este povestea a două personaje, Omul cu baston și
neputinței numirii lor. Totul se petrece la nivel sen- Omul cu pălărie, care găsesc un câine căzut într-o
zorial (de altfel, pentru postmoderni, se vorbește fântână și, neputând să-l elibereze, încearcă să-l
despre o exultanță a perceperii senzoriale a lumii mențină în viață oferindu-i pâine. Numai că, fără
– cf. Mircea A. Diaconu) și psihologic, și orice să-și dea seama, cei doi bărbați ajung, din potenția-
încercare de a găsi o explicație logică rămâne fără lii salvatori ai animalului, cei salvați de acesta, căci
izbândă. Cu atât mai mult cu cât autorul suprapune se lasă prinși într-un vârtej de vorbe și de gânduri
planurile narative și, astfel, pe cele ale existenței, lipsite de acțiune, absurd care îi conduce către un
creând o lume imposibil de înțeles, dar categoric final ironic și ridicol: pâinea le cade lor, de sus. Cei
coșmarescă. Dacă pictorul Epaminonda Bucevschi doi ajunseseră să-și transforme viața în așteptarea
este aproape de nebunie când are sentimentul a ceva nedefinit, a unei soluții independente de ac-
întâlnirii cu o ființă înspăimântătoare, un alt țiunea lor, ceea ce duce la instalarea unei crize pro-
personaj, Mihail Iorca, e convins că în apropierea funde, ce-i dezarmează ireversibil. Trăind pasiv, se
sa se află un mort. Toate încercările de a-l descoperi autoclaustrează și nici măcar nu încearcă să iasă
rămân fără rezultat, pentru ca, în final, să creadă cu din criza astfel creată.
tărie că întreg orașul stă pe un cadavru. Prin definiție, teatrul absurdului, căru-
Absurdul ce izvorăște din text e dovada că ia această piesă îi aparține, nu oferă răspunsuri la
lumea ascunde o dramă, în care omul se lasă atras problemele umanității, ci provoacă spectatorul să-
și din care nu poate să iasă. La inițiativa lui Manase și pună singur întrebări, dacă dorește să-i desco-
Hamburda, intelectualii încearcă să salveze orașul pere sensul. Așa că, o posibilă întrebare ar fi: Când
de nedefinita primejdie care-l paște. De asemenea, criza devine obișnuință, mai este ea resimțită ca pe
ei ar vrea să-i conștientizeze și pe ceilalți de imi- o criză? Sigur că alienarea ființei umane este redată
nența pericolului, dar, ca într-o scenă de teatru al aici printr-o alegorie, descifrată, de altfel, de către
absurdului, ceilalți trăiesc cu impresia că ei sunt cei autor în romanul Iubirile de tip pantof. Iubirile de
ce dețin controlul. În final, se dovedește că orașul tip umbrelă...: câinele căzut în fântână nu este alt-
nu poate fi salvat. Mizeria lui – și aceasta nu e una ceva decât România în timpul comunismului, iar
fizică – are puterea de a elimina capacitățile ființei cei doi bărbați, depersonalizați, înfățișați prin ac-
umane. Se aduce astfel în discuție rezistența pe care cesoriile pe care le posedă, sunt imagini ale nepu-
o are omul de a i se opune răului, dar și rolul pe care tinței de a avea o atitudine care să poarte sens, deci
îl mai poate avea intelectualul într-un astfel de timp imagini ale crizei profunde de sens.
al agoniei. Finalul e absurd și tragic în egală măsu- Așa cum s-a putut deja observa, postmo-
ră: locuitorii orașului, între care naratorul și Mihail dernistul Matei Vișniec nu-și impune nicio limi-
Iorca, îl părăsesc, Manase Hamburda moare absurd tare atunci când creează poezie, roman sau operă
de infarct în timpul unei vânători, iar Epaminonda dramatică. Într-adevăr, problematica referitoare la
Bucevschi termină, într-un sfârșit, de pictat mâinile înțelegerea lumii și a sinelui este una gravă, în timp
sfinților (la care se blocase; dar aceasta este departe ce postmodernismul – ca definire – vorbește des-
de a fi o reușită în contextul dat). Personajele roma- pre o inteligență a bucuriei, care cu greu transpare
nului, aidoma celor care în piesele de teatru se ceartă din operele prezentate. Poate tocmai de aceea a fost
cu autorul, îi reproșează autorului lor lipsa de soluții nevoie de un roman precum Iubirile de tip pantof.
la aceste probleme existențiale. Iubirile de tip umbrelă..., care să demonstreze că
Mircea A. Diaconu observă că suprapu- reluarea anumitor teme și chiar personaje, dincolo
nerile de planuri și de valori, transformarea eroilor de a fi un argument al fragmentarului postmoder-
în marionete și proiectarea lumii ca un teritoriu al nist, este un argument al suprimării oricărei pola-
singurătății abisale constituie elemente care con- rizări în jurul vreunui centru absolut (cf. Mircea
duc înțelegerea lumii lui Matei Vișniec din acest A. Diaconu). Opera literară a unui scriitor poate fi
roman ca pe un labirint. „Cafeneaua Pas-Parol” integratoare, înregistrând suprafața lucrurilor con-
este un roman fantasmatic și vizionar, care nu poate comitent cu transmiterea unei neliniști metafizice,
fi rupt de experiențele suprarealismului, și avem în căci ludicul nu exclude gravitatea.
vedere acel suprarealism care, coborât în oniric, te-
luric și halucinant, e pandant strigătului disperat al
expresioniștilor.29 * Autoarea este absolventă (2018) a Maste-
ratului de Literatură Română în Context European,
29
Mircea A. Diaconu, Firul Ariadnei. 10 cărți de proză (și nu Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.
numai), pp. 44-45

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 65
Apostrof

Golgota unui preot:
Dumitru Zamisnicu

Magda URSACHE
„Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de singur în celulă, ceea ce n-a oprit lanţul de minciuni
iubire, ci una purificată prin suferinţă”. proferate de cei atinşi de stalinită, contractând apoi,
Aspazia Oţel-Petrescu, A FOST ODATĂ după caz, europenita sau americanita.
Despre preotul Dumitru Zamisnicu toţi cei
Sunt de părere, ca şi Sorin Lavric, că „e o care- l evocă nu pot spune decât cuvinte bune. Cicero-
eroare să crezi că persecutorii aparţin trecutului”, dar ne Ioniţoiu îl aşează între martiri şi mărturisitori ai Bi-
şi o naivitate să crezi că am atins eliberarea opiniei, a sericii din România. Gh. Calciu Dumitreasa precizează
expresiei, în acel Decembrie. Persecutorii ne suflă-n că a fost ucis de tratamentele psihiatrice: internat la
ceafă, ne taxează drept smintiţi când avem curajul să Socola, spitalul ieşean de psihiatrie, sub supravegherea
spunem adevărul gol-goluţ. Ferească Dumnezeu să Securităţii, între ’72-’73, a murit ca mucenic al Dom-
poziţionezi Holocaustul şi Gulagul în aceeaşi acola- nului, la numai patru luni de la externare, în ’74, în
dă a crimei, a torturii, a morţii, că domnul Alexandru timpul postului de Paşte, după 16 zile de post negru.
Florian te şi trage pe dreapta. Martirii închisorilor ră- Condamnat la 20 de ani de Tribunalul Militar Iaşi, în
mân etichetaţi fascişti ori fundamentalişti ortodocşi. 31 decembrie ’58 (de ce? pentru că a îndrăznit să-l pro-
Troiţele nu plac, nici Catedrala, alegerea pentru fami- povăduiască pe Iisus cu dăruire de sine), a fost eliberat
lie creştină e demonizată. Se vrea ca reperele morale după 6 ani. După temniţă (soţia, învăţătoarea Maria,
să rămână sub incidenţa lui damnatio memoriae: şi divorţase forţat, ca să-şi poată creşte cei trei copii), a
Mircea Vulcănescu, şi Vintilă Horia, şi Mircea Eliade, devenit o vreme schivnic. S-a întors însă, pentru că sa-
şi Ion Petrovici, şi Noica, şi Ţuţea, şi Gyr, şi Crainic... tul fără preot şi învăţător nu-i sat. Până la caterisirea
Vulcănescu e tot sub sentinţa „criminal de război”, Gyr din octombrie ’69 (prea era căutat de credincioşi, prea
a rămas „jivină legionară”, ca-n vremi proletcultiste, la îi intra multă lume în biserică), preotul celib Zamisni-
fel Mircea Eliade. Adrian Marino nu se mai oprea din cu a fost mutat din parohie în parohie: patru parohii
a-l numi „căpitanul” pe Noica, deşi intrase în legiune din trei judeţe şi două mitropolii.
la moartea lui Zelea-Codreanu şi ieşise când a fost Părintele Dumitru era foarte sever cu cei
asasinat Iorga. Pe capul Părintelui Gheorghe Calciu care nu părăseau băutura sau vorba rea. Nu cununa la
Dumitreasa se abat răstălmăciri cu droaia, ca să nu le nunţi cu muzică şi rachiu, nici nu dezlega uşor. Feme-
spun calomnii. ile erau certate când veneau cu capul descoperit: rugă-
Intelectualii de geniu, Mircea Vulcănescu, ciunea fără văl nu trece de acoperişul pronaosului. Se
Ţuţea, Motru, Traian Brăileanu, Noica, au ratat cariere ruga mereu în genunchi: şi pentru bolnavi, şi pentru
sociale predestinat armonioase prin erudiţia lor, nu şi vrăjmaşi. Pentru toţi, rugă necurmată. În timp ce era
Vitner, Cornea, Iosifescu ori Crohmălniceanu, cei care torturat, Părintele Arsenie Boca se ruga pentru călăi.
au acceptat să şteargă minţile studenţilor cu doctrina, Nu se văita, nu striga. Suferinţa poate fi văzută (după
ca să construiască nu omul nou, ci neomul. Şi ce in- Părintele Profesor Ioan Cr. Teşu) ca dar de la Hristos.
strumente variate de „lămurire” aveau în procesul de Ratezi laic, dar te împlineşti (prin jertfă) creştineşte.
„rinocerizarea” ţării, cum îi spune Ion Varlam (v. Pse- Era în anul 1958, anul arestării, când Zamisnicu a ce-
udoromânia. Conspirarea deconspirării, ed. Vog, 2014, rut enoriaşilor să-i facă potir de lemn, ascultând po-
lectură recomandată de Isabela Vasiliu Scraba), istoric vaţa Sf. Ioan Gură de Aur: „Odinioară erau potire de
şi politolog, nepot al istoricului militar Radu Rosetti, lemn, iar preoţii din aur.” Ethica minima? Ba maxima!
mort în temniţă. La ieşirea din închisoare, Corneliu Pentru restaurarea biografiei prigonitului,
Coposu nu mai putea vorbi, fiind atâta vreme izolat, Dumitru Zamisnicu, fiul fratelui cel mic al preotului,

66 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Apostrof

a tipărit carte frumoasă, la Editura Universitas XXI, Părintele Dumitru Zamisnicu a vrut să ră-
în 2013, sub titlul Credinţa în zeghe: preot Dumitru mână preot român, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu să
Zamisnicu – evocări. Zamisnicu, nepotul cu acelaşi fie. Cu nici un preţ, fie el preţul vieţii, n-a renunţat la
nume, a obţinut deloc lesne decizia de reabilitare a un- demnitate şi onoare, cuvinte vechi-străvechi. Dimitrie
chiului său, dar a obţinut-o: ostracizatul preot a biruit Bejan, în Bucuriile suferinţei. Viaţa unui preot martir
postum. (Editura Sihăstria, 2010), povesteşte cum, după ani de
Preoţia a fost greu de purtat în acele vremi Oranki şi de Aiud, a trecut prin înscenări de procese
satanice. Şi să crezi în Dumnezeu era infracţiune crunt ecleziastice. La vreme de colhoz şi de sovrom, stofa de
pedepsită. Două mii de clerici ortodocşi au fost puş- rezistent la comunism trebuia să reziste la multe şi ne-
cărizaţi între anii 1948- 1964. Dă vreo cifră în acest drepte răsturnări de destin. Cel ieşit din temniţă rămâ-
sens Raportul Tismăneanu, din dec. 2006? Că nu ştiu. nea peripsema mundi, „lepădătură criminală”; îl aştep-
Părintele Gh. Calciu Dumitreasa scrie că au fost în- ta extra muros altă închisoare: cea de toate zilele. Un
chişi peste 4000 de preoţi (catolici, ortodocşi, protes- rebel periculos ca preotul Zamisnicu şi-a găsit punc-
tanţi), 63 - ucişi, 17 episcopi şi mitropoliţi - ucişi, dar tul de sprijin în post şi rugăciune. A purtat Crucea
martirajul lor e încă minimalizat. Au cunoscut iadul suferinţei ca pe o sancţiune divină, cu pace în inimă,
pământesc la Aiud, la Sighet, la Gherla, în Casimca Pi- intrând în familia părinţilor Nicolae Grebenea, Ioan
teştilor şi-n Neagra Jilavei, în cele 11 lagăre de muncă Trifu, Nil Dorobanţu, Ioan Ivan, a Maicii Veronica şi a
silnică de la Canalul Morţii între 1949 şi 1953, oameni Arhimandritului Iustin Pârvu.
care n-au vrut altceva decît să păstreze ordinea veche Se condamnau biserici. Decretul din ’59
şi sfântă, viaţa sub tipar mistic. Părintele Zamisnicu a a scos monahi şi monahii din mănăstiri: 4500. Între
trecut prin penitenciarele Iaşi, Galaţi, Aiud (’59 - ’61), ’44 şi ’48, Sandu Tudor iniţiase la M-rea Antim o serie
lagărul de muncă Ostrov–Salcia. Şi nu bătăile cu parul de conferinţe pe teme duhovniceşti, interzise în ’48.
la şale sau cu bastonul de cauciuc până se crăpa pie- Ana Pauker a condamnat lotul „Rugului Aprins”, 16
lea erau cele mai cumplite, ci liturghia neagră, spăla- oameni nevinovaţi. Sandu Tudor a fost bătut până-n
rea tinetei cu bucăţi de stihar, înhumările fără cruce. moarte la Aiud; V. Voiculescu a fost arestat la 74 de
Din prima condamnare de 20 de ani (arestat în 15 ani, în 5 august 1958 şi a murit chinuit, după nici un
iulie 1958) a făcut 6, aşa cum i-a prorocit în vis Sfân- an de la eliberare, în 26 aprilie 1963. Preotul Dumitru
tul Gheorghe. A fost „luat în lucru” de Securitate de Zamisnicu a urcat şi el Golgota sa: „Dumnezeu cear-
când a primit parohia la Popricani, supranumit „Noul tă cu iubire”; „eu am răbdat ca Hristos, aşa cum îmi e
Vladimireşti”, după ce Sfântul Sinod desfiinţase mă- datoria”. Sfântul Sinod îl avertizase că ţine prea multe
năstirea în 12 ianuarie 1956. Calitatea de preot i-a fost posturi, prea multe slujbe, prea multe spovediri. Că
ridicată tot cum a vrut Securitatea. O „sursă” cu sutană duce o „activitate mistică duşmănoasă”, de vreme ce
l-a ameninţat că, dacă nu se dă „după timp şi partid”, sătenii vin la miezonoptică şi nu mai pot munci spor-
va fi închis. Alt informator din cin, Paul Ungureanu nic, dimineţile, la GAC. Frica autorităţilor de mulţimi
din Mădei, comuna Borca, a scris într-o notă infor- adunate în lăcaşele unde slujea (preoţia e „ca o artă,
mativă că D. Zamisnicu vrea să facă pe valea Bistriţei nu se învaţă, e vocaţională”, credea părintele), pizma
„alt Vladimireşti”. Teama de fenomenul Vladimireşti confraţilor compromişi, dar mai ales faptul că i-a acu-
persista, pentru că acolo se propovăduise nesmintit zat deschis pe sinodali că au trădat Biserica aservind-o
adevărul Evangheliei. După arestare, Maica Veronica, intereselor statului ateu, necerând guvernanţilor auto-
din „floare la butoniera” Bisericii, devenise „spin”. Pre- nomia şi autocefalia ei, i-au adus caterisirea în 29 oct.
otul Zamisnicu n-a fost martor mincinos la proces (a 1964. Haina de preot, potcapul şi reverenda i-au fost
apărat-o Petre Pandrea), deşi consilierul cultural pr. luate, dar a continuat să slujească pe unde a putut: „la
Scarlat Porcescu i-o ceruse. Care consilier a decis că Dumnezeu nu-i pensionare”; la Dumnezeu nu-i părti-
preotul Zamisnicu „are drac”. nire şi nepotism”. A avut parte de saloane psihiatrice, a
Netemător de „hule inventate” (un fanatic, fost hrănit forţat, în post, cu furtunul şi sedat. Doctorul
un exaltat crezând în vise şi-n vedenii), preotul şi-a Pirojinschi de la Socola nu era menit să-l facă bine de
urmat duhovnicul, pe părintele Ioan Ivan de la Vla- clarviziune. Cum să-l vindece pe un doctor de suflet?
dimireşti („Pactul cu lupii aduce risipirea oilor”), în Clerul se apără prin sfinţi sau prin mucenici
lupta contra pseudobisericii şi a pseudopreoţiei, cum ai suferinţei, ca Zamisnicu. Şi pentru că se fac încă
le numea Zamisnicu însuşi, într-un memoriu rămas abuzuri de memorie, spre a le spune ca Paul Ricoeur,
fără răspuns către Patriarhul Justinian Marina (’48- pentru că nu se mai opreşte măsluirea biografiilor şi
’77, care acceptase colaborarea cu PCR-ul) şi către si- caricarea bisericii ortodoxe (presa spune că avem prea
nodali. Inimă binecuvântată, părintele a înţeles că nu multe biserici, dar ortodocşii, care reprezintă 80 %
trupul voiau ateii şi ateizanţii să-l distrugă, ci sufletul, din poporul României, au doar 60% dintre lăcaşele de
puterea spirituală. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul” cult, cum susţine basilica.ro.; raportând la numărul de
(Matei,10, 32-33). Persecuţia continuă nu l-a abrutizat, enoriaşi, revine o biserică pentru 994 de credincioşi),
ci l-a spiritualizat.Dar le mai spune ceva corecţilor po- Dumitru Zamisnicu nepotul şi-a aşezat unchiul în lu-
litici suferinţa, renunţarea la sine? Scrie Nae Ionescu, mină. I-a compus cartea cu o copleşitoare energie spi-
în Îndreptar ortodox: „durerea însăşi poate deveni iz- rituală, moştenită de la părintele.
vor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost Biblia zice că învinsul e pedepsit şi cu uitare.
şi capătă un sens în încordarea noastră spre mântuire.” Preotul Dumitru Zamisnicu nu, nu este uitat.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 67
Opinii

Cazul Blaga:
poezie şi religie

Petru URSACHE
Nu vom exagera, în cele ce urmează, im- ia a avut loc o dramatică înfruntare de puteri opuse.
portanţa elementului de credinţă creştină în scrieri- Seninul ne apare ca static şi monoton: un sfârşit ce
le lui Lucian Blaga: acesta se prezintă într-o manieră nu mai implică un nou început, înseninarea este di-
mai puţin manifestă şi compactă decât la Crainic namică, spectaculoasă şi exprimă bucuria biruinţei
ori Voiculescu; dar nici nu suntem de acord cu mi- recente a spiritului în năzuinţa lui unitivă cu divi-
nimalizarea lui, împotriva evidenţei. Din punct de nitatea. Ea presupune, deci, o biruinţă ca asumare a
vedere metodologic ni se pare inutil să urmăreşti, cu luptei interne pentru eliberarea eului şi o întâlnire
exactitatea ochiului critic, dacă există, în ce măsură fericită cu chipul strălucitor al dumnezeirii. În acest
sentimentul religios este mai fidel în poezie decât punct de incidenţă (biruinţă – întâlnire), eul cunoaş-
în teatru, sau raportul dintre creştin şi păgân, de la te momentul rarissim de transfigurare a experienţei
Poemele luminii la Paşii profetului ori la Curţile do- extatice. Cum calea unitivă nu are sfârşit, artistului
rului. Ar însemna să operăm cu criterii cantitative, de geniu îi este dată o succesiune de stări extatice şi
deci neadecvate, cum s-a mai procedat. Se poate totodată o alternanţă de căderi şi biruinţe.
întâmpla ca un cadru descriptiv ori spaţiu epic, de Astfel, putem aproxima dimensiunea şi
evidentă deschidere laică (păgână), să mascheze gravitatea sentimentului religios la un autor ori la
un simbol creştin care să cumuleze întreaga sem- altul. Ion Pillat, care nu a fost niciodată pus la îndo-
nificaţie a textului, în favoarea acestuia din urmă; ială sub raportul credinţei ortodoxe, aparţine tipu-
şi invers, unui fragment de inspiraţie creştină să-i lui senin, echilibrat, apollinic. Poezia lui nu se lasă
fie deturnată, printr-o tehnică secretă, semnificaţia cutremurată de cele două mari seisme ale fiorului
specifică. Iată de ce s-a format impresia că opera lite- creştin: amara căinţă a păcatului şi înseninarea exta-
rară a lui Lucian Blaga ar fi independentă de religie. tică. Gândul senin, iscat de întâlnirea în închipuire
În realitate, aceasta a rămas o trăsătură constantă, cu locuri paradisiace de pe Argeş, chipurile blânde
chiar împotriva unora dintre negaţiile accidentale, de icoană ale bunicilor, ţăranilor, călugărilor, zugra-
prea energic rostite ca să nu trezească serioase bă- vilor (cântăreţilor), aduce împăcare în versurile sale;
nuieli. Uneori, ajunge o aluzie, un semn, ca să se re- dar nici o tăgadă, nici un gest întors, nici o răstire.
cunoască întoarcerea poetului sub raza de lumină a Trebuie să afirmăm un paradox: cu cât Blaga se arată
divinităţii creştine. mai răzvrătit, mai dezamăgit ori inchizitorial, cu atât
Şi tot din perspectivă metodologică este trebuie să-l închipuim mai apropiat de Dumnezeu.
bine să ne ferim de prejudecata potrivit căreia un Acest paradox îşi găseşte raţiunea numai dacă înţe-
spirit senin, liniştit şi blând ar fi tipic pentru com- legem că experienţa religioasă nu este de fel unifor-
portamentul religios, pe când altul, măcinat de în- mă, ci foarte diversificată. Aşa apare încă din textele
trebări chinuitoare, chiar contradictorii, s-ar afla sacre cele mai vechi. Dumnezeu nu se bucură numai
iremediabil în pierzanie. Vorbim de „senin”, nu de de laudă şi de cântare; adesea i se aduc şi cuvinte
„înseninare”. Primul termen presupune un eu a că- aspre, de ocară şi de răzvrătire. Patriarhul se luptă
rui adâncime nu ne este mărturisită prin nimic, pe cu el în parte, psalmistul îl ceartă pentru că şi-a uitat
când celălalt certifică o conştiinţă în interiorul căre- supuşii şi pactizează cu vrăjmaşul, profetul îi priveş-

68 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Opinii

te chipul cu înfricoşare, iar pustnicul se cutremură, Avem de-a face cu un tip de cunoaştere contempla-
în singurătate, la gândul nefiinţei lui. Ucenicii sunt tivă şi exterioară, de aceea sacrul nu se instalează în
chinuiţi de îndoieli (Petru,Toma) şi chiar se leapădă conştiinţă ca dat permanent. Lumina creştină este
(Petru), iar Iisus îi ceartă pentru neajunsă credinţă. însuşi chipul lui Dumnezeu care pătrunde în fiin-
Dacă ar fi să ne mărginim la aspectele anecdotice, ţă şi-i reglementează calea şi viaţa, de când se naşte
am crede că ucenicii Domnului au fost nevrednici până la judecata mântuitoare.
de chemarea lor. Şi cu toate acestea, au creştinat Poetul îşi întâmpină iubita în lumina „sa”,
neamurile şi au sfârşit, aproape toţi, prin moarte vi- purceasă „din cea dintâi”. Dar există şi „lumina al-
olentă, ca şi învăţătorul lor. Am citat nu poeţi care tora”. Aici autorul mi se pare ambiguu pentru că
lumeşte pot greşi, ci pe cei mai aleşi dintre oame- sintagma nu are o ţintă precisă. Propunem două ac-
nii domnului. Ei se definesc prin tipuri specifice cepţiuni, ambele fiind dictate de anumite contexte
de dialog cu divinitatea, ilustrând (fiecare în parte) poetice, ceea ce angajează şi gradul de credibilitate.
diversificarea formală a uneia şi aceleiaşi experien- Într-o primă aproximaţie, ar fi vorba de lumina is-
ţe religioase, dragostea creaturii faţă de ziditorul ei. cată de flăcările iadului, la care face uneori referinţă
Chiar şi în celebra întrebare de pe cruce „Doamne, poetul când vrea să dea o tentă rebelă erosului său.
de ce m-ai părăsit?” este un amestec de reproş şi de Când se dă numele lui Dumnezeu creator unic,
bucurie. Asemenea note stilistice discret îmbinate subconştientul îl caută şi pe „celălalt”, fie ca adversar,
întâlnim şi în poeziile lui Lucian Blaga. fie ca părtaş la opera fundamentală, adică la recon-
Primele poezii din volumul de debut, Eu strucţia omului. Dar aceasta mi se pare o abordare
nu strivesc corola de minuni a lumii, Lumină, Vreau simplificatoare, cel puţin pentru locul la care facem
să joc, sunt religios-creştine. Toate au figurat ani acum referinţă. Rămâne a doua cale, însă mai întâi
buni în manuale; de unde se poate imagina influen- trebuie lămurit cuvântul „taina” ca şi sintagma „co-
ţa benefică asupra conştiinţei generaţiei tinere. Trei rola de minuni”, cărora poetul le alocă un loc privi-
simboluri sunt de relevat în structura primului text, legiat, mai ales în această poezie. Un analist reputat,
cel mai des solicitat de exegeza mai veche ori mai Ion Pop, retranscrie în următorii termeni imaginea
nouă: lumina, taina şi corola (de minuni). În func- cosmogonică a corolei. „Iniţialele fundul de mare
ţie de desluşirea lor, Eu nu strivesc corola de minuni desemnând imensa cupă acvatică (altă dată cerul
a lumii poate fi receptată ca o poezie religioasă (şi de jos), urmate imediat de cealaltă cupă, întoarsă,
cosmogonică), erotică sau şi una şi alta. Această po- a focului solar ocolit pe deaproape, comportă astfel
ezie trebuie analizată în relaţie cu următoarea, în or- o nouă subliniere a geometriei specifice în această
dinea includerii în volum, Lumina, pentru că aici ni imagine a bolţii de peste adâncuri, de la înălţimea
se dezvăluie geneza şi sacralitatea acestui simbol. Al- căreia, în mod paradoxal (nu însă şi pentru logica
tfel nu înţelegem sensul sintagmelor „lumina mea”, gândirii poetice), pot fi ghicite, pe măsura progre-
„lumina altora”, din Eu nu strivesc corola de minuni sivei înălţări spre cer, toate tainele pământului. Ma-
a lumii, după cum ne rămâne confuză ultima strofă gistrală sinteză, definitorie pentru figuraţia spaţială
din Lumina, şi riscăm să ne oprim la o interpreta- tipică lui Blaga, - variantă, în fond, a modelului schi-
re strict erotică, aşa cum au procedat, fără abatere, ţat încă în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Să
manualele şcolare din ultimele decenii. Interogaţia observăm şi cu această ocazie, că sub semnul sin-
nu slăbeşte, ci întăreşte încrederea poetului că lumi- tezei dintre adânc şi înalt, regimul diurn al amiezii
na sa, „e un strop din lumina creată în ziua dintâi”, şi focului solar este oarecum adaptat unei interpre-
lansată de ziditor când a rostit „să se facă lumină”. tări nocturne: lumina nu este, cum ar fi de prevăzut,
Este o formulă retorică folosită adesea de poet, pe mediul distincţiei, al izolării obiectelor în spaţiu, al
care a găsit-o în textele de cult indiene, pehleve ori distanţării faţă de ele, ci – în conjuncţie cu tenebrele
egiptene. El poartă cu sine lumina „cea dintâi”. Prin – permite, mai degrabă o percepţie simultană tota-
faptul că a primit-o, prin har, direct de la izvor, nu lizantă a lumii: ochiul păsării sfinte este deopotrivă
înseamnă că trebuie să-l substituim lui Adam. Lu- solar şi nocturn”¹. Sau, în alt loc: „Observăm, aşa-
mina ziditoare nu se stinge, ci se transmite din veac dar, că atât corola de minuni a lumii, cât şi reversul ei
în veac prin luminaţie divină. Ea poate fi pierdută degradat, paradisul în destrămare, se reliefează prin
de cel slab în credinţă. Nu trebuie să facem confuzie raportarea la un număr de elemente cu valoare ar-
între conceptul eliadesc al sacrului: acesta se deteri- hetipală. Spaţiul curb, deschis în chip de boltă pes-
orează în timp şi în spaţiu, pe măsură ce se îndepăr- te adânc ori ca receptacul către înalt, cercul vetrei, al
tează de „început” ori de „axis mundi”; omul religi- grădinii sau patriei, rotunzimea prejmei, a proximi-
ilor tradiţionale actualizează mitul pe cale ritualică, tăţii securizante a lucrurilor, timpul ciclic – definesc
la ocazii dictate de interese de grup ori individuale. o suită de reverii ale universului sacru, paradisiac”².

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 69
Opinii

Autorul a întreprins în capitolul Figurile când ca pe o minune („Lumina ce-o simt năvălin-
spaţiului (pp. 108-206) pe parcursul a peste o sută du-mi/ în piept când te văd, minunato), când ca pe o
de pagini din carte, un foarte amănunţit şi ingenios lumină (”Aşa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea”). Lu-
excurs, cu intenţia de a reconstitui cu exemple con- mea a căpătat chipul luminii după ce au fost rostite
vingătoare cosmosul imagistic al poeziei lui Lucian primele cuvinte; pământul era transparent şi înfrăţit
Blaga. Se poate şi aşa. Nu trebuie să ne scape fap- cu soarele, animalele se iubeau între ele, apele cân-
tul că integrarea simbolului cosmogonic al corolei tau vesele. Dar cuvântul se afla la Dumnezeu şi din
într-o sumedenie de forme geometrice (de cercuri propria-I voinţă lumina se revarsă asupra tuturor,

şi de sfere, de cupe întoarse, de nocturn şi diurn, deci corola de minuni „este dependentă de lumină”.
de înalt, adânc ori vertical) duce la îndepărtarea de Lumea nu este numai o corolă de minuni
sensul pe care acesta îl deţine în poezia cu care se (= lumini), ci şi una de taine, realităţi de asemenea
deschide volumul Poemele luminii. Trebuie să simp- corelative în poezia lui Lucian Blaga. Faptul că omul
lificăm lucrurile: corola de minuni a lumii este însăşi îşi duce viaţa în lumină ( „Unde şi când m-am ivit
zidirea ce a căpătat chip din logosul divin în primele în lumină, nu ştiu”), printre flori, buze, ochi (ma-
zile ale genezei. Orice manifestare către lume a divi- nieră metonimică de exprimare, împrumutată din
nităţii este receptată de fiinţa umană drept minune, psalmi) „ori morminte”, reprezintă tot atâtea neînţe-
zidirea fiind faţă de alte lumi fără seamăn şi motiv lesuri trimiţând la „taina cea în veci necuprinsă”, adi-
de veşnică mirare pentru creatură. După fiecare act că la „corola de minuni”. Primele trei versuri din Eu
genezic, Dumnezeu şi-a admirat opera şi a spus că nu strivesc corola de minuni a lumii ni-l înfăţişează
cele făcute sunt „bune”, pentru noi înseamnă minu- pe poetul inspirat de duhul luminii şi trăind printre
nate întrucât ne depăşesc ca putere de înţelegere. De minuni şi taine. Statutul său diferă de al oricărei alte
aceea şi Lucian Blaga a folosit cuvântul potrivit care creaturi; este un factor activ în economia cosmică,
„măsoară” distanţa mistică dintre Dumnezeu şi om. investit cu har de divinitatea însăşi. Fiinţa sa se iden-
Putem să ne imaginăm substituirea, în vers, a cu- tifică cu taina (cu lumina şi minunea prin geneză),
vântului minune cu lumină: „eu nu strivesc corola fiindu-i dat în acelaşi timp să sporească tainele lumii
de lumini a lumii”. S-ar realiza o nuanţă nouă, do- (întrucât acesta este scopul oricărei creaţii), după
vadă că termenii minune şi lumină sunt înrudiţi ca modelul de sus, fireşte, într-o proporţie diminuată.
valoare semantică, nu şi identici. Poetul evocă iubita „Corola de minuni a lumii” fiind creaţia model şi

70 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Opinii

supremă trebuie să rămână neatinsă, gândul auto- apropiat de firea creatorului, spune Tudor Vianu, se
rului ar putea continua în spirit teologic: asemenea îndreaptă delirul sacru al poetului. Dansul lui dioni-
psalmistului, omul de rând ori de geniu are căderea siac, proiectat în nemărginirea cerului, este ca o în-
să se bucure, să laude şi să cânte în versuri minunile cercare de restituire a divinităţii din om elementului
lumii. Într-adevăr, „lumea e o cântare”, scrie Blaga în său primordial, ca actul unei eliberări esenţiale din
poezia Biografie din Lauda somnului . prizonieratul strâmtei forme individuale”4. Prin ge-
Grupul de versuri: „şi nu ucid/ cu mintea neză, Dumnezeu sălăşluieşte simbolic în fiecare din
tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea” trebuie raportat noi. El rămâne viu sau încătuşat în funcţie de trezia
direct la: „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrun- sau de adormirea noastră. Nu de joc este vorba, ci
sului ascuns/ în adâncimi de întuneric”, întrucât pun de efortul gigantic de conştientizare a prezenţei di-
în evidenţă un sens distinct: se conturează un cuplu vine în noi şi de eliberare a energiilor creatoare în
advers la nivelul creaturii, după modelul mai înalt formele dintâi, sub zodia luminii: „să nu mai văd în
Dumnezeu-Lucifer, pe de o parte, poetul inspirat de preajmă decât cer”. S-ar putea întâmpla ca aici să se
divinitate care trăieşte în lumina dintâi, printre mi- resimtă un ecou al mitului lui Shiva; unele mitologii
nuni, şi sporind tainele lumii, pe de alta, pozitivistul concep cosmogonia ca un dans sacru. Dar,în vreme
care ucide „cu mintea tainele”. Aceasta trăieşte în ce zeul indian făcând paşi cosmici distruge viaţa ca
„lumina altora”, fără nici un raport cu „cea dintâi”. s-o renască, în Vreau să joc triumfă năzuinţa de înăl-
Repetăm: nu ne gândim la flăcările iadului, ci la lu- ţare („săgeată vreau să fiu”), în cea mai bună tradiţie
mina raţiunii. Aceasta geometrizează cosmosul şi creştină. Un vers ca „Pământule, dă-mi aripi” ex-
nesocoteşte tainele. Citim în lucrarea lui Ion Pop: tinde gigantismul cosmic din Vreau să joc spre alte
„Căci, chiar atunci când în faţa privirii interogative poezii înrudite ca: Dar munţii – unde-s?, Daţi-mi un
universul pare a-şi fi pierdut geometria originară, trup, voi munţilor, Linişte între lucruri bătrâne, Ce-
reveria restauratoare construieşte, de la distanţa în- rească atingere, Monolog etc.
străinării, liniile unui spaţiu ideal ce caracterizează
o adevărată obsesie, mai limpede sau mai indirect *
exprimată”³. Teoria geometriei originare apare la * *
Sf. Augustin şi, peste secole, la Leibnitz, cel din Mo-
nadologie. Este adevărat că şi Blaga şi-a însuşit mul- Cele mai reprezentative creaţii din Poemele
te idei cărora le-a dat însă accepţie personală. Să ne luminii se pretează la analize asemenea celor efec-
amintim de eşecuri dezastruoase ale lui Manole din tuate aici, cu condiţia să fie aplicat, în limitele posi-
prima parte a piesei: zidurile mânăstirii se surpau bilului şi adevărului, un instrument tehnic adecvat.
sistematic pentru că se bazau pe calcule şi măsură- Operaţia poate fi extinsă şi asupra celorlalte volu-
tori. Unui creator din lumea de jos nu-i este îngăduit me, unde imaginaţia poetică este purtată, de regulă,
să repete ceea ce s-a făcut odată, sus. Înseamnă că de emoţia religioasă, fie că autorul evocă personaje
Dumnezeu a geometrizat în geneză? Nicidecum. El ori momente evanghelice, de regulă Vestirea şi Naş-
a valorificat propria faptă cu „e bine”. În acest fel a terea, fie că scrutează, în stil propriu, profunzimile şi
măsurat şi a cântărit. Este o geometrie morală, nu marginile adevărului de credinţă. Volumul de debut
pozitivistă. Se poate spune, cel mult, că a creat un tip este dominat de idealismul mistic al luminii. Fără ca
de artist (poet, zidar, cântăreţ), care, trăind în „lumi- acest motiv să dispară vreodată, deşi nu mai cunoaş-
na dintâi”, s-a abătut în „lumina altora”. Schimbarea te configuraţii atât de pregnante, autorul a adăugat
de destin existenţial a creat situaţii dramatice, ca în altele noi în ciclurile ulterioare,marcând mutaţiile
Meşterul Manole, sau crize de conştiinţă ca în Am sensibile din interiorul său sufletesc. Identificarea
înţeles păcatul ce apasă peste casa mea. acestor motive, ca şi cel al luminii din primul vo-
De regulă, poezia Vreau să joc, a treia în or- lum, poate aduce un spor în cunoaşterea poeziei în
dinea numerotării din Poemele luminii, se citeşte aşa: ansamblul ei şi fixa mai bine coordonatele portre-
„O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!/ Să nu se tului liric. Nu întreprindem noi prima dată această
simtă Dumnezeu/ în mine…” Versul următor: „un acţiune. Alţi cercetători ne-au premers studiind un
rob în temniţă, încătuşat”, fiind mai criptic, rămâne bogat repertoriu poetic precum: muntele, apa, cerul,
în surdină. Ar ieşi în evidenţă două idei, ambele la dealul, somnul dorul, etc.), dându-li-se o interpreta-
fel de eronate: presupusa dorinţă de joc a poetului şi re strict literară şi pozitivistă. Seria poate fi comple-
atenuarea („Să nu se simtă”) prezenţa divinităţii, ca tată, iar în ce ne priveşte, după motivul luminii, mai
şi cum ar fi incomodă. Însă sarcina semantică ma- relevăm încă trei dintre cele mai frecvente. Ele sunt
joră o poartă versul trecut pe plan secund. „Spre lu- căutarea, îndoiala şi păcatul, în înţelesul lor teologic:
mină deci, spre primul element al creaţiei şi cel mai a. Căutarea. Cele mai reprezentative în

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 71
Opinii

această privinţă sunt: Ioan se sfâşie în pustie, Lumina de aleşi, de ucenici, însă şi de păcătoşi, de slăbănogi,
de ieri, Tristeţe metafizică, Sapă, frate, sapă. Pot fi ci- de „bolnavi”, de femei căzute, pentru că aveau mai
tate, mai mult cu titlu ilustrativ, şi altele: Psalm, Un mare trebuinţă de Dânsul. Chiar când se afla în chi-
om s-apleacă peste margine, Scrisoare, Epilog, Bio- nurile de pe cruce, a mântuit un tâlhar. A fost invo-
grafie. Textele pot fi urmărite începând cu volumele cat numele lui Ioan Înaintemergătorul, nu apostolul,
În marea trecere şi Lauda somnului, până la ultimele pentru a tensiona drama căutării. Dacă eul poetic
creaţii cuprinse în ediţia îngrijită de George Gană. ar fi renunţat la căutare încheind aventura împăcat
De observat că motivul căutării aşa cum încerc să-l şi cuminte, ne îndoim că poezia ar mai fi prezen-
înfăţişez de îndată, nu se găseşte în volumul Poemele tat vreun interes literar. I-ar fi lipsit mişcarea inter-
luminii şi nici în Paşii profetului. Din primul poate fi nă care s-o anime; cu siguranţă, aşa s-ar fi pierdut
citat, cu mari rezerve, doar Pax magna (aici teama cu totul emoţia religioasă, cu tristeţe şi deznădejde,
căutării se împleteşte cu alta, a îndoielii), iar din al exact ceea ce i se reproşează autorului de critica
doilea Leagănul. Această distribuţie poate da drep- simplificatoare. Este exact situaţia personajelor lui
tate celor care observă că religiozitatea lui Blaga a în- Dostoievski: ele sunt păcătoase, spune Berdiaev, dar
ceput să se opacizeze de la o vreme; lumina se stinge, nu iremediabil pierdute pentru că au conştiinţa vi-
apele se tulbură, se înmulţesc semnele apocaliptice. novăţiei lor; de aici încolo, poate fi întrezărită calea
Aşa stau lucrurile dacă le lăsăm numai pe seama dis- de îndreptare. Atâta timp cât Elohim este dorit cu
cursului literar,dar poate fi depăşită această înţelege- disperare, înseamnă că poate fi bănuită apropierea
re, până la un punct perfect plauzibilă. lui. Un cuvânt patristic ne învaţă: „cu cât te strădu-
Despre Ioan se sfâşie în pustie, Ov. S. Croh- ieşti să-l cauţi pe Dumnezeu mai departe, cu atât
mălniceanu, care l-a executat sângeros pe autor în trebuie să te aştepţi că se află mai aproape de tine”.
timpurile proletcultismului, este de părere că repre- Versul: „Drumul întoarcerii nu-l mai ştiu” poartă
zintă o aspiraţie mistică de contopire cu divinitatea cheia poemului: dorinţa exprimată a eului este nu
„şi totodată o neputinţă tragică de realizare a acestei să „vadă” chipul lui Dumnezeu, să-l pipăie şi să se
aspiraţii. Identificându-se cu Ioan, care se sfâşie în contopească, ci să i se arate drumul pierdut, calea.
pustie, poetul exclamă: „Elohim…?” Cuvântul mis- Căci esenţa creştinismului se rezumă în cuvintele
tică însemna o mare acuză pe vremuri. În context, lui Iisus Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
situaţia devine agravantă prin presupoziţia că po- S-ar putea replica: din ce cauză a fost pierdută calea,
etul ar tinde să se contopească cu dumnezeirea, dar nu cumva pentru că Dumnezeu n-are de unde să se
aceasta se refuză prin „diferenţiale divine”. Omul în- arate? O asemenea întrebare îl îndreptăţeşte pe cel
suşi şi-a anulat căile de acces constituind „categorii obişnuit cu ordinea riguroasă şi fără sfârşit a cauza-
abisale”. Nicăieri în creştinism nu se pomeneşte de lităţii. Răspunsul, însă, e simplu: păcatul în disperare
„contopire”, problema fiind respinsă ca o imposi- de cauză cere ajutor celui de sus, nimic altceva nu
bilitate; cel mult o anumită linie naturistă pledează mai contează în cele sufleteşti.
pentru direcţia inversă a itinerariului, şi anume co- b. Îndoiala. Oprindu-se şi asupra poeziei
borârea şi risipirea zeului în propria creaţie, până la Tristeţe metafizică, Ov. S. Crohmălniceanu, regre-
anularea de sine. O asemenea idee eretică inspirată tând din nou „reprezentările mistice”, crede că tre-
din religiile primitive rămâne sterilă în practica re- buie să i se aplice criteriile de valorizare ale luptei
ligioasă contemporană. Blaga a utilizat-o cu succes de clasă, foarte la modă în anii negri: „Sunt – cum
din necesităţi poetice, începând cu În marea trecere se vede – îngemănate aici de mentalitatea socială
şi a realizat un stil propriu în peisajul liricii inter- pe care am semnalat-o, atât speranţa în miracol a
belice; însă trebuie cercetat cu atenţie în ce cazuri unei lumi condamnate, cât şi luciditatea critică a
a exersat în sensul păgânizării şi unde a încreştinat, unei părţi din intelectualitatea ei, în măsură să-şi
împotriva aparenţelor, peisajul mundan. Pe de altă dea seama de proporţiile dezastrului, dar nu să-şi
parte, Blaga nici nu se „identifică” cu Ioan şi nici nu frângă integral optica deformată de clasă. Accentul
contemporaneizează legenda biblică. Există un pasaj autentic omenesc îl aduce în aceste versuri refuzul
destul de lămuritor care trebuie recitit: „noi sfinţii, afectiv opus unor concluzii speculative dezolante.
noi apele,/ noi tâlharii, noi pietrele”. Ca şi în pasajul: Poetul din Blaga, atât cât vibrează profund uman –
„Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi mormin- şi aceasta se întâmplă aproape întotdeauna cu o sin-
te”, unde am descifrat „corola de minuni”; în Ioan ceritate zguduitoare – minează prin tristeţea sa con-
se sfâşie în pustie, autorul construieşte seria retorică strucţiile metafizicului, le scoate în evidenţă natura
în numele creaturii, şi o face în spirit cristologic, în inacceptabilă. Ceea ce mintea e dispusă să admită
numele Mântuitorului. A-i cita pe tâlhari alături de provoacă în suflet nu împăcare ci criză”6. Nu se înţe-
sfinţi pare un gest neinspirat. Şi Iisus se înconjoară lege absolut nimic. Se pare că autorul studiului acu-

72 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Opinii

ză „tristeţea” de „falimentarea” sistemului metafizic ea urmează pasajul dezolant, o clipă, ca şi în Ioan
elaborat de Lucian Blaga; dincolo, când punea la se sfâşie în pustie: „Oh, nici o minune nu se împli-
punct poezia Ioan se sfâşie în pustie, îşi aducea amin- neşte,/ Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte!...” Cum se
te că vinovate pentru aceeaşi pricină ar fi categoriile obişnuieşte să-şi traducă singur simbolurile (după
abisale. Nu apare limpede ce este cu „accentul pro- modelul „corola de minuni” = „şi ochi şi buze şi
fund omenesc”, în ce sens şi în ce cadru reuşeşte să morminte”), transferându-l pe unul în altul, (pen-
se opună „unor concluzii speculative dezolante”. În tru a –şi respecta propria-i lege poetică de a spori „a
orice caz, cuvântul criză face parte din aceeaşi fami- lumii taină” cu „largi fiori de sfânt mister”), şi aici
lie inchizitorială ca şi mistica. „Mintea” nu este dis- minunea este aşteptată, îşi găseşte un corelat în „co-
pusă a admite, după părerea ideologului proletcult, răbii încărcate/ de miracol străin”. Deci poetul a cân-
decât o conştiinţă scriitoricească împăcată, robustă, tat cu pescarii, a visat cu ciobanii în preajma oilor, a
nu măcinată de crize şi de fantasmagorii mistice ori aşteptat cu sfinţii în pustiuri, într-un cuvânt, ca şi în
burgheze. Ioan se sfâşie în pustie, a pornit în marea aventură
Dar, ca să redevenim serioşi, poezia Tris- a cunoaşterii „cu toată creatura”. Iată cum simbolul
teţe metafizică a fost dedicată lui Nichifor Crainic şi religios, dacă este corect decriptat în faldurile imagi-
a apărut în volum în 1929 (Lauda somnului). Deşi nii, poate stabili corelaţii directe între poezii aparent
între cei doi a avut loc, mult mai târziu, cunoscu- disparate, ca Tristeţe metafizică şi Ioan se sfâşie în
ta polemică pe chestiuni de principii, religiozitatea pustie sau Sapă, frate, sapă.
poeziei nu a fost contestată de directorul „Gândirii”. Din perspectiva conceptului ideologic de
Un motiv în plus s-o abordăm tocmai din această Îndoială, Tristeţe metafizică mi se pare o poezie
perspectivă. Ceea
ce frapează din
capul locului este
suita de vorbe la
persoana întâi,
pe care poetul o
dezlănţuie într-un
ritm puternic, la
începutul aproape
al oricărui vers.
Ele reprezintă me-
tafore ale căutării:
am cântat, am ri-
dicat (de două ori),
am zăbovit, am
aşteptat (de două
ori), m-am zvârco-
lit, mi-am deschis
ochiul cunoaşterii,
m-am rugat, am
visat. Alte verbe,
la prezent, nu se
înscriu în tema
căutării, însă sunt
destinate să poto-
lească iureşul retoric tot mai accentuat în ultimele completă, în sensul că se întemeiază pe termenii ne-
versuri („M-am rugat cu muncitorii în zdrenţe,/ am cesari şi constitutivi, negaţie-afirmaţie. Situaţia „pe
visat lângă oi cu ciobanii/ şi-am aşteptat în prăpăstii teren” nu este însă niciodată aceeaşi. Se poate ca alt
cu sfinţii”) şi să ridice situaţia de moment a eului”: text să sfârşească în spiritul negaţiei, ori să cuprindă
„Acum mă aplec în lumină/ şi plâng…” Totdeauna doar un singur segment constitutiv al îndoielii. În
la Blaga lumina, fereastra, apa (Sapă, frate, sapă) în- asemenea cazuri, se cuvine să manevrăm tehnicile
seamnă deschidere, salvare. Dar se vede că aici nu se de lucru în aşa fel încât să nu punem pe seama frag-
mulţumeşte cu o soluţie simbolică; vrea minunea, mentului ceea ce suportă numai întregul, să corelăm
arătarea chipului, semnul de recunoaştere. De ace- părţile ca să ne permitem judecăţi totalizante, în cer-

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 73
Opinii

curi hermeneutice. De pildă, Pax magna (Poemele nemăsurat şi dintr-un egoism bolnav, Lucifer a în-
luminii) începe în spirit afirmativ: „De ce-n aprinse cercat să-l doboare pe Dumnezeu. Amintindu-şi
dimineţi de vară/ mă simt un picur de dumnezeire de aceasta, poetul se reintegrează în mulţime; dar
pe pământ/ şi-ngenuchez în faţa mea ca-n faţa unui nu pentru a se stinge fără sens în anonimat, ci, în-
idol?”, pentru că se încheie cu un presupus contract trucât preferă o altă idealitate, să devină o părtici-
cu diavolul. S-a lansat ideea, intens speculată, că au- că, o cărămidă din biserica vie a lui Hristos. Căci
torul şi-ar introduce subversiv în cetate forţele di- noţiunea de biserică cunoaşte un sens arhitectonic
zidente. Nu s-a observat funcţia stilistică a lui „pe- şi unul spiritual: mulţimea adunată să se roage şi
semne” care proiectează îndoială, menţinând acut să mărturisească într-un singur gând; poetul se
dialogul neterminat dintre da şi nu. doreşte a fi „unul dintre mulţi”, slujitor al lui Hris-
c. Păcatul. Există o îndoială salvatoare, tos: „Sângele meu vrea să curgă pe veacurile lumii/
dar şi alta care poartă semnul pierzaniei. De abia să-nvârtă roţile/ în mori cereşti”. Dacă reuşim să
aici poetul este copleşit de tristeţe şi are conşti- facem corelaţii corecte, această imagine ce ţine de
inţa amară a păcatului. De regulă, el îşi mărturi- gigantismul cosmic specific lui Blaga, ne este fami-
seşte vina ca în faţa unei instanţe divine şi se vrea liară încă din lectura poeziei Daţi-mi un trup voi,
pedepsit. „Cineva a-nveninat fântânile omului./ munţilor, de asemenea înfăţişată adeseori simplist
Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinile/ în apele în manualele şcolare ori în critica de specialitate.
lor. Şi-acum strig:/ O, nu mai sunt vrednic să tră- Problematica păcatului a solicitat autoru-
iesc printre pomi şi printre pietre./ Lucruri mici,/ lui un grup de poezii care se individualizate, în ra-
lucruri mari,/ lucruri sălbatice – omorâţi-mi ini- port cu celelalte, printr-o imagistică apocaliptică.
ma!” (Din cer a venit un cântec de lebădă). Ce să Ele apar începând cu volumul În marea trecere şi
însemne lucrurile „mari”, „mici” ori „sălbatice”, se grupează îndeosebi în volumul Lauda somnului,
aceeaşi corolă? Limbajul poetic devine din ce în mărturisind apetenţa autorului pentru noua poe-
ce mai enigmatic. Mai mult ca oricine, artistul de zie germană. Valorizările criticii şi istoriei literare
geniu are nenorocul unei existenţe dramatice prin- sunt corecte în această privinţă şi pot fi acceptate
tre semeni, fiind veşnic ispitit să forţeze marginile în întregime. Tipică mi se pare poezia Paradis în
cunoaşterii imediate şi să se abată de la ritualurile destrămare, pe care un autor, dorind să arate cât l-a
ce au fost stabilite odată cu lumina dintâi. În Noi, citit pe Eliade, o raportează la nostalgia originilor.
cântăreţii leproşi, se aminteşte de geniul lui Scho- Însă acest mit nu se întemeiază nici pe credinţa al-
penhauer care, nefericit pe pământ, are totuşi bu- terată şi nici pe conştiinţa păcatului. Din aceeaşi
curia, încă neîmplinită, că peste timp va veni re- categorie fac parte Semne, Echinocţiu, În munţi, Pe-
cunoaşterea mult aşteptată: „dar fiicele noastre vor isaj transcendent, Veac, Tăgăduiri, Vrajă şi blestem
naşte pe Dumnezeu/ aici, unde astăzi singurătatea şi altele. Cauza păcatului, ca în literatura absurdu-
ne omoară”. În Am înţeles păcatul ce apasă peste lui, nu mai este explicată. Se văd semnele. Dacă în
casa mea, există un pasaj cheie cu care poate începe Semne Apocalipsa e încă prorocită, reactualizând
lectura textului: „Astfel mă iubesc de-acum:/ unul vizionarismul biblic, în Paradis în destrămare şi-a
din mulţi”. Acest grup de versuri divide compoziţia făcut deja prezenţa, ca o veste neliniştitoare, ca în
în părţi distincte şi justifică întinsa lamentaţie care celelalte să cuprindă, încet şi treptat, întreaga cre-
începe cu „O, de ce am tălmăcit vremea şi zodiile/ aţie. Este doar una dintre ficţiunile poetice ale lui
altfel decât baba care-şi topeşte cânepa în baltă?”, Lucian Blaga, ce nu trebuie singularizată în această
şi care pregăteşte principiul afirmativ din partea a nouă etapă a creaţiei sale. Paralel, a continuat să
doua, după tehnica ştiută din Tristeţe metafizică. Se cânte muntele vrăjit, naşterea, satul minunilor, ră-
presupune că eul a comis grave infracţiuni morale, săritul magic, câmpul şi mirabila sămânţă.Dar tre-
de unde şi avertismentul pe care şi-l administrează buie să le privim în ansamblu, nu separat, pe unele
în titlu. în defavoarea celorlalte, pentru a nu ne hazarda în
Critica literară a comentat într-o manieră speculaţii sterile.
destul de „veselă” grupul celor două versuri, sem-
nalat mai sus: poetul s-ar fi decis să devină un om NOTE
obişnuit, adică „util” societăţii. Este o deturnare 1. Ion Pop, Lucian Blaga. Universul liric. Ed. Car-
tea Românească, 1981, p. 120.
a sensului dorit de autor. De fapt, lamentaţia din 2. Ion Pop, lucr. cit., p. 212.
prima parte ne dezvăluie regretul său de a fi un or- 3. Ion Pop, lucr. cit., p. 118.
golios, propunându-şi să iasă din ordinea fireas- 4. Tudor Vianu, loc cit.,p. 306.
că. În morala creştină, orgoliul trece drept primul 5. Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Blaga. Editura
păcat de moarte, în ordinea gravităţii. Din orgoliu pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p. 128-129.
6. Ov. S. Crohmălniceanu, lucr. cit., p. 151.

74 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Publicul, de zile mari!, cu participări de
la Iași, Piatra Neamț, Pașcani, Fălticeni, Vama, de
Suceava nici nu mai vorbesc, a dat măsura adevă-
Cronica plastică
rului mărturisirii dr. Constantin-Emil Ursu, direc-
tor general al Muzeului Bucovinei, că artiștii Cela
Neamțu și Costin Neamțu erau de mult așteptați Cela Neamțu și Costin
la Suceava, îndeosebi Cela Neamțu, prezentă doar
cu prilejul expozițiilor taberelor de creație organi- Neamțu la Suceava,
zate de instituție, dar cred că nici Costin Neamțu
nu a mai avut aici o personală în ultimul deceniu. cu o expoziție de înaltă
De asemenea, inspirata invitare pentru cuvântul de
deschidere a scriitorului Grigore Ilisei, apreciat și calitate artistică și de
pentru cronicile și albumele sale de artă, a desăvâr-
șit un eveniment memorabil, „Trăiri iconice”, cum profundă simțire
și-au intitulat artiștii expoziția, putând fi vizitată și
revizitată până la sfârșitul lui septembrie cu reînno- românească
ită bucurie.
Dând expresie inspirației generate inițial
de misiunea de curator al unei mari expoziții la In- Doina CERNICA
stitututul Cultural Român de la Lisabona de Ziua
Internațională a Iei din 2015 – expoziție care a reunit aerul de familie, cele ale perioadei din urmă, în care
nume mari ale artelor plastice românești, nu doar o sunt preferate culoarea mai intensă, contrastul și, de
replică la celebra ,,Blouse Romaine” a lui Matisse, ci aici, o expresivitate de ansamblu care te urmărește,
și o omagiere profesionistă a acestei minunate creații dar mai ales prin ceea ce îl face inegalabil, muzica
populare – și apoi ajutorului celest primit de la Ele- suavă a materiilor încălzite de mâna omului, căușul
na Constante, prin „petecele de frumusețe” rămase și vasele de lemn, oala, ulcica, ulciorul, chiupul de
de la ea din vechi cămăși țărănești, Cela Neamțu a lut, ghemele de lână - pastelurile lui Costin Neamțu,
adus pe simezele galeriei de la parterul Muzeului de ca și cămășile naționale ale Celei Neamțu, păstrea-
Istorie Suceava, într-o primă reunire expozițională, ză, salvează chiar prin artă elemente importante în
douăzeci și două de lucrări – desen, pictură, colaj. viața de zi cu zi ale unei lumi de demult, de care ne-
Lucrări care, prin specificul zonelor folclorice evo- am îndepărtat grăbit, ale unei civilizații în implaca-
cate, acoperă mare parte din teritoriul României cu bilă destrămare. În faimoasele sale rubaiate, poetul
creații ce cinstesc această piesă vestimentară, căma- persan Omar Khayyam se întreba în fața ulcelei de
șa națională (cum țin minte din copilărie că i se lut despre făpturile din care s-a plămădit, dar și des-
spunea la Vama și Câmpulung, și cum nu puțini din pre buzele care vor sorbi din cea în care va mai trăi
generația mea continuă să o numească), purtată cu el însuși o vreme. Mai puternic decât oamenii, lutul
mândrie și de ,,frumoasa Rodica”, și de doamnele din lucrurile oamenilor ne apare la rându-i perisa-
voievozilor și regilor noștri. Previzibil, ochii caută bil, repede trecător. Veșnicia, atât cât putem să ne-o
întâi și rămân îndelung pe „Petece de frumusețe din imaginăm, aparține creațiilor realizate de meșteri
Bucovina”, dar cum să reziști și splendorii celorlal- anonimi din pastelurile lui Costin Neamțu.
te? Numai la expoziția tablourilor realizate pe su- Deoarece am înțeles că aranjarea expozi-
portul catrințelor de Dany Madlen Zărnescu, care a ției a aparținut Suzanei Cosovan și colegelor sale,
valorificat cealaltă piesă din superbul costum femi- nu se poate să nu rostim un cuvânt de apreciere și
nin popular românesc, am mai avut acest sentiment la adresa acestora. Așezarea tapiseriei țesute pe
al îngemănării plastice cu „Ciocârlia” în interpreta- gherghef vertical, în tehnica denumită haute lisse,
rea lui George Enescu. care evocă ferestrele putnene în fereastra oarbă a
Nu-mi pot închipui o însoțire a cămășilor întâiului spațiu al galeriei și a monumentalei „Um-
naționale ale Celei Neamțu mai solidară, mai crea- brae parvae” pe peretele opus din cel de-al doilea,
toare de plus de frumusețe reciproc decât cea oferită adică la un capăt și celălalt al expoziției, a creat și
de cele 44 de pasteluri ale lui Costin Neamțu! Cu pe- un ambiguu efect de în oglindă, dar a sugerat mai
isaje încântătoare, tratate în luminozitatea dulce-ar- ales o deschidere a expoziției dincolo de ziduri, spre
monioasă a naturii din locurile natale, de la Cornii transparențele albastre ale cerului.
Sucevei, care l-au impus încă de la începutul cari- Pierdută în liniștea de dinainte de verni-
erei drept pastelistul român numărul unu printre saj în contemplarea acesteia din urmă, încercând să
contemporani, peisaje cărora li se alătură, păstrând descopăr textura diferitelor componente din care a

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 75
Cronica plastică

crescut unitar, am ajuns să recunosc în cele din urmă în fața fiecărei lucrări, le-a fotografiat pe toate și
și albastrul care mă izbise la prima privire, albastru negraba și admirația cu care s-a uitat, și iar s-a ui-
parcă izvodit din lucrările de grafică ale lui Lisandru tat la fiecare, a fost pentru mine un fel nou de a le
Neamțu, „albastrul de Lisandru”. Așadar, o evocare vedea.
a celui de-al treilea artist al familiei, cunoscut fălti- O expoziție a excelențelor, cu lucrări de-
cenenilor din expozițiile de trei ori Neamțu, cel de- săvârșite într-un într-un univers plastic desăvârșit,
al patrulea, Mălin, învățând și lucrând în așteptarea cu un comentariu cald și substanțial, „impecabil”,
zilei sale. Lucrarea expusă la Suceava acum, mi-a ca să-l cităm pe Costin Neamțu, în care Grigore
spus artista, este a opta dintr-un ciclu pe care și-l Ilisei a fost și prieten, și critic de artă, și povestitor
dorește din zece și care omagiază cele două milenii inspirat, cu un public cunoscător și iubitor: Cela
împlinite în anul 2017 de la ultimul semn de viață Neamțu și Costin Neamțu ne-au făcut într-adevăr
al nemuritorului poet Ovidiu, făcând trimitere la un dar regesc, cuvântul de minunare, și admirare,
capodopera sa, „Metamorfoze”, mai exact la înfrun- și gratitudine pe care l-am auzit cel mai des fiind
tarea în măiestria țesutului dintre Arachne și zeița regal, căruia Cela Neamțu i-a spus „o mărturisire
Atena. de dragoste pentru Bucovina”, care a fost întâi a
Am vizitat de câteva ori expoziția acestor soțului și care a devenit de mult, atât de mult, și a
„Trăiri iconice”, trăiri complexe exprimate prin Domniei Sale.
imagini („Eu le-am făcut cu sentiment!”, mărtu- Închei cu bucuria sensibilului film dedi-
risea Costin Neamțu, referindu-se la peisajele cu cat evenimentului „Trăirilor iconice” la Suceava de
dealuri și coline peste care au trecut anii cu sutele, Daniela Micuțariu și echipa sa, din care îl știu și
dar și la naturile statice cu obiecte casnice mai du- îl prețuiesc pentru devotamentul profesional doar
rabile decât autorii lor), trăiri ale privitorului lor, pe Silviu Olariu, toți însă meritând laude, și cu în-
trăiri în care artist și iubitor de artă intră în dialog, demnul pe care l-am adresat bucovinenilor de a nu
dar și trăiri ale sfințeniei, cum spunea Grigore Ili- pierde această expoziție aparte: la ceasul privirii în
sei, ale harului care vine de la Cel de Sus. A tre- urmă, cu greu vom găsi în șirul manifestărilor ar-
ia oară, am văzut expoziția împreună cu o tânără, tistice desfășurate în anul împlinirii unui secol de
Ramona Țăranu, revenită după patru ani din Japo- la Marea Unire una de o asemenea calitate și pro-
nia în Suceava doar pentru câteva zile. A întârziat funzime a vibrației patriotice.

76 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Societatea Scriitorilor Bucovineni anunță
cu durere plecarea la cele veșnice a scriitorului Geor- In memoriam
ge Bodea.
Poet și prozator, înzestrat cronicar literar,
George Bodea, membru al S.S.B., dar și al filialei Iași
a Uniunii Scriitorilor din România, ar fi împlinit pe
29 noiembrie frumoasa vârstă de 75 de ani.
Încă un membru
A văzut lumina zilei la Moldovița, în jude-
țul Suceava, în anul 1943. Urmează Școala genera-
al Societății
lă din comuna Pojorâta, apoi Liceul „Dragoș Vodă” Scriitorilor Bucovineni
din Câmpulung Moldovenesc. Pasionat de literatură
dintotdeauna, cititor înverșunat va opta mai departe a plecat dintre noi
pentru Facultatea de Filologie a Universității „Ale-
xandru Ioan Cuza” din Iași, pe care o absolvă cu brio.
Va fi profesor de limba și literatura română o viață de
om în orașul Câmpulung Moldovenesc.
Apreciatul scriitor bucovinean va debuta (Gavril Rotică, Vasile Posteucă, Alexandru Bogza,
în ziarul sucevean „Zori Noi”, în anul 1959. Prima Nicolae Labiş, Graţian Jucan etc.), îngenunchind,
apariție în volum se va produce în Antologia debu- cu neostenită mult repetată evlavie, în faţa sfintelor
tanților, Iași, Editura Junimea, 1970. Va colabora scripturi româneşti (Dimitrie Cantemir, Lucian Bla-
de-a lungul timpului la reviste precum: „Bucovina ga, Constantin Noica, Emil Cioran etc.) pentru a fixa
literară”, „Convorbiri literare”, „Minerva”, „Cronica”, şi repere, şi contururi, iar rătăcirea aceasta pelerinică
„Tribuna”, „Sinteze literare”. a prins durată, a devenit carte, întreg, operă, o operă
Bibliografia sa cuprinde: Șansa  (ver- creată fără premeditare, adică în modul cel natural,
suri), Iași, Ed. Junimea, 1976, 16 p.; Legendele Rară- cel al nevoii de a atenţiona asupra curgerii clipelor”.
ului (poezii), Iași, Ed. Junimea, 1981, 96 p.; Idem, ed. Ioan Țicalo în comentariul pe care îl face
a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Societatea Culturală pe marginea unui volum semnat de George Bodea
„Al. Bogza”, Câmpulung Moldovenesc, 1999, 112 va sublinia următoarele: „Textele sale (versuri, proză
p.; Pământ de Bucovina (poezii), Iași, Ed. Junimea, ori critică literară) sunt ale unui intelectual rafinat
1985, 63 p.; Ora locală (versuri), Câmpulung Moldo- aflat mereu în căutarea unei expresii care să-l repre-
venesc, Biblioteca Miorița, 1995, 64 p.; Secante prin zinte și să-i rețină atenția cititorului. […] Se remarcă
cercuri concentrice  (studii și articole), Câmpulung în textele lui G. Bodea nu numai o judecată echili-
Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2008, 204 p.;  Se- brată, ci și o concizie a exprimării de o remarcabilă
cante prin cercuri excentrice  (eseuri), Câmpulung eleganță. Convingerea e că dacă ar fi vrut să urmă-
Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2011, 240 p.;  In- rească o carieră într-un centru universitar, ar fi fă-
talii (versuri), Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca cut față cu brio unei catedre universitare. A înghițit
Miorița, 2013, 176 p. rafturi întregi de cărți și a scris, ca un bucovinean ce
Cu mai mult timp în urmă, Ion Drăgușa- se respectă, cumpănit, cu slovă bine gândită, mereu
nul, referindu-se la un volum de-al autorului, Secan- sine ira et studio”.
te prin cercuri concentrice, afirma: „George Bodea, Pe scurt, George Bodea a fost un scriitor
fără să afişeze aerele superioare ale unor doct-cul- semnificativ, o personalitate inconturnabilă pen-
tişti contemporani, rătăceşte, aproape cu umilinţă tru istoria literaturii din Bucovina. Dumnezeu să îl
mistică, printre răzlogii unor întrebări, provocate de odihnească în pace! Condoleanțe familiei îndoliate!
oameni şi opere despre care mai toţi au auzit şi atât (Societatea Scriitorilor Bucovineni)

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 77
Inedit

Doina Sălăjan,
martoră a unui
trecut poetic perdant
şi al altuia recuperat

Mircea COLOȘENCO
Cu o viaţă plină de praguri (n. Beiuş – Bi- • „Între virtuozităţi metrice şi ritmice şi
hor, 14 februarie 1936), prin moartea tatălui (1945), alegorism moral e loc la Doina Sălăjan şi pentru un
după traversarea grozăviilor refugiului (1940-1944), subtil lirism al inimii.” (Nicolae Manolescu, „Ro-
în oraşul Ploieşti şi reîntoarcerea la Oradea, pentru mânia literară”, despre volumul Sanctuar tulburat,
a-şi continua studiile liceale, rămâne doar cu mama. 1986).
Debutează în „Almanahul literar” În urmă cu patru ani, Editura Cartea Ro-
(Cluj-Napoca, 1951), este remarcată şi devine stu- mânească din Bucureşti i-a scos volumul de poezii
dentă la Şcoala de Critică şi Istorie Literară „Mihai Poeme roz cu franjuri negre (62 titluri), creaţii da-
Eminescu” din Bucureşti (1952-1954), colegă cu tând dintre anii 1986-2014, despre care poeta a scris
Nicolae Labiş, Lucian Raicu ş.a., fiind repartizată că sunt „Rememorări ale pierderilor, dorinţe scu-
după absolvire la revista „Steaua” din Cluj-Napoca fundate în neîmpliniri, spaime şi presimţiri înfiora-
(redactor şef A.E. Baconsky), după care se transferă te, revolte inutile fac plinul acestor poezii, cu toată
la revista din Bucureşti „Cravata Roşie”. În 1958, este silinţa de a mai străpunge umbrele negre.”
acuzată de revizionism şi declarată „duşman-de-cla- …Poeziile inedite date acum publicităţii
să”, pentru poezia Uitarea (din „Gazeta literară”), fac parte din dorinţa de „a mai străpunge umbrele
desfăcându-i-se contractul de muncă şi eliminată negre” ale poeticităţii sale lirice.
din Uniunea Scriitorilor la „munca-de-jos”, ridicân-
du-i-se dreptul de semnătură!
Reabilitată social-politic (1964), i se acor- PLĂCERI
dă dreptul să urmeze cursurile Facultăţii de Filolo-
gie a Universităţii bucureştene, absolvită cu licenţă Ador să mă duc dimineaţa
(1970), este reprimită ca membră în U.S.R., deve- La piaţă
nind secretar literar al acesteia (1968), editând câ- Devreme de tot
teva volume de versuri: Transfigurări (1969), Umbra Când ţăranii frumos
faptei (1973), Amintirea miresmelor (1977), Smalţuri Pe tarabe-şi aşează
(1979) – Premiul Asociaţiei Scriitorilor ş.a. Ce din munca lor scot.
Selectăm câteva aprecieri colegiale ale cri-
ticilor literari: Zeci de culori
• „Un suflet prin excelenţă etic se zbate fru- Şi miresme se-mbină,
mos şi nobil în versurile Doinei Sălăjan.” (Lucian Minuni de tot felul m-atrag
Raicu, „Gazeta literară”, 1957). Vino la noi! Fructele strigă.
• „Moartea şi Singurătatea devin motive Modeste legumele tac.
poetice fundamentale, aspirând spre o simbolică
unitate.” (Alexandru George, „Viaţa românească”, Plimbându-mă printre
1973). Dulci piramide

78 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Inedit

Zmeură, struguri şi fragi Morţi dacă suntem, sau vii.
Mă-mbib de arome fără de nume Viaţa e atât de frumoasă!
Şi gust şi aleg după plac.

Ador să mă duc dimineaţa O AMINTIRE
La piaţă,
Când păsări cântă în zori. În oraşul copilăriei mele
Acasă când vin cu desaga-ncărcată Era un singur birjar
Deodată, doresc să mă-ntorc. Care aşteaptă în faţa gării
Cu răbdătorul lui cal.
*
Vara blajinul
Am avut veri şi verişoare Alerga cu-o trăsură,
De care timpul şi depărtările O sanie-n iarnă trăgea
M-au despărţit. Tropotul lui era negrăbit, vizitiul
Uneori mă gândesc ce-or fi făcând Cu biciul nu-l atingea.
Şi dacă mai sunt sau nu pe pământ?!
Am avut şi unchi şi mătuşi Copitele-n liniştea nopţii
Şi desigur şi patru bunici. Băteau ritmic în drum.
Cât de minunate erau toate atunci! Însoţită de-acest sunet întreaga
Urbe dormea-n tihnă somn bun.
*
Ce-o mai fi în oraşul acela
Aţipesc uneori Aproape uitându-l, nu ştiu.
Pe canapeaua din living Birjarul s-a dus pe cealaltă lume
Cu-o carte lunecată pe piept. Şi nici calul cuminte nu-i viu.
Somnul e molcom, uşor precum roua
Ce cade pe ierbi.
DE V-AŞ SPUNE
Vin de afară zgomote tulburi
Şi-n pacea-ncăperii se sting. Poate că aţi dori să ştiţi
Aici se aude doar mâţa cum toarce Ce-am făcut eu în viaţă.
Şi căţelul cum râde în vis. Cât am iubit, cât am greşit,
Cât am pierdut în ceaţă.

LA VIE EST BELLE! De v-aş spune-aţi afla
Că vă semăn în fapte,
Frunza e încă pe ram Că sorţile noastre-s la fel
Ploaia de toamnă adastă. Şi-n ziuă şi-n noapte.
Vântul subţire e calm
Şi vara e încă a noastră! De v-aş spune-aţi vedea
Că toate-s făcute să piară
Hai să ne jucăm de-a vecii, De-a valma, şi bine şi rău,
Spune-mi că încă se poate! E nevoie doar de răbdare.
Vino din visele mii,
Nu mă lăsa în singurătate. Poate aţi fost mai bogaţi
În dorinţi şi-n împliniri,
Hai să mai credem puţin Ori prea mult aţi urât,
Că suntem ca-n verile duse. S-au aţi iubit peste fire –
Că zilele bune mai vin
Aducându-ne daruri nespuse! Nu întreb, nu-ntrebaţi
Oricum nimic nu se-ntoarce.
Hai să ne jucăm de-a vecii. Firul de aur e rupt
Oricum, celui de sus nu-i pasă În mâinile bătrânelor Parce.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 79
Lirice

Toate se clatină

George Nina ELIAN
PASTIŞĂ NAIVĂ îmi pot îngădui să apuc orice drum...)

poemul de azi-noapte l-am desenat urmând liniile
visului tău DE DRAGOSTE

poemul de azi-noapte l-am scris cu alb de insomnie eşti adevărul meu -
pe transparența somnului tău
o gură întredeschisă şi
ca şi cum eu însumi lipsit de greutate aş fi păşit prin umedă
văzduh ca o urmă de timp
(aer pe aer) netrăit încă

visând
PER NON PIANGERE PIÙ
visându-te
renunțasem la amintiri (per non
piangere - îi răspundeam
ÎN LOCUL ACELA cui mă-ntreba de ce - amintirile induc
melancolia)
din când în când, ne oprim
conştient că până în zare mai e destulă
iar în locul acela cale de mers,
creşte o cruce am să urc pe vârful cel mai înalt
şi-am să-ți las acolo o floare geamănă cerului

VERDELE CEAI AL MIEZULUI DE NOAPTE (3) dar azi voi tăcea
Pentru Gabriela
(în ziua în care poetul murise
e târziu, femeie noi plângeam fără nicio explicație logică:
(nici ceasurile nu se mai aud...) era vinerea lacrimilor
şi renunțaserăm la amintiri)
iar eu te iubesc
te iubesc şi sunt singur şi fericit înțeleg din ce în ce mai puțin din viața aceasta
(pentru-a nu plânge, de-asta ne iubim - îmi
(atât de singur şi de fericit îngădui să cred)
încât de-acum înainte iar dimineața aceea era una cu albul

80 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Lirice

zidurilor cetății când am strigat: precum apa-ntr-o cană
iată femeia! pe care cândva ai fi vrut s-o duci la gură,
dar
(eram doi: eu nu
şi aerul) mai
apuci...
cade seara: nimeni nu mă mai ştie
(„fericirea ta de om singur
e pur şi simplu indecentă!” - ai strigat SUNETUL BĂNUȚULUI SAU REALITATEA
intrigată-ntr-o noapte)
îndură-Te, Doamne, de mine şi redă-mi
aştept ploaia fericirea de-a plânge
la fel cum te-aş aştepta pe tine:
(nici nu mai deosebesc
per non piangere più ce văd ce aud:

sunetul bănuțului
ȘI NU ERAU NICI MĂCAR DUMNEZEI de la degetul mortului sau
Aceleiași realitatea ca o față - a mea -
lipsită de sânge)
culoarea ochilor tăi semăna paradisului pierdut
sfârşitul e-ntotdeauna calm
(erai frumoasă aidoma acelui cuvânt neştiut din care (aproape insesizabil)
se ivise lumea,
iar ei, cei fără de chip, te izgoniseră şi din paradis, şi sigur
şi din lume)
(deja mă pot întinde:
şi nu erau nici măcar dumnezei, acoperă, femeie, odată oglinda
nici măcar nişte umili îngeri de pază sau, mai degrabă, cadranul pendulei!)
nu erau
numai tu te arătai uneori crudă amin
ca o cafea amară şi rece
băută în zori pe inima goală
DAR ÎȚI SIMT FORMELE
dar eu mă-ndrăgostisem de tine
ci nu eşti aici, dar îți simt formele
şi te iubeam
unduind înşelător ca şi apa
tocmai pentru aceasta sub palmele mele ca nişte excrescențe
ale spaimei de unu absolut
sub buzele mele ca nişte amprente-ale setei
TOATE SE CLATINĂ
gustul de pământ şi de apă vie al trupului tău îl simt
aici nu se mai întâmplă nimic: (doar atât)
iar limba mea ca un melc fără casă
fericirea precum durerea, îți măsoară conturul
durerea precum fericirea
şi totul e atât de real încât
chipul tău - o urmă de plâns pe fața mea, la rigoare
suprapunându-se aproape perfect te-aş putea chiar visa
mişc mâinile şi nu mă văd
spun vorbe, dar nu mă aud... REVELAȚIE
...ci toate se clatină doar: de-acolo de unde cuvintele
nu mai au nicio putere
monoton şi tăcut începi tu

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 81
Lirice

sub acelaşi cer

Norica ISAC
în doi și parcă aș sta pe o apă
o mare imensă, sticloasă
aici se consumă o dramă: așteptând orice:
între plânsetul ei și somnul lui valuri să mă trezească
pe fotoliul uzat trece aburul respirațiilor lor slabe vânt care să mă ducă...
gâtuite de toamne
iar tu
se întind pânze între două morminte vii ca un talaz înalt și curat
pietre încă vii, măcinate, să mă porți pe brațe în insule exotice mie
ce se visează ascultând discurile vechi ale tinereții lor și mi-e teamă
unul cu pleoape închise de parc-aș pluti pe o mare întinsă, sticloasă
celălalt chemând cu lacrimi neostoite iar tălpile mi-ar rămâne înfipte-ntr-o plajă aridă,
uscată
între cei doi – o masă și eu:
rolando, hai să mănânci, când mi-e sete
alfonsina te-așteaptă! și-aud glasul unei sirene

îi scârțâie pleoapa ca ușa unui cuvânt
și mă privește din nouăzeci și două de primăveri: în viața
tine văd viața!
poeții
la masă s-au așternut două umbre visează viața:
mănâncă și plâng în farfurie
acul s-a oprit pe vinil repetând vocea Ivei Zanicchi: cei mulți din mulțime
„grazie, amore mio!” sunt robii ei,

alții
promisiuni de dragoste chiar trăiesc!

iar mie mi-e teamă că nimic nu-ți pot făgădui
de mult timp nu mai pot face dintr-o cronică de ziar
promisiuni de dragoste
(au murit atunci când s-au născut incertitudinile se va spune: poetul a fost văzut prin oraș
împreună cu acceptarea unui singur sens) în compania unei femei străine.

82 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Lirice

și ochii cei mai pătrunzători vor arăta pe alfonsina nu o mai doare nimic
limbilor cele mai ascuțite
copacul sub care au fost văzuți sărutându-se alfonsina plânge
înlăturând astfel orice echivoc
asupra trecerii lor strămoşii i se-agață de cămașa de plumb
când istoria literelor îi va consemna într-o postumă să mai rămână pe patul iertării
cronică preț de-o secundă milenară
pentru cei morți
preț de-o secundă eternă
sintonie pentru cei vii.

sunt ochiul drept al frunții tale alfonsina plânge
cu o inimă
pe partea stângă
a pleoapei sub același cer

şi mă vezi mi s-a spus că sunt prea modestă

am răspuns că nu
alfonsina (evocarea aceasta în sine
o confirmă)
alfonsina
tânăra nevastă de lemnar sunt doar inconștientă
n-a vrut să se mute
din apartamentul din mijlocul urbei altminteri
la casă cu grădină și curte. aș ieși de sub obroc să strălucesc
n-a vrut
pentru că fiecare din noi are dreptul
acum este bătrâna nevastă a fostului lemnar să lumineze ziua-n amiaza mare
și răstignește, cu firavu-i trup, patul laolaltă cu soarele
din casa cu grădină și curte
unde n-a voit să-și crească pruncii
ca tânără nevastă de lemnar
primul om din eden
să-l amintesc pe sisif?
alfonsina plânge.
să-mi reduc pierderile?
nu plânge, alfonsina! – o atinge să le desconsider valoarea banalizându-le prin
sfredelul bătrânului lemnar, simpla trimitere
iar fântânile ei albastre la acest mit?
ascultă și tac până la pragul unde-i bătuse cuie-n ușă
tânărul lemnar nu pot compara zădărnicia rostogolirii pietrei și
și unde mai bat cu ciocanul obişnuinței urcușului său disperat cu repetatele-mi
nevoile lui prin pielea ei de tablă mâncată de buzele sfârșituri și începuturi
lui ruginii. (punct-și-de-la-capătul
aceluiași drum)
alfonsina plânge.
câte bagaje cu cristale galbene mi-au fost furate
zile şi nopți sărăcindu-mi memoria
sfredelul şi cuiele bătrânului lemnar şi câte încă am abandonat în afara zidurilor
trec prin carnea ei pentru ca sufletul
putredă, să poată trece portale cărându-mi trupul pe brațe
prin oasele de burete poros înapoi, de pe malul styxului pe pământ,
şi cad. și, călcând iarba, să respir libertatea primului om din
eden!

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 83
grafiile sunt psalmodieri pe tema unui trecut mitic lu-
Recenzii sitan unde apar personaje specifice locului și timpului
circumscris. Don Marco, „negustorul venețian”, adu-
ce mătăsuri fine în Obidos, „prin venirea sa, Astrolo-
gul schimbase obiceiurile vechi ale Cetății”. Hainele
enigmaticului Eremit „miroseau a mentă și rozmarin,
erau decolorate de soare, fără contur, de parcă nu ar fi
fost locuite de un trup pământean. În ochii lui se ci-
Magia tea depărtarea”. În fața Porții zidite este așezată femeia
care „mirosea a migdale, a mare”. Dintre cutezătorii

Porților din Obidos navigatori ai peninsulei este ales Vasco da Gama, pro-
iectat condescendent pe Poarta Naufragiului, „culcat
pe nisipuri mișcătoare”. Porțile reprezintă praguri de
cunoaștere diurnă, „sunt făcute pentru Noi”, sublini-
ază poeta în poemul final, sugerând, kafkian, impor-
tanța asumării actului volitiv al celor aflați în fața lor.
Tot conclusiv, în stil de parabolă, poeta accede la sim-
bolistica medievală a Dragonului (imagine a trădării,
Adrian ȚION a perfidiei, a urii) pentru a configura protecția divină
a Cetății. El, Dragonul, Răul esențializat, e situat în
Sânziana Mureșeanu călătorește prin lume afara zidurilor Cetății ocrotite.
sărbătorind poezia. Gentilețea gestului ei itinerant se O atenție deosebită este acordată Călătoru-
regăsește în volumele din urmă, dar mai ales în Că- lui, celui venit să cunoască istoria locului, să intre pe
lătorii (2012) unde lirismul ei primește coloratură porțile Cetății, să se adapteze, să întemeieze: „Călăto-
exotic personalizată. Brodând dezinvolt mai departe rul aflase o mie de povești deodată; ascultase cântecul
și decupând alt univers supus interpretării a scos la a o mie de voci; mii de ochi s-au aprins în sufletul său
iveală Călătorii. Porțile din Obidos (Editura Avalon, precum lumânările bisericești...” (Iată Poarta Iberia-
Cluj-Napoca, 2017), o carte-album ce ți se dezvăluie nă. Poarta celor veniți din Caucaz). Imaginarul poetic
ca o adevărată sărbătoare a acestui tip de lirism, aflat e învelit în cuvinte delicate, abia șoptite, desprine din
la frontiera dintre realul resuscitat ca legendă și fic- lexicul discreției și al insinuării neostentative. Astfel
ționare interiorizată. Pragul real îl constituie în acest că versurile emană o stare constantă de beatitudine
volum Obidos, „cel mai conservat orășel din vestul și înțelepciune, calități întreținute în proximitatea
Europei” (după cum e prezentat în ghidurile turisti- misterului, a echivocului elocventș unificator. Apro-
ce) și el constituie tot atâtea porți pentru fantazarea pierea dintre Luiza și Călător stă sub semnul vrajei:
lirică ținută în umbra zidurilor Cetății inspiratoare. „Au privit unul în urma celuilalt, luminați de miracol.
Cu pași meditativi se îndreaptă Sânziana Mureșeanu Viețile lor nu aveau să mai fie la fel niciodată.” (Iată
spre misterul acestor porți ale Cetății, zăvorâte de se- Poarta Mirodeniilor uitate. Poarta sudică a Speranței).
cole sau deschise la dispoziția orișicui. După Noica, Jocul aparențelor deductibile întreține magia la un
o poartă închisă are o dublă semnificație. Închide un nivel dens al valorizării imaginarului. Tehnica e cât
semnificant cunoscut și se deschide spre alt orizont. E se poate de simplă și eficientă. Existentul se confundă
limpede că porțile fotografiate de poetă, în fața cărora cu inexistentul, dar rezultatul nu e confuzia, ci poe-
a zăbovit, a meditat, pitorești și enigmatice, închid o zia difuză a visului criptic. De pildă, atestată înainte
istorie seculară și se deschid spre poezie, spre emoție, documentar, Poarta Nordică a orașului „nu a existat
spre empaticul gând întruchipând o virtuală legendă. niciodată”. La fel, șarpele ce se îndreaptă spre biseri-
Ca o ducesă „fără preferințe exacte”, poe- că „nu a fost găsit niciodată.” Sânziana Mureșeanu se
ta rătăcește pe străzi rău pavate, unde însăși Regina implică la modul elegant, relaxat în străfulgerări de
„când intra în orașul patronat de ea” și-a frânt glez- sens transmise prin străvezii reprezentări factuale.
na de trei ori (Iată Poarta Nehotărârii. Poarta pașilor Alternanțele induc un mister coagulat din contraste
întorși din drum). Despre Poarta Morții. Poarta celor și amplificat de-a lungul enumerărilor porților, alese
Șovăitori „Bătrânii spuneau că aceasta era prima casă ca motiv tematic întregitor. Vraja Porților din Obidos
din Cetate...” Viața stă sub semnul implacabilului, lă- este cuprinsă în modulațiile unor fraze de o rară spec-
sând loc incertitudinilor, ezitărilor în fața miracolului taculozitate scriitoricească. Imaginarul cu inserții le-
sacrosant. Astfel începe povestea tăinuită a porților gendare, trasat în fâșii poematice, din volumul Porțile
Cetății, poveste doar parțial devoalată, așa încât în- din Obidos, este o sărbătoare poematică de zile mari.
tregul ei mister să nu fie cunoscut niciodată. În proză Porțile invocate în volum primesc prestanță oracula-
sau în versuri aurii, diafane, textele ce însoțesc foto- ră, iluminează discursul și fixează repere ontologice.

84 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Recenzii

Regiuni
ale translucidului

Octavian MIHALCEA
ultraimaginative din carte. Prin fața noastră defilează
peisaje adânc himerofile. Din când în când, spectrul
solitudinii cu iz terminal: „în camera goală un sca-
un/ nemișcat ca un faun// încă// un loc de gândit//
moartea aceasta/ și noaptea cu luna ei plină”. Se im-
pun viziunile eterice proprii unei accentuate clar-ob-
scurități. Figurile creatorilor ce au introspectat abisul
poetic însoțesc permanent discursul lui Alexandru
Ovidiu Vintilă. În oglinzi se petrec evenimente in-
Versurile lui Alexandru Ovidiu Vintilă, din edite, vilegiaturi nu de puține ori cromatizate întru
volumul Obiecte psihice (Editura Karth, București, dezmărginire. Prinicipalului reprezentant al picturii
2014), au un accentuat substrat oniric, fiind însoțite de metafizice, Giorgio de Chirico, îi sunt dedicate ver-
esențiale afinități elective ce supraveghează tentacula- suri cu pecetea enigmei: „pentru că există orașul/
rele ascensiuni ideatice. Sunt explorate regiuni care un cub de beton/ o grădină// și noi vlăguiți/ ca două
au în prim-plan valorile fluide ale sufletului, inedite lungi păsări// neîncepând și neîncetând// cum sufletul
sintagme caracteristice interiorității, corespondențe (deasupra zăpezii)/ care zboară prin aer/ printre alte
estetice evadând din mundaneitate. Sub semnul unui suflete// așteptând să se sfârșească noaptea// ziua a
extras din inefabila Zestre de aur a Marianei Marin început pe atunci fix/ într-o marți// cuvintele:/ mici
stă expresionismul următorului text liric: „e atât de pete aproape rotunde// ea avea ochi negri/ o rochie
cald/ că poți să și mori dacă vrei// sângele îți arbo- cu peștișori/ și sori zâmbitori// sub tavanul albastru al
rează neliniștea// o pală de vânt// câmpia// un meca- cerului// unde viața e scurtă/ și moartea prea lungă”.
nism// aproape mort”. O fascinantă vocație a subtera- Fiorul thanatic parcurge fără întrerupere substanța
nului marchează poeziile lui Alexandru Ovidiu Vin- prezentelor obiecte psihice. Accentelor ființiale le sunt
tilă. Incursiunile prin ilimitat poartă alături mistere acordate ample conotații transfiguratoare. Toate aces-
potențate fără încetare. Filonul imaginar generează te glisări sunt afine eterogenelor legi ale visului. Nu
adevărate puneri în scenă care se revendică dintr-o lipsesc nici melancoliile, populând teritorii ieșite din
luxuriantă suprarealitate. Nu lipsesc nici ecourile din comun, printre care și inubliabilul Pitești al reeducă-
poezia pură, abordări inscriptibile unui special esprit rii, acolo unde „ochii văzătorilor și ochii nevăzători-
de finesse: „era aproape iarnă/ o pisică de nicăieri/ a lor/ plâng// un punct între viață și/ moarte// undeva
spintecat aerul rece”; „dimineața pe străzile drepte/ ca (acolo)/ la capătul sfârșitului.” Ca trăsătură generală,
de obicei/ el altul”. „Tabloul cu Immanuel Kant îm- translucidul guvernează atmosfera cărții lui Alexan-
brăcat într-un tricou galben” și „hainele cenușii ale dru Ovidiu Vintilă, ce privilegiază mereu impresio-
lui Hegel” sunt doar două dintre notabilele ipostazieri nante evaziuni estetice.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 85
Din sens opus

Krzysztof
D. SZATRAWSKI
(n. 1961)

Leo BUTNARU
Născut în orașul Kętrzynie. Poet, prozator, de parcă toți cei morți urmăresc
eseist, culturolog, critic literar și muzical, profesor ce-ar fi cu-acest oraș uitat
universitar. A editat cărțile de poeme: Mesajul ultimu-
lui dintre epigoni (1981), 24 de ore de moarte (1989), dar dacă există cu-adevărat granițe
Mai jos de vis (1989), Versuri grafice (1990), Nordul cum de se întâmplă că eu mor din nou
cântă tihnit (1997), Cântece de dragoste și despărțire în pustietatea acestei stații
(1999), Veac nou (2014), Timpul grădinilor în flăcări într-o călătorie ce nu contează
(2017). Este autorul romanului Recviem pentru erou că doar, o știi și tu,
(1989), a volumului de nuvele Plecarea (2006) și a mai nicio moarte nu va sfârși această lume
multor monografii tematice. Om emerit în cultură ci doar îndepărtate spații
din Polonia, laureat al unor premii literare naționale ne vor înghiți ca pe-o poveste
și internaționale. spusă înainte de somn
Traducător din creația poeților americani și
israelieni.
Președinte al Filialei Olsztynie a Uniunii de profundis clamavi
Scriitorilor din Polonia.
mă scutur de somn și uitare
renasc din pulberea deznădejdii
cimitirul din Cernăuți bătrânii privesc de la înălțimea
culcușurilor calde
dacă granițele există doar în noi porumbeii se apropie cu un lejer tremolo
de ce eu am murit totuși din nou aerul atârnă peste creștetul meu
într-o stație pustie ca într-o fântână din care băusem
într-o călătorie ce nu contează potolindu-mi neliniștea
șoferul taie curbe eu cunosc numele lor: vanitatea,
discuții cu necunoscuții dușmănia, dezmățul
ce amintesc de mitologie
luminile Bucovinei ce te dau în somnolență reapar din somn, din disperare
știu
un gât de bere în loc de hrana obișnuită acum e timpul răspunderii
oglindește proporțiile, șirul de evenimente locul meu așteaptă un semn
însă deja-i târziu și luna plină cuvântul ce reflectă lumina stelară
e demnă de respect trupul meu așternut –
peste oraș se lasă amurgul piatra crăpată
inegala respirație a după-amiezii și eu întind brațele
măsoară timpul rămas până se întunecă pierzând totul
și lumina lunii ce puteam ruga să mi se dea
curge peste o colină albă

86 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Din sens opus

renasc din păcat și suferințe să le interpretezi cum îți vine
reapar din inexistență și nimic iar concluziile despre idioțenia diriguitorilor
nimic nu ar înlocui bucuria nașterii sunt de la sine înțelese
noaptea mea mai continuă la urma urmelor
în mine mai ard grădinile mai devreme sau mai târziu
semnele se sting în lumina-n scădere călăii – cu gurile pline de aur și încredințări
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în intenții mai bune –
despre ceea ce mai înainte vor dispărea într-o direcție necunoscută
n-aș fi putut să-mi amintesc palatele lor pustii le va umple trilul păsărilor
și se va instaura omniprezenta fericire
găsindu-se și din cei care chiar vor lăcrima de fericire
noua cucerire a Troii iar copii vor întreba
ce-o fi
o nouă cucerire a Troii ce
va începe în mai, la ora șaisprezece zero-zero
florile își vor deschide cupele
iar soarele va deraia de parcă
s-ar fi terminat spațiul în cerul
plin de păsări
și fâlfâit de stindarde
slujbașii vor ridica din sprâncene
solidari în nedumerirea lor
da

în acea zi se vor împlini douăzeci de ani din viață
Elenei
care, căscând, va răsfoi reviste fițoase
cu bârfe proaspete din Africa, ediții la modă din Les-
bos
viața ei ca o loază ce-abia prinde puteri
peste apele Scamandrului
nicicând nu are a se încheia
nicicând

dar dacă ar fi să se întâmple pe-aici ceva
mai curând doar în somn, în ceasul confuz dinspre
zori
când senatorii se apleacă
peste masa copioasă
iar poeții, băgându-și în gură bucăți mari
vor lăuda bucatele acesta nu e decât hohotul de râs al calului de lemn
binecuvântându-și mirosul delicat calul tras pe tălpi late
care le-a permis să găsească hohotește nechezat pentru că a fost cumpărat
o astfel de gazdă la second-hand – vor răspunde doicile
dând drumul la televizor
când elena va trece-n al patrulea deceniu de viață acesta să răspundă la toate întrebările
iar bătrânul Ahile cu cuțitul între dinți chiar înainte ca cineva să reușească a le formula
se va afunda în virtuala lume a literaturii
printr-un sistem de valori astfel preziceau cu mult înainte de noi
prin hățișurile aluziilor și va fi o mare bucurie
se va strecura întunecatul univers de sensuri și scrâșnet de măsele
și nimic nu va anula necesitatea
ce mișcă lumea noastră
și nici nu va încerca să anuleze ceva vânzătorul de nume
în lenea generală, celelalte însă fiind
posibile eu scriu șir de nume pe nisip
și merg cu pas de orb
posibile faptele cuceritorilor însă văd clar și departe

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 87
Din sens opus

iată piața inundată de soare poate doar defectarea gramofonului
zidul orașului își înalță mândru turnul de veghe care ține minte timpuri mai bune
și astfel fie totdeauna și de care deja nu se mai fabrică, prin urmare
înflorească dezlănțuit grădinile odată cu gramofonul vor dispărea plăcile
fie mereu populate străzile, iar tramvaie albastre și muzica scrâșnitoare ca nisipul
gonească libere pe alei umbroase deja, probabil, e ianuarie și eu
și drepte, corecte fie numele închid ochii, până visul să mă privească
cu înțeles unic, limpede și nimeni nu vede cât de gol sunt eu
pentru că eu vând fără să am vreun venit și ce puțin
posibil, aici să-și găsească numele și infim de puțin înseamnă asta
domnișoara cu ochi triști sau aprind lumina
care-și caută de drumul ei ca înmărmurit
aici va citi numele copilului să privesc clara ei singurătate
ce privește în apa repede ce ar trebui să ne însoțească
mai am și nume cu garanție pe viață și nu răsăritul vreunei oarecare speranțe
altele mai ieftine, pentru o noapte și probabil

eu deja am scris despre toate, chiar dacă dacă ești Socrate
multe din ele au rămas uitate
nici că aș putea să le numesc dacă tu chiar ești cel drept care te dai
sub cerul senin ca ochii îngerului ești în stare de orice
copacii se înfioară ca un dragon rănit, iar însă nu dorești nimic
tinerețea mea încearcă să facă față serile stai în liniștea
ultimilor ofensatori, însă curând ce-ți plutește peste creștet
curând și ei vor dispărea precum crestele norilor, ca ecourile străzilor
astfel că eu ca larma jocurilor de copii, urletul sirenelor poliției
închid ochii, ca și cum ei ar fi o portiță
forjată iscusit din oțel negriu sau poate asta e ambulanța
de parcă ar fi arbori aplecați ce gonește pentru a
peste piatra calicită potoli temperatura gândurilor noastre demente
bătrânețea mea știrbă își află tihna pro și contra
repetând finaluri de litanii astfel că deja
și același glas, aceleași cuvinte tu îți spui că încă
le răspândește vântul, ștergând urmele nu, nu acum
mult timp de-aici încolo nu data aceasta
cu degetele rebegite luând ceașca de ceai
și gândul se transformă în imagine
într-un an oarecare și se deschide-n
cuvinte care dispar în uitare
decembrie sau chiar ianuarie porumbeii albi se așază pe cornișă
cine mai urmărește datele umblă încolo-încoace pe pervaz, pătează pereții
răsfoind calendarul ciocănesc în geam, desfăcându-și aripile leneșe
așteaptă miezul nopții, privind la ceasul iar dacă tu ești unul din cei
care numără încet secundele studiați în școală
pe meleagurile unde respirația și cuvântul nu ești în stare de nimic
s-au ascuns în gâtlej, unde nu cântă păsări care în mare ar fi posibil, deoarece
iar nopțile sunt mai reci decât zilele te temi până și de dorințe
noi mai reușind să prindem această clipă ca speranțe, pe care le diluezi
sau doar ni se pare așa ceva cu ce e tare, dens, ca sângele
sufocându-ne de neîncredere în sine
dansând îndelung peste lingurița cu zahăr
pentru ca sângele să nu ni se răcească în vene storci lacrimi din lămâie
după care eu mă așez pe covor ca pe niște picături de durere a sufletului și
trec din mână în mână discuri prăfuite de oricare nenorocire
vinilin cu tangoul lui Vertinski ca pe medicamente pentru viață
primii fiori la auzul lui Billie Holiday deoarece
melodiile tihnite din anii douăzeci tu ești atât de adevărat
de fapt eu nu mai aștept nimic încât mai că nu exiști

88 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Jurnal de călătorie

Din Kyoto, spre inima
Japoniei (IV)
note şi gânduri de drum

Marius CHELARU
Kinkaku-ji, ad litteram „Templul Pavilio-
nul de Aur/ Pavilionului de Aur” (ji: templu; Kin-
Prin Kyoto şi prin Japonia kaku: „Pavilionul de Aur”) are oficial, de fapt, un alt
nume (Rokuon-ji/ (care s-ar putea traduce „Templul
(continuare) din Grădina Căprioarei”).
Priveliştea este una extraordinară. La fel şi
„povestea”, cu toate ramificaţiile şi „trimiterile” pen-
KINKAKU-JI tru a înţelege ce e de fapt aici. Se spune că într-un
(TEMPLUL PAVILIONULUI DE AUR) loc din templu sunt păstrate relicve ale lui Buddha.
Din acest motiv, în această parte a lumii se spune că
Unul dintre cele mai frumoase temple ale
este un „shariden”. Drumul budismului în Asia are o
Japoniei (unii cred că e cel mai frumos) este Kinka-
„poveste” plină de ramificaţii de tot felul, care însea-
ku-ji. Între ansamblul, cu grădina, lacul, totul pare
mnă şi un vocabular bogat, cuvinte cu varii semni-
îngrijit în cel mai perfecţionist stil cu putinţă. Fieca-
ficaţii trecând dintr-o limbă în alta, cu „modificări”
re rămurică are că are exact locul care trebuie. Totul
de tot felul. Astfel, „shariden” (shari-den) vine de la
emană frumuseţe.
cuvântul sankrit „sarira”. Este o legendă care spune
Frumuseţe…
că, la după moartea lui Buddha, trupul i-a fost ars, şi
În 1956 Yukio Mishima (despre care
rămăşiţele răspândite. Textele budiste spun că regele
Yasunari Kawabata spunea că este mult mai talentat
Aşoka (304 - 232 î. Chr.), cel care a condus Imperiul
decât el) publica unul dintre cele mai cunoscute
Maurya, (de pe teritoriul Indiei de azi) (cunoscut
romane ale sale, Kinkaku-ji/ Templul de aur, vândut
în Japonia cu numele de Aiku-ou), a ordonat să se
în sute de milioane de exemplare, ecranizat1, despre
recupereze oasele. Apoi le-a trimis peste tot unde
un tânăr budist care, în iulie 1950, l-a incendiat2, se răspândise budismul, păstrându-le în „stūpa” (în
motivând în instanţă că făcuse asta… din ură faţă sanscrită – raclă4).
de frumuseţe.
Cele câteva rânduri de pe pliantul pen-
Cum arată templul înainte vreme? Iată-l
tru turişti despre „Kinkaku-ji”, primit la faţa lo-
într-o fotografie de prin anii 18933.
cului, spun că este un templu zen, ţine „de şcoala
Shokokuji, secta Rinzai”.
1
Enjo (Conflagraţia), regia Kon Ichikawa, 1958, Kinkaku-ji,
Povestea şcolilor, ramurilor, sectelor budi-
regia Yoichi Takabayashi, 1976, şi, ca un segment din  Mishi-
ma: A Life in Four Chapters, regia Paul Schrader, producători:
ste japoneze, cu diferenţieri, fondatori, aşezăminte
Francis Ford Coppola şi George Lucas, 1985. ş.a., este una pe cât de lungă, pe atât de plină şi cu
2
Hayashi Yoken a incendiat templul pe 2 iulie 1950, la ora multe ramificaţii. Pe scurt, „Rinzai”/ „Şcoala Rin-
două şi jumătate noaptea. zai/ Rinzai-shū” (una dintre cele două – după alţii
3
Dintr-o carte pe care am consultat-o: Conder, J., Landscape
Gardening in Japan, Vol. 2, Supplement (Tokyo: Hakubunsha 4
Care poate fi, pe scurt, şi o clădire, o construcţie de un anu-
1893) me tip.

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 89
Jurnal de călătorie

pând de prin 1394, pentru după retragerea sa) o re-
şedinţă, numită Kitayama-den. Era de fapt un veri-
tabil palat, al cărui pavilion central avea mai multe
„camere” după tipicul budist; în zona de locuit erau
Palatul în sine, cu sălile mari (Sala pentru Daimyo, a
Adunărilor, turnurile Tenkyo şi Kyohonku ş.a.
Sanctuarul, devenit ceea ce azi este numit
„Templul din Grădina Căprioarei, Rokuon-ji, sau,
cum este mai cunoscut, Kinkaku-ji, a fost terminat
în 1398. A fost dorinţa lui Ashikaga Yoshimitsu ca,
după moartea sa, totul să devină un templu zen. Pa-
vilionul de Aur a mai supravieţuit din întregul palat.
Asta până în 1950, când a fost ars. Din fericire, a fost
trei – mari şcoli de zen budism din Japonia, alături reconstruit în 1955.
de şcolile Sōtō şi Ōbaku), al cărei nume vine de la
un maestru chinez „chan” (şi cu numele zen este o
poveste, în ţările din Asia) Linji Yixuan (m. 866, cu-
noscut în Japonia drept Rinzai Gigen. Şcoala a fost
adusă în Japonia, după o a doua călătorie de studii în
China, de un călugăr budist, pe nume Eisai (Myōan
Eisai, 1141-1215), supranumit Eisai Zen ji/ Eisai,
maestrul Zen. Tot lui i se atribuie şi aducerea din
China a ceaiului... Sunt fascinat şi de cât de detaliat
au fost păstrate multe dintre întâmplările din trecu-
tul Japoniei, a oraşelor ţării, aomenilor.
Dar eram în povestea mea acum, la Kin-
kaku-ji…
Aşadar, într-o dimineaţa în care pe cer
răsuflarea lui Buddha adunase ceva nori, din unii Diverse texte spun că reşedinţa/ bakufu5
picurând câteva lacrimi care, poate, erau trimise să lui Ashikaga Yoshimitsu devenise centrul culturii
spele grijile de pe umerii oamenilor, am intrat în Ashikaga/ Muromachi6 în ultimii ani ai secolului
parcul care găzduia unul dintre cele mai frumoase şi al XIV-lea, în perioada cunoscută drept Kitayama
mai cunoscute aşezăminte budiste din Japonia şi din (după numele dealului din Kyoto numit astfel, pe
lume, Kinkaku-ji. care se afla palatul). Cultură în care zen avea un rol
Cu sute de ani în urmă aici era reşedinţa important şi în religie, dar şi în artă (cu influenţe
(vila se numea Kitayama-dai; avea şi un templu de dinspre China).
Au înflorit artele, arhitectura, literatura, te-
atrul, poezia, dar şi arta grădinilor. Iar grădina din
jurul Pavilionului, spun japonezii, reflectă asta (de
fapt, începând cu perioadele Heian şi Kamakura, era
un semn al celor avuţi, al aristocraţiei feudale).
Cu toate acestea, încercarea de a stabili cu
exactitate istoricul detaliat al grădinii (şi acesta nu
este un caz singular în ce priveşte Japonia) se loveşte
de multe obstacole. Saionji ar fi construit o frumo-
asă grădină, pe aleile căreia să se plimbe, în jurul
unui eleşteu, care, spune-se, ar fi avut mici cascade
artificiale, pietre aparte… Şi o cameră de piatră pen-
familie) unui daimyo, a unui puternic feudal japo- 5
Există termenul bakufu care, iniţial, însemna reşedinţa şog-
nez, Saionji Kintsune. (Primul proprietar cunoscut unului, iar, pe parcursul secolelor, a ajuns să însemne/ denu-
al pământului a fost Nakasukeo, 1157-1222). mească guvernarea în numele şogunului (cumva echivalentul
Al treilea şogun al perioadei Muromachi, a ceea ce a fost numit şogunat)
Ashikaga Yoshimitsu (1358-1408) i-a luat pământul 6
Perioada Muromachi/ Muromachi jidai este numită şi Pe-
familiei acestuia în 1367, şi-a construit acolo înce- rioada Ashikaga – 1137-1574.

90 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Jurnal de călătorie

tru o statuie budistă, pe colină. Aşa stă scris în jur- Fiecare detaliu de acolo este privit cu ad-
nalul lui Teika no Fujiwara, care, cum am amintit, se miraţie de japonezi, dar nu numai. Deşi, poate, occi-
plimba ades pe aleile grădinii. Dar… după ce familia dentalii văd lucrurile din altă perspectivă, care ţine
lui Saionji a decăzut, frumuseţea grădinilor a pălit, mai mult de estetic decât (şi) de încărcătura simboli-
până s-a stins cu totul. Apoi, după ce locul a ajuns în că, istorică, a legendei. Sunt multe legende, variante
stăpânirea lui Ashikaga, şi grădina a căpătat din nou despre ce anume simbolizează întregul, lacul, pietre-
viaţă, pentru ca azi să arate ca un vis. le de pe lac. De pildă, o variantă spune că, deşi nu
e cert cine a pus pietrele în această formă, Saionji
Eleşteul din grădină, numit „Kyokochi sau Yoshimitsu, grădina fiind rearanjată/ renova-
(Kyōko-chi)/ Lacul oglinzii” datează de prin seco- tă în perioada Edo (fapt care a făcut şi mai dificilă
lul al XIII-lea (a fost descris de poetul şi omul de stabilirea succesiunii în timp a unora dintre detalii),
stat Teika no Fujiwara), care, plimbându-se pe aleile aranjamentul ar imita/ reprezenta concepţia budistă
grădinii de la Kitayama-dai, a spus: „Nimic nu poate (indo-budistă) a universului, în care mările alterne-
întrece asta”. ază cu munţii şi cu insulele/ pământul. Alţii că, de

Şi cei care l-au văzut peste secole au fost fapt, sunt locuri celebre din Japonia şi China. Alţii
încântaţi, ca şi mine, care cu greu mă mişcam dintr- spun că lacul a fost menit să reprezinte paradisul bu-
un loc în altul. Din orice loc aş fi privit doream să dist, care cuprinde apa binecuvântării, nisip auriu,
stau cât mai mult acolo. flori de lotus. Alţii...
De numele arhitectului britanic Josiah De aceea, stilul acestei grădini se înscrie,
Conder  (1852 –1920), invitat de guvernul Meiji în conform celor care au ca model paradisul, în ideea
Japonia (atunci a creat mai multe clădiri importan- de „jodo-teien” (grădini paradis).
te/ de rezonanţă în ţară, între care celebra în epocă În Japonia, conceptul de „grădini paradis”
Rokumeikan; nu era admirată de toată lumea – de s-a dezvoltat mai ales de prin secolul al XII-lea;
pildă, Pierre Loti a criticat-o), sunt legate şi tot felul „jodo” vine de la „Ţinutul Pur”, aflat dincolo de
de legende, dar şi o seamă de întâmplări importante orizontul vestic, în ceruri.
pentru Japonia. Este supranumit de mulţi „tatăl arhi- Erau construite mai ales lângă templele
tecturii japoneze”. Conder scria despre eleşteul din budiste, ca parte a complexului, şi pentru a bucura
grădină: „in one spot was a mossy nook from which spiritul şi privirile, dar menite cumva şi să ajute la
welled up a natural spring of the purest water’7 apropierea de, la „vizualizarea” paradisului vestic al
7
Conder, J., Landscape Gardening in Japan, Vol. 1 (Tokyo: lui Amida Buddha.
Hakubunsha, 1893), p. 166. Celebră este şi reflectarea în apă a pavilio-

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 91
Jurnal de călătorie

nului, care are şi un nume „Sakasa Kinkaku/ Kin- în bătaia uşoară a vântului păreau să aibă o ordine
kaku răsturnat”. Imaginea de vis este admirată de a lor. Scria Yukio Mishima în cartea sa, descriind
japonezi şi de turiştii care au norocul să ajungă aco- gândurile celui care va incendia „frumuseţea”: „Mă
lo în zilele în care oglinda lacului este nemişcată, şi gândeam deseori la phoenixul auriu-roşcat care înc-
soarele se scurge peste auriul construcţiei mângâind ununa acoperişul şi care de-atâta amar de vreme este
fenixul din creştetul acoperişului, aproape la fel de expus vitregiilor naturii. Această misterioasă pasăre
mult ca imaginea reală. aurie nu cântă în zori şi nici nu bate din aripi - cu si-
Unii nu observă că este şi un al doilea guranţă c-a şi uitat că este pasăre. Totuşi, nu se poate
eleşteu, mai mic, mai puţin vizibil, Anmintaku, în spune că nu arată de parcă ar fi gata să zboare. Alte
spatele pavilionului, în zona în care se vede faimoasa
păsări zboară în văzduh, dar aceasta zboară etern în
„Casă a ceaiului” (Sekka-tei), construită în perioa-
timp, pe aripile ei sclipitoare.”
da Edo. Din ce ştiu, a scăpat de incendiu în 1950,
şi, acum, este cea mai veche construcţie. În acest Am pornit spre ieşirea din complex (sunt
eleşteu, pe o mică moviliţă, se vede Shirohebi no şi alte clădiri/ „lucruri” de văzut acolo, dar descrie-
tsuka, o statuie de piatră a unui şarpe, ca o zeitate rea întregului complex ar merita singură zeci şi zeci
protectoare. O legendă tristă din Japonia, ca atâtea de pagini), trecând pe lângă o „cascadă”. Se numeşte
altele despre iubire, spune că una dintre soţiile sau Touryumon (ryumon – curent, tou – a urca) şi am
amantele şogunului s-a aruncat în apă, după unii aflat multe despre ea în Japonia, când am încercat
din gelozie, devenind un şarpe alb… să pun cap la cap ce citeam, ce mi se spunea şi ce
înţelegeam. Pe scurt, „cascada” are şi ea povestea
„Templul de aur” ei, plecată tocmai din China, de pe apele Fluviului
Nu e clar când i s-a spus astfel, poate că Galben. Spune-se că dacă un peşte reuşea să urce
după distrugerile din timpul războiului Ōjin (1467- apele contra acestui curent puternic, devenea
1477). Mishima spune că în perioada Bunmei dragon… Japonezii cred că este vorba despre o uşă
(1469-1487) era folosită expresia „Templul de aur”. către o carieră/ viaţă bună/ un succes. Altcineva mi-a
Este, de fapt o pagodă pe trei nivele, fiecare în stil di- spus că povestea este a cuvântului în sine, cascada
ferit (shinden-zukuri, buke-zuri sau samurai, zen), ar avea o altă poveste, care, desigur, se leagă şi de
ultimele două acoperite cu aur. Primul etaj – supra- toryumon. Adică „cascada dragonului”, şi piatra de
numit Camera Apelor Dharmei – este lucrat într-un care se loveşte apa Rigyoseki, adică „piatra crapului”,
stil care aminteşte de secolul al XI-lea, al perioadei simbolizând peştele (adică samuraiul, pentru că re-
Heian, numit „shinden-zukuri”, folosit pentru fami- zistă cu tărie) care vrea să străbată curentul căderii
liile aristocrate. Ulterior, în perioada Kamakura, cu de apă…
unele modificări, a devenit stilul buke-zuri, adoptat Înainte de a pleca m-am întors şi am privit
pentru casele familiilor militarilor de rang/ aristo- încă o dată un superb aranjament cu un pin mai
craţiei militare. În stilul buke-zuri a fost construit al bătrân de şase secole, care, spune-se, ar fi fost sădit
doilea etaj, „Turnul Vocii Apelor”. Aici se afla „Sala sau admirat şi de Yoshimitsu. Am înţeles că este
lui Buddha” şi a zeiţei Kannon (pe filieră chineză – extrem de dificil să menţii această formă. Conder
Guanyin, care vine din Avalokiteśvara, pe drumul scria că o grădina japoneză este „at once a picture
dinspre India)8, a milei şi a îndurării. Al treilea etaj and a poem”, nu doar un loc pentru „secluded ease
este în stil zen (zenshū-butsuden9-zukuri), iar nu- and meditation”, având un efect asupra celui care o
mele ar putea fi tradus Cupola / Cupola Ultimă. Un străbătea sau o privea, depinde de ocupaţia, tempe-
fenics ornamental de bronz şade pe creştetul acope- ramentul, sentimentele, fie el samurai, poet ori pre-
rişului aurit, în formă de piramidă. ot10.
Cât am stat acolo, dar şi după, m-am întors Poemul care ocroteşte, întregeşte, înc-
iar şi iar la templu şi la scrierile despre acest loc mi- onjoară un alt poem, aşa ar putea fi definite grădina/
nunat, în care totul pare trasat de penelul unui pic- întreg complexul arhitectonic şi peisagistic din jurul
tor cu un talent aparte, şi mânat de duhul prfecţion- Pavilionului de Aur.
ismului în orice detaliu. Nici o frunzuliţă nu părea Am păşit dincolo de tărâmul visului înapoi
să iasă din “rând”. Până şi micile încreţituri ale apei în stradă. Aveam să văd alte poeme, „scrise” în alte
timpuri, de alte minţi, poate la Muezul lui Genji, po-
8
Interesant este că Avalokiteśvara este un zeu, iar trecând ate la Palatul..., poate...
prin China, apare o zeiţă.
9
Butsu den/ Butso dō – ad litteram camera/ sala lui Buddha. 10
Op. cit, vol 1.

92 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Contrapunct

Însemnări
de (post)literat (5)

Yigru ZELTIL
Cel de-al doilea număr al revistei grupu- ne atunci poetului ca nou cărturar al dinamismului,
lui editorial frACTalia, numit InterRe:ACT, are o ceea ce însă ar putea să comporte riscul unei viitoa-
temă pe cale, poate, să devină tabu (sub noua ordine re simplificări și comercializări: poetul multilingv
iliberală care amenință să ne înconjoare): noma- ca ghid meta-turistic (?) sau ipostază particulară a
dismul, înțeles nu ca boemă, nu ca simplă reluare curatorului de informație (ca emergentă meserie
a cosmopolitismului unei modernități pe care am „umană”, de realizare a unor selecții informaționale
lăsat-o în urmă, ci în sens deleuzian, ca deplasare calitative, lux care nu poate fi automatizat de către
sistematică, fugă de mașinile statului, de granițele și algoritmi până la capăt).
de limbile „pure”. Nu teritoriu delimitat, ci arhipelag „Secolul trecut ne-a arătat că tot ce nu face
(„rătăcirea creează deșertul”, scria Edmond Jabès, parte din transformarea continuă se întărește și pie-
pentru care infinitatea paginii albe a cărții trebuie să re” (atât „revoluțiile” statului, cât și cele ale poezi-
fie chiar deșertul, o nelimitare care nu poate, nu ar ei), însă tot Joris, scriind acest eseu („Spre secolul
trebui să fie proiectată în avans, limitată – limitare nomad”) în martie 1998, intuiește că „istoria nu a
care, la adăpostul tânjirii după unificare, obligă ceva murit încă, (...) istoria este pe drum, cu toții avem
să rămână marginal, deci pe cale să fie exclus, abolit nevoie să devenim arheologii dimineții de după”. La
chiar și literalmente, într-un holocaust). acea dată, când Internet-ul nu fusese încă acaparat
Pierre Joris (via traducerea semnată de de comercial, iar războiul cultural dintre conser-
Monica Manolachi și Chris Tanasescu): „O poetică vatorii și progresiștii americani mocnea în aștepta-
nomadă, de așa ceva este nevoie acum”; „Vom scrie rea unei noi faze („marxismul cultural” și gândirea
în limbi străine (adevărate sau inventate) pentru a poststructuralistă, ale cărei etape post-’68 le con-
ne da seama că toate limbile sunt străine”; „prima semnează François Cusset în French Theory, au de-
necesitate este de a scăpa de casa-închisoare a limbii venit acum țapi ispășitori pe terenul vulgarizărilor
materne, adică de ce ar trebui să scriem în limba lu’ de YouTube), intuiția lui Joris se baza pe revenirea
mămica și-a lu’ tăticu’, de ce ar fi acea alegere oe- masivă a formei deghizate de colonialism pe care o
dipală singura posibilă sau legitimă, de ce să nu fie reprezintă prozelitismul religios, creând teren pro-
propria mea alegere, acel moment de descoperire a pice și pentru revenirea extremismelor de dreapta.
celuilalt, acel moment în care vorbesc trupul și min- (Brazilia lui Bolsonaro – încă o țară în care sărăcia,
tea mea, nu cele ale precursorilor”. ignoranța și fanatismul produc un cerc vicios...)
Aș adăuga la ideea necesității acestei cre- Mă gândesc să dedic un text separat ex-
olizări observația că, din această perspectivă, actul celentului eseu semnat de Iulia Militaru (Mai este
poetic își regăsește o vocație semnificativă pentru aceasta o traducere?). Mai țin să fac doar o remarcă
secolul acesta. Are loc o „creolizare” (lingvistică și în treacăt: contrar aparențelor, apreciez bunele in-
socio-culturală) vizibilă prin Internet, prin societă- tenții indiferent de gradul lor de naivitate, însă liber-
țile multiculturale și prin fluxurile migratorii, însă tatea pe care încearcă să o zugrăvească Claus Anker-
ca gest reflex, cotidian. Gestul programatic îi revi- sen în textul The Advent of the Shaman-Poet pare să

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 93
Contrapunct

vină la pachet cu o voită iresponsabilitate. Este im- tic (de exemplu: Speculations – The Future Is _____ /
posibil a mai face o critică la adresa „corectitudinii Speculații – Viitorul este _____).
politice” fără a sugera implicit apărarea dreptului de Caleb Waldorf, unul dintre fondatorii gru-
a jigni și de a viola integritatea altora, ca ultimă con- pului, a trecut prin România cu ocazia unei prele-
secință a deciziei de a se abate de la „consensul cul- geri sub egida ODD THEORY și, pentru biblioteca
tural” (subtextul autorului este următorul: teroriști platformei ODD din București, ne-a lăsat mai multe
precum Breivik sunt simptomul unei „umanități volume publicate de Triple Canopy. Dintre acestea,
mizerabile” care ar căuta să-și recâștige o anumită antologiile de texte publicate în revistă și de texte re-
suveranitate... Voința aceasta de putere pare să rime- zultate în urma manifestărilor organizației frapează
ze mai degrabă cu dorința propriei subjugări, polul (și) prin grafică. În timp ce unele au pe coperte tabla
opus emancipării în economia libido-ului politic, de materii sau indexul autorilor și cuvintelor-cheie
cel puțin după Deleuze și Guattari. De ce mai vrea (sau temelor, dacă vreți), volumul On Value (Despre
cineva, după ororile secolului trecut, să pretindă că valoare) are pe coperta neagră doar titlul scris în alb,
vorbește în numele „umanității”?) însă această estetică tributară tradițiilor artei mini-
* male și celei conceptuale este reactualizată elegant,
Curiozitatea un pic mai mare nu poate su- cu un simț profesionist.
plini carențele teoretice. Din pricina aceasta, critica Grupul este destul de eclectic și nu are un
literară a rămas la noi aproape pe deplin reacționa- program raliat unui ism sau altuia, însă s-a intersec-
ră. Dacă nu sunt bătrânicioși, tinerii pot cădea la fel tat de la începuturi cu scena literaturii conceptuale.
de lesne într-o cumințenie – nu neapărat în sensul De exemplu, în numărul al doilea al revistei apar
conservatorismului propriu-zis, dar cu siguranță în conceptualiștii californieni din grupul The Poetic
sensul conservării unor prejudecăți ce țin de regi- Research Bureau, adică Biroul de cercetări poetice,
mul mainstream al literaturii – care îi împiedică să dintre care Ara Shirinyan prezintă aici 14 texte din
fie receptivi la toate provocările care apar sau pot ciclul Your Country Is Great (Țara ta este grozavă),
apărea. în care autorul, folosindu-se de motorul de căuta-
În plus, aceștia pot suferi și de prea mult vi- re Google, asociază numelui fiecărei țări sintagma
talism și jemanfișism. Faptul că a ajuns atât de prost „is great” și produce un colaj din rezultatele fiecărei
plătită critica literară poate contribui la o anumită căutări (aduși la numitorul comun al unui eu po-
demotivare. Desigur, ar fi și chestiunea mentalități- etic eterogen, autorii anonimi de pe Internet spun
lor și obișnuințelor de câmp... De la un critic de arte lucruri trăsnite, dar și semnificative; în plus, au loc
vizuale se cere un alt nivel de informație, un orizont ciocniri și intersecții de sens care nu ar fi fost posibi-
global de pe acum, o stăpânire credibilă a jargonu- le fără această intervenție readymade).
lui profesional, însă criticul literar își permite doze Interesul acesta a dat naștere și la un volum
mai mari de impresionism și/sau de provincialism, colectiv apărut în 2013, numit Corrected Slogans:
în parte din cauza relativei izolări a fiecărui câmp Reading and Writing Conceptualism (fie-mi iertată
literar național, în parte fiindcă valorile simbolice traducerea aproximativă – Slogane corectate: lectu-
nu mai sunt ce au fost... S-a erodat posibilitatea con- ra și scriitura conceptualismului), cu o grafică mai
sensului în planul literaturii, ceea ce tot este prefe- spectaculoasă de data aceasta, aproape suprarealistă
rabil, din punctul meu de vedere, unui consens care (guri, ochi și urechi dezmembrate figurează pe co-
nedreptățește lamentabil de mult. (Premiul Nobel: pertă, prinse în cercuri care se intersectează). Este
turn babelic din petice... O minune că s-a prăbușit un volum amplu alcătuit cu precădere din dialoguri
abia acum!) și lucrări ilustrative. Contributorii, unii dintre ei
* parte cvasimarginală a scenei, discută despre mișca-
Fondată în 2007, Triple Canopy este revis- rea conceptuală în tonuri nuanțate, sceptice, uneori
ta, editura și organizația non-profit a unui colectiv chiar critice (față de autolegitimarea insistentă a lui
de artiști și scriitori din New York, Los Angeles și Kenneth Goldsmith sau față de definițiile reducți-
Berlin. Ei și-au propus să realizeze o publicație oniste ale acestuia), dar încă mai interesant este că
on-line care să aibă conținut substanțial și cu interes discuțiile se deplasează productiv în zone diferite,
cu o mai mare durată de viață, sustrăgându-se efe- dincolo de cercul strâmt al acestei post-avangarde
merității multora dintre manifestările asemănătoare (contrar prejudecății celor care, pronunțându-se ge-
de pe Internet. Contribuțiile nu sunt departajate pe neralizator despre curent fără a-l cunoaște în pro-
genuri sau separate pe criteriul text versus imagine funzime, nu-i văd relevanța). Acum, dacă îmi per-
ori teorie versus practică; numerele din revistă sau miteți, am să fac niște glose și colportări necesare...
publicațiile conexe se coagulează mai degrabă tema- În superba sa prefață (Cum este să fii în via-

94 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
Contrapunct

ță și să folosești limbajul în momentul de față), Lucy din diverse surse (cu predilecție, din afara stilurilor
Ives pornește de la celebra scrisoare Chandos a poe- literare și a lecturii lineare inerente unei asemenea
tului Hugo von Hofmannsthal (în care acesta, în de- funcționări), și atragerea atenției asupra formatului
lirul său proto-modernist, se plânge de fragmentarea (pentru Goldsmith, să vă reamintesc, până și alege-
și defamiliarizarea percepției, precum și de opaciza- rea corpului de literă este o decizie... creativă, care
rea limbajului, a cuvintelor izolate care se trezesc poate schimba proprietățile unui text) – cum spu-
la viață ca niște „ochi care se holbează la mine” și neam, poezia conceptuală (căci ea este „poezie”, în
anunță căderea în vid) pentru a schița o traiectorie sensul în care este structural poetic gestul de a lua
a devenirii-obiect a limbajului, de la Mallarmé (care un text produs inițial pentru un scop utilitar și a-i
ceda inițiativa cuvintelor) și Gertrude Stein (cu bu- da o valoare non-utilitară, forțând, de exemplu, o

tada: „uită gramatica și gândește-te la cartofi”!) până lectură în cheia „expresivității involuntare”, apud E.
la practicile din zona artelor vizuale și din cea a lite- Negrici) aduce în prim-plan dimensiunea de obiect
raturii experimentale de după experiența esențială a a limbajului, a diferitelor limbaje (mai ales dincolo
artei conceptuale de la sfârșitul anilor ‚60. de literatura „propriu-zisă).
Concluzia interesantă a autoarei este că, [Trebuie remarcat și aici faptul că această
„dacă limbajul este mai mult gramatică, fonem și ti- „reificare” i-a predispus pe unii dintre autorii con-
păritură (...) decât sentiment agreabil sau semnifica- ceptuali la ignorarea consecințelor deciziilor pe care
ție eficientă”, atunci „subiectivitatea umană, atât de le iau, la indiferența față de impactul pe care îl pot
profund legată de limbaj, se redescoperă întotdeau- avea textele lor (privilegiu pe care nu și l-au putut
na pe sine ca fiind obiectivă, ca pe un altul, în artă”. permite până la capăt într-o societate a diferențelor
Abordată din acest unghi, scriitura conceptuală, pe aflate adeseori în conflict, pacificate cu greu de ipo-
latura ei mai cu seamă „necreativă” (sau de-creativă, crizia necesară numită „corectitudine politică”, atât
cum mi-ar plăcea să răstălmăcesc în română sin- de rău-voitor înțeleasă în ziua de azi).
tagma consacrată de Goldsmith), unde se foloseș- Fenomenul, în fond, are datele unei „deca-
te de recontextualizarea unor texte date, „plagiate” dențe” a neoliberalismului, dacă prin neoliberalism

Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018 95
Contrapunct

înțelegem un întreg climat socio-culturalo-economi- vincial, într-o țară cu un număr restrâns de persoa-
co-politic, de la privatizările neînfrânte până la ato- ne cu interes în aceste practici... Evident, cel mai in-
mizarea și individualismul cetățenilor. Există și autori teresant rămâne atunci când practicienii pot dialoga
conceptuali care și-au asumat o dimensiune politică și elabora în cadrul unei oarecare comunități.]
și au încercat să critice discursurile dominante (cei
din America Latină au o tradiție în sensul acesta), „Generația 2000” – o sintagmă care a adu-
însă conceptualiștii nord-americani dominanți, este nat sub umbrela ei sensibilități relativ diverse (chiar
adevărat, s-au întrecut în legitimare literară, universi- violența, de limbaj și/sau de imaginar, ar putea doar
tară, pătrunzând și în instituțiile lumii artelor vizuale, la limită constitui numitor comun), dar care are mai
dar și în cadre mai oficiale (Goldsmith nu numai că a degrabă un fundament de altă natură. Este o gene-
ajuns la televizor, ceea ce nu se mai întâmplă printre rație de scriitori pentru care contactul cu realitățile
poeții de rând, dar a fost invitat și la Casa Albă, ser- epocii de „tranziție” a însemnat o pierdere rapidă a
vind drept un bufon postmodern). inocenței, contrabalansată de o furie compensativă.
Decadentiștii de la sfârșitul secolului al O parte a lumii literare i-a lansat în grabă la apă, iar
XIX-lea, în numele sloganului „artă pentru artă”, restul și-au găsit în rândul acestor tineri un nou țap
și-au permis multe plăceri „perverse”. Se poate ca ispășitor. Apoi, prin a doua jumătate a deceniului
poeții conceptuali să-și regăsească plăcerea într-o trecut, balanța a părut să se încline către o acceptare
sensibilitate cerebrală à la Duchamp, care însă tot- entuziasmată a „sângelui proaspăt” în breaslă. Dar
odată să recurgă la o fetișizare a materialității. Un aceasta din urmă s-a blocat într-un anumit status
om „normal” se poate lovi într-o poezie contem- quo, iar tinerii – sau, mai precis, cei câțiva „suspecți
porană – elemente care să rezoneze foarte difuz cu de serviciu” care au ținut cap de afiș generațional –
strategiile conceptuale se pot regăsi relativ lesne în și-au văzut de înjghebarea unor instituții paralele,
paleta postmodernității – de o listă de lucruri sau, ceea ce au și reușit cu surprinzător de multă tenaci-
să zicem, de un citat dintr-un tratat de viticultură, și tate să facă...
să întâmpine cu șoc sau cu plictis asemenea strategii Ceea ce eu – ca individ ce poate că
„antipoetice”. În schimb, așa ceva le-ar putea stârni prefigurează (sau nu) o nouă identitate comunitară,
cititorilor conceptualismului nu doar, cum s-a tot dacă nu generaționistă – resimt în mod obsedant
pretins (pe urmele lui Duchamp), un stimul pur ce- precaritatea... și ethos-ul de tip „las-o, bă, că merge
rebral; se poate vorbi și despre o senzualitate a tex- așa”. Opțiunea mea de a explora scrisul în anumite
telor care decurg din decizii interesante, ca și despre moduri – și nu în altele care pot fi „ambalate” mai
o frustrare, ideal vorbind, plăcută când, de pildă, o bine – se lovește adeseori de rezistența multora din
încrucișare de registre duce la un regim textual ine- jur la ceea ce le depășește pragul de răbdare și de
dit –gândiți-vă la gramatica pe care o schițase ironic suportabilitate. Dacă o asemenea direcție este în
Gellu Naum sau la fascistul schizoid dintr-un capitol măsură să stimuleze un (prea?!) imediat interes în
al Șotronului lui Cortázar (unde, între altele, este pa- zona „artelor vizuale” (care a ajuns și în România
rodiat arbitrarul teoriei raselor). să se desfășoare relativ sincron cu dezvoltările
Totuși, poezia conceptuală nu este de lux. globale), scena literară este locul suspiciunii și al
Au existat și volume conceptuale care țineau mai rezervei ce poate merge, încă mai facil, până la
degrabă de circuitul cărților de artist și, ca atare, ignoranță – situație deloc îmbunătățită în rarele
sunt mai scumpe și intruvabile, dar poeții concep- cazuri când, bunăoară, vreun critic literar mai tânăr
tuali occidentali din ultimele două decenii preferă manifestă puțin mai mult curiozitate, trădată însă de
să publice în regimul editurilor de poezie, dar și în precaritatea teoretică.
regimul print-on-demand, de tipărire la cerere (per- O concluzie deloc surprinzătoare ar fi: nici
mițând astfel mai multe extravaganțe), și tind destul autorii și nici criticii sau chiar nici cititorii nu mai par
de frecvent să-și lase cărțile să circule gratuit, unii să aibă suficienți bani, suficient timp și/sau suficient
chiar își „piratează” propriile cărți și îi recomandă și interes pentru munca presupusă de literatură (și de
pe alții să facă același lucru (derek beaulieu, poetul discursurile din jurul ei, care ar putea prezenta un cu
și editorul canadian, promovează această direcție). totul alt grad de complexitate, dar și un alt impact).
Apoi, chiar dacă nu-mi permit să citesc tot ce apare Dacă lipsesc primele două aspecte, nu e de mirare că
mai interesant în materie de poezie conceptuală, pot a devenit șubredă sau cu desăvârșire sublimă credința
oricând, în cele mai multe cazuri, să reciclez strate- – astăzi, nu cu totul pe nedrept, marginalizată – în im-
giile folosite și de alți autori pentru rezultate simila- portanța scrisului. În fond, a-ți îngropa numele chiar
re sau foarte diferite, pot să-mi fac propriile poezii și într-un colț de arhivă nu mai e mare lucru când
conceptuale – chiar dacă locuiesc într-un oraș pro- aproape totul tinde să devină arhivat pe Internet...]

96 Bucovina literară • 9 – 10 (331 – 332), septembrie – octombrie 2018
autograf
Robert Şerban.............................................................................................................................................................................1
aforisme
Gheorghe Grigurcu – „Eleganţa durerii sale”.....................................................................................................................2
jurnal comentat
Liviu Ioan Stoiciu – Creiere spălate de teribilul „politically correct” ...............................................................................3
cadran
Paul Emond – În trenul Bruxelles-Liege ..................................................................................................................................5
cronica literară
Theodor Codreanu – Un optzecist arhetipal ......................................................................................................................6
Constantin Cubleşan – Poezia oraşului metafizic şi lumea sa (Matei Vişniec)............................................................8
Lina Codreanu – Veacul mărturiilor: 1918–2018 ............................................................................................................10
poesis
Marcel Mureşeanu – Poetul la 80 de ani.........................................................................................................................13
recitiri
Adrian Dinu Rachieru – Radu Cosaşu şi „hazotragicul” .................................................................................................17
reflux
Alexandru Ovidiu Vintilă – Societatea Scriitorilor Bucovineni, la 80 de ani de la înfiinţare...................................21
eveniment
Doina Cernica – Momente „Labiş” 50 din Timpul Labiş................................................................................................23
Marcel Mureşeanu – „Cine vine la «Labiş» vine la Labiş”.............................................................................................28
orizonturi francofone
Elena-Brânduşa Steiciuc – Matei Vişniec sau „busola interioară” a traducerii .........................................................30
românia centenară
Mircea A. Diaconu – Bucovina, între idilizare şi demonizare. Cum e cu putinţă identitatea? ..............................35
rememorări
Beni Budic – Punguţa cu mirosuri şi gusturi........................................................................................................................47
eseu
Virgil Diaconu – Poezia religioasă românească (II)........................................................................................................53
Niadi-Corina Cernica – Urâtul în „Poetica” lui Aristotel .................................................................................................58
Lenuţa Otilia Niţu – Suprarealism şi postmodernism în „Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă...” ............60
apostrof
Magda Ursache – Golgota unui preot: Dumitru Zamisnicu..........................................................................................66
opinii
Petru Ursache – Cazul Blaga: poezie şi religie ...............................................................................................................68
cronica plastică
Doina Cernica – Cela Neamţu şi Costin Neamţu la Suceava, cu o expoziţie
de înaltă calitate artistică şi de profundă simţire românească ......................................................................................75
inedit
Mircea Coloşenco – Doina Sălăjan, martoră a unui trecut poetic perdant şi al altuia recuperat .......................78
lirice
George Nina Elian – Toate se clatină ...............................................................................................................................80
Norica Isac – Sub acelaşi cer.............................................................................................................................................82
recenzii
Adrian Ţion – Magia „Porţilor din Obidos”.......................................................................................................................84
Octavian Mihalcea – Regiuni ale translucidului ..............................................................................................................85
din sens opus
Leo Butnaru – Krzystof D. Szatrawski (n. 1961)...............................................................................................................86
jurnal de călătorie
Marius Chelaru – Din Kyoto, spre inima Japoniei (IV)....................................................................................................89
contrapunct
Yigru Zeltil – Însemnări de (post)literat (5).........................................................................................................................93
Serie nouă
Anul XXIX
Nr. 9 – 10 (331 – 332)
septembrie – octombrie 2018