You are on page 1of 232

Poveste de Mos Nicolae

A fost odata ca niciodata (si cate astfel de cazuri nu mai sunt si azi?), o familie de oameni saraci.
Traiau undeva, izolati, intr-o cascioara saracacioasa, intr-o poiana. Erau: tatal, mama si o fetita
de vreo 5 anisori. Erau saraci, si parintii isi faceau reprosuri multe, fiecare in gand, pentru faptul
ca nu-i pot oferi fetitei o bunastare si stabilitate materiala.

Era in miez de iarna. Afara ninsese si o patura alba de nea acoperea valea si dealurile din jur.
Peste vale se vedea satul alaturat, cu casele acoperite de aceeasi zapada, dar pe cosurile carora
iesea un fum care lasa de inteles ca acolo e cald… Parintii acestei fetite nu puteau sa-i ofere
decat un minim de caldura, cat sa nu inghete de frig, dar o inconjurau cu toata dragostea de care
erau in stare. O iubeau mult.

Intr-o zi, fetita vine imbujorata acasa si o intreaba pe mama ei: “Mama, cine e mos Nicolae?”.
Mamei i s-a pus un nod in gat. Stia ca de raspunsul ei atarna deceptia fetitei. I-a spus ca acest
”mos Nicolae” e un batran, care vine la copiii cuminti, in seara de 5 decembrie, asta seara, si le
lasa acestora in cizmulite cate un cadou. “Dar, continua mama, pentru ca noi stam departe de sat,
e posibil ca mosul sa nu vina la noi”. I-a spus aceste lucruri si a intors fata in alta parte, pentru ca
fetita sa nu zareasca lacrimile de neputinta care izvorasera in ochii mamei la gandul ca nici macar
o bomboana nu poate pune in ghetutele fetitei ei…

Fetita nu a asteptat alte explicatii. A izbucnit in aplauze si a zis: “A! Cu siguranta va veni si la noi.
Si ca sa fiu sigura ca nu o sa treaca pe langa casa, o sa las ghetutele afara in seara asta!”

Mama nu a mai continuat. Ce putea sa ii spuna fetitei? Stia ca, a doua zi, copila va fi atat de
dezamagita, si in discutiile cu copiii de varsta ei va fi cu atat mai deceptionata cand va afla ca la
altii “mosul” a venit…

In seara aceea fetita s-a culcat fericita, in asteptarea cadoului de a doua zi, iar parintii au
adormit tristi si plansi…
Noaptea a trecut ca oricare alta. S-a facut dimineata. Primul gand al fetitei, cand s-a trezit, a
fost sa sara din pat si sa alerge afara, la ghetute, sa vada ce i-a adus “mosul”, in timp ce mama ii
incalzea lapticul - sursa de hrana datorata unei caprite care era una din putinele averi materiale
ale familiei. Parintii s-au pregatit sufleteste cu cuvinte de dragoste, sa-si linisteasca copila care
va veni dezamagita cu cizmulitele goale, dar… Stupoare!

Fetita a venit imbujorata, fericita, dansand de fericire in piciorusele desculte si strangand la
piept cizmele pline de zapada. S-a apropiat de parinti si le-a zis: “Mami, tati, uite, vezi, mosul nu
m-a uitat! Uite ce mi-a adus!” Si parintii s-au privit consternati unul pe celalalt, apoi amandoi s-au
uitat la cizmulitele din care a iesit ceea ce initial parea doar zapada: un capsor mic de pisoi, un
ghem alb de blana, care peste noapte gasise putina caldura in cizmulitele fetitei, si se adapostise
acolo pana catre dimineata. Si acum a iesit de acolo cu un mieunat slab, simtind mirosul de lapte
cald din odaie.
Taranul si diavolul

Traia odata un taran foarte viclean.

As putea sa va povestesc multe dintre poznele sale, dar acum va voi povesti cea
mai traznita dintre ele: cum si-a batut joc de diavol.

Iata povestea: intr-o zi, taranul lucra pe camp. Pe inserate, se pregatea sa o ia
spre casa, dar ca orice proprietar de teren, mai arunca o privire, sa vada daca
totul e in regula. Cum se uita el pe camp, vede la un moment ceva scanteietor pe
aratura. Tare se mira taranul, ca, inainte cu cateva minute, nu era nimic acolo.O
lua intr-acolo, sa vada ce-i acolo.

Cand ajunse la mijlocul araturii, ce vede: o gramajoara de carbuni care ard, iar in
varful gramezii, un dracusor statea pitit.

- Ce faci aici, doar nu clocesti vreo comoara? - zise taranul.

- Ba chiar asa, clocesc o comoara – zise diavolul – o gramada de aur si argint mai
mare decat ai vazut tu vreodata!

- Pai bine – zise taranul -, comoara e pe terenul meu, asa ca, eu sunt proprietarul
comorii.

- Fie – zise diavolul – poti sa ti-o tii, dar cu o conditie: daca imi dai mie jumatate
din recolta, timp de doi ani. Aur si argint am o gramada, nu-mi trebuie, dar
poftesc ceea ce rodeste pamantul tau.

Taranul sta putin pe ganduri, dupa care cazu de acord cu diavolul.

- Bine, fie cum spui tu, dar ca sa nu ne certam, sa ne intelegem de pe acum: ce
creste in pamant, va fi jumatatea mea, iar ce creste la suprafata, va fi jumatatea
ta.

Diavolul ii placu ideea, asa ca, accepta targul.

Da, dar ce nu stia diavolul, taranul semana toata aratura cu sfecla. Asa ca, atunci
cand veni vremea culesului, si diavolul isi facu aparitia, il intreba:
- Sa-ti aduc o coasa, sau strangi cu mana ce-i al tau?

- Pentru ce coasa, pentru sfecla?

- Pai nu, doar pentru frunze. Mai tii minte: ce-i sub pamant e al meu, ce-i la
suprafata e al tau.

Si continua sa culeaga voios sfecla.

Diavolul era tare furios.

- Bine, de data asta ai scapat, dar la anul, schimbam placa: ce-i sub pamant e al
meu, iar ce-i la suprafata, va fi partea ta. Ai inteles?

Taranul ridica din umeri, rasuci putin mustata, sa nu vada diavolul ca zambeste, si
raspunse:

- Mie mi-e totuna, fie cum vrei tu.

Diavolul mormai ceva manios dupa care se facu nevazut. Taranul ara terenul, si
semana pe toata parcela grau. Cand lanul de grau se ingalbeni, merse pe camp si
secera toata recolta.

Cand arunca ultimul snop de grau in caruta, aparu si diavolul:
- Hoho! – striga de departe. Auzi cumetre, unde duci tu recolta?

- Pai acasa, in pod – zise taranul.

- Si mie ce mi-ai lasat? intreba diavolul.

- Tot ce-i sub pamant, asa cum ai cerut – raspunse zambind taranul.

Dar diavolul nu mai gasi nimic, decat campul secerat de taran. Se inrosi de manie,
si printr-o crapatura aluneca in adancul pamantului, pe fundul iadului. Asa ramase
taranul cu recolta din doi ani, si cu comoara.
Broasca de fantana si broasca de mare

O broasca obisnuita, care traia in fantana, era tare vesela in lumea ei mica.
Pentru ea, Pamantul era doar cat fundul fantanii, iar cerul-doar bucatica pe care
o vedea prin gaura ei.

Intr-o zi, o broasca de mare s-a apropiat din intamplare de marginea fantanii.
Vazand-o, broasca de fantana ii spuse plina de sine:

- Vezi cat de fericita ma simt aici. Cand imi vine pofta, pot sa sar liber ici-colo;
iar cand sunt obosita, ma ascund intr-o crapatura a peretelui stancos al fantanii
ca sa trag un pui de somn linistit. Este aici si o baltuta in care pot sa inot in voie
cand doresc. E o placere si atunci cand ma plimb in namol. Dintre vietatile de aici,
mormoloci, crabi si altele, nimeni nu se poate compara cu mine. Nu vrei sa cobori
si mata sa te joci cu mine aici?

Auzind vorbele broastei de fantana, broasca de mare ar fi dorit sa intre sa vada
cum arata fundul fantanii. Dar, o laba abia intinsa ii fu imediat impiedicata de
marginea fantanii. Clatinand neputincios din cap, broasca de mare facu cativa pasi
inapoi, si-i spuse astfel broastei de fantana:

- Ai vazut vreodata marea, surioara? Cat de imensa este ea! Stand pe tarmul ei,
nu poti zari decat cum se uneste la orizont cu cerul. Nici urma de margine.
Totodata, marea este asa de adanca, incat nivelul apei nu se ridica catusi de putin
chiar daca ani de-a randul au loc inundatii, si nu scade deloc chiar daca, an de an,
se produce seceta. Zau, ca e mare placere, nu alta, sa traiesti in mare!

Uluita de ceea ce i-a fost dat sa auda, broastei de fantana i-a venit sa intre in
pamant de atata rusine pentru ignoranta ei.

Din aceasta povestioara a provenit proverbul in chineza „a vedea cerul din
fantana”, pentru a-l califica pe cel ignorant sau cu vedere scurta.
Pupaza din tei
Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi:

-Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce,
ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?... Caci asa ne amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de
multi ani, intr-un tei foarte batran si scorburos, pe coasta dealului, la mos Andrei, fratele tatei
cel mai mic. Si numai ce-o auzeai vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!” dis-dimineata, in toate zilele, de
vuia satul. Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu demancare in tarina, la niste lingurari ce-i
aveam tocmiti prasitori, tocmai in Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu
demancarea, numai ce si aud pupaza cantand:

— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la
tei, cu gand sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum
zicea mama, ci pentru ca ma scula in toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung in
dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului, ma sui incetisor in tei care te
adormea de mirosul... florii, bag mana in scorbura, unde stiam, si norocul meu!... gabuiesc pupaza
pe oua si zic plin de multumire:

-Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum! Si cand aproape sa scot
pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma spariu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai
vazusem pupaza pana atunci, si-i dau iar drumul in scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam in
capul meu ca sarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se afla prin scorburi
cateodata si serpi, unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar bag mana sa scot pupaza... pe ce-a fi...;
dar ea, sarmana, se vede ca se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, caci n-am
mai dat de dansa nicaieri; parca intrase in pamant.

Mai! anapoda lucru s-aista! zic eu inciudat, scotand caciula din cap si tuflind-o in gura scorburii.
Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma sui cu dansa iar in tei, imi iau caciula si in locul ei
pun lespedea, cu gand c-a iesi ea pupaza de undeva pana m-oi intoarce eu din tarina. Dupa aceea
ma dau iar jos si pornesc repede cu demancarea la lingurari...

Si oricat oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhaind cine stie pe
unde si cat am bojbait si mocosit prin tei, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramane cuvant,
li se lungise urechile de foame asteptand. S-apoi, vorba ceea: „Tiganului, cand i-e foame, canta;
boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar taranul nostru isi arde luleaua si mocneste intr-insul.”
Asa si lingurarii nostri: cantau acum indracit pe ogor, sezand in coada sapei, cu ochii painjeniti
de-atata uitat, sa vada nu le vine mancarea dincotrova? Cand, pe la pranzul cel mare, numai iaca-
ta-ma-s si eu de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind asa de cu
chef... Atunci au si tabarat balaurii pe mine, si cat pe ce sa ma inghita, de nu era o chiranda mai
tanara intre dansii, sa-mi tie de parte.

— Hauileo, mo! Ogoiti-va! Ce tolocaniti baiatul? Cu tatul sau aveti ce-aveti, iar nu cu dansul!
Atunci lingurarii, nemaipunandu-si mintea cu mine, s-au asternut pe mancare, tacand molcum. Si
scapand eu cu obraz curat, imi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma
sui intrinsul, pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru. Atunci iau lespedea
cu ingrijire, bag mana si scot pupaza, vlaguita de atata zbucium; iar ouale, cand am vrut sa le iau,
erau toate numai o chisalita.
Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o indosesc de mama vro doua zile in pod prin
cele putini harbuite; si una-doua, la pupaza, de nu stiau cei din casa ce tot caut prin pod asa des.
Insa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei vine la noi, c-o falca-n cer si cu
una in pamant, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea:

— Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne
trezeste dis-dimineata la lucru de atatia ani? Grozav era de tulburata, si numai nu-i venea sa
lacrimeze cand spunea aceste. Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era
ceasornicul satului. Insa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele.

— Ce spui, cumnata?! Da' ca l-as ucide in bataie, cand as afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca.
De-amu bine ca mi-ai spus, las' pe mine, ca ti-l iau eu la depanat!

— Nici nu te mai indoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa, caci de zbantuitul ista al
dumnitale nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul imi
pun la mijloc! Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod, umflu pupaza
de unde era, sar cu dansa pe sub streasina casei si ma duc de-a dreptul in targul vitelor, s-o vand,
caci era tocmai lunea, intr-o zi de targ.

Si cum ajung in iarmaroc, incep a ma purta tantos printre oameni, de colo pana colo, cu pupaza-n
mana, ca doar si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-
are ce lucra?

— De vanzare-ti e gainusa ceea... mai baiate?

— De vanzare, mosule!
— Si cat cei pe dansa?

— Cat crezi dumneata ca face!

— Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o
cauta de ou si-i dezleaga atunci frumusel ata de la picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand:

„Iaca pozna, c-am scapat-o!” Pupaza, zbrr! pe-o dugheana si, dupa ce se mai odihneste putin, isi ia
apoi drumul in zbor spre Humulesti si ma lasa mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma
dupa dansa!... Eu atunci, hat! de sumanul mosneagului, sa-mi plateasca pasarea...

— Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-a fost de cumparat, la ce i-
ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de mine! Inteles-ai? Nu-ti para lucru de saga! Si ma
bagam in ochii mosneagului, si faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comedie imprejurul
nostru; da, iarmaroc nu era?!

-Dar stii ca esti amarnic la viata, mai baiate?! zise mosneagul de la o vreme, razand. In ce te bizui
de te indarjesti asa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc?
Pesemne te mananca spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba s-un topor
iti fac, daca ma crezi, de-i zice aman, puiule! cand ii scapa de mana mea!

— Da pace baiatului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, ca-i feciorul lui Stefan a Petrei,
gospodar de la noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu dansul pentru asta.

— He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu
Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul
subsuoara, dupa cumparat sumani, cum ii e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici undeva, ori in vro
dugheana, la baut adalmasul. Apoi bine ca stiu a cui esti, mai tica! ian stai oleaca, sa te duc eu la
tata-tau si sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare, sa spurci iarmarocul?

Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi incet-incet m-am
furisat printre oameni, si unde-am croit-o la fuga spre Humulesti, uitandu-ma inapoi sa vad, nu ma
ajunge mosneagul? Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: „Lasa-l,
mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum!”

Tocmai asa patisem si eu; ba eram inca bucuros ca am scapat numai cu-atata. Bine-ar fi s-o pot
scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se inima, ca-
ntr-un iepure, de frica si de osteneala.

Si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ; si fratii imi spun, cu spaima, ca-i pozna
mare cu matusa lui mos Andrei: a sculat mai tot satul in picioare din pricina pupezei din tei; zice
ca i-am fi luat-o noi, si pe mama a pus-o in mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una
din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de inteles, ca matusa Anghilita lui mos
Chiriac, s-a mantuit vorba. Si cum imi spuneau ei ingrijiti, numai ce si auzim cantand in tei:
— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu mirare:

— I-auzi, badita! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe sfanta dreptate!

— Mai asa, surioara!... Dar in gandul meu: Cand ati sti voi cate a patimit, sireaca, din pricina mea,
si eu din pricina ei, i-ati plange de mila! Zahei insa ne lasase vorbind si se ca' mai dusese in targ,
dupa mama, sa-i spuna bucurie despre pupaza... Si a doua zi, marti, taman in ziua de lasatul secului
de postul San Petrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poalele-n brau, si
parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe
matusa Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima:

— Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele
rele! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de
vin in sanatatea gospodarilor nostri si: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre
noi sa piara, si neghina din ogoare! Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o
vreme s-apuci campii!

— Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strangand cu nedumerire din umere, cand se punea la
masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data temei pe vorbele oamenilor! Apoi incepem cu totii
a manca. Si altii ca altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.
Legenda cerbului

Dumnezeu, dupa ce a facut toate animalele si vietatile, a oranduit apoi fiecaruia felul de viata si
locul unde sa-si duca traiul. A randuit ca pestii sa traiasca in ape, pasarile sa zboare prin aer;
serpii si alte jivine – in pamant; ursii, lupii, cerbii si caprioarele – in paduri si asa a dat fiecaruia
locul de trai si felul de viata.

Dintre toate animalele care traiesc in padure, cerbul, mai mandru si mai increzut in el, ceru sa fie
mai-marele padurilor si muntilor. Dumnezeu primi sa implineasca dorinta cerbului, dar ii puse o
singura conditie si anume:

- E sigur ca va putea sa dobandeasca ascultarea celorlalte dobitoace?!...

Cerbul, mandru, fagadui ca da, el se simte in stare sa se faca ascultat si iubit de supusii sai.
Dumnezeu, vazand asa, a dat binecuvantarea cerbului si-l trimise sa-si implineasca obligatia.
Cerbul, plin de recunostinta, multumi lui Dumnezeu, si-i mai ceru ceva inainte de plecare, cam cu
sfiala ce-i drept, dar ceru.

- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supusii mei, da-mi un semn dupa care sa ma deosebesc de toti si
sa fiu vazut de la departare!...

- Sa-ti vopsesc blana in rosu?...popuse Atotstiitorul, cerbului.

- Nu, Doamne, as vrea ceva mai frumos.

- Atunci sa te fac baltat alb cu negru.

- Bunule Printe, sa-mi fie cu iertare, dar drept sa spun, nu prea mi-ar conveni.

- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu putin cam suparat, vazand ca cerbul e nemultumit.

- Doamne, eu cred ca mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, asa cum se cuvine unei capetenii
peste padurile muntilor.

- Bine, cerbule, fie precum ti-e voia. Fiindca tie nu ti-am dat coarne, cum am dat boilor si altor
fapturi ale mele, iata te binecuvantez sa porti pe cap doua crengi verzi, frumoase si ramuroase,
de stejar, care sa-ti stea falnice ca doua pompoane. Si zicand asa, infipse in capul cerbului doua
crengi verzi de stejar.
Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat si marirea in care l-a blagoslovit si pleca
sa stapaneasca padurile. In clipa cand isi lua ramas-bun de la Facatorul lumii, acesta ii aminti sa
nu-si uite fagaduiala.

Si plecand cerbul la datoria lui, intari din nou fagaduiala ce facuse lui Dumnezeu, ca va sti sa fie
la inaltimea misiunii ce i s-a incredintat. Dumnezeu, care stia tot ce are sa se intample, urmarea
cu priviri neancrezatoare cum falnicul cerb o lua la goana spre imparatia tainica a padurilor.

Cum ajunse la marginea padurii, scoase cerbul un strigat puternic, ca sa adune animalele care
trebuiau acum sa-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor. Caprioarele, caprele, viezurii, vulpile,
incepura chiar sa se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit sa le fie
acum stapan.

Un lup flamand nu voia insa sa bage in seama cele ce spunea cerbul si in fuga se indrepta catre o
stana din apropiere, pentru a-si face rost de ceva de ale gurii.

Cerbul, se intelege, cauta sa impuna ascultare lupului, dar lupul, dispretuindu-l, ii arata niste colti,
incat a infiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu sa fie mai mare peste paduri. Si daca
cerbul nu o lua la sanatoasa, nu se stie ce se putea intampla. Atunci cerbul inspaimantat, revoltat
si maniat de obraznicia lupului, o lua la goana la Dumnezeu, sa i se planga impotriva lupului.

Cum il vazu, Atotputernicul ii zise:

- Asa a fost vorba, ingamfatule? Pai nu esti tu cel care te incumetai a te crede vrednic sa te faci
respectat si ascultat de toate fiarele padurilor?...

Cerbul, rusinat, nu putu sa raspunda nimic. Intelesese ca Dumnezeu i-a implinit voia, numai ca sa-l
convinga de neputinta lui. Isi dadu seama acum de proverbul care s-a adeverit ca:" socoteala de-
acasa nu se potriveste cu cea de la targ". Vazuse ca a fost necugetat si prea mult increzut in
puterile sale, care nu era deloc dupa cum isi inchipuise el. De aceea pleca capul rusinat in fata
Atotstiitorului si tacu chitic

Dumnezeu voi sa-l pedepseasca pe cerb, pentru ca s-a incumetat sa ceara ce nu i se cuvenea si nu
merita, insa il lasa in pace zicandu-i:

- Sa ramai falos precum esti si fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi si frumoase ce ti le-am
infipt ca o coroana pe cap, sa se usuce, ramanand numai lemnul lor, ca un semn ca ti-ai pierdut
rangul de capetenie al padurilor.....

Si in adevar, povestea spune ca de atunci a ramas cerbul falos, dar si amarnic de fricos; iar acele
ramuri de stejar uscate i-au ramas pe cap pana azi in chip de coarne.
Stejarul din Borzesti

A fost odata un timp, pe cand Molna si Prutul nu faceau hotar intre trei tari surori, pe cand
bourul moldovenesc era singur stapan pe-o tara larga, indemanatica, locuita de-un popor ager si
drept pamantean. De pe atunci, deci, si pana-n zilele noastre, ramas-a vorba din tata-n fiu cum ca
un joc de copii se incinsese odinioara pe sesul Trotusului, nu departe de satul Borzesti, sub un
soare frumos de primavara. In doua taberi era despartita ceata copiilor: una infatisa tabara
tatarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre si cu ochii de mure, iute si
neastamparat ca Trotusul ce se pravale de la munti; cealalta era tabara moldovenilor sub comanda
lui Stefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albastri, ganditori, si cu inima cutezatoare. Cel
dintai era fiu de taran, cel de al doilea fiu de domn.

Ei insa se jucau la un loc pe iarba verde, in racoarea aerului, sub stapanirea dreapta a soarelui de
primavara.

Si ambele taberi, inarmate pana-n dinti cu pusti de soc, cu sabii de sindila, cu suliti de trestii, se
bateau amarnic intre ele, de clocoteau vaile Trotusului si se spariau toti graurii din tufarisuri. Iar
comandantii, calari pe fugari aprigi de nuiele, alergau cand la aripa dreapta, cand la aripa stanga a
ostirilor insirate, si-si imbarbatau soldatii la lupta.

A tinut cat a tinut batalia nehotarata, dar, in sfarsit, copilul cel cu ochi albastri ganditori, care
avea darul de a se razboi mostenit de la tatal-sau, invinse pe tatari, prinse pe hanul lor, pe
neastamparatul Gheorghie, si-l lega de-un stejar batran, martur de cea intai izbanda a viitorului
domn.

Apoi toti hatmanii si capitanii lui Stefan se adunara imprejurul stejarului si prinsera sa judece pe
hanul tataresc, unii pentru vreo minge furata, altii pentru vreo cetate de hartie daramata, tot
fapte rale ce nu puteau fi iertate; iar bietul han, cu ochii plecati in jos, isi astepta osanda, abia
stapanindu-se de ras.

In sfarsit, Stefan, dupa ce asculta parerea mai-marilor ostirii sale, zise cu sprancenele incretite:

— Porunca domniei-sale este sa-l spanzurati de creanga cea de sus, ca sa fie de pilda si altor
neamuri!

Apoi nenorocitul han fu legat cu franghie de subsuoara si ridicat pe creanga in sus in salvele
pustilor de soc si in strigatele de bucurie a ostenilor invingatori. Joc nebunatic, copilaresc, la
care soarele, in maretia lui, se uita zambind, el care vazuse multe altele pe coaja noastra
pamanteasca!

Dar, o Doamne, ce se aude?... Ce clocot aduc apele Trotusului de sus in jos?... Un vifor se
starneste de puterea caruia se leagana in aer micul han tataresc, si pamantul prinde sa se clatine
si sa sune parca s-ar fi rasturnat stancile cele mari de la obarsiile Trotusului.

Iar in timp ce Stefan si intreaga lui ostire stateau nedumeriti de vuietul ce se apropia, in timp ce
micul Gheorghie in bratele vazduhului se gandea la cei ce-s spanzurati aievea, deodata se vazu o
ceata nenumarata de adevarati tatari venind in goana mare a cailor spre dansii si-atunci... vai!...
toti copiii, cuprinsi de groaza, apucara la fuga care-ncotro, uitand pe micul Gheorghie, care
atarnat de creanga stejarului, zambea inca in nevinovatia lui, nestiutor de urgia ce-l ameninta. Da!
el zambea inca... dar atotvazatorul soare inceta de a zambi, caci in acel moment o suta de sageti,
o suta de suliti se infipsera in trupul lui. Ceriul se posomori, frunzele si crengile copacului, patate
de sange copilaresc, se clatinara infiorate.

Treizeci de ani au trecut dupa aceasta intamplare, si micul Stefan, schimband sabia de lemn pe
palosul de otel, se urca de pe treapta pe treapta pe scara lumii, pana ce ajunse sa fie numit la
Direptate domn tarii Moldovei, inscaunat si miruit de mitropolitul Teoctist.

Astfel, facandu-se insusi tiitor peste toata tara, incepu viata grea si anevoioasa, tot in razboaie
si osteneli, caci tara, fiind bogata, larga si indemanatica, destepta setea tuturor vecinilor. Dar cu
cat nevoile veneau mai grele peste dansul, cu atat inimosia lui crestea; si a voit Dumnezeu ca el sa
mearga din biruinta in biruinta, si numele lui sa se mareasca tot mai mult, incat sa razbata peste
hotarele Moldovei, departe in lumea apuseana si sa razbata prin patura veacurilor pana la noi.

Iar el, domn drept credincios si pamantean, de fiecare biruinta inalta cate o biserica spre
marturie nepieritoare de trainicia neamului nostru si de bunatatea lui Dumnezeu. Multi ani domni
Stefan-voda cel Mare in care timp aseza cu nestramutare temelia stapanirii noastre asupra
campiilor Dunarei, pecetluind si sfintind aceasta stapanire cu sangele varsat. Dar tot nu era
linistit. Un gand indaratnic il urmarea din copilarie, gandul micului Gheorghie, ucis de tatari; si
oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi facut, chipul cel oaches si dragalas i se infatisa necontenit,
cerandu-i parca razbunare.

Iata ca intr-una din zile i se aduce veste ca o multime de oaste tatarasca a navalit in tara peste
apa Nistrului, pustiind pamantul, rapind cardurile de vite, dand foc satelor si girezilor de pane,
robind femeile si copiii.

Iute Stefan isi intocmi oastea si le iesi inainte la satul Lipinti. O! de asta data, nu mai era ca acum
treizeci de ani, pe sesul Trotusului, la stejarul din Borzesti; era o adevarata batalie cu tatarii.
Stefan cel blond cu ochii albastri ganditori, calarea, nu ca atunci pe o nuia de alun, ci un cal aprig
de soi moldovenesc si alerga ca un fulger la toate punctele de bataie, varandu-se unde primejdia
era mai mare.

Si-n loc de sabii de lemn, se-ncrucisau acum sabii de fier, si-n loc de pusti de soc, detunau tunuri
de schija, incat se-nnegrea vazduhul de fum, de uneori nu se mai vedea om cu om. Pana-n ceri se
inalta rasunetul restristei de pe pamant; iar tatarimea, cuprinsa din doua parti, se macina si se
mistuia ca pleava intr-un vartej de doua furtuni ce se ciocnesc. Ros era soarele sus ca in timp de
grea cumpana, ros era pamantul jos de sangele ce galgaia. Dar sufletul bataliei, acel ce vedea si
stapanea toate era chipul blond al lui Stefan, care se arata pretutindene ca o icoana de
imbarbatare, dand inima ostenilor lui si facandu-i sa mearga la biruinta sigura.
Si, in adevar, sigura si desavarsita a fost biruinta moldovenilor, caci n-apucase a asfinti soarele si
intreaga urdie tatareasca a fost sfaramata si robita, prinzandu-se pe insusi seful lor, fiul hanului
tataresc de peste Volga.

Iar Stefan a dat lauda lui Dumnezeu si a trimis sol de bucurie sotiei Evdochia, sora tarului
Simeon.

Apoi nu trecu mult timp dupa aceasta si auzind batranul han de peste Volga despre nimicirea
ostirii sale la Lipinti trimise lui Stefan soli incarcati cu odoare pentru rascumpararea fiului sau
din robie, iar Stefan raspunse solilor ca-i va da drumul daca se vor invoi la aceasta mai-marii
ostirilor lui, care au a fi adunati si intrebati pe malul Trotusului la satul Borzestii.

Era o zi frumoasa, o adevarata zi de primavara, ziua in care Stefan isi aduna hatmanii si capitanii
pe malul Trotusului sub batranul stejar unde micul Gheorghie fusese ucis de tatari.

Trist parea acum copacul si garbovit atat de povara celor treizeci de ani trecuti peste crestetul
lui, cum si de amintirea dureroasa a faptului ce l-a insangerat. De altfel, nimic nu era schimbat;
acelas camp verde inflorit, aceleasi ape iuti si neastamparate ale Trotusului, care curg fara
repaos pe asternutul lor de prund, acelas soare dulce si zambitor care a dezmierdat odinioara
jocul cel nebunatic de copii.

De acelas stejar sta acum legat un adevarat tatar, fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga, si
roata imprejurul lui erau mai marii ostirilor lui Stefan: hatmanul Arbore, hatmanul Sendrea,
aprodul Purice, logofatul Tautu, vornicul Boldur si alti multi osteni si oameni de frunte; iar in
mijlocul lor, drept in fata tatarului, sta insusi Stefan, copilandrul de odinioara peste capul caruia
de asemenea trecusera cei treizeci de ani ce au garbovit stejarul, insa din mladita de copil
crescuse acum un alt stejar mai falnic, cu ramuri intinse de la munti si pana la mare, la umbra
carora se adapostea un popor intreg de plugari si de osteni. Iar mai la o parte stateau solii lui
Mengli Gherei cu darurile de peste Volga.

— Voi, hatmani si capitani! zise Stefan, incretind din sprincene; v-am adunat aice ca sa dau in
judecata voastra pe fiul hanului tataresc, si sa hotarati voi insiva de i se cuvine iertare sau
pedeapsa. Sunt acum treizeci de ani, eram mic si ma jucam sub acest stejar batran c-un copil
Gheorghie din Borzesti, cand deodata navali fara veste asupra noastra Mengli Gherei, hanul
tatarilor de peste Volga, cu o urdie nenumarata, si ucise fara mila pe nevinovatul Gheorghie. Iata
ca acum, cu ajutorul vostru si a lui Dumnezeu, fiul aceluias han a cazut prins in manile noastre,
dupa ce si el ne-a calcat tara fara dreptate, a ars multime de holde si sate, a ucis multime de
femei si de copii. Parintele sau ne trimite soli si daruri pentru rascumpararea lui. Las la voia si
intelepciunea voastra sa hotarati ce i se cuvine!

Atunci toate fruntile se posomorara, toti ochii se pironira asupra tatarului, care in acel moment
avu neauzita obraznicie sa scuipe asupra moldovenilor facandu-i cani; iar batranul hatman Arbore
zise urmatoarele:

— Maria-ta!... N-am avea ce face cu viata acestui tatar ce ne batjocoreste, caci tara s-a adapat
cu indestul sange paganesc, si sangele unuia mai mult n-ar spori intru nimic roada pamantului
nostru. Dar acest unul este fiul hanului tataresc, si maria-ta, care te lupti de atatia ani pentru
intemerea neamului nostru, esti dator sa faci dintr-insul pilda, ca sa mearga vestea peste cele
patru hotare ale tarii, cum ca oricine samana moarte pe pamantul nostru, moarte culege!

Atunci toti intr-un glas strigara: La moarte, la moarte!... Iar Stefan, intorcandu-se catra solii lui
Mengli Gherei, le zise:

— Duceti-va cu daruri, cu tot la stapanul vostru si spuneti-i: ca atat de mult s-a scumpit capul
fiului sau prin sangele crestinesc ce-a varsat, incat el nu are indestula avere sa-l poata
rascumpara. Iar daca vrea sa-l intalneasca in locul unde s-a dus, atunci sa se incumateze sa ne
calce hotarele!

Apoi, dupa ordinul lui, fiul vestitului han tataresc Mengli Gherei de peste Volga, stapanul Crimeei
si al Ucrainei, spaima polonilor si a moscovitilor, fu ridicat in sus cu manile legate la spate si
spanzurat de aceeasi creanga de care se legana odinioara micul Gheorghie, cand fu strapuns de
sagetile tataresti; s-atunci surlele, trambitele si darabanele ii facura cinstea cea de pe urma, si o
salva puternica de sinete, imprastiind vestea mortii lui, facura sa salte apele Trotusului.

Iar Stefan, judecand ca batranul stejar si-a indeplinit menirea, deoarece frunzele si ramurile lui
cu sange au fost spalate, a poruncit sa i se dea foc, si-n locu-i a zidit, in amintirea tovarasului sau
din copilarie, o biserica cu hramul Sfantului Gheorghie.

De atunci si pana azi multe s-au intamplat, caci patru sute de ani trecut-au peste tara,
intovarasiti de voi si nevoi, dar inca si astazi, cand merg calatorii sa viziteze biserica cea neagra
din Borzesti, simt o tainica strangere de inima, aducandu-si aminte ca pe acele lespezi de piatra a
calcat odinioara piciorul lui Stefan, care a fost sufletul de viata, cheagul neamului romanesc, si
astazi inca ochii lor parca vad rasarind din intunecimea boltilor marea lui umbra care de acum va
pluti peste noi in adanca viitorime ca un spirit proteguitor.
Iepurele si ariciul

Intr-o zi frumoasa de toamna, se intalni iepurele si ariciul. De cum vazu iepurele, ariciul se grabi
spre el sa-i dea buna dimineata.

Iepurele ingamfat, se uita de sus la arici si-l intreba:

- Tu ce alergi de zor asa de dimineata?

- Ma plimb – raspunse politicos ariciul.

- Te plimbi? – zise razand iepurele. Daca nu ma insel ti-ai putea folosi picioarele pentru lucruri
mai importante decat plimbarea.

Ingamfarea iepurelui il jigni pe arici. Nu ajunge ca s-a nascut cu picioare strambe, dar iepurele
mai si glumeste pe seama lui.

- Stii ceva – spuse ariciul – hai sa ne luam la intrecere! Pun pariu ca te intrec, daca alergam!

- Esti tare glumet – spuse iepurele. Cum vrei sa ma intreci cand ai picioarele asa strambe? Dar
fie, daca asta vrei. Pe ce punem pariu?

- Pe un ban de aur si o sticla de tuica – zise ariciul.

Iepurele se uita batos la arici, iti rasuci mustata. Dupa care intinse laba catre arici si spuse:

- Bine, fie, sa ne intrecem!

- Ei, pai nu-i asa de urgent! Cine a mai vazut asa ceva, sa ma iau la intrecere cu stomacul gol. Mai
intai merg acasa sa mananc ceva, si ne intalnim peste jumatate de ora.

Iepurele nu spuse nimic, asa ca, ariciul o lua spre casa.

De cum ajunse acasa, striga:

- Femeie, unde esti? Vino degraba, mergem impreuna pe camp!
- La ce treaba? – intreba femeia arici.

- Am pus pariu cu iepurele ca-l intrec la fuga!

- Vai de capul tau, nenorocitule, cum sa-l intreci tu pe iepure? Ti-ai pierdut mintile;

- Lasa asta pe seama mea. Hai, fuguta, vino cu mine.

Cum mergeau ei pe camp, ariciul asa grai:

- Vezi aratura asta?

- O vad – zise nevasta ariciului.

- Acolo vom alerga cu iepurele. Eu alerg intr-o brazda, iepurele alearga in cealalta brazda. Tu n-ai
alta treaba, decat sa stai aici, la capatul brazdei, iar cand iepurele ajunge aici, tu sa zici: Eu am
ajuns deja!

Femeia dadu din cap ca a inteles, si porni spre capatul araturii.

Ajunse si iepurele:

- Incepem?

- Incepem! zise ariciul.

Iepurele numara:

- Unu, doi, trei si!

Iepurele porni in goana, ariciul abia iti ridica picioarele. Dupa cativa pasi, se piti in brazda si nici
nu mai misca.

Iepurele ajunse la capatul brazdei, dar femeia arici ridica, capul din brazda si spuse: Eu am ajuns
deja. Iepurele ramase mut de uimire, nu-i venea sa creada ca ariciul a ajuns inaintea lui. Nici nu
banuia ca ariciul il pacali, stiut fiind ca ariciul nu se deosebeste de femeia arici cu nimic.

- Nu-mi vine sa cred – zise iepurele. Sa alergam inca o data!
Si fara sa astepte raspunsul o lua la fuga spre celalalt capat al araturii. Acolo insa il astepta
ariciul. Cand ajunse, ariciul il intampina din nou.

- Inca o data! - striga iepurele, si o lua iar la goana.

- Din partea mea, putem alerga de cate ori vrei – spuse ariciul.

Iepurele alerga cat il tineau picioarele, de vreo saptezeci de ori, dar de fiecare data ariciul era
acolo inaintea lui. Cand a simtit ca nu-l mai tin picioarele, se dadu batut. Nu intelegea cum e
posibil, dar asta e. Ii dadu ariciului banul de aur si sticla cu tuica, dupa care se prabusi la
marginea araturii.

Ariciul lua ce castigase, merse la capatul araturii isi lua femeia, dupa care mersera linistiti acasa.
Baura cate un pahar de tuica, si traira linistiti, dar dupa aceasta intamplare, nici un iepure nu mai
face glume pe seama picioarelor scurte ale aricilor.
Cufarul zburator

Era odata un negustor asa de bogat incat ar fi putut sa pardoseasca cu bani de argint toata
strada lui si pe langa asta si o ulicioara aproape toata, dar nu le pardosea pentru ca-si intrebuinta
altfel banii si cand dadea o para, lua inapoi un galben, fiindca era priceput; dar intr-o buna zi a
murit.

Fecioru-su a mostenit toata averea si cand s-a vazut cu atata banet a inceput sa duca o viata de
petreceri; facea zmee din banii de hartie si arunca in apa galbeni in loc de pietre.

Cu asemenea indeletniciri, paralele s-au ispravit repede si nu i-au mai ramas decat patru banuti
de arama, iar haine nu mai avea decat un halat vechi si o pereche de papuci. Prietenii acuma nici
nu mai voiau sa stie de el, pentru ca nu puteau sa iasa pe strada cu dansul asa imbracat. Numai
unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufar vechi cu o scrisorica:

"Fa-ti bagajul!“.
Dar el n-avea ce bagaj sa-si faca si de aceea s-a bagat chiar el in cufar. Acuma, sa vedeti, cufarul
acesta era tare ciudat.

Cum il incuiai, putea sa zboare. Asa a facut si feciorul de negustor;l-a incuiat si indata a zburat
cu cufarul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe si mai departe. Cand fundul cufarului
scartaia, feciorul negustorului se temea sa nu se sparga in bucati si sa trebuiasca sa faca o tumba
cumplita si asta nu-i prea placea. Si a mers asa cat a mers si a ajuns in tara turcilor.

A ascuns cufarul intr-o padure si a intrat in oras. Nu s-a uitat nimeni la dansul. Fiindca turcii
umblau ca si el, cu halat si cu papuci. Cum mergea el asa, a intalnit in drum o doica cu un copil la
piept.
- Asculta, doica turceasca – a intrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu ferestre asa de inalte?
- Acolo sta fata sultanului – a raspuns femeia. S-a prorocit ca are sa fie foarte necajita din
pricina unui iubit si de aceea n-are voie nimeni sa stea de vorba cu ea, decat numai daca sunt de
fata sultanul si sultana.

-Bine, multumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus in padure, s-a bagat in cufar, a zburat
pana pe acoperisul palatului si s-a strecurat la printesa pe fereastra.

Printesa dormea pe o sofa si era atat de frumoasa incat feciorul de negustor nu s-a putut opri si
a sarutat-o. Ea s-a trezit si s-a speriat, dar el i-a spus ca e dumnezeul turcilor si a venit prin
vazduh la dansa si ea a fost foarte magulita.

Pe urma au stat impreuna de vorba si el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus ca ochii ei sunt
doua lacuri adanci in care gandurile inoata ca niste zane ale apei si i-a spus ca fruntea ei e un
palat de gheata cu incaperi frumoase si tablouri si i-a mai spus de barza care aduce copii mititei
si dragalasi.

Frumoase lucruri spunea! Si pe urma i-a cerut printesei mana si ea indata a spus da!

- Sa vii sambata seara – a zis ea; sambata seara, sultanul si sultana vin la mine la ceai. Au sa fie
foarte mandri ca mi-a cerut mana dumnezeul turcilor; cauta numai si invata bine o poveste
frumoasa, pentru ca tatei si mamei le plac foarte mult povestile; mama vrea sa auda povesti cu
talc si cuviincioase, iar tata vrea sa fie vesele.

- Bine, n-am sa aduc alte daruri decat o poveste – a spus el si a plecat, dar inainte de plecare
printesa i-a dat o sabie impodobita cu bani de aur si de asta avea el nevoie.

Si-a luat zborul, si-a cumparat un halat si dupa aceea s-a dus in padure si acolo s-a apucat sa
nascoceasca o poveste; pana sambata trebuia sa fie gata si nu era chiar asa de usor.

Sambata seara povestea era gata. Sultanul, sultana si toata curtea erau la ceai la printesa.Toti l-
au intampinat cu prietenie.

- Nu vrei sa ne spui o poveste? – a spus sultana; dar una care sa fie cu talc.
- Dar sa fie si cu haz – a zis sultanul.
- Da, da! – a raspuns el. Ascultati: era odata un manunchi de chibrituri si chibriturile acestea erau
foarte mandre de originea lor. Se faleau fiindca se trageau dintr-un brad batran si inalt, din care
fiecare din ele era o aschie.

Chibriturile sedeau pe masa intre o scaparatoare veche si o, tigaie tot veche de fier. Isi aduceau
aminte de tinerete si povesteau tigaii:

"Cand eram noi in copac, stateam intr-o creanga verde. Dimineata si seara beam ceai de diamant,
adica roua, toata ziua ne imbaiam in soare, cand era soare, si pasarile ne spuneau povesti. Vedeam
ca suntem bogate prin faptul ca fagii si mestecenii si ceilalti copaci numai vara erau imbracati si
iarna erau goi, pe cand familia noastra avea mijloace sa se imbrace in verde si vara, si iarna. Dar
iata ca intr-o buna zi a venit un taietor de lemne si familia noastra sa imprastiat in toate partile.
Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care daca voia putea sa faca si inconjurul
lumii, ramurile celelalte s-au dus care incotro, iar noi avem acuma menirea sa aprindem oamenilor
lumina;de aceea noi, obraze subtiri, am ajuns sa stam la bucatarie.“

"Soarta mea s-a desfasurat altfel – a spus tigaia de fier langa care sedeau chibriturile. De la
inceput, de cand am venit pe lume, am fost de o multime de ori curatita si incalzita; eu fac treaba
cu temei si sunt la loc de cinste aici in casa.

Singura mea bucurie este sa sed dupa masa la locul meu, curata si frecata, si sa schimb vorbe
intelepte cu tovarasele mele. Afara de caldarea de apa, care se duce cateodata in curte si se
intoarce, toti cati suntem aici stam mereu in casa.

Numai cosnita ne aduce noutati si trebuie sa spun ca vorbeste cu prea multa indrazneala despre
cele ce se petrec afara.

Deunazi, o oala batrana s-a speriat asa de tare de ceea ce vorbea cosnita, ca a cazut de la locul ei
si s-a spart; era o femeie asezata si cu pareri sanatoase, asta pot sa v-o spun.“

"Mai taci acuma, ca ai vorbit destul“ – i-a taiat vorba scaparatoarea si a izbit o data in cremene
ca au sarit scanteiin toate partile.
"Mai bine sa ne veselim oleaca." "Da, haide sa vedem care dintre noi e de neam mai bun“– au spus
chibriturile.
"Ba nu, mie nu-mi place sa vorbesc de mine – a zis oala de lut. Hai mai bine sa povestim cate o
intamplare. Uite,incep eu. Am sa spun ceva care s-a intamplat oricui; asa fiecare are sa inteleaga
mai repede despre ce-i vorba si are sa se bucure. Mi-am petrecut tineretea pe marginea marii,
intr-o familie linistita..."

"Incepe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu siguranta ca povestea are sa ne placa."

"In casa aceea, mobilele erau sterse de praf, dusumelele maturate si spalate si la fiecare doua
saptamani se puneau perdele curate."

"Ce frumos povestesti – spuse matura. Se vede imediat ca povesteste o femeie, e ceva delicat si
fin...""Da, da, se vede asta!" – a spus caldarea de apa si de placere a sarit in sus si apa a curs pe
jos pleoscaind.

Oala a povestit mai departe si la sfarsitul povestii a fost tot asa de frumos ca si la inceput.

Farfuriile au zanganit de bucurie si matura a scos cateva fire de patrunjel verde din ligheanul cu
nisip si a incununat oala, fiindca stia ca asta are sa-i necajeasca pe ceilalti.

"Daca o incununez, maine ma incununeaza si ea pe mine" – s-a gandit matura.

"Mie mi-a venit pofta sa dansez." – a spus vatraiul si a inceput sa danseze. Doamne, iarta-ma, cum
mai ridica piciorul in sus! O perna veche care zacea aruncata intr-un colt a plesnit cand a vazut.

"Ei, ma incununati si pe mine?" – a intrebat vatraiul. Si l-au incununat si pe el.
"Neam prost!" - si-au spus in gand chibriturile.

Acuma samovarul trebuia sa cante, dar a spus ca-i racit si nu poate daca nu fierbe. Dar asta era
numai sclifoseala. Nu voia sa cante decat pe masa din sufragerie. Pe
marginea ferestrei era o pana de scris, veche, cu care scria scrisori
bucatareasa. N-avea nimic deosebit, doar atata ca fusese bagata prea
tare in cerneala, dar era mandra de asta.

"Daca samovarul nu vrea sa cante – spuse ea – n-are decat sa nu cante. Afara la fereastra e o
privighetoare in colivie si stie ea sa cante. E drept ca n-a invatat nicaieri, dar putem sa trecem
asta cu vederea."

"Eu cred ca nu se cuvine sa facem una ca asta – a zis ceainicul de tabla (canta si el si era var bun
cu samovarul) -cred ca nu-i bine sa ascultam cum canta o pasare straina. Ce fel de patriotism e
asta? Sa spuna cosnita daca am sau n-am dreptate!" "Sunt foarte suparata – zise cosnita – sunt
cum nu se poate de suparata pe voi toti. Asa intelegeti voi sa va petreceti seara? N-ar fi mai
intelept lucru sa facem putina ordine? Sa stea fiecare la locul lui si eu am sa va arat ce sa faceti.
Aveti sa vedeti ce frumos are sa fie!“
"Sa facem cat mai multa zarva!“ – au spus cu totii.

In clipa aceea a intrat bucatareasa si toti au amutit si nu s-au mai miscat. Dar nu era oala care sa
nu stie ce e in stare sa faca si cat e de nobila. Fiecare se gandea: "Hei, dac-as fi vrut, sa vezi ce
petrecere ar fi fost!"

Bucatareasa a luat chibriturile si a facut focul. Cum s-au mai aprins toate si cum au mai ars! Si se
gandeau: "Acuma poate oricine sa vada ca noi suntem mai de pret decat toate celelalte. Uite cum
stralucim si ce lumina dam!“ Dar repede-repede au ars si n-a mai ramas nimic din ele.

- Frumoasa poveste – a spus sultana. Parca as fi fost si eu in bucatarie cu chibriturile. Da, acuma
poti s-o iei pe fiica noastra de sotie. - Da, da! – a spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastra.
Il tutuiau acum, fiindca curand avea sa faca parte din familie.

Cu o zi inainte de nunta, seara, a fost iluminatie in tot orasul. S-au impartit pesmeti si covrigi si
copiii pe strada suierau din degete si era minunat de frumos.

"Trebuie sa fac si eu ceva" – s-a gandit feciorul de negustor si a cumparat rachete, pocnitori si
artificii, le-a pus cu el in cufar si si-a luat zborul.

Era o zarva cumplita! Toti turcii topaiau si jucau de le sareau papucii pana peste cap; asemenea
minunatie cum era cufarul zburator nu mai vazusera niciodata. Acuma vedeau si ei ca intr-adevar
dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.
Feciorul de negustor s-a intors cu cufarul in padure si pe urma ce si-a spus el: "Hai sa ma duc prin
oras, sa vad ce spune lumea“. Nu-i de mirare deloc ca era curios sa afle.

Cate si mai cate nu spuneau oamenii! Fiecare vazuse in felul lui, dar tuturor li se paruse frumos ce
vazusera.

- Am vazut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii ii straluceau ca niste stele si barba lui e ca o
spuma.

- Zbura imbracat cu o mantie de foc – zicea altul. Si pe pulpanele mantiei sedeau ingeri.
Minunate lucruri mai spuneau oamenii si a doua zi avea sa fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar in padure, ca sa se bage in cufar, dar cand a ajuns in padure, ia
cufarul de unde nu-i!

Cufarul arsese tot. Se aprinsese de la niste artificii si nu mai ramasese din el decat scrum. Acum
feciorul de negustor nu mai putea sa zboare si nu se mai putea duce la fata sultanului.

Ea l-a asteptat pe acoperis toata ziua. L-o mai fi asteptand si acuma, dar el cutreiera lumea si
spune povesti; povestile lui insa nu mai sunt asa de frumoase ca aceea cu
chibriturile pe care a spus-o cand era dumnezeul turcilor.

Pinocchio

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, un tamplar batran,
pe nume Gepetto. El traia intr-o casuta uitata la marginea unui orasel. Intr-
o zi, s-a hotarat sa ciopleasca din lemn un baietel, care sa-i aline
singuratatea. Dupa ce a terminat de cioplit, Gepetto s-a culcat. Un greier
spiridus a intrat in odaie si vazind baietelul de lemn, a suflat peste el si l-a
facut sa se miste. Dimineata, tamplarul a vazut cu uimire ca baiatul cioplit
din lemn se putea misca. Nu-i venea sa-si creada ochilor.

Batrinul l-a considerat copilul lui si l-a numit Pinocchio. Baiatul era foarte neastamparat.
Greierele spiridus il certa si-i spunea sa asculte de sfaturile batranului lui tata.
"-Nu vreau, nu cred ca asa ceva este pentru mine!" raspundea obraznic Pinocchio. Dupa un timp,
Gepetto l-a inscris la scoala, i-a cumparat un abecedar si l-a condus cu drag pina la poarta , in
prima zi de scoala.

Pe drum Pinocchio a dat peste un grup de papusari, care tocmai dadeau un spectacol. Scena era
plina de marionete, iar cind a trecut Pinocchio, acestea s-au napustit asupra lui. Vazind,
directorul s-a infuriat:
"-Cum indrazniti sa intrerupeti spectacolul?".
"-Domnule director, eu nu am nici o vina, raspunde Pinocchio. Papusile au vrut doar sa ma salute.
" Vazind cit de dragalas este baiatul, directorul i-a oferit cinci banuti de aur, cu care Pinocchio,
multumit s-a intors acasa. La intoarcere, nici nu-i trecea prin gind ca este urmarit. La un moment
dat, o vulpe schioapa si un motan orb i-au iesit in cale.
"-Unde te grabesti baietasule, il ia la rost vulpea sireata. Noi stim cum ai putea sa-ti inmultesti
banutii. Vino cu noi pe campul minunilor. Acolo, daca ingropi banutii, a doua zi va creste un copac
cu crengile pline cu banuti." Pinocchio a strigat dupa ajutor. La un moment dat a aparut o zana
buna care l-a eliberat, l-a dus acasa la ea si la luat la intrebari: "-Unde sunt banii?" "-I-am
pierdut, a incercat s-o pacaleasca Pinocchio" Cu fiecare minciuna, insa, nasul ii crestea din ce in
ce mai mare.
"-Promit ca de azi inainte ma voi cuminti. Voi merge la scoala si-l voi asculta pe Gepetto, spuse
Pinocchio printre lacrimi.
" Facandu-i-se mila de el, zana i-a scurtat din nas. Apoi l-a dus acasa la Gepetto. Pinocchio, in
citeva zile a uitat de promisiunea facuta. Iesind la joaca, a dat peste o trasurica trasa de un
magarus.
"-Vino cu noi in Tara Jucariilor" l-au ademenit pe Pinocchio.
Acesta nici nu a stat pe ginduri. Ajunsi in imparatia jucariilor, s-au jucat, au lenevit, uitand de
alte griji. Dupa cateva zile s-au trezit cu niste urechi lungi si coada. Aratau ca niste magari. Niste
circari i-au dus la circ si, pentru putin ovaz, munceau saracii din greu. Pinocchio, cu prima ocazie
ivita a scapat. Fugea, fugea, nici el nu stia incotro.Ajuns la malul unei ape, de suparare si-a legat
de gat un bolovan si s-a aruncat in apa. Zana cea buna a avut, insa grija de el, i-a dezlegat funia si
l-a scapat si de infatisarea de magar. Pinocchio dadu din maini si din picioare sa ajunga cit mai
repede la mal. Dar, vai! o balena l-a inghitit si o data cu el si foarte multa apa. Baiatul se zbatea in
burta balenei incercind sa scape, cind deodata, doua brate puternice l-au prins si l-au scos din
apa. Era Gepetto care i-a povestit ca a pornit in cautarea lui pe o barca si a fost inghitit de
balena, in timpul unei furtuni. Observind ca noaptea balena doarme cu gura deschisa, cei doi au
planuit sa scape. Ei s-au agatat de coada unui peste si au asteptat pina cind balena si-a deschis
gura. Atunci, impreuna cu pestele au iesit afara din gura ei.
Ajunsi acasa, batrinul s-a imbolnavit si a cazut la pat. Pinocchio l-a ingrijit, dandu-i medicamente
si mancare. Citeodata, seara, baiatul citea si invata sa scrie singur. Vazind faptele lui bune, zina
cea buna a intrat in incapere si i-a dat viata.

De bucurie, batranul s-a vindecat pe loc. Pinocchio a devenit un baietel cuminte si au trait
impreuna fericiti mult timp.
Tarzan

Gorila Kala traversa curioasa podul suspendat care ducea de la tarmul
african la o ciudata casuta construita sus, intr-un copac. Nu prea o tragea
inima sa se duca in acel loc necunoscut ei, dar auzise un scancet care semana atat de mult cu cel
al copilasului ei, pe care il pierduse cu putin timp in urma. Curioasa, Kala baga capul in casuta din
copac si vazu peste tot urmele unei lupte care avusese loc aici. Pe jos, se gasea un tablou, cu rama
sparta, iar langa acesta, un leagan, din care se auzeau scancetele disperate care o atrasesera
pana acolo. In leagan se afla un copilas tare ciudat, fara nici un pic de blana pe el! Mirata, Kala
stiu ca avea sa-l iubeasca si sa-i poarte de grija de atunci incolo.

Deodata, un urlet infiorator ajunse pana la ei. Sabor, cruntul leopard, se pregatea sa atace! Kala
se repezi sa salveze copilul din ghearele lui Sabor. Dupa o urmarire plina de pericole, Kala reusi sa
duca bebelusul adanc in jungla, la adapost de Sabor.Kala duse copilul in familia ei care il privi cu
mare curiozitate. Mai ales micuta Terk era foarte interesata de noua faptura. Numai Kerchak,
tovarasul de viata al Kalei, era nemultumit. Pana la urma, vajnicul conducator al gorilelor ceda la
rugamintile Kalei si fu de acord ca aceasta sa pastreze copilul, dar ramase tot neincrezator. Kala
era fericita ca putea pastra copilul si ii puse numele Tarzan.

Tarzan crestea vazand cu ochii. Ii placea sa se joace cu mama lui, iar Kala era fericita. Intr-o zi,
mergand in patru labe, Tarzan veni in spatele Kalei si mugi ca elefantii.- Te-am speriat, nu-i asa,
mami?- Chiar ca m-ai speriat! rase Kala. Imita un animal mai… tacut!- Vrei sa fac ca un leopard?
- Ce-ar fi sa inventezi un sunet care sa fie numai al tau? ii sugera Kala.

Tarzan nu renunta la idee si urla ca un leopard. Numai cand aparu Kerchak, Tarzan stiu ca
nu mai era loc de gluma. Ii veni in ajutor Terk, buna lui prietena.
- Ce bine ca l-ai gasit, nu stiam unde e! ii zise ea lui Kerchak, iar lui Tarzan ii sopti: "Fugi!"
Dupa aceea, Terk se indrepta spre Cascada Elefantilor, impreuna cu Flynt si Mungo, alti buni
prieteni. Tarzan se lua imediat dupa ei.

Deoarece lui Terk nu-i placea ca Tarzan sa se tina scai dupa ei, se gandi cum sa scape de el. Asa
ca il provoca, spunandu-i ca nu are curaj sa aduca un fir de pui de elefant, gandindu-se ca Tarzan
o sa renunte si o sa se duca inapoi la Kala. Dar Terk se insela. Tarzan sari sprinten de pe faleza in
apa si incepu sa inoate catre un grup de elefanti.Tantor, un elefantel sperios nevoie mare, striga
catre ceilalti din turma:

- Ah, feriti-va! Vine cineva inot! O fi vreun peste piranha!
- Scumpul meu, ii spuse mama lui, nu sunt astfel de pesti in Africa!
Terk se repezi speriata spre Tarzan, fiindca il vazuse cum apucase un elefant de coada, ca sa ii
smulga un fir de par.
- E in spatele tau, fugi! Striga ea ingrozita.
Tantor se scutura si Tarzan fu aruncat in aer. Ateriza in apa cu un mare pleoscait care sperie
elefantii. Acestia o luara la goana, calcand totul sub copite, spre teritoriile locuite de gorile.
Cea mai buna gorila din lume
Terk il ajuta pe Tarzan sa iasa din apa.
- Iesi repede din apa! ii striga Terk.
Tantor, care se afla si el pe acolo, se baga imediat in vorba, avertizand-o pe Terk:
- Nu stii ca un peste piranha te poate goli de carne in cateva secunde?
- Nu e pirahna, zise Terk. Se opri fiindca il vazu pe Tarzan cu firul de par in mana. Ai reusit sa iei
un fir?!?
Mirate de tropotul si agitatia elefantilor, gorilele coborara la malul apei sa vada ce se intamplase
cu acestia.
Terk era foarte mandra de prietenul ei, dar Kerchak clocotea de furie.
- Tarzan n-o sa fie niciodata unul de-al nostru! izbucni el.

Mahnit de spusele lui Kerchak, Tarzan fugi in jungla, de unul singur. Se uita cu tristete in oglinda
unui lac, mirandu-se ca era atat de diferit de prietenele lui, gorilele.
Aparu si Kala care incerca sa-i arate ca sunt asemanatori. Dar simpla alaturare a mainilor lor nu
facu decat sa arate ce mare era diferenta.
- Stii ce? inchide ochii, spuse ea.
Kala ii lua mana, i-o puse in dreptul inimii si ii lipi urechea de pieptul ei.
- Vezi? Bat la fel! zise ea. Numai Kerchak nu vede lucrul acesta!
Incurajat, Tarzan ii promise Kalei:
- O sa devin cea mai buna gorila din lume!
Si peste cativa ani, Tarzan reusi lucrul acesta! Imitand toate animalele, Tarzan reusi sa-si
insuseasca diverse moduri de viata, ajungand sa se descurce perfect in jungla.

Intr-o zi, vechiul dusman al familiei de gorile, Sabor, le ataca pe neasteptate. Gorilele se
retrasesera ingrozite in copaci, iar Kerchak ramase singur in fata leopardului si se lupta din
rasputeri sa-si apere familia.Sabor reusi in cele din urma sa il raneasca pe Kerchak, care parea sa
nu mai aiba nici o scapare.Deodata, Tarzan sari din copac. Sabor se repezi la el si amandoi cazura
intr-o groapa adanca. Familia de gorile asculta ingrozita urletele si mugetele care razbateau din
groapa.Brusc, se lasa o tacere de moarte.Cateva momente mai tarziu, Tarzan facu ceva care le
uimi pe toate: depuse corpul lipsit de viata al leopardului la picioarele lui Kerchak, ca semn de
mare respect pentru conducatorul familiei lor.Un sunet ascutit alerta gorilele, iar Kerchak le
duse mai adanc in jungla pentru a le proteja.Dar sunetul il facuse curios pe Tarzan. Se lua dupa el
si gasi in iarba ceva ce nu mai vazuse niciodata: un cartus!Sunetul auzit mai devreme fusese o
impuscatura!
Tarzan auzi alte sunete necunoscute lui. Erau glasuri de oameni! Printre frunze, vazu trei creaturi
stranii care purtau haine, in loc de blana. Profesorul Porter si fiica lui, Jane, venisera in Africa sa
studieze modul de viata al gorilelor. Era si vanatorul Clayton cu ei, dar el avea alte planuri.- Tata,
striga Jane, urme de gorile! Asa cum ai spus, traiesc in grupuri mari, numite familii.Tarzan
observa ca Jane ramasese putin in urma grupului. Fata vazuse un pui de babuin si se apucase sa-l
deseneze in caietul ei de schite.Zburdalnicul pui inhata iute desenul facut de Jane.- Ah, ce hot
esti! Furi opere de arta! Il certa Jane si lua caietul inapoi. Familiei micului babuin nu-i placu felul
in care Jane se purtase cu copilul lor si se luara cu totii dupa ea. Noroc ca aparu Tarzan care o
salva pe Jane si o duse intr-un loc ferit.

Jane se cam sperie de ciudata aparitie, dar era si foarte curioasa. Tarzan era si mai curios. Isi
apropie fata de fata lui Jane si o adulmeca.

- Ei, nu te obraznici! Striga Jane si se pregati sa-l impinga la o parte.
Tarzan o prinse de mana si in acel moment observa ca mainile lor semanau.
Tarzan arata cu degetul spre el si spuse:
- Tarzan!
- Stii sa vorbesti! zise Jane uimita.
- Tarzan! repeta el.
- Oh, da, inteleg, zise Jane cam descumpanita.
- Tarzan, mai zise baiatul, aratand spre el si apoi spre Jane.
- Oh, da! zise fata. Pe mine ma cheama Jane! Doua lumi diferite
Tarzan o duse inapoi de Jane la tabara ei si apoi se reintoarse la familia lui. Kerchak era foarte
ingrijorat si le spusese tuturor sa stea cat mai la o parte din calea oamenilor. Tarzan nu putea
intelege de ce Kerchak ii
considera pe oameni periculosi:

- Kerchak, oamenii nu vor sa ne faca nici un rau, iti garantez eu!

Kala isi priveste fiul cu dragoste, dar si cu tristete. Intelegea confuzia lui. Se temea ca Tarzan s-
ar alatura oamenilor, daca ar sti adevarul despre originea lui.
Intre timp, Jane se straduia sa-i descrie tatalui ei ciudatul om-maimuta. Clayton era si el de fata
si asculta cu mare interes. Le desena chiar si o schita a straniei creaturi. In timp ce Clayton o
acuza ca fabuleaza, din copac cobori Tarzan, dovada vie a celor spuse de Jane. Jane aduse
repede un aparat cu care proiecta imagini despre civilizatia umana, in fata ochilor uimiti ai lui
Tarzan. Interesul lui pentru lumea oamenilor era mare, asa ca in curand Jane si Tarzan devenira
prieteni nedespartiti.
Cei doi invatau impreuna, unul despre lumea celuilalt. Dorinta cea mai mare a lui Jane era sa-i
cunoasca familia, dar Tarzan o refuza mereu, spunand un singur cuvant:
- Kerchak!
Foarte curand, sosi corabia care trebuia sa-i duca pe profesor si pe fiica acestuia inapoi, in
Anglia. Oferindu-i flori la plecare, Tarzan o indemna pe Jane sa mai stea.
- Dar… Dar eu… nu pot… zise ea cu lacrimi in ochi.
Planul marsav al lui Clayton
Profitand de ocazie, Clayton ii spusese lui Tarzan:
- Poate ca daca Jane ar fi petrecut ceva timp cu familia ta de gorile…
Oare Jane ar sta in jungla daca ar vedea gorilele?" se intreba Tarzan.
Ar fi facut orice ca Jane sa ramana cu el!

Tarzan le ceru ajutorul lui Terk si Tantor ca sa il indeparteze pe Clayton de terenurile locuite de
gorile. Terk accepta cu greu si curand alerga prin jungla in haine omenesti.
- Imi vine sa-l omor pe Tarzan! ii marturisi ea lui Tantor.
Dar planul functiona perfect. Kerchak se lua dupa acel presupus om! Drumul era liber, asa ca
Tarzan ii duse pe profesorul Porter si pe fiica acestuia unde locuiau gorilele. Clayton ii urma
indeaproape. Atat Jane cat si tatal ei erau incantati de lumea pe care o descopereau. Clayton era
si el incantat, dar din motive diferite de ale celor doi. El era preocupat sa faca harta acelor
locuri! Linistea se spulbera cand navalira in acele locuri Terk, Tantor si Kerchak, care era furios
ca isi vede familia in compania oamenilor.

In ciuda tuturor celor invatate, Tarzan il retinu pe Kerchak pentru a le da timp oamenilor sa se
indeparteze. Mai tarziu lui Tarzan nu-i veni sa creada cum se purtase cu Kerchak, conducatorul
familiei lui. "Doamne, ce facuse?" Kala si celelalte gorile il priveau triste, in timp ce Kerchak il
acuza ca si-a tradat familia. Kala isi dadu seama de durerea si confuzia fiului sau. Stia ca venise
vremea sa ii arate unde il gasise cand era doar un bebelus. Cu inima grea, Kala il conduse la casa
din copac, unde gasira vechea fotografie, iar Tarzan putu sa vada cum aratau parintii lui si el, ca
bebelus.Tarzan isi ia la revedere.

Asa cum se temuse Kala, Tarzan credea acum ca locul lui era alaturi de oameni. Isi puse pe el
hainele tatalui sau si se pregati sa se alature profesorului Porter si lui Jane in calatoria lor spre
Anglia. Nu uita, totusi, sa o asigure pe Kala:
- Oriunde m-as afla, tu vei fi intotdeauna mama mea!
- Si tu vei ramane mereu in inima mea! zise Kala, stergandu-si lacrimile.
Jane si Profesorul Porter nu mai puteau de bucurie. Se urcara impreuna cu Tarzan la bordul
corabiei care avea sa-i poarte spre taramuri civilizate. Privind inapoi la locurile unde traise pana
atunci, Tarzan isi lua la revedere de la jungla. De pe faleza de deasupra plajei, Terk si Tantor
priveau tristi pregatirile de plecare spre corabie si spuse cu naduf:
- Poti sa pleci, nu-mi pasa, baiat fara blana! Dar Tantor intelese prea bine cat era de trista
maimuta Terk.
- Si mie o sa imi lipseasca tare mult! suspina el.

La bordul corabiei se isca mare zarva. Clayton si oamenii lui pusera mana pe Tarzan, pe profesor
si pe Jane. Clayton le dezvalui planurile lui de a pune mana pe gorile si a le duce in Anglia pentru a
le vinde.
- N-as fi reusit acest lucru fara ajutorul tau! ii spuse rautacios lui Tarzan.
De durere, Tarzan scoase un urlet salbatic. Auzind urletul lui Tarzan, Terk si Tantor sarira in
ajutorul prietenului lor. De acolo de unde era inchis, Tarzan spuse cu durere:
- Mi-am tradat familia, Kerchak avea dreptate sa nu ma considere unul de-al lor!
Deodata, Tantor sparse puntea si il elibera pe Tarzan. Cu noi sperante, Tarzan se lua dupa
Clayton pentru a-i zadarnici planurile.

In adancul junglei, oamenii lui Clayton capturasera deja o multime de gorile. Tarzan isi facu
aparitia in mijlocul lor. Era urmat indeaproape de Jane si tatal ei, ca si de ceilalti prieteni din
jungla, toti dornici sa dea o mana de ajutor la eliberarea gorilelor. Jane observa ca gorila Kala
fusese deja bagata intr-o cusca. Se duse la ea si o linisti:
- Nu te teme, te scap eu de aici imediat! Si deschise zavorul custii, eliberand-o.
Dar Clayton era inarmat. Gorilele erau in mare pericol. Infuriat ca nu mersese totul ca pe roate,
Clayton trase cu pusca si il rani pe Tarzan.

Kerchak sari in ajutorul lui Tarzan. Un alt glont iesi din pusca lui Clayton si gauri pieptul lui
Kerchak. Pentru a-l indeparta de gorile, Tarzan il facu pe Clayton sa-l urmeze intr-un copac.
Tarzan smulse pusca din mainile lui Clayton.
- Hai, omoara-ma, fii barbat! hohoti Clayton.
- Asta nu inseamna sa fi barbat, zise Tarzan si zdrobi pusca de o creanga.
El fusese crescut de gorile care il invatasera sa nu omoare nici chiar un dusman, decat daca nu
mai era altceva de facut! Scotand un cutit, Clayton isi reinnoi atacul, dar Tarzan reusi sa-si faca
adversarul sa ramana prins in liane. Turbat de furie, Clayton incepu sa taie cu disperare vrejurile
incolacite in jurul lui. Tarzan ii striga sa se opreasca, fiindca vazuse o liana incolacita in jurul
gatului lui Clayton. Acesta continua sa taie cu salbaticie vrejurile din jurul lui, nu mai avu pe ce sa
se sprijine si muri spanzurat!

Tarzan se reintoarse alaturi de Kerchak care era pe moarte.
- Iarta-ma, Karchak! Striga Tarzan.
- Tu sa ma ierti ca nu te-am inteles si te-am nedreptatit, zise Kerchak cu ultimele puteri. Ai grija
de familie, fiule! Desi indurerate peste masura, gorilele il recunoscura pe Tarzan drept noul lor
lider.

Ceva mai tarziu,Tarzan si Jane stateau pe tarm, tinandu-se de mana. Jane isi lua cu greu ramas
bun de la Tarzan, dar stia ca trebuie sa se intoarca in Anglia cu tatal sau. Cu inima grea, se
intoarse si o porni spre corabie.
O rafala de vant smulse manusa lui Jane si o purta spre locul in care se afla Tarzan. Acesta se
apleca si o ridica.
Profesorul Porter isi privi cu duiosie fiica.
- Il iubesti mult! ii zise. Du-te la el!
Zambind, o urmari cu privirea pe fiica lui care alerga spre Tarzan. Se intoarse spre capitanul
corabiei si ii spuse:
- Capitane, ce-ar fi sa spui ca nu ne-ai mai gasit? La urma urmelor se pierd atatia oameni prin
jungla zi de zi! Profesorul cobora si se grabi pe urmele ficei sale.
Tarzan ii conduse inapoi in jungla. Se batu pe piept si incepu sa chiuie asa cum obisnuia el cand
era fericit.
Acolo, in mijlocul naturii, oamenii si animalele puteau trai in pace si armonie ca intr-o singura mare
familie.
Scufita rosie

Intr-un sat locuia cea mai frumusica tarancuta din lume. Mama si bunica o iubeau
foarte mult. Bunica ii facuse o scufita rosie, care ii venea de minune, si de atunci
pretutindeni i se spunea Scufita Rosie. Intr-o buna zi, mama facu placinte si ii
spuse fiicei sale:
- Du-te de vezi cum se simte bunicuta, stii ca e bolnava. Ia o placinta si ulcica asta
cu unt pentru ea. Scufita Rosie pleca de indata la bunicuta ei care locuia in alt sat.

In padure il intalni pe Lup care vru sa o inghita, dar nu indrazni, pentru ca in apropiere erau
cativa taietori de lemne. Lupul o intreba unde se duce. Si biata copila, care nu stia ca e primejdios
sa asculti vorba unui lup, ii spuse:- Ma duc s-o vad pe bunica. Ii duc o placinta si o ulcica cu unt
trimise de mama.
- Locuieste departe? o intreba Lupul.
- Vai, da! spuse Scufita Rosie. Locuieste acolo, hat departe, dincolo de moara, in prima casa din
sat.
- Ei bine! spuse Lupul, as vrea sa merg si eu sa o vad. Eu o s-o iau pe aici, tu pe-acolo si vom vedea
care ajunge primul.

Lupul o lua la fuga cat il tineau picioarele, pe drumul cel mai scurt, si fetita pleca pe calea cea mai
lunga. Sufita Rosie se veselea, alerga dupa fluturi, facea buchete din florile intalnite in cale.
Lupul sosi la casa bunicii primul, si batu la usa: cioc, cioc!
- Cine-i acolo? intreaba batranica.
- Eu sunt, copila ta, Scufita Rosie, spuse Lupul indulcindu-si glasul. Iti aduc o placinta si o ulcica
plina cu unt, pe care ti le-a trimis mama!
Bunica cea buna, care era in pat, ii striga:- Trage zavorul, manerul va ceda!
Lupul trase ivarul si usa se deschise.

El se arunca asupra bietei femei si o inghiti cat ai clipi din ochi, pentru ca nu mai mancase de trei
zile. Apoi inchise usa si se culca in patul bunicii. O astepta pe micuta Sufita Rosie, care dupa
catva timp batu la usa: cioc, cioc!

- Cine-i acolo?
Scufita Rosie auzind vocea groasa a Lupului, se sperie mai intai, apoi se gandi ca bunica e bolnava
si ii raspunse
- Eu sunt, nepotica ta, Sufita Rosie. Ti-am adus o placinta si o ulcica cu unt pe care ti le-a trimis
mama.
Lupul ii striga:
- Trage zavorul, manerul va ceda!
Scufita Rosie trase ivarul si usa se deschise.

Lupul o vazu intrand si, ascunzandu-se in pat sub patura,ii spuse:
- Pune placinta si untul pe masa si vino sa dormi langa mine.
Scufita Rosie se dezbraca si se culca in pat, spunand:
- Vai, bunico, da’ de ce ai bratele asa de mari?
- Ca sa te imbratisez mai, bine fata mea!
- Vai, bunico, da’ de ce ai picioarele asa de lungi?
- Ca sa alerg mai bine, copila mea!
- Vai, bunico, da’ de ce ai urechile asa de lungi?
- Ca sa te aud mai bine, copila mea!
- Vai, bunico, da’ de ce ai ochii asa de mari?
- Ca sa te vad mai bine, copila mea!
- Vai, bunico, da’ de ce ai dintii asa de mari?
- Ca sa te inghit!

Si zicand acestea, Lupul cel rau se repezi la Scufita Rosie si o inghiti. Dupa ce-si potoli foamea,
se culca din nou in pat si adormi. Se intampla ca tocmai atunci un vanator sa traca prin fata casei.
Auzind sforaitul Lupului isi spuse in sinea lui: "vreau sa vad daca bunica nu-i cumva bolnava". Intra
in casa si deodata il vazu pe Lup. A, a! Iata-te, talhar batran! De cand te caut! Vanatorul vru sa
traga cu pusca, dar ii trecu prin minte ca Lupul a mancat-o pe bunica. Trebuia sa o salveze. El lua
o foarfeca, sa spintece burdihanul domnului Lup. Taie cu foarfeca si dadu de Scufita Rosie, si,
cand mai facu vreo doua taieturi, fetita sari afara strigand:
- Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta Lupului!

Bunica iesi la randul ei, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie se duse sa caute niste pietroaie si le
puse in burta Lupului. Cand acesta se trezi si vazu oameni, vru sa sara din pat, dar se prabusi la
pamant si dadu ortu' popii. Cei trei prieteni nu-si incapeau in piele de bucurie: vanatorul lua blana
Lupului si se indrepta spre casa; bunicuta, careia ii era foame, manca placinta si untul din ulcica;
iar Scufita Rosie se gandi in sinea ei: "De-acum inainte n-o sa ma mai abat din drum in padure, am
sa fiu cuminte si am sa ascult povetele mamei".
Ratusca cea urata

Ce frumos era la tara! Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca
verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-
i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul
campiilor si livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci.
Da, cu adevarat, era nespus de frumes la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel
vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau
asa de late, meat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul
unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte
nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le
placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de
lipan cu dansa.

In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!" sopteau puisorii care erau
toti vii si scoteau ciocul din gaoace.

"Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul.

Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e
foarte buna pentru ochi.

- Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou.
- Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai
departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata
pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel
mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept, m-am saturat.

Si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit.
- Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita.
- Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei
scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu
tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada.
- Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana... A, sa stii de la mine, asta-
i un ou de curca. Si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am
mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre
in apa. Degeaba voiam eu sa-l invat, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-
ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti
pui sa inoate.
- Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. - Cum vei vrea,
zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul cel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si
ce urat era!

Rata il privi lung si zise:
- Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de
curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l duc la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua
zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama
ratustilor, se duse cu toata fainilia la sant; hustiuliuc, si sari in apa.
- "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc
deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede.
Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare
cenusiu si urat.
- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept
se tine! E in adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de urat, cand te uiti mai de aproape la el.
- Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai
luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica.

Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar,
si la urma il lua pisica.

- Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi
vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe
rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola,
de aceea e asa de mare, si bagati de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva
foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu
vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de
oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine
crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati
capul si ziceji: Mac! Mac!

Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare:
- Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu,
nu-l primim intre noi, Doamne fereste!

Si deodata o rata mai mare zbura langa el, s-arunca asupra lui si-l musca de gat.

- Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui.
- Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie
putin mustruluit.
- Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a
iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin.
- Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si
inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa
creasca frumos, si cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de
bine facut.

Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.
- Si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o
sa-si faca el drumul in lume.
- Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti
vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti.

Si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa.

Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit,
batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina.
- Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea
imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca
i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte;
se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din
curte.

Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit
de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau:

"- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui li spunea uneori:
"- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care dadea de
mancare la pasari il impingea cu piciorul.

Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-.
"Si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse
la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si
cadea de osteneala. A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor
cel nou.
- Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos.
- Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua,
-numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru.

Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca
in stuf si de a bea apa din iaz!

Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca
prin lume, asa ca erau foarte obraznici.
- Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne
intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate
domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta.

Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se
rosi de sangele lor.

Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. Si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era
vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda
catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici
norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si
cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe
bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un
caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se
intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga.

- Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance.
Si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai
conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta
cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii,
livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se
prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa
se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau.

Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din tatani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si
facu. Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i
zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i
frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea
facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.
- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. Si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu
ca-i vreo rata mare care se ratacise.
- Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In
sfarsit, o sa vedem.

Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar
gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac
jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea
sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina.
- Nu.
- Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el:
- Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei?
- Nu.
- Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei.

Si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si
asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta
a lui.
- Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce,
si toate astea au sa-ti treaca.
- Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-
nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund!
- Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in
toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu,
daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc.

Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa
inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei?
- Nu ma intelegi, zise bobocul.
- Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul
si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine
muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o
societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci
nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu t|i vreau binele; iti spun
poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile
mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci.
- Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul.
- Cum vei vrea, zise gaina.

Si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina
urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se
posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de
frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de
prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si
aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor
lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute
lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav
de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si
dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, ineat se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita
frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd
iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si
cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un
necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele.

Si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot;
dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se
auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida
copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu
prins de gheata.

A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l
duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire.

Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica s-arunca
hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme
de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul
afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele;
copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul
boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit
de osteneala.Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de
indurat in iarna aceea strasnica.

Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci
si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare.

Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai
multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni
intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si
crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si
cum se cunostea ca era primavara!

Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din
aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins
deodata de-o neliniste ciudata:
- Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa
de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa
fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii.

Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite:
- Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce
vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene
cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada.

Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada.

Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara
gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul
lui si-l mangaiau cu ciocurile lor.

In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga:
- lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:
- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor
si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii:
- Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste...

Si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei.

Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era
prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata.
Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i
ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. Si socul isi indoia crengile lui spre
dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele,
isi inalta gatul frumos si striga din toata inima:
- Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram
"bobocul de rata cel urat"!
Pestisorul de aur

A fot o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea
tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neingrijit si darapanat, iar batranul, slabit de
povara anilor, abia isi mai ducea zilele. Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea
face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o
radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu
care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.

Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se
plangea de viata pe care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile
lor. Intr-o buna zi, pescarul isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste.
Trecu o buna bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana. Deodata, insa se petrecu
o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si de stralucitor. Nu mai vazuse ceva
asemanator: era poleit cu aur.

Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un
om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara
hrana. In cele din urma, cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o lase sa se intoarca in
imparatia apelor. Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei dorinte.
Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi
maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata micului pestisor auriu.

Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii
povesti intamplarea ciudata de care avu parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur.
Pret de cateva clipe, nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de
barbat, mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina pentru care crutase viata pestisorului.
Dar, sireata cum era, se hotari sa puna la incercare promisiunea facuta de pestisor. Porunci
batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i indeplineasca o dorinta.

Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu intarzie sa se arate,
iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul
celei vechi, ponosite. Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise
pescarului ca sotia lui va fi multumita. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand ajunse
aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat
sa vada vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in semn de
uimire. Acum dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult timp ca
nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei.

Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii,
pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia
vroia o casa frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate. Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-
l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu incotro decat sa-l
cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia
sotiei sale. Se temea ca pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va
spune ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa. Isi ascunse rusinea, isi lua
inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la
cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita,
iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.
Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se afla
o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de
nemultumire. “Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti
barbatului sa faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-
indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat. Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja
satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In
locul casei era un palat care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca
uitat de Dumnezeu. Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din
sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare,
izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca este un biet muritor,
impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i
spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei.

Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se dadu nici
macar o bucata de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai
apropie vreodata de palat. Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri,
stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i dea vreun sfat. Cobora din nou la tarm si-l chema inca o
data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite. Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii
povesti de necazul care dadu-se peste el, de trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa
si rauvoitoare. Pe el il izgonise din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii. Avea o ultima
rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca sa dispara bogatiile
primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa subreda a vechiului lor
bordei, in care sa domneasca pacea si impacarea.

Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se indura de sufletul
necajit care venise sa-si jeleasca amaraciunea. Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca
aceasta ultima dorinta. Il imbuna pe bietul pescar si-l trimise acasa. Nu mai era nici urma de
palat, de curte imparateasca si de multimea de servitori care forfoteau prin palat sa-i faca pe
plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand vazu vechea lor casuta, cu peretii
scorojiti, se simti cu sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum
era si mai inainte. Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii, asa cum
fusesera obisnuiti. Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta sa prinda
cat mai multi pestisori in carligul unditei. Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca
era tocmai viata pe care si-o dorise, desi nevasta continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare
zi.

Printesa bob de mazare

A fost odata ca niciodata un tanar print, care s-a intors acasa dupa o lunga calatorie prin
intreaga imparatie. Era in cautarea unei printese pe care voia s-o ceara in casatorie. Calatoria a
fost foarte lunga, dar nici una dintre printese nu s-a dovedit a fi perechea potrivita pentru
printul nostru. Parintii lui ar fi dorit foarte mult sa se intoarca acasa cu o mireasa potrivita, pe
seama lui. Printul se intorcea spre casa, gandindu-se cu tristete ca la fiecare pretendenta gasise
cate un cusur. Era tare obosit si trist dupa drumul pe care il facuse. Era trist, mai cu seama ca nu
reusise sa satisfaca dorinta parintilor sai. La palat, parintii sai, regele si regina-mama l-au
intampinat cu multa dragoste, in ciuda faptului ca fiul lor s-a intors fara sa-si fi gasit o sotie.
Ei erau tare bucurosi ca fiul lor se intorsese nevatamat din calatorie si ca puteau s-l imbratiseze
din nou dupa pofta inimii. Isi iubeau feciorul nespus de mult si ar fi dorit ca acesta sa devina un
tanar conducator intelept si cu mult noroc in viata. Din cauza aceasta l-au inconjurat cu multa
dragoste si intelegere, dar cu toate acestea, dupa primele momente de bucurie ale revenirii,
printul tanar devenii din ce in ce mai treist si ingandurat. Nu mai mergea la vanatoare, nu mai
calatorea, nu mergea la petreceri. Statea toata ziua in odaia lui, visand. Purtarea tanarului print ii
ingrijora nespus de mult pe rege si pe regina, asa ca acestea au inceput sa-i puna fiului lor tot
felul de intrebari despre pricina supararii sale. Printul le povesti parintilor sai despre frumusetea
calatoriei sale, despre palatele si curtile domnesti pe la care trecuse in drumul sau, dar ca
nicaieri nu daduse peste o printesa atat de frumoasa si desteapta care sa-I fie pe masura. Multe
printese a intalnit, dar fiecare a facut ceva care nu I-a fost pe plac printului. Povestea printului
era asa de trista incat, in ciuda muzici care rasuna in palat si a muncii devotate a servitorilor,
perechea regala cazu intr-o mare tristete. Dar iata ca intr-o noapte izbucni o furtuna puternica,
cu tunete si fulgere, iar ploaia cadea ca si cum ar fi turnat cu galeata! Si la un moment dat,
printre tunete si fulgere, cineva batu la poarta palatului. Chelarul deschise poarta si tare se mai
minuna la vederea noului venit: o fata statea pe prispa, cu hainele zdrentuite si parul valvoi din
cauza furtunii, cerandu-I chelarului s-o lase sa vorbeasca cu stapanii palatului.

Chelarului i se facu mila de ea, se duse la regina si o anunta ca o tanara necunoscuta asteapta la
poarta palatului si cere gazduire pentru o noapte. Regele si regina s-au mirat de aceasta aparitie
ciudata, dar au primit-o pe tanara hoinara. Si abia atunci, regele si regina si-au dat seama ca in
fata lor statea o tanara fata tare frumoasa. Desi dupa infatisare si haine arata foarte
neingrijita, purtarea ei era cuviincioasa. Le-a spus ca este o tanara printesa hoinara, dintr-un
regat indepartat si ca cere adapost. Purtarea ei cuviincioasa a fost pe palcul regelui si reginei. Au
poftit-o inauntru, i-au pregatit odaia pentru oaspeti, iar servitorii I-au pregatit un pat cu cele
mai pufoase perini si cel mai moale asternut din lume, punandu-i 20 de saltele dintre cele mai mari
si confortabile.Bucuroasa, regina il cheama la ea pe tanarul print si ii povesti despre patania
musafirei lor.

Tanarului print ii placu nespus de mult tanara printesa si se gandi in sinea lui ca poate – poate
norocul i-a scos-o in cale si ca ea va corespunde cerintelor pe care trebuie sa le aiba o adevarata
sotie de print. Cu acest gand printul se intoarse in camera si adormi visand-o pe tanara fata.
Regina dadu porunca uneia dintre domnisoarele ei de companie sa puna un bob de mazare pe
salteau de jos.- Ei, acu’ vom vedea daca esti printesa adevarata sau nu, gandi regina in sinea ei.”Si
acestea fiind spuse, intreaga curte merse la culcare.Dar, dimineata, la masa, spre uimirea lor,
tanara printesa nu mai sosea. Regina, ingrijorata, isi lasa musafirii in salon si pleca in cautare ei.
Tanara printesa statea in odaia ei, foarte obosita, cu ochii umflati de nesomn. Printesa, palida si
usor ofensata, ii povesti reginei motivul pentru care n-a putut sa inchida ochii toata noaptea:”N-
am putut sa dorm nici un strop!” se planse ia reginei, aratandu-i bobul de mazare care-i pricinuise
atata neplaceri. Micutul bob de mazare lasase urme vinete pe trupul delicat al printesei. Acum
regina era sigura ca tanara trecuse cu bine proba si ca era o veritabila printesa. Doar o adevarata
printesa putea avea pielea atat de fina, incat sa simta bobul de mazare chiar si prin douazeci de
saltele.

- In sfarsit, fiul meu si-a gasit perechea si nu o sa-l mai vad trist si abatut! Exclama regina.
Oaspeti din intreaga imparatie au fost invitati la o nunta ca-n povesti. Tanara pereche dansa in
primul rand, in acordurile muzicii; toata lumea, de la mic la mare se bucura si se veselea. Iar bobul
de mazare, care a fost cauza fericirii tinerei perechi sta si astazi in trezoreria palatului ca semn
al fericirii si norocului.

Soacra cu trei nurori

Era odata o baba, care avea trei feciori nalti ca niste brazi si tari de virtute, dar slabi de minte.

O razesie destul de mare, casa batraneasca cu toata pojijia ei, o vie cu livada frumoasa, vite si
multe pasari alcatuiau gospodaria babei. Pe langa acestea mai avea stranse si paralute albe pentru
zile negre; caci lega paraua cu zece noduri si tremura dupa ban.
Pentru a nu razleti feciorii de pe langa sine, mai dura inca doua case alature, una la dreapta si alta
de-a stanga celei batranesti. Dar tot atunci lua hotarare nestramutata a tinea feciorii si
viitoarele nurori pe langa sine - in casa batraneasca - si a nu orandui nimic pentru imparteala pana
aproape de moartea sa. Asa facu; si-i radea inima babei de bucurie cand gandea numai cat de
fericita are sa fie, ajutata de feciori si mangaiata de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea in
sine: "Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni si nu le-oi lasa nici pas a iesi din casa,
in lipsa feciorilor mei. Soacramea - fie-i tarna usoara!- asa a facut cu mine. Si barbatu-meu -
Dumnezeu sa mi-l ierte! - nu s-a putut plange ca l-am inselat sau i-am risipit casa; ... desi
cateodata erau banuiele... si ma probozea... dar acum s-au trecut toate!"

Tustrei feciorii babei umblau in carausie si castigau multi bani.Celui mai mare ii venea vremea de
insurat, si baba, simtind asta, umbla valvartej sa-i gaseasca mireasa; si in cinci-sase sate, abia-
abia putu nimeri una dupa placul ei: nu prea tanara, nalta si uscativa, insa robace si supusa.
Feciorul nu iesi din hotararea maica-sa, nunta se facu si baba isi lua camasa de soacra, ba inca
netaiata la gura, care insemneaza ca soacra nu trebuie sa fie cu gura mare si sa tot carteasca de
toate cele.

Dupa ce s-a sfarsit nunta, feciorii s-au dus in treaba lor, iar nora ramase cu soacra. Chiar in acea
zi, catre seara, baba incepu sa puna la cale viata nurori-sa. Pentru baba, sita noua nu mai avea loc
in cui. "De ce mi-am facut cleste? ca sa nu ma ard", zicea ea. Apoi se suie iute in pod si coboara
de acolo un stiubei cu pene ramase tocmai de la raposata soacra-sa, niste chite de canepa si vreo
doua dimerlii de pasat.
- Iata ce am gandit eu, noro, ca poti lucra noptile. Piua-i in casoaia de alature, fusele in oboroc
sub pat, iar furca dupa horn. Cand te-i satura de strujit pene, vei pisa malai; si cand a veni
barbatu-tau de la drum, vom face plachie cu costite de porc, de cele afumate, din pod, si,
Doamne, bine vom manca! Acum deodata, pana te-i mai odihni, ia furca in brau, si pana maine
dimineata sa gatesti fuioarele aceste de tors, penele de strujit si malaiul de pisat. Eu ma las
putin, ca mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastra. Dar tu sa stii ca eu dorm iepureste; si
pe langa isti doi ochi, mai am unul la ceafa, care sede purure deschis si cu care vad, si noaptea si
ziua, tot ce se face prin casa. Ai inteles ce ti-am spus?
- Da, mamuca. Numai ceva de mancare...
- De mancare? O ceapa, un usturoi s-o bucata de mamaliga rece din polita sunt destul pentru o
nevasta tanara ca tine... Lapte, branza, unt si oua de-am putea sclipui sa ducem in targ ca sa
facem ceva parale; caci casa s-a mai ingreuiat cu un mancau si eu nu vreau sa-mi pierd comandul.

Apoi, cand insera, baba se culca in pat, cu fata la perete, ca sa n-o supere lumina de la opait, mai
dand a intelege nurori-sa ca are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse indata, si habar n-avea de
ce face nora-sa. Pe cand soacra horaia, dormind dusa, blajina nora migaia prin casa; acus la strujit
pene, acus imbala tortul, acus pisa malaiul si-l vantura de buc. Si daca Enachi se punea pe gene-i,
ea indata lua apa rece si-si spala fata, ca nu cumva s-o vada neadormita soacra si sa-i banuiasca.
Asa se munci biata nora pana dupa miezul noptii; dar, despre ziua, somnul o dobori, si adormi si ea
intre pene, caiere, fusele cu tort si bucul de malai. Baba, care se culcase odata cu gainile, se scula
cu noaptea-n cap si incepu a tranti s-a plesni prin casa, incat biata nora, care de-abia atipise, de
voie, de nevoie, trebui sa se scoale, sa sarute mana soacrei si sa-i arate ce-a lucrat. Incet-incet,
nora s-a dat la brazda, si baba era multumita cu alegerea ce-a facut. Peste cateva zile, carausii
sosesc, si tanara nevasta, vazandu-si barbatelul, mai uita din cele necazuri!

Nu trece mult, si baba pune la cale si pe feciorul cel mijlociu, si-si ia un suflet de nora intocmai
dupa chipul si asemanarea celei dintai, cu deosebire numai ca aceasta era mai in varsta si ceva
incrucisata, dar foc de harnica.
Dupa nunta, feciorii se duc iarasi in carausie si nurorile raman iar cu soacra acasa. Dupa obicei, ea
le da de lucru cu masura si, cum insereaza, se culca, spunand nurorilor sa fie harnice si dandu-le
de grija ca nu cumva sa adoarma, ca le vede ochiul cel neadormit.
Nora cea mai mare talmaci apoi celeilalte despre ochiul soacra-sa cel atoatevazator, si asa, una
pe alta se indemnau la treaba, si lucrul iesea garla din mainile lor. Iara soacra huzurea de bine.
Dar binele, cateodata, asteapta si rau. Nu trece tocmai mult, si vine vremea de insurat si
feciorului cel mic. Baba insa voia cu orice chip sa aiba o troita nedespartita de nurori... de aceea
si chitise una de mai inainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteste, ce-i si cum se nimereste. Intr-o
buna dimineata, feciorul mamei ii si aduce o nora pe cuptor. Baba se scarmana pe cap, da la deal,
da la vale, dar n-are ce face, si, de voie, de nevoie, nunta s-a facut, si pace buna!
Dupa nunta, barbatii din nou se duc la treaba lor si nurorile raman iar cu soacra acasa. Baba iarasi
le da de lucru cu masura si, cum vine seara, se culca dupa obicei. Cele doua nurori, vazand pe cea
mai tanara codindu-se la treaba, ii zic:
- Da' nu te tot codi, ca mamuca ne vede.
- Cum? Eu o vad ca doarme. Ce fel de treaba e aceasta? noi sa lucram, si ea sa doarma?!
- Nu cauta ca horaieste, zise cea mijlocie, mamuca are la ceafa un ochi neadormit, cu care vede
tot ce facem, s-apoi tu nu stii cine-i mamuca, n-ai mancat niciodata moarea ei.
- La ceafa?... vede toate? n-am mancat moarea ei?... Bine ca mi-am adus aminte... Dar ce mancam
noi, fetelor hai?
- Ia, rabdari prajite, draga cumnatica... Iar daca esti flamanda, ia si tu o bucata de mamaliga din
coltar si cu niste ceapa si mananca.
- Ceapa cu mamaliga? d-apoi neam de neamul meu n-a mancat asa bucate! Da' slanina nu-i in pod?
unt nu-i? oua nu sunt?
- Ba sunt de toate, zisera cele doua, dar sunt ale mamucai.
- Eu cred ca tot ce-i a mamucai e s-al nostru si ce-i al nostru e s-al ei. Fetelor hai! S-a trecut de
saga. Voi lucrati, ca eu ma duc sa pregatesc ceva de-a mancarii, stii cole, ceva mai omeneste; s-
acus va chem si pe voi.
- Doamne, ce vorba ti-a iesit din gura! zisera cele doua. Vrei sa ne-aprindem paie in cap? sa ne
zvarla baba pe drum?
- Las' daca v-a durea capul! Cand v-a intreba pe voi, sa dati vina pe mine si sa lasati sa vorbesc eu
pentru toate.
- Apoi dar... daa!... fa cum stii; numai sa nu ne bagi si pe noi in belea.
- Hai, fetelor, taceti, gura va mearga; ca nu-i buna pacea, si mi-e draga galceava. Si iese cantand:
Vai, saracul omul prost,
Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, s-un cuptor de placinte, cativa pui parpaliti in frigare si prajiti in
unt, o strachinoaie de branza cu smantana si mamaliguta erau gata. Apoi iute cheama si pe
celelalte doua in bordei, si se pun la masa cu toatele.
- Hai, fetelor, mancati bine si pe Domnul laudati, ca eu ma reped in crama s-aduc si un cofaiel de
vin, ca sa mearga placintele aceste mai bine pe gat.
Dupa ce-au mancat s-au baut bine, le-au venit a canta, ca rusului din gura garliciului:
Soacra, soacra, poama acra,
De te-ai coace cat te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toata toamna
Esti mai acra decat coarna;
De te-ai coace-un an s-o vara,
Tot esti acra si amara;
Iesi afara ca o para;
Intri-n casa ca o coasa;
Sezi in unghi ca un junghi.
S-au mancat, s-au baut, s-au cantat pana au adormit cu toatele pe loc.
Cand se scoala baba in zori de ziua, ia nurori daca ai de unde.
Iese afara speriata, da incolo, da pe dincolo, si cand intra in bordei, ce sa vada? bietele nurori
jeleau pe soacra-sa... Pene imprastiate pe jos, farmaturi, blide aruncate in toate partile, cofaielul
de vin rasturnat, ticalosie mare!...
- Da' ce-i acolo? striga baba inspaimantata.
Nurorile atunci sar arse in picioare; si cele mari incep a tremura de frica, cum e varga, si lasa
capul in jos de rusine. Iar cea cu pricina raspunde:
- Da' bine, mamuca, nu stii c-au venit tatuca si cu mamuca, si le- am facut de mancare, si le-am
scos un cofaiel de vin, si de aceea ne- am chefaluit si noi oleaca. Iaca, chiar mai dineoarea s-au
dus.
- Si m-au vazut cuscrii cum dormeam?
- D-apoi cum sa nu te vaza, mamuca?!
- S-apoi de ce nu m-ati sculat? Manca-v-ar ciuma sa va manance!
- D-apoi da, mamuca, fetele aceste au spus ca d-ta vezi tot; si de aceea am gandit ca esti
manioasa pe tatuca si pe mamuca, de nu te scoli. Si ei erau asa de mahniti, de mai nu le-a ticnit
mancarea.
- Ei, lasa, ticaloaselor, ca va voi dobzala eu de acum inainte! Si de atunci nurorile n-au mai avut zi
buna in casa cu baba. Cand isi aducea ea aminte de puicile cele nadolence si boghete, de vinisorul
din crama, de risipa ce s-a facut cu munca ei, si c-au vazut-o cuscrii dormind asa lafaiata, cum
era, crapa de ciuda si rodea in nurori, cum roade cariul in lemn.

Se lehametisera pana si cele doua de gura cea rea a babei; si cea mai tanara gasi acum prilej sa-i
faca pe obraz si sa oranduiasca totodata si mostenirea babei prin o diata nemaipomenita pana
atunci, si iata cum:
- Cumnatelor, zise ea intr-o zi, cand se aflau singure in vie. Nu putem trai in casa aceasta de n-om
face toate chipurile sa scapam de harca de baba.
- Ei, cum?
- Sa faceti cum v-oi invata eu, si habar sa n-aveti.
- Ce sa facem? intreba cea mai mare.
- Ia, sa dam busta in casa la baba, si tu s-o iei de canepa dracului si s-o trasnesti cu capul de
peretele cel despre rasarit, cat ii putea; tot asa sa faci si tu cu capul babei, de peretele cel
despre apus, s-apoi ce i-oi mai face si eu, veti vedea voi.
- D-apoi cand or veni ai nostri?
- Atunci, voi sa va faceti moarte-n papusoi, sa nu spuneti nici laie, nici balaie. Oi vorbi eu si cu
dansii, si las' daca va fl ceva!...

Se induplecara si cele doua, intrara cu toatele in casa; luara pe baba de par s-o izbira cu capul de
pereti pana i-l dogira. Apoi cea mai tanara, flind mai sugubata decat cele doua, tranteste baba in
mijlocul casei s-o framanta cu picioarele, s-o ghigoseste ca pe dansa; apoi ii scoate limba afara, i-
o strapunge cu acul si i-o presura cu sare si cu piper, asa ca limba indata se umfla, si biata soacra
nu mai putu zice nici carc! si, slaba si stalcita cum era, cazu la pat bolnava de moarte.
Apoi nurorile, dupa sfatuirea celei cu pricina, asezara baba intr-un asternut curat, ca sa-si mai
aduca aminte de cand era mireasa; si dupa aceasta incepura a scoate din lada babei valuri de
panza, a-si da ghiont una alteia si a vorbi despre starlici, toiag, nasalie, poduri, paraua din mana
mortului, despre gainile ori oaia de dat peste groapa, despre strigoi si cate alte nazdravanii
infioratoare, incat numai aceste erau de ajuns, ba si de intrecut, s-o vare in groapa pe biata baba.
Iaca fericirea visata de mai inainte cum s-a implinit!
Pe cand se petreceau aceste, iaca s-aud scartaind niste care: barbatii veneau. Nevestele lor le ies
intru intampinare si, dupa sfatuirea celei mai tinere, de la poarta s-arunca in gatul barbatilor si
incep a-i lua cu vorba si a-i dezmierda care de care mai magulitor.
- Da' ce face mamuca? intrebara cu totii deodata cand dejugau boii.
- Mamuca, le lua cea mai tanara vorba din gura, mamuca nu face bine ce face; are de gand sa ne
lase sanatate, sarmana.
- Cum? zisera barbatii inspaimantati, scapand resteiele din mana.
- Cum? Ia, sunt vreo cinci-sase zile de cand a fost sa duca viteii la suhat, si un vant rau pesemne
a dat peste dansa, sarmana!... ielele i-au luat gura si picioarele.
Fiii se reped atunci cu totii in casa la patul mane-sa; dar biata baba era umflata cat o butie si nici
nu putea blesti macar din gura; simtirea insa nu si-o pierduse de tot. Si, vazandu-i, isi misca putin
mana si arata la nora cea mare si la peretele despre rasarit, apoi arata pe cea mijlocie si peretele
despre apus; pe urma pe cea mai tanara si jos in mijlocul casei; dupa aceea de-abia putu aduce
putin mana spre gura si indata cazu intr-un lesin grozav.
Toti plangeau si nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tanara
zise, prefacandu-se ca plange si ea:
- Da' nu intelegeti ce vrea mamuca?
- Nu, zisera ei.
- Biata mamuca lasa cu limba de moarte: ca fratele cel mare sa ia locul si casa cea despre rasarit;
cel mijlociu, cea despre apus; iara noi, ca mezini ce suntem, sa ramanem aici, in casa batraneasca.
- Ca bine mai zici tu, nevasta, raspunse barbatu-sau. Atunci ceilalti, nemaiavand incotro sovai,
diata ramase buna facuta.
Baba muri chiar in acea zi, si nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste doua zile, o
ingropara cu cinste mare, si toate femeile din sat si de prin meleagurile vecine vorbeau despre
soacra cu trei nurori si ziceau: "Ferice de dansa c-a murit, ca stiu ca are cine-o boci!"

Motanul incaltat

Un morar lasase o mostenire destul de modesta celor trei feciori ai sai: o moara, un asin si un
motan. Imparteala se facu de indata. Celui mai mare i se cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul,
iar celui mai tanar nu-i ramase decat motanul. Mezinul nu se putea consola cu atat de putin.

- Fratii mei isi vor putea castiga cinstit bucatica de paine. Dar eu? Daca imi mananc motanul si imi
fac o caciula din blana lui, raman muritor de foame. Motanul il auzi si-i sopti cu multa seriozitate
si intelepciune:

- Nu te necaji, stapane. Da-mi un sac si porunceste sa mi se faca o pereche de cizme, sa pot porni
printre balarii, si vei vedea ca n-ai fost nedreptatit cu partea de mostenire, asa precum ti de
pare.

Cand isi vazu dorinta indeplinita , motanul isi trase cu multa barbatie cizmele si, luandu-si sacul in
spinare, se duse de-a dreptul intr-o crescatorie de iepuri. Isi puse in sac tarate si laptuci si se
intinse ca si cum ar fi mort, asteptand ca vreun iepure tanar sa intre de buna voie in sac, ca se
infrupte din ce era acolo. Dupa cateva clipe, un iepuras se furisa in sac si motanul il ucise fara pic
de mila. Apoi , mandru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege si ceru sa-i vorbeasca.

Fu condus chiar in apartamentul Majestatii Sale, in fata caruia facu o plecaciune adanca si ii
vorbi:
- Iata, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (caci asa il numise pe stapanul sau) m-a
insarcinat sa vi-l aduc in dar din partea sa.

- Spune-i stapanului tau ca ii multumesc si ca mi-a facut o mare placere. Altadata, motanul se
ascunse in grau, tinand desaga pregatita. Cand doua potarnichi nimerira in sac, le prinse inauntru,
tragand baierele desagii. Apoi se duse din nou la rege si le darui, cum facuse si cu iepurele.
Acesta primi cu placere cele doua potarnichi si ii multumi motanului. Si mereu tot asa, timp de
vreo doua-trei luni, motanul ii ducea regelui cate un vanat din partea stapanului sau. Intr-o zi,
afla ca regele avea sa iasa la plimbare pe malul raului, impreuna cu fiica sa, cea mai frumoasa
fiinta din cate s-au vazut vreodata, si-i spuse stapanului sau:

- Daca vei lua in seama sfatul meu, ti-ai gasit norocul; nu ai decat sa te scalzi in rau, la locul pe
care ti-l voi arata, si dupa aceea … las’ pe mine! Marchizul de Carabas facuse tocmai cum il
invatase motanul, fara a-i cunoaste planurile. Im timp ce se scalda, trecu pe acolo regele in
caleasca si motanul se porni sa strige cat il tinea gura:
- Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se ineaca! La strigatele acestea, regele scose capul pe
fereastra calestii si, recunoscandu-l pe motanul care ii daduse de atatea ori vanat in dar, porunci
garzii sa alerge degraba in ajutorul marchizului de Carabas. In timp ce-l scoteau pe bietul
marchiz din rau, motanul se apropie de caleasca si spuse regelui:

- Banditii au furat vesmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un bolovan). Regele
porunci servitorilor sai sa aduca in graba cele mai frumoase vesminte pentru marchizul de
Carabas. Regele ii arata marchizului toata prietenia si, cum vesmintele cele frumoase, care tocmai
ii fusesera daruite, ii veneau de minune, printesa il gasi pe placul ei si il indragi. Regele dori sa
faca plimbarea impreuna cu marchizul de Carabas, care se urca in caleasca regala si continua
drumul. Motanul intelese ca planurile sale aveau sorti de izbanda.

Merse inainte, amenintand taranii intalniti pe camp: - Oameni buni, daca nu veti spune ca pasunea
pe care o cositi este a marchizului de Carabas, va fi vai si amar de voi. Regele intreba pe tarani a
cui era pasunea cosita.

- A marchizului de Carabas, au raspuns cu totii, caci amenintarile motanului le bagase frica in
oase.
- Vad ca aveti o avere frumoasa! spuse regele marchizului de Carabas.
- Da, sire, este o faneata care aduce, an de an, roade imbelsugate, raspunse marchizul. Regele,
care trecu imediat dupa aceea, vru sa stie ale cui sunt granele pe le vede inaintea ochilor.

- Ale marchizului de Carabas, raspunsera seceratorii, si regele se bucura din nou. Motanul, care
mergea inaintea calestii, le repeta aceleasi lucru tuturor celor intalniti in cale, iar regele se
minuna de averile nenumarate ale marchizului de Carabas. Ajunse, in cele din urma, in fata unui
castel frumos, ce apartinea unui capcaun care era stapanul tuturor pamanturilor pe unde trecuse
regele pana atunci. Motanul, care avusese grija sa afle cate ceva despre ce era in stare
capcaunul, ceru sa-i vorbeasca.
El ii spuse:
- Nu voiam sa trec prin apropierea castelului fara sa am cinstea sa va fac o plecaciune. Capcaunul
il primi atat de frumos pe cat poate un capcaun.

- Mi s-a spus ca aveti darul de va preface in fel si chip de animale. Intr-un leu, de pilda, sau intr-
un elefant, vorbi motanul.
- Este foarte adevarat, raspunse brusc capcaunul, si, pentru a te convinge, ma voi preface pe loc
intr-un leu. Motanul fu atat de inspaimantat la vederea leului, ca tremura tot. Dupa putin timp, il
vazu pe capcaun reluandu-si intruchiparea dinainte si ii destainui spaima prin care trecuse.

- Mi s-a mai povestit, spuse motanul, ca puteti lua si infatisarea celor mai mici animale, de
exemplu va puteti preschimba in sobolan sau chiar in soarece, ceea ce nu-mi prea vine a crede.
- Si de ce nu-ti vine a crede? intreba capcaunul. Vei vedea. Si capcaunul se prefacu pe data intr-
un soricel, care alerga pe podea. Motanul atat astepta, se azvarli asupra lui si-l inghiti. Intre
timp, regele, zarind frumosul castel al capcaunului, dadu sa intre. Motanul care auzise zgomotul
calestii, ii sari inainte.

- Majestate, fiti binevenit in castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui.
- Asadar, domnule marchiz, si acest castel va apartine?! exclama regele.Marchizul oferi bratul
tinerei printese, si porni in urma regelui, care urca cel dintai. Intrara intr-o sala mare, unde
gasira masa imbelsugata pentru ospatul pe care il pregatise oaspetilor sai. Regele, incantat de
calitatile marchizului, ii spuse acestuia:

- As dori sa-mi fiti ginere, domnule marchiz. Marchizul accepta onoarea acordata de rege si, in
aceeasi zi, se casatori cu printesa. Iar motanul, ajunse mare dregator, nu mai prindea soareci
decat pentru propria lui placere.

Piele de magar

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si
rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se
sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier
si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti. De cand se scria musca pe parete,mai mincinos
cine nu crede.

A fost odata un imparat si o imparateasa. In casatoria lor ei au trait ca fratii, si numai o fata au
fost facut. Ca si muma-sa, aceasta fata, din nastere, era cu o stea in frunte. Murind imparateasa,
a lasat cu sufletul la ceasul mortii ei si cu juramant ca imparatul, sotul ei, sa nu vaduveasca, ci sa
ia de sotie pe aceea la care se va potrivi condurul ei. imparatul o iubea, nevoie mare. Si nici in
ruptul capului nu voia sa se insoare de a doua oara. Un an intreg, intregulet o planse dupa
inmormantarea ei. Sfatul imparatiei, stiind hotararea imparatesei, lasata cu grai de moarte, se
tot tinea de imparat ca sa se insoare, si mai multe nu. El se tot impotrivea cu fel de fel de
cuvinte.

Daca vazu si vazu ca scapare nu este, se lasa si el dupa sfatul mai-marilor imparatiei. Dete
condurul raposatei imparatese si doi trimisi ai Sfatului imparatesc razbatu tari si cetati, cautand
la cine s-ar potrivi condurul. Nu trecu mult si se intoarsera precum se dusera, fara nici o isprava.
Pasamite, condurul nu se potrivi la nici o fata de imparat, la nici o cucoana, la nici o jupaneasa, la
nici o taranca, ba chiar la nici o roaba. Imparatul nu mai putea de bucurie de aceasta intamplare.
Condurul sta d-a pururea pe masa in camara imparatului. Oricine voia sa-l incerce avea toata voia.

Intr-una din zile cand imparatul tinea sfat cu boierii cei mari pentru trebile imparatiei, iaca si
fie-sa ca vine si se juca si se zbenguia p-acolo prin camara. Trecand si pe langa masa si vazand
condurul, il ia si il incalta; cand, ce sa vedeti d-voastra, cinstiti boieri, parca fusese d-acolo.
Incepu a alerga iara dupa jucarii, ca un copil ce era. Ea luase condurul fara sa stie al cui este si
pentru ce sta pe masa. Cand vazura boierii una ca aceasta, ramasera inmarmuriti de uimire. Ce sa
faca ei? Hotararea imparatesei era lamurita. Sa nu vaduveasca imparatul dupa pristavirea ei, ci sa
ia pe aceea la care se va potrivi condurul ei. Sa lase pe imparatul sa vaduveasca pentru ca nu s-a
potrivit condurul la nici o muiere, calca juramantul imparatesei de la ceasul mortii sale; sa
sileasca pe imparatul sa ia de sotie pe fie-sa, se temea de Dumnezeu. Ce sa faca dar?

Dupa multe chibzuiri, Sfatul imparatiei gasi cu cale ca imparatul n-ar pacatui de ar lua de sotie pe
fie-sa, fiindca asa lasase cu sufletul imparateasa si pentru ca Dumnezeu chiar oranduise asa,
deoarece la nimeni de pe lume nu se potrivise condurul raposatei. Numaidecat mai-marii tarii
zisera fetei sa se gateasca de nunta.Acum alta nevoie. Nici fata nu voia sa ia pe tata-sau de sot.
Ea zise:
- Unde ati mai auzit, boieri dumneavoastra, batjocura ca aceasta, sa ia tatal de sotie pe fie-sa.
- Nu te supara, domnita, si nu fii asa tantosa. Are sa curga multa apa pe garla pana s-ajungi a
cunoaste tainele imparatiei ca noi. Si apoi, raposata maica imparatiei tale, cea atat de vestita in
lume de cuminte, a lasat cu sufletul ca imparatul, tatal tau, sa nu vaduveasca, ci sa se insoare cu
aceea la care se va potrivi pe picior condurul ei.
- Cautati, mai zise fata, si gasiti pe vreauna la care sa se potriveasca condurul mamei pe piciorul
ei.
- Am razbatut, raspunsera boierii, imparatii si cetati, targuri si catune, am incercat si la bun si la
rau, la tinere si la batrane, la femei de neam si la de cele proaste, pana si la roabe, si la nimeni nu
s-a potrivit. Dumnezeu ne-a aratat pe aceea pe care imparatul nostru trebuie sa o ia de sotie.

Vazand fata ca n-are incotro, ceru timp de trei zile in care sa se gandeasca si apoi sa-si dea
raspunsul. Si trecand in camara ei, se puse pe un plans, de sa te fereasca Dumnezeu; varsa niste
lacrami cat pumnul si suspina de sa-i sparga pieptul. Planse ce planse, dara vazu ca de la plans nu
castiga nimic. Se duse deci la dadaca-sa, ii spuse cele intamplate si ii ceru sfat. Dadaca, dupa ce
se gandi si se razgandi, ii zise sa ceara a i se face trei randuri de haine: unul de aur, altul de
margaritar si al treilea de diamante, si sa spuie ca dupa aceea se va gati. Cererea ei se indeplini
tocmai pe tocmai.

In vremea aceasta, dadaca ii pregati toate cele trebuincioase pentru fuga. Cand ii aduse hainele,
ii mai zise o data sa se gateasca de nunta. Fata raspunse ca este gata. Boierii ramasera multumiti,
auzind raspunsul fetei; ei crezura ca in cele din urma ea a cunoscut ca trebuie sa se supuie
Sfatului imparatiei. Seara, ii aduse si dadaca cele pentru fuga. Isi baga hainele cele frumoase ce
le capatase in desagi, se imbraca cu o piele de magar pe care i-o adusese dadaca si fugi.
Ascultati, boieri, cuvantul din poveste; Caci d-aci nainte mai frumos imi este.

Fugind fata imparatului de la curtea tatane-sau, apuca pe cai dosnice, pe carari neumblate de
picior de om. Ea se feri ca sa nu o vaza nimeni, si fugi si fugi, pana ce iesi din imparatia tatalui
sau. Trecand hotarul, ii mai veni nitica inima. Unde pana aci umbla cu moartea in san, acum se mai
linisti olecuta. Merse ce merse, si ajungand la curtea imparatului locului aceluia, se puse la poarta
cu chip umilit si smerit. Iara daca iesi bucatareasa si o vazu, i se facu mila de dansa si
induplecandu-se de rugaciunile ei, o primi inauntru. Spuse si imparatesei ca o fata sarmana si
nenorocita a nazuit la curtea imparateasca si o ruga ca sa o primeasca sa fie gainareasa curtii.
Imparateasa se induiosi cand auzi ca o sirimana nevoiasa cere adapost de la dansa si porunci ca sa
o puie ingrijitoare de gaini; dara ea, bucatareasa, sa raspunza de dansa.

Fiind sub ascultarea bucataresei, fata de imparat se silea in toate chipurile sa-i fie pe plac. Unde
sa se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde sa scoata ea un cuvintel de para sau de zazanie?
Unde sa calce ea cuvantul bucataresei si sa se amestece in certurile si becisniciile celorlalti?
Ferit-a Dumnezeu! Ea ingrijea de pasarile din curtea imparateasca, ca de ale dansei; dupa ce
deschidea cotetele, si le da de mancare, apoi le cuibarea, punea clostile si vedea de pui, mai cu
mila decat clostile. Mancarea si apa, mai cu seama, nu le lipsea niciodata.

Iara daca ispravea treaba cu gainile, venea pe langa bucatareasa si-i da si ei ajutor. Toti slujbasii
curtii o luau in nume de bine, vazandu-i vrednicia, si toti aveau mila de ea. Se dusese vestea pana
la imparateasa de harnicia, de barbatia si de curatenia de inima a gainaresei. Imparateasa ceru sa
i se infatiseze ca sa o vaza si dansa. Smerenia, nevinovatia si sfiala ce baga de seama imparateasa
la gainareasa ii placu. Ea porunci bucataresei sa o ia mai de aproape, spre a nu cadea in gurile
barfitorilor.

Nu trecu mult si imparatul cu imparateasa si cu fiul lor fura poftiti la nunta la un alt imparat. Ei
se dusera. In ziua aceea se ceru si gainareasa de la bucatareasa cu rugaciune ca sa o lase sa se
duca si ea prin cetate, sa se mai rasufle putintel. Bucatareasa ii dete voie. Gainareasa se imbraca
cu hainele de aur si zicand: "Lumina inainte, intuneric inapoi, nimeni sa nu ma vaza ce voi face", se
duse ca vantul si, ajungand la nunta, se prinse in hora tocmai langa fiul imparatului. Acesta cum o
vazu, ii cazu tronc! la inima. Se indragosti dupa dansa, vai de lume! El o intreba a cui fata este, si
de unde. Ea ii spuse alte vorbe. Iara el tot vorbind cu dansa, ii lua un inel si nu mai voi sa i-l dea.
Cand fu inspre seara, ea, cu grije, iara zise vorbele ce zisese la venire, si pieri ca o naluca din
mijlocul horei. Bucatareasa o certa ca prea zabovise. Ea isi ceru iertare si se fagadui ca alta dat
nu va mai face asa. Fiul imparatului nu mai putea de inima rea, ca-i scapase asa bucatica buna.
Dupa putin timp, acest imparat fu iarasi poftit la o nunta de imparat. Fiul imparatului se duse si el
cu tata-sau si cu muma-sa. Gainareasa se ceru si ea de la bucatareasa. si capatand voie se duse,
ca si intai, imbracandu-se in hainele cu margaritare. Se prinse in hora, iarasi langa fiul
imparatului. Pana seara nu juca cu altul, decat numai si numai cu dansul. Cand dete in amurg, ca si
de la rand, ea pieri. Sa se prapadeasca fiul imparatului de parere de rau ca o pierduse. Nu-l mai
incapea locul. O cauta prin toate partile, dara ia-o de unde nu e! Se intoarse dara cu inima
zdrobita. Un fel de lancezeala il coprinse. Gainareasa, indata ce se intoarse acasa, iute, iute, se
imbraca iarasi cu pielea de magar, si cauta de gaini cu voie buna si tot cantand.

Mai trecu ce mai trecu, si iarasi fu chemat imparatul la o nunta a altui imparat. El se duse iarasi
cu fiul sau. Se ceru si gainareasa in ziua aceea. Dara bucatareasa nu mai voia sa-i dea drumul.
Abia, abia, dupa multe rugaciuni, si cu fagaduinta de a nu se mai cere niciodata, se indupleca
bucatareasa a-i da voie. Se imbraca deci in hainele sale cele cu diamante, si zicand vorbele cele
ce o ascundeau de la ochii oamenilor, ea se duse si se prinse in hora iarasi langa fiul imparatului.
Acesta, cum o vazu, ii veni inima la loc, fiindca fata cam intarziase. Fiul imparatului juca ce juca,
si tot se uita la dansa, parca o tot pierdea din ochi. Si in adevar avea si ce vedea. Asa de bine ii
sedea gatita, de parea ca este o zana. Sclipea diamantele de pe dansa de luau ochii celor ce se
uitau la dansa. Fiul imparatului era mandru nevoie mare! fiindca zana numai cu dansul juca cat tinu
hora. Si unde se rotea pe langa dansa si se ingamfa ca un curcan.

Iara cand fu a da inde seara, gainareasa pieri iarasi ca o naluca. Cand vazu fiul imparatului ca zana
lipseste, atata ii fu. Cazu la grea boala. Pasamite prinsese lipici. Se adusera toti vracii, toate
babele si toti cititorii de stele; ramasera insa rusinati, caci n-avura ce-i face. Atunci fiul
imparatului spuse ma-sii ca pana n-or gasi pe fata la care se va potrivi inelul ce-i dete el, nu se va
face bine. Muma-sa ruga pe imparatul sa asculte rugaciunea fiului lor. Iara imparatul porunci sa
umble niste boieri din casa in casa sa incerce inelul, si la ce fata ori muiere se va potrivi, sa o
aduca cu cinste la curtea imparateasca.

Umblara boierii si razbatura toate coltuletele, si ca sa se potriveasca inelul la cineva, ba. Se
intoarsera deci cum s-au fost dus. Sa se dea fiul imparatului de ceasul mortii, de ciuda, cand auzi
una ca aceasta! in cele mai de pe urma porunci sa se cerceteze si prin curtea imparateasca.
Chema de fata pe toate muierile, slujnicile si roabele. Toate se grabira a veni. Incerca inelul si la
nici una nu se potrivi. Pasamite pe gainareasa o uitasera toti cu totul. Bucatareasa isi aduse
aminte si spuse imparatesei de dansa.
- Sa vie si ea, sa vie si ea, raspunse imparateasa.

O adusera cu nepusa in masa, caci ei nu-i prea era voia sa se dea la iveala imbracata in pielea de
magar. Dara cine o asculta! Cum o vazura slugile, se umflara de ras. Ea, cu capul plecat si plina de
rusine de batjocura tutulor slujitorilor, veni si cu sfiala se apropie. Cum ii puse inelul, parca fu de
acolo; si de unde sa nu fie asa!Cum auzi fiul imparatului ca s-a potrivit inelul, odata rasari ca din
somn. Porunci de o aduse in fata imparatului. Acestuia nu prea ii venea a crede ca fiu-sau sa fi
cazut la boala pentru o asa netrebnica, si cat p-aci era sa-i oropseasca.

Fiul imparatului si muma-sa cazura cu rugaciune la gainareasa ca sa se faca cum era la nunta. Dupa
mai multe tagaduiri, se indupleca si, ducandu-se in cocioaba ei, se imbraca si apoi veni sus,
imbracata si frumoasa ca o zana. Imparatul bleojdi ochii la dansa si ramase mult timp uimit de
frumusetea ei. Vazu si el acum ca buna bucatica isi alesese fiul lui. Atunci imparatul isi scoase
stema din cap si o puse in capul fiului sau; tot asa facu si imparateasa, puind stema sa in capul
gainaresei.

Fiul imparatului o data sari din pat. Pare ca nu mai fusese bolnav de cand lumea. Atunci
gainareasa, dupa staruinta tutulor, isi spuse toata istoria. Nunta se hotari si imparatul, tatal
gainaresei, fu si el poftit. Acesta cand vazu pe fie-sa la cununie, ramase ca trasnit de Dumnezeu.
El o credea pierita, socotind ca-si facuse seama singura. Apoi se veselira veselie imparateasca, si
traira cat traieste lumea, bucurandu-se in pace de toate fericirile pamantesti.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Povestea privighetorii

Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai frumos din lume, fiind
construit in intregime din portelan delicat. In jurul palatului erau splendide gradini imense, pline
cu plante si flori rare. In spatele acestor gradini, o padure mare de pini strajuia drumul pana la
mare. In aceasta padure de pini traia o micuta privighetoare. Privighetoarea canta atat de frumos
incat, oricine o auzea cantand nu mai putea sa uite vrodata cantecul ei. Pescarii sarmani care-si
aruncau plasele in mare toata ziua, se opreau din munca lor cand auzeau privighetoarea cantand.

"Ce frumos canta!" ziceau ei, uitand de problemele lor si ascultand muzica dulce. Calatori multi
veneau din tari indepartate sa vada regatul imparatului, ei admirau delicatul palat de portelan si
gradinile minunate, dar cand auzeau cantecul privighetorii, toti spuneau: "Acesta e cel mai frumos
din toate frumusetile de aici!"Scriitori si poeti au scris carti in care laudau frumusetea palatului
imparatului si a gradinilor lui. Dar ei laudau privighetoarea mai mult chiar decat aceste frumuseti.
Aceste carti ajungeau peste tot in lume, iar intr-o zi, imparatul insusi deschise una dintre
acestea.

"Ce minunat!" zise el, "Aceasta carte spune ca, dintre toate lucrurile minunate din regatul meu,
cantecul privighetorii e cel mai frumos! Dar unde este aceasta privighetoare, de ce eu n-am
auzit-o niciodata cantand?" Imparatul a adunat toti ministrii si curtenii sai si i-a intrebat despre
privighetoare. Dar nici-unul din acestia nu auzise pasarea, nici macar doamnele de onoare,
bucatarii sau ceilalti servitori nu auzisera cantecul privighetorii.

In sfarsit, unul din ajutorii de bucatari a exclamat:"Oh, privighetoarea, o stiu foarte bine! In
fiecare seara merg in vizita la batrana mea mama, care locuieste pe malul marii. Cand ajung in
padure sunt intotdeauna obosit, dar atunci aud cantecul privighetorii, care e atat de dulce incat
imi dau lacrimile." Asa incat omul, impreuna cu alti curteni si doamne de onoare au plecat spre
padure sa caute privighetoarea. Au mers ei ce-au mers si au ajuns la o pajiste unde o vacuta a
inceput sa mugeasca. "Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul asta
inainte.", zice un curtean. "Ah, nu", a spus ajutorul de bucatar "aceasta e doar o vacuta, mai avem
putin de mers pana sa ajungem la privighetoare."

Curand ei au trecut pe langa un iaz, unde cateva broaste oracaiau de zor. "Ce dragut", zice un alt
curtean "vocile lor seamana cu clinchetul clopotelor de la biserica!". Ajutorul de bucatar a inceput
sa rada si a zis: "Dar nu-i privighetoarea, insa o vom gasi curand." Au mai mers putin si, in sfarsit,
ajutorul de bucatar a zis: "Iata privighetoarea!" si a aratat catre o pasare micuta, gri, cocotata
pe o creanga deasupra capetelor lor. "Ce incolora este, nu ne-am fi imaginat niciodata ca
privighetoarea e o pasare atat de stearsa!" au zis doamnele de la curte. Atunci privighetoarea a
inceput sa cante, iar trilurile ei dulci au umplut padurea. "Ah, ce minunat!" au soptit doamnele de
onoare.

"Da, intr-adevar" au zis toti curtenii "Cantecul ei seamana cu clinchetul unor clopotei de cristal!".
Dupa aceasta ei s-au adresat privighetorii: "Buna ziua, privighetoare, am venit sa te rugam sa
canti pentru imparatul nostru."
"Trebuie sa merg acum?" a intrebat privighetoarea.
"Nu chiar acum, poti veni in seara asta la palat sa canti pentru imparat." a zis unul din curteni.
"Dar cantecele mele suna cel mai bine in padure, insa daca imparatul doreste, voi veni asta seara
la palat." In acea seara, palatul imparatului era impodobit cu lanterne colorate si decorat cu
ghirlande aurii si argintii in onoarea acelei seri. In sala tronului, intreaga curte statea in jurul
imparatului, imbracati toti in cele mai frumoase vesminte pe care le aveau. Langa tronul
imparatului era asezata o stinghie de aur pe care sa stea privighetoarea.

In sfarsit, micuta pasare gri a intrat in zbor pe fereastra deschisa. S-a asezat pe stinghie si a
inceput sa cante. Cantecul ei era ca o zi insorita de primavara si cumva, i-a atins pe toti cei care
ascultau. Imparatul chiar s-a aplecat catre ea sa asculte mai bine, lacrimile au inceput sa-i curga
si se rostogoleau pe obraji. Cand privighetoarea a terminat cantecul, imparatul a zis ca niciodata
n-a auzit ceva mai frumos. El a oferit privighetorii lantul sau de aur, dar aceasta a refuzat si a
zis ca lacrimile pe care le zarise in ochii lui ii erau o recompensa suficienta. Apoi privighetoarea a
mai cantat un cantec, chiar mai frumos decat primul, dupa care a zburat inapoi in padure. Toti cei
de la curte au cazut de acord ca a fost cea mai frumoasa seara si nimeni nu mai vorbea despre
altceva decat despre cantecul privighetorii. Cateva dintre doamnele de la curte au incercat sa
imite trilurile privighetorii, dar fara succes.

Imparatul a anuntat ca privighetoarea va avea un loc la curte, ii va oferi o colivie din aur si 12
servitori care sa aiba grija de micuta pasare. Asa ca, privighetoarea a inceput sa cante la curte in
fiecare seara si toti erau vrajiti de cantecele ei. Intr-o zi, imparatul a primit in dar o cutie mare
de la imparatul Japoniei. Pe aceasta cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea. "Trebuie sa fie o
alta carte despre minunata noastra pasare", a gandit imparatul in timp ce deschidea cutia. In
schimb, in cutie a gasit o privighetoare facuta din aur si pietre pretioase. Cand aceasta pasare a
fost atinsa, a inceput sa cante la fel ca si privighetoarea adevarata, ba chiar a inceput sa-si
infoaie coada si aripile in ritmul muzicii. "Ce frumoasa este!" au exclamat toti curtenii. "Va canta
in duet cu privighetoarea adevarata". Asa incat cele doua pasari au inceput sa cante impreuna,
dar pasarea artificiala putea sa cante un singur cantec iar si iar, in timp ce, privighetoarea
adevarata canta altfel de fiecare data. "Ce draguta si ritmata muzica canta aceasta
privighetoare!" a spus maestrul de ceremonii al curtii, iar curtenii au fost de acord ca noua
privighetoare sa cante singura de atunci inainte, cu atat mai mult cu cat era si mult mai frumoasa
decat cea reala.

Imparatul insa a cerut sa mai asculte si privighetoarea adevarata macar o data, insa aceasta
disparuse pe fereasta deschisa si se intorsese la casa ei din padure. "Ce pasare
nerecunoscatoare!" au zis curtenii. "Dar nu-i nimic, avem cea mai buna privighetoare chiar aici." au
completat ei. Dupa aceasta intamplare, adevarata privighetoare a fost izgonita din regat, iar
privighetoarea din aur si pietre pretioase i-a luat locul in colivia de aur, cantand in fiecare seara.
A trecut un an, privighetoarea de aur canta in fiecare seara, toti curtenii ii cunosteau cantecul pe
dinafara. Intr-o seara, imparatul a deschis colivia de aur ca de obicei, dar in loc sa cante, pasarea
scotea un sunet strident. Privighetoarea de aur se stricase! Imparatul i-a chemat pe toti mesterii
din regat sa examineze pasarea si s-o faca sa cante din nou. Insa toti mesterii i-au spus ca pot s-
o repare, dar ea nu va mai putea sa cante in fiecare seara, ci numai o data pe an. Aceasta stire i-a
intristat pe toti curtenii, dar s-au impacat cu gandul acesta. Au trecut astfel alti 5 ani si o gripa
cumplita s-a abatut asupra regatului. Imparatul insusi s-a imbolnavit foarte grav si chiar a cazut
pe patul de moarte. Curtenii care-l iubeau mult erau foarte tristi, dar din pacate nu mai era nimic
de facut pentru a-l salva pe imparat.

Imparatul zacea in patul sau, era atat de palid si fara vlaga incat toti se asteptau sa moara in
orice moment. Chiar incepusera cu totii sa-l considere deja mort si aduceau osanale succesorului
la tron. In tot acest timp, imparatul zacea singur in dormitorul lui superb, zacea in patul lui de aur
cu colivia privighetorii aurite alaturi. Abia mai putea respira, ca si cum o grautate ii apasa pieptul.
A deschis ochii si a vazut Moartea stand langa patul sau cu coroana lui de aur pe cap. Iar in jurul
sau auzea diverse voci, unele amenintatoare si crude. "Macar de-as putea asculta putina muzica,
sa nu mai aud vocile astea chinuitoare..." a mormait imparatul. S-a intors catre privighetoarea de
aur de langa el si a zis: "Canta pentru mine, te rog". Dar pasarea de aur ramanea tacuta. Camera
parea atat de tacuta si rece...Deodata, o muzica dulce a intrat prin fereastra deschisa. Era
privighetoarea adevarata, care auzise de boala imparatului si venise sa-i cante. Privighetoarea a
cantat despre primavara, cand mugurii se transforma in frunze verzi si bobocii florilor se
deschid.

Imparatul a simtit cum sangele incepe sa-i curga prin vene, culorile i-au aparut in obrajii palizi, in
timp ce asculta trilurile privighetorii. Chiar si vocile auzite inainte si chipul mortii, toate au
disparut. Privighetoarea canta tot mai frumos, iar imparatul s-a simtit din nou puternic si a
intrebat-o: "Cum as putea vreodata sa-ti multumesc? Te-am izgonit din regatul meu si totusi tu ai
venit sa-mi salvezi viata. Cere-mi orice si vei avea!" "Vreau doar sa ma lasi sa cant in fiecare
seara la fereastra ta, prin cantecul meu vei afla tot ce se intampla in regatul tau, si bune si rele,
dar sa nu lasi pe nimeni sa afle ca o micuta pasare iti sopteste toate acestea." "Foarte bine", a zis
imparatul. A doua zi, la rasaritul soarelui, cand toti servitorii se asteptau sa-l gaseasca pe
imparat zacand mort in patul sau, acesta a aparut in sala tronului, spunandu-le tuturor: "Buna
dimineata!"

Povestea unui om lenes

Cica era odata intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura din gura nu si-o
mesteca. Si satul vazand ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotari sa-l spanzure
pentru a nu mai da pilda de lenevie si altora. Si asa se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la
casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor, si hai cu dansul
la locul de spanzuratoare. Asa era pe vremea aceea. Pe drum se intalnesc ei cu o trasura in care
era o cucoana. Cucoana, vazand in carul cel de boi un om care semana a fi bolnav, intreba cu mila
pe cei doi tarani, zicand:

- Oameni buni! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vro doftoroaie undeva,
sa se caute?
-Ba nu, cucoana - raspunse unul dintre tarani, - sa ierte cinstita fata dumneavoastra, dar aista e
un lenes care nu credem sa fi mai avand pareche in lume, si-l ducem la spanzuratoare, ca sa
curatim satul de-un trandav.
- Alei! oameni buni! - zise cucoana, infiorandu-se - pacat, sarmanul, sa moara ca un cane fara de
lege! Mai bine duceti-l la mosie la mine; iacata curtea pe costisa ceea. Eu am acolo un hambar plin
de posmagi, ia asa pentru imprejurari grele, doamne fereste! A manca la posmagi, si a trai si el pe
langa casa mea, ca doar stiu ca nu m-a mai pierde Dumnezeu pentru o bucatica de paine. Da,
suntem datori a ne ajutam unii pe altii.

- I-auzi, mai lenesule, ce spune cucoana: ca te-a pune la cotet, intr-un hambar cu posmagi, zise
unul ditre sateni. Iaca peste ce noroc ai dat, bata-te intunerecul sa te bata, luandu-te sub aripa
dumisale. Noi gandeam sa-ti dam sopon si franghie. Iar cucoana,cu bunatatea dumisale, iti da
adapost si posmagi; sa tot traiesti, sa nu mai mori! Sa-si puie cineva obrazul pentru unul ca tine si
sa te hraneasca ca pe un trantor, mare minune-i asta! Dar tot de noroc sa se planga cineva. Bine a
mai zis cine a zis, ca boii ara si caii mananca. Hai, da raspuns cucoanei, ori asa, ori asa, ca n-are
vreme de stat la vorba cu noi.

- Dar muieti-s posmagii? zise atunci lenesul cu jumatate de gura, fara sa se carneasca din loc.
- Ce-a zis? intreaba cucoana pe sateni.
- Ce sa zica, milostiva cucoana -raspunde unul, -ia, intreaba ca muieti-s posmagii?
- Vai de mine si de mine -zise cucoana cu mirare-inca asta n-am auzit! Da el nu poate sa si-i
moaie?
- Auzi, mai lenesule: te prinzi sa moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte! Ce mai atata grija pentru asta pustie de gura!

Atunci unul dintre sateni zise cucoanei:
- Bunatatea dumneavoastra, milostiva cucoana, dar degeaba mai voiti a strica orzul pe gaste.
Vedeti bine ca nu-l ducem noi la spanzuratoare numai asa de flori de cuc, sa-i luam naravul. Cum
chititi? Un sat intreg n-ar fi pus oare mana de la mana, ca sa poata face dintr-insul ceva? Dar ai
pe cine ajuta? Doar lenea-i imparateasa mare, ce-ti bati capul! Cucoana atunci cu toata bunavointa
ce avea,se lehameste si de binefacere si de tot, zicand:
- Oameni buni, faceti dar cum v-a luminat Dumnezeu! Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit, si-i
fac felul. Si iaca asa a scapat si lenesul acela de sateni si satenii aceia de dansul. Mai pofteasca
de acum si alti lenesi in satul acela daca le da mana si-ii tine cureaua. S-am incalecat pe-o sea, si
v-am spus povestea asa.

Printul porcar

Intr-o tara mica, dar vestita pentru frumusetea gradinilor ei, traia odata un print. Era un mare
iubitor al frumusetii si intelepciunii, fapt pentru care se si inconjurase cu o multime de carti si de
obiecte alese. Indragea, de asemenea, foarte mult, plantele si vietuitoarele padurii, dar mai cu
seama pasarile ii erau dragi. Gradina lui era plina cu trandafiri de o frumusete fara seaman, care
raspandeau in jur o miresma imbatatoare, ce incanta orice om. Dar lucru cel mai de pret la care
tinea ca la ochii din cap, era o privighetoare care canta mai frumos decat toate pasarile lumii la
un loc.

Printului ii cazuse draga printesa tarii vecine si acum vroia s-o ceara in casatorie. Se gandi mult
timp cum sa-i spuna alesei inimii sale cat de mare este dragostea pe care i-o poarta. Intr-o buna
zi, se hotara sa-i daruiasca iubitei sale un cadou cum nimeni nu mai primise vreodata. Se duse
asadar in gradina, taie cel mai frumos dintre trandafirii pe care ii avea si il puse intr-un sipet de
argint, impreuna cu mult indragita lui privighetoare. Ii porunci apoi slujitorului sau sa duca
imediat cutia printesei din tara vecina, ca semn al iubiri pe care i-o purta printul. Cand primi
vestea sosirii solului, tatal printesei il pofti pe slujitor sa intre in palat.

Slujitorul ii inmana fetei darul printului si ii vorbi despre stapanul sau, despre bunatatea,
nobletea, intelepciune lui si despre marea dragoste pe care o are acesta pentru prea frumoasa
printesa. Dar, la auzul acestor vorbe, printesa nu facea altceva decat sa rada cu dispret. Apoi,
raspunse cu o voce de ghiata ca darul printului nu-i face deloc placere. Pasarica nu avea penele
frumos colorate, era prea cenusie, iar trandafirul avea un parfum mult prea puternic. Printesa nu
iubea, decat florile si pasarelele facute de mana omului, caci, spunea ea, numai acestea pot fi cu
adevarat frumoase. Cand slujitorul ii povesti printului cele intamplate, acesta se gandi la un
siretlic prin care s-o invete minte pe printesa cea infumurata. Se imbraca in straie de drumet
sarac si, cu infatisarea schimbata, o porni la drum. Dupa ce facu o buna bucata de drum pana in
imparatia invecinata, ajunse la palat si batu nerabdator la poarta.

- Sa traiesti intru multi ani, Inaltimea Ta! dadu el cuvincios binete. Sunt un biet om sarman, nu s-
ar gasi cumva ceva de lucru la curtea Inaltimii Tale si pentru unul ca mine? cum parea a fi sarac
lipit pamantului si imparatul tocmai avea nevoie de cineva care sa-i ingrijeasca porcii, se gandi ca
acest baiat sarman i-ar putea fi de folos. Printul se muta asadar intr-o camaruta saracacioasa, in
curtea slujitorilor. Hranea porcii si le curata cocina in fiecare zi. Lucra de dimineata pana seara,
dar niciodata nu se plangea de soarta lui.

In putinele lui clipe de ragaz, printul cel harnic mestesugea de zor sa faca o ulcica. Aceasta ulcica
nu era insa una ca toate celelalte, ci era de o frumusete nemaivazuta pana atunci, impodobita de
jur imprejur cu clopotei care scoteau un clinchet cristalin. Insa insusirea ei cea mai de pret era
aceea ca atunci cand fierbea apa in ea, oricine putea sa afle dupa mirosul ce se raspandea in jur
ce fel de mancaruri se gatesc in bucataria imparatului. Fiica imparatului, auzind ca imparatul are
o ulcica fermecata, vru numaidecat s-o cumpere. Pastorasul ii ceru insa, in schimbul ulcelei
fermecate, zece saruturi. Se intelege ca printesa nu vru sa plateasca acest pret, ba chiar se facu
foc si para de suparare. Apoi ii spuse pastorului ca una dintre slujitoarele ei ii va da sarutarile in
locul sau.

- Sa-mi fie cu iertaciune, dar asta nu primesc, raspunse pastorul.
- Ce baiat incapatanat – suspina atunci fiica imparatului. Si vazand ca n-are incotro, le spuse
tovaraselor ei:
- Acoperiti-ma, sa nu ma vada nimeni. Fata isi dorea atat de mult sa aiba acea ulcica, incat,
inconjurata de insotitoarele sale, ii dadu pana la urma pastorului cele zece sarutari cuvenite
drept plata, iar pastorasul ii dadu in schimb ulcica.

Dupa cateva zile, pastorasul isi ciopli un fluieras. Acest fluieras canta atat de frumos, incat si
porcii pe care ii ingrijea incepeau sa danseze cand il auzeau.Intr-o zi, fiica imparatului il auzi pe
print cantand si pe data se hotara sa-i ceara acestuia fluierul, pe un pret bun. Le porunci
insotitoarelor sale sa afle cati bani cere pastorul pe fluierasul fermecat. Printul ii trimise insa
vorba ca fluerasul lui nu este unul oarecare, si de aceea pretul nu se masoara in galbeni, ci in o
suta de sarutari. Printesa se supara din nou cand auzi acest raspuns si vru numai decat sa plece,
insa, in cele din urma, dorinta de a avea aceea minune de fluier o facu sa se razgandeasca si se
hotara sa plateasca pretul cerut.

Insotitoarele ei erau ocupate cu numararea sarutarilor, asa ca nu-l bagara de seama pe imparatul
care se furisase in spatele lor.
- Ceeee...? striga acesta cand vazu ca fiica lui se saruta cu cel care-i pazea turma de porci. Si
negru de suparare, ii alunga pe cei doi din imparatia sa. Fiicei sale ii porunci sa-l urmeze pe cel
care i-l alesese soarta si nu se lasa induplecat de lacrimile ei. Printul insa radea bucuros si o
conduse pe fata, mandru nevoie mare, in camaruta lui.
- Of, doamne, ce nenorocita sunt! plangea printesa.

Plangea, plangea intruna, si singurul lucru la care se putea gandi acum era acela ca odinioara il
refuzase cu atata asprime pe printul cel frumos care o iubea atat si ca de-acum va trebui sa
traiasca pentru tot restul zilelor cu porcarul, intr-o cocina. Printesa, imbracata in haine
frumoase, statea asadar in fata cocinei si plangea, plangea si nu se mai putea opri din plans. Nu
stia sa gateasca, nu stia sa spele si nu stia macar sa ingrijeasca porcii. Cum ar fi putut sa traiasca
alaturi de acest pastoras, pe care ea il credea singurul vinovat de toate necazurile ei. Dar ce sa
vezi! Cand deschise ochii sa-i ceara socoteala celui care o amagise, il vazu pe porcar stand falnic
in fata ei, in vestminte de print. Fata era cat pe ce sa lesine, atat de mult se mira. Dar nu apuca
sa-l vada pe print decat pret de o clipa, caci de indata se facu nevazut. Printesa il cauta peste
tot, dar nu reusi nicicum sa-l gaseasca.

Dupa zile grele de drumetie prin tinuturile invecinate, fata il zari pe print stand la fereastra
palatului sau. De-abia atunci pricepu in sfarsit cine fusese de fapt porcarul si-si dadu seama cat
de nedreapta a fost atunci cand i-a raspuns cu atata ingamfare. Printul ii trase apoi luarea aminte
ca aruncase darul pe care i-l trimisese ca semn al iubirii lui –trandafirul si privighetoarea – dar ca
se invoise apoi sa plateasca sute de sarutari pe niste jucarii fara nici un pret. Apoi, luand-o de
mana, printul o duse pana la marginea imparatiei sale si o indruma indarat, la tatal ei, zicandu-i ca
nu are nevoie de o soata care nu pretuieste nici frumusetea nici intelepciunea. Si iata cum fiica
de imparat si-a primit rasplata pentru lipsa ei de buna-crestere si de intelepciune.

Prostia omeneasca

A fost odata, cand a fost, ca, daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe cand
povestile, ci suntem mai dincoace cu vro doua-trei zile, de pe cand se potcovea purecele cu
nouazeci si noua de oca de fer la un picior si tot i se parea ca-i usor.Cica era odata un om insurat,
si omul acela traia la un loc cu soacra-sa. Nevasta lui, care avea copil de tata, era cam proasta;
dar si soacra-sa nu era tocmai hatra. Intru una din zile, omul nostru iese de-acasa dupa trebi, ca
fiecare om. Nevasta lui, dupa ce-si scalda copilul, il infasa si-i dete tata, il puse in albie langa
soba, caci era iarna; apoi il legana si-l dezmerda, pana ce-l adormi. Dupa ce-l adormi, statu ea
putin pe ganduri s-apoi incepu a se boci cat ii lua gura: "Aulio! copilasul meu, copilasul meu!" Mama
ei, care torcea dupa horn, cuprinsa de spaima, zvarli fusul din mana si furca din brau cat colo si,
sarind fara sine, o intreba cu spaima:
- Ce ai, draga mamei, ce-ti este?!
- Mama, mama! Copilul meu are sa moara!
- Cand si cum?
- Iata cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
- Il vad. Si?
- De s-a sui mata, are sa-l tranteasca drept in capul copilului si sa mi-l omoare!
- Vai de mine si de mine, ca bine zici, fata mea; se vede ca i s-au sfarsit mititelului zilele!

Si, cu ochii pironiti in drobul de sare de pe horn si cu manile inclestate, de parca le legase cineva,
incepura a-l boci amandoua, ca niste smintite, de clocotea casa. Pe cand se sluteau ele, cum va
spun, numai iaca si tatal copilului intra pe usa, flamand si nacajit ca vai de el.
- Ce este ? Ce v-au gasit, nebunelor? Atunci ele, viindu-si putin in sine, incepura a-si sterge
lacramile si a-i povesti cu mare jale despre intamplarea neintamplata. Omul, dupa ce le asculta,
zise cu mirare:
- Bre! multi prosti am vazut eu in viata mea, dar ca voi n-am mai vazut. Ma... duc in lumea toata! Si
de-oiu gasi mai prosti decat voi, m-oiu mai intoarce acasa, iar de nu, ba. Asa zicand, ofta din greu,
iesi din casa, fara sa-si ieie ziua buna, si pleca suparat si amarat ca vai de om! Si mergand el
bezmetic, fara sa stie unde se duce, dupa o bucata de vreme, oprindu-se intr-un loc, i se intampla
iar sa vada ceva ce nu mai vazuse: un om tinea putin un oboroc desert cu gura spre soare, apoi
rapede-l insfaca si intra cu dansul intr-un bordeiu; pe urma iar iesea, il punea iar cu gura la soare,
si tot asa facea...

Drumetul nostru, nedumerit, zise:
- Buna ziua, om bun!
- Multamesc dumitale, prietene!
- Da' ce faci aici?
- Ia, ma trudesc de vro doua-trei zile sa car pocitul ist de soare in bordeiu, ca sa am lumina, si
nici ca-l pot...
- Bre, ce truda! zise drumetul. N-ai vrun topor la indamana?
- Ba am.
- Ie-l de coada, sparge ici, si soarele va intra singur inlauntru. Indata facu asa, si lumina soarelui
intra in bordeiu.
- Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram sa imbatranesc
carand soarele cu oborocul. "inca un tont", zise drumetul in sine si pleca.

Si mergand el tot inainte, peste catva timp ajunse intr-un sat si, din intamplare, se opri la casa
unui om. Omul de gazda, fiind rotar, isi lucrase un car si-l injghebase, in casa, in toata intregimea
lui; s-acum, voind sa-l scoata afara, tragea de protap cu toata puterea, dar carul nu iesea. Stiti
pentru ce? Asa: usile era mai stramte decat carul. Rotarul voia acum sa taie usorii, spre a scoate
carul. Noroc insa ca drumetul l-a invatat sa-l desfaca in toate partile lui, sa le scoata pe rand
afara s-apoi iarasi sa-l injghebe la loc.
- Foarte multamesc, om bun, zise gazda; bine m-ai invatat! Ia uita-te dumneta! Era sa daram
bunatate de casa din pricina carului... De aici, drumetul nostru, mai numarand un natarau, merse
tot inainte, pana ce ajunse iara la o casa. Acolo, ce sa vada! Un om, cu-n tapoiu in mana, voia sa
arunce niste nuci din tinda in pod. "Din ce in ce dau peste dobitoci", zise drumetul in sine. - Da' ce
te framanti asa, om bun?
- Ia, vreu sa zvarl niste nuci in pod, si tapoiul ista, bata-l scarba sa-l bata, nu-i nici de-o treaba...
- Ca degeaba te trudesti, nene! Poti sa-l blastami cat l-ei blastama, habar n-are tapoiul de scarba.
Ai un oboroc?
- Da' cum sa n-am?!
- Pune nucile intr-insul, ie-l pe umar si suie-le frumusel in pod; tapoiul e pentru paie si fan, iar nu
pentru nuci. Omul asculta, si treaba se facu indata.

Drumetul nu zabovi nici aici mult, ci pleca, mai numarand si alt neghiob.Apoi, de aici merse mai
departe, pana ce ajunsese ca sa mai vada aiurea si alta nazbatie. Un om legase o vaca cu funia de
gat si, suindu-se pe-o sura, unde avea aruncat oleaca de fan, tragea din rasputeri de funie, sa
urce vaca pe sura. Vaca ragea cumplit, si el nu mai putea de ostenit...
- Ma omule! zise drumetul, facandu-si cruce; dar ce vrei sa faci?
- Ce sa fac, ma-ntrebi? Da' nu vezi?
- Ba vad, numai nu pricep.
- Ia, haramul ista e hamisit de foame si nu vre nici in ruptul capului sa vie dupa mine sus, pe iasta
sura, sa manance fan...
- Stai putin, crestine, ca spanzuri vaca! Ie fanul si-l da jos la vaca!
- Da' nu s-a irosi?...
- Nu fi scump la tarate si ieftin la faina.

Atunci omul asculta si vaca scapa cu viata.
- Bine m-ai invatat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cat pe ce sa-mi gatui vaca! Asa,
drumetul nostru, mirandu-se si de aceasta mare prostie, zise in sine: "Mata tot s-ar fi putut
intampla sa deie drobul de sare jos de pe horn; dar sa cari soarele in casa cu oborocul, sa arunci
nucile in pod cu tapoiul si sa tragi vaca pe sura, la fan, n-am mai gandit!" Apoi drumetul se
intoarse acasa si petrecu langa ai sai, pe cari-i socoti mai cu duh decat pe cei ce vazuse in
calatoria sa. S-am incalecat pe-o sa, s-am spus povestea asa. S-am incalecat pe-o roata, s-am
spus-o toata.
S-am incalecat pe-o capsuna, si v-am spus, oameni buni, o mare minciuna!!

Mica Sirena

A fost odata ca niciodata, in adancul marii,un castel frumos ca-n povesti. Nu-l atinsese nicicand
ancora vreunei corabii, la asa de mare adancime era. Curtea era toata numai cu flori ciudate si
pline de gratie, alge ce cresc pe fundul marii, iar pestii veneau si plecau de acolo aidoma unor
stoluri de pasari pe cer. Aici salajuiau craiul si craiasa marii, care aveau cinci fete sprintare, cinci
sirene mititele. Sirenele aveau un joc preferat: sa prinda meduze.

- Vai, ce frumoasa e! da-mi-o mie! striga una dintre ele, razand. Frumusetea plina de gratie a
sirenelor o intrecea pe aceea a oricarei fiinte din mare sau de deasupra ei. Dupa ce se jucara un
timp, sirenele il rugara din nou pe tatal lor: - Haide, lasa-ne sa vedem lumea de desupra! Craiul se
incrunta. - Nu, nici nu poate fi vorba pana n-o sa impliniti cinsprezece ani, spuse el cu hotarare.
Stiu ca abia asteptati sa vedeti cerul cu ochii vostri, dar e mult prea primejdios! - Acolo
deasupra, mai spuse si craiasa, nu e nici pic de apa si oamenii merg cu picioare.

Sirena mezina, care era si cea mai draguta si cea mai curioasa dintre toate, asculta cu mare
atentie. Tare mult ii mai placeau povestile maica-sii despre lumea de deasupra.
- Ce frumoasa pare marea cand soarele straluceste cu putere de deasupra! ofta sirena mezina.
Cat de mult as vrea sa am cinsprezece ani! Si zi de zi, mica sirena inota pana aproape de
suprafata ca sa vada razele de soare strecurandu-se prin apa. Desi cuprinse de nerebdare,
sirenele dadusera ascultare parintilor si asteptau ziua cand puteau sa se aventureze spre
suprafata marii. Lunile treceau incet, dar, in cele din urma, cea mai mare implini cinsprezece ani.
Cand se intoarse din mult asteptata excursie, se porni sa povesteasca:

- Luna straluceste ca un corn de aur pe cerul noptii! Asa cum ne-a spus mama, dar n-am crezut
vreodata ca poate fi atat de frumoasa.
Mai trecu un an, care parea ca nu se mai sfarseste, si cea de-a doua sirena implini cinsprezece
ani. Venise randul ei sa inoate pana la suprafata.
- Cand soarele apune, vazduhul e ca fermecat, spuse ea la intoarcere, cu ochii stralucindu-i de
fericire.
Dar mica sirena tot mai avea cativa ani de asteptat. Obisnuia sa se aseze langa o statuie dintr-un
colt al curtii, care reprezenta un om din lumea de desupra.
- Stau pe doua picioare? isi soptea intrebatoare sie insasi. Atunci cum se face ca nu cad?
Cand veni si randul celei de-a treia surori sa se duca la suprafata pentru prima oara, ea vazu
fiinte omenesti care inotau la varsarea unui rau.
- Pe pamant se descurca foarte bine, le spuse ea razand surorilor ei. Dar in apa
sunt tare neindemanatici.
Atunci cand urca si ea intaia oara la suprafata, ce de-a patra sirena nu-si putu
retine un strigat de admiratie. Zarise cerul noaptea.
- Mii de stele stralucesc acolo sus, spuse ea plina de fericire.
- Voi avea eu oare vreodata ocazia sa descopar ceva la fel de frumos? se intreba
mica sirena nerabdatoare.

In sfirsit veni si randul micii sirene sa iasa din mare. Se uita cu mirare si
incantare la o corabie care plutea maestuos pe valurile oceanului. Puntea era luminata frumos si
se auzea muzica. Sirena era atit de uimita ca se duse mai aproape de corabie. Un val mare o
ridica, asa ca putu sa vada puntea. Zarii oameni care stateau de vorba, radeau si dansau. Cand isi
facu aparitia un tanar, muzica se oprii brusc si lumea izbucnii in urale.
- La multi ani ! Sa ne traiasca printul ! strigara oamenii veseli.
- Multumesc, prieteni ! facu printul. N-am sa uit niciodata ziua in care am implinit cincisprezece
ani !

Petrecerea continua cu cantece si veselie. Sirena se uita cu atata atentie la printul cel chipes si
nu observa furtuna care se apropia. Briza cea blanda se transforma intr-o vijelie suieratoare,
care biciuia marea iscand valuri uriase. Muzica se opri si marinarii se repezira pe punte in vreme
ce corabia se ridica si se lasa in jos pe oceanul infuriat. Deodata catargul cel mare se rupse cu un
pocnet si corabia se lasa pe o parte. Apa navali pe punte. Marea si vantul loveau nemilos corabia
care se scufunda. Mica sirena vazu ingrozita cum printul este luat de apa, cum lupta din rasputeri
sa ramana la suprafata, dar valurile puternice il imping la fund.

- Nu! striga sirena inotand iute spre el. Il trase la suprafata de gulerul hainei. Nu crezuse
niciodata ca o sa aiba atata putere. Mica sirena inota multa vreme, tinandu-l pe print in brate.
Avea ochii inchisi printul. Cand ajunse la mal, mica sirena il puse pe nisip. Era la capatul puterilor.
Tragandu-si sufletul, ii aranja parul dandu-i-l peste cap si il saruta usor pe obraz. Apoi, cu glasu-i
minunat, incepu sa-i cante un vechi cantec de sirena ca sa-l readuca la viata. Printul se trezi,
clipind din ochi si incercand sa-si dea seama ce-i cu el. Chiar atunci trei fete tinere iesira
alergand din castelul din apropiere. Mica sirena aluneca inapoi in apa, usurata ca printul era in
afara primejdiei, dar inima ii era plina de tristete. Ajunsa din nou in adancul marii, mica sirena nu
se mai aseza nicicand langa statuie. Avea acum la ea o bucata de stofa rupta din haina printului la
naufragiu. - Tare as vrea sa-l mai vad pe tanarul acesta chipes, isi zise ea. Parintii se mirau de ce
era fata lor este atat de trista. Ea nu le spusese nimic despre calatoria pe care o facuse la
suprafata. In cele din urma se hotari ca trebuie sa ajunga cumva sa fie cu el. - Dar cum o sa merg
eu fara picioare ? se intreba ea. Atunci ii veni in minte vrajitoarea marii: Numai ea poate sa ma
ajute ! isi spuse sirena plina de bucurie.Mica sirena inota mult pana ajunse la apele intunecate,
care erau tinutul vrajitoarei. O gasi pe vrajitoare ascunsa sub tentaculele unei caracatite. Micii
sirene ii era atat de frica, incat abia putu sa ingaime cateva vorbe.
- Stiu ce vrei, micuto ! spuse vrajitoarea,fixand-o cu privirea. Doua picioare minunate cu care sa
alergi! Pot sa te ajut. Dar trebuie sa-mi dai ceva in schimb… si dupa o tacere adauga: Mi-ai da
glasul tau minunat? Mica sirena nu statu deloc pe ganduri. Ar fi facut orice ca sa fie din nou
impreuna cu printul ei. - Da! striga ea.Nici nu apuca sa spuna "da" ca ii si disparu glasul. Sirena isi
atinse cu tristete gatul, nefiind in stare sa mai scoata un vreun sunet. - Ia licoarea asta si du-te
pe taramul oamenilor, ii spuse vrajitoarea. Cand o s-o bei, coada de sirena o sa ti se deprinda de
trup. O sa te doara, dar dupa aceea o sa ai cele mai frumoase picioare de pe pamant!Mica sirena
lua licoarea si o porni grabita spre suprafata. Ajunse la mal, langa castelul printului. "Vrajitoarea
a spus ca o sa ma doara", gandi ea, stand in cumpana o clipa. Dar amintindu-si cat de nenorocita
fusese pe fundul marii, departe de cel pe care-l iubea, isi lua inima in dinti si bau licoarea. Mica
sirena simti o durere cand coada incepu sa i se desprinda de trup. Si pana sa-si dea seama daca
vrajitoarea reusise, lesina pe nisip. Cand se trezi, nu numai ca avea doua picioare frumoase, dar el
era acolo, tanarul chipes pe care-l salvase de la naufragiu, Fat-Frumos, cel pe care il tinuse ea in
brate.

- In sfarsit deschizi ochii! spuse el cu blandete. Mi-am facut atatea griji cand te-am gasit fara
cunostinta.Printul ii dadu vesminte si o ajuta sa se scoale in picioare. N-a fost usor deloc! Printul
credea ca o cuprinsese ameteala, de slabiciune, dar ea de-abia invata sa mearga. In seara aceea
se dadea un bal la castel. Mica sirena, frumoasa si tacuta, dansa fericita cu printul. Nimeni nu
stia cine e sau la ce renuntase ca sa aiba acele picioruse delicate. Timpul trecea si mica sirena
incerca sa castige iubirea printului. Acesta era cu ea. Si tare si-ar fi dorit mica sirena sa-i poata
spune povestea ei si spera ca el sa-i poata citi macar iubirea in ochi. Dar intr-o zi afla ca avea sa
se insoare cu o tanara fata care-l gasise pe plaja. "Crede ca ea l-a salvat! se gandi sirena cu
disperare. Nu ma iubeste!" De cand mica sirena parasise taramul marii, surorile ei o vizitasera in
fiecare zi. Neputand sa vorbeasca, le explica prin gesturi cat de disperata era. - Stiu, raspunse
cea mai mare, printul n-o iubeste. Trebuie s-o ajutam pe draga noastra surioara. Haideti sa
vorbim cu vrajitoarea. Daca o sa-i dam parul nostru lung si frumos, poate o sa fie de acord s-o
ajute din nou pe sora noastra.Cele patru sirene surori se dusera la vrajitoare sa-i ceara din nou
ajutorul.
- Nu, fetelor, raspunse vrajitoarea. Pastrati-va parul. Nu sunt atat de haina cum ma credeti voi si
stiu ce se petrece acolo sus. Surioara voastra cea curajoasa si-a castigat dreptul sa fie fericita.
Duce-ti licoarea asta. O sa-si recapete graiul, si iubitul ei print o s-o poata urma in adancurile
marii!Nunta printului de pe vasul regal incepuse cand mica sirena bau putin din licoare si incepu sa
cante:

"Plina de durere
Imi simt inima,
Uitat e cantecul de sirena
Pe care ti l-am soptit la ureche."

Printul se intoarse brusc si inima i se umplu de iubire, uitandu-se la mica sirena si ascultandu-i
glasul dulce. Sirena canta, povestind tot ce se intamplase din cauza iubirii ce i-o purta printului.
- Tu m-ai salvat! spuse printul. Si de atunci cantecul tau a fost mereu cu mine. Noaptea, o sirena
mi-l canta in vis. Tu erai!
Mica sirena nu-si mai incapea in piele de bucurie si-i intinse printului licoarea.
- Bea-o, ii sopti ea. Daca ma iubesti, ai sa renunti la lumea ta asa cum eu am renuntat la
glas.Uitandu-se drept in ochii micii sirene, printul lua licoarea si o bau pana la fund.
- Vino dupa mine in regatul meu, spuse sirena zambind radioasa.Impreuna se scufundara in marea
albastra si adanca. Mica sirena nu mai putea de fericire. Ce placere sa inoate din nou si sa fie cu
printul ei iubit! Mii de balonase se spargeau la suprafata, spunand adio lumii de deasupra.
Tinandu-se de mana, printul si mica sirena inotau impreuna imbatati de fericire, insotiti de
baletul pestilor multicolori. - Vezi ce linistita si blanda este viata aici pe fundul marii? exclama
sirena razand.Avand inca pe ei minunatele haine de nunta, fericitii miri se dusera la castelul
craiului si craiesei de pe fundul marii, urmati de sirene. Mama si tatal sirenei nu mai puteau de
bucurie ca li se intorsese fata. Ascultara povestea micii sirene, apoi craiul se intoarse catre
tanar.
- Fii bine venit! facu el. Iti dorim fericire! Fie ca ai coada de peste sau doua picioare, iubirea este
sigurul lucru care conteaza!Craiul marii fu gazda unei nunti mari. Apoi tanara pareche pleca intr-o
trasura frumoasa de patru caluti-de-mare. Familia sirenei lua la revedere de la ei si le ura
fericire vesnica. Cand trasura porni la drum, izbucnira urarele. Fiecare dintre supusii craiului le
facea cu mana si le trimitea sarutari in timp ce trecea pe langa ei. Vedeau si ei frumoasa iubire
dintre mica sirena si printul ei. Si cand luna de miere a noii perechi lua sfarsit, printul si mica
sirena se intoarsera la castelul de pe fundul marii, unde traira de-a pururea fericiti.

Marul

Marul care mai pastra inca urma dintilor baiatului, zacea aruncat pe raftul de sus al bibliotecii.
De fapt, lui ii placea sa spuna ca asteapta. Ce anume? Nu stia nici el si nu stiau nici cei patru
tovarasi de discutii pe care i-a intalnit in biblioteca: un glob pamintesc, o minge de tenis, o
ascutitoare roz si un dictionar vechi si foarte voluminos.
- Chiar asa, sari de la locul ei mingea de tenis, ce faci tu aici? Pe cine astepti? Si cine esti?
Marul se fastaci, incepu sa tuseasca usor si simti pe loc cum se face usor maroniu. De suparare:
- Pai, stiti… aaaaa… sa vedeti…eu nu…
- E clar, habar n-are de nimic, spuse sfatos globul pamintesc, dupa care isi mai aranja nitelus
paralelele si meridianele. Eu stiu foarte bine ca sunt un glob pamantesc foarte folositor. Pot
ajuta pe oricine vrea sa cunoasca planeta pe care locuieste. Ii arat muntii maro, apele albastre,
campiile si dealurile cat se poate de verzi. Sa nu mai punem la socoteala orasele, tarile si
continentele: pe toate le stiu si le cunosc ca pe propriile-mi buzunare… asta-i rostul meu!

Marul nostru il asculta cu atentie pe glob, dupa care ofta plin de mai multa suparare si necaz.
Care-o fi rostul meu pe pamant? se intreba el. De ce ma aflu aici, in camera baiatului care a
muscat o data din mine si m-a abandonat pe etajera? Nu mai inteleg nimic! De undeva din dreapta
bibliotecii, se auzi un scartait usor si toti isi intoarsera privirea intr-acolo. Era nimeni alta decat
ascutitoarea cea roz care isi lustruia lama.
- Ce va uitati asa la mine? se ratoi ea. Ce, n-ati mai vazut niciodata o ascutitoare care sa se
pregateasca de munca? Eu nu stau degeaba, ca altii – si privi inspre mar, care, rusinat, pleca ochii
in jos. Eu muncesc, nu gluma. Rostul meu pe lume este sa ascut creioane: grafit, colorate, cu
radiera sau fara. Trebuie sa am grija sa le fac varfurile ascutite asa ca… varful muntilor despre
care ne vorbea globul pamantesc.

- Asa e, asa e, o aprobara ceilalti in cor!Marul, din ce in ce mai maroniu de suparare, isi dadea
seama ca se afla intr-o mare incurcatura. Stia foarte bine ca el nu avea nici treaba globului si nici
cea a ascutitoarei; nu avea nici munti, nici ape si nici sa faca varfuri creioanelor nu stia… Dar
oare, ce stia el sa faca?
- Ura! striga el cat il tinura puterile. Cred ca am descoperit care este rostul meu pe lume! Sa sar.
Uitati-va si voi putin la mine: sunt aproape rotund. Daca o sa sar de pe etajera, o sa vedeti ca…
- Stai, stai, nu sari! tipa de la locul ei, speriata, mingea de tenis. Cum sa sari asa, fara sa te
antrenezi inainte? Si-apoi, asta este domeniul meu, asta stiu eu sa fac cel mai bine, pentru ca
sunt o minge de tenis. Nu-i asa? intreba mingea, rostogolindu-se repede repede catre
ascutitoarea cea roz.
- Fara doar si poate, o aproba aceasta. Chiar si globul pamantesc este aproape rotund, dar asta nu
inseamna ca este minge, pentru ca nu stie sa sara! Fiecare are rostul lui in viata. Daca nu crezi,
intreaba dictionarul. El stie tot. Privirile tuturor se indreptara spre batranul dictionar, care
sforaia rasfoindu-si usor paginile una cate una.

- Domnule dictionar, indrazni marul sa-l trezeasca, va rog mult de tot, ajutati-ma!
- Cum? Ce? Cine? sari ca ars dictionarul. Pe cine sa ajut? Ce nu stiti?
- Stai, stai putin, il potolira colegii lui de biblioteca. Mai intai trebuie sa-ti explicam despre ce
este vorba. Marul acesta, din care baietelul a muscat o singura data, nu stie care este rostul lui
pe pamant. Nu stie ce poate sa faca. Poate ne dai tu o mana de ajutor, sa dezlegam misterul.
- Mda, deci asta e problema, mormai in barba lui dictionarul… Stati asa sa vedem, ce spuneai ca
esti tu? intreba el intorcandu-si privirea catre marul care isi sterse repede si pe furis o lacrima
din coltul ochilor. Aha! Esti un mar. Pai sa vedem la pagina cu litera “mmmmm…" mai apuca sa
spuna dictionarul si adormi la loc, sforaind incet pe nas.

In camera se lasa o liniste apasatoare. Trei perechi de ochi il priveau pe mar: un glob pamantesc,
o minge de tenis si o ascutitoare roz. Nimeni nu stia care este rostul lui pe lumea asta, nimeni nu
putea sa-si dea seama ce stie el sa faca… Deodata, usa camerei se dadu la o parte si in camera
intra baietelul. Se duse ata la birou, scoase de-acolo un creion grafit pe care il ascuti rapid cu
ascutitoarea cea roz. Cu ajutorul globului pamantesc isi facu tema la geografie, iar din dictionar
afla ce inseamna cuvantul “axa". Treaba fiind gata si bine facuta, baiatul nostru insfaca mingea
de tenis de pe raftul bibliotecii si dadu sa iasa pe usa, cand brusc se opri, se intoarse din drum si
fara nici cea mai mica vorbulita lua cu grija marul de pe etajera si musca cu pofta din el pana-l
dadu gata.

Peste cativa ani, mai multi la numar, usa aceleasi incaperi se deschise si, in cadrul ei, aparu un
tanar inalt si frumos, care purta in mana o servieta doldora de caiete, carti, si cateva harti
facute sul…
- Sttt… se auzi de undeva de pe raftul biblioteciii. A venit profesorul de geografie! Sa-l lasam sa
studieze in liniste. Vorbea acelasi glob pamantesc sfatos, prietenul ascutitoarei roz, al mingii de
tenis guralive si al batranului dictionar. Patru prieteni, care au aflat in timp rostul unui mar rosu,
din care, odinioara, un copil muscase o singura data si-l lasase apoi pe etajera de sus a bibliotecii.
Era cat se poate de simplu: stiuse sa faca dintr-un copil, un om mare.

Imparatul alb si imparatul rosu

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. De mult, de cand cu povestile! Ca eu nu-s
de atunci, ci-s de mai incoace. Da intr-o zi ma duc eu la bunica si cotrobaind incoace, cotrobaind
incolo, dau de un sac; da rupt, da colbait!
- Bunicuta, ce ai dumneata in sacul cela? Da bunica:
- Lasa, zice, sa nu-l clintesti din loc! Zestre de la bunica-mea, care si ea a mostenit-o de la o
strabunica a ei, care si ea cica o avea cu limba de moarte de la o rastrabunica a ei!

Si eu, ca un plod neastimparat ce ma gaseam, nu sa ascult! Chitesc cand nu-i bunica acasa, si
hirsti! apuc sacul. Si cela era un sac de povesti, mai baieti! il deschid eu si povestile zbrr! zboara
in toata lumea, de-au impanat tarile! Atunci eu hat! o poveste de coada; am prins-o si v-o spun si
domniilor voastre! De mult, de cand ursii aplecau viteii si-i stergeau pe bot, desmierdindu-i, de
cand lupii se luau de git cu mieii de se infrateau, sarutindu-i, de cand puricele se potcovea cu
nouazeci si noua de oca la un picior si tot striga: „Mi-i usor, mi-i usor!" de mult, a fost un crai, un
boier mare si a avut un fecior. Si se intimpla amu in cutare tinut iarmaroace, si zice feciorasul
cela catre tat-sau:

- Tatuca, ce te-as ruga eu: da-mi o mie de galbeni, ca iaca negustorii se duc in iarmaroace; ma duc
si eu, poate, cine stie, oi cistiga si eu ceva.Buun! ii da tat-su mia de galbeni, si hai si el la iarmaroc.
Da el nu sa umble intr-a cistigului prin cele bilciuri, ci se duce intr-o scoala si zice:
- Domnilor, luminatilor si cinstitilor, de azi amiaza pana miine amiaza sa ma invatati scrisoarea, sa
ma invatati toate felurile de scrisoare de pe lume; ca asis1 va platesc, iaca poftim, mia de galbeni
pe masa. Si l-au invatat toate felurile de scrisoare, de scria si cu piciorul pe cringul cerului. Vine
acasa.
- Tatuca, zice, strasnic mai umbla negustorii istia: amus pagubesc, amus cistiga; numai eu am
pagubit tot!
- Apoi, dragul tatei, a doua oara ai sa cistigi si tu! Si-i mai da tat-su o mie de galbeni.Iara mi se
duce feciorul cel de crai la iarmaroc. Umbla-n-coace, umbla-ncolo, da de nouazeci si noua de
muzicanti si le zice:
- Domnilor, muzicantilor, si lautarilor, de azi amiaza pana miine amiaza sa ma invatati a cinta in
toate muzicile. Asa fel de cintare sa ma invatati, asa de frumoasa, ca toata fiara, toata lighioaia
sa se adune de cintarea ceea; pana si serpimea cea veninoasa, care se intimpla de intra in om, sa
iasa la soare, de cintarea ceea. Ca asis va platesc, iaca poftim mia de galbeni pe masa.

A invatat el amu si cintarea ceea, si vine acasa.
- Vai de mine, tatuca, ce sa ma fac, ce sa ma direg, unde mi-a fost capul, ca iarasi am pagubit, si
n-am cistigat nimica!
- Dragul tatei, ai sa cistigi a treia oara de buna seama. Da sa te porti o tira mai binisor; sa te
porti, dragul meu, sa cistigi, ca-i o sumedenie de bani matrasita! ii da el de grija. Mai deschide-ti
ochii si mai stringe-ti punga, ca la asa tirguri cu doi bani in trei pungi se cade a umbla! Si-i mai
pune si a treia mie in palma.Hai se duce baietanul nostru si pagubeste si a treia mie in iarmaroc,
adeca vorba vine ca pagubeste, ca el cele trei mii de galbeni nu le-a pagubit, ci s-a invatat prin
cele scoli, de s-a facut de tot nazdravan. Ca colo, in scolile cele, erau feluriti invatati si inselatori
de lume, si la dinsii a invatat el toate nazdravaniile si toate draciile.
Buun! Vine el acasa.

- Ira! dragul tatei, ce esti asa suparat si scirbit? Da1 el face catre tat-su:
- Of, tatuca, ori sa-ti spun, ori mai bine sa ma inec!?
- Da de ce, dragul tatuchii, din ce pricina imi vorbesti asa?
- Daca, tatuca, am pagubit si a treia mie, ce sa mai zic!?
- Apoi, dragul tatei, mai bine te prapadeai si tu pe undeva ca sa nu te mai fi avut eu la casa mea!
- Vai de mine, tata, ce vorba mi-ai spus dumneata acum!!
- Asa ti se cade, dragul meu!
- Apoi din cit ii asa, tata, hotarit lucru ca pentru ocara asta asa de amarnica, eu ma duc pe lume!
si asisi: Tatuca, sanatate buna — ii pupa mina si porneste. Tat-su incepe a plinge.— De ce mai
plingi, tata?! Amu mai batjocorit, si amu plingi?
- Daca, dragul meu, numai pe tine le am avut si amu si tu te duci...
- Eh! lasa, nu mai plinge, tatuca, ca viu eu la o mnne-poiiniiue inapoi! zice el — si porneste!

Si nici ca mai suguieste, merge o zi, merge doua, merge patruzeci Si noua, zi de vara pana-n
seara, cale lunga sa-i ajunga: pe unde? Numai el stie! Si tot asa, picior dupa picior, picior dupa
picior, ajunge feciorul nostru unde ajunge, si intUneste un boier.
- Bun intilnisul, boier mare!
- Multumesc dumitale! Da ce vint te abate pe la noi? ii da boierul.
- Ce vint? Nici unul, ca mie pe-ori unde mii drumul!
- Iga breee! Ca mare lucru ii fi fiind dara dumneata!?
- Om cu carte, care imparte! ii da raspuns feciorul nostru.
- Alei! Ca doara nu-i fi fiind invatator de copii?!
- Ba ca chiar!
- Sa traiesti dara, frate! Hai cu badica, cati da el de lucru!
- Sa traiesti si dumneata, cucoane, ca-mi iei calea din picioare! Da boierul cela avea la copii cu
cirdul. Si tocmai umbla sa-i deie la carte. Norocul lui ca a dat peste asa invatator, ca, ma rog
dumneavoastra, doar invatatura avea feciorul nostru, de trei mii de galbeni!!

Cum a muncit el amu cu copiii aceia, nu ma intrebati! Destul ca ajung ei toba de carte. Si hai amu
parintii copiilor sa-l multumeasca:
- Ei, zice, domnule, cinstitule si iubitule, ce-i pofti dumneata, ce plata, ca ne-ai invatat asa de
bine copiii?
- Nimic, zice, ca mie imi trebuie numai o muzica de la dugheana cutare. Voi pofti sa mergeti cu
mine si mi-o aleg.Buun! Se duce feciorasul nostru cu domnul cela, si-si alege o fortepianca. Si cand
se pune odata de cinta cu dinsa, multa tara a rasunat!
- Asta-i de mine! zice el, si asisi: Sanatate buna, domnule! se multumeste de slujba, ii multumeste
si boierul pentru invatatura copiilor, si hai la drum mai departe!Merge el, merge iara, zi de vara
pana-n seara, cale lunga sa-i ajunga, si tot asa cu mersul si cu dusul ajunge la un munte, in niste
pustietati de ostrovuri langa mare. Se suie in virful muntelui si-si face ca un sihastru casa. Apoi
asa la o vreme cand prinde a cinta din fortepianca, ca pe acele timpuri de invatatura, ce-a invatat
el, de-ce, de-ce cinta, de ce iesea ba o pasare, ba o gujulie1, ba o lighioaie si fel de fel de
salbataciune. Si cita pasere si lighioaie ii pe lume, toata s-a fost strins pe langa dinsul: alta se
scalda, alta juca, alta cinta, de era o dragoste si o frumuseta nesfirsita.

Da tocmai in tara ceea, unde asa de avan cinta nazdravanul nostru din virful muntelui celuia, era
un imparat, care de opt ani avea sarpe intr-insul. Si de cei opt ani imparatul nici nu mancase, nici
nu bause, de nevoia si necazul ce-l tragea cu sarpele cela, ca, ma rog, doara si sarpele crescuse in
cei opt ani de zile. Si tocmai in timpul cela, in care incepuse a rasuna tara de cintecul naz-
dravanului, imparatul se trezeste si zice:
- Vai de mine, ce-i asta? Vis a fost ori aievea se aude asa ca o cintare? Ca iga cum si iga cum, zice,
parca am auzit si eu prin somn cintarea ceea, si sarpele m-a mai ingaduit si mi-a dat pace. Si ce v-
as pofti, boieri dumneavoastra, curtenilor si slujbasilor, sa va duceti pana in cutare munte: ce
muzicant ii acela? Poate ar putea sa se sloboada pana la curtile mele aice; ce cintare are el? Poate
ar putea sa vie pana la mine! Hai se duc slujbasii si crainicii imparatesti sa-l pofteasca pe
muzicant la curtile imparatului. Da in muntele cela nu era frunza pe copac, cita pasare si gujulie si
lighioaie se adunase la auzul cintarii celeia. Si era o dragoste si o frumuseta, ca nu se mai putea
pe muntele cela.

Si el, nazdravanul, de acolo, din virful muntelui asa le-a cuvintat:
- Ma rog, zice, tare va poftesc sa aduceti pe inaltatul imparat incoace; ca atita pasere si gujulie
si lighioaie ce am eu pe muntele ista. nu pot sa le parasesc. Si mi-i de-a mai mare dragul sa ma uit
la dinsele! ca vezi, alta cinta, alta se scalda, alta juca si fel de fel de magi faceau. Da poftesc,
zice, ca daca iti veni cu inaltatul imparat, sa aduceti si oaste cu sabia bine ascutita. Si cand l-au
adus pe imparat acolo la fata locului, a zis muzicantul sa-l puie in sus; si i-a legat imparatului
minurile, sa nu se urneasca. Apoi cand prinde nazdravanasul a cinta cu toata puterea si invatatura
lui, multa tara a rasunat. Si paserile si gujuliile si lighioile nu-si mai aflau loc de cintare si de
jocuri! Si multe gujulite de cele mai mititele au pierit de atita joc si zghihuiala. Dar si sarpele
iesea afara! De-ce, de-ce iesea, de-ce si nazdravanul mai amarnic cinta. cand se asvirle odata
sarpele afara!

...Da ofiterii si slujbasii, ei sedeau pe de-a laturea imparatului, unde nu mi ti-l iau din sabie! Da
sarpele, niste sarituri ca acele de ioi-trei stinjeni in sus facea! La urma urmei, ce stiu eu cum imi
aduce un ofiteras palosul, si-i zboara capul!! Da amu si capul sa .nire inapoi in om. Atunci iute
striga muzicantul, de-l intorc pe imparat cu fata in jos si-i arunca o prostire peste cap, sa n-aiba
pe unde intra sarpele. Si mintuit a fost imparatul de sarpe! Se trezeste- imparatul. L au spalat, I
au gatit frumos, una-alta...
- Vai de mine, zice, unde-i domnul capelmaistru de la cintarea asta, ce sa facut aice? Ia aista-i,
inaltate imparate! Tocmai dumnealui!
L-a cuprins si l-a sarutat imparatul.
- Poftim in trasura pana la curtile mele, zice imparatul. Da ei ia si-i mai faci o chitare. Unde nu
incep atunci lighioile si gujuliile si paserile niste jocuri ca acele: alta cinta, alta juca, alta din aripi
batea parca se scalda, alta peste cap se da si fel de fel de mestesuguri facea, de nu se mai
incapea de atita dragoste si frumuseta.
- Tare ma bucur de dragostea asta, zice imparatul, si oi zabovi si eu oleaca.Si pune-te tu,
cogemite imparat, cu toti boierii si curtenii tai la privit!

- Vai de mine, da dumneata sa faci bine poate ii tinea asa ceva o basma, una-alta, ca asta vine ca
la o comedie; sa-ti dam ceva! Da el muzicantul:
- Inaltate imparate, mergeti sanatosi acasa; ca m-oi face si eu pe la curtile dumneavoastra, numai
sa ma multumesc de dobitoacele astea pentru dragostea si sagile ce mi-au facut.S-a dus
imparatul. Da el se pocloneste frumos la paseri si la gujulii si la lighioi si zice: Multumim ca ne-ati
facut sagile astea, asa de minunate! s-au multumit si dobitoacele de cintare, si dus a fost fiecare
in lumea lui. Nazdravanul se ia binisor, se gateste si hai la imparatul cu pricina. Acolo I-au primit
ca pe un oaspe scump, l-au pus la masa, l-au ospatat, l-au cinstit, l-au omenit... una-alta...
- Ei! zice imparatul, domnule, cinstitule si iubitule, amu ce-i fi vrind dumneata? ii vrea sa te fac un
crai, or un capitan, ii vrea sa te fac ceva nou...
El n-a poftit nimica.
- Doamne, inaltate imparate, zice, multumim pentru cuvintul ast bun, dar eu ce sa poftesc? Adeca
asa o pomenire nu se poate face?!
- Ii buna si pomenirea, domnule, dar asta, zice, ii prea groasa, ii hat groasa pomenire. Ca eu unul
sa fi stiut ca m-a scoate cineva din nemernicia mea si m-a mintui de sarpe, ii daruiam toata
marirea mea si urdia mea i-o dam toata, numai sa fiu om! Macar sa stiu ca ramin numai cu mantaua
asta. Dar asa, fiindca mi-ai spus ca vrei sa ai o pomenire pe pamintul asta, apoi eu de la mine cu
nouazeci si noua de mii de florini te cinstesc.
- Se poate, zice. Va multumesc.
Si-si stringe nazdravanul frumusel banisorii ceia, si vine prin tirg de-si cumpara un lant de aur cu
creanga de aur, care stralucea ca soarele si-ti fura vederile. Si hai ce face el, hai ca vine tocmai
la tatuc-su acasa!
Tatal lui, cand l-a vazut, a ametit de bucurie: da cu caciula in ciini:
- Hir, cotarle, ca doar nu la voi a venit! Noa bun!

Da amu, a doua zi, feciorul se scoala cu noaptea in cap, isi pune lantul de aur cu creanga de aur ca
un ciine la grumaz, si zice:
- Hai de-acu cu mine, tatuca!
- Vai de mine, ce faci tu, dragul tatuchii?!
- Trebuie sa mergi cu mine la tirg, la iarmaroc, tata, si au sa-ti iasa acolo imparati si crai, da tu sa
ma iei de lant si sa ma vinzi lor rob, la robie, ca la piatra, ori la orice. Ca mie asa mi-i scrisa, ca sa-
mi ispasesc pacatele!... cand ii ajunge in tirg, sa ceri trei harabale de galbeni pe mine!... vezi
dumneata, el se gindea la cele trei mii ce le-a pagubit in iarmaroc.
Tat-su numai ingheata cand aude asa o vorba, jdar nici bleau nu zice; vede ca n-are incotro. Si
pornesc la tirg!
S-au fost strins imparatii si craii si boierii roata imprejurul robului cu lant de aur:
- Domnule negustor, ce-i asta?
- Un rob al pamintului!
- Ce face el?
- La ce-l pui, aceea face!
- D-apoi cum, ce fel, cit ceri dumneata pe el?
- Trei harabale de galbeni. Da ei:
- Bree omule, ori domnule, ori ce-i fi fiind dumneata, ai mai fost prin iarmaroace, ai mai vazut
lume de cand esti? Ce-i asta, ca de cand ii lumea nu s-a pomenit asa ceva, sa ceara cineva trei
harabale de galbeni pe asa un nemernic de rob!

Atunci el, robul de colo face:
- Nu vi-i rusine obrazului! imparati sunteti voi, crai sunteti voi, ca nu sunteti vrednici sa dati pe
mine trei harabale de galbeni?
imparatii si craii atunci coada intre picioare si se dau la o parte. Se pun la masa la sfat:
- Bre, zice imparatul Alb, ce-i de facut cu el, ca tare ne-a mai ocarit. Hai si-om pune mina de la
mina, sa-i implinim cele trei cosuri de galbeni, sa-l rascumparam si apoi las pe mine, eu i-s popa!
Ce-a pati, cu nime n-a imparti!Si-au pus imparatii care de care, cela si cela, de i-au implinit tatine-
su cele trei cosuri de galbeni si l-au rascumparat pe rob.
- Noa, striga imparatul Alb catre un slujbas, care era crainicul lui, ia-l, bre, pe robul asta cu tine
si na-ti scrisoarea asta; da-o la inaltimea imparateasa, sa faca precum ii scris intr-insa.Da-n
cartea ceea el asa scria:
- Inaltata imparateasa, cum a ajunge robul asta acasa, sa ai grija de a-l spinzura la poarta curtilor
mele, ca sa ma palesc cu capul de picioarele lui, cand a fi sa vin acasa.

Hai se duce crainicul cu robul nostru, si tot ducindu-se ei, ajung asa intr-o vale la un sipotel. Da
ceea era in toiul verii; si o caldura, si o naduseala, sa te scalzi pe uscat, nu ceva! Crainicelul se
repede la ciurgaus sa se racoreasca. Trage un git de apa si, plecindu-se, te miri cum scapa
scrisoarea jos. Apoi, daca si-a mai potolit setea, hai la drum mai departe. Da robul nostru de ce
are ochi? Ca sa vada! Si se roaga catra crainic:
- Of, ingaduie-ma oleaca sa beau si eu un pic de apa!
- Apoi, zice cela, mi-i sa nu te linciuresti prea mult. Hai, du-te dara, da numai repegior!
Se duce robul, vezi doamne, la apa, ca lui asa-i era de apa acum cum i-i ciinelui a linge drobul de
sare, si da de ceea ce-i trebuia lui: pune mina pe scrisoare si indata-mare cirt-scirt preface toata
cartea si asa o rastalmaceste:
- Inaltata imparateasa, cum a sosi feciorul asta la curtile noastre, sa ai grija a-l da la feredeu sa-
l scalde, sa-i aduci croitori, sa-l gateasca, si sa-l pui pe urma cu fiica noastra in cutare odaie,
tocmai intr-al treilea cat, ca voinicelul asta seamana a fi partea copilei noastre. Cine stie, din cit
nu s-a primit ea cu cei doisprezece feciori de crai ce-au fost in petit, s-a primi poate ca cu
feciorasul asta! Si-i da crainicului scrisoarea asa prefacuta: Iga ce-am gasit! Bucuria celuia stiu
ca nu era proasta, cand se vede ca prin urechile acului scapat de ceea ce-l astepta. Isi ascunde
scrisoarea in sin si hai mai departe.
Amu, la o vreme, iaca si imparatul Alb venit acasa. Da la poarta, nu-i nimica. Si cand prinde
imparatul a se vaieta, si a se rasti, si a racni!... Da imparateasa:
- Vai de mine, inaltate imparate, de treizeci de ani de cand tot imparatim, da asa cuvint n-am avut
sa avem la casa noastra! Cum, ce fel, ce scirba ai asupra capului mariei-tale?
- Ca, zice, asa-i si asa-i.
- Saracan de mine, inaltate imparate, d-apoi ce-i asta? Ca iga, doara condeiul dumitale a umblat
aice; il cunosc doara. Iaca si scrisoarea pe masa!
imparatul se da si citeste carticica.
- Iga bree! face el, azi sunt atitea si atitea zile de-atunci, si eu am vrut sa fac din robul asta asa
si asa, si ti-am fost scris asa, da dumnezeu iga cum mi-a purtat degetele! Vai de mine, inaltata
imparateasa, poate ista sa fie partea copilului nostru! De-am sti macar din ce neam ii! Noa, zice,
da oleaca de pedeapsa tot trebuie sa-i dau. N-am ce-i face! Ca tare ne-a ocarit parpaletul! Si-i
povesteste imparatesei din fir a par cum si ce. Apoi da sfoara in tara sa se adune toti pietrarii si
zidarii din imparatie. Si astia, ca la o porunca imparateasca, ma rog, cand incep a roi in toate
partile, si-a pus si imparatul miinile la cap. Codrul atita frunza n-are si marile n-au atitea fire de
nisip citi maiestri s-au fost adunat! Pe urma le spune imparatul toata povestea cum si ce. Zice:
- Acuma, cit va vad, sa-mi ridicati oleaca de temnita pentru robul cel deprins a ocari obraze
imparatesti.
Maiestrii pietrari si zidari atunci cand mi se astern pe lucru, una doua au ridicat o temnita cit o
cetate. Virfu-i batea in nourii cerului si numai sus-sus au fost lasat o ferestruica.

- Ei, zice imparatul, acolo sa-ti ispasesti pacatele! Si-l pun pe nazdravan, cu toata nazdravania lui,
la racoare. Noa ce te faci acum? Rabda un ceas ca-i trai un an!
Sade amu robul nostru la inchisoare.Da eu, iac-asa, luindu-ma cu vorba, uitat-am sa va mai spun
una, ca imparatul Alb avea o fata. Da ce fata! Frumoasa-frumoasa, scrisa de frumoasa! S-o sorbi
intr-o lingura de apa, s-o inghiti si alta sa nu-t; trebuiasca. Si cu lipici si cu vino-ncoace, parca-ti
facea cu mina: fugi de acolo, vina-ncoace! Sezi binisor, nu-mi da pace! Norocul, celor ce n-au
apucat-o, ca multi voinici si-au rapus capul pentru fetisoara asta! Si fetisoara, daca ii la curtile
tatine-su, apoi aude si ea ceva, vede si ea ceva. Da nazdravanul nu era nici el de lepadat. Ca-mi era
asa de nu stiu cum si de cum sa va spun, ca fata imparatului de dragoste nici nu mai putea. Asa
scazuse copila la fata, mai rau decat un taran care munceste. Si ma-sa, inaltata imparateasa, de
jalea feti-sa i s-a facut mila, si se indura, de-i trimite robului pe ascuns, fara stirea imparatului,
chilote1, perni, asternut, pat si ce-i cerea sufletul, asa ca robul nostru asa haladuia acum in
temnita ceea, cum ar sedea si un slujbas imparatesc undeva. Si fata o data in zi, la amiazazi, era
la dinsul; da imparatul nici cu spatele nu stia de asta.

Toate bune si frumoase, pana la o vreme. Ca mai sunt ele si belele pe lumea asta. Si vorba ceea:
cap de-ar fi, ca belelele curg girla! Asa si cu imparatul nostru.Ca-n vremea asta se ridica
imparatul Rosu si-i trimite imparatului Alb trei bete de alun, unul ca unul, sa ghiceasca imparatul
Alb care-i de la radacina, care-i mijlocul, si care-i virful, „ca de nu-i ghici, mai ciine de imparate
Albe, am sa te spinzur!" Asa-i scria el imparatul Rosu. Vezi dumneata, imparatul asta era un
buclucas de cei ce-si cata cu luminarea. Plinge imparateasa, plinge fata imparatului, plinge toata
curtea ca ce-a venit pe capul imparatului Alb. Si la amiazi vine fata cu mancare la robul cel din
inchisoare, plinsa si cu ochii impaienjeniti de lacrimi.

- Doamne, draguta mea si gospodina mea, o intreaba el, ce esti asa cu ochii rosi si esti plinsa
tare? Ce fel de aft1, ce fel de scirba ai asupra capului tau? Spune-mi cu adevarat, ca eu te-oi
scoate din toate.
- Doamne, cinstitule si iubitule, de unde ma-i scoate, daca tatuca te-a zidit aici! Mai bine nu te
mai aduna tata la casele lui si nu ma invatam cu dumneata!... se caineaza copila.
- Eh, nu te lua pe scirba, ca eu de aici, de unde ma vezi, am sa te ajut si-am sa te apar. Nu-i
nimica, zice, si traind si nemurind a mai fi el si dupa voia noastra. Ca iga cum si iga cum, zice,
dimineata te scoala frumusel, te du la inaltatul imparat si spune-i ca ai visat asa si asa sa faca: sa
duca betele cele la o apa curgatoare, ca bunaoara la Suceava, si acolo sa le rapada de pe mal
drept la mijlocul apei. Batul care-i de la radacina are sa vie inapoi la dinsul, cel care-i din mijloc
are sa ramiie tapan in mijlocul apei, si virful are sa mearga in cela mal. Ca, zice, nu te teme, s-a
primi el, imparatul Rosu, cu vorba asta!

Copila nu asteapta sa-i spuie de doua ori si fuga-fuga la tatuc-su cu vorba asta. Buun! ii trimite
imparatul Alb raspuns:
- Mai mintosule de imparate Rosu, altceva nu ti-ai gasit de intrebat, ca in imparatia mea si copiii
de tita o stiu asta. Ca iga asa-i si" asa-i!Imparatul Rosu, parca l-ar fi pus pe jaratec, cand aude
raspunsul asta. Si in ruptul capului sa-i vie imparatului Alb de hac cu alta intrebare.De unde si
pana unde ii trimite trei minzoci: „Na-ti, zice, sa ghicesti care-i fatat mai intii, care-i al doilea, si
care-i pe urma fatat. Ca de nu, mai ciine de imparate Albe, hotarit ca am sa te spinzur!"Da minzii
ceia, dumnezeu stie de unde-au fost scosi: unul ca unul! Cum seamana doi stropi de roaua, asa
semanau ei. Na, pas de ghiceste acum, imparate Alb, daca-ti da mina! Si iarasi o scirba si o nevoie
la curtea imparatului Alb, de prapadenia lumii!Si la amiazazi fata intirzie de tot cu adusul
mancarii si vine plinsa de tot si cainindu-se la robul cel din inchisoare. Da-i da robul:
- Vai de mine, tot asa te vad?!

- Apoi, plinge fata, iga cum si iga cum: ce-a venit pe capul tatei de la ciinele de imparatul Rosu.
- Eh! zice robul, asta-i floare la ureche! Ia pune-te frumusel aice sa-ti spuie badica cum si ce.
Miine dimineata te du la inaltatul imparat si-i spune ca ai visat sa faca trei ciubere: unul de
stejar, unul de fag si al treilea de brad. Si sa puie in cel de stejar griu, in cel de fag orz, da in cel
de brad sa puie ovaz. Pe urma sa aseze ciuberele la rind in ograda si sa sloboada minzocii. Care a
merge la ciubarul cu griu, ii fatat intiiu, care a da la orz ii al doilea, si care a merge la ovaz ii pe
urma fatat.Copila, de bucurie mai-mai sa traga o tropotica, si tot intr-un suflet la tat-su:
- Tatuca draga, ca-i asa si nu altfel! Buun! Si-i trimite imparatul Alb raspuns:
- "Bre imparatele Rosu, ia seama ce faci, ca rid si argatii de la curtea mea de atita minte. Ca asta
cine nu stie cum se cearca minjii?" Si, zice, asa-i si asa-i.Da imparatul Rosu sa crape de ciuda si nu
alta.
- Vai de mine si de mine, zice el, imi pare ca am dat peste om! Ce sa fac, ce sa ma dreg! Hai se
ridica el si se sfatuieste cu Pepelea lui, ca avea si el, ma rog, un fel de nazdravan, pe Pepelea. Da
Pepelea ista tot nu era asa de chitit la cap ca robul nostru cel din inchisoare, ca robul nostru avea
mai multe mestesuguri. Nu era, ma rog, scolit cu trei mii de galbeni?

Noa, sede imparatul Rosu la divan cu Pepelea; sed ei la sfat si face imparatul Rosu:
- Vai de mine, ce putere, ce marire sa aiba el, ca-i mai avan decat mine!Da Pepelea:
- Iaca, eu inca nu-s de azi de ieri, si inca am oleaca de scoala, da asta, drept sa spun, nu pot
pricepe!
— Mai, zice imparatul Rosu, am sa-l mai cerc intr-un fel. Si din vorba-n vorba ii trimite
imparatului Alb scrisoare asa:
- "Mai capcine de impaiate Alb, vad eu ca esti din zodia intelepciunii, si din cit ghicesti asa de
bine toate cele, apoi sa mai ispravesti si asta: cand a fi sa beau dimineata cafeaua, si oi lua
lingurita in mina, tu sa slobozi un foc din tun de sa se auda pana la curtile mele. Sa vedem la cit ti-
a sta acum cumintenia ta! Esti adeca mai avan decat mine? Ha?! Si al doilea foc tot asa sa-l dai,
cand a fi sa-mi trag papucul. Ii ispravi si asta, bine de bine; nu-i ispravi, capatul tau ii lucru
sfint!"Noa, ce jalanie s-a stirnit amu la curtile imparatului Alb, nu s-a pomenit de cand lumea.
Plinge imparateasa, pling boierii si slujbasii, plinge toata curtea, plingeau de udau pamintul; da
fata asis sa se risipeasca, nu ceva. Si de data asta copila a intii/iat de tot cu adusul mancarii.
Bietului .nazdravan i se lungisera urechile de foame.
- Vai de mine, mindra mea si draga mea, ce-ai mai facut astazi, de-ai intirziat asa? intreaba el.
- Apoi, sa-ti spun drept, dc-amu ani gatit-o!
- Da nu mai zice! Cum se poate? Doar n-a fi cerut imparatul Rosu sa jupim piatra morii si sa-i
ducem pielea?!
- Ba nu! Da iga ce-a poruncit: sa impuste tatuca asa si asa un foc din tun, cand a bea el cafeaua si
altul cand si-a trage papucul pe picioare.
- Ei, zice robul, daca-i numai atita, apoi nu te mai lua degeaba pe scirba. Si miine dimineata te
scoala frumusel si-i spune la inaltatul imparat precum ca: tatuca, iga cum si ce am visat eu as-
noapte, ca nici dumnezeu sfintul nu te scoate din chichionul asta, fara numai robul, care l-ai zidit
in temnita ceea.Fata parca prinsese aripi, asa zboara pana acasa si-i spune tati-ne-su cum si ce.
- Draga tatei, ii aievea asta?
- Aievea, tata, ca pare-ca asis vad cum mi s-a aratat in vis. Da imparatul nu stia ca fata-sa zi de
zi ii tot ducea robului de
mancare, si gindea ca de mult, l-a fi iertat amu cel-de-sus pe robul cela, si face:
- Vai de mine, d-apoi l-om mai afla noi, ca poate amu a fi numai oale si ulcioare!
- Apoi, poate l-om afla! se smereste copila.

Si indata-mare porneste imparatul la rob, si l-a aflat! cand l-a strigat imparatul pe nume, el,
robul, a raspuns asa, incet, din fun-dul-fundului. Ei, daca l-au auzit raspunzindu-se, apoi cita
frunza-i pe copac, atita amar de pietrari si zidari a strins imparatul, sa deie jos zidurile cele de
deasupra nazdravanului. Si asa le-a fost dat de grija imparatul, ca altul tinea sortul, altul
cazmaua, altul cepita, ca un fir de colb sa nu-l ajunga pe rob, ferit-au sfintul, ca altmintrelea,
aveti sa fiti cu totii taiati si hacuiti in bucatele! Si i-au facut o usa larga, cit putea sa intre o
trasura in temnita ceea. Deci l-au scos pe rob din temnita, l-au pus in careta alaturea cu
imparatul si cu mare alai au pornit la curtile imparatesti. Acolo il spala, il gatesc frumos si se pun
cu totii la masa.
- Dragul meu, fecior de crai ori de boier, or ce-i fi dumneata, ce sa fie ca asa-s de batut de
dumnezeu?
- As, inaltate imparate, pune-ti cepita pe-o ureche, maninca, bea si te veseleste, ca de-amu eu am
sa-ti port toata rinduiala. Da imparateasa face:
- Vai, dragul mamuchii, ce noroc te-a adus la casa noastra! Atunci el s-a cam rusinat oleaca si asa
a cuvintat:
- Inaltata imparateasa, nu-s vrednic sa-mi ziceti asa, ca eu nu pot sti ce-a mai fi, pana nu mi-oi
cistiga piinea mea... Si indata mare iese afara in cerdac si striga catra pietrarii si zidarii cari l-au
fost dezgropat:
- Bre, maiestrilor, si pietrarilor, si zidarilor, amu sa va vad ce va poate mesteria: indata mare sa-
mi ziditi din pietrele cele un turn asemenea cu cerul!

Si cand ii toarna pietrarii si zidarii o acastaie1 de turn, nici nu i se vedea virful. Ca doar mesteri
si nu saga erau aceia! Noa bun! Nazdravanul isi urca tunul cu scripetii sus, tocmai in virful
turnului, si hai se suie si el. S-au ingrozit si au prins a racni imparatul si imparateasa, da fata
imparatului asisi plingea inadins, ca asa de inalt s-a fost inaltat nazdravanul, de numai cit un
purice se vedea colo, sus. Si cand dimineata imparatul Rosu baga lingurita in paharul de cafea, asa
de amarnic a huit tunul din virful turnului de credeai ca cerul se naruie si iadul se desfunda. Si
multa tara s-a cutremurat, si curtile imparatului Rosu s-au zguduit si s-a varsat si paharul de ca-
fea.
- Vaileu! striga imparatul Rosu, unde-s papucii sa mai vad al doilea foc cum a veni.Cind sa puie mina
pe papuc, cela, nazdravanul mai strasnic da drumul la tun, ca lui amu tot una-i era: ori a trasni cum
se cade tunul ori s-a risipi cu el turnul... l
imparatul Rosu tragindu-si atunci papucul pica de pe scaun jos si scapa si papuc si tot din mina.
Asa de amarnic bubuise al doilea foc!
- Vai de mine, zice imparatul Rosu, asta de nu cumva ii frate cu cel-de-pe-comoara, apoi ii chiar el
in picioare. Mi-a trebuit sa-mi bag boii in plug cu dinsul?!Dar n-are incotro: hora ti-a trebuit?
joaca pin-la sfirsit! Si-i mai trimite imparatului Alb carte:
- "Ma ciine de imparat Alb, cum vad eu semeni a fi de obrazul meu. Ia poftim pana la imparatul
Rosu, sa-ti arate si el oleaca de puterica. Sa vedem de-aproape ce-ti poate cureaua, si urma a
alege".

Noa, plingerea si jelania care s-a stirnit acuma la curtea imparatului Alb, nu-i nimeni vrednic s-o
poata spune. Plingeau pana si pietrele de mila lui! Da imparateasa si fata imparatului, sareau came-
sile de pe dinsele de-asa bocet! Si imparatul Alb ca la o icoana se uita la nazdravanul nostru. Da
nazdravanul:
- Inaltate imparate, zice, cit despre asta te poti culca pe-o ure- che; habar de grija sa n-ai! Ma
duc eu pe capul lui! Ma duc sa ti-l joc, de i-or da lui pe nas toate cele! Numai sa-mi dai trei
regimente de catane si odajdiile imparatesti si coroana.

Imparatul Alb, bun-bucuros, in data mare ii da cele trei regimente de catane, si odajdiile
imparatesti si coroana, puse frumos intr-o lada. Si nazdravanul nostru asa era amu, parca el ar fi
fost imparatul! Si asis pe lucru, baiete!... Un regiment din cele trei il imbraca in straie albe, unul
in straie rosii, si pe al treilea il face cu funingine ne-gru-negru, cum is diavolii cei rai din iad: si pe
fata si pe dinti si tot. Apoi isi ia sanatate buna si hai la drum inainte. Merge, tot merge, spre
imparatie.Numai ce a fost intrat in imparatia imparatului Rosu, cand ce sa-i vada ochii? O
spinzuratoare noua-nouta!

Iga bre, asta-i mai rau decat poftim la masa! Si zi: spinzuratoare pentru imparatul Alb?! Da-da,
numai vorba ii ca nu-i tot cum se chiteste, ci-i si cum se nimereste!" isi zice el in sinea lui si lasa
acolo langa spinzuratoare regimentul cel rosu. Da regimentul cel imbracat in negru il pune sa steie
hat mai incolo, intr-o ripa pe padure. Si cu catanele cele albe o ia la papuc mai departe. Intra ei
amu in ograda la imparatul Rosu. Da imparatul Rosu ii asteapta in cerdac; si asa sade pe o ladita cu
un capau1 langa dinsul, cum ar sedea un imparat cu un sfetnic ceva la sfat.
- Ei, striga imparatul Rosu, imparate Albe, arata-ti cinstita fata si poftim la cantalarie.
Atunci ei toti intr-un glas striga:
- Noi toti suntem imparati! Da imparatul Rosu:
- Vai de mine, ce-i asta? Auzi cum vreau sa ma insele nemernicii de ei?! Asa zice imparatul catra
Pepelea lui.
- Ei, fie! sunteti imparati, fire-ati spinzurati! Si le da imparatul Rosu piine, mancare, una-alta, cum
ce se cade la catane.
- Iti pofti si-ti manca in cutare cazarma, zice el.
- De ce nu, se poate!
- Mai - face amu imparatul Rosu catra Pepelea lui - tu sa te bagi la noapte in cutare soba din
cazarma, si sa iei seama, ca ei or sfatui una-alta, si caruia i-or zice imparat, na-ti foarfecele, sa-l
insemni la cabat.

Si noaptea catanele, cum li-i felul, soptesc despre cite de toate:
- Inaltate imparate, intreaba unul, de ce-i piinea asa de dulce la imparatul asta?
- D-apoi, zice nazdravanul, cum n-a fi dulce, daca stringe lapte de tita de la femeile din sat si-l
pune in piine; ca asta-i pita lui.
- Inaltate imparate, intreaba altul, de ce-i asa rosu imparatul ista?
- D-apoi, zice, vazut-ai capaul cel rosu cu care sta in cerdac? Apoi, ia acela ii tatucul imparatului
istuia! Pepelea asculta chitic in soba, si cand au fost adormit toti, tup! frumusel din borta afara si
hirsti! cu foarfecele il inseamna pe nazdravan si-i face borta la cabat.Dimineata s-au fost sculat
acum toti. Vede nazdravanul pozna:
- Hm! se uita lung la cabatul bortit si zice: Iga ma, vedeti semnul asta? Na-va foarfecele si
faceti-va toti cite un semn la fel.
Si-si fac ei toti semnul cela la cabat.
Intra pe urma in ograda la imparatul Rosu si se pun frumos in rind. Imparatul Rosu, cum ii vede,
da fuga la aripa dreapta, si drept la nazdravanul nostru, ca el era un brad de flacau trupes si bine
in-valit. Intr-o mie sa fi fost, pe dinsul ar fi pus ochii mai intii.
- A! ghidi, ghidi, ghidus de imparatele Albe, zice imparatul Rosu, dumneata esti imparatul, ca iga
esti mai altfel la cabat! Hehei! Am stiut eu ca musai numai unul sa fie imparat.
- Ba noi toti suntem imparati, ca iga straiele noastre toate-s asa! Si toti isi arata bortile de la
cabat!
- Cum breee!? zice imparatul Rosu, si fuga-fuga se repede in cerdac si pliosc! o palma lui Pepelea
de cele tataresti: Mai spurcaciune, ce crezi tu?! Ti-i bate joc de mine!?...

Da Pepelea tiuuu! se arunca in virful casei si incepe a racni si a se vaieta cit ii lua gura:
- "Nu ti-i rusine! imparat esti tu, om esti tu, ca esti facut de ciine si bei lapte de la femei, si tat-
tu ii capaul cel rosu de colo!..."
Asa a strigat Pepelea si s-aaa dus in lumea lui! imparatul Rosu numai ce-a inlemnit!
- Vai de mine, mi-a pus capacul. Ma rog, cu toate cele m-ati in-celuit si m-ati batjocorit, zice el,
as vrea batar sa dau fata cu imparatul domniilor voastre!
Da nazdravanul face:
- Ma rog atunci, inaltate, sa ingaduiti pana ce-oi veni eu. Si iute se duce, deschide lada ceea, de-si
scoate hainele imparatesti
si coroana; se imbraca ca un imparat si vine la fata locului. Regimentul ii face onor frumos,
imparatii inchina sabiile, si imparatul Rosu cuvinteaza: — „Inaltate imparate Albe, noua ani si noua
zile as fi sezut eu cu regimentul dumitale la ospete si la veselii, sa nu-mi fi facut rusinea asta, ca
eu adeca is facut de capau!"
- D-apoi poate nu-i asa! zice nazdravanul.
- Macar sa si fie! Ce-a trebuit sa spui intre atita norod asa o vorba!! Ca eu doar is om; tot am
faptura de om, si numai la par is asa olecuta rosu!...
- Apoi da! inaltate imparate Rosu, eu una stiu: pe unde-ti iese vorba si sufletul are sa-ti iasa! Si
ce-i de spus, ii de spus verde in fata, si nu pe din dos!
- Apoi din cit ii asa, zice imparatul Rosu, poftim la spinzura-toare!

- De ce nu? Se poate! zice nazdravanul. Si voi, oameni buni, face el catra regimentul lui, mergeti
sanatosi acasa, ca si asa nu-mi puteti ajuta de amu nimica.Si vin ei la spinzuratoare. Da regimentul
cu straie rosii sedea sub spinzuratoare si asa cinta de frumos, ca in regimentul cela erau alesi
oameni scoliti de pe lume; tot unul si unul, alesi pe sprinceana. Mai mare mirarea imparatului Rosu:

- "Vai de mine, imparate Alb, da asta ce-i? Ca eu cand am inaltat spinzuratoarea, tipenie de om n-
am vazut pe aici!"
Da nazdravanul parca nici nu-l aude.Cei din regimentul cel negru, care stau intr-o ripa hat mai
incolo de spinzu ratoare, asa racneau si urlau si se taiau din sabii, mai rau ca dimonii cei rai din
iad.
- Vai de mine, da aceia ce-s? intreaba imparatul Rosu.
- Aceia? Tu le ramii lor! Ai sa le cari piatra, si te-or hartani si te-or intinde. Iga cum se taie si se
crimpotesc! Asa au sa te ciopirteasca si pe tine!
Si cei negri tipau si racneau ca diavolii cei rai din iad.
- Vai de mine, zice imparatul Rosu, decat ori raminea la astia, mai bine ma spinzur! si-si pune
juvatul in git. Imparatul Alb atunci haiti! stringe iute fringhia, si-l ridica in slava!

Si, spinzurat a fost imparatul Rosu!
Da nazdravanul nostru ce mai face? Ia in stapinire coroana si paminturile imparatului Rosu si zice:

- Ne-a fi de-ajuns! Haidem acasa!Si cand a intrat in curtile imparatului Alb, imbracat in hainele
imparatului Rosu, cu cele doua regimente schimbate frumos in straiele de mai inainte, fata
imparatului a lesinat de bucurie. Pe urma iara a inviat!...Da imparatul Alb, care se cheama ca era
de beget, il pune in scaun si-i zice:
- "De acum, dragul tatei, mai imparateste si tu; ca eu is batrin si mi-i destul!" Si plingea imparatul
Alb, si plingeau si imparateasa si curtea si toti de bucurie.Pe urma, ce mai era sa faca? Au pornit
nunta! Si-au dat sfoara in tara si ravase prin orase sa poftim la nunta.
Da eu nu m-am putut duce, ca aveam sa fiu la cumatrie la tata. Si m-am fost pornit la moara sa
fac faina. Trag eu carul la usa morii, da moara ca-n palma! Nu-i acasa! Na-ti-o buna! Ma uit eu, da
pustia cea de moara imi paste la capsune pe o costisa, de parca de ani de zile nu mancase. Ei,
drace! infig eu biciusca inaintea boulenilor si hai dupa moara, s-o aduc la treaba.

Si nazdravanul vede ca nu pot veni la nunta in nici un chip, si se da de-i scrie tatine-su carte:
- Tare poftesc, draga tatuta, sa vii numai decat la nunta mea. A venit si tat-su.Si cand la masa
mare, se ridica nazdravanul si asa a cuvintat:
- Tatuca, dumneata ai banuit c-ai pagubit cu mine trei mii de galbeni; da eu nu le-am pagubit, ci le-
am dat prin cele scoli si m-am trudit amarnic, pana am invatat rinduielile imparatiei. Poftim inapoi
cele trei mii de galbeni si-ti multumesc ca m-ai ajutat sa ma scolesc!Tat-su da sa ingenuncheze si
sa-i sarute mina. Da el l-a sarutat pe tat-su pe obraz, ca mosneagul incepuse a plinge...Si atita-i
povestea asta!

Degetel

A fost odata un padurar care avea o nevasta si sapte copii. Cel mai mare era de zece, si cel mic
de sapte ani. Erau foarte saraci si cei sapte copii le ingreunau mult viata. Baietii nu puteau inca
sa-si castige singuri bucatica de paine, fiindca timpurile erau tare potrivnice. Baiatul cel mic
era tare slabut si din cale-afara de pipernicit. Nu era mai inalt decat degetul cel mic de la mana
si de aceea il dadura porecla de Degetel. Bietul baiat era cel mai sfios si cel mai destept dintre
toti fratii. Nu-i placea sa trancaneasca, in schimb asculta cu luare-aminte. In acel an, i-a incotit o
foame atat de cumplita, incat bietii oameni hotarasera sa scape de copii. Intr-o seara, pe cand
copiii dormeau, padurarul ii spuse nevestei:

-Vezi si tu ca nu mai avem cu cei hrani pe copii si nu vreau sa-i vad murind de foame. O sa-i
parasesc maine in padure.
-Oh! Ai putea face una ca asta? striga nevasta padurarului.
In zadar incerca barbatul sa-i arate ca saracia era crunta, ea nu se putea invoi; desi saraca, era
mai presus de toate mama. In cele din urma, cazu la invoiala cu barbatul ei si se duse sa se culce
varsand lacrimi amare. Degetel auzise tot ce vorbisera parintii, pentru ca nu dormea. Pana la ziua
nu se gandi decat la ce avea de facut. Se scula in zori si se duse la marginea unui parau, unde isi
umplu buzunarele cu pietricele albe si apoi se intoarse acasa. Degetel nu sufla nici un cuvant
fratilor lui.

A doua zi, intrand in padurea deasa, padurarul incepu sa taie lemne, in timp ce copiii trebaluiau si
ei. Tatal si mama se indepartara incetisor, apoi o rupsera la fuga pe carare. Cand se trezira
singuri, copiii, incepura sa-si strige parintii si sa planga cat ii tinea gura. Degetel le spuse:
-Nu mai plangeti, fratiorii mei! Tata si mama ne-au lasat aici, dar eu va duc inapoi, acasa. Veniti cu
mine!
Degetel cunostea bine drumul, pentru ca presarase in cale pietricele albe. Fratii il urmara pe
Degetel spre casa. La inceput, copiii nu indraznira sa intre si se pusera sa asculte ce vorbeau
parintii. In ziua aceea, acestia castigasera ceva bani. Nevasta padurarului luase carne si pregatise
cina.

Femeia zise cu durere:
-Vai, unde or fi bietii nostri copii? Ce-or fi facand in padure? Poate i-au sfasiat lupii!
Nevasta paduralului plangea amarnic:
-Vai mie! Unde-or fi copiii mei? Sarmanii mei copii!
Ea vorbise atat de tare, incat copiii, care erau in fata usii, strigara intr-un glas:
-Aici suntem!
Femeia alerga se le deschida usa si sarutandu-i le spuse:
-Cat sunt de bucuroasa sa va vad din nou, dragii mai copii! Desigur ca sunteti obositi si flamanzi!

Copiii se asezara la masa si mancara cu pofta, iar parintii erau cat se poate de bucurosi sa-i
revada. Insa bucuria nu a tinut prea mult, parintii fiind din nou coplesiti de tristete: din cauza
lipsei banilor, nu-i mai puteau hrani pe copii. Ei s-au gandit sa-i duca din nou in padure. Degetel
trase din nou cu ureghea la ce puneau ei la cale. Se scula de zori sa adune pietricele, dar gasi usa
incuiata de doua ori. Acum nu mai stia ce-i de facut. Nevasta padurarului dadu fiecarui copil cate
o bucatica de paine pentru pranz. Degetel se gandi:"As putea presara firimituri pe unde vom
trece" si ascuse bucata de paine in buzunar. Tatal si mama ii calauzira in locul cel mai adanc din
padurea cea deasa si intunecoasa si ii parasira pe copii, cat mai departe de casa. Degetel era
sigur ca nu-i va fi usor sa gaseasca drumul cu ajutorul firimiturilor de paine pe care le presarase
de-a lungul cararii. Dar mare ii fu dezamagirea cand nu mai gasi nici urma de firimituri, fiindca pe
toate le ciugulisera pasarelele. Iata-i singuri in padure!

Noaptea se apropia. Cu cat inaintau, cu atat se rataceau si se afundau mai adanc in padure. Se
pornise un vant aprig si copiii dardaiau de frica. Li se parea ca aud din toate colturile urlete de
lupi. Nu indrazneau nici sa vorbeasca, iar ploaia marunta ii udase pana la piele. Degtel se urca in
varful unui copac, sa vada de jur-imprejur. Zari hat, departe, o luminita si se indreptara spre ea.
Curand ajunsera la casa luminata si batura la poarta. O femeie le deschise si intreba:
-Ce doriti dragii mei copii?
Degetel raspunse:
-Suntem niste copilasi care ne-am ratacit in padure.Femeia le raspunse plangand:
-Vai, sarmanii mei, ati nimerit la un capcaun care inghite copii!
-Buna doamna, daca nu vreti sa ne lasati sa intram in casa, ne vor sfasia lupii, la noapte, in padure.
Mai bine sa ne manance domnul Capcaun. Poate se va indura de noi, daca ne ajutati, ii raspunse
Degetel,tremurand tot de spaima.

Nevasta capcaunului ii lasa sa intre si se duse sa se incalzeasca langa foc. Deodata se auzira batai
in usa. Capcaunul se intorcea acasa. Femeia se grabi sa-i ascunda pe copii sub pat si deschise usa.
Capcaunului ii era foame si se aseza la masa. Adulmecand in dreapta si-n stanga, simti miros de
carne proaspata.
-Aici se petrece ceva necurat, zise el si se ridica de la masa, ducandu-se drept spre pat. A, vei sa
ma pacalesti, iata vanat destul ca sa-mi pot ospata prietenii cand vor veni sa ma vada.Si scoase pe
copii unul cate unul. Bietii copii ii cerura sa-i crute, dar capcaunul era de-o cruzime fara pereche.
Niciodata nu se lasa induiosat. Ii spuse femeii:
-Vor fi bucate delicioase, mai cu seama daca-i pregatesti cu un sos bun.
Se duse sa ia un cutit mare dar femeia ii striga:
-De ce vrei sa faci asta astazi? N-ai timp maine?
-Ia taci din gura! raspunse capcaunul.
-Mai ai atata carne, urma femeia. Ia te uita, un vitel, doi berbeci si o jumatate de porc!
-Ai dreptate! spuse capcaunul. Du-i la culcare.
Femeia cea buna la suflet era bucuroasa ca-i scapase pe copii. Capcaunul avea la randu-i sapte
fete care-i semanau leit. Nu erau inca foarte inraite, dar ii muscau pe copilasi ca sa le suga
sangele. Ele se culcara devreme s-i dormeau toate sapte intr-un pat mare. Fiecare dintre ele
purta o coronita de aur pe cap. In odaia aceia se mai afla un pat in care nevasta capcaunului ii
culca pe copii. In toiul noptii, Degetel se scula, scoase caciulitele fratilor sai si le puse usurel pe
capete copilelor capcaunului, iar coronitele de aur pe capetele fratiorilor sai. Cand capcaunul se
destepta, isi lua cutitul cel mare si se urca in camera fiicelor sale. "Ia sa vedem ce fac micii
nostri strengari"? isi spuse in sinea lui.

Se apropie de patul fetelor, care purtau caciulitele baietilor.
-Iata-i ! spuse spuse el, si taie pe loc gatul celor sapte fiice ale sale. Tare multumit de fapta sa,
se duse din nou se culce.De indata ce-l auzi sforaind pe capcaun, Degetel isi destepta fratii, le
spuse sa se imbrace si sa-l urmeze. Coborara incetisor in gradina si o luara la fuga cat ii tineau
piciorele. Dimineata, femeia capcaunului se urca in camera fetelor, pe care le gasi cu capetele
taiate. Capcaunul ramase si el uimit de ce i se arata inaintea ochilor si striga plin de manie:
-O sa mi-o plateasca nenorocitii! Da-mi repede cizmele cele de sapte poste. O sa pun mana ei!

Capcaunul porni pe urmele copiilor care erau departe de casa acestuia. Cand Degetel il zari pe
urias pasind de pe un munte pe altul, trecand raurile ca pe niste paraiase, ii ascunse pe fratii sai
in scobitura unei stanci. Capcaunul era obosit si vru sa se odihneasca putin. Din intamplare, se
culca tocmai pe stanca unde se ascunsera copiii. Inchise ochii si adormi cat ai clipi. Degetel le
arata drumul fratilor sai, care se indepartara in fuga spre casa. Apoi Degetel se apropie de
capcaun, ii scoase cizmele si se incalta cu ele. Cizmele erau fermecate, marindu-se sau
micsorandu-se dupa nevoie. Dupa ce-si puse cizmele de sapte poste, se duse drept la casa
capcaunului, unde o gasi pe nevasta lui jelindu-si fetele ucise.

-Barbatul dumitale este in mare primejdie, ii zise Degetel. A cazut in mainile unei cete de talhari
care au jurat sa-l omoare daca nu le dai tot aurul si argintul pe care-l are. M-a rugat sa vin sa va
dau de stire primejdia care-l ameninta. Trebuie sa le duc tot ce aveti, daca nu, va fi ucis de
banditi. Chiar capcaunul mi-a dat cizmele de sapte poste.Femeia ii incredinta toate bogatiile
capcaunului, pe care Degetel le duse acasa, unde parintii si fratii il intampinara cu mare bucurie.

Cocosatul de la Notre Dame

Paris, 6 ianuarie 1482. O multime de oameni se stransese inauntrul Palatului de Justitie. Era ziua
pe care lumea o stia drept Sarbatoarea Nebunilor, iar cei de acolo venisera sa-si aleaga regele.
Un grup de actori se straduia sa joace o piesa, dar nu-i baga nimeni in seama. Autorul, un tanar pe
nume Pierre Gringoire, incepuse sa se necajeasca. Cativa oameni care tocmai treceau pe-acolo se
oprisera in loc cateva clipe ca sa se uite, dupa care pufnira in ras.
- Aoleu, mare plictiseala si cu piesa asta! strigara ei. Hai fuga sa-l alegem pe regele Nebunilor!
Ce-ar fi sa facem o intrecere de strambaturi? Cine se stramba ce-l mai urat, acela sa fie rege!
Toata lumea izbucni in urale.
- Dati-i bataie cu piesa! striga Pierre Gringoire prada furiei. Dati-i bataie!

Insa nimeni nu-l auzi. Dupa cateva minute intrecerea era gata sa inceapa. Cei ce aveau sa se
poceasca asteptau intr-o capela mica de langa sala principala. Deasupra usii se gasea o
ferestruica sparta si se hotari ca fiecare, cand ii venea randul, sa-si vare capul prin spartura si
sa se strambe cat mai urat cu putinta. Deodata se ivi un chip atat de pocit, incat gloata striga
dintr-o data:
- El a castigat! El sa ne fie rege!

Barbatul iesi din capela si fu recunoscut de toata lumea. Era Quasimodo, clopotarul din catedrala
Notre-Dame. Numai ca el nu se strambase de loc! Din nascare era la fel de slut si stramb cum
numai trupul lui se mai lauda a fi. Multimea se stranse in jurul sau, ii aseaza o tichie de bufon pe
capatana si il scoase pe strada in chiote si urale. Pierre Gringoire se uita neputincios la marea
sala care se golise, iar apoi la baietii lui actori lasati sa joace in fata nimanui. Pe urma cineva fu
auzit strigand:

- Haideti sa ne uitam la Esmeralda cum dantuieste!
Auzind asta, actorii se facura si ei nevazuti. Scotand un oftat de naduf, Pierre se lua dupa ei. In
Place de Greve, Esmeralda dantuia luminata doar de palpairea unui foc. Avea pielea aurie si parul
negru ca taciunele, era tanara si frumoasa. Uitand de toata supararea de pana atunci, Gringoire
nu-si mai putu dezlipi ochii de la ea.

Dintr-un unghier, un barbat invesmantat tot in negru si cu o cautatura fioroasa o privea la randu-i
pe Esmeralda. Dupa ce incheie dansul, fata o dadu la iveala pe Djali, caprita alba cu cornite aurite.
Cand animalul strunit de tanara incepu si el sa dantuiasca, cei de fata izbucnira in risete.
Deodata, barbatul in negru striga:
- Asta-i vrajitorie! Tanara tiganca se infiora si prinse sa tremure. Dintr-un alt colt al pietei se
auzi o voce de femeie:
-Tiganca rea ce esti! Du-te inapoi unde ti-e locul!
Copiii incepura sa se hlizeasca.

- E pustnica aia batrana si scofalcita! chicotira ei. N-are ochi sa-i vada pe tigani. Ia auziti-o cum
bolboroseste!
Pe urma dadura cu ochii de alaiul care-l ducea pe Regele Nebunilor si plecara in fuga sa-l
intampine. Pe data, silueta intunecata iesi din coltul umbros unde statuse ascunsa si se duse glont
spre primul rand al alaiului. Gringoire isi recunoscu in clipa aceea maestru, pe Claude Frollo,
arhidiaconul de la Notre-Dame. Furios din cale-afara, acesta se apropie de Quasimodo si-i smulse
coroana de pe cap. Gloata isi tinu rasuflarea, curioasa sa vada ce avea sa urmeze. Quasimodo era
puternic ca un taur si n-ar fi fost de mirare sa-l atace pe preot. In loc de asta, el ingenunche
supus in fata lui Frollo. Preotul ii facu un semn numai de ei stiut, iar pe urma pleca din piata.
Lumea incerca sa-l faca pe clopotar sa se intoarca in mijlocul ei, ca sa serbeze mai departe. Insa,
Quasimodo ii infrunta cu o cautatura furiosa. Se dadura cu totii inapoi infricosati si-l lasara sa
plece. Se inapoiara la catedrala fara un cuvant. Cu douazeci de ani in urma, Frollo il gasise pe
Quasimodo in cripta unde erau lasati copiii parasiti si-l adoptase pe micutul care era atat de slut,
incat nu se indurase nimeni sa-l ia de acolo. Quasimodo crescuse intre zidurile catedralei. Ii stia
fiecare cotlon si mai stia ca era singurul camin de care avea sa-si aduca aminte vreodata.
Dangatul puternic al clopotelor il asurzisera cu timpul si, chiar daca putea sa vorbeasca, foarte
rar se intampla sa deschida gura, stand mai toata vremea cu pasarile si celelalte vietati ce-si
gasisera culcus in turnul cladirii. Ii era devotat lui Frollo, care avea un renume ciudat in targ. Unii
sopteau ca se indeletnicea cu vrajitoriile - ceva caruia ii spunea magie neagra - si toata lumea se
temea de el. Unde mai pui ca alti oameni scornisera ca insusi Quasimodo era un demon!

Dupa ce Esmeralda pleca din piata, Gringoire se tinu dupa ea. Nu avea nici o letcaie in buzunar si
nu stia unde avea sa doarma. "Tiganii sunt cumsecade". Strazile urbei erau pustii si pline de
umbre furisate. Esmeralda mergea cu un pas sprinten, iar bietul Gringoire se silea sa n-o piarda
din ochi. Deodata, din bezna tasnira doi barbati care o atacara pe fata. Aceasta prinse a tipa, iar
bietul Gringoire ii sari in ajutor, strigand din rasputeri:

- Opriti-va! Stati! Pe urma vazu cu groaza ca unul dintre atacatori era Quasimodo! Cocosatul se
repezi la Gringoire si-l dobori la pamant, iar apoi o lua pe sus pe Esmeralda si fugi cu ea in brate.
Insotitorul lui porni in urma lor, lasandu-l pe Gringoire sa zaca fara simtire acolo unde fusese
trantit. Esmeralda se zbatea si se lupta, strigand mereu dupa ajutor. Ca un facut, un soldat iesi
de pe o straduta si le striga rapitorilor:
- Stati pe loc, nemernici ce sunteti! Dati drumul fetei!
Dupa aceea o lua pe tanara din bratele lui Quasimodo, care se uita la el si nu-i venea sa creada.
Barbatul din fata lui era nimeni altul decat capitanul garzii regale!Oamenii lui il urmau
indeaproape si nu trecu mult mult pana cand Quasimodo fu inconjurat de soldati inarmati.
Insotitorul lui se facuse nevazut, ca si cum nici n-ar fi existat vreodata. Quasimodo incerca sa se
lupte, dar soldatii erau prea multi si pana la urma reusira sa-l lege fedeles. Esmeralda il privi pe
chipesul ofiter care o salvase si il intreba sfioasa cine era.

- Phoebus de Chateaupers, la ordinele dumitale, rosti el.
- Iti multumesc, domnule capitan, surase fata, facand o plecaciune plina de gratie si disparand in
noapte, spre marea uimire a lui Phoebus.In vremea asta, Gringoire se ridica anevoie de jos. Vazu
ca pe strazi nu mai era tipenie de om si isi blestema ceasul rau. Unde Dumnezeu avea sa doarma?
Tot mergand fara tinta, nu trecu mult si Gringoire se rataci. Simti apoi ca era urmarit si chiar
zari cateva siluete care se miscau in intuneric. Se gandi sa faca pe loc cale-ntoarsa, dar umbrele
acelea amenintatoare nu-l lasau. Merse mai departe prada fricii si pana la urma ajunse intr-o
curte mai paraginita. Intr-o parte se inalta un fel de han la are carui geamuri se vedeau luminite
jucause.

- Unde ma aflu? striga el inspaimantat.
- Bine-ai venit la Curtea Miracolelor! rase cineva din multime.
Undeva in han, pe un butoi, sedea capetenia bandei, Clopin Trouillefou. Acesta ii asculta povestea
lui Gringoire, iar apoi ii zise:
- Nu noi ti-am cerut sa vii aici. Ai venit, dar acum trebuie sa platesti.Arata undeva afara, unde o
ditamai papusa atarna de o spanzuratoare, cu hainele pline de tot felul de clopotei.
- Daca poti sa iei punga de la mogaldeata fara sa se-auda un clinchet, te lasam in viata. Daca nu,
dam papusa jos si te ridicam pe tine-n streang in locul ei!
Nici nu intinse Gringoire bine mana spre punga ca incepura sa zornaie toti clopoteii, iar cei din
banda se-nghesuira in jurul noului venit si-l impinsera spre latul spanzuratorii. Ii pusesera deja
funia in jurul gatului, cand Clopin vorbi din nou.
- Iti mai dam o sansa. Daca se-nvoieste vreuna din femeile de-aici sa te ia de barbat, iti dam
drumul.
- Il iau eu striga o voce.Spre marea lui uimire, Gringoire o vazu pe Esmeralda croindu-si drum
spre el.
- M-am invoit sa-ti fiu soata doar ca sa te scap de streang, dar nu cumva sa te apropii de mine,
am cutit! Scoase un pumnal subtire de la cingatoare, iar Gringoire se aseza cu grija. Cum ai ajuns
aici? Il intreaba tanara.
- N-am stiut incotro s-o iau, raspunse Pierre. N-am nici familie, nici bani. Sunt un parlit de
scriitor.
- Pe mine m-au luat de la parinti, rosti Esmeralda, aratandu-i lui Pierre un pantofior pe care-l
tinea intr-o punga de matase. Asta-i tot ce am. Dar intr-o buna zi o sa-mi gasesc parintii si cand
or sa vada condurul, or sa ma recunoasca!
La o zi dupa Sarbatoarea Nebunilor, sala tribunalului era plina ochi. Toata lumea era curioasa,
fiindca era ziua cand avea sa fie judecat Quasimodo. Din nefericire, si judecatorul, ca si
impricinatul, era surd ca o cibota. Quasimodo n-avea cum sa auda intrebarile judelui, pe cand
acesta din urma era incredintat ca i se raspundea. Nu trecu mult si lumea incepu sa rada ori de
cate ori judecatorul punea o intrebare. Omul legii se infurie, crezand ca impricinatul isi batea joc
de el. Pe neasteptate, se ridica in picioare.
- Luati-l pe circarul asta si legati-l de stalpul infamiei din piata! porunci el soldatilor. Sa ramana
acolo un ceas sau doua, sa-i fie invatatura de minte sa mai ia legea peste picior!

Bietul Quasimodo fu scos din sala de judecata. Stalpul infamiei era de fapt o roata de lemn
inaltata pe o constructie de piatra. Osanditul era legat de roata si biciuit, in vreme ce roata se
invartea incet, ca sa aiba toti cei de fata prilejul sa asiste la pedeapsa. Curioasa, multimea
incepuse deja sa se stranga. Pe cand Quasimodo era scos din sala de judecata, doua femei isi
croira drum printre oameni ca sa ajunga la celula unde isi ducea zilele pusnica cea batrana.
Aceasta se hotarase sa nu mai stie de nimeni si de nimic si sa traiasca de pe o zi pe alta, din
pomenile celor mai milostivi. Cele doua femei ii lasara un codru de paine pe pervaz. In vreme ce se
indepartau, una dintre ele spuse cu un suspin:

- Ce trista soarta. Tii minte ce fata draguta era?Toti o iubeau si ii erau, prieteni iar acum nici n-
ai zice ca e aceeasi faptura.
- Si-a pierdut mintile cand i-au furat tiganii fetita, incuvinta cealalta femeie. I-au lasat un
pantofior si nimic altceva. Si te mai miri ca n-are ochi sa-i vada pe tigani! Nefericita! Clatinand
din cap, cele doua femei se alaturara multimii stranse deja in jurul stalpului infamiei. Quasimodo
fu impins in genunchi si inlantuit de roata ce prinse a se invarti, in timp ce calaul il biciuia. De
fiecare data cand biciul i se abatea pe spinarea gheboasa, Quasimodo tresarea de durere. Gloata
radea la fel de tare cum o facuse deunazi, cand il alesese Rege al Nebunilor. Ba cativa se
incumetara sa arunce cu pietre. Chiar atunci Claude Frollo strabatea piata calare pe un catar, iar
Quasimodo ii arunca o privire plina de speranta. Doar era stapanul lui si avea sa-i vina in ajutor,
nu?

Numai ca preotul isi vazu de drum si-si pironi ochii in alta parte. Dupa un ceas, Quasimodo cersi o
gura de apa ca sa-si stinga setea. Multimea hohoti si mai abitir.Dintr-o data, Esmeralda isi facu
loc printre oamenii din piata si se apropie de osandit. Gandindu-se la seara din ajun, Quasimodo
socoti ca fata venise sa-si bata joc de el. Insa ea ii adusese apa de baut. In ochii cocosatului
incepura sa joace lacrimi de recunostinta Chiar in clipa aceea, de la celula de piatra a pusnicei
batrane, se auzi un glas inciudat si harsait:
- Blestemata sa fii, vrajitoareo, cu tot neamul tau! Tanara auzi vocea si se facu alba la fata ca o
hartie.
Cine a zis miau

Catelusul dormea pe covoras langa canapea. Deodata, ca prin somn, a auzit ca cineva a zis:
- Miau!
Catelusul a ridicat capul, a luat seama imprejur. Nimeni! "Probabil am visat" - si-a zis el, si s-a
lungit pe covoras. Dar iata ca cineva a zis di nou:
- Miau!
- Cine-i acolo? Catelusul a sarit ni sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat si sub masa. Nimeni!

S-a urcat pe pervazul ferestrei si a vazut un Cocos plimbandu-se prin curte. "Iata cine nu m-a
lasat sa dorm" - s-a gandit Catelusul si a dat fuga in curte, direct la Cocos.
- Asculta, tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat Catelusul pe Cocos.
- Nu, eu nu vorbesc... Si Cocosul a batut din aripi slobozind un "Cu - cu - ri - gu - uu!"
- Dar altceva nu stii sa spui? - l-a intrebat Catelusul.
- Nu, numai "Cucurigu" - a raspuns Cocosul. Catelusul s-a scarpinat cu laba de dinapoi, dupa
ureche, si a plecat acasa... Deodata, chear langa pridvor, cineva a zis:
- Miau!
"Aha aici era!" - si-a zis Catelusul si a inceput sa scurme repede, langa pridvor, cu toate cele
patru labute.

Cand s-a facut groapa mare, de acolo a tasnit un Soricel mic, cenusiu.
- Tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat cu asprime in glas Catelusul.
- Ti - ti - ti - a chitait soricelul. Cine a zis asa?
- Cineva a zis "Miau" ....
- Aproape? - a intrebat tremurand Soricelul.
- Uite, chear aici - a raspuns Catelusul
- Mi-e frica! Ti - ti - ti! - a chitait Soricelul si a zbughit-o.
Catelul a cazut pe ganduri. Deodata, chear langa cusca cainelui, cineva a spus tare:
- Miau!

Catelusul a ocolit de trei ori , in fuga, cusca dar n-a dat de nimeni. In cusca s-a miscat cineva...
"Aici era...- si-a zis Catelusul. Acum am sa-l prind..." S-a apropiat tiptil...I-a sarit insa in fata un
Dulau mare si latos.
- Mr - r - r - r! - a marait Dulaul.
- Eu...eu vreau sa stiu...
- Mr - r - r - r !
- Dumneavoastra ati spus .... "Miau"? - abea a ingaimat Catelusul, cu coada intre picioare.
- Eu ?! RazI de mine, Catelule!
Catelusul a luat-o la sanatoasa cat il tineau picioarele, spre gradina, si acolo, s-a ascuns sub o
tufa. Si, deodata, chear la urechea lui, cineva a spus:
- Miau!

Catelusul a scos capul de sub tufa si, pe o floare, langa nasul sau, a vazut o Albina pufoasa. "Iata
deci cine a zis Miau"! - s-a gandit Catelusul si a vrut s-o inhate cu dintii.
- Bz - z - z - z- a bazait Albinasi l-a piscat pe Catelus chear de varful nasului.
Catelusul a scheunat si a rupt-o la fuga, iar Albina -- dupa el! Zboara si bazaie:
- Bz - z -z -z -...te pisc! Bz - z - z...te pisc! A alergat Catelusul la iaz--si baldabac in apa!
Cand ascos capul din apa, Albina disparuse. Si deodata, cineva a spus iar:
- Miau!
- Tu ai spus "Miau"? - l-a intrebat catelusul pe un Pestisor care inota, aproape de el.

Pestele nu a raspuns nimic, a dat din coada si dus a fost in adancul iazului.
- Oac - oac - oac! - a izbugnit in ras o Broscuta ce sedeape o frunza de nufar. Ce tu nu stii ca
pesti nu vorbesc?
- Atunci, poate tu ai spus "Miau"? - a intrebat-o Catelusul pe Broscuta.
- Oac - oac - oac! - a ras din nou Broscuta. Ce prostut esti! Broastele doar oracaie. Si s-a aruncat
in apa.

Catelusul a plecat acasa, ud, cu nasul umflat. Necajit, s-a culcat pe covoras, langa canapea. Si
deodata, a auzit:
- "Miau!!!"
A sarit in sus. Pe pervazul ferestrei sedea o Pisica, cu blana pufoasa, vargata.
- Miau! - a zis Pisica.
- Ham - Ham - ham! - a inceput catelul sa latre. Apoi si-a amintit cum a marait Dulaul latos si a
inceput sa maraie si el: "Mr - r - r - r!". Pisica s-a arcuit, a suierat: "S - s - s !"; a forait: "Far -
far - far" -si a zbughit-o prin fereastra.
Catelul s-a intors pe covorasul sau si s-a culcat. Acum stia cine a zis "Miau".

Iepurasul cel haios caruia ii place mierea

Traia odata in padure Iepurasul cel Haios, care isi petrecea toata ziua in cautarea mierii.
Bineinteles ca ii placeau morcovii si spanacul, dar mierea era favorita lui!

Cateodata avea noroc sa gaseasca usor miere in scorbura vreunui copac batran. Dar, de cele mai
multe ori, trebuia sa gaseasca diverse metode sa patrunda in vizuina Doamnei Urs, unde putea sa
manance pe saturate miere din borcanul acesteia.

La un moment dat insa Doamna Urs a observat ca borcanul ei cu miere se tot goleste. "Cineva imi
mananca mierea, si am sa-l prind," si-a spus ea.

Doamna Urs a intins o capcana. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar
pe marginea lui, astfel incat acesta sa cada cand va fi atins.

Ziua urmatoare, cand Doamna Urs a plecat la vanatoare, Iepurasul cel Haios a patruns in vizuina
ei. A vazut borcanul de miere sus pe raft si s-a urcat sa-l ia. Dar cand l-a atins, borcanul a cazut,
Iepurasul cel Haios a cazut si mierea s-a intins toata peste Iepurasul cei Haios!

Vai de mine! Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa se miste, dar mierea era asa de groasa
incat el se lipea de orice atingea.

Cand Doamna Urs s-a intors acasa, Iepurasul cei Haios era lipit de podea. "E, si acum sa vedem ce
am prins," si-a zis razand Doamna Urs. "Se pare ca voi avea ciorba de iepure in seara asta la
masa."

Doamna Urs a umplut cu apa o oala mare neagra si a pus-o pe camin. A aprins apoi focul in camin,
sub oala, si a iesit afara sa adune cateva ridichii si cartofi pentru ciorba.
Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa fuga, dar se lipea tot mai rau. "Oh, daca as putea
sa scap de aici, niciodata nu as mai incerca sa fur miere!" si-a spus el plangand.

Pe masura ce focul aprins sub oala devenea din ce in ce mai puternic, mierea din jurul Iepurasului
cel Haios devenea tot mai subtire. A inceput sa se scurga pe langa urechi, de peste tot, in jos
spre labute.

Curand Iepurasul cel Haios a fost in stare sa-si miste un picior, apoi pe celalalt. Cu o miscare din
coada Iepurasul cel Haios a sarit afara din vizuina Doamne Urs si a pornit-o repede spre padure.

Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mancat niciodata miere. S-a multumit cu morcovi, spanac
si salata ca si restul iepurasilor.

Gulliver

A fost odata...un medic englez pe nume Gulliver, care, dornic sa ajunga in India, se imbarcase in
Bistrol pe vasul "Antilopa". Intr-o noapte in timpul unei furtuni violente, tanarul fu luat de un val
imens si aruncat in mare. La scurta vreme, vasul se scufunda cu toti membri echipajului. Medicul,
inclestat de o scandura, lupta toata noaptea cu furia talazurilor. In zori, marea se linisti si
curentul il depuse, la capatul puterilor, pe o plaja pustie. Multumi cerului ca era inca in viata si
adormi, dus, pe nisip.

Cand se trezi, soarele stralucea pe cer. Uluit, el clipi din ochi si vru sa-si ridice un brat pentru a
se proteja de soare; isi dadu atunci seama ca avea ambele maini imobilizate. Apoi incerca sa-si
ridice capul, insa pletele ii erau legate de tarusi mari, bine infipti in sol. Picioarele, legate cu
grija, il tintuiau la pamant. Auzea un murmur confuz in jurul lui, dar tot ceea ce putea vedea era
cerul albastru. Deodata, ceva ce parea o fiinta vie, se catara de-a lungul coapsei lui, urca pana pe
piept si i se sui pe barbie.

Gulliver, fortandu-se sa priveasca in jos, ramase uimit: un omulet foarte mic, imbracat pitoresc,
statea chiar sub nasul lui. Inarmat cu un arc si sageti, il privea de la inaltimea celor cincisprezece
centimetri ai sai. Facand un efort enorm, Gulliver isi elibera bratul drept si se intoarse pe o
parte. Acolo, el descoperi o multime imensa de omuleti raspanditi in jurul lui: acestia erau cei
care il tintuisera la pamant cu funii groase. De pe barbia sa, Gulliver lua cu delicatete in mana
minuscula creatura si ii dadu de inteles, prin gesturi, ca murea de sete. Omuletul fluiera in degete
si, la scurta vreme, sosira o multime de carute mici, incarcate cu butoaie pline cu vin. Gulliver goli
mai bine de cincizeci de butoiase, inainte de a-si potoli setea. Apoi, omuletii ii oferira delicioase
painisoare, nu mai mari decat niste alice de plumb.
Atat Gulliver cat si micutii oameni intelesera repede ca nici o parte, nici cealalta, nu avea intentii
rele. Dupa ce facu cunostinta cu noii sai prieteni, acestia il dezlegara; Gulliver se ridica,
pregatindu-se sa-i urmeze. Atunci descoperi in jurul lui un peisaj in miniatura:copacii,
lacurile,raurile, totul era pe masura acestor ciudate creaturi pitice. In sfarsit, cortegiul ajunse
intr-un oras. Gulliver, care continua sa paseasca cu mare bagare de seama pentru a nu rani pe
nimeni, fu condus aproape de un turn: acolo il asteptau personaje ce pareau a fi de rang foarte
inalt.

Printre ele se afla insusi imparatul. Strigand foarte tare, acesta tinu un discurs. Gulliver auzi de
mai multe ori cuvantul "Lilliput" si intelese ca era numele acestei tari ciudate. Apoi ii aratara noua
lui locuinta, langa un turn, o cladire care era cam pe masura lui. In fata acesteia, doctorul se lasa
legat cu lanturi la un picior, constient fiind ca, la nevoie, se va putea elibera fara efort. In zilele
care urmara, Gulliver isi reveni in puteri; era fericit ca scapase cu viata din naufragiu, dar noua
lui situatie ii parea de-a dreptul surprinzatoare, chiar daca lilliputanii se dovedeau primitori si
plini de consideratie fata de un oaspete atat de impunator.

In fiecare zi, o multime imensa venea sa-l admire si sa-i ofere tot felul de mancaruri. In plus
relatiile sale cu imparatul Lilliputului devenisera excelente. Intr-o zi, Gulliver vru sa-si
impresioneze minusculii prieteni si trase cu pistolul sau in aer. Intr-adevar, efectul demonstratiei
sale fu extraordinar si deveni si mai respectat. Din naufragiu, apucase sa-si salveze sabia,
pistolul, ceasul, jurnalul, un brici, cateva monede si un pieptene vechi. Imparatul dori sa cunoasca
la ce folosesc aceste obiecte si fu foarte impresionat vazand ca Gulliver putea sa taie un palc de
copaci cu o singura lovitura de sabie. Incetul cu incetul, Gulliver incepu sa comunice cu gazdele
sale cu ajutorul unor panouri uriase, pe care scria cuvinte in limba engleza; acestea erau traduse
de savantii bastinasi in limba lilliputana.
Astfel, el descoperi obiceiurile lilliputanilor; afla, spre exemplu, motivul pentru care cei mai multi
dintre ei umblau intotdeauna inarmati: exista in largul marii o insula numita Blefuscu. De multa
vreme, locuitorii acesteia erau dusmanii de moarte ai lilliputanilor, care le respinsesera deja
atacurile de mai multe ori. Intr-o zi, un mesager veni in fuga si-l ruga pe Gulliver sa se prezinte in
cea mai mare graba la palat, deoarece imparatul dorea sa-i vorbeasca. Din cauza staturii lui
uriase, Gulliver trebuia sa-l astepte in curtea cea mare a palatului.
Imparatul ii explica faptul ca erau pe picior de razboi, caci aflase prin iscoade ca flota din
Blefuscu se pregatea sa ridice ancora pentru a invada Lilliputul. Apoi il ruga pe doctor sa-l ajute
sa respinga acest atac. Gulliver accepta, insa puse doua conditii: sa nu existe victime, iar in caz
de victorie, imparatul sa-l ajute, la randu-i, sa se intoarca in lumea sa. Imparatul Lilliputului
accepta fara sa ezite. Gulliver studie cu atentie pozitia insulei Blefuscu si a portului ei. Apoi ceru
o sonda pentru a masura adancimea marii in jurul insulei. Unde era cea mai adanca, apa nu-i
ajungea decat pana la brau, adica nu depasea douazeci de metri lilliputani. Atunci Gulliver isi facu
un plan de bataie. Si, intr-o zi in care marea era acoperita de o ceata deasa, el strabatu apele
pana in portul inamic. Acolo, semanand panica printre locuitori, apuca de franghii corabiile
destinate invaziei Lilliputului, le trase in largul marii si le scufunda. Gulliver salva astfel Lilliputul.
Dar imparatul nu isi tinu cuvantul dat.

Acesta, dupa ce-i facu cadou o palarie neagra, confectionata de douazeci si patru de croitori
vestiti, se hotara sa nu-i mai redea libertatea. Gulliver ii devenise prea pretios: imbatat de
victorie, imparatul Lilliputului se gandea sa invadeze Blefuscu! Comandantul garzii - primul
lilliputan care il descoperise pe Gulliver - il avertiza: "Daca nu te supui vointei sale, imparatul te
va otravi!" Auzind una ca asta, doctorul se sperie: impotriva otravii nu avea aparare! Atunci se
hotara sa evadeze. Intr-o noapte, isi incaraca toate lucrurile pe o corabie lilliputana si, tragand-o
dupa el, traversa din nou marea in directia insulei Blefuscu. De indata ce sosi ceru sa fie primit
de regele insulei, caruia ii propusese un targ.

"Atata vreme cat voi fi aici ca sa va apar, ii spuse el regelui, veti fi la adpost de atacurile
Lilliputului. Dar, in schimb, va trebui sa ma ajutati sa ma intorc in lumea mea." Regele din
Blefuscu, care nu mai spera sa castige razboiul de cand flota sa fusese distrusa, accepta cu
bucurie. Gulliver fu primit pe insula ca un salvator si toti locuitorii ei participara, cu entuziasm, la
organizarea calatoriei lui. El le ceru sa inspecteze coastele insulei, in cautarea epavelor esuate pe
plaja dupa furtuni. Aceste cautari dadura un rezultat nesperat.

In nisip, langa o stanca mare ce iesea din ape, omuletii din Blefuscu descoperira resturile unei
barci vechi. Gulliver socoti ca, cu pretul unei munci de durata, precum si cu ajutorul locuitorilor
din Blefuscu, o va putea face ca noua. Intr-adevar, avura nevoie de mai multe luni pentru a repara
barca, folosind minusculi copaci de pe insula.

Intr-o dimineata, locuitorii din Blefuscu se perindara prin fata barcii pentru a o aproviziona cu
apa si hrana. In sfarsit, sosi si ziua cea mare: barca era gata sa se scufunde in larg! Gulliver isi
lua ramas bun de la gazdele sale, apoi se urca in barca si incepu sa vasleasca cu putere.
Emotionat, vazu cum se departa de tarm, de miile de omuleti care agitau minuscule batiste albe.

In curand, Blefuscu nu mai era decat un mic punct negru la orizont. Doctorul trebuia sa vasleasca
zile in sir, pana in momentul in care observa ca barca inainta singura, dusa de puternici curenti
marini. Putin cate putin, o ceata ciudata acoperi marea; dupa cateva ore, se imprastie ca prin
farmec. Atunci Gulliver putu sa vada un stol de pescarusi deasupra capului sau si isi dadu seama,
cu bucurie ca aveau o marime normala!

Pasarile in miniatura din Lilliput ramasasera, asadar, in urma, undeva departe. Gulliver era fericit
ca, in sfarsit, se intorsese in lumea lui!

Doi feti cu stea in frunte

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odata un imparat. imparatul acesta
stapanea o lume intreaga, si in lumea asta era un pacurar batran si o pacurarita, care aveau trei
fete: Ana, Stana si Laptita. Ana, cea mai in varsta dintre surori, era frumoasa, incat oile ince- tau
a paste cand o zareau in mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasa, incat lupii pazeau turma
cand o vedeau pe dansa stapana; iara Laptita, cea mai tanara sora, alba ca spuma laptelui si cu par
moale ca lana mieluseilor, era frumoasa - mai frumoasa decat surorile sale impreuna - frumoasa
cum numai dansa era. Intr-o zi de vara, cand razele soarelui erau mai stamparate, cele trei surori
se dusera ca sa culeaga capsune in marginea codrilor.

Pe cand ele culegeau capsunele, indata se aude un sir de tropote, ca si cand ar veni si s-ar apropia
o ceata de calareti. Era cine era: era tocmai feciorul imparatului, venind ca sa mearga cu prietenii
si cu curtenii sai la vanat. Tot voinici frumosi, crescuti in seile cailor, dar cel mai frumos si pe cel
mai infocat armasar era... cine altul putea sa fie?... Fat-Voinic, feciorul de imparat. Focul cailor se
stampara in zarirea celor trei surori si calaretii detera in pas mai incetisor, pana ce, veniti si
sositi, se simtira dusi.

- Auzi tu, sora, grai Ana catre sora mijlocie, daca m-ar lua pe mine, i-as framanta o paine din care
mancand s-ar simti s-ar fi tot june si voinic, mai voinic decat toti voinicii din lume.
- Eu, zise Stana, daca pe mine m-ar lua, i-as toarce, tese si coase o camasa pe care, imbracand-o,
s-ar putea lupta cu zmeii, trecand prin apa fara ca sa se ude, trecand prin foc fara ca sa se arda.
- Iara eu, grai Laptita, cea mai tanara sora, daca i-as fi sotie, i-as face doi feti-frumosi, gemeni
cu parul de aur si cu stea in frunte, stea ca luceafarul din zori. Cand trec pe langa fete, voinicii,
chiar si cei imparatesti, vad cu ochii si asculta cu urechile. Ascultand, ei auzira, auzind,
intelesera, iar intelegand, ei sucira franele si sarira la fete.
- Sfanta-ti fie vorba si a mea sa fii, sotie de imparat! grai feciorul de imparat ridicand la sine in
sa pe Laptita cu capsune cu tot.
- Si tu a mea! grai cel dintai voinic catre Stana, facand si el pre- cum a vazut pe stapanul sau.
- Si tu a mea! grai al doilea in voinicie catre Ana, ridicand-o si pe ea in sa.

Facand asa, voinicii pornira spre curtea imparateasca. in ziua urmatoare se facura nuntile si apoi
trei zile si trei nopti intreaga imparatie rasuna de veselia oaspetilor... Peste alte trei zile si trei
nopti merse vestea in tara ca Ana si-a facut painea: a cules bobi, a macinat, cernut, framantat si
a copt painea precum a fost zis la culesul de capsune. Inca de trei ori cate trei zile si de trei ori
cate trei nopti trecura si o noua veste merse in tara, ca Stana si-a facut camasa: a cules fire de
in, le-a copt si melitat, a periat fuiorul, a tors firele, a tesut panza si a cusut camasa pe trupul
sotului ei, precum a fost zis la culesul de capsune.

Numai a Laptitei vorba nu s-a impilinit inca. Dar toate se fac nu- mai cu vremea. Cand se implini
de-a saptea oara a saptea zi, numarata de la cea de intai zi de cununie, feciorul de imparat se
arata inaintea voinicilor si celorlalti curteni ai sai cu fata vesela si cu vorba pe de sute si mii de
ori mai blanda si mai induratoare decat pana acuma, dand de stire ca de aici inainte multa vreme
n-are sa mai iasa din curte, fiindca-l poarta inima sa stea zi si noapte langa sotia sa. Era adica sa
se intample - din indurarea lui Dumnezeu - precum a grait Laptita la cules de capsune... si lumea, si
tara, si intreaga imparatie se bucurau asteptand sa se vada ce nu s-a mai vazut inca.

Hei! dar multe se petrec in lume, si dintre multe, multe bune si rele multe! S-a intamplat adica, ca
feciorul de imparat sa aiba si o mama vi- trega, iara asta, o fata mare in par, pe care a fost adus-
o cu sine, avand-o de la cel dintai barbat. si apoi, vai si amar de acela ce cade in asemenea cuscrii!
Dupa gandul vitregei era sa fie ca fiica sa s-ajunga sotie de imparat si stapana peste imparatie,
iara nu Laptita, fata cea de pacurar. Si acuma sarmana Laptita avea sa sufere pentru ca n-a fost
pe gandul vitrigei, ci dupa vointa lui Dumnezeu. Vezi! asa e lumea: chiar si acolo e rea unde o
poarta gandul cel bun. Era acuma in gandul vitrigei ca intamplandu-se dupa cum a fost zis Laptita,
sa faca pe lume sa creada si sa creada feciorul de imparat ca nu e precum este si precum s-a zis.

Nu putea insa face nimic, fiindca feciorul de imparat statea de-a pururea, zi si noapte, langa sotia
lui. isi puse dar de gand ca, cu una, cu doua, cu vorbe si iscusinte, sa-l urneasca pe acesta, iara
dupa aceea, ramanand Laptita in grija ei, a ei sa fie grija. stia ca nu-i va fi greu sa afle cale si
chip. Cu una, cu doua, feciorul de imparat nu se urnea insa din loc. Vorbele zburara in vant si
iscusintele ramasera lucru fara treaba. Vremea trecea, ziua se apropia, era maine-poimane, si
feciorul de imparat nu se departa de langa sotia sa. Cand vitrega vazu ca acuma nu e incotro, isi
puse piatra pe inima si trimise carte, stire si veste la frate-sau, a carui imparatie era vecina,
spuse cum si ce, si grai doua-trei vorbe, ca sa vina cu oaste si voinici si sa cheme pe feciorul de
imparat la razboi.

Asta era una, buna si cea din urma. Nici nu ramase in zadar. Feciorul de imparat sari cuc de manie
cand ii veni vestea ca acum nu e bine, ca iaca cum si ce, si cum ca ostile vrajmasilor sunt pe cale
sa vina, sa intre si sa fie precum de mult n-a mai fost... Bataie adica, bataie grozava, bataie intre
doi imparati! Vazu si el ca acuma nu e incotro, ca n-are decat sa faca ce e de facut. Asa sunt
feciorii de imparat! Oricat de in drag si-ar pazi nevestele si oricat de-a dor ar astepta sa-si vada
fetii, cand aud de bataie, li se zvarcoleste inima in trup, li se framanta creierii in cap, li se
impaienjenesc ochii... lasa nevasta si feti in grija Domnului si pornesc ca vantul la razboi.
Feciorul de imparat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a batut cum se
bate, cum numai el se bate si, cand in a treia zi au crapat zorile, iarasi a fost la curtea
imparateasca, sosind cu inima stamparata prin lupta si cu ea plina de dor neastamparat sa stie ce
si cum, de cand s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce vazu? imi vine nici sa nu mai povestesc cand vad
atata rautate, atata suflet fara mila, si urata, si suparacioasa, si grozava treaba, incat nici nu se
poate spune fara ca sa rasufli o data cu greu! Adica a fost asa: in clipita cand stelele se strang pe
cer, cand fe- ciorul de imparat era numai trei pasi de la poarta curtii, s-a intamplat intocmai
precum a fost zis Laptita: doi feti-frumosi, feciori de imparat, unul ca altul, cu par de aur si cu
luceferi in frunte.

Dar era ca lumea sa nu-i vada. Vitrega, rea precum era in gandul ei, in pripa puse doi catei in locul
copiilor, feti-frumosi, iar pe copiii cu parul de aur si cu steaua in frunte ii ingropa in coltul casei,
tocmai la fereastra imparatului. Cand feciorul de imparat intra in casa si cerca s-auda si sa vada,
n-auzi nimic, ci vazu numai pe cei doi catelusi, pe care vitrega i-a fost pus in patul Laptitei. Multa
vorba nu se mai facu. Feciorul de imparat vazu cu ochii, si asta era destul. Laptita nu si-a tinut
vorba, si acuma nu ramase decat sa-si ajunga pedeapsa. Feciorul de imparat n-avu incotro, isi
calca pe inima si porunci sa o ingroape in pamant pana la sanisori, ramanand asa in ochii lumii,
pentru ca sa se stie ce e aceea cand cineva cuteaza sa insele pe un fecior de imparat. Intr-alta zi,
apoi, se facu pe gandul vitregei. Feciorul de imparat se cununa a doua oara si iarasi rasunara
veseliile de nunta trei zile si trei nopti. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe fapta nedreapta! Cei
doi feti-frumosi nu aflau odihna in pamant. in locul in care erau ingropati crescura doi paltini
frumosi. Cand vitrega ii vazu crescand, porunci ca sa-i starpeasca din radacina.

- Lasati-i sa creasca! porunci imparatul. imi plac aici la fereastra! Asa paltini n-am vazut inca. Si
apoi crescura paltinii, crescura cum alti paltini nu cresc: in fiecare zi un an, in fiecare noapte alt
an, iara in crepetul zorilor, cand se strang stelele pe cer, trei ani intr-o clipita. Cand se implinira
trei zile si trei nopti, cei doi paltini erau mandri si nalti, ridicandu-se cu crengile lor pana la
fereastra imparatului. si apoi, cand adia vantul si se miscau frunzele, imparatul asculta, asculta
zile intregi la soptirea lor. ii parea ca aude un suspin neincetat, ca o plangere pusa in vorbe
neintelese, pe care numai sufletul lui o simtea ca o simtire ascunsa si nepriceputa, care ziua nu-i
lasa odihna si care noaptea il tinea treaz. il cuprindeau fiorii in auzul acestei soptiri si totusi ii
parea ca n-ar putea sa fie fara de ea.

Vitrega simti, insa, ce e si cum. isi puse de gand ca, cu orice pret, sa starpeasca paltinii. Era greu,
dar mintile muieresti storc din piatra zar. Viclesugul muierilor dezbraca voinicii: ce puterea nu
poate, poate dulceata vorbelor, si ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase. Intr-o dimineata
imparateasa se puse pe de marginea patului sotului ei si incepu sa-l ademeneasca cu dezmierdari
si vorbe de dra- goste. Mult a tinut pana la ruptul firului, dar in sfarsit... si imparatii sunt tot
oameni.

- Bine! grai feciorul de imparat cam cu jumatate de gura. Sa fie pe voia ta; sa starpim paltinii: dar
din unul sa facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine. Imparateasa se multumi cu
atata. Paltinii fura taiati, si nici nu se innopta bine pana ce paturile erau facute si puse in casa
imparatului. Cand feciorul de imparat se culca in patul nou, ii parea ca se simte de o suta de ori
mai greu decat pana acuma si totusi afla odihna cum n-a mai aflat; iara imparateasa i se parea ca
zace culcata pe spini si maracini, incat toata noaptea nu putu dormi. Dupa ce imparatul adormi,
paturile incepura sa scartaie. si de aces- te scartaituri imparateasa scotea un inteles cunoscut; i
se parea ca aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decat numai dansa.

- Ti-e greu, fratioare? intreba unul dintre paturi.
- Ba! mie nu mi-e greu, raspunse patul pe care dormea imparatul, mi-e bine, caci pe mine zace
iubitul meu tata!
- Mie mi-e greu, zise cellalt pat, caci pe mine zace un suflet rau! si tot asa vorbira paturile in
auzul imparatesei pana la crepetul zorilor. Cand se facu ziua, imparateasa isi puse de gand sa
prapadeasca paturile. Porunci dar sa faca alte doua paturi tocmai ca si acelea si, cand imparatul
merse la vanat, le puse pe aceste pe nestiute in casa, iara paturile de paltini le arunca in foc pana
la cea mai mica scandura. Focul ardea, iara in pocniturile focului imparateasa parea ca aude tot
acele vorbe de inteles nepriceput. Dupa ce paturile arsera, incat nu ramase nici macar o bucatica
de carbune, imparateasa aduna cenusa si o arunca in vant, pentru ca sa fie dusa peste noua tari si
peste noua mari, ca parte cu parte in veci sa nu se mai afle.

Ea n-a vazut insa ca tocmai atunci cand focul ardea mai frumos se ridicasera in sus doua scantei
si, iesind la lumina, cazura tocmai unde au fost crescuti cei doi paltini, iara cazute aici, cele doua
scantei se prefacura in doi mielusei gemeni, din care unul era tocmai atat de frumos ca si cellalt,
tocmai atat de bland, cu lana tocmai atat de stralucita. Doi miei, fiecare pret de-o imparatie!
Cand imparateasa vazu mieluseii pascand pe sub ferestrele impa- ratului, sari plina de bucurie la
dansii, ii lua in brate pe amandoi si-i duse la sotul sau. Din clipita asta, feciorul de imparat zi si
noapte nu se gandea decat la mielusei: ii parea ca in fiecare miscare a mieluseilor, in fiecare
zbieret iesit din gura lor, in fiecare privire afla ceva, care ii cadea greu si totusi ii ustura inima.

Vazand ca sotul sau a indragit mieluseii, imparateasa iarasi prinse gand rau si nu se impaca pana
ce, cand cu bine, cand cu rau, cand cu vorbe dulci si cand cu plans, nu facu pe feciorul de imparat
ca sa se invoiasca cu pierzarea mieluseilor. Mieluseii fura taiati. Ce nu se putu manca, imparateasa
puse sa se arunce in foc... in foc si piele, si lana, si oase, si tot ce a mai fost.

Nu mai ramase nimic. Nimeni n-a bagat de seama ca tocmai pe fundul vasului in care s-a spalat
carnea, intre crapatura doagelor, au ramas doua bucatele din creierii mieluseilor. Cand apoi
slujnica imparatului s-a dus la vale dupa apa, bucatelele de creieri s-au spalat si au mers cu paraul
pana in apa cea mare, care curgea prin mijlocul imparatiei. Aici din cele doua bucatele s-au facut
doi pestisori cu solzii de aur, unul tocmai ca si cellalt, deopotriva, ca sa se stie ca sunt frati
gemeni. Intr-o zi pescarii imparatesti se sculara dis-de-dimineata si-si arun- cara mrejele in apa.
Tocmai in clipa cand cele din urma doua stele se stinsera pe cer, unul dintre pescari ridica mreaja
si vazu ce n-a mai vazut: doi pestisori cu solzii de aur.

Pescarii s-adunara sa vada minunea, iar dupa ce vazura si se minu- nara, hotarara ca, asa vii
precum sunt, sa duca pestisorii la imparat si sa-i faca
cinste
- Nu ne duce acolo, ca de acolo venim, de-acolo suntem si acolo e pieirea noastra, grai unul dintre
pestisori.
- Ce sa fac dar cu voi? intreba pescarul.
- Pune-te si aduna roua de pe frunze, lasa-ne sa inotam in roua, pune-ne la soare si apoi nu veni
pana ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grai al doilea pestisor.

Pescarul facu precum i s-a zis: aduna roua de pe frunze, lasa pestisorii sa inoate in roua, ii puse la
soare si nu veni pana ce razele soarelui nu sorbira roua de pe ei. Ce-a aflat? Ce-a vazut? Doi
copilasi, feti-frumosi cu parul de aur si cu stea in frunte, unul ca cellalt, incat cine ii vedea
trebuia sa stie ca sunt gemeni. Copiii crescura repede... in fiecare zi un an, in fiecare noapte alt
an, iar in crepetul zorilor, cand stelele se stingeau pe cer, trei ani intr-o clipita. si apoi cresteau
precum altii nu cresc: de trei ori in varsta, de trei ori in putere si tot de trei ori in intelepciunea
mintii. Cand se implinira trei zile si trei nopti, copiii erau de doisprezece ani in varsta, de
douazeci si patru in putere si treizeci si sase in intelepciunea mintii.

- Acuma lasa-ne sa mergem la tatal nostru, grai unul dintre copii catre pescar. Pescarul ii imbraca
frumos pe amandoi, le facu cate o caciula de miel, pe care o trasera pe cap ca nimeni sa nu vada
parul de aur si steaua in frunte, apoi fetii pornira catre curtea imparatului.Era ziua mare cand
ajunsera la curte.
- Vrem sa vorbim cu imparatul! grai unul dintre feti catre strajerul ce sta incarcat de arme la
poarta curtii.
- Nu se poate, fiindca tocmai acuma sade la masa, ii raspunse strajerul.
- Tocmai pentru ca sade la masa! vorbi al doilea fat intrand indaratnic pe poarta.Strajerii se
adunara, voind sa scoata pe feti din curte, dar acestia trecura printre dansii precum trece
argintul-viu printre degete. Cu trei pasi inainte si alti trei in sus se pomenira tocmai inaintea
casei celei mari, unde imparatul ospata cu curtenii sai.

- Vrem sa intram! grai unul dintre feti aspru catre slujitorii ce stau la usa.
- Nu se poate, raspunse un slujitor.
- Ei! vom vedea noi daca se poate ori nu se poate! striga cellalt fat, cotind indaratnic pe slujitori
in dreapta si in stanga. Dar multi erau slujitorii si fetii numai doi. Se facu o imbulzeala si o larma
inaintea usii, incat rasuna curtea.
- Ce e acolo, afara? intreba imparatul manios. Fetii se detera pasnici cand auzira vorbele tatalui
lor.
- Doi baieti voiesc sa intre cu puterea! zise un slujitor intrand la imparatul.
- Cu puterea? Cine sa intre cu puterea in curte la mine? Cine sunt baietii aceia? striga imparatul
intr-o rasuflare.

- Nu stiu, inaltate imparate, raspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, caci baietii sunt tari ca puii
de leu, incat au strabatut prin strajuirea de la poarta, si acuma ne dau noua de lucru! s-apoi, de
indaratnici ce sunt, nici caciulile nu si le iau din cap. Imparatul se rosi de manie.
- Scoateti-i afara, striga el, inhatati-i cu cainii!
- Lasa, ca mergem noi si asa, graira fetii plangand de asprimea vorbelor ce auzira, si pornira in jos
pe trepte. Cand erau sa iasa pe poarta, ii opri un slujitor ce venea in ruptul sufletului.
- A zis imparatul sa veniti, ca imparateasa vrea sa va vada! Baietii se gandira putin, apoi se
intoarsera, suira treptele si in- trara la imparatul cu caciulile in cap.

Era o masa plina, lunga si lata, iar pe langa masa toti oaspetii imparatesti, in capul mesei imparatul
si langa dansul imparateasa, sezand pe douasprezece perini de matase. Cand baietii intrara, cazu
una dintre perinele pe care sedea imparateasa. Ea ramase pe unsprezece perini.
- Luati caciulile din cap! striga un curtean catre baieti.
- Acoperamantul capului este cinstea omului. Noi avem porunca sa fim precum suntem.
- Ei bine! grai imparatul imblanzit de auzul vorbelor ce iesira din gura baiatului. Ramaneti precum
sunteti! Dar cine sunteti? de unde veniti? si ce voiti?
- Suntem doi feti gemeni, doi lastari dintr-o tulpina rupta in doua, jumatate in pamant si jumatate
in cap de masa; venim de unde-am pornit si suntem sositi de unde venim; fost-am cale indelungata
si am grait cu suflarea vanturilor si am vorbit in limba fiarelor si am cantat cu valurile de apa, iar
acuma, in grai de om, voim sa-ti cantam un cantec pe care-l cunosti fara ca sa stii! De sub
imparateasa a sarit a doua perina.

- Lasa-i sa mearga cu prostiile lor! grai ea catre sotul sau.- Ba nu, lasa-i sa cante! raspunse
imparatul. Tu ai dorit sa-i vezi, iar eu doresc sa-i ascult. Cantati, baieti! Imparateasa tacu, iar
fetii incepura sa cante povestea vietii lor. "A fost un imparat..." incepura fetii; de sub
imparateasa cazu a treia perina.Cand fetii povestira despre pornirea feciorului de imparat la
bataie, de sub imparateasa cazura trei perini deodata. Cand fetii sfarsira cantecul, sub
imparateasa nu mai era nici o perina, iar cand ei luara caciulile din cap si-si aratara parul de aur si
stelele in frunte, oaspetii, curtenii si imparatul isi acoperira ochii, ca nu cumva sa piarda lumina
de atata stralucire. Si s-a facut apoi precum de la inceput a fost sa fie. Laptita fu pusa in cap de
masa langa sotul ei; fata vitregei ramase cea mai rea slujnica la curtea Laptitei, iar pe vitrega cea
cu gand rau o legara de coada une iepe nebune si inconjurara tara de sapte ori cu ea, incat lumea
sa stie si sa nu mai uite ca cine incepe cu rau, cu rau sfarseste.

Dumbo, elefantul zburator

De cum venise, primavara le adusese pui tuturor animalelor din Circ. Si doamna Jumbo strangea la
piept un elefantel dragalas cu care se mandrea din cale-afara. Ca urechile lui se nimerisera a fi un
picut mai mari, nu o stanjenea defel! Celelalte doamne-elefant o necajeau din pricina asta:
- Cu asa urechi, seamana a liliac! Ce-ar fi sa-i spui Dumbo cel natang?!

Cand lua parte prima oara la o parada, micutul Dumbo se impiedica in urechi si, baldabac, cazu
intr-o baltoaca. Cativa baieti aflati pe margine incepura sa chiuie si sa rada de mama focului, pana
ce doamna Jumbo socoti ca au intrecut masura si se napusti spre ei amenintatoare. Drept
pedeapsa, doamna Jumbo se pomeni inchisa intr-o cusca. Elefantelul Dumbo ramase singur-
singurel. Numai soricelului Timoteus ii era mila de el. - Capul sus, micutule!, ii zise soricelul cu
blandete. Am sa fiu prietenul tau si impreuna o scoatem noi la capat!
Directorul Circului hotari ca Dumbo sa apara pe scena impreuna cu clovnii in sceneta cu pompierii.
Drept care construira un perete inalt de casa, din mucava si clei, si-i dadura foc. Si, cand tot
peretele era in flacari, Dumbo sari de la cea mai inalta fereastra in cearceaful clovnilor-pompieri.
Insa panza se rupse sub greutatea lui Dumbo si el, pleosc, se trezi intr-un ciubar cu apa. Dupa
spectacol Dumbo se furisa amarat spre cusca in care era mama lui. Doamna Jumbo scoase trompa
printre gratii, il ridica si incepu sa-l legene incetisor.
- Nu plange, dragul meu, il dezmierda ea. Stiu ca ti-e greu, dar nu trebuie sa-ti pierzi curajul.
Odata si odata vor veni zile mai bune si atunci totul va fi minunat!

Intr-o seara, fericiti ca spectacolul reusise de minune, clovnii isi sarbatorira maiestria, cinstindu-
se cu o vadra de sampanie. Dupa ce se dusera la culcare, Dumbo si Timoteus gustara si ei un strop
din acea apa spumoasa si intepatoare. Dar sampania li se urca repede la cap. Ii apuca rasul si
incepura sa se prosteasca in fel si chip si nu pricepeau de ce lumea li se parea dintr-o data asa de
caraghioasa. A doua zi in zori, soarele descoperi cu uimire un elefantel care dormea pe o craca,
tocmai sus intr-un copac. Croncanitul ciorilor il trezi intr-un tarziu si pe Dumbo. Si cand vazu
unde se afla, se sperie atat de tare, incat cazu de pe craca drept intr-un paraias.

- Dumbo, eu cred ca tu ai zburat aseara in copac! striga Timoteus emotionat. Un elefant care
zboara! Dar Dumbo nu se mai incumeta sa mai incerce sa zboare, decat atunci cand una dintre
ciori ii dadu o pana fermecata. Ciorile il dusera pe un damb iar Timoteus il incuraja: - Hai Dumbo,
sari.
- Presupun ca trebuie sa-l ajutam nitel!, spuse o cioara.
Si toate se apucara sa-l impinga din spate.
- Acum Dumbo! Intinde urechile si zboara, striga Timoteus care sedea pe crestetul lui Dumbo,
varat in borul palariutei. Ai incredere! Poti sa zbori!
Si intr-adevar. A fost de ajuns ca Dumbo sa falfaie numai un picut din urechile lui mari si indata
prinse a pluti prin vazduh intocmai ca o pasare.
- Iu-huu! De acum totul o sa fie minunat! se bucura Timoteus. Nimeni n-o sa mai rada de urechile
tale. Nicicand n-a mai existat pe lume un elefant zburator. O sa fii cel mai vestit elefant!
In aceeasi seara, cand trebuia sa sara de la fereastra in flacari, in loc sa se arunce in gol, Dumbo
incepu sa pluteasca lin prin tot Circul, pe deasupra capetelor spectatorilor uimiti. deodata insa
descoperi ca nu mai are pana fermecata. de spaima, mai ca s-ar fi prabusit, daca n-ar fi strigat la
el Timoteus:
- Lasa pana! Poti zbura si fara ea!
In ziua urmatoare, poza lui Dumbo era pe prima pagina a tuturor ziarelor. Circul avea o noua
vedeta: Dumbo, elefantul zburator! Directorul Circului incheie cu el un contract pe viata, iar pe
doamna Jumbo o elibera pe data din cusca. Ba chiar i se oferi un loc de onoare in manej mamei
celebrului elefantel. Dupa spectacol, Dumbo ateriza lin in bratele ei. Doamna Jumbo isi stranse
fiul la piept si ii sopti:
- Dumbo, vezi ca am avut dreptate? Acum totul este minunat pentru tine!

Fetita cu parul de aur si ursii din padure

A fost odata o fetita care avea un par auriu si asa de frumos incat toata lumea ii spunea Fetita
cu Parul de Aur. Fetita traia cu mama ei intr-o casuta, la marginea padurii. Intr-o zi, ii spuse
mamei sale:
- Mamico, pot sa ma duc in padure sa-ti culeg un buchet frumos de flori?
- Ce dragut din partea ta, fetita mea! Dar ai grija, padurea este adanca si sa-r putea sa te
ratacesti, ii atrase atentia mama.
O familie de ursi care traia in padure a plecat la plimbare cu fiul lor, Ursuletul, care se juca
prinzand fluturi cu plasa. In timp ce ursuletul se juca admiran fluturii care zburau prin aerul
proaspat al diminetii, Ursul si Ursoaica se uitau cu multa dragoste la jocul fiului lor, pe fata lor
aparand un zambet de incantare.

- Vai ce bine e sa fii copil! - rosti Ursoaica.
- Si mie mi-ar place sa fiu copil! Rosti Ursul tata. Apoi isi continua drumul prin padure, aplecandu-
se asupra florilor minunate cu miros imbatator.
Fetita, cum ajunse in padure, incepu sa culeaga flori pentru mama ei: margarete minunate,
albastrele si maci rosii ca focul. Cum era atat de preocupate de ceea ce facea, nu-si dadu seama
ca inaintase prea mult in mijlocul padurii si ca vremea trecuse. In curand I se facu foame si sete
si se simti foarte obosita. Spre norocul ei, zari printre copacii din padure o casuta. Era casuta
ursilor! Se apropie tiptil de casa, si se uita prin gaura cheii si cum nu vazu pe nimeni, deschise usa
si intra. Inauntru zari o masa mare, intinsa, cu trei farfurii pline cu orez si miere. Vai, ce miros
imbietor aveau!

Farfuriile de pe masa erau de marime diferita: una mare, una mijlocie si o farfurie mica. In jurul
mesei erau asezate trei scaune care pareau foarte comode. Mai era acolo un fotoliu mare, unul
mijlociu si unul mic. Pentru ca ii era tare foame se hotara sa guste din mancarea de pe masa.
Manca o lingura de orez din prima farfurie, dar acesta era fierbinte si isi arse limba; apoi gusta
din farfuria mijlocie, dar orezul era prea des si in cele din urma, gusta si din ultima farfurie. Si
ce sa vezi? Mancarea din farfuria cea mai mica era asa de buna incat manca tot orezul, pana la
ultimul bob.

Fetita se aseza intai in fotoliul cel mare, dar pentru ca era prea mare, nu-I placu si se ridica din
el; apoi se aseza pe scaunul mijlociu, dar nici acesta nu-I placu:avea perina prea moale. Asa ca se
hotara sa se aseze pe cel mai mic dintre scaune, dar in momentul in care se puse pe el, acesta era
asa de subred incat se prabusi sub greutatea ei si fata cazu pe podea! Cum era foarte obosita se
hotara sa traga un pui de somn. A urcat la etaj, a intrat in dormitor, unde a zarit trei paturi: unul
mare, unul mijlociu si unul mic. Intai se culca in cel mare, dar era prea tare si incomod. Se culca
apoi in patul mijlociu, dar nici acesta nu I-a fost pe plac pentru ca patura era aspra si o intepa. La
urma, il incerca pe al treilea si acesta era atat de comod si cald incat adormi pe loc. Pe vremea
aceasta, familia de ursi care locuia in casuta se intorcea de la plimbare. Can ursii au deschis usa
de la intrare au simtit pe data ca cineva a umbalt in casa si au inceput sa miroasa toate lucrurile
pe rand:

- Cineva, s-a asezat pe scaunul meu! a strigat Ursul-Tata pe o voce groasa.
- Cineva s-a atins de perina mea! striga Ursoaica cu o voce mai blanda.
- Cineva mi-a rupt scaunelul! striga Ursuletul cu o voce plangareata. Apoi, intreaga familie s-a
apropiat de masa:
- Cineva mi-a folosit lingura! mormai Ursul-Tata cuvocea lui groasa.
- Cineva a mancat din farfuria mea, spuse Ursoaica cu voce ei blanda.
- Uitati-va, cineva mi-a mancat mancarea! N-a mai ramas nici o faramitura! a strigat Ursuletul si
lacrimi mari incepura sa se rostogoleasca pe obrajorii sai. Apoi ursii au urcat la etaj.

Ursul-Tata a inceput sa adulmece prin camera si a spus apoi cu vocea sa morocanoasa:
- Cineva s-a culcat pe perina mea!
- Cineva mi-a dat la o parte patura, sopti Ursoica.
- Priviti! O fetita doarme in patul meu! striga ursuletul cu o voce surprinsa.
Fetita cu Parul de Aur se trezi brusc la auzul vocilor. Tare s-a mai speriat cand I-a zarit pe cei
trei ursi aplecati asupra ei! Se scula repede din pat, o zbughi spre fereastra si se avanta spre
padure. Incepu sa alerge spre casa cat o tineau picioarele, repede-repede, fara sa arunce macar o
privire inapoi. Si de-atunci incolo, ursii din casuta din padure n-au mai vazut-o niciodata pe Fetita
cu Parul de Aur.

Frumoasa din padurea adormita

A fost odata un rege si o regina care nu aveau copii. Si erau tare mahniti, cat nu se poate spune.
In cele din urma, regina aduse pe lume o fata. Se facu un botez de pomina, la care micuta
printesa avu drept nase sapte ursitoare din tara, fiecare dintre ele facandu-i cate un dar.

Dupa ceremonie, oaspetii se intoarsera la palatul regelui, unde se dadea un ospat in cinstea
ursitoarelor. Dinaintea fiecaruia era pus un tacam minunat, si anume o furculita si un cutit de aur,
impodibite cu diamante si rubine. Dupa ce se asezara cu totii la masa, iata ca se pomenira in
incapere cu o ursitoare batrana, care nu fusese poftita fiindca nu mai iesise dintr-un turn vreme
de peste cincizeci de ani si o credeau moarta.

Regele porunci sa i se dea un tacam, dar acesta nu era din aur. Batrana se socoti nedreptatita si
mormai cateva amenintari pintre dinti. Una dintre ursitoarela tinere, care era in apropierea ei,
auzi amenintarea. Ea se gandi ca batrana ursitoare putea sa faca un dar suparator micutei
printese.

Cand se ridica de la masa, aceasta ursitoare se strecura nevazuta dupa o perdea, ca sa ramana
cea din urma, pentru a putea drege raul. Intre timp, celelalte ursitoare incepura sa-i imparta
daruri printesei. Cea mai tanara ii darui frumusetea, a doua, intelepciunea, a treia, blandetea, a
patra ii ura sa danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa cante la
toate instrumentele muzicale.
Cand veni randul celei batrane, ea prevesti ca printesa se va intepa in deget cu un fus si ca din
asta i se va trage moartea. Prevestirea aceasta cumplita ii facu sa se cutremure pe toti cei de
fata, care aveau lacrimi in ochi. Dar deodata rasari din spate perdelei ursitoarea cea tanara si
rosti cu glas tare:
- Veniti-va in fire, o rege si tu, regina, fetita voastra nu va muri. E drept ca nu mai pot sa desfac
ceea ce i-a fost menit, si printesa se va intepa intr-un fus, dar, in loc sa moara, va cadea intr-un
somn adanc, care va tine o suta de ani, la capatul carora un tanar fecior de domn va veni si o va
destepta.

Pentru a ocoli aceasta nenorocire, regele dadu porunca sa nu se mai foloseasca nimeni de fuse
sub, amenintarea pedepsei cu moartea. Sa fi trecut vreo cincisprezece, saisprezece ani; pe cand
regele si regina s-au dus la unul din castelel lor, s-a intamplat ca tanara printesa sa intalneasca o
batrana care torcea. Ea folosea fusul, pentru ca porunca regelui nu ajunsese la urechile ei.
- Ce faci acolo, maicuta? o intreba printesa.
- Iaca torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine e fata.
- Vai, ce minunat este, a continuat printesa, cum faci? Da-mi si mie fusul o clipa, te rog!

Lua fusul, se intepa in deget si cazu lesinata. Batranica stiga dupa ajutor. Oamenii venira repede,
din toate partile. O stropira pe printesa cu apa pe fata, ii frecara tamplele, dar nimic n-o putea
readuce in simtire. Regele, care se inapoiase, auzi zarva si isi aminti povestea ursitoarei. Porunci
ca printesa sa fie culcata in cea mai frumoasa odaie din palat, pe un pat cu broderii din aur si
argint.

Printesa era frumoasa ca lumina zilei, caci somnul nu-i rapise nici culorile vii ale fetei, nici bujorii
din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii ii avea inchisi. De altfel, respira usor, asa
ca iti puteai da seama ca nu murise. Ursitoarea cea buna care ii daruise viata, se afla departe de
palat, atunci cand s-a intamplat nenorocirea. Un pitic care purta cizme "de sapte poste" i-a dat
de veste. Ursitoarea pleca de indata si dupa un ceas ajunse la castel. Regele ii iesi in intampinare
la scara trasurii si ursitoarea incuviinta toate poruncile date de acesta.

Ea atinse cu bagheta fermecata pe toti care se aflau in castel: guvernantele, domnisoarele de
onoare, fete in casa, ofiteri, bucatari. Mai atinse caii si chiar catelusa printesei.Adormira cu toti
cat ai clipi. Rege si regina iesira din castel si dadura porunca celor de afara ca nimeni sa nu se
apropie de acel loc. Porunca nu-si avea rostul, caci multi copaci, maracini si spini au inconjurat
castelul. Nimeni nu s-ar fi incumetat sa patrunda acolo prin padure. Din tot castelul nu se mai
vedea decat varful turnurilor, si acesta la mare departare.

La capatul a o suta de ani, un fecior de domn, de alt neam decat printesa cea adomita, mergand la
vanatoare, vazu turnurile castelului ivindu-se deasupra unei paduri intinse si foarte dese. Oamenii
dadeau raspunsuri in doi peri; unii spuneau ca e un vechi castel, bantuit de duhuri, altii ca acolo isi
dadeau intalnire vrajitoarele. Cei mai multi povesteau de un capcaun care locuia acolo si inghitea
copii.

Printul nu mai stia ce sa creada, dar un taran batran il lamuri:
- Printe, sa tot fie vreo cincizeci de ani de cand l-am auzit pe tata povestind ca in castelul acesta
se afla o printesa, cea mai frumoasa din cate au fost vazute, dar care a fost sortita sa doarma o
suta de ani, pana cand va veni un fiu de domn si o va trezi.

Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si vru s-o vada pe printesa cea frumoasa.
Inainta spre padure si vazu cum copacii cei inalti, maracinii si spinii se dadeau in laturi,
deschizandu-i poteca. El se avanta singur catre castelul care se zarea acum bine de tot la capatul
unei alei. Oamenii sai nu putura sa-l urmeze, deoarece copacii si maraciniise adunasera din nou.

Patrunse intr-o curte mare si urca o scara. Strabatu multe incaperi ale castelului, in care se aflau
cavaleri de onoare dormind, unii in picioare, altii sezand si, in sfarsit, ajunse intr-o camera cu
totul si cu totul de aur. Pe un pat vazu o printesa de vreo cinsprezece-saisprezece ani. Tremurand
de emotie, printul se apropie si se aseza in genunchi langa ea.

In clipa aceea, vraja se destrama si printesa se trezi. Ea spuse:
- Ai sosit, in sfarsit! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept!
Vrajit de vorbele ei, i-a marturisit bucuria si recunostinta sa si a incredintat-o pe printesa ca se
indragostise de ea. Odata cu printesa se desteptase intregul palat, fiecare gandindu-se la ce avea
de facut , dar, nefiind cu toti indragostiti, simteau ca mor de foame. Trecura deci in sala
oglinzilor unde cinara. Viorile executara cantece vechi, dar muzica lor era minunata. Imediat dupa
cina, s-au casatorit si intreaga curte veni sa-i salute. Nimeni nu dormea, deoarece nu simteau
nevoia. A doua zi, printul isi parasi in zori sotia pentru a se intoarce in oras, unde tatal sau il
astepta.
Printul ii istorisi:
- Umbland la vanatoare, m-am ratacit in padure si m-am adapostit in coliba unui carbunar care mi-
a dat sa mananc paine negra si branza.
Tatal sau, om bland si bun, nu banuia nimic, dar maica-sa nu-l crezu, pentru ca printul se ducea
zinic la vanatoare. Mama a inteles ca era indragostit. Printul a ascuns casatoria sa mai mult de doi
ani. Avea acum doi copii: o fiica pe care o numira Aurora si un fiu caruia ii ziceau Soare, pentru ca
o intrecea in frumusete pe sora lui.

Regina incerca sa afle adevarul, dar printul nu indraznea sa-i incredinteze taina sa. Ii era teama,
fiindca ea se tragea dintr-un neam de capcauni. Regele o luase in casatorie numai pentru averile ei
nenumarate. La curte se soptea chiar ca abia se abtinea sa nu sara asupra copilasilor daca ii
vedea.

Cand regele muri, printul a ramas stapan in tara. El isi dadu public in vileag casatoria. Printesa ,
sotia sa, insotita de cei doi copii, sosi in capitala, primita in triumf. Putin dupa aceea, regele porni
la lupta impotriva vecinului sau, imparatul Cantalabute. El o lasa pe mama sa in fruntea regatului
si-i incredinta sotia si copiii. Regele urma sa fie in razboi toata vara. De-abia plecat, regina-mama
isi trimise nora si nepotii la o casa la tara, pentru a-si satisface oribila pofta. Cateva zile mai
tarziu se duse acolo si ii spuse bucatarului intr-o seara:

- Maine vreau s-o mananc la masa pe micuta Aurora.
- Cu neputinta, doamna! striga bucatarul.
- Iti poruncesc, spuse regina, am pofta sa mananc carne proaspata.
Bietul om intelese ca nu e de glumit cu o capcauna si, luand cutitul mare, urca in camera micutei
Aurora. Fetita avea atunci numai patru ani. Il iubea pe bucatar,fiindca ii aducea adeseori
bomboane. Vazand-o, el incepu sa planga si cutitul ii cazu jos din mana. Se duse in curte sa taie un
mielusel si pregati un sos bun, pa care regina il manca cu mare pofta. Pe micuta Aurora o lua si o
incredinta sotiei lui, ca s-o ascunda intr-o odaita din fundul curtii. Opt zile mai tarziu, regina cea
rea ii spuse bucatarului:

- Vreau sa-l mananc la cina pe micul Soare.
Bucatarul nu se impotrivi. Fu hotarat sa o pacaleasca pe regina ca si prima data. Se duse sa-l
caute pe micul Soare, care avea trei ani. Il incredinta pe baiat sotiei, ca sa-l ascunda alaturi de
Aurora. Apoi pregati o friptura de ied frageda, pe care capcauna o gasi delicioasa. Pana aici totul
mersese bine, dar intr-o seara regina cea rea ii spuse din nou bucatarului:
- As dori s-o mananc pe printesa. Trebuie pregatita cu acelasi sos ca si copiii.
De data asta nu mai stia cum s-o insele pe regina-mama. Regina tanara avea douazeci de ani, fara
a mai pune la socoteala cei o suta de ani pe care ii petrecuse dormind. Pielea ei era alba, dar mai
putin frageda. Ca sa-si scape viata , bucatarul se hotari sa-i taie gatul. Intra cu pumnalul in mana
in camera tinerei reginei. Voia totusi sa o pregateasca si ii povesti respectos despre porunca
primita de la regina-mama.
- Indeplineste porunca, raspunse tanara regina. Fa ce ti s-a spus! Ma voi duce langa copiii mei pe
care i-am iubit atata.

Ea ii credea morti.
- Nu, doamna, nu veti muri, ii raspunse bietul bucatar, dupa cum nici copiii nu va sunt morti, i-am
ascuns la mine. O voi pacali din nou pe regina. Ii voi da sa manance o caprioara tanara, in locul
dumneavoastra.
Si se duse in odaia lui, unde ea isi regasi copiii. Regina manca la cina caprioara cu aceeasi pofta.
Acum era foarte multumita de cruzimea ei. Se pregatea sa-i spuna tanarului rege, la intoarcerea
sa, ca lupii mancasera pe tanara regina si pe copii. Dar intr-o seara, cand isi facea de lucru prin
curtea castelului, recunoscu vocea reginei si a copiilor. Furioasa ca a fost pacalita, porunci sa i se
aduca un cazan mare, plin cu naparci si broaste raioase, ca sa-i arunce in el pe regina si pe copii,
pe bucatar si pe nevasta acestuia. A doua zi, dis-de-dimineata, totul era gata si calaii tocmai se
pregateau sa-i arunce in cazan, cand regele, la care nimeni nu se gandea ca s-ar putea intoarce,
intra in curte calare si intreaba ce inseamna acel spectacol infiorator. Nimeni nu indraznea sa-i
spuna. Capcauna se arunca in cazan si fi inghitita, intr-o clipita, de jivinele respingatoare.

Regele se arata nespus de fericit sa-si revada frumoasa sotie si copiii.

Frumoasa si bestia

A fost odata ca niciodata un negustor bogat care avea trei fete. Toti patru ducea o viata
indestulata in casa lor de la malul marii. Dar in timp fetele cele mari risipeau banii tatalui sau pe
rochii luxoase, mezina, Frumoasa, isi ajuta familia dupa puterile ei, multumindu-se cu haine simple
si trebaluind prin casa cat era ziua de lunga.
Intr-o zi, fetele auzira cum niste barbati povesteau ca toate vapoarele negustorului pierisera
intr-o furtuna cumplita.

- Nu i-a mai ramas nimic, spunea unul dintre barbati dand din cap, a ajuns sarac lipit pamantului!
Ca sa salveze ce se mai putea salva, negustorul disperat pleca a doua zi la oras. Acolo, ii ruga pe
bancheri sa-i imprumute niste bani, dar acestia il refuzara. Necajit, negustorul porni inapoi spre
casa. Cu gandul la fetele lui, abia daca-si dadu seama ca incepuse sa ninga. Cand plecase de acasa
la bancheri, cele doua fete mai mari ii cerusera sa le aduca de la oras podoabe si rochii scumpe.
Frumoasa, in schimb, nu-i ceruse decat un trandafir.

Dar cand ninsoarea se inteti si se transforma in viscol, negustorul uita cat era de amarat ca nu le
putea indeplini dorinta fetelor si ca isi pierduse toata ziua. Vantul vuia si arunca tombe de zapada
in calea calaretului si calului sau. Si tot mergand asa, negustorul se rataci. Dar, pe neasteptate, in
cale ii aparu un spiridus, care ii facu semn sa-l urmeze.

Apoi, cand negustorul ajunsese deja la capatul puterilor, spiridusul ii striga cu un glas subtirel:
- Uite aici! Hai inauntru ca o sa avem grija de tine.
Iar negustorul vazu cu uimire cum in fata lui se ridicase un castel imens. Dupa ce-si duse calul in
grajd si ii dadu sa manance fan, negustorul intra in castel pe urmele spiridusului.
- Hai aici, langa foc, il indemna spiridusul. Cred ca ti-e foarte frig si, de asemenea, foame.
Un foc strajnic ardea in camin, iar cand negustorul se apropie de masa, aceasta se si umplu cu tot
felul de bucate.
- Mananca, ii striga spiridusul, razand pe infundate de uimirea ce i se citea negustorului pe chip.
- Iti multumesc din suflet, ii raspunse el, apoi se aseza la masa si manca pe saturate.

Satul si topit de caldura, negustorul ostenit adormi la masa. Chiar si spiridusul, incalzit de
dogoarea focului, cazu intr-un somn adanc. Iar pe cand dormeau amandoi, o aratare imensa ii
urmarea in tacere din balcon. Dimineata, cand se trezi cu forte proaspete, negustorul ii multumi
din nou spiridusului pentru ospitalitate.

- Trebuie sa ma duc inapoi la fetele mele, ii zise el, amintindu-si amarat cate necazuri avea. Si,
trecand pe langa poarta, negustorul privi cu mirare la o tufa de trandafiri inflorita ca prin minune
in mijlocul nametilor de zapada. Vazand trandafirii, isi aduse aminte de mica rugaminte a
Frumoasei si se intinse sa rupa una din florile acelea fermecatoare.
- Nu, striga spiridusul. Dar era prea tarziu.
Dintr-o data, in fata ochilor sai se ivi o aratare dintre cele mai fioroase, care striga la el cu un
glas tunator:
- Asa ma rasplatesti pentru bunatatea mea, furandu-mi din nepretuitii trandafiri? Pentru asta o
sa platesti cu viata.
- Imi…imi pare rau, baigui negustorul. L-am luat pentru fata mea.
- Fata ta? urla bestia. Daca te iubeste cu adevarat, sa vina aici, in locul tau. Dar daca nu te
iubeste, ai sa te intorci chiar tu, in decurs de trei luni. Si acum, du-te!

Cum nu avea alta scapare, bietul negustor ii promise ca se va intoarce. Apoi, incaleca pe cal si
porni spre casa, cu inima coplesita de durere. Dar cand ajunse acasa si ii dadu trandafirul
Frumoasei, fericirea ei ii lumina sufletul.

- Vai, Frumoaso, ii spuse el mahnit, daca ai sti care e pretul acestui trandafir!
Apoi fetele il ascultara uimite cand le povesti de castelul Bestiei si de cumplita porunca.
- O sa ma duc eu in locul tau, tata! striga Frumoasa. Decat sa mori pentru mine, mai bine sa fiu
prizoniera Bestiei.
- Sa nu aud de asa ceva! ii raspunse negustorul. O sa ma intorc acolo cand se vor scurge cele trei
luni.
Surorile cele mari o privira pe mezina cu mahnrie. Cele trei luni se scursera repede si, in ultima
dimineata, Frumoasa, cu pantofi in mana, sa nu faca zgomot, se strecura afara din casa. Puse saua
pe calul cel bland al tatalui sau, incaleca si, in tacere, isi lua ramas bun de la cei ai casei care inca
dormeau. Stia ca o sa-i fie tare dor de ei, dar ii dadea putere gandul ca o sa-si salveze tatal de la
moarte.

- Si, cine stie, se incuraja ea, poate ca o sa fac Bestia sa se razgandeasca.
Frumoasa merse si merse si ajunse la castelul Bestiei in miez de noapte.N-apucase sa intre bine
in curte, cand aparu spiridusul:
- Bine ai venit, Frumoaso! Hai dupa mine pe aici, o indemna el. Parca ar fi asteptat-o.

Frumoasa intra in castel in urma lui. Spiridusul o conduse pe Frumoasa printr-un labirint de
coridoare pana la o camera minunata, plina de trandafiri si mobilata frumos.
- Asta e dormitorul tau, ii spuse spiridusul. Apoi ii arata o lada plina cu podoabe sclipitoare. Si
acesta toate sunt ale tale, ii explica el vesel, apoi disparu pe usa.
Frumoasa se plimba prin camera, admira trandafirii, podoabele, mobila dulapul plin cu rochii
scumpe. Isi dadu jos hainele simple pe care le purtase pe drum si imbraca o rochie frumoasa.
Atunci, aparu din nou spiridusul.
- Vai, ce frumoasa esti, murmura el. Cat de mult o sa-i placi stapanului meu! Ia uita-te in oglinda!
Dar frumoasa inlemni de groaza. In oglinda, in spatele propriului ei chip, zari cumplita Bestie. Se
intoarse sa il priveasca in fata.
- Bine ai venit la castelul meu, ii spuse Bestia. Te afli aici de nevoie?
- Da, ii raspunse Frumoasa.
- Dupa un drum asa de lung, trebuie sa-ti fie foame, zise Bestia cu un glas ragusit. Hai cu mine.

Bestia o duse pe Frumoasa pana in salonul unde se afla o masa aranjata pentru o singura persoana.
Chiar daca in sinea ei rasuflase usurata ca nu va sta cu Bestia la masa, Frumoasa era impresionata
de bunatatea acestei fiinte infricosatoare. Bestia ii ura noapte buna, iar fata ii ramase sa
manance. Apoi, privind flacarile din soba, gandurile ii zburara la Bestie si la castelul acesta vrajit.
A doua zi, spre seara in timp ce Frumoasa se plimba prin gradina Bestia veni sa stea de vorba cu
ea.

- Tu ce crezi, sunt urat? o intreba Bestia.
- Da, raspunse Frumoasa cu sinceritate. Dar cred ca ai suflet bun.
- Si te-ai marita cu mine? o mai intreba Bestia.
Infiorata de intrebarea lui neasteptata, Frumoasa ii raspunse:
- Nu.
Bestia venea zi de zi sa o vada pe Frumoasa si sa stea de vorba cu ea. Se temea tot mai putin de
creatura aceea, dar de fiecare data cand o intreba daca ar vrea sa-l ia de barbat, raspunsul ei
era acelasi. Intr-o buna zi, Frumoasa privi in oglinda fermecata din dormitor si isi vazu tatal.
Tinea in mana un portret al ei si parea tare bolnav. Frumoasa se duse in fuga la Bestie.

- Trebuie sa-mi dai drumul! ii striga ea. Te rog, stiu ca ai suflet bun. Tata e bolnav si are nevoie
de mine.
- Atunci, du-te, rosti cu glas scazut Bestia. Dar promite-mi ca te intorci inainte sa se fi implinit
opt zile.
- Iti promit, murmura Frumoasa.
Frumoasa incaleca pe cal si porni spre casa ca vantul si ca gandul.
- Tata! stiga ea, intrand val-vartej in casa.
- Frumoaso! Esti vie si nevatamata! spuse tatal, luand-o in brate. Bestia cea groaznica nu ti-a
facut nici un rau?
- Nu, tata, ii raspunse Frumoasa. E un monstru doar pe afara. Dar are suflet darnic si bland. Si tu
ce mai faci?
- De acuma, cand stiu ca n-ai patit nimic, o sa-mi fie bine, ii zise tatal zambind fericit.
A doua zi, Frumoasa le spuse tatalui si surorilor ei ca o sa se intoarca la castelul Bestiei, asa cum
promisese. Dar surorile, individioase pe rochia si podoabele ei scumpe incercara s-o convinga sa
nu mai plece. Numai ca Frumoasa astepta clipa cand erau ocupate…Frumoasa isi mangaie calul:

- Du-ma ca vantul si ca gandul, il indemna ea. Mi-e teama ca Bestia e pe moarte. A fost bun cu
mine si a avut incredere in mine. Acum inteleg ca sub chipul acela urat se ascunde un suflet tare
frumos.
Si calul porni in galop, ducand-o degraba spre castelul Bestiei. Cand Frumoasa ajunse la castel,
Bestia nu-i mai iesi inainte, asa ca ea a inceput sa alerge, strigand infricosata:
- Unde esti? Unde esti?
- Vino, Frumoaso, dupa mine! ii raspunse un glas subtirel. Era spiridusul.
- Frumoaso, murmura Bestia. Cel mai mult ma bucur sa te mai vad o data inainte sa mor.
- Cum sa mori? striga Frumoasa, ingenunchind langa el si sarutandu-l pe obraz. Te iubesc si vreau
sa ma marit cu tine.

Bestia inchise ochii. Si, dintr-o data, curtea toata se lumina ca prin farmec. Frumoasa il privi
uimita pe printul cel frumos care aparuse in fata ei.
- Unde e Bestia mea cea draga? intreba ea.
- Chiar eu sunt, ii raspunse printul. Iubirea ta a risipit vraja ce ma transformase in bestie. Te
iubesc, Frumoaso.
- Iubirea ta ma face nespus de fericita, raspunse Frumoasa zambind.
- Toate bogatiile acestea sunt ale noastre de acum incolo, zise printul aratand spre castel.

Si Frumoasa intelese ca familia ei nu va mai fi niciodata saraca. In aer plutea parca o muzica
fermecata, in timp ce ei se sorbeau din ochi si se gandeau cate zile fericite ii asteaptau de acum
inainte.

Cum l-a pacalit Broscuta pe Leu

A fost odata un Leu care domnea peste o padure mare. Leul era mare si fioros, si toate celelalte
animale se temeau de el. In fiecare dimineata ele trebuiau sa mearga sa gaseasca de mancare
pentru Leu. Apoi trebuiau sa o duca la grota lui la timp pentru micul dejun. Intr-o dimineata
Broscuta s-a trezit foarte tarziu. "Vai de mine," isi spuse ea. "Nu am nimic de mancare pentru
Leu si deja a trecut de micul dejun. Ce ma fac?"

Broscuta s-a gandit si s-a gandit. Stia ca trebuie sa mearga la grota Leului. Dar daca se ducea
fara mancare, el ar fi inghitit-o pe ea in loc. Intr-un final i-a venit o idee. "Stiu," si-a zis ea. "Il
voi pacali pe domnul Leu asa de rau incat va uita complet de acest mic dejun". Si hop, hop, hop a
plecat spre grota Leului. Leul statea la intrare si astepta. "Ai intarziat, Broscuto," a racnit el. "Si
unde-mi este mancarea?"

"Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a intimplat," a spus Broscuta. "Cind am plecat dimineata de
la balta, un alt leu a sarit la mine si mi-a luat mancarea pe care ti-o aduceam."

"Cum?" a racnit Leul. "Un alt leu in padure?"
"Oh, da," a spus Broscuta. "Are ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca ai tai."
Leul a sarit in picioare. "Du-ma imediat la balta ta Broscuta," i-a ordonat el. "Am sa gasesc acel
leu si am sa-l alung!"

Si hop, hop, hop inapoi spre balta a plecat Broscuta cu Leul in urma ei. Cand au ajuns, Broscuta s-a
prefacut ca se uita in toate partile. "Nu vad acel leu niciunde," a zis ea. "Probabil se ascunde pe
fundul baltii." Leul s-a uitat jos in apa. Si a vazut in ea fata unui leu exact ca el, care il privea.
Avea ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca si ai lui. Bineanteles ca Leul se
vedea reflectat in apa, dar el nu stia de asta. A sarit la fata care-l privea PLEOSC! si a
nimerit exact in mijlocul baltii!

Ah, cat de prost s-a simtit Leul. "Nu este nici un alt leu in balta!" a strigat el. "Am fost pacalit!"
Era asa de rusinat incat a iesit din apa si a luat-o la fuga cat a putut de repede. Broscuta era tare
multumita de isprava ei. Pacaleala a functionat! Cu un zambet mare pe buze, s-a dus hop, hop, hop
mai departe sa le povesteasca si celorlalte animale ca Leul a plecat si ca de acum incolo vor putea
trai linistite.

Cenusareasa

A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua o femeie rea si ingamfata, cu doua
fete ce-i semanau leit. Barbatul avea la randul lui o fiica ca painea calda. Mama vitrega nu putea
suferi harurile acestei tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa
roboteasca cat era ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si
domnisoarelor, dormea in pod, pe un brat de paie, in timp ce surorile ei se lafaiau in camere
dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana in picioare.

Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei.
Cand termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o
poreclisera "Cenusareasa". Cu toate hainele sale ponisite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa
decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate. Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare
petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei,
vestite prin frumusetea lor.

- Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare.
- Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina.
Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le
aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuviintara ca Cenusareasa sa le pieptane.
Ele o intrebara:
- Cenusareaso, ti-ar place si tie sa mergi la bal?
- Vai, domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!

- Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal.
Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de
doua zile, rabdand de foame in fata oglinzi. In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si
Cenusareasa le urmari cu privirea. Cand le pierdu din ochi, se porni sa verse lacrimi amare. Nasa
fetei, vazand-o inlacrimata, o intreba:

- De ce plangi? Ce-i cu tine?
- As dori atat de mult ...as dori atat de mult…
Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, nasa ei, zana, o intreba:
- Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal?
- Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou.
- Ei bine, daca vei fi o ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un
dovleac si adu-mi-l.

Cenusareasa pleca sa-l caute. Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il
scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca
aurita. Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii
prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea.
- Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu.
- Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi.
Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa.
- Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei.

Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi,
care se urcara in spatele calestii. Zana o intreba pe Cenusareasa:
- Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita?
- Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate?

Zana le atinse cu nuiaua fermecata, si pe indata hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si
argint. Ii darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera. Astfel gatita,
Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii.
Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita. Printul
stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferidu-i bratul, la scara calestii, si o
conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E
neasemuit de frumoasa", se auzea de pretutindeni. Regele insusi sopti reginei:

- Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si de blanda.
Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la
dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochi
la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu
o recunoscura. In timp ce o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert de ora inaite de
miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu. Acasa o intalni pe nasa ei, careia ii multumi
zicand:
- Tare as vrea sa merg si maine la petrecere.
In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida.
- Ce mult ati zabovit! le spuse ea.
- Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa dim lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din
surori.

A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa
decat intaia data. Printul nu se misca de langa ea, si cum fata se distra de minune, uita de
povetele nasei ei.
Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara.
Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care
printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur
in picior. Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi:
- Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa?Acestea ii raspunsera:

- Printesa a disparut cum a batul miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care fiul
regelui l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa,
mai spusera surorile. Cateva zile mai tarziu, fiul regelui daduse de stire ca va lua de sotie pe
aceea careia i se va potrivi pantoful pe care il gasise. Il incercara mai intai printesele, apoi
ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in
fel si chip da le intre piciorul in condur, dar nu au reusit. Cenusareasa, care le privea, recunoscu
condurul si intreba: - Pot si eu sa incerc?

Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea. Cavalerul care aduse condurul o privi pe
Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa.
- Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se apropie cu pantoful de piciorul
Cenusareasei, pe care se potrivi fara nici o greutate.Si mare fu uimirea celor doua surori,
cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care il puse in picior. In
aceeasi clipa sosi si nasa fetei.

Ea atinse cu nuiaua fermecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.
De indata, cele doua surori, o recunoscura si se aruncara la picioarele ei , cerandu-i iertare
pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice, spunandu-le:
- Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic.
Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Peste putin
timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi
drept soti doi curteni de neam.

Capra cu trei iezi

Era odata o capra care avea trei iezi. Iedul cel mare si cu cel mijlociu dau prin bat de obraznici
ce erau iara cel mic era harnic si cuminte. Vorba ceea: "Sunt cinci degete la o mana si nu seamana
toate unul cu altul". Intr-o zi, capra cheama iezii de pe-afara si le zice:
- Dragii mamei copilasi! Eu ma duc in padure ca sa mai aduc ceva de-a mancarii. Dar voi, incuieti
usa dupa mine, ascultati unul de altul, si sa nu cumva sa deschideti pana ce nu-ti auzi glasul meu.
Cand voiu veni eu, am sa va dau de stire, ca sa ma cunoasteti, si am sa va spun asa:

Trei iezi cucuieti,
Usa mamei descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Auzit-ati ce-am sus eu?
- Da, mamuca, zisera iezii.
- Pot sa am nadejde in voi?
- Sa n-ai nici o grija, mamuca, apucara cu gura inainte cei mai mari. Noi suntem o data baieti, si
ce-am vorbit o data, vorbit ramane.
- Daca-i asa, apoi veniti sa va sarute mama! Dumnezeu sa va apere de cele rele, si mai ramaneti cu
bine!
- Mergi sanatoasa, mamuca, zise cel mic, cu lacrimi in ochi, si Dumnezeu sa-ti ajute ca sa te
intoarne cu bine si sa ne-aduci demancare.
Apoi capra iese si se duce in treaba ei. Iar iezii inchid usa dupa dansa si trag zavorul. Dar
vorba veche: "Paretii au urechi si ferestile ochi". Un dusman de lup - s-apoi stiti care? -
chiar cumatrul caprei, care de mult pandea vreme cu prilej ca sa pape iezii, tragea cu
urechea la paretele din dosul casei, cand vorbea capra cu dansii. "Bun! zise el in gandul sau.
Ia, acu mi-e timpul... De i-ar impinge pacatul sa-mi deschida usa, halal sa-mi fie! Stiu ca i-as
carnosi si i-as jumuli!" Cum zice, si vine la usa; si cum vine, si incepe:
Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drop de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

- Hai! deschideti cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! baieti, zise cel mai mare, sariti si deschideti usa, ca vine mama cu demancare.
- Saracutul de mine! zise cel mic. Sa nu cumva sa faceti pozna sa deschideti, ca-i vai de noi! Asta
nu-i mamuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i asa de gros si ragusit, ci-i mai subtire si mai
frumos! Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar si puse sa-i ascute limba si dintii, pentru a-si
subtia glasul, s-apoi, intorcandu-se, incepu iar:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!...

- Ei, vedeti, zise iarasi cel mare; daca ma potrivesc eu voua? Nu-i mamuca, nu-i mamuca! D-apoi
cine-i daca nu-i ea?! Ca doar si eu am urechi! Ma duc sa-i deschid.
- Badica! badica! zise iarasi cel mic. Ascultati-ma si pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva s-a
zice:

Deschideti usa,
Ca vine matusa!
S-atunci voi trebuie numaidecat sa deschideti? D-apoi nu stiti ca matusa-i moarta de cand lupii
albi si s-a facut oale si ulcioare, sarmana?
- Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atuncie rau in lume, de cand a ajuns coada sa fie
cap... Daca te-i potrivi tu acestora, ii tine mult si bine pe mamuca afara. Eu, unul, ma duc sa
deschid. Atunci mezinul se vara iute in horn si, sprijinit cu picioarele de prichiciu si cu nasul de
funigine, tace ca pestele si tremura ca varga de frica. Dar frica-i din raiu, sarmana! Asemene cel
mijlociu, tustiu! iute sub un chersin; se-nghemuieste acolo cum poate, tace ca pamantul si-i
tremura carnea pe dansul de fica; Fuga-i rusinoasa, da-i sanatoasa!... Insa cel mare se da dupa usa
si - sa traga, sa nu traga? - in sfarsit, trage zavorul... Cand, iaca!... ce sa vada? S-apoi mai are
cand vede?... caci lupului ii scaparau ochii si-i sfaraia gatlejul de flamand ce era. Si, nici una, nici
doua, hat! pe ied de gat, ii rateaza capul pe loc si-l mananca asa de iute si cu asa pofta, de-ti
parea ca nici pe-o masea n-are ce pune. Apoi se linge frumusel pe bot si incepe a se invarti prin
casa cu neastampar, zicand:

- Nu stiu, parerea m-a amagit, ori am auzit mai multe glasuri? Dar ce Dumnezeu?! Parc-au intrat
in pamant... Unde sa fie, unde sa fie?
Se iteste el pe colo, se iteste pe dincolo, dar pace buna! iezii nu-s nicairi!
- Ma!... ca mare minune-i si asta!... dar nici acasa, n-am de coasa...ia sa mai odihnesc oleaca
aste batranete!
Apoi se indoaie de sele cam cu greu, si se pune pe chersin. Si cand s-a pus pe chersin, nu
stiu cum s-au facut, ca ori chersinul a crapat, ori cumaptrul a stranutat... Atunci iedul de
sub chersin, sa nu taca? - il pastea pacatul si-l manca spinarea, saracutul!
- Sa-ti fie de bine, nanasule!
- A!... ghidi! ghidi! ghidus ce esti! Aici mi-ai fost? Ia vina-ncoace la nanaselul, sa te pupe el!

Apoi ridica chersinul binisor, insfaca iedul de urechi si-l flocaieste si-l jumuleste si pe acela de-i
merg petecele!... Vorba ceea: "Ca toata pasarea pe limba ei piere".
Pe urma se mai invarte cat se mai invarte prin casa, doar a mai gasi ceva, dar nu gaseste nimic,
caci iedul cel cuminte tacea molcum in horn, cum tace pestele in bors la foc. Daca vede lupul si
vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintiii ranjiti in
feresti, de ti se parea ca radeau pe urma unge toti paretii cu sange, ca sa faca si mai mult in
ciuda caprei, s-apoi iese si-si cauta de drum. Cum a iesit dusmanul din casa, ideul cel mic se da
iute jos din horn si incuie usa bine. Apoi incepe a se scarmana de cap si-a plange cu amar dupa
fratiorii sai.

- Dragutii mei fratiori! De nu s-ar fi induplecat, lupul nu i-ar fi mancat! Si biata mama nu stie de
asta mare urgie ce-a venit pe capul ei!
Si boceste el si boceste pana il apuca lesin! Dar ce era sa le faca? Vina nu era a lui, si ce-au
cautat pe nas le-a dat.
Cand jalea el asa, iaca si capra venea cat putea, incarcata cu de-a mancarii si gafuind. Si cum
venea, cat de colo vede cele doua capete, cu dintii ranjiti, in feresti.
- Dragii mamucutei, dragi! Cum asteapta ei cu bucurie si-mi rad inainte cand ma vad!

Baietii mamei, baieti,
Fumusei si cucuieti!

Bucuria caprei nu era proasta. Dar cand s-apropie bine, ce sa vada? Un fior rece ca gheata ii
trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde in tot trupul, si ochii i se painjinesc. Si
ce era nu era a bine!...
Ea insa tot merge pan' la usa, cum poate, crezand ca parerea o insala... si cum ajunge, si incepe:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti!
Ca mama v-aduce voua:
Frunze-n buze,
Lapte-n tite,
Drob de sare
In spinare,
Malaies
In calcaies,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Atunci iedul mezin - care acum era si cel dintai si cel de pe urma - sare iute si-i deschide usa.
Apoi s-arunca in bratele mane-sa si cu lacrimi de sange incepe a-i spune:
- Mamuca, mamuca, uite ce am patit noi! Mare foc si potop au cazut pe capul nostru!
Capra atunci, holband ochii lung prin casa, o cuprinde spaima si ramane incremenita!... Dar mai pe
urma, imbarbatandu-se, si-a mai venit putin in fire s-a intrebat:
- Da' ce-a fost aici, copile?
- Ce sa fie, mamuca? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasa, n-a trecut tocmai mult si iaca cineva
s-aude batand la usa si spunand:

Trei iezi cucuieti,
Mamei usa descuieti...

- Si?...
- Si frate-meu cel mare, natang si neastamparat cum il stii, fuga la usa sa deschida.
- S-atunci?...
- Atunci, eu m-am varat iute in horn, si frate-meu cel mijociu sub chersin, iara cel mare, dupa cum
iti spun, se da cu nepasare dupa usa si trage zavorul!...
- S-atunci?...
- Atunci, grozavie mare! Nanasul nostru si prietenul d-tale, cumatrul lup, se si arata in prag!
- Cine? Cumatrul meu? El? Care s-a jurat pe parul sau ca nu mi-a sparie copilasii nicioadata?
- Apoi da, mama! Cum vezi, i-a umplut de sparieti!
- Ei las', ca l-oiu invata eu! Daca ma vede ca-s o vaduva sarmana si c-o casa de copii, apoi trebuie
sa-si bata joc de casa mea? si pe voi sa va puie la pastrama? Nici o fapta fara plata... Tricalosul si
mangositul! Inca se ranjea la mine cateodata si-mi facea cu maseaua... apoi doar eu nu-s de-acelea
de care crede el: n-am sarit peste garduri niciodata de cand sunt. Ei, taci, cumatre, ca te-oiu
dobzala eu! Cu mine ti-ai pus boii in plug? Apoi, tine minte ca ai sa-i scoti fara coarne!
- Of, mamuca, of! Mai bine taci si lasa-l in plata lui Dumnezeu! Ca stii ca este o vorba: "Nici pe
dracul sa-l vezi, da' nici cruce sa-ti faci!"
- Ba nu, dragul mamei! "Ca pana la Dumnezeu, sfintii iti ieu sufletul". S-apoi tine tu minte, copile,
ce-ti spun eu: ca de i-a mai da lui nasul sa mai miroase pe-aici, apoi las'!... Numai tu, sa nu cumva
sa te rasufli cuiva, ca sa prinda el de veste.

Si de-atunci cauta si ea vreme cu prilej ca sa faca pe obraz cumatru-sau. Se pune ea pe ganduri si
sta in cumpene, cum sa dreaga si ce sa-i faca? "Aha! ia, acu i-am gasit leacul, zise ea in gandul sau.
Taci! Ca i-oiu face eu cumatrului una de si-a musca labele!". Aproape de casa ei era o groapa
adanca, acolo-i nadejdea caprei.
- La cada cu dubala, cumatre lup, ca nu-i de chip!... Ia, de-acu sa-ncepe fapta: Hai la treaba,
cumatrita, ca lupul ti-a dat de lucru! Si asa zicand, pune poalele-n brau, isi sufleca manicele, atata
focul si s-apuca de facut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pasca cu
smantana si cu oua si fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic si cu lemne
putregaoioase, sa sa arda focul mocnit. Dupa asta asaza o leasa de nuiele numai intinata si niste
frunzari peste dansa; peste frunzari toarna tarana si peste tarana asterne o rogojina. Apoi face
un scauies de ceara anume pentru lup. Pe urma lasa bucatele la foc sa fearba si se duce prin
padure sa caute pe cumatru-sau si sa-l pofteasca la praznic. Merge ea cat merge prin codru, pana
ce da de-o prapastie grozava si intunecoasa, si pe-o tiharaie da cu crucea peste lup.

- Buna vremea, cumatro! Da' ce vant te-a abatut pe-aici?
- Buna sa-ti fie inima, cumatre, cum ti-i voia? Ia, nu stiu cine-a fost pe la mine pe-acasa in lipsa
mea, ca stiu ca mi-a facut-o buna!
- Ca ce fel, cumatrita draga?
- Ia, a gasit iezii singurei, i-a ucis si i-a crampotit, de li-am plans de mila! Numai vaduva sa nu mai
fie cineva!
- Da' nu mai spune, cumatra!
- Apoi de-acum, ori sa spun, ori sa nu mai spun, ca totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus catra Domnul,
si datoria ne face sa le cautam de suflet. De aceea am facut si eu un praznic, dupa puterea mea,
si am gasit de cuviinta sa te poftesc si pe d-ta, cumatre; ca sa ma mai mangai...
- Bucuros, draga cumatra, dar mai bucuros eram cand m-ai fi chemat la nunta.
- Te cred, cumatre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.
Apoi capra porneste inainte plangand, si lupul dupa dansa, prefacandu-se ca plange.
- Doamne, cumatre, Doamne! zise capra suspinand. De ce ti-e mai drag in lume tocmai de-
aceea n-ai parte...
- Apoi da, cumatra, cand ar sti omul ce-ar pati, dinainte s-ar pazi. Nu-ti face si d-ta atata
inima rea, ca odata avem sa mergem cu totii acolo.
- Asa este, cumatre, nu-i vorba. Dar sarmanii gagalici, de cruzi s-au mai dus!
- Apoi da, cumatra; se vede ca si lui Dumnezeu ii plac tot puisori de cei mai tineri.
- Apoi, daca i-ar fi luat Dumnezeu, ce ti-ar fi? D-apoi asa?...
- Doamne, cumatra, Doamne! Oiu face si eu ca prostul... Oare nu cumva nenea Martin a dat raita
pe la d-ta pe-acasa? Ca mi-aduc aminte ca acu ca l-am intalnit odata prin zmeuris; si mi-a spus ca
dac-ai vrea d-ta sa-i dai un baiet, sa-l invete cojocaria. Si din vorba-n vorba, din una-n alta, ajung
pan-acasa la cumatra!
- Ia poftim, cumatre, zise ea lund scauiesul si punandu-l deasupra groapei cu pricina, sezi cole si
sa ospatezi oleaca din aceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Rastoarna apoi sarmalele in strachina si i le pune dinainte. Atunci lupul nostru incepe a manca
halpov; si gogalt, gogalt, gogalt, ii mergeu sarmalele inregi pe gat.
- Dumnezeu sa ierte pe cei raposati, cumatra, ca bune sarmale ai mai facut!

Si cum ospata el, buf! cade fara sine in groapa cu jaratic, caci scauiesul de ceara s-a topit, si
leasa de pe groapa nu era bine sprijinita; nici mai bine, nici mai rau, ca pentru cumaatru.
- Ei, ei! Acum scoate, lupe, ca-ai mancat! Cu capra ti-ai pus in card? Capra ti-a venit de hac!
- Valeu, cumatra, talpele mele! Ma rog, scoate-ma, ca-mi arde inima-n mine!
- Ba nu, cumatre; c-asa mi-a ars si mie inima dupa iezisorii mei! Lui Dumnezeu ii plac pui de cei mai
tineri; mie insa-mi plac si de isti mai batani, numai sa fie bine fripti; stii, cole, sa treaca focul
printr-insii.
- Cumatra, ma parlesc, ard de tot, mor, nu ma lasa!

- Arzi, cumatre, mori, ca nici viu nu esti bun! De-abie i-a mai trece baietului istuia de spariet, ca
mult par imi trebuia de la tine ca sa-l afum! Ti-aduci aminte, dihanie rautacioasa si spurcata, cand
mi te-ai jurat pe parul tau? Si bine mi-ai mancat iezisorii!
- Ma ustura inima-n mine, cumatra! ma rog, scoate-ma, si nu-ti mai face atata osanda cu mine!
- Moarte pentru moarte, cumatre, arsura pentru arsura, ca bine-o mai plesnisi dinioare cu cuvinte
din scriptura!
Dupa aceasta, capra si cu iedul au luat o capita de fan s-au aruncat-o peste dansul, in groapa, ca
sa se mai potoleasca focul. Apoi, la urma urmelor, napadira asupra lui si-i mai trantira in cap cu
bolovani si cu ce-au apucat, pana-l omorara de tot. Si asa s-a pagubit sarmana capra si de cei doi
iezi, da' si de cumatru-sau lupul pagubasa a ramas, si pagubasa sa fie. Si auzind caprele din
vecinatate de una ca aceasta, tare le-au mai parut bine! Si s-au adunat cu toatele la priveghiu si
unde nu s-au asternut pe mancate si pe baute, veselindu-se impreuna... Si eram si eu acolo de
fata, si-ndata dupa aceea am incalecat iute pe-o sea s-am venit de v-am spus povestea asa, s-am
mai incalecat pe-o roata si v-am spus jitia toata; si unde n-am mai incalecat si pe-o capsuna si v-
am spus, oameni buni, o mare si gogonata minciuna!

Betisorul nazdravan
Ariciul mergea spre casa. Pe drum, l-a ajuns din urma Iepurele, si au pornit impreuna. In doi
drumul este de doua ori mai scurt. Pana acasa drumul fiind lung merg si discuta. Deodata, de-a
curmezisul drumului, un betisor. Luat cu vorba, Iepurele nu-l vazuse si se impiedica de el, mai sa
cada.
- Ah, tu!... - s-a suparat Iepurele si a lovit betisorul cu piciorul, aruncand-ul cat colo.
Dar Ariciul a ridicat betisorul, l-a pus pe umar si a alergat sa-l ajunga din urma pe Iepure. Vazand
la Arici betisorul, iepurele s-a mirat:
- Asta nu-i un betisor oarecare - a explicat Ariciul. Este un betisor - nazdravan.

Iepurele n-a zis nimic, doar a forait inciudat. Au mers mai departe pana ce au ajuns la un raulet.
Dintr-un salt Iepurele a sarit pe malul celalalt si a inceput sa strige:
- Hei, Cap - Tepos, arunca betisorul, n-ai cum sa ajungi cu el aici!

Ariciul n-a zis nimic, s-a dat putin inapoi, si-a luat avant, a infipt betisorul in mijlocul rauletului si
dintr-un slt -- iata-l pe celalalt mal, alaturi de Iepure, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De
mirare, Iepurele a ramas cu gura cascata:
- Bravo tie, deci stii sa sari!
- Eu nu stiu nicidecum sa sar -- a spus Ariciul, -- m-a ajutat betisorul cel nazdravan -- peste
toate - saritor.

Au pornit mai departe. N-au mers mult si s-au trezit la o mlastina. Iepurele sare din musuroi in
musuroi. Ariciul merge in spatesi cu betisorul incearca tot drumul.
- Hei, Cap - Tepos, ce te tot tarasti acolo? Probabil, betisorul tau...
Dar n-a apucat Iepurele sa termine ce-avea de spus, ca a alunecat de pe un musuroi si s-a dus in
smarc, pana la urechi. Acum- acum va incepe sa-nghita apa si se va ineca.

Ariciul s-a catarat pe musuroi, cat mai aproape de Iepure, si-i striga:
- Tine-te de betisor! Cat poti de tare!
Iepurele s-a prins de betisor. Ariciul s-a incordat din toate puterile si l-a tras din mlastina pe
prietenul sau. Cand au ajuns pe loc uscat, Iepurele ii zice ariciului:
- Iti multumesc, Ariciule, ca m-ai salvat!
- Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan -- din necaz bun salvator.

Au mers mai departe si, chear la marginea unei paduri mari, intunecate, au vazut jos, pe pamant,
un Puisor. Cazuse din cuib si tipa jalnic, iar parintii sai se roteau in zbor, pe deasupra lui, nestiind
ce sa faca.
- Ajutor, ajutor! - ciripeau ei.
Cuibul era foarte sus - greu sa ajungi la el. nici Ariciul, nici Iepurele nu stiau sa se catare in
copac. Dar o mana de ajutor trbuie sa dea. S-a gandit Ariciul din nou cu folos.
- Stai in picioare langa copac, cu fata spre el - a poruncit el Iepurelui.
Iepurele a facut precum i s-a spus. Ariciul a asezat Puisorul pe capatul betisorului, s-a urcat pe
umerii Iepurelui, a ridicat cat a putut betisorul, ajungand chear aproape de cuib. Puisorul a mai
ciripit odta si a sarit drept in cuib.Ce s-au mai bucurat tatal si mama lui! Zburau in jurul Iepurelui
si Ariciului ciripind:
- Multumim, multumim, multumim!
Ieourele ii spuse Ariciului:
- Bravo, Ariciule! Bine gandit!
-Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan - in sus - ridicator.

Au intrat in padure . Cu cat inainteaza, cu atat padurea este mai deasa, mai intunecoasa.
Iepurasului i se face frica. Dar Ariciul nu se lasa: merge inainte si cu betisoeul da crengile la o
parte.Dar deodata, de dupa un copac, le sare in fata un lup, le inchide calea si maraie:
- Stai!
Iepurele si Ariciul s-au oprit.Lupul isi linge botul, clantane din dinti si zice:
- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treaba, esti tepos, dar pe tine, Urecheatule, am sa te infulec cu
blana cu tot!
Iepurasul a inceput sa tremure de frica, s-a facut alb ca varul si nu se mai putea clinti din loc, de
parca picioarele i-ar fi infipte in pamant. A inchis ochii - acum o sa-l infulece lupul.Numai Ariciul
nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdravan betisorul si din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.
Lupul a urlat de durere, a facut un salt inapoi, si, pe-aci ti-e drumul...Fugea de-i sfaraiau
calcaiele, fara sa se uite in urma sa.

- Iti multumesc, Ariciule, m-ai salvat si din gura Luoului!
- Nu eu, ci betisorul nazdravan - ce loveste - in - dusman, a raspuns Ariciul.
Si au pornit mai departe. Au trecut prin padure si au iesit la drum deschis. Dar drumul era greu,
tot in urcus.Ariciul inainteaza, sprijinindu-se in betisor, dar bietul Iepure a ramas in urma, mai sa
se prabuseasca de oboseala.Pana acasa nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate sa mearga.
- Nu-i nimic - a zis Ariciul, - tine-te de betisorul meu.
S-a prins Iepurele de betisor, iar Ariciul il trage dupa el.Si Iepurelui i s-a parut ca-i ieste parca
mai usor sa mearga.
- Uite - zice el Aeiciului - betisorul - tau- nazdravan m-a ajutat si de aceasta data.

Asa l-a dus Ariciul pe Iepure pana acasa, unde de multa vreme il asteptau Iepuroaica si
Iepurasii...Se bucura cu totii de revedere, iar Iepurele ii spune Ariciului:
- Ehei, daca n-ar fi fost betisorul tau fermecat, n-as fi ajuns s-ami mai vad casa.Rade Ariciul si ii
raspunde:
- Iti daruiesc tie acest betisor, poate ti-o mai fi de folos.
Iepureleinsa s-a impotrivit:
- Dar ce-o sa faci tu fara betisorul - asta - fermecat?
- Nici o grija - a raspuns Ariciul, - oricand se poate gasi un betisor, dar nazdravania lui - si a
facut semn spre frunte - dar nazdravania lui uite unde este!
Acum Iepurele a inteles totul:
- Adevarat ai grait: important nu este betisorul, ci mintea luminata si sufletul bun!
Batranica si spiridusul
Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.Poc, poc, poc! Poc, poc,
poc!

"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica. S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea
ei surpriza, a vazut un spiridus imbracat in haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micut, facand
pantofi pentru alti spiridusi si zane mititele.

Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prins, Domnule Spiridus!" a strigat
ea."Intr-adevar m-ai prins," a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai drumul sa ma
pot intoarce la treaba mea". "Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala
cu aur. Toata lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie sa-ti arate unde-i este
ingropata oala cu aur."

Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma atunci si-ti voi
arata unde se afla ingropata." Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea
strans de haina lui.

Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri. Spiridusul a aratat spre unul
dintre ele si a spus, "Sapa sub acest tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l doresti." Batrinica s-a
uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa iau o lopata," a spus ea. "Dar mai intai am
sa leg de tufis esarfa mea ce rosie. Asa voi stii unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."

"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de aurul ce-l gasesti!" Si facand
semn cu mana, spiridusul a disparut. Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul
inapoi s-a gandit cum sa cheltuiasca aurul ce-l va gasi. Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-
au marit de surpriza. In locul unei singure esarfe rosii, a vazut sute la fel. Fiecare tufis avea o
esarfa rosie legata de el!

"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot sapa sub toate aceste
tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara oala mea cu aur." Si asta a facut.

Alice in Tara Minunilor

Intr-o dupa-amiaza fierbinte de vara, Alice se plictisea sezand impreuna cu sora sa la umbra unui
copac. Deodata, vazu trecand un iepuras alb. Iepurasul se opri, scose un ceas din buzunar,
se uita la el si porni grabit mai departe. Arzand de curiozitate, Alice alerga dupa el si il
vazu facand un salt si disparand intr-o scorbura uriasa, la poalele unui copac. Intr-o clipa,
Alice il urma, fara sa se intrebe nici un moment cum Dumnezeu avea sa mai iasa de-acolo.
Descoperi ca se pravalea in aceea ce parea a fi un put nespus de adanc. Marginile acestuia
erau intesate cu rafturi si dulapuri, pline de carti, lampi si borcane, iar Alice cadea destul
de incet ca sa se uite la ele in trecere.

In cele din urma, se opri pe o gramada de frunze. Iepurele nu se mai vedea nicaieri, iar ea
se afla acum intr-o sala lunga si joasa. Scapase teafara si, uitandu-se in jur, zari o cheie
aurie asezata pe o masa de sticla. Incerca cheia la toate usile si tocmai se pregatea sa se
dea batuta, cand observa o usa mititica, in spatele unei perdele.Alice izbuti sa potriveasca
cheia in usita. Iar cand incerca s-o descuie, spre bucuria ei, usita se deschise. Privind prin
deschizatura mare cat pentru o pisica, vazu o gradina minunata cu flori viu colorate.
Necajita, Alice puse cheia la loc pe masa de sticla. Dar, spre mirarea ei, pe masa aparu o
sticluta, pe a carei eticheta erau scrise cuvintele: "BEA-MA". Lua o inghititura, dar bautura
avea un gust atat de delicios, incat Alice o sorbi pe toata.

- Ce ciudat ma simt! spuse ea. Parca intru la apa.
Si, intr-adevar, asa si era; Alice era acum inalta doar de-o schioapa. Chipul i se insenina la gandul
ca va incapea pe usita. Dar cheia se gasea inca pe masa si fetita intelese ca nu mai avea nici o cale
de a ajunge la ea. Dar nu trecu mult timp si Alice descoperi sub masa o cutiuta. In cutiuta era o
prajitura pe care era scris, cu litere din zahar: "MANANCA-MA". Alice manca prajitura si simti
cum creste. Crescu atat de inalta, incat ajunse cu capul in tavan.

- Acum n-o sa mai incap pe usa cea mica, spuse Alice si incepu sa planga.
Iar lacrimile se adunara, formand o baltoaca mare in jurul ei. Dintr-o data, Alice auzi lipaitul unor
picioruse. Iepurele Alb reaparu, tinand in maini o pereche de manusi albe, din piele fina, si un
evantai. Murmura:
- Of, Ducesa! Daca mai intarzii s-a zis cu mine!
Zarind-o pe Alice, Iepurele scapa manusile si evantaiul si o rupse la fuga. Alice ridica o manusa si
o puse in mana. Spre uimirea ei, i se potrivea perfect.
- Pesemne ca iar am intrat la apa, spuse Alice.
Din nebagare de seama, Alice aluneca-pleosc! si se trezi pana la barbie in balta de lacrimi pe care
le varsase pe cand era mare. Intorcandu-si ochi in jur, dadu peste un soarece care cazuse si el in
apa.
- Vai, Soricelule, tu stii cum se iese din baltoaca asta? il intreba.

In timp ce Alice si Soarecele continuau sa inoate prin balta, aceasta se aglomarase cu tot felul de
creaturi care cazusera in ea; o Rata si o Broasca Testoasa, un Elefant si o Girafa, plus altele
cateva. Apa incepu sa scada, si curand Alice si Soarecele putura sa stea in picioare. Incercand sa
faca putina conversatie, Alice ii povesti Soarecelui despre pisica ei, Dinah. Dar soarecelui nu-i
placea defel ce auzea, ba incepu sa tremure de frica. In cele din urma iesira cu totii la mal, uzi
leoarca si nefericiti. Atunci Pasarea Dodo spuse:
- Cred ca cea mai buna metoda sa ne incalzim este sa ne luam la intrecere.
Marcara traseul si toti o luara la goana, care cum se pricepu, pana se uscara de-a binelea. Alice fu
declarata invingatoare, iar Pasarea Dodo ii inmana solemn un degetar drept premiu. Rugata sa tina
o cuvantare, Alice le vorbi despre draga ei Dinah, uitand ca cele mai multe dintre ele se temeau
de pisici. Si toate o luara la fuga. Timp de o clipa, Alice ramase singura in acest loc atat de
ciudat, dar apoi Iepurile se intoarse, murmurand:

- Of, Ducesa! Of, blanita si mustatile mele! Unde le-oi fi pierdut oare?
Apoi o observa pe Alice, si-i striga:
- Mary Ann, da fuga acasa si adu-mi manusile si evantaiul!
Speriata si nedumerita, Alice o rupse la goana in directia pe care i-o aratase.
- Pesemne ca-si inchipuie ca sunt menajera lui, spuse ea. Dar ar trebui sa-i duc totusi lucrurile,
daca le gasesc.
Si acestea ajunsese la o casuta dragalasa si ingrijita. Intra si se repezi la etaj, unde gasi manusile
si evantaiul pe o masuta de langa fereastra. Tot pe masuta, ea gasi si sticluta.

- Poate daca beau din ea, murmura Alice, ma va face sa cresc din nou. M-am plictisit sa fiu atat
de mica.
Si, inainte sa fi ajuns la jumatatea sticlei, se trezi cu capul in tavan. Era prea mare ca sa mai
poata iesi pe usa si, pentru ca continua sa creasca, isi scoase o mana pe
geam si picioarele prin casa scarii. Apoi, Alice auzi pe Iepure strigang la
Mary Ann sa-i deschida usa, proptita zdravan in piciorul ei. Dar cand vazu
mana ei uriasa iesind pe geam, Iepurele scoase un strigat. Alice isi vantura
mana prin aer si atunci o puzderie de pietricele se repezira asupra
ferestrei, azvarlite de Iepure. Spre mirarea lui Alice, pietricelele se
preschimbara in prajiturele. Manca iute una si, ce sa vazi, incepu sa
descreasca. Si curand ajunse destul de mica pentru a putea iesi pe usa, unde gasi o Soparla, inca
ametita de lovitura pe care i-o arsese cand isi vanturase mana prin aer.

Alice o lua la fuga cat o tinea picioarele. "As vrea sa cresc pana la inaltimea mea obisnuita si sa
mai gasesc odata gradina aceea minunata", isi spuse ea. Se intalni cu o omida colorata in albastru
si galben, care sedea pe o ciuperca si tragea dintr-o narghilea.
- Ma poti ajuta sa cresc pana la inaltimea mea obisnuita? o intreba ea pe Omida.
Creatura o privi somnoroasa.
- O parte a ciupercii te va face mai inalta, cealalta parte te face mai mica, spuse Omida.
Apoi se indeparta tarandu-se alene, lasand-o pe Alice sa mediteze in fata ciupercii. Rupse o
bucatica dintr-o margine si o alta bucatica din marginea cealalta si se hotari sa incerce mai intai
bucatica din mana dreapta. Abia ce muscase putin, ca simti cum creste. Speriata, descoperi ca
ajunsese cu capul deasupra varfurilor copacilor, in timp ce gatul ii era lung ca un sarpe. Iute, lua o
imbucatura din cealalta jumatate de ciuperca si ciuguli din ea pana ajunse la inaltimea ei
obisnuita.

Apoi Alice rataci printr-o padure pana ce ajunse la o casuta. Sub ochii ei, un Peste Valet se
apropie in goana de usa deschisa de o Broasca Valet. Pestele Valet scoase la iveala o tava, pe care
se afla o scrisoare si spuse;
- Pentru Ducesa. O invitatie de la Regina, la un joc de crochet.
"Trebuie sa fie Ducesa despre care vorbea Iepurele", isi spuse Alice.
Curioasa, Alice batu la usa, dar pentru ca nu-i deschise nimeni, intra. Holul dadea intr-o
bucatarie, unde o zari pe Ducesa care sedea pe un scaunel si zgaltaia din toate puterile un prunc.
O bucatareasa amesteca intr-o oala care umplea aerul cu nori de piper, iar o pisica mare dormea
deasupra caminului, cu un zambet pe fata. Aerul incarcat de piper era de nesuportat pentru Alice,
care nu stiu cum sa iasa mai repede. Mare ii fu mirarea lui Alice cand constata ca pisica sedea
acum pe creanga unui copac.

- Eu sunt Pisica din Cheshire, spuse aceasta somnoroasa.
- Ce fel de oameni locuiesc aici? intreba Alice.
- La dreapta sta un Palarier, raspunse Pisica. Iar la stanga, un Iepure de Martie. Amandoi sunt
nebuni.
Apoi Alice dadu peste Iepurile de Martie si peste Palarier, care isi luau ceaiul la o masa intinsa
sub un copac, cu un Harciog adormit intre ei. Palarierul ii spuse ca, in urma unui decret al Reginei
de Inima Rosie, pentru ei era totdeauna vremea ceaiului si niciodata vremea de culcare sau
vremea cinei. Nu peste multa vreme, Alice porni mai departe. Trecu printr-o usa taiata intr-un
copac si se trezi din nou in sala cea lunga. Lua cheia de pe masuta de sticla si ciuguli din ciuperca
pana ajunse inalta de-o schioapa. Apoi, in sfarsit, deschise usita si patrunse in gradina minunata.
Uimita, Alice vazu cum gradinarii dadeau peste trandafirii albi cu vopsea rosie.

- Ce faceti aici? ii intreba.
- Regina nu poate suferi trandafirii albi, spuse un gradinar.
Alice incepu sa planga, dar mai apoi se indrepta de spate si zise:
- Prostii!
- Atunci, hai sa jucam crochet! stiga Regina.
Ciocanele erau de fapt flamingi, bilele erau arici, iar portile erau soldatii care faceau podul.
Pentru Alice, jocul era destul de greu. Ducesa si Iepurele Alb intrara si ei in jocul de
crochet. Vazand-o pe Alice, Ducesa o cuprinse cu bratul.
- Nici nu-ti inchipui cat de mult ma bucur sa te revad, spuse Ducesa.
- Si cum iti place Regina? intreba Iepurele.
- Deloc, raspunse Alice. E atat de…
Dar o zari pe Regina care tragea cu urechea si continua:
- … sigur ca o sa castige, incat nici nu mai are rost sa mai jucam.
- La locurile voastre striga Regina. Ca de nu, va tai tuturor capetele!

Alice nu-si mai gasea ciocanul si bila. Vazand-o ca nu joaca, Regina tipa:
- Taiati-i capul!
- Dar, Majestatea voastra, protesta Alice, flamingoul meu a zburat, iar ariciul a luat-o la
sanatoasa. Chiar atunci se auzi in departare un strigat: "incepe procesul!". Toata lumea se repezi
in sala de judecata, unde Juvete in lanturi statea in fata Regelui si a Reginei. O tarta mare,
asezata pe o masa, trona in mijlocul salii. In spatele ei sedeau juratii, scriind preocupati pe
tablitele lor. Privind scena, Alice simti ca i se face foame.
- Juvetele de Inima Rosie a furat tarta Reginei, spuse Regele catre jurati. Va rog sa dati
verdictul!
Pe neasteptate, Alice simti cum incepe sa creasca iar.
- Chem martorul urmator! striga ascutit Iepurele. Alice!
- Aici! tipa Alice, sarind cu atata graba, ca rasturna boxa cu jurati.
- Taiati-i capul! zbiera Regina.
- Cui ii pasa de voi? Spuse Alice, care crescuse de-acum la inaltimea ei obisnuita. Nu sunteti
decat un pachet de carti de joc!
Auzind acestea, tot pachetul acela de carti de joc se arunca asupra ei, iar Alice se porni sa tipe,
incercand sa le indeparteze.

Dintr-o data, Alice se trezi la poalele copacului, alaturi de sora ei.
- Ce vis curios am avut, spuse ea.
- Trebuie sa mi-l povestesti pe tot la ceai, ii raspunse sora ei.
Si, in timp ce-si beau ceaiul, Alice ii povesti minunatele ei aventuri in Tara Minunilor.

Alba ca zapada si cei sapte pitici

De cand ne stim, din vremuri de demult, fratii mei si cu mine muncim in adancul muntilor pentru a
aduce de acolo la lumina aur si nestemate. E o munca anevoioasa care ne tine in intunericul din
strafundul pamantului ceasuri indelungate in fiecare zi a anului. Noi nu putem admira schimbarea
anotimpurilor si nimic nu ne modifica obiceiurile... Numai ca, intr-o buna zi... Dar mai bine s-o iau
de la inceput... Intr-o zi de iarna, o regina frumoasa si inteleapta, care statea la fereastra si
broda, se intepa cu acul, iar cateva picaturi de sange inrosira zapada de pe pervazul ferestrei. "
Ah, isi zise ea, de-as avea o fetita cu pielea alba ca zapada, cu buzele rosii ca sangele si cu parul
negru ca abanosul... ". Si iata dorinta i se implini: regina nascu o fetita intocmai cum o visase, pe
care o boteza Alba ca Zapada. Numai ca, vai, biata regina se stinse din viata dupa ce isi vazu
fetita. Dupa multi ani, regele isi lua o noua sotie. Noua regina era tare trufasa si nu era multumita
ca este doar frumoasa: voia sa fie cea mai frumoasa. Avea in iatacul ei o oglinda fermecata careia
ii cerea mereu sfatul.
In fiecare zi se admira indelung in oglinda si o intreba:
- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?
Si in fiecare zi, oglinda ii raspundea:
- Regina, tu esti cea mai frumoasa din lume!
Multumita, trufasa regina isi vedea mai apoi de treburile ei. In vremea
asta, Alba ca Zapada crestea si se facea pe zi ce trece mai frumoasa si mai
inteleapta. Si iata intr-o buna zi, pe cand regina isi intreba oglinda:
- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?
Aceasta ii raspunse:
- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte
frumoasa, dar Alba ca Zapada este cea mai frumoasa.

Regina cea rea fu cuprinsa de furie. Dadu porunca sa i se infatiseze unul dintre vanatori:
- Ia-o cu tine pe Alba ca Zapada, du-o in padure si omoar-o! Si ca sa te cred ca ai omorat-o, sa-mi
aduci dovada inima ei! porunci ea.
Vanatorul cobora in livada unde Alba ca Zapada culegea mere.
- Printesa, am primit porunca sa te iau cu mine la padure. Trebuie sa-i dai ascultare reginei.
Urmeaza-ma!
Cand sa-si scoata pumnalul, vanatorul fu cuprins de mila, vazand chipul dragalas si nevinovat al
printesei.
- Alba ca Zapada, mai bine fugi!
- Bine, dar porunca reginei?
- Porunca era sa-ti iau viata! Numai ca eu nu pot face una ca asta! Fugi si nu te mai intoarce
niciodata la castel!

Atunci, fara sa se mai uite in urma, alergand cat o tineau picioarele, Alba ca Zapada se pierdu in
padure.
Pe drumul de intoarcere, vanatorul prinse o caprioara, o dobora si-i lua inima, pe care o aseza
intr-un sipetel. Cu aceasta in mana se infatisa reginei.
- Maria Ta, iata inima Albei ca Zapada. Porunca ti-a fost indeplinita.

Alba ca Zapada rataci multa vreme prin padure. Vietuitoarele padurii o urmareau curioase.
- Ce frumoasa este! Oare unde se duce asa de una singura?
Si iata ca Alba ca Zapada zari printre copaci acoperisul unei casute.
- Ce casa draguta! exclama ea cu incantare, dar ce mica este! Cine poate locui acolo?
In vremea asta, la castel, regina cea rea isi intreba oglinda:
- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?
Iar oglinda ii raspundea:
- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar tot Alba ca
Zapada este cea mai frumoasa.
Si i-o arata pe Alba ca Zapada in fata casutei din padure.
- Alba ca Zapada! Asadar vanatorul n-a ucis-o! Daca asa stau lucrurile, o sa ma ocup eu insami de
treaba asta. Caci vreau sa fiu cea mai frumoasa din lume...

Alba ca Zapada batu la usa casutei din padure. Cum nimeni nu-i raspunse, apasa clanta si intra.
Infometata, musca dintr-o painita si bau dintr-un ulcior cu lapte.
" Ce mic e totul aici! se mira ea. Si ce vraiste in casuta asta! O sa fac eu curatenie! " se hotara ea.
Punand mana pe o matura, Alba ca Zapada se apuca de treaba: matura praful din toate ungherele,
spala si orandui totul. Cand termina, cuprinsa de oboseala, adormi pe un patuc.

La sfarsitul zilei, dupa ce am trudit din greu in maruntaiele pamantului, cei sase frati ai mei si cu
mine ne-am intors acasa.
- Ah! Ce bine e din nou acasa! Tot ce imi doresc e sa mananc si sa dorm.
- Si eu!
- Si eu!
- Cu totul de acord!
- Sunt de aceeasi parere!
- E adevarat!
- Si inca cum!
- Oh! Usa e intredeschisa! A intrat cineva in casa!

Cam speriati, am impins usa. Nimeni... Doar casa arata parca altfel decat o stiam...
- Totul e curat luna! Cineva a facut curatenie aici!
In camera de culcare am dat de o fetiscana adormita intr-un patuc. Avea pielea foarte alba,
precum zapada, iar parul ii era negru ca abanosul.
- Ce frumoasa e! Dar si ce inalta!
- Cine sa fie? N-am mai vazut-o pana acum!
- Sst! O s-o trezesti...
- Oh! Ce mititei sunteti! glasui Alba ca Zapada deschizandu-si ochii. Cine sunteti?
- Noi suntem cei sapte pitici, iar tu te afli la noi acasa. Tu ai facut curatenie in casa?
- Da, eu, sper ca nu v-ati suparat.
- Deloc! Acum o sa putem petrece! Muzica!
Dupa ce am dantuit si ne-am distrat bine, Alba ca Zapada ne-a spus povestea ei, iar noi i-am zis:
- Nu vrei sa ramai aici la noi? O sa te ocupi de gospodarie in timp ce noi vom cobora in mina.
- O, va multumesc! Sunteti buni la inima si milosi!

A doua zi dimineata, am plecat catre mina mult mai veseli decat de obicei.
In vremea asta, la castel, regina cea rea punea la cale o rezbunare cumplita.
- Sunt de nerecunoscut! Intr-adevar, cu palaria asta urata si cu salul mancat de molii, nimeni nu
ma va recunoaste. O s-o ispitesc pe prostuta aceea cu fleacurile astea...
Caci regina luase cu ea tot soiul de podoabe. Din cele ce le plac fetelor.
Cu infatisarea ei schimbata, regina cea rea ajunse in padure, la casa piticilor.
- De vanzare! Piepteni, cingatori! Cine vrea piepteni frumosi? Ziua buna, fata mea. Ia priveste
cingatorile astea frumoase. Care-ti place?
Caci, trebuie s-o spunem, fara sa stea pe ganduri, Alba ca Zapada ii deschise deja usa casutei.
- Incearc-o pe asta, te ajut eu sa-i strangi sireturile.

Si proptindu-se bine, asa-zisa negustoreasa incepu sa traga de sireturile cingatorii, si stranse, si
stranse! Biata Alba ca Zapada incerca sa strige:
- Ajutor! Nu mai pot respira! Ma sufoc...
Insa regina strangea, strangea mereu...
Tocmai atunci ne-am intors si noi de la mina.
- Dar ce se intampla? Ce faci? Da-i drumul!
Convinsa ca a terminat cu Alba ca Zapada si profitand de inghesuiala, nesuferita de regina
disparu.
- Dezleaga-i repede cingatoarea! Iute!
- Adu un pahar cu apa! Poftim, bea, o sa te simti mai bine...

Reintoarsa la castel, regina isi intreba iarasi oglinda:
- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?
Insa oglinda, ca si in alte dati, ii raspundse:
- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar tot Alba ca
Zapada este cea mai frumoasa. Regina fu cuprinsa de o furie neagra. A doua zi se deghiza din nou
intr-o femeie batrana si zdrentaroasa si isi puse o masca pe ochi. Apoi lua un mar frumos si rosu
la culoare pe care il inmuie in otrava si il aseza peste alte mere intr-un cosulet. Si iarasi lua calea
padurii...
- Bine te-am gasit, fata frumoasa! N-ai vrea sa cumperi niste mere?
" Oh, ce frumoase sunt, se gandi Alba ca Zapada, iar babuta asta pare tare sarmana! "
- Poftim, gusta din marul asta frumos ca sa te convingi cat este de bun...

Alba ca Zapada, increzatoare, nu-si mai aminti de sfaturile noastre si intinse mana catre
frumosul fruct otravit. Nici nu musca bine din mar ca si cazu si ramase nemiscata. Otrava fuse
tare puternica. Regina cea rea incepu sa rada:
- In sfarsit! Acum eu sunt cea mai frumoasa!
Apoi se grabi s-o ia din loc, in vreme ce micile animale ale padurii se apropiau intristate. Nici nu le
venea sa creada ca Alba ca Zapada cea buna si frumoasa nu mai traia!
- Baba asta urata si rea e desigur regina!
- Cu siguranta i-a facut rau Albei ca Zapada!

Cand ne auzi vocile, regina isi zvarli cosuletul cu mere si o lua la sanatoasa cat putu de repede.
Pentru noi piticii era tare greu sa ne tinem dupa ea, daramite s-o mai si prindem.
- Alba ca Zapada voastra nu mai e! ne-a mai strigat ea cu rautate inainte de a se face nevazuta
prin padure.
Sigura de victorie, regina se napusti la oglinda ei fermecata fara sa-si scoata mai intai straiele de
cersatoare.
- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?
Insa oglinda ii raspundse:
- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, Alba ca Zapada nu
mai poate fi cea mai frumoasa. Dar, de acum inainte, chipul iti va fi la fel de had cum ti-e inima.
Ingrozita, regina isi smulse masca si scoase un tipat: oglinda ii arata un chip hidos si zbarcit si
asa avea sa ramana pe veci.

Noi, piticii, am incercat zadarnic s-o readucem la viata pe Alba ca
Zapada. Statea intinsa pe jos, acolo unde cazuse, si era cu
adevarat lipsita de viata. Toata viata am jelit-o, alaturi de
vietuitoarele padurii.
Era atat de frumoasa, incat nu ne-am putut hotara s-o ingropam.
In zori am asezat-o intr-un sicriu de cristal, pe varf de munte,
astfel ca oricine s-o poata admira.
Ce pustie avea sa fie casa fara ea!
Dar iata ca, intr-o buna zi, un tanar print trecu pe acolo,
ducandu-se la vanatoare. Vazand-o pe Alba ca Zapada odihnind in
sicriul de cristal, atat de frumoasa incat parea ca doarme, nu se
mai putu dezlipi de locul acela. I-am istorisit toata povestea...
- Ridicati capacul, zise el atunci, as vrea s-o vad mai de aproape, este atat de frumoasa!...

Cu mare delicatete, o cuprinse in brate. Si atunci, miscarea facu sa cada din gatul printesei
bucatica de mar otravit. Pe data Alba ca Zapada deschise ochii.
Cand il vazu pe print, obrajii i se imbujorara. chipul printului se lumina de un zambet. Alba ca
Zapada era vie, printul o readuse la viata.
- Vrei sa fi printesa mea? Imparatia mea te asteapta...
- Cat despre noi piticii, am ramas iarasi fara Alba ca Zapada. Numai ca de data asta eram tare
fericiti pentru ea! Totul e bine cand se termina cu bine.
De atunci nu ne saturam niciodata sa ne amintim de povestea ei si s-o istorisim tuturor."
Spaima zmeilor

A fost odata ce-a fost; a fost un om si-o femeie, barbat si muiere, oameni de treaba, el bun si ea
cuminte, incat li se dusese vestea ca traiesc bine si toti se bucurau cand treceau pe la casa lor.
Niciodata el nu zicea ba cand ea zicea da, dar nici ea nu iesea din voile lui, si de aceea era liniste
la casa lor si toate le ieseau bine si cu spor.

Spaima zmeilorAveau insa si oamenii acestia o mare durere si nesecata mahnire-n sufletele lor:
nu le facuse Dumnezeu parte de copii, si fara de copii viata, mai ales cea buna, n-are nici un rost.
Sa fi avut macar numai unul, ca sa aiba de cine sa poarte grija si cu ce sa-si bata capul, caci asa
numai ei amandoi isi nadeau zilele in sec si nu se alegeau cu nimic din ele. Dedeau dar slujbe pe la
toate bisericile, miluiau toti saracii si toate vaduvele si se rugau in toate zilele lui Dumnezeu:
"Da-ne, Doamne, si noua un copil, unul singur, cat de mic, numai copii sa fie!" Dumnezeu insa nu se
opreste la vorbele omului, ci-i vede si gandurile ascunse.

- Mai Petre, ii zise dar intruna din zile lui Sfantul Petre. Oamenii acestia sunt adevarata pacoste
pe capul meu. Mi s-a inacrit cu ei!
- De ce, Sfinte Doamne? intreba portarul raiului.
- Nu vezi - raspunse tatal ceresc - ca sunt nesatiosi!? Tot le-am dat, si nu se mai multumesc.
Sanatate au, randuiala, pace si buna intelegere la casa lor au, cu toata lumea se naravesc, iar
acum le mai trebuie si copii.
- Da-le, Doamne, ca sa scapi de ei, grai Sfantul Petre, care pune intotdeauna cate o vorba buna
pentru muritorii ce vin cu vro rugaciune la tronul ceresc, caci, de! tot muritor a fost si el odata si
stia ce sunt nevoile omenesti.
- Pacat ca stai de-atata timp la poarta raiului! intampina Dumnezeu. Tocmai daca le dau nu mai
scap de ei, caci in gandul lor cu unul se incepe, iar dupa el urmeaza ceilalti. Cand are apoi omul
copii, putine mai cere pentru sine, dar nu mai sfarseste cerand cate de toate pentru ei.
- Miluieste-i, Doamne - starui iar Petrea - ca din plin dai, si orisicat vei fi dand, nu ti se istovesc
comorile.

Asa vorba i-a placut lui Dumnezeu, caruia li plac rugaciunile celor buni si care cu multamire da din
neistovitele comori ale bunatatii sale. S-a revarsat dar indurarea Domnului asupra celor doi
oameni si a-nceput muierea sa aiba copii, - curat ca-n poveste, -pasul si copilul, incat li s-a umplut
deodata casa cu copii. Si toti erau marunti, care de care mai mic decat cellalt, mai sfredelus, mai
guraliv, mai dracos si - asta sa nu uitam - mai mancacios si mai hapsan.
- Aolea! zise femeia, care se balabanea cu ei. Astia-mi scot sufletul si-mi mananca si urechile.
Cine m-a pus sama tot milo-gesc!? Se vede ca Dumnezeu m-a inteles anapoda si mi-a dat pentru
fiecare milogeala cate unul. Omul insa stetea si nu se mai satura sa se uite la ei, c-asa-i placeau
lui, neastamparati, harjoneti si mancaciosi - adevarati prichindei.
- Sari, omule, li zise-n cele din urma femeia. Nu sta gura cascata! Nu vezi ca azi-mane n-o sa-ti
mai ramaie nici cenusa-n vatra!?
- Lasa, ca da Dumnezeu! raspunse el. Ca doara nu ai tai sunt, ci ai lui, ca faptura omeneasca sunt,
si, daca-ti da dregatoria de parinte, te si ajuta s-o porti.
- Ti-o fi dand; daca misti si tu! raspunse ea, si de aici ina-inte nu mai era pace-n casa lor. El una,
ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondaneau ca niste desuchiati. pana ce el nemaiputand sa rabde
gura nevestei, si-a luat lumea-n cap si-a plecat sa stranga cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui
de copii.
A tot umblat el asa din om in om fara de nici o carare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.
- Mare lucru! - zicea unul. Parca copii nu mai au si altii!?
- De ce ti i-ai facut, daca nu esti voinic sa-i tii? zicea altul. Degeaba spunea ca nu el i-a facut, ci
Dumnezeu i-a randuit, oamenii asa ceva nu vor sa inteleaga.
- In lumea asta n-o sa fac eu nici o treaba, zise dar, si trecu pe cellalt taram. Aici a intrat intr-un
codru des si tot s-a dus - asa ducandu-se - pana ce a dat de o casa cu multe marafeturi. Aici era
cuibul zmeilor. N-a gasit acasa decat pe Mama Zmeilor. Cine n-o stie cum e? Rusine-ar fi sa zici
ca n-ai umblat prin lumea aceea si n-o cunosti.

- Buna ziua, mama, ii zise el. Ea dete ursuza din cap.
- Dar tu cine esti si ce cauti pe-aici? il intreba zgripturoaica.
- Eu? raspunse el ca un om cu socoteala. Eu sunt tata lor si caut vro slujba.
- Tata lor!? isi zise Mama Zmeilor.

Stia, biata de ea, ca e-n lume Mama Padurii, e Mama Ieleior, sunt fel de fel de mame, dar tata nu
mai pomenise si se samti rau smerita cand se vazu, asa deodata, in fata tatalui lor -cine or fi ei,
aceia. Mai de voie buna, mai de frica, il lua asadar pe om sluga pe un an, anul cum se stie, de trei
zile, iar simbria - ziua si galeata de galbeni, dac-o fi sa-si poata implini anul. Om sa fii, insa, ca sa
implinesti un an in slujba zmeilor.

- Uite - ii zise zmeoaica cea batrana celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei - sa va strangcti
toate puterile, ca ne-a venit tata lor, si mare urgie o sa ne-ajunga daca n-o scoatem la capat cu
unu ca el.
- Las' pe mine, mama - raspunse zmeul - ca-i viu eu de hac. Nu degeaba m-ai facut zmeu! Iara el?
Ce nu face omul de dragul copiilor sai!? Ziua intai zmeoaica l-a trimis sa aduca apa intr-un burduf
de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor. El biet, abia putea sa duca burduful gol
in spinare: de unde ar fi fost in stare sa-l aduca plin!? "De! isi zise. Vad'eu ca nici in lumea asta nu
poti s-o duci cu adevarul. Ia s-o mai pornim si spre minciuna." Sosit la putul care era departe-n
vale, el isi scoase costorul de la brau si incepu sa racaie cu el imprejurul putului, si-a racait mereu
si-a-ndelete pana ce i s-a facut zgripturoaicei lehamite de atata asteptare si a trimis pe cel mai
cu forfoi dintre feciorii ei sa vada ce face sluga de nu mai vine cu apa.

- Dar tu, mai, ce faci aici? intreba zmeul.
- Uite, raspunse omul racaind inainte. Ce sa mai pierd vremea scotand apa din put, ca s-o bag in
burduf si apoi iar s-o scot dupa ce voi fi sosit cu ea acasa? Am sa iau putul asa cum e in spinare
si-l duc in deal.
- Ba sa nu te puna pacatele sa faci asa - raspunse zmeul speriat - ca putul asta e facut de bunicul
bunicului si-aici e rostul lui sa fie.
- Fent-a Sfantul!-grai omul. Am sa-l iau si sa-l duc si sa-l urc in podul casei. Cand ai nevoie de apa,
ii tragi o gaura la fund si curge de te saturi.
- Vai de mine! striga zmeul, dar ne-neaca pe toti.
- Nu. starui omul, asa se face la noi! Cu fleculete de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-
curcam.

Ba ca da, ba ca nu, in cele din urma s-au invoit ca zmeul sa mai dea o galeata de galbeni pe
deasupra si sa aiba voia de a scapa putul ducand cu el burduful plin in spinare.
- Auzi. mama - ii zise apoi zgripturoaicei, dupa cc omul adormise - era sa ne ia putul si sa-l aduca-
n podul casei! Pe zgripturoaica o trecura fiorii. Ziua a doua l-au trimis la padure ca sa aduca
lemne, asa, copaci intregi, smulsi din radacina si dusi in spinare cu craci cu tot - cum se face-n
lumea zmeilor. Iesit in padure, omul incepu sa se scarpine-n crestetul capului. Neam de neamul lui
nu mai scosese copaci din radacina. El incepu s-adune curpan de prin padure si sa lege cu el copacii
unul de altul.
- Dar tu ce ai de gand sa faci? intreba zmeul, care dupa cele petrecute in ziua trecuta numai la
bine nu se mai astepta.
- Sa vezi - ii raspunse omul - m-am gandit sa nu-mi mai pierd timpul smulgand copacii unul cale
unul, ca nu sunt buruieni ori d-a;de canepa;.ii leg unii de altii si iau padurea intreaga si-o duc
acasa. Zmeul se sperie acum si mai rau si iar unul una, altul alta, pana ce se invoira ca sa mai dea
zmeul o galeata de galbeni, iar in schimb sa poata duce el copacii in spinare si padurea sa ramaie
la locul ei, cum o lasasera tatul si bunicul lui. Seara o trecura pe zgripturoaica si mai reci fiori. A
sosit, in sfarsit, si ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, si-acum omul nostru inca prin
crepetul zorilor a-nceput sa se scarpine in crestetul capului si sa mai si suspine din cand in cand.

- Acum - grai cel mai tantos dintre zmei- sa ne masuram puterile in buzdugane.
- Sa le masuram, raspunse omul cu o indrazneala de-ai fi crezut ca viata lui toata si-a petrecut-o
aruncand buzdugane. Erau afara pe prispa douasprezece buzdugane, care de care mai mare si mai
greu. El le lua pe rand, de la eel mai mic, pe care numai gafaind putea sa-l ridice, pana la cel mai
mare.
- Jucarele de copii, zise el. Mai mare n-aveti?
- Nu! raspunse zmeul pus rau de tot pe ganduri. Asta a ramas de la un stramos al meu, si numai
putini dintre noi pot sa arunce cu el.
- Ei, daca n-aveti altul, haid' si cu asta! grai omul. Ia-l si sa iesim la camp. Dupa ce iesira la camp,
zmeul arunca buzduganul de se duse pana-n al treilea cer si asteptara peste jumatate de ceas
pana ce cazu si intra in pamant de-un stat de om.
- Care va sa zica, atata e treaba pe care esti in stare s-o faci!? ii zise omul. Ada buzduganul!
adaoga apoi scuipand in palme si suflecandu-se. El n-arunca insa buzduganul, ba nici nu-l ridica
macar de la pamant, ci ramase cu picioarele intepenite-n pamant si cu ochii tinta la cer.

- Ce stai? il intreba zmeul. Arunca!
- Stai bre, sa-mi treaca luna din cale, ii raspunse omul. Vrei s-o bat cu buzduganul stramosului tau
cum am patit-o cu barda bunicului, pe care am aruncat-o in luna s-acolo a si ramas?... Uita-te bine,
c-o vezi, dar n-o sa mai pui mana pe ea! Zmeul se uita in luna si, vazand in adevar ceva ce seamana
a barda, incepu sa tremure ca frunza de plop.
- Nu cumva sa-mi prapadesti buzduganul, ca atata mostenire mai avem si noi din vremurile cele
bune, grai dansul.
- Sa n-ai teama - il molcomi omul - ca bag de seama. De ce adica zic eu ca nu-l aranc pana ce nu-mi
trece luna din cale!? De! s-ar putea, ce-i drept, sa cada-n luna cand se intoarce. De asta nu
raspund!
- Stii ce? Haide sa ne-ntelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca si-ti mai dau o galeata cu galbeni.
- Ce pacate!? se rafsti omul. Putul nu m-ai lasat sa-l duc; padurea a ramas la locul ei: vrei acuma
ca nici buzduganul sa nu mi-l arunc pe plac!? Nu se poate! Haid- da-te la o parte! adaoga, si se
pleca spre buzdugan, ca sa-l ridice.
- Iti dau doua galeti! striga zmeul, si sari la el ca sa-l opreasca.
- Ei! de mila ma-tii, care e femeie de treaba, o sa te iert! ii zise omul, si nu mai starui.

Putea el sa se multumeasca si cu septe galeti de galbeni, care tot erau ceva pentru un parlit ca
dansul. Zmeoaica cea batrana, afland ca el si-a aruncat barda-n luna si era sa arunce si
buzduganul, s-a ascuns in fundul pivnitei si-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dansa
ce starpituri a nascut si ce pocitanii a crescut la sanul ei. Iar leaota de zmei s-a adunat si s-a
sfatuit, ca sa vada ce-i de facut ca sa scape pe mama lor de spaima in care a bagat-o tata lor. Mai
erau apoi si cele septe galeti de galbeni, pe care erau legati sa le dea, si zmeii nu sunt doar
oameni, ca sa nu se tina de vorba si sa linga unde au scuipat ci trebuiau sa le dea. Orisicat banet
vor fi avand insa zmeii in visteria lor, septe galeti de galbeni nu sunt nici pentru ei numai, iac-asa,
o piscatura, ca sa zici ca nu-ti pasa. Dupa multa cioroboreala, s-au inteles dar intre dansii ca
peste noapte, cand doarme, sa mearga unul dintre dansii si sa-l toace cu buzduganul in cap ca nici
"hac" sa nu mai zica.

Omul insa, trecut acum prin multe, a tras cu urechea si, cu-minte, cum se facuse, a luat troaca de
la porci si-a pus-o in locul lui in pat, iara el s-a pitit frumusel sub pat si-a-nceput sa sforaie din
greu. Cand zmeii au auzit sforaitura, s-a dus cel mai cu nadejde dintre dansii si-a dat o data cu
buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o data, si omul a suspinat din greu. Iar cand zmeul a
dat de atreia oara, omul a tacut chitic, ca mortii. Mare le-a fost dar spaima dimineata viitoare.
cand l-au vazut intreg si sanatos.

- Dar tu? ii zisera ei. Cum ai dormit asta-noapte?
- Bine, raspunse el. Asa-ntr-o vreme mi-e parc-am visal ca m-a piscat un purece-n frunte!
- Auzi, mama! strigara zmeii. L-a lovit cu buzduganul stramosului, si el zice ca-i e ca si cand ar fi
visat numai ca l-a piscat un purece. Sa nu dai septe galeti de galbeni ca sa scapi? Ba sa dai si mai
mult. El -nceput insa sa faca nazuri, mai ca se simte bine aici, mai ca-i este rusine sa se-ntoarca
acasa cu numai septe galeti, si-o sa rada copiii de el, mai ca vrea sa mai slujeasca un an si inca
unul, ca sa se faca trei.
- Platiti-l pe neslujite! striga zmeoaica cea batrana ca sa se cotoroseasca de el.
-De - zise el - o sa va fac dar pe plac, insa mie nu prea-mi sade bine sa umblu cu sacii in spinare. O
sa plec, daca mi-i adu-ceti voi. I-au mai facut-o zmeii si pe asta. Mergea dar omul nostru cu pasi
maruntei mainte, cu caciu-la pe-o ureche si jucandu-si betigasul intre degete, iar zmeii duceau
sacii cu galbeni gafaind in urma lui. Toate ca toate insa, dar treaba s-a-ngrosat cand au ajuns
acasa.

Copiii aceia, asa cum i-a lasat Dumnezeu, vazandu-se fara de tata, numai cu biata lor mama, isi
faceau de cap: unul se tara pe jos, altul se dedea peste cap, iar altul se cobora-n put ca sa caute
cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe varful casei, ca sa adune miere de prin trestii. Diavolii
de ei se harjoneau prin garduri cu cainii vecinilor, trageau pisicile de coada ca sa le miorlaie,
furau ouale de prin cuibarele gainilor, sfasiau camasi si cearsafuri, ca sa-si faca coada de zmeu,
cat si cate nu mai faceau, incat bagasera spaima-n sat, - sa le vie bietilor de oameni sa-si ia
lumea-n cap, si nu alta! Iara Dumnezeu sedea-n scaunul lui si radea de-i tremura barba, ca-i plac
si lui rautatile nevinovate.

- Ei, ce zici acum, Petre? ii zise portarului sau. Iti place? Vezi in ce-ncurcatura m-ai bagat cu
staruintele tale!?
- O sa te descurci, Doamne - raspunse Sfantul Petre - ca esti mare si intelept. Nu stia Sfantul ca
vine tata copiilor cu ce vine, caci numai Dumnezeu el singur le stie toate. Cand a samtit spuza de
copii ca se apropie tata lor, au dat iures prin sat, au adunat toate cutitele si toate furculitele si,
luandu-si fiecare cate un cutit si cate o furculita, le-au iesit in cale si, frecand cutitul de
furculita, au inceput sa strige:
- As manca came de zmeu! as manca carne de zmeu!... Zmeii, cand au vazut asa ceva, au aruncat
sacii si-au tulit-o la fuga, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde. De aceea nu mai sunt azi zmei
prin lume, ba li s-a pierdut si urma, incat numai prin povesti mai dam de ei.

Floarea intelepciunii si iarba puterii

Intr-un sat nestiut de nimeni isi duceau linistitele zile ale batranetii doi oameni nevoiasi, dar buni
la suflet precum painea scoasa din cuptor. Trudisera din greu o viata intreaga, insa alta agoniseala
nu aveau decat o cocioaba, cat sa nu-i ploua si sa nu-i ninga, doua, trei gaini prin obor si un cot de
pamant.Adevarata lor bogatie erau doi flacaiandri pe care ii iubeau mai mult decat orice pe lume.
Cand au simtit ca li se-apropie sorocul, i-au chemat inainte si le-au spus cu blandete:

- Dragii nostri, zilele omului sunt numarate si nu va mai trece mult pana cand bunul Dumnezeu ne
va chema in imparatia Lui. Oricat ne-am ostenit, noi alta avere, afara de zidurile astea si de cotul
cela de tarana, nu va putem lasa. Bucurati-va de ele intocmai ca niste frati. Si va mai impartasim o
taina: la capatul lumii se afla doua plante fermecate. Una se gaseste in partea rasaritului si
poarta numele de iarba puterii, iar cealalta in partea apusului si ii zice floarea intelepciunii. Va
simtiti vrednici sa purcedeti in cautarea lor ?
- Vom face din noapte zi si nu ne vom gasi odihna pana ce nu vom intra in stapanirea lor! au grait
cei doi flacai.
- Nici nu cugetati cata bucurie imi fac vorbele voastre curajoase... Care dintre voi socoate ca i se
cuvine iarba puterii ?
- Mie, tatuca, deoarece sunt cel mai mare, se grabi sa raspunda unul dintre baieti.
- Daca tu gasesti cu cale ca iti prieste iarba puterii, a ta sa fie! Vei pleca in cautarea ei in ziua
cand noi ne vom gasi odihna vesnica.

Fii cu bagare de seama, numai, sa pleci in amurg, pentru ca doar asa vei izbandi.Tie, prasleo, iti
ramane floarea intelepciunii, dar ciuleste bine urechile: porunca este sa pleci in cautarea dumisale
numai la ivirea zorilor. Inseninat ca dupa o binecuvantare, batranul tacu. Mai trecu ce mai trecu si
cei doi oameni nevoiasi isi gasira linistea cea fara de sfarsit. Flacaii ii plansera ca pe niste parinti
drepti si iubitori ce fusesera si ii ingropara dupa datina strabuna. Seara s-au imbratisat in
pridvorul casei, luandu-si ramas bun unul de la celalalt, iar pe la amurg fratele cel mare o apuca
spre rasarit. Praslea mai dormi o noapte in odaia unde vazuse lumina zilei, iar a doua zi, in zori,
pleca si el spre soare apune. Parasind batatura saracacioasa, flacaul ce alesese iarba puterii isi
facu o cruce de voinic si se intinse la drum.

Si merse zile si nopti de-a randul, pana ce ajunse intr-o tara de care nu auzise nici macar din
istorisirile celor mai batrani negutatori. Neavand unde-si intinde mindirul peste noapte, ramase
acolo, vazand cu mirare ca oamenii de prin preajma locului fugeau de treburi, mai ceva ca
Necuratul de tamaie.
- Om bun, intreba el un drumet care se nimeri sa-i treaca prin-nainte, ce nume poarta tara
aceasta unde numai desfatarile au cautare ?
- Potrivite vorbe ti-au iesit din gura, straine, pentru ca te afli in "Tara desfatarilor".
La noi, cat este ziulica de lunga, alta n-ai sa vezi decat numai mese imbelsugate, lautari pantecosi,
precum si alte desfatari, cate nici nu iti trec prin minte."Nici in basmele spuse de mosu-meu n-am
auzit de o astfel de tara", cugeta flacaul, nestiind ce sa faca.Ar fi ocolit-o pe la hotar, dar cine
stie megiesii cum erau si, apoi, pacat de pretiosul sau timp... Dupa o scurta chibzuinta, o lua de-a
dreptul, infruptandu-se putin cate putin din placerile care te imbiau pretutindeni. Azi, asa, maine
asa, se prinsera desfatarile de el mai ceva ca lipitoarea de piele. Ce sa mai zic, incepuse sa-i dea
inima ghes sa ramana acolo pentru vecie.

Amintindu-si de legamantul facut inaintea parintilor, se hotari: "Am sa plec neintarziat in
cautarea ierbii. Cu ajutorul ei, toate placerile din lume, stiute si nestiute, gustate si negustate,
vor fi ale mele!" Se intinse la drum si merse, cine mai stie cata vreme si cata intindere. Taman
cand se deprinsese mai bine cu singuratatea, iata ca i se aratara in zare turnurile unei cetati.
Avea sa intre in "Tara oamenilor lingusitori si a vocilor promitatoare". Abia trecuse de portile
cele inalte, cand, ce sa vezi ? O gloata numeroasa se stransese in jurul sau.
- Calatorule, grai un oarecare, de cand au fost durate portile astea, nu am vazut trecand pe sub
ele un om mai curajos si mai intelept decat tine!
- Si mai marinimos, adauga altul, lingusindu-l mestesugit.
- Si mai chipes...
- Si mai cinstit...
- Si mai cu frica lui Dumnezeu, urma altcineva.

"Oare ce merite neobisnuite am eu, se intreba flacaul, si daca le am, de unde imi cunosc strainii
aistea toate tainele ?" Se suci, se rasuci, dar nu gasi raspunsul. La urma urmei, nici nu prea il mai
interesa, cata vreme era intampinat pretutindeni cu cele mai strasnice linguseli. Nu trecu mult si
prinse o iubire adanca de lingusitorii care se intreceau in a-l lauda si in a-i face pana si cele mai
nerusinate hataruri. Cum era sa nu-i placa, daca era numit regele inteleptilor tocmai cand facea
cate o boacana sau marinimos cand se vedea a fi cel mai mare zgarie-branza ? Ce mai calea, valea,
traia omul nostru ca in gradina inceputului.Intr-una din zile, o voce aparuta ca din senin ii rasuna
in ureche:

- Dragul meu, o clipa nu mai zabovi! Ia-ti bocceaua si pleaca neintarziat in cautarea ierbii puterii.
Cand o vei avea, vei stapani peste o tara mai mare, cu oameni care sunt mult mai mesteri la a te
lingusi.
Cu strangere de inima, pentru ca ce-i in mana nu-i minciuna, isi lua ziua-buna de la cei pe care ii
indragise atata si isi vazu de drum. Intalni inaintea sa munti inalti si pustiuri fara margine, dar nu
se dadu invins.
Gandul la desfatarile din prima tara si linguselile din cea de-a doua ii dadea putere sa treaca
peste orice piedica. La un timp, dupa ce sparse cateva perechi de opinci si schimba mai multe
randuri de straie, ajunse intr-o tara care se deosebea cu totul de cele prin care trecuse pana
atunci.

Se afla in "Imparatia orbilor". Cauta oameni asemenea celor pe care ii stia, dar in zadar. In loc de
placeri, gasea suferinta, iar in loc de laude, avea parte numai de priviri disperate.
- Spune-mi, omule, intreba el un batran, de ce este atata jale in tara voastra si, mai cu seama, de
ce ati gasit cu cale sa o numiti "a orbilor" ?
- Ehei, straine, multa nenorocire vei vedea La noi, cand carmuitorii devin din cale-afara de
trufasi, isi pierd lumina ochilor. Orbesc si nici macar nu-si dau seama, conducandu-ne ca si cum nu
s-ar fi intamplat nimic. Sarmana tara! Carmuita dupa cele mai smintite porunci se duce de rapa,
iar oamenii sarmani indura toate chinurile iadului. Cand auzi una ca asta, fratele cel mare o lua la
sanatoasa si nu se mai opri decat la hotarul tarii, unde isi scuipa in san, zicand pentru sine: "Ce
minciuna! Nu se poate ca puterea sa te orbeasc...a Tare imi vine a crede ca si-a varat coada vreun
impielitat". Incredintat de adevarul gandului sau, se mai uita o data in urma, isi facu semnul crucii
si pleca la ale lui. De acum, drumul era tot mai greu de strabatut. Vazand stancile uriase si haurile
inspaimantatoare pe care soarta i le scotea in cale, flacaul chibzui ca nu mai putea fi mult pana la
iarba puterii. Adevarat, nu peste multa vreme zari un munte, cat cerul de inalt.

Era muntele puterii. Isi facu siesi curaj si prinse a se catara pe stancile ascutite, invaluite in
niste valatuci cu miros de pucioasa. Cand ajunse in varful muntelui, hainele ii erau rupte, opincile
sparte, dar inima ii era plina. Avea iarba puterii, care crestea intr-un degetar de pamant galben si
uscat. Se minuna cat de mult semana cu matraguna, dar o indesa cu bagate de seama la chimir si
se grabi spre casa. Inapoiat in tara de unde venise, uita sa mai treaca pe la coliba parinteasca si
se duse direct la imparatie, unde se intampla ca luminatul crai isi dadea obstescul sfarsit fara ca
Cel de Sus sa-l fi bucurat cu vreun cocon. Avand iarba puterii asupra sa, feciorul cel mare facu el
ce facu si, nu peste multa vreme, se urca el insusi in jiltul imparatesc....Ehei, dar multa vreme a
trecut de cand nu am mai spus nimic despre praslea. A gasit el, oare, floarea intelepciunii ? In
dimineata care urma plecarii fratane-sau, isi lua si el ramas bun de la peretii cei saracaciosi si de
la florile frumos mirositoare din fata casei si o apuca spre soare-apune. Merse cale lunga,
intalnind campii intinse si roditoare, munti semeti si paduri intunecate. Il batura ploile, il arse
soarele dar nu se opri decat atunci cand intalni o multime nesfarsita de oameni.
- Bine v-am gasit, le spuse, dar ce putere v-a adunat pe toti in locul acesta ?
- Te gasesti pe "Taramul oamenilor nefericiti", calatorule.
Aici se aduna oamenii din imparatiile invecinate si, timp de trei zile pe an, isi impartasesc unii
altora suferintele, pentru a-si usura sufletul ori pentru a gasi un sfat. "Nemaiauzit lucru", gandi
baiatul, hotarand sa ramana o vreme printre acei oameni. In cele trei zile isi pleca urechea la cele
mai felurite suferinte si asculta atatea istorii pana ce simti ca i se umple sufletul de pelin. Luand
asupra sa o parte din napasta acelor oameni, praslea intelese ca nefericirea nu dormea numai la
capataiul celor nevoiasi. Dupa cele trei zile, nu mai era suferinta pe care sa n-o cunoasca. Luandu-
si ramas bun de la noii sai prieteni, praslea trase aer in piept, se ruga de sanatate si merse la ale
lui. Dupa un drum lung, ce strabatea meleaguri cu pasari cantatoare si gradini inflorite, ajunse
intr-o tara de care nu auzise nicicand.
- Ce nume poarta imparatia aceasta ? vru sa cunoasca el.
- Te afli in "Tara tacerii", drumetule, in spuse un oarecare.
- Nemaiauzit nume! De ce se numeste astfel ?
- Pentru ca feciorii de prin partea locului cat si strainii care ne calca tinutul este musai sa
indeplineasca un canon.
- Ce fel de canon ?
- Timp de un an incheiat ei colinda in lung si-n lat imparatia, luand aminte la tot ce se intampla.

In acest rastimp, ei privesc si asculta fara a putea grai.
- Dar de ce nu le este ingaduit sa vorbeasca ?
- Mosii nostri au socotit ca numai dupa un an de tacere si de invatatura oamenii pot grai cu folos.
Altminteri, numai isi racesc gura de pomana. In acest an, gandurile lor prind cheag, iar
cunoasterea li se imbogateste, fara a fi stricata de vorbe nechibzuite. De atunci, flacaul se
supuse canonului, perindandu-se pe unde ii venea la socoteala. Zi de zi, capata noi cunostinte, iar
mintea sa devenea tot mai agera. Cand se sfarsi anul, vorbele sale erau cu adevarat mai intelepte.
Multumi locuitorilor din "Tara tacerii" pentru tainele capatate si isi cauta de drum. Intelepciunea
ii facea inima usoara, calea mai lesne de strabatut, iar singuratatea mai usor de indurat. Intr-o
noapte, facuse popas pe malul unei ape. Spre dimineata i se ivi parintele sau in vis si ii zise: Fiul
meu iubit, sunt tare mandru de tine. Ai ales drumul cel mai nimerit si ai deprins o invatatura
nepretuita. Daca nadajduiesti sa ajungi la floarea intelepciunii, indreapta-te mai inainte spre
"izvorul cunoasterii pamantului". Apa lui iti va dezvalui toate secretele. Du-te, fiul meu, si
foloseste cum se cuvine puterea pe care ti-o va da floarea!ť Se trezi mai devreme si o apuca spre
apus, in cautarea izvorului. In cateva ceasuri ajunse. Bau din apa lui cu sete, dupa care lasa in
urma izvorul si se indrepta spre Campia cea parfumata, unde crestea floarea intelepciunii. Merse
zi si noapte, pana ce drumul se mantui. Acum, inaintea sa se intindea o campie cum nu mai vazuse
nicicand, plina de flori minunate ce dadeau un miros aproape dumnezeesc. Dintre toate, numai una
ii facea trebuinta.

Ca sa o culeaga, era musai sa astepte clipa cand soarele avea sa ajunga in inaltul cerului. Cand
imbujoratul se nimeri in locul cu pricina, flacaul nostru se apleca fara ezitare, culese floarea cu
sfiala si o puse la chimir. Ducand cu sine plapanda floare de dragaica, o apuca fara zabava spre
casa de care il cuprinse un dor nemarginit. Trecu prin aceleasi locuri si, intr-un tarziu, ajunse in
tara dumisale. Acolo, ce sa vezi ? Fratane-sau care, pasamite, ajunsese imparat, devenise un om
setos de putere, desfranat si crud. Nimic nu ii mai sta inainte. Avand iarba puterii asupra sa, era
cu neputinta sa nu dobandeasca ceea ce isi punea in gand. Praslea ce sa faca ? Se multumi cu casa
parinteasca si incepu sa cultive ogorul de care fratele sau nici nu voia sa mai stie. Daca trecu ceva
timp si oamenii vazura intelepciunea flacaului ca si mestesugul lui in a tamadui feluritele suferinti,
incepura sa-i calce pragul pentru te miri ce. Unii veneau ca sa primeasca un sfat si nu se intampla
sa plece nepovatuiti. Altii, care umblasera fara spor pe la toti doftorii, veneau sa-si gaseasca
leacul si trebuie sa aflati ca nici ei nu plecau netamaduiti. Cand ii veni vremea, isi lua nevasta
tanara, frumoasa si curata la suflet, macar ca era saraca lipita. Acum, avea cu cine imparti putinul
pe care il agonisea din munca ogorului. Anii treceau si praslea devenea cunoscut in cele patru zari.

Veneau la el oameni fara nici o nadejde. Ii primea pe toti si, fara sa le ceara vreo plata, ii vindeca
si ii sfatuia. Vezi bine, intelepciunea il facuse, deopotriva, cunoscator de taine si iubitor de
oameni. In toata aceasta vreme, maria-sa, craiul, tragea foloase cum putea mai bine de pe urma
ierbii puterii. Ii crescusera nemasurat averile, iar pantecul cel indestulat se rasfrangea precum
coca peste marginea copaii. Inconjurat de lingusitori renumiti peste mari si tari pentru
mestesugul lor, dadea porunci tot mai aspre, care ii faceau pe bietii nevoiasi sa suporte din ce in
ce mai greu birurile neomenesti. De nenumarate ori praslea se gatise sa mearga inaintea
imparatului si sa-l dojeneasca pentru nelegiuirile lui, dar de fiescare data chibzuise ca inca nu a
venit sorocul unei astfel de infatisari. Se nimeri ca intr-o zi craiul sa il cheme el insusi inaintea
sa. Ce se intamplase ? De la o vreme imparateasa cazuse la pat si, cu toata silinta vracilor, nu i se
aflase leacul. Daca vazu asa, maria-sa isi calca pe inima si il chema pe umilul intelept, macar ca nu
dadea o para chioara pe dragostea de care acesta se bucura in randul oamenilor. Inteleptul intra
in iatacul imparatesei si, cum nu erau taine pe care sa nu le stie, ii dadu niste plante care o
sculara in picioare cat ai clipi din ochi.

- Asa este, luminate imparate, ca puterea nu ti-a fost de nici un folos spre a-ti tamadui muierea ?
intreba praslea.
- Asa este, inteleptule.
Multumit de raspuns, fratele cel mic pleca la casa lui. Mai trecu ce mai trecu si fu din nou chemat
inaintea craiului. De data aceasta, poporul, numultumit de birurile nebunesti, ameninta cu
razmerita tocmai cand un imparat dinspre miazazi se pregatea de lupta. Inteleptul aduse inaintea
scaunului imparatesc mai multi tarani destoinici si le grai:
- Oameni buni, daca maria-sa va micsoreaza birurile, binevoiti sa mergeti la oaste pentru a va
apara tara ?
- Mai incape vorba ? zisera oamenii.
- Te invoiesti, imparate, sa micsorezi birurile ?
- Ma invoiesc, zise el daca nu avu incotro, bucuros totusi ca scapase de razmerita.

Multumiti, taranii luptara mai bine ca niciodata si dusmanul fu izgonit numaidecat din tara. Dupa
asa isprava, fratele cel mic spuse din nou craiului:
- Asa este, maria ta, ca puterea nu ti-a slujit la nimic nici de data aceasta ?
- Adevarat, recunoscu el cu jumatate glas.
Omul cel intelept tacu si se duse la ale sale. Mos Vreme depana ce mai depana din firul sau
nesfarsit si iata ca trimisii imparatului batura pentru a treia oara la poarta inteleptului. Ce se
intamplase ? Acum, insusi carmuitorul cazuse bolnav si, temandu-se ca va inchide ochii, era
framantat de fel de fel de ganduri.
- Milostivule, grai imparatul, mi-e teama ca mor si tare as vrea sa-mi mai vad o data fratele pe
care, in ticalosia mea, l-am dat uitarii. N-as vrea sa inchid ochii inainte de a-i cere iertare. Ajuta-
ma sa-l gasesc si te voi face omul cel mai bogat din imparatie.
- Sarmane, tot la bogatie iti sta gandul cand trupul tau sta gata, gata, sa-si piarda sufletul bolnav
de atata trufie ? Imparatul nu zise nimic.
- La ce folos iarba puterii, maria ta, daca ea te-a orbit intr-atata incat nu-ti recunosti fratele ?
- Tu ? zise imparatul plangand.
Tu esti, fratioare ? -
Eu, maria ta, cel care a ales floarea intelepciunii.
- Buna alegere ai facut, mai zise imparatul si se stinse sfaramand in pumn ceea ce mai ramasese
din iarba puterii.
Daca vazura asa, supusii il urcara pe praslea in locul raposatului si se bucurara cate zile au avut
de binefacerile florii intelepciunii.
Aladin si lampa fermecata

Traia odata in tara sultanului un baiat pe nume Aladin. El era tare sarac si-si petrecea
timpul hoinarind din loc in loc si jucandu-se. Intr-o zi, pe cand se juca cu prietenii in
piata din centrul orasului, se intalni cu dervisul. Dervisul purta o pelerina de matase si
un turban mandru pe cap. El se adresa lui Aladin:
- Mai baiete, nu esti cumva baiatul croitorului Mustafa? Ai vrea sa castigi cateva rupii?
- Cum sa nu domnule! Fac orice munca ca sa castig cativa banuti, raspunse Aladin.
- Atunci asculta-ma cu atentie! Tot ceea ce ai de facut e sa ma ajuti sa cautam o lampa veche.

Lampa aceasta este ascunsa intr-o grota cu alte giuvaieruri. Tu esti singurul om care poti sa mi-o
aduci. Vei gasi acolo o multime de bijuterii, poti sa le iei pe toate. Mie nu-mi trebuie decat lampa.
- Asa sa fie, domnule.
Aladin urma pe dervis in afara orasului, indreptandu-se spre un loc parasit. Intrarea din fata
grotei era acoperita cu o placa de piatra si putea fi data la o parte doar daca se rostea formula
magica. Inainte de a patrunde in grota, dervisul ii dadu lui Aladin un inel care sa-l fereasca de
toate relele. In timp ce dervisul rostea formula magica, Aladin se opri pe marginea lacului si
incepu sa se joace aruncand pietre in apa. Era atat de preocupat de joaca sa, incat nici nu baga de
seama ca dervisul rostise formula magica si ca usa grotei se deschise. Dervisul il striga pe Aladin
si ii ceru sa coboare in grota. Aladin facu in tocmai si incepu sa coboare treptele. Dervisul il
asepta afara si il tot grabea:
- Aladin grabeste-te sa-mi aduci lampa!
Baiatul se uita in jurul lui si gasi o lampa cu ulei, tare veche si ruginita, si ii striga dervisului:
- Domnule, de ce tocmai lampa aceasta veche si ruginita iti trebuie? Sunt aici atatea alte
minunatii!… "Poate o fi fermecata?…" se gandi in sinea sa Aladin. Apuca lampa si se indrepta spre
iesire.
- Da-mi lampa! Ii porunci dervisul.
- Ajuta-ma, te rog, sa ies de aici, il ruga Aladin pe dervis.
- Mai intai dami lampa obraznicule! Striga dervisul.

La auzul acestei voci poruncitoare, Aladin incepu sa dea inapoi inspaimantat.
- Daca nu-mi dai lampa, sa pieri odata cu ea! Il ameninta dervisul si incepu sa bolboroseasca
formule magice. La rostirea acestor cuvinte, placa de piatra se ridica si bloca iesirea din grota.
Aladin ramase in intuneric, si incepu sa strige catva timp, dar apoi isi dadu seama ca totul era in
zadar si ca nimeni nu-l putea auzi. Incepu sa i se faca frig si chiar in momentul in care isi freca
mainile cu disperare, din inelul pe care il primise de la dervis iesi un spiridus. Ochii ii ardeau in
orbite si tinea mainile incrucisate pe piept. Apoi i se adresa lui Aladin astfel:
- Eu sunt spiritul acestui si voi satisface dorinta celui care il poarta.
- As vrea sa ma duc acasa rosti Aladin. Spiridusul nu zise nimic, dar in calipa urmatoare Aladin se
gasi acasa cu felinarul in mana si cu inelul pe deget. Ii povesti mamei sale intamplarea ciudata prin
care trecuse iar aceasta in timp ce il asculta pe baiat incepu sa curete lampa prafuita. In timp ce
lustruia lampa aceasta incepu sa fumege si din fum incepu sa se ridice un gnom.
- Eu sunt spiridusul aceste lampi si de azi incepand te voi servi pe tine. Astept ordinele tale!

De atunci, Aladin si mama sa nu au mai dus lipsa de nimic. Ori de cate ori se adresau lampii,
aceasta le satisfacea toate dorintele. Anii au trecut si Aladin se facu un tanar chipes. Intr-o
frumoasa dimineta, Aladin o zari in piata publica pe Iasmina, prea frumoasa fata a sultanului.
Printesa era asa de frumoasa ca lui Aladin ii cazu draga de indata ce o vazu. Si sultanului ii fu pe
plac tanarul asa ca ii dadu binecuvantarea tinerei perechi. Din acel moment si Aladin si Iasmina se
mutara in palatul daruit de spiridus. Intr-o zi, pe cand printesa se gasea
singura acasa, un negustor batran batu la usa palatului:
- Cumpar felinare vechi si dau in schimb felinare noi! Striga el. Cine vrea sa
faca schimb cu mine? Iasmina care nu stia de secretul lui Aladin, schimba
iutevechea lampa cu una noua si aratoasa. Cine credeti ca era negustorul?
Era chiar dervisul cel rau!

Acesta, ce puse mana pe lampa se ivi spiridusul:
- Eu sunt spiridusul lampii si de azi incepand tu esti stapanul meu. Iti astept ordinele!
- Spiridusule, eu sunt noul tau stapan! Striga dervisul, si vreau sa ma duc pe un taram indepartat
impreuna cu printesa si cu acest palat!
Cand Aladin ajunse acasa vazu ca palatul si printesa disparusera. S-a uitat in jur neajutorat si
apoi si-a amintit de inel.
- Du-ma la iubita mea, ii ceru el inelului, nu pot trai fara ea.
Cat ai zice peste, Aladin se trezi in bucataria dervisului, langa scumpa sa sotie, care tocmai
pregatea ceaiul.
- Scumpa mea pune praful acesta in ceaiul dervisului o ruga Aladin pe sotia sa.
Cand se intoarse dervisul, bau ceaiul si in cateva secunde dormea dus. Aladin lua lampa si il ruga
pe spiridus sa-i duca acasa, cat se poate de repede. La vederea lor, sultanul incepu sa-i curga
lacrimile de bucurie, iar poporul ii sarbatori asa cum se cuvine. Despre dervisul cel rau nu amai
auzit nimeni niciodata, iar Aladin si Iasmina au trait in pace si fericire pana la adanci batranete.

Schitul de ceara

In albinele din prisaca Profirei intrase o razmerita necunoscuta,care le rasturna toata firea si
randuielile; nici mai mult, nici mai putin, albinele capiasera. Mai intai,incepura sa-si fure intre ele,
de la stup la stup, mierea, ceea ce isca incaierari cu batalii grozave. Vazduhul ograzii era numai
bazait furios, iar jos, pe pamant, se zbateau cocoloase de albine cu acele infipte unele in altele.
Schitul de ceara E drept ca furtisagul il deprinsesera de la niste albine streine, care, in lipsa
bastinaselor, plecate la cules, patrunsesera dupa jaf prin uleiele chiabure. Dar,de la alungarea
talharelor, pagubasele, spaimantate de saracie, in loc sa alerge dupa hrana,se naravisera sa se
jecmaneasca intre ele. Si, ca niste dusmance,se pradau unele pe altele.

La inceput i-a fost greu Profirei sa creada o asemenea blestematie. Albinele ei sa se dea la
apucaturi atat de nelegiuite! Nu se putea: erau de buna seama, tot niste hotoaice venite de
aiurea, care savarseau asemenea fapte. Ca sa dovedeasca adevarul, a trebuit sa stea cateva
ceasuri la panda la urdinisul unui buduroi, presarand cu un somoiog muiat in faina lucratoarele ce
intrau si ieseau fara rost si in mare neoranduiala. Albinele insemnate astfel cu praf alb, in loc sa
zboare la pajisti si sa se intoarca, incarcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata,
pe la ceilalti stupi, de unde ieseau alungate si urmarite de stapanele furioase, care, la randul lor,
se strecurau hoteste pe la vecine, sa-si indestuleze fara truda camara. Din ganganiile blande si
cuminti de odinioara, ajunsesera acum niste muste hoate, lenese si nerusinate, numai bazait fara
nici o treaba. Nu le mai pasa de puiet, ci se imbuibau ele de miere. Uitasera de roit si lasau sa se
inmulteasca misuna trantorilor. In schimb, isi asasinau reginele. Astfel se pierdu, nefolosita,
toata primavara intr-o invalmaseala, o dihonie si o nebunie care adusera saracia si ruina prisacii.
Dar n-a fost de-ajuns atat. Curand s-a pornit printre ele o bolesnita. Albinele,
toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca niste frunzulite
zburlite de bruma, ele tandaleau pe acoperisurile uleielor, de unde cadeau
jos,moarte. Profira le aduna cu matura si le ardea in foc, cum o invatasera oamenii ca
sa stavileasca molima. Nici roinita inflorita, nici isopul amestecat cu indrusaim si
busuioc inmuiat in aiasma n-a fost de folos. Si un miros ca de hoit imputit incepu sa
duhneasca din stiubeiele ciumate.

Acum, biata vadana alerga vaicarindu-se nauca de la popa la invatator dupa povete, caci prisaca
era singurul ei avut, din care isi tinea copiii. Popa si invatatorul deschideau carti, puneau tacticos
ochelarii si citeau... Dar molifte si sfaturi se dovedeau fara putere si de prisos. Nimic nu se
impotrivea raului, si repede stupina ajunse in paragina. In stiubeiele care nu se mai puteau apara
se asezasera moliile de ceara si e cuibarisera soarecii. Singurul leac tamaduitor, isi dau cu
parerea oamenii, era sa le dea foc. Cativa stupi mai voinici, care vuiau inca incetisor a viata,
trimitand arar cate o albina sa cerceteza gradinile, se stingeau si ei. Si asta in pragul verii, cand
teii atarnau coplesiti de arome si salcamii ingreuiati de miresme.

Nu mai era timp de pierdut. Vaduva nu mai avu incotro. Urgisita de cer,istovita de rugaciuni
neascultate, trebui, dupa indemnul tuturor, sa alerge la vrajitoarea satului, de care pana atunci,
ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise ca de ciuma. Baba isi sumese buzele subtiri ca taisul
de cutit si ochii i se aprinsera de o bucurie in care luceau strelici de manie. Bisericoasa
Profira,care se tinea asa de grozava, parca ar fi avut rudenie de-a dreptul cu sfintii, si pe ea, ca
pe o pacatoasa, n-o baga in seama, ii cazuse acum in mana! Avea sa se razbune cum nici satana n-
ar iscodi in chip mai dracesc.

Femeia, plecata, si-a spus cu noduri in gat naduful, a plans si a cerut ajutor, adica sa se ridice de
pe prisaca ei blestemul. Vrajitoarea a ascultat-o cu toate mintile ei la panda. Si-a dat repede
seama ca nu e usor s-a prinda. S-a gandit catva timp si la urma i-a dat in soapta la ureche un sfat
tainic, la auzul caruia Profira s-a scuturat infricosata, a schimbat fete-fete, si s-a impotrivit cu
deznadejde. Vrajitoarea ramase stana neclintita si n-a mai scos un cuvant. Zadarnic s-a zvarcolit
femeia. Pana la urma n-a mai avut incotro si, supusa, a primit sa faca intocmai. Trebuia cu orice
chip sa mantuiasca prisaca, stupii ei dragi cu care se intelesese pana atunci cum s-ar fi inteles cu
niste prieteni cuminti.

A doua zi, duminica, Profira s-a gatit in graba si a pornit impleticindu-se la biserica. Singura, fara
sa-si ia copiii, cum facea de obicei. Acolo, galbena ca moartea, n-a auzit, n-a ascultat nimic. Cu
ochii tinta numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o neroada, fara pic de rugaciune in gura sau
in gand. Cand preotul a iesit cu sfintele daruri, ea a cazut atat de adanc pe pardoseala de piatra,
ca i-a plesnit pielea genunchilor si i-a dat sangele. Ea n-a simtit. A ramas asa, cu fruntea pe
lespezi, in coltul unde cazuse, pana la sfarsitul slujbei.

Oamenii,care o stiau evlavioasa si necajita, nu se mirara si o lasara acolo. Preotul, dupa ce se
dezbraca de odajdii, trecu grabit si iesi din biserica fara sa o vada. Vaduva se trezi singura si
inchisa, cu toti ochii sfintilor mari deschisi asupra ei. Dar curand se dezmetici si soaptele
vrajitoarei ii sunara in urechi. Deodata se scula in picioare si, cu mare indrazneala, porni spre
altar. Ii vuia auzul ca la cufundatorii in apa cand se lasa la mari adancimi. Dar facu o opintire si
intinse mana spre usa din stanga...Sovai o clipa. Simti taind-o in tot trupul o durere care-i aminti
de durerile facerii, cand nascuse intaia oara. Se cutremura. Dar se gandi ce bucurie ii venise pe
urma, cand salta pe genunchi pruncul pentru care atat se chinuise.

Si indrazni. Impinse usa si patrunse val-vartej in sfanta incapere unde odihneau infricosatele
taine. Dete la o parte naframa invelitoare si inhata cu mana tepoasa paharul cu sfanta grijanie.
Se mira ca-l poate clinti cu atata usurinta. Se astepta sa se lupte cu el mai greu decat cu o
stanca. Si il ridica. In fundul de argint usor coclit sclipea sangele misterios al vietii, cu farame
din trupul cel fara de moarte in el. Femeia duse la gura potirul si, cu lacomie de betiv, isi umplu
pe nerasuflate gura. Si chiar din altar, o impunse la goana spre casa, se repezi in ograda si se
napusti asupra stiubeielor, unde scuipa in fiecare, la sir, cate o picatura din sfanta
cuminecatura adusa cu atata agoniseala de pacat.
Apoi, sleita, ca si cand ar fi carat un munte, se prabusi intre stiubeiele pustii si adormi ca o
moarta. Abia spre seara au gasit-o copiii si o tarara in casa, de unde n-a mai iesit. A cazut la pat
si a zacut ratacita, cu apaceli si spaime, baiguind intr-una despre lucruri neintelese de vecinii
stransi la capul ei. Vorbea mereu de un foc, de azima dulce, de care ii este necontenit plina gura.
Si se mira ca nu vede nimeni vapaia ce zbucneste cand o deschide. Tinea, mai ales, cu scumpatate
scuipatul si-l inghitea intr-una. Pentru nimic in lume nu l-ar fi lepadat jos... A stat asa cateva zile.
De cateva ori, cand i se mai intremau mintile, a dat sa cheme preotul. Dar isi luase seama.
Astepta inca. Intreba mereu de stupii care dormeau inainte somnul mortii. Si se caina in gand ca
vrajitoarea o inselase, tragand-o intr-o cursa cu infatisare de evlavie, ca s-o arunce in pacatul cel
mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar asa i-a trebuit, daca a parasit pe Dumnezeu si a
alergat la cel viclean!

Lumea n-o lasa in pace, indemnand-o sa cheme vrajitoarea sa-i descante... Ea n-a vrut sa mai auda,
hotarata macar de acum inainte sa nu mai greseasca. Canonita fara de ragaz de mustrarile
cugetului, trimise in sfarsit dupa popa, care veni cu cartea invaluita in patrafir. Profira ii ceru s-o
spovedeasca. Dete pe toti afara si ramase singura cu duhovnicul.

- Azi, sa-ti citesc numai o molifta pentru boala, o indemna acesta. Nu e nevoie sa te marturisesti.
Nu esti pe moarte.Si n-am adus grijania.Femeia, la auzul cuvintelor, se zvarcoli toata.
- Am pacatuit cumplit, parinte, si nu mai pot rabda pacatul in mine.Trebuie sa-l desert, gafai ea,
stancindu-se in ingenunchieri. Nu cer grijanie. Te rog numai sa ma asculti fara sa ma alungi si sa
ma blestemi. Si se smucea de par ca o apucata. Preotul desfasura silnic odajdia, si-o petrecu pe
dupa gat, cu poala acoperi capul strivit de pamant al pacatoasei,citi o rugaciune si cu ochii in tavan
astepta, gata sa asculte. Femeia tacea, plangand cu suspine.
- Spune, se indulci duhovnicul, miscat de atata umilinta si framant.
- Nu indraznesc, parinte. Mi-e groaza de mine singura, se scutura ea. Si iadul are sa se
inspaimante de fapta mea.
- Indrazneste, fata mea! Iadul a fost biruit, si Domnul poate uita orice pacat-zise popa, intr-o
doara.
- Al meu e prea mare. Il simt aici, in mine, ca pe o vietate spurcata. Si se plesnea toata.

In sfarsit, popa o indupleca sa vorbeasca. Si femeia, cu sughituri, povesti frant si incalcit isprava
ei. Amesteca pe vrajitoare cu grijania si stupii cu potirul, batandu-si pieptul ca a fost o neroada
si s-a lasat tarata de diavol in pierzanie, incat duhovnicul nu intelese mai nimic. Isi dete si el cu
parerea, ca toata lumea, ca femeia e pocnita la cap si aiureaza.
- Cum? o intreba el zambind, ca s-o incerce. Ai baut cuminecatura chiar din potirul de pe sfanta
masa?...Din altar?
- Da, parinte. Mi-am umplut cat am putut gura cu grijanie din pahar, ca toti stupii erau bolnavi si-
mi trebuia multa.
- Nu se poate! spuse popa. In potir nu ramane niciodata cuminecatura. Sta gol. In el nu e nimic.
Nici macar o picatura.

Profira holba ochii nebuni la el.
- Da, urma popa, nici macar o picatura. Sunt indatorat sa-l golesc dupa fiecare liturghie, cand ma
impartasesc si sa-l curat cu grija. Nu e ingaduit nici umed sa-l las. Il sterg cu naframa. Cum ai
putut gasi cat sa-ti umpli gura ? Femeia tacea cufundata in durerea ei, fara sa-l asculte mai mult.
Ea stia bine ca-si umpluse gura. O ardea inca puterea cea nerabdatoare a grijaniei.

- Cum era potirul?intreba preotul, putin ingrijorat de neclintirea ei. Profira i-l zugravi
intocmai. I se intiparise, odata cu toate spaimele, in minte.
- Si de unde l-ai luat? urma popa cu cercetarea, nadajduind o incurcatura sau o abatere a
femeii. Dar ea arata intocmai locul unde odihneste obisnuit vasul, precum si invelitoarea cu dungi
rosii de matase si cruci de fir cusute la cele patru colturi. Preotul, clatinat, se uimi iar, dar
repede isi reveni in fire: cine stie cum si cand zarise ea toate astea prin usile deschise ale
altarului.
- Pe care usa ai intrat in altar? urma sa o cerce popa.
- Pe usa din stanga, unde asteptam cand dam pomelnice si liturghii...si pe unde iesi, Sfintia-ta, cu
sfintele daruri.
- Si nu te-a inspaimantat arhanghelul care o strajuieste cu sabia de foc ?

Femeia se opri o clipa sa-si aminteasca.
- M-a intampinat cel cu crinul, parinte.
- Pai, vezi ca minti?! In stanga, pe unde zici ca ai patruns, e zugravit Mihail, mormai pentru el mai
mult preotul, gasindu-si cumpatul. Nu-i fi vrand acum sa cred ca arhanghelii si-au schimbat locul
pentru tine.
- Stiu eu, parinte?! gemu ea si se plesni cu palmele peste obraji, ingrozita ca a pricinuit tulburare
ingerilor.
- Si ai gasit cat sa-ti umpli bine gura ?
- Da, parinte. Am sorbit tot ce se afla in pahar- marturisi ea zbucnind in plansete. Si pe urma am
scuipat-o in stupi, cum m-a indemnat diavolul, ca sa ma piarda.

Preotul clati din cap. Nu se mai indoia ca bietei vaduve i se strambasera mintile. Citi repede o
molifta pentru dezlegarea pacatelor, spuse o rugaciune pripita si cauta s-o linisteasca,
incredintand-o ca Dumnezeu o iarta pentru orice ar fi pacatuit. Se prefacea ca-i ia de buna
seama smintenia si o crede. Ce folos sa se puna cu nebuna, si cum sa-i dovedeasca ratacirile
inchipuirii ei bolnave! Si-i dete iertare cu inima usoara...

Dar, plecat de acolo, pasii il dusera fara voie la biserica. Nu trecuse saptamana de cand slujise, si
vasul era gol, curat, cu fundul netezit, asa cum il lasase. Doar ca l-a gasit descoperit. Cine stie
cum ii alunecase naframa de pe gura si el nu bagase de seama, dupa sfarsitul slujbei, cand
iesise...Hotarat, femeia aiura.

In urma spovedaniei, Profira ramase multa vreme jos, in nesimtire. Si iar boli cateva zile, parasita
de toti, neimpacata, fara alinare. Cand, intr-o dimineata, copiii detera buzna peste ea tipand ca in
ograda au napadit niste albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise indata si un
zumzet harnic ii patrunse urechile. Profira sari ca inviata din morti, lepada de pe ea boala,
mustrare de cuget, tot ce o impovara, si se repezi afara. Se tinea oare vrajitoarea de cuvant?
Stupii, inviorati, vuiau intesati de albine, care ieseau si intrau in mare randuiala, toate, la
rosturile lor, si incarcate pe la incheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunostea bine.
Sporisera, dar multe purtau inca pe spate firisoarele de faina cu care le insemnase.

Si numaidecat prisaca se porni pe o harnicie si o munca fara odihna, parca sa castige timpul
pierdut cu boala si ratacirea. A fost o vara inadins lunga si bogata, cu belsug de flori si fanete,cu
cate trei randuri de coasa. Apoi, o toamna tarzielnica, lanceda cu taraganeli si intoarceri de
primavara, a dat ghies merilor si salcamilor sa infloreasca a doua oara, ca si liliacului sa se umple
de ciorchini. Strugurii au huzurit neculesi prin vii pana-n gura iernii, ca si celelalte pometuri,
asteptand ca albinele Profirei sa-si umple fagurii. Stupii au avut timp astfel sa roiasca de cate
doua si trei ori puita numeroasa si sanatoasa, cat femeia nu mai prididea sa prinda si sa aciuieze
atata norod.

Dar, in toata vremea asta, ea nu a indraznit cu nici un chip sa se atinga de stupi si sa-i reteze ca
sa le ia mierea. Privea uneori cu ura la albine si, muncita de ganduri, o podideau lacrimile. Ele nu
strangeau pentru casa si pentru copii, ci pentru satana, in a carui slujba erau. Caci viermele
neadormit al pacatului o rodea fara curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului ? Si nu se
iscase dintr-o vraja ? Ii venea cateodata sa ia furca si sa risipeasca prisaca blestemata, care nu
se imbelsuga decat ca sa-i aminteasca si mai aprig de vrajitoare si de vina ei fara ispasa. Mierea
care se aduna era spurcata, si fagurii, blestemati de nelegiuirea savarsita asupra trupului si
sangelui Mantuitorului. Ca sa dea copiilor sa manance din rodul vrajilor, insemna sa-i arunce si pe
ei in ghearele necuratului... Si e de ajuns ea !

Pana la urma, mierea incepu sa curga afara din stiubeie. Albinele se ostoisera din alergatura,
pregatindu-se de randuiala iernatului, astupand gaurile, capacind fagurii. Copiii plangeau lihniti, cu
ochii la siroaiele de miere prelinsa... Bulzul de ceara veche se sfarsise si nu mai erau lumanari
pentru biserica. Si iarna da semne intetite ca are sa vina cu toata neindurarea. Vaduva se gandi
iar la preot, sa-l cheme pentru un sfat, pentru o sfestanie. Dar isi lua seama. Iar n-ar fi inteles-o.

Intr-o seara cazu, hotarata, la icoana Maicii Domnului si se ruga, luandu-si asupra-si intreg
pacatul. A doua zi incepu, singura, retezatul prisacii. Cand desfacu capacul celui dintai stup, se
astepta s-o improaste trasnetele iadului, sau macar mierea sa miroasa a pucioasa. Dar nimic
altceva decat ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasma desfatata... Deodata, mainile ei, uimite,
incremenira. In inima fagurului se pitula o zidire cu totul deosebita de rostul si alcatuirea
dimprejur.

Sta acolo, zamislit din ceara alba ca zapada, un sambure de chivot marunt, aidoma cu o bisericuta
mica numai cat o lacrima, dar atat de amanuntit si desavarsit lucrata, ca nu- iI lipsea nimic, usi,
ferestre, turle, pridvor, din cate se cuvin unui sfant lacas. Si inlauntrul chivotului, prin usitele
date in laturi, se zarea sprijinita pe un fir de piciorus o tintisoara luminoasa, pristolul pe care
odihnea un potir, mic cat o scanteie,unde stralucea pastrat stropul de impartasanie scuipat de
ea ... De jur imprejurul chivotului, de cele patru laturi, se intesau niste chilioare, inchipuind o
manastire pitica, de ceara, unde, randuite de paza slujeau o seama de albine anume inchinate.

Femeia, cuprinsa de o infricosata bucurie, alerga din stup in stup si-i deschise palpaind de spaima.
In miezul fiecaruia strajuia stralucitul chivot, cu sfanta cuminecatura in boaba potirului,
imprejmuit de chiliile schitului de ceara. Indata, mintile ei zbuciumate se luminara si pacea
cobora peste ea. Pricepu ca se intamplase ceva dincolo de pricepere.... Dar ea nu destainui nimanui
minunea. Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce incredintarea ca potirul fusese gol si ca ea
bause numai inchipuire ? ... Daca Dumnezeu nu voise sa deschida slujitorului sau intelegerea,
atunci cand, sfaramata, i se marturisise, poate acum ar fi savarsit un pacat descoperindu-i ceea
ce se cerea acoperit. Si nu-si deschise gura, care pastra toata viata aromele impartasaniei
furate.

Jocul

I
Fugea. Fugea mai repede ca niciodata. Fugea de soarta, de soarta mortii pe care nu avea cum s-o
evite. Altii au ales in locul sau, cum altii aleg in locul tau in viata. "De la ce a plecat totul?" Da... de
la bani? Sau de la nebunie? "De ce s-a sinucis?" Era nebun mai mult ca sigur. Singura explicatie.
Fugea speriat, pe un deal abrupt. inca putin si padurea avea sa isi faca aparitia, odata cu ea poate
si salvarea sa. Durerea il macina, ii manca muschii, ii zdrobea simturile si il umplea de nestiinta.
"Aaa, da. Benzinaria. Da, acum imi amintesc... oare?"

Un gand ii fulgera cugetul, strapungand putina constiinta care ii mai ramasese. Ochii se miscau
frenetic in spatele pleoapelor, muschii ii tresareau ritmic si simti o bubuitura puternica in
urechea dreapta iar apoi un susur indelungat. Nu se mai oprea... durere... durere... durere... "Aaa"
Scapa un strigat si deschise ochii. Se vazu la pamant, intins pe iarba inalta de la marginea padurii.
Cerul innorat, luminat de o palida raza alb-cenusie, se misca cu totul, iar arborii de la o
intinzatura de brat il inconjurau cu umbra lor neagra, crescanda. Pamantul se misca, iar el statea
pe loc. Pe gat simti o senzatie ciudata, urata, senzatie de voma.

Jocul Chinuindu-se sa se ridice, ajutat de mainile obosite, cu toata ura acumulata in el, isi potoli
fluxul nervos dinlauntrul sau. Lumea inca se rotea, cand se afla in genunchi, tarandu-se cu greu la
adapostul radacinilor batrane. O lovitura il readuse in simturi mai ascutite si vazu un trunchi
inaltandu-se in fata sa. Atat de inalt... "Cum naiba cresc astia atat de inalti?" O raza trecatoare a
lunii il orbi pe moment, lasandu-i un rastimp sa se acomodeze cu vederea nocturna. "Unde sunt?
Mai bine zis, cine sunt? Habar nu am."

Se ridica si simti din nou durerea de la umar. Pipai usor si o arsura ascutita il trezi de tot.
Sangera de mult, iar o parte a sangelui era deja inchegat, pe piele, pe haine, pe iarba. Nu vedea
cerul. Era in mijlocul padurii. "Am mai mers? Atat de mult?" Poate nu mi-am dat seama. Va trebui
sa astept prima geana de lumina ca sa pot iesi de aici. Se aseza din nou pe iarba, de aceasta data
scurta, chiar prea scurta, si se simti istovit. Se intinse langa un arbore stufos linistindu-se, cu
gandul ca supravietuise. "Supravietuisem cui?" Nu mai pot sa gandesc corect... mai bine, noaptea e
un sfetnic bun, se zice.

Adormi. Dintr-o data viziuni aparura ca din senin. Imaginile se derulau prea rapid prin fata sa ca
sa mai poata intelege ceva concret. Vroia sa strige "stop!" sa le opresca cumva. Nu avea cum.
Vedea padurea de sus, de foarte sus, o intinsa vale verde scaldata cand si cand intr-o mare de
lumina alba, binefacatoare. Apoi cerul accelera sau decelera, mult prea repede... nimic nu e
concret... nu pot... nimic. Iar padurea, dupa care o imagine fulger cu (oare?) el insusi dormind la
adapostul unui copac vesnic in inima codrului. Oras, mare oras, strazi, blocuri, cafenele, reclame,
lumina, noapte, viata, moarte... moarte. Ceva semanand cu o pompa? Da.... benzinaria. O vedea
extrem de clar. Prea clar. Era si el acolo, langa pompa de alimentare cu un barbat in spatele sau.
Ce facea barbatul ala? Veni usor langa el si il batu pe spate zicandu-i ceva dupa care se indrepta
spre autostrada. Vroia sa plece. Dar in acel moment o bubuitura ii astupa timpanul, dupa care o
ultima imagine... barbatul intr-o balta de sange.
Deschise ochii speriat.

Lumina se chinuia sa strabata anevoiosul drum pana la el. Era dimineata. "Ce s-a
intamplat cu omul acela de langa mine?" A murit, dar cine l-a omorat... pentru
ca impuscatura a fost reala, cineva trebuie sa-l fi omorat. Isi ridica privirile
spre colivia de copaci din jurul sau. Nimic nu se zarea, doar marea verde si
maro cuprizandu-i fiinta."Unde sunt? Pe unde merg?" Nu conteaza, voi merge
unde ma duc picioarele si gandul. Inainta usor, mai mult pe la umbra, pradat de
o spaima necunoscuta venita dinlauntrul sau.

Un impuls il indemna: "La dreapta" spuse involuntar cu voce tare. Se uita speriat in jurul sau si isi
dadu seama ca de fapt el vorbise. "Am innebunit!". Nu, nu e adevarat... Hai la dreapta. Ochii
intrezareau pete de lumina pe jos, lumina galbena, filtrata de frunzele subtiri ale arborilor. Multi
arbori... prea multi arbori. Imagini se profilara pe retina, inlocuind culoarea rece a copacilor. Din
nou padurea, cerul, padurea, iar cerul - schimbat, orasul vazut de sus, din aer, si omul, cunoscut,
mort. Dintr-o data un strigat razbatu cu toata puterea: "Cine l-a omorat?" Se afla la marginea
padurii si razele soarelui il lovira subit, orbindu-l. Cazu la pamant istovit nedandu-si seama ca
mersese deja peste cinci kilometri. Cuvinte incercau sa ajunga la suprafata, strigau in spatele
mintii, ascunse de ceata neabatuta.

"TU!" striga din nou. "Eu? Care eu? De ce eu? Nu... eu." O lacrima se scurse pe obrazul sau si
suspina adanc. "Eu l-am omorat. Eu." Era la pamant, inecat in iarba, lumina si durere. Se vazu pe el
insusi cu o pusca pe umar. O indrepta brusc spre barbatul prabusit pe sosea si constiinta se
sperie, nu mai dorea sa vizualizeze nimic... nimic. Durere, durere enorma. "Nuuu!" rosti neauzit
incercand sa acopere sunetul descarcarii pustii. Ura de sine il invada, iar la vederea groazei ce se
desfasura in fata ochilor sai se pomeni zvarcolindu-se si inecandu-se in lacrimi.
- Aici e, hai, e aici.

Vocea deveni pura. Dura si rece. Zgomoul inceta si totul se opri atarnand un moment pe un fir de
timp vesnic. Ceva, cineva il privea de sus, de foarte sus. Privirile malefice se indreptara dintr-o
data spre el, prabusit inca. Sunete din nou. Se napusteau peste el cu o intensitate mult prea
mare. Rasete, strigate, larma asurzitoare. Ceata mintii i se risipi si isi dadu seama ca era urmarit.
"De cine?" Fugi. Fugi si nu te mai opri. Se ridica de la pamant si pricepu ce se intampla. "Am
omorat iar acum e randul meu. Sunt vanat." Intr-adevar cineva il urmarea, ii dorea moartea.
"Fugi... fugi... fugi" il indemna constiinta inca vie.

II
Alerga, alerga din nou mai repede decat isi imaginase vreodata. Sudori reci, uscate de vant si
lumina ii impresurau fata, tranformand-o intr-o masca obosita, fara nici o expresie in afara de
cea a disperarii. Privi in urma. "Dumnezeule." Numara rapid in gand, impiedicandu-se si incalcindu-
si picioarele in iarba deasa: "1..2..3..4..5..6 indivizi." Privirile cautau fara zabava o scapare,
intuneric, umbra. Alta padure aparu in fata. Viata. Se uita din nou in spatele sau si numara:
"1..2..3..4..5..? Unde e al saselea?"

Picioarele ii erau zdrobite de durere, muschii contractati la maximum, caldura, devenita
insuportabila, ii fura constiinta, lasandu-l gol pentru ceea ce va sa urmeze. O bubuitura infundata
si o lovitura il facu atent la drum. Un smoc de iarba ramase cateva secunde suspendat in aer,
purtat de vant. in dreapta se apropie amenintator un om purtand o arma in mana: "Al saselea."
Trase. inca odata si inca odata si inca odata dupa care incarcatorul se goli. in acel moment, slabit
de puterea comenzii involuntare - "Ataca!" -vanatul se intoarse brusc la dreapta si se arunca cu o
ura necontrolata spre atacator. Izbi si izbi si izbi, pana se umplu de sangele ranitului. Privi spre el
si figura-i era parca intoarsa pe dos. "Ce am facut?"

Fara sa mai stea pe ganduri, lua pistolul de jos si se puse pe alergat spre adapostul aflat la numai
200 de metri in fata. "O sa scap. Am omorat un om... nu... nu sunt eu. Cine sunt eu?" Gandirea ii fu
estompata de o cadere; muschii cedara efortului intens, iar el se prabusi brusc. Era deja in
padure. Sterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei si tinti involuntar, mirat de propriul
raspuns manios, spre cei cinci indivizi ce se apropriau de el cu chipurile schimonosite de ura.
Apasa pe tragaci cu furie. O data, de doua ori, de trei ori. Nici un rezultat. incarcatorul era gol.
"Hilar." Privi in jur si se indrepta spre un copac, inalt ascuns vederii, de pe carare, in care se si
urca. Din spatele frunzelor urmarea trecerea calailor. Strigau, tipau si radeau zgomotos.
Scapase.
III
Omul mort, insangerat se ivi in fata lui speriindu-l. Trezirea ii fu brusca, dureroasa. Luna se inalta
maiestuos pe cerul negru, fara stele. "Am adormit... in copac?" Nu. Era pe pamantul moale si frigul
ii trecea prin hainele subtiri facandu-l sa tremure. Noaptea se intindea pe fundal. Nimic nu se
vedea, numai unele sclipiri ametite ale unor stele fara somn. Norii erau de ploaie iar el stia asta,
cunostea destul de bine natura. "Dar eu ce am fost, ce sunt, ce caut aici?" Nu era clar. Nici macar
numele sau nu si-l amintea, doar vagi imagini ale unui vast oras industrial.

Acolo era casa lui, iar acolo avea de gand sa ajunga cat mai repede. In jurul sau staruia
simtamantul unei ierni geroase care se afla aproape. Iarna crunta care nu lasa loc nici unei
scapari de soare. Liniste... prea multa liniste... dinaintea furtunii. Trosnetul copacilor, freamatul
frunzelor, vajaitul vantului strecurandu-se printre ciolanele vesnice ale codrului incepura sa se
faca auzite ca printr-o minune. incepu sa picure slab, iar el se ridica rapid de jos indreptandu-se
spre iesirea din padure pe care, fara sa constientizeze, o cunostea foarte bine - de cand era mic.
Pe aici isi petrecuse el copilaria, jucandu-se de-a v-ati ascunselea si zbenguindu-se sub clarul
diminetii sau dupa-amiezii.

Amintiri de demult ii apareau in minte, parca dupa un mult prea lung vis. Se numea William
Webber, fiul lui Alex si Mary Webber. Era elev la o scoala de langa oras, o scoala fara renume,
prestigiu si bani. Familia sa era una fara prea mare avere si pretentii. Tot ce doreau de la el era
sa urmeze linia de munca a barbatilor din familia lor: pictor. Ce meserie in ziua de azi, pictor.
"Nu-i de mirare ca nu am fost o odrasla bogata" cum tot vedea pe strada si prin magazinele
scumpe. Copii rasfatati care primeau nu numai ce-si dorea din tot sufletul ci chiar mult mai mult.
isi amintea ziua in care primise, de sarbatoarea implinirii varstei de 10 ani ("Cand e ziua mea? Cati
ani am?"), o jucarie mult dorita, o masinuta electrica, si cum, dupa cateva luni, aceasta avea sa fie
stricata de un coleg prost crescut. Totul ii reveni in minte, pana in momentul in care el implinise
optsprezece ani. Chiar in ziua aceea memoriile se pierdeau. "Ce copilarie frumoasa am avut. Dar...
acum nici macar nu stiu cine sunt cu adevarat, eu cel care a omorat un om... ba nu, doi oameni."

Ploaia se intetise si William bajbaia prin intunericul de necuprins, condus de propria experienta.
Iesise din padure si deja se simtea istovit; parca ploaia l-a ingreunat, i-a pus caramizi in loc de
picioare. Abia mai putea sa se miste, dar trebuia, trebuia sa continue, astfel risca sa moara de
frig ori de un glonte ivit de cine stie unde. "Am sa cer ajutor in oras" isi spuse intr-un tremur
frenetic.

Cerul de un negru molcom se intindea in spatel lunii cenusii, iar norii aruncau bice spre pamantul
inghetat. William privi in sus amintindu-si de viziunile pe care le avusese in ziua precedenta. "Cum
a fost posibil sa ma vad de sus? Sau nu eu eram cel care privea?!" Nu avea de unde sa stie. Ploaia
se transforma in ninsoare, iar ninsoarea in furtuna. Avea sa inghete daca va continua sa inainteze
atat de incet, iar cu gandul acesta se puse pe fuga spre autostrada care se ivea in fata sa,
luminata fiind de raze galbene ale felinarelor suspendate deasupra ei.

Privi in dreapta, chinuindu-se sa patrunda cu ochii slabi albul ce-l inconjura, si observa profilandu-
se in intuneric siluete inalte si patratoase. Blocuri. Acolo trebuia el sa ajunga cat mai repede. Din
nou se puse pe alergat in paralel cu strada care se intindea pana in oras si mai departe. Pana acum
mugetul furtunii ii acoperise un sunet ce se facea auzit din interiorul buzunarului sau stang.
"Chei?" Baga mana si simti ceva mai rece decat mana sa. Metal. il scoase si presupunerea i se
adeveri. Erau intr-adevar chei... cheile apartamentului sau din blocul 23 de pe Aleea Rozelor. Alte
amintiri il invadara facandu-l neatent la drum: dezamagirea sa interioara in momentul in care
profesoara sa de desen ii spusese ca nu are talentul necesar unui pictor, cat si dezamagirea
tatalui sau la aflarea vestii, colegiul la care fusese student timp de cinci ani, cel de Medicina,
moartea parintilor sai intr-un accident de masina... "moartea parintilor mei; au murit... eu nu mai
am pe nimeni..."

O lacrima calduta ii ingheta pe obraz si se risipi in vant. "Sunt un nimeni" isi spuse chiar cand auzi
un sunet de motor, un puternic bas pe fundalul furtunii. Se intoarse si astepta, privind spre lungul
strazii acum acoperite de un covor alb. "Sunt nebun... daca sunt ucigasii? trebuie sa ma ascund.
Dar nu au cum sa ma vada" Asa ca ramasese in picioare la cativa metri de felinare, fara ca nici o
lumina sa-l atinga.

Vazu masina cu farurile sale inlaturand negura din fata vehiculului. Trecu de el, dar... - spaima si
teroare - se opri dupa zece metri. Cineva cobora. "Nu aveau cum sa ma vada." Astfel William
ramase neclinitit asteptand in frig. Nu putea distinge persoana, daca era barbat sau femei,
batran ori tanar. Iesi inca un individ, apoi inca unu, si inca unu. Erau acum patru si se indreptau
spre el. in acel moment durerea de la umar reveni mult mai puternic, si fara nici un gand incepu sa
fuga in partea opusa orasului. "Sunt ei."

Cei patru scoasera pusti si incepura sa traga gloante in intuneric dupa William. "Cum Dumnezeu
ma vad?" Bubuitul pustilor rasunau a tunet, iar proiectilele suierau stins pe langa figura lui
William culcat deja la pamant. Era infundat in zapada, iar acum chiar ca nu mai aveau cum sa-l mai
vada. "Sunt patru... 1..2..3.." in minte isi forma o strategie de atac fara sa stie de unde avea
aceste vaste cunostinte in domeniul armelor de lupta ori cel al gherilei. Ei nu-l vazura, iar el
ataca.

Dintr-o data tasni de sub omat si se napusti spre unul dintre calai. il lovi in crestet cu patul
pistolului capturat si fura arma grea din mainile inamicului care se prabusi inconstient. Ceilalti se
intoarsera dar nici o speranta nu le mai ramanea in cuget. Prin ecranele cu infrarosu isi vazura
prada cu pusca indreptata spre ei. Linistea apasatoare nu contenea. Timp de cateva zeci de
secunde, semanand a ani, totul parea aflat in imponderabilitate. Nimic nu se misca, nici macar
fulgii de zapada, nici macar vantul nu mai tulbura concentrarea celor patru indivizi. William auzi
tunetul cu mult dupa ce se aruncase, in fandare, la stanga. Gloantele celor trei incarcatoare se
pravalira pe langa el.

Apasa tragaciul si mana ii zvacni puternic. inca odata si inca odata si inca odata. Trei tinte cazura
la pamant secerate de valul de gloante. Teava fumega, iar singurul barbat ramas in picioare
arunca arma crimei cu bucurie si totodata si spaima. Se afla langa felinar cand un puternic sunet
de bas se intensifica in spatele lui. Masina. Dintr-o saritura fu inghitit de zapada de la marginea
drumului facand loc automobilului sa se prabuseasca in stalpul iluminat si mai apoi sa izbucneasca
in flacari. "Va exploda." Dupa cateva secunde William se ridica si fugi spre oras, iar in urma sa
flacarile izbucnira spulberand totul din jur si transformadu-l in praf si pulbere.

IV

Un singur sunet se mai facea auzit. Cel al vijeliei. O vijelie dureroasa ce-i patrundea pana in
oasele deja fragede. Privi in spate si in coltul gurii aparu un zambet malefic observand inca, in
spatele covorului alb, lumina portocalie emanata de flacari. Nimeni nu auzise explozia si cu atat
mai bine. Scapase de, ceea ce credea el sa fi fost, cea mai mare primejdie; cei sase calai care-l
urmareau invinuindu-l pentru uciderea barbatului de la benzinarie. Inca putin si avea sa intre in
oras. "Cum se numea orasul?" Nu stiu inca. Voi cauta raspunsul. il voi gasi mai mult ca sigur in
interiorul cladirii in care locuiesc. Acum stiu.

Dupa douazeci de minute de mers usor in frig se vazu in fata unui bloc. inainta putin cu mare
atentie si dadu coltul cladirii, iar in lungul strazii se inaltau maiestoase zeci de alte constructii
asemanatoare intre ele. Lumina provenea numai de la felinarele de pe margine, dar la suprafata
imobilelor se mai puteau dinstinge, inca, palidele semne de viata nocturna a unor oameni fara
somn. Inscriptia - pe care prima data o confunda cu un semn de circulatie - de la intrare era
scrijelita dar putea fi citita usor: "Bun venit in Tempas."

Stia cum putea sa ajunga la adresa sa si se grabi intr-acolo fara sa mai bage de seama ciudata
situatie de a nu mai fi absolut nimeni pe strada. Ninsoarea se oprise iar mersul ii era ingreunat de
grosimea stratului de zapada care ajunsese deja - dupa estimarile sumare ale lui William - la
treizeci de centimetri. Liniste totala il impresura de parca lumea insasi murise. Acest lucru il
nelinistea cel mai mult.

Cladirea nu se deosebea de celelalte, dar era speciala, numai pentru faptul ca era casa sa. Intra
in scara si urca la etajul al treilea unde isi avea apartamentul. Noaptea de afara se pare ca
intrase si in bloc, caci nimic nu putea sa patrunda intunericul din acea partea a cladirii. Lumina
slaba parca nici nu reusea sa ajunga in perimetrul celui de-al treilea etaj. Ajunse. Scoase cheile
din buzunar si deschise usa acompaniata de un scartait indelungat. Pipai in stanga sa dupa un
intrerupator si il gasi. Dupa cateva secunde intreaga locuinta era luminata. Peretii albi erau uneori
crapati, alteori zgariati, stersi si neingrijiti. Privi in jurul sau si se vazu frapat de simplitatea in
care locuia. O camera rudimentara decorata numai cu un singur tablou care nu reprezenta nimic:
linii verzi oriziontale si verticale pe un fundal rosu sangeriu. Patul era mic, de o singura persoana,
iar un mic taburet era asezat in spatele unui birou primitiv. in fata patului se afla un televizor pus
pe jos in praf si mizerie.

Dintr-o data oboseala il lovi ca un ciocan pneumatic. Capul ii vajaia fara incetare si consimti sa se
intinda pentru a incerca sa doarma un moment, ca dupa aceea sa-si duca la bun sfarsit cautarea
probelor care l-ar putea dezvinovati. "Totul este un vis pe care mi-l voi aminti, cu zambetul pe
buze, maine dimineata." Asta isi dorea cel mai mult. inchise ochii si durerea inceta brusc. Adormi
imediat si somnul acesta ii fu o binecuvantare pentru ranile fizice si morale provocate de
evenimentele din ultima zi. Dormi ca un prunc, iar odihna mult dorita nu-i fu tulburata de nici un
vis.

O lumina orbitoare il lovi drept in fata. Deschise ochii si vazu soarele tamaduitor. Ridica o mana
pentru a se apara de mult prea puternica raza. Dori sa se ridice, dar, in momentul in care pipai
sub el pentru a se sprijini, ramase mut de uimire si spaima. Era inconjurat de vid. Privi speriat in
jur, fara sa mai bage de seama soarele care stralucea neobisnuit de puternic, si ramase
incremenit o secunda dupa care o senzatie de greata il facu sa-si piarda mintile. Era in aer,
undeva deasupra tuturor, undeva in ceruri. Si cadea, cadea fara oprire, in ghearele pamantului
care nu-l va cruta de la o moarte violenta. Cerul sufla spre el in timp ce se apropia de nori. Striga
de spaima dar nu se auzea nicicum. Striga si mai tare, cu frica de a nu-si fi pierdut vocea. Nimic
nu se auzea decat sunetul propriei caderi spre moarte. Nu-si dadea seama dar inca tipa mai tare
ca oricand, simtind plamanii cum se contracta violent. Intra in nori, iar acum totul in jur era alb,
un alb mai pur ca niciodata. "Am ajuns in rai." isi spuse, dar dupa cateva secunde isi dadu seama
de greseala pe care o facuse: "Am omorat, nu am cum sa ajung in rai." Golul din stomac pe care il
simtea nu contenea, dar greata disparuse ca prin minune. Nu mai tipa. Nu mai spera la nimic. Se
simtea deja mort si inchise ochii.

"Deschide-i" striga cineva in jurul sau. indeplini comanda involuntar si vazu sub el orasul Tempas
intinzandu-se peste campia eterna. Padurea inlocui imaginea si in mijlocul ei se afla el, William
Webber, cazut in imensitatea eterna a naturii. Actiunile sale precedente se desfasurau in fata
ochilor, fiind vazute din alta perspectiva insa, de undeva de sus... din inaltul cerului; "din ochii
zeilor" auzi o voce calma. Uciderea atacatorilor, trecerea prin rece si frig, explozia masinii il
inspaimantara dar il si imbarbatara prin simplul fapt ca a trecut prin ele fara sa fie atinsa vrerea
calailor. Brusc imaginea se muta in camera in care stia ca tocmai acum se afla. De undeva de sus
se privea dormind, visand poate, sau poate intrand in nefiinta. Fara sa vrea intinse mana spre
trupul sau nemiscat si, cu o viteza uluitoare, se pomeni cazand peste sine, cufunzandu-se in
nestiinta. O fractiune de secunda, imaginea fu invadata de lumini puternice, umbre, persoane,
sunete de o intensitate crescanda pana cand timpanul sau era pe cale sa explodeze de durere. in
acel moment se trezi ca dintr-un vis urat, cu sufletul inca tipand de furie si spaima.
- Cine sunteti de va permiteti sa va bateti joc de mine? striga intr-un impuls necontrolat al
nevrozei.

Se ridica in picioare rapid, decis fiind sa puna capat la tot, dar neavand absolut nici o sclipire
care ar fi putut sa-l ajute in rationalizarea datelor adunate pana in acel moment. Capul ii vajaia si
se auzi abia distins: "Iesi afara! ACUM" Fara sa stea pe ganduri se napusti pe usa si fugi in jos
spre scari inaintand spre sfarsitul care simtea ca-l astepta. Ajunse afara, si fu pentru moment
orbit de fasciculele trimise de soare. Zapada se topise tranformandu-se intr-o mocirla de
nepatruns. Privi in jur dar nu vazu pe nimeni. "Unde sunt toti?"

- Ia de pe jos ce vezi.
Acum vocea nu se mai facu auzita doar in inchipuirea sa, ci rasuna in ecouri stinse care se
rasfrangeau de peretii blocurilor inconjuratoare. Observa ca la picioare avea o arma, o pusca-
mitraliera pe care o ridica curios.
- Acum FUGI... fugi si nu te mai opri... niciodata. "De cine sa fug, de ce?

Raspunsul veni instantaneu. O gloata de oameni dadu coltul din partea dreapta, inundata fiind de
umbre, iar in momentul in care William se facu vazut, o figura inalta, puternica, chircita
amenintator cu o arma la brat, un strigat se ridica din multime si semanand cu un puternic val
manat de fluxul cel mai strasnic, se pravali in directia sa. William scapa arma din mana, prada
fricii si fugi dupa cum i se ordonase. Fugi atat de repede incat dupa cateva minute rumoarea se
stinse, in urma-i ramanand din nou pustiul.

- De ce fug? Cine sunteti? Ce vreti de la mine? murmura, dar cand vazu oamenii apropiindu-se de
el, striga mai clar ca niciodata, fortandu-si plamanii epuizati pentru inca un ultim efort: M-au
atacat... Sunt nevinovat. Multimea se opri nedumerita. William cazu in genunchi infrant si chiar in
acel moment revelatia se afisa, aparand ca din ceata. Benzinaria, imaginea omului care il batu pe
umar si rosti abia auzit: "Zeii ne duc spre pieire". Dupa care se napusti spre autostrada in fata
unui camion de marfa. Atunci, William sari in ajutor si il trase inapoi, salvandu-i viata. Dar
barbatul scoase un pistol si repetandu-si fara speranta spusele se impusca. Din nou imaginea
mortului se profila dupa care un moment de liniste...

Totul avea in sfarsit sens. "Nu am omorat pe nimeni. Sunt nevinovat." Se ridica din namol si
inainta spre multimea dispersata pe intreaga strada, cu lacrimi caldute incetosandu-i privirea.
- Nu am omorat pe nimeni, spuse razand fara sa stie de ce. Sunt nevinovat.
Se apropie de oameni si impietri. Unul dintre ei zise ceva, care insa nu ii ajunse la urechi si scoase
de sub paltonul negru un pistol-mitraliera, cel pe care l-a recuperat de pe jos. Totul se sfarsise
pentru William, nici o speranta nu mai statea la baza discernamamtului sau. "De ce?"
- Arma era pentru a te apara, striga o voce, dar curand isi dadu seama ca nu provenea din multime
ci de undeva de sus.
- Nu vreau sa mai omor pe nimeni, ce vreti de la mine? intreba William rapus.
- Jocul.

"Jocul? Ce joc?..." Nu mai era nimic concret, nici o informatie care l-ar fi putut salva... nimic. Era
singur... fara nimeni si nimic. Se intoarse spre cer cu invoiala de a li se supune... zeilor. "Zei... ce
gand..."
- Cine sunteti voi? striga cu zambet.
- Judecatorii, acum fii alaturi de noi, daca nu... mori, rosti vocea.
Comanda ii rasuna in cap neincetat. "Nu... nu voi face asta" Privi in spate si vazu drumul liber si
intunecat de norii care tocmai treceau deasupra sa. intr-un moment fu cu spatele la gloata si se
puse pe fuga; din nou fugea de soarta si destinu-i deja scris. O bubuitura rasuna, iar William
striga deja implinit:
- Zeii ne duc spre pieire...
O singura voce ii mai fu dat sa-i fie auzita: "Multi slabi... foarte putini puternici. Asta le e
slabiciunea." Dupa care totul fu alb... mai alb ca niciodata.

Dincolo de ceturi

Era noapte.Cei patru se aflau deja in padurea densa cu copacii inalti parand ca ating cerul. Razele
lunii pline treceau printre crengile copacilor lasand sa treaca lumina doar ici si colo formand mici
insule de lumina in padure.Pe masura ce calcau se auzea fosnetul frunzelor de sub ei si toate
creaturile mai mici observand o noua prezenta in padure se ascundeau.Undeva in zona se spunea
ca salasluieste o fiinta ciudata,un om singuratic,un intelept.Ziceau despre el ca nu primeste decat
foarte rar vizitatori si doar pe motive bine intemeiate.De altfel mai se spunea ca batranul este
capabil de metamorfoze incredibile el fiind considerat un spirit ocrotitor al padurii. Unii
sustineau ca l-au vazut sub forma de lup,altii sub forma de pisica.S-a ajuns cu povestile de la
pasari si animale mici pana la urs sau alte creaturi mari.

Dincolo de ceturi Calatorii nu stiau ce sau cat sa creada din toate povestile spuse de locuitori dar
cert era ca absolut toata lumea spunea de acel batran sihastru ca e un om bun,un spirit bun si
atata timp cat nimeni nu incearca sa raneasca padurea sau creaturile ei,acesta nu va avea nimic cu
nici un calator chiar poate il va ajuta.Al doilea zvon mare pe care cei patru l-au auzit era despre
un oras plasat intr-o parte indepartata a padurii,parte care deja intra in misterioasele Ceturi ale
taramului.Nimeni nu stia de unde provin aceste Ceturi dar ele acoperau o suprafata destul de
mare din taram.Asadar foarte putini calatori au avut curajul sa se avante in Ceturi si sa caute
orasul necunoscut.Despre oras din nou apareau o serie de zvonuri care nu se stia daca sunt false
sau adevarate.Zvonuri despre rasa locuitorilor orasului,despre marimea orasului sau despre
puterea acestuia.Se spunea ca cei care au incercat sa-l gaseasca nu au mai iesit nici din padure si
nici din zona Ceturilor.

Dar iata ca aventurierii acestia veniti de pe taramuri necunoscute de cum au
auzit vorbele s-au indreptat catre padure hotarati in primul rand sa-l gaseasca
pe sihastru dupa care sa intre si ei in teritoriile necunosute si sa gaseasca
misteriosul oras din ceata.Din cel mai apropiat sat de langa imensa padure si-au
facut proviziile necesare,si-au lustruit armele,s-au odihnit iar a doua zi dis de
dimineata erau de ja in drum spre padure.Dupa indicatiile unui cartograf caruia
eroii i-au trimis o scrisoare aveau cam 100 de leghe pana la oras si aproximativ
50 pana la teritoriile care nu apareau pe harti.Acum erau in imensa padure de doua zile calatorind
intr-o singura directie,directia indicata de cartograf.Tabara era asezata deja si toti stateau in
jurul focului povestind,maine urmand sa porneasca din nou la drum pentru a ajunge cat mai repede
la Ceturi.

Calatoria prin padure era dificila,trebuiau sa faca ocolisuri mari si se mai adauga si dezorientarea
cand te afli intr-o padure,fiind foarte greu sa mentii directia.Daca aveau sa-l gaseasca si pe
sihastru in drumul lor atunci ii vor cere ajutorul pentru a nu gresi directiile.Foarte ciudat fapt ca
in partea aceasta a padurii dadusera pana acumde vreo doi ursi cateva haite de lupi si alte animale
periculoase dar care nu-i atacasera si nici macar nu se sinchisisera de prezenta omului in
padure.Aceasta dovedea unele zvonuri auzite de cei patru.Era adevarat:acel batran chiar era
stapanul padurii,cel putin pana la partile intunecate unde se afla orasul.Alta dilema era ca nici
macar numele orasului nu-l stiau,nu cunosteau o pozitie exacta,nu stiau ce rasa sau cat de
puternici si agresivi sunt locuitorii si mai nimeni nu auzise de el.

Totusi instinctele si experienta isi spuneau cuvantul:presimteau ca exista fortareata si de obicei
zvonurile de genul celor auzite de ei erau adevarate."Ce ar trebui sa facem?"incepu primul un
necromantist pe nume Azaziel."Sa il cautam pe batran in speranta unui ajutor de nadejde sau sa
ne continuam drumul pe calea pe care am mers si pana acum?Intr-adevar Azaziel ridica o
problema de extrema importanta:daca o luau la drum in continuare nu se stia cat mai aveau de
mers sau cand aveau sa ajunga in primul sat pentru provizii.Erau totusi 50 de leghe prin padurea
densa.A doua optiune era sa-l ci acestia din urma erau un fel de lideri ai grupului,iar ceilalti doi
erau supusii deoarce considerau amandoi ca e bine sa inveti de la cei mai in varsta.
Acum erau pe taramurile Ravenloft-ului,taramuri umplute de rau,tristete si ura.

Ajunsera aici din cauza unei misiuni ratate si ca urmare au fost exilati in Planul Raului.Toti
locuitorii din acest taram erau oameni tristi,obisnuiti doar cu greul,obisnuiti cu toate abominatiile
si aberatiile ce apar aici si fiecaare locuitor era tipul persoanei inchise ,care nu vorbeste cu
nimeni.Locuitorii satucului de langa padure fusesera in culmea fericirii cand ii vazura pe
aventurieri,zarind in ei o noua speranta ca,daca orasul va fi gasit se va putea face primul pas in
eliberarea Ravenloft-ului de rau si readucerea lui pe un curs normal al vietii.Dar nu era sigur ca
acest taram poate fi eliberat.Poate ca acest taram era facut sa fie intunecat si trist,o lume a
raului.Ravenloft-ul era un taram mare chiar foarte mare si pe intinderea lui era plin de sate
orasele si orase dar si de castele bantuite de fantome seculare,ruine si conace stapanite de
oameni foarte bogati si foarte malefici.Acum cei patru se aflau pe taramurile blestemate ale
Pdurii Plangerii,padure care se intindea pana in zona cetii.

Si aceasta CEATA.Nimeni nu stia de unde provine sau cand a acoperit o parte din
taramuri.Oamenii(locuitorii)vorbeau de ea ca exista din timpuri imemorabile dar nu stiau ce a
produs-o.Unii ziceau ca e rezultatul unui experiment nereusit,sau poate reusit.Altii spuneau ca e
centrul raului in Ravenloft.Cele mai noi vorbe erau de parere ca se extinde si ca in curand va
acoperi tot.Viata era poasibila in ceturi,dar oamenii ce traiau acolo aveau parte doar de noapte si
de intunecime.Erau cunoscute cateva orase la granita acestor "nori" iar locuitorii lor nu erau cu
nimic mai speciali decat restul oamenilor cu exceptia ca erau cu mult mai inspaimantati de
lucrurile vazute si auzite acolo.Putini cutezatori s-au gasit sa se avante acolo dar majoritatea nu
s-au mai intors,iar ce care s-au intors erau toti nebuni.Nebuni de cele vazute in taramurile ororii.

Cu un foc bun si cu certotudinea ca nu pot fi raniti in partea aceea a padurii cei patru aventurieri
se pusesera linistiti la somn cu gandul sa se odihneasca bine pentru o noua zi de drum prin
padure.Dar un lucru ciudat se intampla.Toti patru avura parte in acea noapte de acelasi vis.Un
batran le aparu aratandu-le calea spre ceata si spre primul oras inainte de ceata.Batranul nu
ezita sa le arate si calea spre anticul sau barlog pentru a-i ajuta cu cat putea in aceasta nobila
calatorie.Sihastrul le mai arata deasemenea un viitor posibil in care Ravenloft-ul era dominat de
pace si liniste dar le arata si o imagine dezolanta,deprimanta aceasta fiind tot o posibilitate a
viitorului.Totul fusese atat de real incat toti se trezira rasufland greu ca dupa un efort imens
fiind transpirati si foarte speriati."Ne-a fost aratata calea"zise Azaziel intr-un tarziu.

"Ne-a aratat ce trebuie sa urmam.Eu zic sa mergem la el prima oara ca sa ne ajute cat va putea si
doar dupa aceea sa ne continuam drumul."Malakuth accept fara nici o problema si deja era clar ca
si Baal si Damian nu vor avea probleme cu decizia facuta:"Asa e prietene Azaziel,vom merge la
batran deoarece ne va ajuta cu mult".Spunand acestea ridicara tabara si pornira la drum fiind
fericiti dupa visul avut,fiind fericiti ca au macar un aliat de partea lor care sa-i si ajute.Sihastrul
dadu instructiunile bine,eroii ajungand la baza unei stanci inalte de vreo doua sute de metri unde
se afla o crapatura ca un fel de usa. Armonia si pacea domnea aici.Pe langa stanca curgea un parau
linistit si animalele nu se sfiau sa iasa la lumina nici macar in prezenta celor patru.Si vorbind de
lumina in acest loc tranchil se parea ca este mai multa lumina decat in tot domeniul Ravenloft-ului.
"Intr-adevar ma simt bine aici.

E ca si cum as fi murit si as fi ajuns in rai.De fapt nu mai incape indoiala ca batranul afacut aici
raiul pe pamant.Uitati-va la pasari cum canta cantece vesele aici spre deosebir de restul padurii
unde doar croncane.Uitati-va la caprioara aceea care parca are un zambet pe buze."Damian cel cu
inima neinfricata se imuie la vazul acestei privelisti si ceilalti i se alaturasera ramanand parca
hipnotizati.Dar dintre stanci iesi un urs mare,de munte care se aseza la intrarea in pestera si
facu un gest de primire care venit din partea acestei creaturi feroce parea mai mult comic.Eroii
nu mai statura pe ganduri si intrara direct inauntru.Hotarara ca Damian si Baal sa ramana afara
lucru care nu le prea convenea.

Pe drumul inspre sihastru Azaziel si Malakus incepura o discutie despre scopurile unui erou."Sa
stii Malakus ca scopul unui erou nu e doar sa face bine si frumos.Poate sa fie si sa faca rau si sa
imprastie moarte.Ia de exemplu un cavaler al mortii.Si el este un erou nu?Un erou pentru cauza
lui."Malakus argumenta:"Da dar nimeni nu va spune unui cavaler al mortii erou.Nici macar cel care
l-a trimis sa omoare.Nu poti numi pe cineva care produce moarte erou din cauza ca un EROU este
o persoana care ajuta o comunitate la atingerea unui scop si este recunoscut ca a facut aceasta
chestie."Si asa continua discutia despre eroi,cei doi ajungand aproape la cearta desi era cel putin
a saptea oara cand se luau la harta pe acesta tema."Nu incercati sa explicati ceva de care nici voi
nu sunteti siguri.Poate ca nu aveti dreptate nici unul.Poate ca nici macar cel care face bine nu
poate fi numit erou.Nu avem de unde sa stim.Doar inaltii zei pot sa stie asta.".Vocea suna in
coridorul pesterii ca un tunet inainte de furtuna.Nu dupa mult timp cei doi ajunsera intr-o camera
de marime medie,modesta,semanand cu camera unui locuitor de la sat.

Camera era aproape goala cu exceptia unui pat,modest din paie peste care erau asezate cateva
paturi si o masa cu o lumunare pusa intr-o sticla pe ea.Pe suprafata sticlei se putea vedea ceara
care cursese dand de inteles ca lumunarea era folosita destul de mult.Camera parea ca nu mai are
altceva in ea pana cei doi observara o usa pe unul dintre pereti.Nevazand altceva mai interesant
cei doi intrara pe usa.In fata lor se deschidea o pestera imensa ca latime,lungime dar si ca
inaltime.In grota era plin de rafturi imense pline pana la refuz cu carti vechi,volume
antice,probabil unele nepretuite.Batranul statea la o masa chiar la intrarea in biblioteca
uriasa,citind un volum zdrentuit si deosebit de gros.Ochii lui mici si rotunzi erau foarte
concentrati asupra lecturii.Batranul nu avea o barba imensa asa cum se asteptau Malakus si
Azaziel ci arata chiar foarte tanar.Era chel si nu ave barba si nici mustata iar trasaturile fetei
indicau ca dusese o viata linistita in grota lui.Era imbracat intr-o mantie veche lunga pana in
pamant facuta dintr-un material foarte comun.

Pe maini avea cateva inele si la incheietura se puteau vedea tatuaje,cerute de legea magiei pe
care o practica el.Erau simboluri ale puterii si inelele probabil erau artefacte de o vechime
inestimabila care il ajutau la vrajile lui.Cand eroii intrara in grota batranul neridicandu-si ochii de
pe carte ii intreba pe cei doi:"De ce cautati voi acea ruina blestemata pe care oamenii o numesc
oras?"Malakus incepu:"Acolo poate fi inceputul eliberarii Ravenloftului si am dori sa facem un
bine.Oamenii spun ca de acolo izvoraste mult rau.".Batranul spuse taios taindu-i elanul la
Malakus"Intr-adevar acolo e mult rau.E foarte mult rau dar ce va face sa credeti ca voi veti reusi
sa invingeti acel rau,rau care persista inca de la inceputurile taramului?"Amandoi tacura nestiind
ce sa-i raspunda batranului,care recunosteau si ei avea dreptate intr-o oarecare masura si ridica
un punct de vedere sensibil.Batranul urma:"Dar oricum!oricine care vrea sa faca bine trebuie
ajutat nu?Si in plus stiu ca voi patru aveti intentii bune.Asta nu e prea greu de dedus."delor doi
eroi le tresalta inima de bucurie."Va ajut dar pot cu prea multe!V-as zice numele orasului si rasa
ce salasluieste acolo dar pana si pronuntarea numelui poate sa-mi fie fatala din cauza blestemului
care planeaza asupra lor.Totusi pot sa va indrum acolo si sa va dau cateva sfaturi care va vor fi
utile.In primul rand grija mare,grija foarte mare..."si batranul incepu sa-i sfatuiasca pe cei doi
chemandu-i la masa lui dupa care le arata drumul pe care trebuiau sa-l urmeze.

Baal si Damian se plictiseau afara,nestiind de ce camarazii lor stau atat de mult in grota
sihastrului.Incercau sa-si faca de lucru cum puteau:isi lustruiau armele,exersau miscari de lupta
se mai jucau cu animalele deci in general se plictiseau."Era la mine in satul din desert un
batran"incepu Damian"era asemanator cu asta la care am venit acuma numai ca el traia sub
pamant in mijlocul desertului...avea batranul un trai frumos si era toba de carte dar sa vezi
idiotenie:a murit la doua sute de ani."Baal rase"cum a trait atat de mult prietene?Nu ti-a dat si
tie reteta?Vreau si eu sa ma descurc si sa mor la vreo doua sute ca el""ei chiar ca mi-a spus-
o"raspunse Damian"da nu cred eu ca poti sa faci tu asta:viata linistita,intre carti si cu abstinenta
de la placerile vietii""Intr-adevar nu-mi place regimul"zise Baal dupa care incepura sa rada
amandoi cu pofta.In timp ce Damian si Baal se pusera pe povesti hazlii de prost gust,Malakus cu
Azaziel iesira din grota mai multumiti ca oricand si placut impresionati de batranul sihastru si
cunostintele sale.

"Stim pe unde sa mergem"spuse Azaziel entuziast"batranul ne-a aratat pe unde trebuie sa
mergem ca sa ajungem la castel.Da,nu e oras e castel si am fost avertizati totusi despre un rau
foarte mare ce salasluieste in acele locuri.Nu stie ce e dar stie sigur ca e puternic,mai puternic
decat batranul.Asa ca precautiile sunt intr-adevar necesare."."Deci povestile despre un oras cu
locuitori sunt false si nu exista nici un oras?"intreba curios Damian."Da nu exista nici un oras si
locuitorii sunt de fapt acolitii acelui mare rau care sunt destul de multi la numar"ii raspunse
Malakus la intrebare"Asa deci,vom porni si vom avea foarte mare grija deoarece prietenul nostru
a spus ca dupa o zi de mers deja vom putea zari Ceata dupa care,a spus,ca ne vom da seama pe
unde se ajunge la castel.""Si acel castel ce e de fapt?Cine salasluieste in el si ce e acel mare rau
despre care am fost avertizati?"intreba si Baal la randul lui.Malakus raspunse din nou"Acel castel
se pare ca este o ruina antica a vechiului Ravenloft.Cica taramul nu era rau dintotdeauna si
castelul era un loc al pacii despre care nu stia multa lume.

Pana au aparut aceste forte malefice.Nu se stie cine sau ce sunt:ar putea fi un necrimantist dar
la fel de bine ar putea fi un demon sau orice altceva rau.Sihastrul ne-a avertizat ca ar putea fi
chiar esenta raului,stiti voi,raul in forma cea mai pura,acel rau care nu are nume.Se stie sigur ca
castelul a fost preluat de un demon,servitor al lui Nerull,zeul mortii.Pare-se ca orice ar fi acolo
are planuri mai cu Ravenloft-ul dar totusi nu areusit inca sa puna mana pe tot si avanseaza destul
de incet."Toata lumea fiind lamurita acum de ceea ce se intampla dincolo de cortina de
ceata,incepura discutiile.Faptul hotarat era ca nu vor da inapoi chiar daca ar fi sa moara
acolo.Toti patru erau gata sa-si asume orice risc si ,deci decisera sa mearga mai departe dupa o
masa sanatoasa un somn bun.Deja se lasa seara.Pierdusera toata ziua cautandu-l pe batran si
povestind cu el.Acum ca stiau drumul nu mai aveau decat sa mearga conform indicatiilor si vor
ajunge la locul mult cautat.Intr-adevar dupa o masa imbelsugata(deoarece nu stiau cand si daca
va mai exista o urmatoarea)eroii binelui se pusesera la culcare, pentru a fi odihniti a doua zi cand
urmau sa ajunga la "granita invizibila".

Veni inevitabil si dimineata.O dimineata in care micul grup se trezi cu o senzatie ciudata in
stomac deoarece nu stiau ce-i asteapta pe pamanturile pustii ale Ravenloft-ului.Isi stransera mica
tabara dupa care o pornira la drum.Afara era o vreme ireprosabila.Soarele stralucea de zor si
caldura torida patrundea pana si in padurea umbrita de copaci.Era prea ciudat din cauza ca in
Ravenloft,daca nu era iarna,era ceata sau ploua.Foarte rar un calator prindea in taram vreme
buna cum era acum.Vazand ca pana si vremea e de partea lor cei patru devenira mai senini si
incepura sa gandeasca mai optimist.Pe tot parcursul zilei avura loc discutii vesele,rasete si mese
indestulatoare in timpul scurtelor poapasuri facute.Dar de fapt fiecare din ei avea in inima o mica
teama pe care o ascundeau bine unul de celalalt,teama referitoare la ce i-ar putea astepta
dincolo,sau ce ar putea pati.Evident incercau sa uite de asta mascandu-si frica prin discutii cat
mai vesele si pe teme cat mai departe de subiectul lor.Astfel trecu toata ziua si se apropie seara
cand ajunsera...

....Intr-un luminis,de unde la cativa kilometri departare se putea zari un versant acoperit de
ceturi dense nelasand sa treaca prin el nici macar intunericul.Inimile se stransera,se
incordasera.Dar ajunsera in sfarsit,dupa destul de multa cautare gasira obiectivul lor si acum
fiecare spunea cate o rugaciune,fiecare la zeul sau."Mergem"spause hotarat Malakus si toti patru
pornira inspre versantul,nu prea inalt,dar falnic ca un urias care parca-i astepta.Ceata se lasa
aproape pana la baza lui si aproape ca acoperea tot in afara de contururi,acestea lasand sa se
distinga forma uriasului de piatra.In cei cativa kilometri aventurierii vorbira doar de pregatiri de
lupta iar Malakus si Azaziel ii sfatuiau pe ceilalti doi,acestia avand mai multa experienta.Dupa
vreo ora inca de mers se aflau la poalele versantului.Deja se facuse seara si era o ceata sa o tai
cu cutitul.Frunzele incepura sa fosneasca din ce in ce mai tare in copaci.Era deja un zgomot
asurzitor,iar ce patru nu stiau ce se intampla.

Totul se reduse la o adiere de vand cand dintre copacii ce fosnisera aparu sihastrul intr-o
varianta gigantica si spuse "de aici nu va mai pot proteja,va trebui sa aveti grija de
voi.Binecuvantari voua eroilor!"dupa care disparu la fel de usor cum aparuse.Malakus dadu din nou
semnul fara sa mai astepte si toti incepura sa urce versantul deoarece pe cealalta parte incepea
zona care-i interesa:taramurile cetilor.Nu sperasera decat la pustietate in acest drum dar spre
uimirea lor aceste locuri erau la fel ca celelalte doar ca parea ca ziua nu vine niciodata aici,parea
un intuneric vesnic.Ajunsera intr-un tarziu pe varful versantului.In fata lor se arata o priveliste
nu prea promitatoare:nu se putea distinge aproape nimic in fata lor din cauza cetii iar la o
distanta de vreo 100 de metri deja nu se mai putea vedea nimic.

Totusi cei patru isi dadura seama ca e vorba de o vale care se intinde in fata lor dupa care nu se
mai putea spune ce urma.Se pare ca valea urma cursul unui rau sau mai bine zis raulet iar incepand
de la maluri pana la versant se formase o mlastina care nu arata prea prietenoasa.Toti oftara dar
in cele din urma incepura sa coboare pana ajunsera jos in vale,in mlastina.Un lucru bun era faptul
ca apa nu ajungea decat pana la genunchi ceea ce ii bucura cat de cat deoarece credeau ca
mlastina e mult mai adanca.Peste tot in jurul lor pe langa copacii verzi,de un verde specific
mlastinei se mai vedeau ici-colo si copaci uscati,sau trunchiuri putrezite.Cu Malakus inainte cei
patru inaintau in vale intunecoasa si prin ceata se vedea cu greu ca iesise luna,o luna
molatica.Pentru orice eventualitate cei patru isi trasera arrmele fiind pregatiti de un atac.

Malakus trase sabia pe care trebuia sa o tina cu doua maini.Pe sabie se distingeau rune sfinte
care acordau celui care foloseste aceasta arma statutul de luptator al binelui si cu cat era mai
bun la inima stapanul miraculoasei arme cu atat putea fi manuita mai usor.Azaziel avea tot timpul
in mana un toiag cu un cap de mort in capat,toiag care il ajuta la magiile sale.Aproape ca nu se
despartea niciodata de toiag.Baal trase de la cingatoare un cutit de lupta acesta fiind ceva mai
mare decat un cutit normal iar Damian,barbarul se lupta cu o sabie scurta deoarece cum zicea el
"e usor de manuit si omoara repede daca stii sa te folosesti de ea".

Intr-o mlastina intunecoasa nu stiai la ce poti sa te astepti asa ca eroii inaintau cu precautie sa
nu cumva sa-i ia vreun atac prin surprindere.Cu toate precautiile lor nu putura evita un atac din
partea unei bestii care sari dintr-un copac tocmai langa ei.Malakus surprins actiona conform
instinctelor si tabara cu sabia peste bestie infingandui-o din prima in piept dupa care o ridica
triumfator in aer.Azaziel fara sa mai stea pe ganduri soptind niste cuvinte magice incepu sa traga
si ultima urma de viata din creatura cu ajutorul mainilor pana cand aceasta nu ramase decat o
bucata de carne uscata.In tot acest timp Baal si Damian ramasera socati de rapiditatea cu care
se desfasurau lucrurile neputand sa mai faca nimic decat sa se uite cu ochii holbati la ceilalti doi
prieteni care avusera grija sa omoare bestia cum trebuie.Cand aruncara o privire mai apropiata
cadavrului :"Asa ceva nu am mai vazut,se mira Azaziel,asa bestie mai rar.Se vede de la distanta
ca este o progenitura a raului,are samanta raului in ea."Malakus nu se lasa mai prejos si
observa:"Probabil ca este facuta dintr-o creatura a mlastinii.Uitati-va cum are
picioarele,mainile,capul.Este facuta pentru a trai in medii umede."Dupa o mustrare buna data
celor doi socati,aventurierii isi continuara drumul de-a lungul raului sperand sa nu mai intalneasca
aberatii in calea lor.

Dupa multe ore de mers in fata lor la departare se zari o luminita palida.Pe masura ce se apropiau
luminita crestea iar cand erau deja chiar aproape observara ca de fapt sunt mai multe
luminite.Pobabil o asezare omeneasca.Sau poate neomeneasca?Deja iesira din vale si nu mai erau
inconjurati de munti ci erau in camp deschis,iar in spatele lor se vedea micut versantul care il
urcasera.Cand ajunsera la sursa luminitelor,spre mirarea lor se aflau intr-un sat locuit si destul
de activ deoarece la fiecare casa era lumina.Obositi si infometati,cei patru batura la usa uneia
dintre casele din sat sperand sa raspunda oameni si nu altceva.Cu inima la gura batura iar cand
usa se deschise fata tinerica si foarte frumoasa aparu."Buna seara domnisoara,suntem niste
aventurieri infometati dupa o calatorie obositoare prin padure.."spuse Malakus usurat.Fata nici nu
mai asptepta alte explicatii ca ii lasa pe cei patru in casa fiind uimita de aparitia oamenilor in
taramul acesta uitat de lume.In casa,pe un pat statea un batran,iar la masa o alta fata cam la fel
de tanara ca prima si cu o batrana crosetau.

Cand cei patru intrara si se prezentara fiecare dupa nume si rang,oamenii casei ramasera
socati.In cele din urma batranul rupse tacerea:"De unde veniti eroilor?Si cum ati ajuns in aceste
pamanturi batute de zei?".Azaziel lua cuvantul:"Suntem veniti de departe de pe alte
taramuri.Intr-una din calatoriile noastre am ajuns,nu stim nici unul cum aici,la voi in
Ravenloft.Fiind in taram am auzit multe despre ceturile acestea si despre aste taramuri
blestemate dar nu credeam niciodata ca vom gasi oameni aici.Povestile,zvonurile dar si adevarul
ne-au indrumat aici.Noi cautam un castel ce se afla pe undeva prin""prin zona aceasta"ii lua
Malakus vorba din gura"cautam sa distrugem un rau antic despre care ne-a povestit o sursa de
incredere.Puteti sa ne indrumati intr-acolo si sa ne gazduiti o noapte?".Batranul in timpul povestii
isi aprinse pipa si tragea cu ardoare din ea.Cand paladinul termina de povestit batranul la randul
sau incepu."Ehei..nici nu se putea sa nimeriti mai bine chiar la vreo o zi distanta de aici se afla
castelul dar nimeni nu stie ce e acolo.Si eu am fost in tinerete un luptator puternic si
neinfricat.Veneam din partile luminate ale Ravenloftului si veneam cu gandul sa extermin raul de
aici.

Dar dupa cum vedeti nu am reusit si am ramas aici.Aici veti ramane si voi daca nu invingeti raul ce
pandeste la castel.Nu exista scapare din ceata.Ati putea merge inapoi pe unde ati venit dar veti
observa ca ati ajuns total altundeva.Cat despre gazduire,nu avem un han in satucul nostru mititel
asa ca puteti sta la mine.Cele doua tinere sunt fiicele mele iar batrana e sotia mea.De-a lungul
timpului ne-am adunat multi aici asa ca am facut un sat al nostru.Asa ne putem apara mai bine de
atacurile venite din partea raului.E foarte grea viata aici in ceata din pacate... "Intr-adevar!
exclama Damian,e un taram tare ciudat asta.Nimic nu e ceea ce pare aici...presupun ca viata e
destul de grea aici..."Cuvintele barbarului ramasera in aer din cauza ca toti din incepere cazura in
plasa gandurilor,amintirilor,a aiurelilor.Dar erau siguri ca vor reusi sa salveze taramul.O simteau
in ei.Doar ca nu stiau cum sa faca acest lucru.Dupa o masa destul de modesta luata la noii lor
prieteni,toti patru se dusera la culcare,avand nevoie de o odihna dupa atata timp de mers.In
sfarsit erau acolo unde trebuia!Erau din ce in ce mai aproape de tinta lor:castelul.Dis de
dimineata toti patru erau in picioare.Afara aproape ca nu se observa ca e zi din cauza
cetii,obisnuita ceata care nu se ridica niciodata.Cand iesira afara din casa batranul statea privind
in gol si parca se gandea la ceva foarte adanc."Buna dimineata batrane!"spusera toti pe
rand."Buna sa va fie!

Taramurile astea nu erau intotdeauna asa de graznice si pline de oroare.Odata era bine si aici dar
acum acel bine nu e decat o legenda spusa la gura sobei nepotilor.Si eu am auzit de la bunicul meu
care si el la randul lui a auzit-o."batranul vazand ca neobositii aventurieri pleaca le rosti ca o
urare:"Sa aveti noroc pe unde ajungeti.O sa aveti nevoie de mult noroc.".Multumind cei patru nu
mai zabovira in sat si plecara.Pana sa iasa din sat intalnira cativa oameni care se holbara la ei
mirati dupa care mergeau la batran cerandu-i explicatii.Ceata era atat de densa acuma incat nu se
vedea decat la vreo doi metri in fata. Dupa doua zile bune de mers cu pauze destul de scurte eroii
ajunsera din nou la o mlastina de data aceasta parand mult mai mare decat prima.Pana acolo nu
trecusera decat prin pustietate pamantul parand a fi lipsit de viata iar ceata,obsedanta ceata
acoperea totul ascunzand pana si cele mai evidente lucruri.Facandu-si drum prin mlastina cu
Malakus inainte taind lianele ajunsera in fata unei stanci acoperite de ierburi antice cu o intrare
ce parea a fi o pestera.Intrara doar pentru a urma un tunel care-i duse vreo ora pana la celalalt
capat unde copacii crescuti din mlastina acopereau peisajul.Putin mai in fata se zareau doua
luminite vagi,torte probabil.Inaintara cu greu pana la luminite iar cand ajunsera acolo se pute zari
in fata lor contururile unui castel imens si antic.Luminitele erau chiar torte la capatul unui pod pe
care trecand se putea ajunge la poarta castelului.Sub pod se afunda un hau fara fund,fapt
dovedit de Baal care lua o piatra si o arunca in prapastie.

Degeaba asteptau sa auda sunetul cand piatra loveste pamantul deoarece asta nu se intampla nici
dupa cateva minute de ascultare.Apa mlastinii forma o cascada la marginea prapastiei care curge
lent in necunoscutul de sub ei.Castelul avea zidurile de vreo 7 metri si doua turnuri stateau de
garda in cele doua colturi din fata.Cealalta parte a castelului,cea din spate era sapata intr-un
munte inalt din spatele castelului.Zidurile si turnurile erau acoperite de verzeala,alge si buruieni
care mai de care.Nu se putea zari nici o intrare in castel decat poarta principala care nu era
lasata si nici nu parea ca are de gand sa coboare spre a le oferi luptatorilor calea de intrare.Se
simtea o oarecare tensiune in aer,se simtea ca se afla intr-un loc unde raul si-a facut casa.Se
impartira in doua grupuri:Azaziel si Malakus,Baal si Damian hotarati sa gaseasca o intrare in
inaccesibila fortareata.Al doilea grup pleca sa cerceteze stanca din jur pentru un posibil pasaj iar
primul grup inspecta poadul si mlastina de unde venisera.Un copac mai mare decat cei din jur se
zarea undeva langa stanca iar Baal sesiza ca are in trunchi o scorbura anormal de mare.Interesat
vru sa investigheze scorbura doar din lipsa de ocupatie,asa ca il lasa pe Damian si intra
inauntru.Aici nimic anormal la prima vedere pana cand cercepa mai bine si observa ca sub el se
afla o trapa acoperita cu pamant.Entuziasmat uita sa-si cheme partenerul,deschise cu unele
greutati trapa si cobora scarile ce duceau spre intuneric.

Dupa o vreme Damian isi facea griji din cauza ca nu-si mai vedea partenerul si nestiind ce sa faca
fugi la ceilalti doi si-i anunta de disparitia lui Baal.Il cautara peste tot dar scorbura totusi
ramase neatinsa,fiind ultimul loc care banuiau a fi o ascunzatoare.Grijile incepeau sa-i cuprinda pe
toti trei nestiind cauza disparitiei peitenului lor.Malakus hotara ca el va cauta o intrare dupa pod
unde se afla intrarea principala,Azaziel va mai matura "odata" mlastina iar Damian trebuia sa
continue lucrul la peretii muntelui.Intre timp Baal coborand scarile dadu peste o torta pe care o
aprinse.Aceasta lumina un pasaj antic,un posibil tunel de evadare in caz de asediu.Ajunse in prima
camera care era un fel de beci.Frigul era mai aspru aici si chiar se simtea vantul.Baal captivat de
cercetarea pasajului uita complect de prietenii sai care-l cautau cu disperare.Peretele se spare si
din el iesi o creatura oribila,un troll.Fata lui crispata fara ochi,acesta fiind adaptat la
intuneric,parea ca se uita la Baal care tremura din incheieturi acum.Corpul mare,musculos al
monstrului era incordat si pregatit de atac.

Aceste creaturi oribile atacau cel mai mult cu ghearele.Baal se calma si-si aminti ca are si unele
puteri asa ca din cateva incercari nereusite ultima fu cu succes:reusi prin control mental sa aduca
creatura intr-o stare de letargie de extaz.Aceasta statea nemiscat ca hipnotizata in fata
psionistului ,care,cand vazu ca functioneaza magia(se mira deoarece controlul mental era una din
slabiciunile sale)nu statu pe ganduri,scoase sabia si incepu sa taie monstruozitatea.Carne zbura in
toate partile si sangele acoperise mainile hipnotizatorului care in continuare parca sapa cu sabia
in corpul creaturii.In tot acest timp trolul statea nemiscat cuprins de amorteala controlului
mental.In cele din urma o capul urat al monstrului lovi pamantul iar la scurt timp si corpul cazu
alaturi capului.Baal cuprins de emotie nu se mai putu opri din taiat dar in cele din urma isi reveni
din furia acesta oarba si taie capul trolului,acesta murind aproape instantaneu.Satisfacut,isi puse
sabia in teaca si studie in continuare pasajul care parea ca nu fusese folosit de sute de ani.

Spartura din care iesi trollul era de fapt o caverna destul de mare,caverna tipica unei astfel de
creaturi.Eroul fara ezitare intra inauntru,incaperea luminandu-se de la torta acestuia.Ochii i se
indreptara catre un cufar din caverna asejat neglijent intr-un colt.In jur se vedeau multe urme
de sapaturi,acestea fiind probabil tunele sapate de monstru deoarece acesta nu traia numai in
pestera.Cand trebuia sa se hraneasca sau vroia sa face alte cele,sapa un tunel iar cand se
intorcea inapoi il astupa.Baal stia ca aceste creaturi ieseau foarte rar la suprafata si si atunci era
noapte.Se apropie precaut de cufar cercetand in jurul lui pentru eventualele capcane iar cand
ajunse langa cufar,il deschise cu precautie fiind in fiecare moment gata sa fuga in cazul in care
vreun sistem de aparare se declansa.Din fericire monstrul nu fusese atat de destept incat sa
puna protectie pe cufar si cand acesta fu deschis nu se intampla nimic.Nimic in afar de faptul ca
ochii psionistului fura orbiti de stralucirea ce se afla in cufar.Acesta era plin de aur,pietre
rare,bratari ,lanturi si amulete."hmm!

Acuma imi amintesc ca trolii astia aduna comorii pe parcursul vietii lor doar asa ca le place
aurul.Si iata e plin de comori acum toate ale mele.Bine ca am reusit sa-l inving fara sa o patesc
caci cei ca ei sunt tare puternici.Controlul; mental m-a salvat"Astfel gandea Baal in timp ce
inspecta continutul cufarului sa vada ce e mai interesant in el.In cele din urma o amuleta il atrase
in mod special.Era facuta toata din argint iar pe ea erau inscriptionate cu maiestrie rune ale
puterii.Era o amuleta magica.Si-o puse la gat si in acel moment simti ca il cuprinde puterea.Simti
cum ii crestea forta fizica la modul propriu.Intr-adevar talismanul acesta al puterii il
ajutase.Restul comorii o lasa acolo gandindu-se sa vina si sa o ia mai tarziu cu toate ca aurul nu-l
prea lasa sa plece si sa lase totul nepazit.Atunci isi aminti de prietenii lui... Ceilalti trei nu gaseau
nimic.Totul era inchis,nici o intrare prin pereti si nici un pasaj secret spre castelul uitat de timp
si lume.Tot invartindu-se,pipaind si cautand in speranta de a gasi ceva,nici ei nu stiau ce nu
observara ca deja soarele apune si ca ceata se face din ce in ce mai densa.Castelul incepea sa fie
invaluit de intuneric,iar mlastina vibra de viata:oracaituri,urletele pasarilor si a animalelor.

Damian era responsabil cu cercetarea peretilor.Tot cauta de cateva ore o posibila
intrare,negasind nimic.In timp ce era concentrat asupra unui perete pe care il tot lovea spre a
auzi daca nu iese vreun sunet de goliciune,in spatele lui aparu o umbra umana si dintr-o data o
grohaitura ragusita rasuna prelung.Barbarul se arunca intr-o parte si cand se uita inapoi vazu ca o
creatura umanoida era gata sa il omoare.Arata exact ca un om doar ca parti ale corpului erau
putrede sau nu erau de loc.Nu avea la dispozitie decat o sabie scurta si un scut cu care sa se
lupte.Era un mort viu,un cadavru readus la viata probabil de catre acel rau pe care il
cautau.Damian nu mai statu pe ganduri si scoase sabia napustindu-se asupra cadavrului cu ochii
sclipindu-i de furie.Prima lovitura fu parata de catre hidoasa aratare cu ajutorul scutului.Cea de-
a doua lovi un punct strategic,hoitul ramanand fara mana in care tinea scutul.Vazand ca ii lipseste
o mana sari asupra barbarului cu sabia incercand sa-i taie acestuia capul.Barbarul se feri si
injunghie cadavrul cu sabia in spate dupa care incepu sa-i reteze ce-a de-a doua mana si ambele
picioare.Vazand ca inca mai traieste si se taraste dupa el,Damian facu ce mai ramase din corp
bucatele.Cand se intoarse sa-i caute pe prietenii lui,vazu ca si acestia se confruntau cu aceeiasi
problema:o mica armata de cadavre vii ii ataca pe cei trei.Erau aproximativ treizeci-patruzeci de
cadavre.

Malakus nu isi folosea numai sabia ci si magia binelui de care dispunea si cu ajutorul careia
distrugea in timp scurt fiecare cadavru.Spunea incantatii sfinte care ii afectau rau cadavrele
acestea dand inapoi la fiecare cuvant spus.La un moment dat arunca sabia jos si intinse ambele
maini spunand cuvinte ciudate.Din maini incepu sa iasa o lumina care orbea monstrii facandu-i
neputinciosi.In timp ce cei patru monstrii afectati de magie orbecaiau prin mlastina,paladinul lua
sabia si ii taie pe fiecare in parte fara mila.Cu toate ca si Damian si Malakus luptau aprig
cadavrele cadeau destul de incet.Azaziel hotara sa adopte alte tactici care foloseau mai mult
inteligenta decat forta fizica.Ridicnd toiagul sau cu cap de mort in aer,spunea cuvinte de
subjugare a cadavrelor si incet incet cate unul trecea de partea lui ,asezandu-se in rand in
spatele necromantistului.Avea deja douazeci de cadavre in subordine si abia atunci observa ca
acestea se inmulteau deoarece numarul lor ramase acelasi ca inainte.Dupa cat se observa ieseau
din mlastina,din pamanturile slinoase invocati de o forta necunoscuta spre a-i omora pe
eroi.Damian era deja ranit destul de grav si Malakus il apara.

Intre timp,Baal pe masura ce urca scarile auzea o tot mai mare zarva la suprafata.Cand iesi si
vazu batalia ce se duce ramase impietrit.Dar aceasta stare nu dura mult deoarece trezit la
realitate isi folosi abilitatile mentale pentru a instiga cadavrele unul impotriva celuilalt.La scurt
timp mortii se bateau orbeste unul cu celalalt iar la un semnal dat de Azaziel cele douazeci de
hoituri subjugate pornira la atac sub controlul puternicului necromantist.Cei patru nu faceau
acum nimic altceva decat sa asiste la o batalie iar Azaziel coordona atacurile noilor sai
acoliti."Unde ai disparut"intreba nedumerit Malakus catre Baal."Scuza-ma camarade,dar am gasit
un pasaj si m-a luat entuziasmul si am uitat de voi.Dar vad ca v-ati gasit de lucru si fara mine.Eu
am omorat un troll""Un troll,sari paladinul,pai la nivelul tau putea sa te omoare fara
probleme,realizezi asta nu?":"Da,dar nu m-a omorat,chiar ca l-am terminat si i-am si gasit
comoara ascunsa in pestera sa""Bravo copile,zambi Malakus,dar sa nu mai faci niciodata din astea
auzi?"Baal incuviinta si amandoi urmarira in continuare batalia.In cele din urma in mlastina
ramasera cam opt cadavre stand in picioare,acele a lui Azaziel iar restul erau morti de-a binelea
acum."Si cu astia ce facem?intrebara toti trei pe Azaziel aratand catre cadavrele care
supravietuisera""Pai desigur cel care le ordona poate sa-i si omoare"si spunand aceasta
necromantistul rostind niste fraze obscure ii facu pe cei opt sa cada in mlastina devenind una cu
apa murdara."Am gasit o intrare,le spuse Baal prietenilor lui,Haideti sa mergem,caci cred ca pe
acolo se poate intra in castel"Intrara pe rand in scorbura si coborara scarila iar jos psionistul le
arata trollul omorat si comoara acestuia.

Dupa acestea pusera ochii pe usa de lemn masiv ce ducea mai departe in subteran,probabil spre
intrarea in castel.Era inchisa si nu aveau nici cheie sa o deschida si nici nu stiau nici unul din ei
cum sa forteze incuietoarea.Asa ca Malakus il lua pe Damian si ii puse pe ceilalti doi sa se dea mai
in spate dupa care incepura amandoi sa loveasca usa cu o forta incredibila.Dupa primele lovituri
usa se tinea bine inca si rezista la sabiile ce o loveau din toate partile.Se scutura din balamale dar
tot nu cadea.Loviturile veneau ca o ploaie asupra usii rezistente dar ultima picatura care facu usa
sa cedeze fu o lovitura din partea lui Malakus care aproape innebunit de furie lovi usa cu o forta
putem sa spunem ca de natura magica care o facu sa zboare cat colo.Toti ramasera uimiti de
aceasta forta nebanuita a camaradului lor si dupa ce trecuse momentul de admiratie trecura toti
patru prin pasaj doar pentru a urma un hol lung si intortocheat la capatul caruia se aflau niste
scari ce dueau sus catre o trapa zavorata pe dinafara.De asta data Damian cam gelos pe fortele
amicului sau,se napusti asupra trapei pe care o deschise dintr-o lovitura.
Trapa se dadu intr-o parte si grupul urca in interiorul anticului castel.Se alau in beciurile
castelului aceasta incapere fiind una secreta.Tragand o maneta se deschise o intrare in perete
care ducea in sfarsit in mult doritul castel.Peretele era tocmai suportul pentru sticlele de vin
deoarece se aflau in beciul cu vinuri al castelului.Aici era tipic pentru a amplasa o cale de evadare
secreta in cazul unei eventuale ocupatii a cladirii.In aer se simtea miros de cadavru si nu la mult
timp dupa ce se simti acest miros doua cadavre vii iesira de dupa butoaie.Eroii erau gata sa-i
omoare cand observara ca cele doua hoituri nu au nici o rea-intentie.Unul din ele incepu sa
vorbeasca grohait cu o voce demonica:"Stapanull.....vrea sa vorbeasca.......cu
dumneavoastra"Ingroziti de faptul ca un cadavru pe langa ca e viu mai si vorbeste,cei patru
aprobara din cap si urmara slugile "stapanului". Iesira din beci si trecura printr-o serie de
coridoare si incaperi toate cuprinse de paragina si invechite de sutele de ani de existenta.In cele
din urma ajunsera in holul principal al castelului dupa poarta aceea inchisa de la intrarea
principala.In fata lor se aflau niste scari care duceau catre cel mai inalt turn al
castelului.Facandu-le semn sa urce,unul din cadavre spuse:"Urcati.................stapanul
va......asteapta"

Toti patru urcara sus in turnul inalt de vreo douazeci de metri.Sus domnea o liniste tulburata
doar de urletel ingrozitoare ce razbateau din celelalte parti ale castelului,urlete de chin si
plansete ale durerii.In fata la lor statea o usa la care Malakus batu cu manerul sabiei.Usa se
deschise la cateva secunde in mod miraculos iar o voce linistita ii invita inauntru.In acesta camera
circulara era ordine si totul era nou.Un pat de genul acelora in care dorm regii,o biblioteca
rezonabila iar la una din ferestre un birou din lemn scump.Desigur pe unul din pereti focul ardea
intr-un semineu facut cu mult bun gust aducand aun aer si mai linistit si de confort incaperii.La
birou statea un personaj ciudat cam la 30-40 de ani studiind migalos o carte."Buna eroilor!Nu ma
asteptam la vizita voastra si nu ma asteptam sa reusiti sa intrati in castel.De asemenea prietenul
vostru,psionistul a reusit sa-mi omoare servitorul troll care imi apara tunelul de evadare.

Mi-ati omorat o intreaga armata de cadavre vii,pe care m-am chinuit mult sa le resurectez.""Si
acum ai sa mori si tu"urla Damian cuprins de nervi.Printr-o miscare a degetelor ciudatul personaj
il ridica pe Daminan in aer si il tranti cu putere de usa,ranindu-l chiar mai rau decat era deja.Baal
isi aplica magiile vindecarii si il refacu pe barbar in timp ce omul continua:"Sunt un vrajitor-
necromantist si ma numesc Varlakan.Sa stiti inainte de toate ca nu sunt de partea raului precum
spun zvonurile...dar nu sunt nici de partea binelui.Stiti cum se zice,sunt neutru.Problema e ca
acest taram al cetii e cuprins de rau.Cu toate ca fac tot soiul de chestii obscure trebuie sa
bagati la cap ca nu sunt de partea raului.Am ajuns aici dupa o viata destul de ciudata.Dupa cum
banuiti m-am nascut aici in Ravenloft dintr-o familie saraca de negustori.O duceam destul de
bine,ca sa zic asa aveam din ce trai.Parintii mei erau zi de zi la munca pentru a face agoniseala iar
eu eram toata ziua pe strazi cu prietenii mei.Intr-una din zile cam pe la varsta de 16 ani eram pe
strada cu prietenii cand a aparut un batran la noi intreband de un copil cam de 16 ani,brunet cu
ochi caprui care de fapt eram eu.

Cand afla ca eu sunt cel cautat printr-o magie ma adormi si ma lua cu el.Ma trezisem in
laboratorul lui si cand l-am intrebat ce caut acolo a raspuns ca asa este menit sa fie.Cu timpul
insa batranul vrajitor m-a instruit in artele magiei,dupa care a spus sa ma stabilesc aici.Eu
considerandu-l deja ca pe un tata l-am ascultat iar cand eu aveam 22 deci la doi ani dupa,tatal
adoptiv isi dadu duhul ier eu m-am mutat aici.Tot aici am invatat singur practicile
necromantisumului iar din cate am inteles din vise profetice de la spiritul tatalui eu trebuie sa
stau aici,si sa formez o alianta care sa elibereze Ravenloftul de fortele malefice.Zonele cetii nu
sunt rele chiar deloc doar cu unele exceptii si sa stiti ca adevaratul rau se afla in alte
parti."uimiti eroii ascultara mai departe noua lor cunostinta"v-am observat ca va indreptati spre
taramurile mele si deasemenea am vazut ca aveti suflete curate asa ca v-am adus la mine sus
pentru a va face o propunere:sa va aliati cu mine.Vom locui cu totii in castel caci este destul loc si
vom ajuta la eliberarea Ravenloftului.Pana la urma tot de partea binelui puteti zice ca sunt."

Varlakan le zambi aventurierilor care ramasera uimiti de povestea auzita si de propunerea
primita.In cele din urma isi revenira si se adunara pentru un mic sfat.In tot acest timp stapanul
castelului era cu sufletul la gura deoarece deja de ani buni astepta un ajutor destul de demn sa
ajunga pana la el si deci,destul de demn pentru aceasta misiune sfanta.Dupa vreo zece minute de
discutii aprige Malakus obisnuitul reprezentant al grupului vorbi:"Ne-am confruntat parerile,ne-
am spus divergentele,am discutat propunerea ta si am ajuns la o concluzie finala:vom accepta sa
ne alaturam tie vrajitorule si misiunii tale nobile.Nu stiu de ce am impresia ca va incepe o
prietenie foarte frumoasa.Varlakan fericit pe loc ordona punerea mesei pentru cina si lua loc
impreuna cu cei patru luptatori ai dreptatii cu care incepu sa vorbeasca cunoscandu-se mai bine.

In sfarsit se intampla un lucru foarte rar in mlastina aceea:ceata se retrase pentru a face loc
soarelui care apunea in fata castelului dand exact pe fereastra celui mai inalt turn unde cinci eroi
cinau povestindu-si aventurile de o viata.Din ceruri doi batrani care erau de fapt unul si acelasi
priveau inspre turn zambind fericit(i) ca si cum copiii si prietenii lor si-ar fi implinit visurile de o
viata.Soarele apuse de tot...

Calimara cu cerneala

Ma aflam la masa mea de scris, dar povastirea la care lucram, nu vroia sa se lege cu nici-un chip.
Fiecare pagina care mi se parea finisata, dupa ce o reciteam, o aruncam la gunoi.Cosul era plin cu
astfel de cocoloase, in timp ce foi scrise pe birou, mai ramasesera doua sau trei. Mi-am spus ca in
felul acesta imi pierd vremea degeaba si am inchis stiloul. Din nebagare de seama, am lovit
calimara, care imediat a inecat intr-o mare albastra cele cateva foi scrise cu truda. Furios, am
inceput sa strang cu servetele, sigativa si tot ce-mi statea la indemana, lichidul care se imprastia
cu repeziciune, cand am zarit un omulet mic mititel, aparut din calimara rasturnata, pe postavul
ros al mesei. Nu-mi venea sa-mi cred ochilor, iar cand l-am auzit vorbind, am fost gata s-o iau la
fuga

-Stai nu pleca! mi-a spus piticul. Nu sunt o aratare si nici vrajitor nu sunt. Sunt muza ta.
-Muza? am intrebat razand. Eu credean ca o muza arata altfel. Sa-ti spun drept, mi te inchipuiam
cu o fata de artista holiwudiana, cu o tinuta de clasa. Si cand colo!..
-N-ai gresit prea mult, imi raspunse omuletul imperturbabil. Eu sunt numai ajutorul Muzei
Calimara cu cerneala

-N-am stiut ca o muza are nevoie de ajutoare, am remarcat ironic.

-Ba, bine ca nu! Asta de cand se scrie atata literatura. Inainte,
doar cei dotati cu harul divin, indrazneau sa ia condeiul in mana,
dar acum fiecare al doilea pamantean, are ceva de scris. Si numai
ce-i auzi ca se intituleaza poeti, dramaturgi, sau critici literari.
Cum sa faca fata bietele muze, la aceasta avalansa de hartie? Noi,
fapturi mititele, ne strecura, in pixuri si calimari, ajutand cat ne
tin puterile
-Serios! am spus eu, chiar cat va tin puterile. Abia acum m-am lamurit de ce nuvela mea e atat de
"inspirata"
-Ma invinovatesti degeaba, a raspuns omuletul fara sa se tulbure. Te-ai gandit vreodata, cand iti
venea chef sa scri, ca eu trebuie sa ma prezint imediat la datorie. Ca poate tocmai atunci
mancam, sau dormeam (caci eu sufar de insomnii) sau pur si simplu vroiam sa ma odihnesc si eu ca
omul? Te-ai gandit la cate prostii ma obligi sa fiu partas, cand, cica nu iti canta pana? Si atunci
cine-i vinovatul, daca nu tot eu?

-Esti un obraznic, i-am raspuns; mic si obraznic!
-Serios! Dar tu, mai intrebat daca-mi place tovarasia ta? Si nu-ti permit sa-mi vorbesti pe tonul
acesta! a ripostat mogaldeata Ha! Si ma rog ce-ai sa-mi faci? Sau, te pomenesti ca ma lasi fara
muza? Omuletul a spus rautacios Ba, am sa te pedepsesc altfel! Pur si simplu, vom inversa rolurile.
De acum incolo, ai sa asculti tu, balivernele unor confrati, care se pretind scriitori. Astfel, voi fi
razbunat! Si, cat ai zice peste, m-am facut mic si rosu de furie, fiindca urma sa ma scufund in
sticluta cu cerneala violeta.

Am realizat indata ca aceasta e o adevarata catastrofa. Am vrut sa-mi cer scuze, iertare in
genunchi, numai sa redevin cel de dinainte. Acum nu mi se mai parea de loc simplu rolul piticului,
dar era prea tarziu. Omuletul meu disparuse. In locul lui, cu fruntea rezemata-n palma, nervos si
transpirat, statea la masa scriitorul, si-n fata lui doua-trei foi, dintr-o povestire care nu voia sa
se lege. Mi-am pus mainile sub cap si m-am intins "cat eram de scurt" pe fundul calimarii, gandind
in sinea mea Cine rade la urma, rade mai bine!...nu cumva sa verse sticluta cu cerneala.

Ceainicul

Eram noua in cartier. Blocul nostru singurul dat in folosinta, era numai pe jumatate locuit. Alte
doua blocuri gemene, se aflau inca in constructie, cu alte cuvinte, un adevarat santier.Materialele
aruncate peste tot, ciment lemnarie, munti de nisip, bare de fier, gropi de gunoi imi faceau viata
imposibila. In schimb, cei doi baieti ai mei, se simteau minunat, in aceasta harababura, pe care o
socoteau plina de pitoresc.

La nici cinci minute distanta de bocul nostru, era un deal impadurit. Tufisurile cresteau salbatec,
printre copacii de pin sau brad (recunosc rusinata ca pentru mine era tot una) inmiresmand aerul
cu parfum de cetina si pardosind cararile cu nenumarate conuri verzi sau maronii. Era placut sa te
plimbi in acel loc, de fapt, un fost santier de sapaturi arheologice, m-au informat copii,
cunoscatori ai inprejurimilor.Ceainicul Puteai gasi acolo, monede, cioburi, ba cu putin noroc, chiar
un vas intreg.

Si se pare ca baietii mei au avut. Intr-una din expeditiile lor de cercetare, au adus acasa un
ceainic mic de lut. Avea exact forma obisnuita, gura alungita si destul de mestesugit executata.
Un desen sters, se intrezarea pe burta lui, semanand cu un cap de batran, purtand panza
traditionala a musulmanilor, adunata in jurul fruntii. Ceainicul era plin de noroi, asa ca l-am lasat
in chiuveta cu apa, poate s-o mai dizolva ceva din acel strat gros de pamant uscat. Hotarasem sa-l
pastrez si pentruca mi-a placut, dar si fiindca mi-am facut socoteala, ca prin peretii lui argilosi,
aroma esentei de ceai se pastreaza mai bine. Unde mai pui ca era o "relicva istorica" dupa cum ma
asigurasera copii.
La putin timp dupa ce ne-am mutat, sotul meu a fost concentrat, asa cum se
intampla cu majoritatea tinerilor in Israel, doar ca mie, mi se parea mult mai
des ca la altii. Medic la o unitate, mereu aveau nevoie de el, iar cand pleca,
parca era un facut, unul din copii trebuia sa se inbolnaveasca.

-Asa coincidenta mai zic si eu, bombanem intotdeauna cand gaseam plicul de la
armata cu antetul cunoscut.
La fel era si acum. Inca nu iesise sotul meu din casa, cand Tom, baietelul meu de cinci ani, a facut
febra. Statea de doua zile in pat. Mai ales noptile, erau grele. Copilul necajea, totusi eu ma
chinuiam sa raman calma si surazatoare: o mama exemplara. In sfarsit astazi a avut o zi mai buna.
Lucrasem tarziu si ma simteam din cale afara de obosita
-Am sa ma intind putin pe canapea, mi-am spus, sa ma odihnesc. Pana la masa de seara, mai e timp.
Afara se lasase intunericul. Stateam culcata de mai multa vreme si eram pe punctul sa adorm,
cand mi-am amintit de ceainic
-Am sa incerc sa-l curat, mi-a trecut prin minte. Am intrat in bucatarie, am luat un burete moale
si detergent si am inceput sa-l spal constiincis pe la toate incheieturile. Portretul se destingea
acum mult mai clar.
-Seamana cu un seic din basmele Seherezadei, mi-am spus, cu bucata de panza care-i acoperea
fruntea, prelungindu-se pe umeri

Deodata, vasul mi-a alunecat din mana uda, si s-a imprastiat pe balate intr-o multime de cioburi.
Un fum gros inecacios, s-a inaltat de acolo, silindu-ma sa inchid ochii pentru o clipa. Cand i-am
redeschis, batranul statea in fata mea. Puteam sa-l ating cu mana, puteam sa-i vorbesc, doar ca
buzele imi erau pecetluite. Si atunci l-am auzit pe el ca mi se adreseaza.
-Nu te speria. De mii de ani lacasul meu e in acest ceainic. Acum, fiindca l-ai spart am aparut la
lumina, iar cand o sa gasesc un altul nelocuit, dispar din nou. Dar pana atunci iti pot indeplinii o
unica dorinta. Gandeste-te bine!
-E absurd, absurd, absurd., mi-am zis, probabil visez, dar tot atunci fara sa vreau, am rostit
cuvintele, pe care in mod inconstient le aveam in minte.
-Sa-mi fie copilul sanatos. Protejeaza-l! daca spui ca ai aceasta putere
Chiar at unci peretii inceputa sa se clatine, casa intrega se cutremura. Dani, baietelul meu cel
mare, ma scutura cu toata puterea.
-Mama, mamico, te rog trezeste-te! Tom nu e in casa, nu-l gasesc nicaieri.

Imediat, am realizat ca adormisem, ca totul fusese un vis stupid si doar disparitia copilului era
unica realitate. Am sarit de pe canapea inspaimantata. Afara era bezna. Numai in halat si papuci,
am inceput sa-l caut cu disperare. Pe vecini nici macar nu-i cunosteam, deci exclus sa fie in vizita
la vre-o unul din ei. Locul mi se parea acum strain si dusmanos cu gramezile de fiare si gropi
raspandite peste tot.. Stalpii electrici inca nu aveau becurile montate. Cu cat trecea timpul,
panica punea tot mai mult stapanire pe mine. Pe santier lucrau multi arabi, ii vedeam intotdeauna
dimineata venind la lucru. Ganduri negre mi se involburau in minte.

Deodata mi s-a parut ca disting o limba de foc, la o oarecare distanta. Acolo sunt oameni, mi-a
trecut prin minte, poate ei ma vor ajuta sa gasesc baiatul. Am alergat spre pata de lumina si cand
am ajuns cu inima sa-mi sparga pieptul, l-am vazut pe el, batranul din vis; sedea langa foc si bea
ceai, iar Tom ii tinea tovarasie. Aceiasi barba, ochii vii si patrunzatori, chiar si haloul de basm,
care-i inconjura fata de seic oriental. Era ca-n vis. Pe foc fierbea ceainicul micut, pe care eu il
cunosteam asa de bine, imprastiind in aerul pur si rece mireasma plantelor. Inainte sa pot spune
ceva, asa aiurita cum priveam scena, baietelul meu a inceput sa vorbeasca cu repeziciune.

-Daca ai sti mamico ce basme minunate mi-a povestit pana acum, basme cum n-am mai auzit
niciodata. El spune ca le gaseste pe toate in ceainicul acesta si ca in fiecare noapte, se umple cu
povesti din nou. Tu poti sa crezi?. Iarta-ma daca te-am necajit. Am vrut doar sa ma plimb putin.
Ma simt bine, bine de tot, sunt de-acum sanatos. Asa-i ca nu esti suparata pe mine? Ascultam
uimita vorbele copilului. In cele din urma am reusit sa intreb.
-Cine esti dumneata?
-Paznicul santierului, mi-a raspuns simplu, arabul. Imi pare tare rau daca v-ati speriat, a adaugat
cu voce domoala, taraganata, dar cand am vazut baietelul singur, mai ales ca se lasase noaptea si
frigul, l-am poftit la ceai. Nu e bine ca un copil mic, sa se invarteasca pe intuneric. Cine stie ce i
se mai poate intampla. Apoi s-a intors spre Tom zambind
-Poti veni la mine de cate ori doresti, daca mama iti da voie. Iar catre mine (ca si cum am fi
continuat o discutie inceputa mai inainte). Promit sa-l protejez!

Profesorul

Era emotionat. Era emotionat si putin nervos. Nu putea spune ca regreta impulsul, care l-a
determinat sa-l invite pe EL, impreuna cu cei cativa prieteni, la o seara de chef si amintiri. Nu
putea sti daca a fost o idee buna, daca El, se v-a simti bine in grupul lor, sau daca oficiile de
gazda, nu vor fi peste puterle lui.
-Ce au comun? EL, profesor universitar la Boston, cu amicii lui, oameni obisnuiti, simpli, ancorati in
treburile zilnice, in familie.

Precis va fi un fiasco precis, isi spuse furios. Sau poate ca nu.. Sigur trebuia sa-l invit. Categoric!
Prietenul meu cel mai bun. 30 de ani de cand nu ne-am mai intalnit. Dumnezeule cum zboara
timpul. Si cand te gandesti ca eram nedespartiti! Nimeni nu se putea lauda cu o prietenie ca a
noastra. Eram vecini. Am crescut in aceias curte pietruita cu pietre mari, rotunde, printre care
cresteau smocuri de iarba si buruieni. Acolo, in spatele pietii, era beciul unde interprindeam
adevarate expeditii. Odata, dupa o ploaie strasnica, acolo era cat pe ce, sa ne inecam.

Noroc de un capac de butoi, pe care ne-am suit, dand din picioare ca disperatii, in
chip de vasle, pana ce am ajuns inapoi, cu chiu si vai. Ti ce spaima! Si ce papara
mi-au tras ai mei, dar ;i ai lui, la fel. De parca se vorbisera parintii nostrii,
radeam a doua zi in clasa. Macar si jucariile le aveam in comun. Cei drept nu
erau prea multe. Un arc, eu voiam sa-l numesc asa, dar el zicea ca-i prastie toata
ziua. O masinuta, un gip militar cu steaua americana, o primise intr-un pachet din
America, unde taca-sau avea o sora si mai era si o sanie, cu care speriam iarna
gainile, cand ne ieseau in cale, pe derdelusul de la piata. Chiar si Latosul, cainele din curte, era
proprietate comuna. Amintirile il asaltau in timp ce se radea

-Ah! Firea-r sa fie de lama, iar m-am taiat. Bety, sotia ii stie obiceiul. Intotdeauna ii pune un
plasture, langa trusa de ras. Gandurile, continuau sa alerge revers. Gradinita, scoala, lectii,
visuri. Macar si prima prietena .. Ne-a placut aceiasi fata. Avea maiculita, niste ochi verzi, de te
bagau in boala. Ce era de facut? Ca doar n-o puteam impartii ca pe Latosul. Am tras-o la sorti. Eu
am castigat (si-a amintit surazand) Dar n-a tinut mult prietenia. Si apoi, tineri absolventi de
liceu, planurile de viitor, facultatea. Medicina; nici un moment n-au stat la indoiala. Iar ca
studenti, o unica discutie, o unica preocupare. Israelul ..si apoi a venit despartirea. Dar ce
despartire. A simtit in piept, retrezindu-se amintirea durerii de-atunci. 30 de ani,.. cine ar fi
crezut? Eu am plecat, el a terminat facultatea. Cum sa nu-l invite acum, cand El e in tara, mai
ales ca nu s-au vazut niciodata?
E adevarat: s-ar mai fi putut intalni. Au mai fost ocazii. Dar n-a iesit. Totdeauna exista motive,
nu poti invinui pe nimeni
Odata, si-a amintit el, sotia era la spital: atunci cu infarctul. A doua ora, el cu prostata. A fost
desigur un ghinion.
-Ar fi putut veni la spital sa te vada, i-au spus cei din familie. Ati fost doar asa buni prieteni.
-Ba, nu s-a putut, a gasit el explicatia. A venit omul la un congres numai pentru cateva zile si apoi
mi-a telefonat cum a ajuns. E ocupat! Profesor la Boston nu gluma. Cand vine in Israel, nici nu stie
ce sa faca mai intai, asa de repede ii zboara timpul. I-am si spus odata: Ia-ti si tu o vacanta
omule! Pentru astazi insa, mi-a promis ca vine.

-Despre ce-o sa vorbim? l-a incercat din nou, indoiala. Amintiri desigur, despre facultate, despre
fostii colegi, despre..Acum ca se desirase firul gandurilor, pazit cu atata stasnicie inauntrul
inimii, acum cand navalisera prin ochiurile largi ale tesaturii, toate aducerile aminte, nimic nu mai
putea opri valul amaraciunii care-l simtea in gat si pe limba. Examenul de stat, ultimul examen,
ultima teza. Suntem doctori. Nu tu anatomie, nu patologie si nici zbirii cu care s-au luptat 6 ani
incheiati. Si-a privit ceasul. Peste o ora o sa pot iscalii orisice hartie cu titlul, Dr. Atunci a intrat
pe usa secretarul. Il vede si acum in fata ochilor, inalt, uscativ, cu o chelie in varful capului,
rotunda de parca ar fi fost trasa cu compasul. S-a aproiat de catedra si a soptit ceva la urechea
profesorului.

Acesta, a ridicat capul si l-a privit.
-E adevarat ca dumneata ai depus actele pentru plecare in Israel, domnule student? Ridicat in
picioare s-a uitat in sala, fara sa inteleaga despre ce este vorba.
-Cum s-a putut afla? De unde? Cine..?
-Ne pare rau, dar trebue sa parasiti sala, sunteti exmatriculat
-Exmatriculat? A intrbat fara sa-si creada urechilor, dupa ultimul examen, dupa ultima teza, in
urma unui denunt? Cine ar fi putut face o asemenea ticalosie? Ah! Cata vreme s-a intrebat, s-a
zbatut sa afle, ah, cata vreme l-a durut. Cu timpul a uitat. I s-a schimbat cursul vietii. Israelul
ne-a schimbat la toti cursul vietii.

N-a mai luat diploma de doctor.. Trebiua de reluat ultimul an, trebuiau bani, trebuia limba. Cine
mai are rabdare? Desigur ca a fost si vina lui. Pretexte se gasesc cu duiumul, vointa, mai putin
Daca persevera..dar a clacat. 6 ani irositi in van. A intrat la spital"ah musmah" adica sora
specialista" a zambit el amar, stergandu-si sangele din barba, in locul unde s-a taiat.
-Ei si ce, nu mi-a bine? Si-a continuat inciudat, monologul. Ba nu e rau de loc
Dar El, e profesor la Boston! El a terminat, nu l-a impiadicat nimeni. A facut si spacializare.
Bravo lui! Sa ajungi profesor si inca la Boston, inseamna ca esti cineva. Ce naiba, sunt invidios? A
meritat-o pe deplin. Era bun, era genial, iar eu, ii doresc tot binele.

Si-a sters sapunul, si-a taponat fata cu after-shave si a oftat cu naduf. E bine! Pundula a batut
de 9 ori cand au navalit pe usa, prietenii. Au intrat toti odata
-Am venit numai cu doua masini, ca sa le lasam si copiilor una, sa se bucure si ei de vinerea libera.
S-au asezat fiecare pe locul obisnuit, continuand sa vorbeasca.
-Aoleu! Si-a amintit unul din ei. Azi avem un invitat de onoare. Unde il asezi?
-Langa sticla de coniac a adaugat altul. Dupa mine e locul strategic.
-Uite ce inseamna, un musafir de vaza. Priviti aici Remy- Martin veritabil. Si a ridicat sticla de
congiac in dreptul luminii. Are o culoare..
-I-a mai lasati prostiile a zambit gazda. O fi ea culoarea frumoasa, dar gustul si parfumul lui e un
rai. Hai sa bem. "Le haim"
-Sa fim sanatosi a inchinat, turnand in pahare lichidul limpede, cu reflexe aurii. Profesorul
intarzia.

-Las ca vine el, nu-ti fa griji, spuse unul din baieti. Si de nu.. crede-ma pierderea va fi doar a lui,
iar noi, in semn de necaz vom termina coniacul. In acel moment s-a auzit soneria. Sobru si elegant,
cu un barbison care-i incadra obrazul smead, profesorul a intrat surazator in salon. Le-a strans
mana la toti iar, pe el, l-a cuprins cu efuziune.
- Ce bine arati!
-Tu vorbesti? Uita-te la tine. Mai tanar decat te tin minte. Iar barbisonul te schimba complect.
Iti vine minunat. Se pierdeau amandoi in complimente, se induiosau, privindu-se
-De fapt te-ai rotunjit putin
-Asta cam asa-i, a recunoscut gazda. Nevasta-mea e de vina. E o bucatareasa excelenta. Ai sa
vezi indata ca am dreprtate, dupa ce vom lua o gustare.

-Eu n-am gasit timp niciodata, pentru asa ceva. Nu tu nevasta, nu tu copii. Singur singurel,
intotdeauna, dar nu ma plang. Asa-i cand vrei sa faci cariera. Si pot spune ca.. am realizat ceva in
viata. A muiat buzele in paharu cu bautura si a plescait apreciend-o
-Un coniac pe cinste!
-Si acum, cu totii la masa, a strigat gazda, emotionata. Nimic nu se recomanda pe stomacul gol.
Nici macar dragostea, spunea biata maica mea.
-Imi pare teribil de rau domnii mei, dar pe mine, va rog sa ma scuzati, a spus profesorul. Mai am
pentru asta seara o invitatia, insa pe aceasta, nu puteam sa-o refuz. Le-am si spus: nu vin decat
dupa ce-mi vizitez prietenul. E cel mai bun prieten al meu, cel mai drag; prieten din copilarie. Nu
ne-am vazut de 30de ani. Si iata-ma aici! Pe viitor va trebuii sa ne intalnim mai des. Promit sa fac
tot posibilul.

A strans din nou mainile tuturor ca si la venire, a imbratisat gazda cu caldura si a disparut lasand
in urma, prfum de after-shave de cea mai buna calitate. Dupa plecarea lui, au inceput sa
vorbeasca toti deodata. Ii intelegeau jena, senzatia de umilire. Dar nu i-au lasat timp de gandire
Discutiile obisnuite, subiectele comune: sport, copii, politica. Si atunci sa te ti. Unul, era
"licudnic", altul," maarahnic" altul, inclina pentru religiosi, ca prea isi face lumea de cap, noroc ca
nu s-au luat la bataie. Coniacul le-a fost de ajutor. Ridicand sticla aproape goala spre lumina, Sami
cel mai cunoscator in ale bauturii dintre ei, a spus zambind

-Invitatia aceasta, a fost o idee excelenta pentru noi, o adevarata placere. Sa mai repeti figura,
mai ales ca a priceput el omul, ca mai mult ne stinghereste, si-a plecat la timp. Om cu bun simt
adevarat profesor. Intr-un tarziu, s-au ridicat sa plece, cu totii odata, tot asa cum au venit. In
usa, Sami a intarziat inca un minut
-Am vazut cat te-ai necajit, i s-a adresat gazdei, ca profesorul a plecat atat de repede.
Stiu dinr-o sursa foarte sigura, ca in tinerete, a fostun "musar" Si-a tradat un coleg de Facultate
(poate ca-i era si prieten) dar asta nu stiu precis si nu-mi place sa adaug de la mine. L-a turnat ca
e inscris pentru Israel, si l-au scos domnule din Facultate, la examenul de stat, la ultima teza. Ia
mai da-l in colo, ce daca e profesor la Boston? Noi sa fim sanatosi...

Trenul bunicii

Era batrana. Viata i-a trecut ca un tren in viteza, cu o multime de pasageri, care s-au urcat si au
coborat in diverse statii. Unii au disparut pentru totdeauna, altii au schimbat doar linia si numai la
ocazii mai ridicau telefonul, mai trimiteau o telegrama. In jurul ei doar amintiri: in albume, pe
peretii acoperiti de fotografii si in aerul casei. Desigur, nu pe toti ii invrednicea cu egala
aducere-aminte. Nici n-ar fi fost posibil, dar pe Wikycum ar fi putut oare, s-o ocoleasca cu
gandul? Trenul bunicii
-Bunico, cand am sa fiu eu medic, am sa descopar leacul batranetii, dar pana atunci,
promite-mi ca astepti. Tu n-ai sa fi batrana, a asigurat-o.Si bunica, a fagaduit fetitei de
numai cinci ani, ca o sa astepte.

Dina, ii era fiica, dar mereu plecata. Congrese, deplasari de servici, vacante. Mai mult in
strainatate decat acasa. Chiar si casnica i s-a destramat astfel.
-Dina, incerca bunica s-o convinga; fata are nevoie de mama, de un om tanar langa ea.
-Tu esti un om tanar, ii raspundea fiica. O poti creste mai bine decat mine. Si Dina a plecat intr-o
zi definitiv. A lasat casa, copilul, serviciul, chiar si bagajul. Camera ei a ramas intacta. A plecat si
a uitat sa mai scrie. Asa se intampla cand te mariti la 17 ani, a tras concluzia bunica. Dina, a fost
unul din personajele care au coborat din trenul ei, intr-o directie necunoscuta.
Auzise apoi de la unii si altii, ca s-ar afla in Canada. Alerga, se cauta pe ea insasi. Suflet pribeag,
nestatornic, nefericit.

-Cu cine-o fi semanand? se intreba uneori, ca Tiberiu, regretatul ei sot, fusese un om calm si
tacut. Chiar si cand a murit, a inchis ochii, fara sa ceara macar un pahar cu apa. Dimineata, l-a
gasit cu mana atarnandu-i pe laga plapuma si chipul livid. Noroc de Wiky. Ea singura i-a incalzit
viata, i-a dat sens. Era atat de mandra cu nepoata ei la brat, subtirica si inalta, ca unfir de
sulcina. Mai avea admiratori pe-atunci bunica si poate tocmai de aceia, i-a facut fetei promisiunea
atat de ciudata, ca va astepta pana o sa gaseasca leacul batranetii. Seara aceia de februarie, a
venit fara preaviz. Afara era frig, ploaie deasa, marunta si bezna, sa-ti scoti ochii, nu alta. Nici
luminile strazii nu se vedeau prin ceata. Wiky nu s-a intors de la facultate, desi se facuse tarziu.
-O fi avand cursuri, si-a spus bunica. O fi avand un iubit, s-a gandit atunci cand nici in zori, fata
inca nu se afla acasa. O fi la prieteni, o fi pe undeva ori unde, numai sa fie. Dar Wiky nu mai era.

O invartitura de volan, un scrasnet pe asfaltul lunecos al soselei si Wiky a sarit din trenul bunicii.
A fost o saritura mortala.
Ganduri, amintiri si din ce in ce mai putina putere. Cum sa duca povara anilor? Unde e doctoria
promisa? Intr-o noapte a visat-o. Wiky era la fel ca in ultima zi, cu poseta pe umeri, cu paltonul
descheiat, cu parul fluturand in vant. "Ai sa racesti" i-a spus. "Nu te teme, bunico, aici nu e rece.
Am venit sa-ti aduc doctoria". A deschis palma, si-n causul ei, o cheie. In sertarul meu, ai sa
gasesti medicametnul promis. Bunica s-a trezit. S-a dus in camera fetei. De mii de ori a intrat
acolo sa stearga praful, sa aranjeze cartile in biblioteca, hartiile in sertar. Niciodata nu le-a
incuiat Si totusi, acum in broasca zari cheia. Stia precis ca nu fusese acolo, nu ieri, nu alaltaieri.
Si pentru ce sa fi fost? Pe cine sa intereseze hartiile ingalbenite din sertar?

Aproape cu teama, batrana deschise usita. Desi convinsa de inutilitatea gestului, incepu sa caute.
Printre foi si maruntisuri, in fundul sertarului, descoperi o cutiuta cu pastile mici sidefi.
- Oare astea sunt pastilele promise? Parca ar fi margele, s-a gandit, uitandu-se vrajita la eleN-
am sa le inghit! Si poate, totusiLa ce-or fi bune? Dar daca-i o otrava? Ei si! Cine stie, poate
candva nici n-am sa fiu in stare sa ma misc si atunci cine o sa ma ajute sa inchei omeneste
calatoria, sa cobor cu demnitate in ultima mea statie?
Poveste de adormit copiii

Vino aici si n-adormi pina nu vei auzi,
Ce-am aflat in asta joi, despre-un ciine si un pisoi
Am iesit ieri la plimbare fiindca era cald si soare;
Si cum admiram natura, vad ceva venind de-a dura
Rostogol pufos de lana, sta sa cada in tarana.
Dau sa-l prind cu repezeala, cind aud o hamaiala.
Gindesc iute-un catel, iara ghemul frumusel
E-un pisoi nevinovat, care trebuie salvat.
N-am timp sa ajung la el, fiindca sprintenul catel,
Intr-un salt victorios il culege de pe jos!
Si de-atunci, ma tot gandesc "oare ei chiar se iubesc"

Cum de toata lumea stie ca e mare dusmanie
Intre caine si pisoi? Nu asa o stiti si voi?
Adevarul eu v-il zic: Nu-i adevarat nimic,
Am privit cum s-au jucat, impreuna ne-ncetat
O dupa-amiaza-ntreaga, si acum, totul se leaga
Cine-i bun si pretuieste fiinta langa care creste
Are parte pe vecie de pace si armonie.
Pune capul pe pernita, da-mi si mie o gurita,
Apoi dormi ca iti voi spune o alta poveste maine!

Fetita cu chibriturile

Era un ger grozav; ningea si incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela si pe
intunericul acela, mergea pe strada o biata fetita cu capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea
doar niste papuci când plecase de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care
mama ei ii rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea, incat mititica-i pierdu grabindu-se sa
treaca o strada, unde cat p-aci era sa fie strivita intre doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai
gasise, iar celalalt il luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, când
o avea si el unul.
Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf
de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i
cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata
fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa,
dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se
raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.

Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca
cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i
venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o
bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul
sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi.
Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins.

Le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si
sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea
ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o
soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa
de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele;
flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o
panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe
care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce
raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu
furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei
decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si
mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe
crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i
zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se
inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele
cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.

"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care
acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".

Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in
picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!

- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa
pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de
Craciun. si aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu
pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare.
Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si
nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu
zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi
acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa. "A vrut sa se
incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase
impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

Degetica

Era odata o biata femeie saraca; ea traia singura si grozav dorea sa aiba un copil pe langa dansa,
care sa-i fie sprijin la batranete. Se duse intr-o zi in padure, acolo intalni o zana careia-i spuse
pasul ei. Aceasta-i dete un bob de orz, zicandu-i:
- Asta nu-i orz, de cel care creste pe camp si-l mananca gainile. Pune-l intr-un ghiveci de flori si
asteapta.
- Iti multumesc, zise femeia, si cum se intoarse acasa, isi sadi bobul de orz.
In curand rasari din pamant o floare mare, frumoasa, ce semana c-o lalea imbobocita.

"Ce floare minunata!" zise femeia sarutand foile rosii si galbene; si-n clipa aceea floarea se
deschise cu zgomot mare. Acum se vede bine ca-i o lalea adevarata; si-nauntrul ei, pe fundul
verde sedea o fetita mica, mica de tot si draguta, numai cat degetul cel mic de inalta; ii dadu
numele de Degetica. Dintr-o coaja de nuca lustruita frumos ii gati leagan, foi de viorele ii puse in
loc de saltea, si o inveli cu o foaie de trandafir. Dormea in timpul noptii, si ziua se juca pe masa,
unde femeia punea o farfurie cu apa, inconjurata de-o cununa de flori. In farfurie plutea o foaie
mare de lalea, pe care Degetica putea sa stea, si sa se plimbe de la o margine la alta cu ajutorul a
doua fire albe de par de cal, ce-i tineau loc de vasle. Nu se putea inchipui ceva mai dragalas ca
fetita asta; s-apoi stia sa si cante, si avea un glas asa de dulce, cum nu se mai auzise pe fata
pamantului. Intr-o noapte, pe cand ea dormea, o broasca urata intra in odaie printr-o spartura a
ferestrei. Si uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, invelita cu foaia ei de trandafir.

- Ce frumusica sotie ar fi asta pentru baiatul meu, zise broasca.
Si insfacand coaja de nuca, iesi pe aceeasi fereastra, ducand si pe Degetica afara in gradina. Pe
acolo curgea un parau, care in trecerea lui atingea o mlastina. In mlastina asta locuia broasca si
cu fiul ei. Slut si murdar, semana leit cu mama lui. "Coac! Coac! Vrekke-ke-kex"! incepu el a striga,
cum zari pe dragalasa fetita in coaja de nuca.
- Nu vorbi asa tare! O s-o trezesti, zise broasca. Ar putea sa ne scape inca, e asa de usoara, ca un
fulg de lebada. S-o punem pe-o foaie lata de lipan, in mijlocul apei. O sa fie acolo ca pe-un ostrov
si n-are sa poata fugi. In vremea asta, noi sa gatim in fundul baltii odaia cea mare, care o sa fie
locuinta voastra. Apoi broasca sari in apa si porni s-aleaga o frunza mare de lipan prinsa de mal, si
aseza pe ea coaja de nuca in care dormea Degetica. Cand se trezi biata fetita si vazu unde se
afla, incepu a plange cu amar; de jur imprejur era numai apa, cum sa se mai intoarca ea pe uscat?

Broasca, dupa ce imppdobi odaia din fundul iazului cu papura si floricele galbene, veni cu odorul ei
sa ia patutul micutei, sa-1 duca in odaia pregatita. Se inclina inaintea fetitei zicandu-i: "Iti
prezint pe fiul meu, viitorul tau sot. V-am pregatit o locuinta de toata frumusetea, in fundul
baltii."
- Coac! Coac! Vrekke-ke-kek! adauga fiul. Apoi luara coaja de nuca si se departara; biata Degetica,
ramasa singura pe frunza ei verde, incepu sa planga cu hohot, gandindu-se la broasca uricioasa si
la soarta ce-o astepta.
Auzisera insa si pestisorii cele ce spusese broasca, si vrura sa vada si ei pe Degetica. Si cum o
vazura, li se paru atat de draguta, incat socotira c-ar fi o mare nenorocire pentru dansa, sa ia de
sot pe fiul broastei. Nunta asta nu trebuia sa se faca! Se adunara cu totii in jurul frunzei, si cu
dintisorii lor taiara codita ce-o tinea de mal; frunza desprinsa, duse pe Degetica departe, pe rau,
asa ca broastele n-o mai puteau ajunge. Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, si pasarelele
prin tufisuri cantau cand o vedeau: "Ce mai fetita dragalasa! Ce mai fetita dragalasa!" Frunza
plutind mereu tot inainte, tot mai departe, Degetica facu o adevarata calatorie. Pe cand mergea
ea asa, un fluturas alb incepu a zbura in jurul ei, si la urma se aseza chiar pe frunza,
nemaiputandu-si lua ochii de la asa minune.

Degetica, vesela ca scapase de uricioasa broasca, se bucura de frumusetea locului si de
privelistea apei ce stralucea ca aurul in bataia soarelui. Isi lua cingatoarea, lega un capat de aripa
fluturasului, pe celalalt de frunza, si astfel putu inainta mai repede. Dar iata ca trecu un carabus,
care, zarind-o, o prinse din zbor si se opri cu ea intr-un copac. In vremea asta frunza de lipan
luneca inainte pe rausor, dusa de fluturasul care nu se mai putea desprinde de ea. Dumnezeu stie
numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degetica, cand fu luata de carabus si dusa pe copac! Ea insa
plangea acum pe fluturasul alb pe care-1 legase de frunza, si se gandea ca el o sa moara de foame,
daca nu s-o putea desface. Carabusului nu-i pasa nimic de toate astea; el o aseza pe frunza cea
mai mare din copac, o ospata cu sucul florilor, si, cu toate ca ea nu semana deloc a carabus, ii
lauda foarte mult frumusetea.In curand toti carabusii din copac venira s-o vada. Fetele
carabusilor insa, vazand-o, isi miscara antenele zicand:

- Ce mai lucru! N-are decat doua picioare.
- Si nici antene n-are, adauga una; E slaba, subtire, si seamana cu omul. O! Ce urata e! Degetica
insa era fermecatoare; si carabusul care-o adusese, cu toate ca o gasea frumoasa, dar auzind pe
ceilalti ca-i scornesc fel de fel de cusururi, i se paru si lui pe urma ca-i urata, si nu mai vru s-o
tina. O dete jos din copac, si o aseza pe-o floare de cicoare. Degetica incepu a plange de
suparare, ca fusese izgonita de carabusi pentru uratenia ei; si doar ea era minune de frumoasa.
Ramasa singura in padure, isi petrecu acolo toata vara. Din firicele de paie isi impleti un patut pe
care-l anina sub o frunza de brusture, ca sa fie ferita de ploaie. Cu sucul florilor se hranea, si
setea si-o alina band roua ce cade dimineata pe frunze. Asa trecura vara si toamna; dar iata ca
sosi iarna, iarna cu zapada si frigul ei. Toate pasarelele, care-o desfatasera cu cantecele lor,
plecasera-n alte tari, copacii nu mai aveau frunze, florile erau vestejite, si frunza de brusture
care-o adapostea se suci, neramanand din ea decat un cotor uscat si galben.

Frigul chinui cu atat mai mult pe Degetica, cu cat acum si hainele ei erau aproape numai zdrente.
Intr-o noapte incepu a ninge, si fiecare fulg ce cadea asupra-i era pentru ea ca o lopata de
zapada. Se-nvelise, biata, c-o frunza uscata, dar ce caldura sa-i tina asta; si acum era aproape sa
moara de frig. Langa padure era o intinsa miriste de grau; nu se vedea decat paisul ramas
deasupra pamantului inghetat. Degetica porni intr-acolo; aceasta era pentru ea o uriasa padure de
strabatut. Ajunse zgribulita de tot, la vizuina unui soarece de camp. Intra pe-o gaurica mica, sub
paie; soarecele era batran si avea o locuinta foarte buna; o odaie plina numai cu graunte de tot
felul, o bucatarie si o sufragerie frumoasa. Degetica veni la usa ca cersetoare si ceru sa-i dea si
ei un bob de grau, ca de doua zile n-a mancat nimic.
- Saracuta de tine, zise soarecele, care avea o inima buna, vino de mananca si tu cu mine in odaia
mea; este cald aici. Si prinzand soarecele dragoste de Degetica ii zise:
- Iti dau voie sa stai toata iarna aici; da cu tocmeala sa-mi tii totdeauna odaia curata, si sa-mi
spui povesti frumoase; ma prapadesc dupa ele. Degetica primi cu bucurie invoiala si n-avu a se
plange de nimic.
- O s-avem musafiri, zise intr-o zi soarecele: vecinul meu are obicei sa vina la mine o data pe
saptamana. El e mult mai bogat decat mine; are odai mari si poarta o blana frumoasa de catifea.
Daca ar vrea el sa te ia de sotie ai fi foarte fericita; sa-i spui povestile tale cele mai frumoase.
Degetica insa nu prea avea pofta sa se marite cu bogatul vecin care nu era decat un sobol.
Imbracat in blana-i de catifea neagra, veni sa-si faca vizita. Se luara intai de vorba despre
bogatiile si despre invatatura lui; dar sobolul vorbea rau de soare, de flori, ca el niciodata nu le
vazuse. Degetica ii canta o multime de cantece, intre altele: "Zboara carabus, zboara, zboara!" si
"Cand vine in camp calugarelul". Sobolul incantat de glasul ei, isi arata numaidecat dorinta de a se
casatori c-o persoana asa de bine inzestrata, dar de hotarat nu hotari inca nimic, fiindca era
foarte chibzuit. Sobolul ca sa faca placere fetitei si soarecelui, ii pofti sa se plimbe printr-o
hruba lunga ce sapase de curand, pe sub pamant, intre cele doua locuinte; si le spuse sa nu se
sperie de-o pasarica moarta, pe care au vazut-o in drumul lor. Si-ntaia oara cand soarecele si
Degetica venira sa faca plimbarea asta, sobolul le iesi inainte tinand in dinti un putregai din care
iesea o lumina alba care inchipuia un felinar. Cand ajunsera la locul unde era pasarica moarta,
sobolul sparse putin tavanul hrubei, si o raza de lumina strabatu de-afara; in fata lor statea
intinsa o randunica, desigur moarta de frig, cu aripile stranse, cu capul si picioarele ascunse sub
pene. Vederea asta mahni sufletul fetitei; ea care iubea atat de mult pasarelele ce-o inveseleau
toata vara cu cantecele lor! Dar sobolul impinse cu laba pe randunica, zicand:

- N-o sa mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire sa te nasti pasare! Slava Domnului, niciunul
dintre neamurile mele n-o sa aiba o soarta asa de ticaloasa. O astfel de faptura n-are alta avere
decat acelasi si acelasi cirip, cirip! si cand vine iarna moare de foame.
- Cuminte graiesti! raspunse batranul soarece; acest ciripit nu aduce nimic; e tot ce trebuie ca sa
pieri de foame: si cu toate astea sunt unii care-si fac o fala numai ca stiu sa cante. Degetica nu
zise nimic; dar cand soarecele si sobolul se intoarsera cu spatele, ea se apleca incetisor asupra
pasaricii si dand la o parte penele capului, ii saruta ochii inchisi. "Poate ca-i tocmai aceea care
canta asa de dragut pentru mine asta vara, se gandi ea; biata pasarica, tare mi-e mila de tine!"
Sobolul dupa ce astupa spartura pe care-o facuse in tavan, isi petrecu musafirii pana acasa.
Neputand dormi deloc noaptea aceea, Degetica se scula si impleti un covoras din firicele de paie,
si repede se duse de-l intinse peste pasarica moarta. Apoi ii puse de-o parte si de alta un smoc de
lana ce gasise la soarece, parca i-ar fi fost teama ca nu cumva raceala pamantului sa faca rau
trupului neinsufletit.

- Adio, pasarica frumoasa, adio! Iti multumesc pentru cantecul tau care ma fericea atat de mult
asta vara, cand puteam sa ma bucur de verdeata si sa ma incalzesc la soare. Si isi rezema capul pe
inimioara randunelei; dar deodata se scula speriata, simtise o miscare usoara, incepuse a bate
inima pasarelei, care nu era moarta ci numai amortita de frig. Caldura o reinviase. Toamna, cand
se duc rindunelele in tarile calde, daca intarzie vreuna pe drum, frigul o culca la pamant, ea pare
moarta si zapada o inveleste. Degetica tremura inca de spaima; pe langa ea, care nu era mai inalta
decat degetul cel mic, randunica parea un urias. Totusi ea nu-si pierdu cumpatul, stranse bine lana
imprejurul pasaricii, se duse repede s-aduca o frunza de menta cu care se-nvelea ea, si i-o puse
pe cap. In noaptea urmatoare ducandu-se iar la bolnava ei, o gasi cu viata, dar era atat de slaba,
meat abia o clipa deschise ochii sa vada fetita, care tinea in mana, ca sa-i dea lumina, o farama de
putregai lucitor.

- Iti multumesc, dragalasa copilita, zise pasarica; tu m-ai incalzit. Peste putin timp am sa capat
puteri, si-am sa zbor la soare.
- E frig tare afara, raspunse Degetica; ninge, ingheata, mai stai in patutul tau, o sa am eu grija de
tine.
Apoi ii aduse apa intr-o frunzisoara. Pasarica o bau, si-i povesti cum rupandu-si o aripa intr-un
tufis de maracini, nu s-a mai putut tine de celelalte pasari cand au plecat in tarile calde. Atunci a
cazut la pamant si din clipa aceea nu-si mai amintea nimic din ce i se-ntamplase. Toata iarna
Degetica, fara stirea soarecelui si a sobolului, ingriji cu multa dragoste pe randunica. Cand sosi
primavara si soarele incepu a incalzi pamantul, pasarica isi lua ziua buna de la fetita, care-i
redeschise in tavan spartura facuta de sobol. Randunica ruga pe fetita sa mearga impreuna cu ea
in padurea inverzita. Degetica insa stia ca plecarea ei o sa faca mare suparare batranului soarece.
- Nu, zise ea, nu pot merge.
- Adio dar, adio dragalasa copilita! raspunse randunica, luandu-si zborul spre soare. Degetica o
privi zburand, si avea lacrimile in ochi; ii era asa de draga pasarica! "Cirip! cirip!" mai zise o data
randunica si nu se mai vazu.

Si Degetica era cu atat mai mahnita, cu cat ea nu putea iesi sa se bucure de razele soarelui.Graul
crestea acum deasupra locuintei soarecelui, si pentru fetita, numai cat degetul cel mic de inalta,
se parea ca-i o padure mare.
-In vara asta, trebuie sa-ti lucrez zestrea, ii zise soarecele, caci plicticosul sobol ceruse mana
fetitei. Si ca sa te mariti cu sobolul trebuie sa fii si tu mai bine chivernisita din rufarie si din
haine. Mititica fu silita sa-si ia furca-n brau, si soarecele mai lua cu ziua inca patru paianjeni,
care torceau si teseau fara incetare. In toate serile venea sobolul si le vorbea de neajunsurile
verii, care usuca pamantul si-l face de nesuferit. Asa ca si nunta n-au s-o faca decat mai pe
toamna. In vremea asta Degetica in toate zilele venea pana-n usa vizuinii, la rasaritul si la apusul
soarelui, si se uita si ea printre spicele batute de vant la cerul albastru, bucurandu-se de
frumusetea de afara si gandindu-se la randunica iubita; dar randunica era departe, poate ca n-o
sa mai vina niciodata.

Sosi si toamna, si Degetica isi gatise zestrea.
- Peste patru saptamani facem nunta! zise soarecele. Si biata fetita incepu a plange, ca ea nu voia
deloc sa se marite cu ursuzul de sobol.
- Ce prostie! striga soarecele; ia sa nu fii asa de incapatanata, ca pe urma te musc cu dintii mei
cei ascutiti. Ar trebui sa te simti foarte fericita ca te ia de sotie un domn asa de falnic, care
poarta o blana de catifea neagra, cum nici imparateasa nu are la fel. Mai bine multumeste lui
Dumnezeu ca gasesti o bucatarie si o pivnita asa de plina cu de toate. Dar iata ca sosi si ziua
nuntii. Sobolul se infatisa ca sa ia pe Degetica si s-o duca sub pamant, unde niciodata nu era sa
mai vada lumina soarelui, fiindca sotul ei nu-l putea suferi. In locuinta soarecelui tot mai putea
veni pana-n usa sa se bucure de lumina.

- Ramani cu bine, soare frumos! zise ea cu-n aer mahnit, ridicand manutele in sus, ramai cu bine!
Ca eu sunt osandita sa traiesc de-acum inainte in intuneric, lipsita de razele tale.
Apoi facu cativa pasi afara din casuta; graul era secerat, nu mai ramasese decat paisul.
- Adio, adio! zise ea sarutand o floricica rosie, daca vreodata vei vedea pe randunica mea, sa-i
spui ca ma gandesc la ea.
- Cirip! Cirip! auzi ea cantand langa dansa. Ridica ochii si-o vazu. Randunica nu mai putu de bucurie
cand zari pe Degetica; cobori repede ciripind mereu Cirip! Cirip! si se aseza langa binefacatoarea
ei. Aceasta-i povesti cum trebuie sa se marite cu uriciosul de sobol, care locuia sub pamant, unde
niciodata nu strabate soarele. Si spunand toate astea, siroaie de lacrimi curgeau din ochii ei.
- Vine iarna, zise randunica, eu trebuie sa plec in tarile calde; vrei sa vii cu mine? Te vei sui pe
spinarea mea, te prinzi cu cingatoarea ta de mine; si vom zbura departe de uriciosul tau sobol, si
de locuinta-i intunecoasa, dincolo de munti, unde soarele straluceste mai frumos ca aici, unde vara
si florile nu se trec niciodata. Haide, vino cu mine, scumpa fetita, tu care mi-ai scapat viata cand
zaceam in intuneric, pe jumatate moarta de frig.

- Da, da, merg cu tine! zise Degetica. Si se sui pe spatele pasarelei, lega cingatoarea ei de o pana
mai mare, si astfel trecura pe deasupra padurii, a marii si a muntilor inalti acoperiti cu zapada.
Degeticii ii era frig; atunci se vari in penele calde ale pasarelei, lasandu-si numai capsorul afara,
ca sa poata vedea frumusetile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor. Si ajunsera astfel intr-o tara
calda, unde vita cu struguri dulci creste pe margina santurilor, unde sunt paduri intregi de lamai
si de portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, raspandesc cele mai dulci miresme.
Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriti. Randunica se opri pe marginea unui lac
albastru, langa un palat de marmura, inconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolti de vita.
Pe sub streasina erau nenumarate cuiburi. Unul din aceste cuiburi era al randunicii.
- Iata si locuinta mea, zise pasarica; tu insa n-ai sa poti sta aici; alege-ti o floare care-ti va
placea si eu te voi aseza acolo; o sa-mi dau toata silinta ca sa nu-ti lipseasca nimic.
- Cu bucurie! raspunse Degetica, batand din manutele ei.

Flori mari albe cresteau printre franturile unei coloane rasturnate; randunica puse fetita acolo,
intr-o floare, pe una din cele mai largi frunze. Degetica in culmea fericirii, era uluita de toate
frumusetile ce-o inconjurau. Dar iata ceva care-o mira mai presus de toate: un omulet mic de tot,
alb si straveziu ca sticla, statea pe o floare inalta cat degetul; el avea pe cap o coroana de aur, si
la umeri aripi stralucitoare. Era Duhul florilor, si fiecare floare era locuinta unei perechi de
asemenea mici fapturi cu chip omenesc; iar el, Domn era, peste intreg poporul acesta.
- Doamne, ce frumos e! zise incet Degetica randunelei. Printisorul asta, cand vazu pasarea, uriasa
pentru el, se sperie intai, dar cum zari pe Degetica i se mai puse inima la loc. I se paru cea mai
frumoasa fiinta din lume. Ii puse coroana de aur pe cap, o intreba cum o cheama, si daca vrea sa
fie sotia lui. Ce sot era acesta, pe langa fiul broastei, ori pe langa sobolul cu blana de catifea
neagra! Primind sa fie sotia lui, ea se facea Zana florilor! Se invoi deci, si-n curand incepura a iesi
din fiecare floare cate un domn si o doamna, mititei ca si ea, si care veneau sa-i faca daruri.
Nimic n-o bucura mai mult, ca o pereche de aripi stravezii care fusesera mai inainte ale unei gaze
albe. Prinse numaidecat aripile de umerii ei si incepu sa zboare de la o floare la alta. In vremea
asta randunica in cuibul ei, canta cele mai vesele si melodioase cantece de nunta, insa trista in
sufletul ei ca trebuia sa se desparta de fetita.

- De-acum inainte, n-o sa te mai cheme Degetica, ii zise Duhul florilor: noi iti vom zice Maia.
- Adio, adio! zise randunica luandu-si zborul spre Danemarca. Acolo cum sosi, isi regasi vechiul
cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta si care-i astepta reintoarcerea.
Cirip! Cirip! incepu ea, si astfel afla el povestea.

Cei unsprezece cocori

Departe, in tara unde se duc randunelele cand le goneste iarna de la noi, era un imparat care avea
unsprezece feciori si o fata pe care-o chema Elsa. Cei unsprezece frati, unsprezece printi, se
duceau la scoala cu decoratii pe piept, cu spada la sold. Scriau cu condeie de diamant pe tablite
de aur, si spuneau frumos lectiile pe de rost; cu un cuvant, toate la ei aratau ca-s printi. Surioara
lor Elsa, statea pe-un scaunel de cristal si rasfoia o carte cu cadre, de-un pret asa de mare... cat
o jumatate din imparatie. Erau cu adevarat fericiti copiii acestia, dar fericirea asta nu putea sa
tina in veci. Tatal lor, care imparatea peste tot cuprinsul, se-nsura a doua oara c-o imparateasa
rea de mama focului si care nu-i iubea deloc pe copii. Ei simtira asta chiar din ziua intai. Era
sarbatoare mare; copii se jucau, si lume dupa lume curgea mereu la palat; atunci in loc sa le dea
copiilor, ca de obicei, prajituri si mere zaharisite, imparateasa le trimise nisip intr-o ceasca de
ceai, spunandu-le sa manance, ca-i foarte bun. Dupa o saptamana, trimise pe mica Elsa intr-un sat,
la niste oameni saraci; iar pe bietii printi ii pari la imparatul de-atatea rele inchipuite, incat
acesta de la o vreme nici nu se mai ingriji de dansii.
- Duceti-va in toata lumea si traiti cum veti sti, le zise haina imparateasa. Zburati in vazduh, fiti
pasari mari fara glas. Dar ea nu putu sa le faca tot raul pe care li-l dorea, caci in clipa aceea ei se
schimbara in unsprezece cocori. Si, scotand un tipat ciudat se inaltara in stol deasupra padurii din
preajma palatului. A doua zi in zori, trecura prin fata cocioabei unde era surioara lor Elsa. Se
rotira in zbor de cateva ori, intinzandu-si ciocurile si batand din aripi. Dar surioara lor dormea, si
nimeni nu-i auzi, nimeni nu-i zari. Se ridicara in slavi si se facura nevazuti. Tarziu isi potolira
zborul deasupra unei paduri intunecoase, la marginea marii. Biata Elsa se juca in camaruta ei c-o
frunza, caci n-avea alte jucarii. Facuse in mijlocul frunzei o ferestruie: prin ea se uita la soare, si
i se parea ca-n departare vede stralucind ochii fratilor ei; si razele soarelui care-i atingeau
obrazul le simtea ca si cum ar fi fost sarutari de la fratii ei.

Treceau asa zilele una dupa alta. Cand vantul clatina incetisor tufele de trandafir din fata
casutei, el le soptea: "Ce poate fi mai frumos decat voi pe lume?" Si trandafirii leganandu-se,
raspundeau: "Dragalasa Elsa". Duminica pe cand batrana statea pe prag citind in cartea-i de
rugaciuni, vantul intorcand foile, soptea cartii: "Cine poate fi mai sfant ca tine?; iar cartea-i
raspundea: "Dragalasa Elsa"; si cartea, si trandafirii spuneau adevarul. Cand implini cincisprezece
ani, Elsa se-ntoarse la palat. Imparateasa vazand-o atat de frumoasa, se facu foc si para de
necaz, si prinse-o ura de moarte pe biata fata. Ar fi dat mult ca s-o poata preface si pe ea in
cocor ca pe fratii ei; dar nu se-ncumeta la una ca asta, deoarece imparatul nu mai putea de dor
sa-si vada fata.

A doua zi de dimineata, imparateasa intra in odaia de baie, care era toata de marmura,
impodobita cu covoare frumoase si cu perne moi. Lua trei broaste, le saruta, si spuse uneia: "Tu
sa te asezi pe crestetul Elsei, cand o intra in baie - ca sa fie proasta ca tine"; alteia: "Tu, pe
frunte sa i te asezi, sa se faca urata ca tine, sa nu si-o mai cunoasca tatal sau"; iar celei de-a
treia: "Tu pe inima sa-i stai, si s-o faci asa de rea, meat toata viata ei un chin sa fie". Arunca
broastele in apa limpede, care numaidecat se facu verzuie, apoi chemand pe Elsa o dezbraca si o
vari in baie. In aceeasi clipa o broasca i se aseza pe crestet, alta pe frunte si cea de-a treia pe
inima; dar Elsa parca nici nu baga de seama. Cand iesi din baie, trei flori de mac rosii sangerau
luciul apei. Daca broastele n-ar fi fost inveninate de sarutarea zgripturoaicei, atunci in trandafiri
frumosi s-ar fi prefacut. Se schimbasera in flori, numai atingand capul si inima fetei, atat de
curata si de sfanta era ea, meat toate vrajitoriile n-aveau nici o putere asupra-i.

Vipera de imparateasa vazand ca nu poate izbuti la nimic cu toate farmecele ei, spoi pe biata fata
cu zeama de nuca si-i facu toata pielea neagra; apoi o naclai pe obraz cu un fel de unsoare
uricioasa si-i incurca tot parul, asa ca era cu neputinta s-o mai cunosti. Imparatul cand o vazu se
sperie si zise ca nu-i asta fata lui. Nimeni n-o mai recunoscu, afara doar de cainele din curte si de
randunele, dar ce folos, ca nu puteau vorbi! Atunci Elsa planse amar si se gandi la fratii ei, care
erau departe, si mahnita, fugi din palat, strabatu campii si crivine si se infunda intr-o padure ce
nu se mai sfarsea. Nu stia singura unde se duce; toata dorinta ei era sa-si gaseasca fratii, care,
nu mai incapea acum nici o indoiala, ca si ei trebuie sa fi fost izgoniti in toata lumea. In curand
innopta. Biata fata nu mai vedea drumul; istovita de osteneala, se lasa pe iarba moale, se inchina
si-si rezema capul de radacina unui copac. Peste tot domnea tacere adanca. Aerul era placut, si
mii de licurici straluceau prin iarba cu luminitele lor verzui.
Atinse cu mana o ramurica, si gazele lucitoare picurara asupra-i ca firimituri de stele. Toata
noaptea Elsa visa pe fratii ei, ii vedea jucandu-se si scriind cu condeiele lor de diamant pe tablite
de aur, si rasfoind cartea cu cadre care pretuia cat jumatate de imparatie. Dar in loc sa scrie ca
alta data pe tablite numai bete si nule, acum scriau ispravile lor mari, si tot ce-au vazut si tot ce-
au simtit. In cartea cu cadre toate erau vii: pasarile cantau, oamenii se miscau si veneau sa
vorbeasca si cu Elsa si cu fratii ei. Si cum intorcea o foaie, toti isi luau numaidecat locul, ca sa nu
se faca incurcatura printre cadre.

Cand se destepta Elsa, soarele era sus; dar ea nu-1 vedea din pricina copacilor mari care-si
intindeau ramurile dese asupra ei; numai razele lui strabateau si se parea ca-i o panza subtire de
aur ridicata de vant. Miresme dulci pluteau in aer, si pasarile veneau si se asezau pe umerii fetei.
Auzea murmurul unei ape care curgea lin intr-un lac, al carui fund era numai din nisip curat si
marunt. Tot lacul era inconjurat de maracini inalti si stufosi; intr-un singur loc cerbii facusera o
deschizatura. Pe-acolo ajunse Elsa la marginea apei, care era asa de limpede, meat, daca vantul n-
ar fi miscat crengile si tufisurile, ai fi crezut ca-s zugravite pe fund. Cand isi vazu in lac fata ei
asa de neagra si urata, se ingrozi; dar luand apa-n maini si spalandu-si fata, se vazu iarasi curata
si alba cum a fost. Atunci dezbracandu-se de haine, intra in apa. Niciodata limpezime de lac n-a
oglindit mai frumoasa fata de imparat. Dupa ce se imbraca si-si impleti parul, dand de-un izvor in
apropiere, bau apa in pumni, si porni inainte-n adancul padurii fara sa stie unde merge.

Se gandea la fratii ei, si mai ales la Dumnezeu de sus, care n-are s-o lase pierzarii. El care da
roade pomilor salbatici pentru hrana celor rataciti, El ii puse-n cale un mar ale carui crengi se-
ndoiau de greutatea merelor ce le purta; Elsa se opri aici si isi potoli foamea. Apoi iar porni, si
merse, merse pana ce-ajunse in desimea cea mai intunecoasa a codrului. Acolo tacerea era asa de
mare, ca auzea lung rasunand in urma zgomotul pasilor ei, si fosnetul frunzelor uscate de-abia
atinse de picioarele ei. Nu se vedea o singura pasare, si nici o raza de soare nu strabatea printre
crengile lungi si stufoase. Trunchii copacilor erau asa de apropiati unul de altul, meat i se parea
ca-i inchisa intre gratii mari de grinzi. Niciodata nu-si inchipuise o astfel de pustietate. Se facu
noapte; de randul asta nu se mai vedea nici un licurici prin iarba si nici o stea pe cer; cu mult amar
pe suflet, Elsa se culca si adormi numaidecat. In somn, i se paru ca ramurile se desfaceau
deasupra ei si Dumnezeu din cer, inconjurat de ingeri, o privea cu bunatate. Cand se destepta, nu
stia bine dac-a visat asta, sau a fost adevarat. Merse mai departe in puterea codrului si intalni o
baba c-un cos plin cu fructe, din care-i dadu si ei cateva. Elsa o intreba daca n-a vazut
unsprezece feciori de imparat calari strabatand padurea.

- Nu, raspunse baba, dar ieri am vazut unsprezece cocori; aveau coroane de aur pe cap, si-si
roteau zborul pe deasupra unui lac nu departe de-aici. Si duse fata pe-un coboras; in vale serpuia
un raulet, ale carui maluri erau umbrite de copaci inalti cu crengile aplecate in jos. Elsa isi lua ziua
buna de la batrana, si porni inainte pe lunca rauletului pana la capatul lui, unde se varsa intr-o
nemarginita intindere de apa. Acolo se desfasura marea in toata frumusetea ei; inaintea fetei,
cat cuprindea cu ochii, era numai stralucirea marii, dar nici o panza, nici o corabie nu se zarea.
Cum sa mearga mai departe? Se uita lung la pietricelele de pe tarm, cum le rotunjise si le poleise
apa; si sticla, si fier, si piatra, toate se netezisera la fel, si doar lunecarea apei e mai usoara
decat atingerea delicata a mainii unei fete.
- Pietricelele astea s-au facut asa lucii, de mult ce s-au frecat de valuri; iata cum tot ce-i aspru
se netezeste. Va mul|umesc, valuri limpezi si neadormite, pentru invatatura ce-mi dati; am sa fiu
si eu neadormita: inima-mi spune, ca voi aveti sa ma duceti intr-o zi langa fratii mei iubiti.

Pe iarba aruncata de mare, erau unsprezece pene de cocori, albe, stropite de cateva picaturi de
apa. Roua era, sau lacrimi? Cine putea sa stie? Elsa le aduna si facu un buchet. Ea nici nu baga de
seama singuratatea; marea cu schimbarile ei vesnice, ii infatisa in cateva ceasuri privelisti
atragatoare, cate nu i-ar fi putut arata toate lacurile intr-un an de zile. Cand venea un nor mare,
negru, marea parca zicea: "Si eu pot lua fata asta". Atunci vantul tulbura valurile si ele se
acopereau de-o spuma alba. Cand dimpotriva, norii erau rosii si vantul potolit, marea se asemana
cu o floare de rasura, aici trandafirie, aici alba, aici verzuie. Iar cand era liniste, la cea mai
usoara adiere, apa salta usor, ca pieptul-unui copil adormit. Catre asfintitul soarelui Elsa zari
unsprezece cocori, avand coroane de aur pe cap, si care se apropiau de tarm. Zburau unul dupa
altul, parca era o panglica lunga, alba. La vederea asta ea urca repede coasta si se ascunse in
dosul unui tufis. Indata cocorii se asezara imprejur, falfaind din aripile lor albe si mari. Cand
soarele scapata de tot, penele cocorilor cazura si ei se schimbara in unsprezece feciori de
imparat: erau fratii Elsei. Ea scoase un tipat cand ii vazu, si se arunca in bratele lor, chemandu-i
pe nume. Nespusa fu si bucuria lor cand o vazura. Mare si frumoasa, aproape sa n-o mai cunoasca;
radeau si plangeau totodata, si intelesera ca si ea fusese lovita de aceeasi rautate a masterei lor.

- Noi zburam sub chip de cocori, zise cel mare, atata vreme cat soarele luceste pe cer, dar cum
apune, luam iar trup omenesc. Din pricina asta, aproape de asfintitul soarelui, trebuie sa ne
asezam pe pamant; daca am zbura inainte in slavile cerului, am cadea din inaltimi, ca niste oameni,
in prapastie. Noi nu stam in tara asta, noi locuini dincolo de mare, intr-o tara tot asa de frumoasa,
dar pan-acolo drumu-i lung de tot; trebuie sa treci marea si nu-i nici o insula unde am putea
poposi noaptea. O singura stanca ascutita, unde abia incapem, inghesuiti unii intr-altii, se ridica in
mijlocul marii. Si cand marea e infuriata suntem adesea acoperiti de valuri; cu toate astea
multumim lui Dumnezeu si pentru adapostul asta. Acolo petrecem noaptea sub chip de oameni. E
singurul mijloc ce-avem de a vedea tara noastra scumpa, si ne trebuie, ca sa trecem marea, cele
doua zile mai lungi din an. Nu ne este ingaduit sa ne vedem tara decat o data pe an; unsprezece
zile putem sta aici, si-atunci zburam deasupra marii de unde zarim palatul in care ne-am nascut si
unde traieste tatal nostru, turnul inalt al bisericii unde este ingropata mama noastra. Tufele si
copacii parc-ar fi rudele noastre; caii salbatici alearga in livezi, ca-n vremea copilariei noastre;
carbunarii canta inca aceleasi cantece vechi, pe care le-ascultam cu-atata placere. Intr-un cuvant
aici e tara noastra, spre care pururi se indreapta gandurile noastre, si unde te regasim in sfarsit,
scumpa surioara. Mai avem doua zile de stat, si pe urma trebuie sa ne ducem intr-o tara
frumoasa, ce e drept, dar care nu e tara noastra. Cum sa te luam cu noi? N-avem nici corabie, nici
barca.

- Ce-as putea face oare, ca sa va scap, zise Elsa. Si toata noaptea pusera la cale mantuirea lor;
abia catre ziua atipira. Elsa se trezi in bataia de aripi a cocorilor. Fratii ei, schimbati iarasi, se
inaltau facand roate mari in vazduh. Numai unul dintre ei, cel mic, ramase langa dansa. El puse
capul pe umarul fetei, ea-i mangaia aripile albe, si petrecura astfel toata ziua impreuna. A doua
seara venira si ceilalti, si cand soarele asfinti, se prefacura iar in feciori de imparat.
- Maine plecam, zise cel mai mare, si nu mai venim decat peste un an. N-am vrea sa te lasam aici;
ai tu destula putere ca sa vii cu noi? Eu singur te-as putea purta cat tine codrul tot; iar laolalta
aripile noastre, vor fi in stare sa te duca pe deasupra marii. - Da, da, luati-ma cu voi, zise Elsa.
Si-n graba ei impletira toata noaptea un fel de plasa din trestii si rachita. Pusera pe Elsa
inauntru, si cand rasari soarele, cei unsprezece cocori luara plasa in ciocurile lor si zburara in nori
cu surioara lor, care dormea inca. Si fiindca razele soarelui cadeau drept pe obraz, unul din cocori
zbura deasupra capului ei, ca sa-i faca umbra cu aripa-i intinsa. Cand se trezi Elsa, pamantul nu se
mai vedea; ei i se parea ca viseaza inca, atat de neinchipuit era zborul asta printre nori, deasupra
marii. Langa dansa era o ramura incarcata cu fructe de toata bunatatea, si un manunchi din
radacinile cele mai gustoase; fratiorul ei cel mai mic i le pusese. Si dansa ii zambi cu recunostinta,
ca tot el era acela care zbura deasupra ei, umbrind-o cu aripile lui. Cocorii se inaltara atat de sus,
ca intaia corabie ce se zarise sub ei, li se paru un pescarel pe apa. In urma lor era un nor mare, ca
un munte; Elsa isi vazu lunecand umbra ei si a celor unsprezece cocori, si umbrele erau mari ca de
uriasi; niciodata nu vazuse ceva mai frumos; dar cum se inalta soarele pe cer, umbrele se topeau.

Ca o sageata in vazduh, asa zburau cei unsprezece cocori, mai incet totusi ca de obicei, caci acum
duceau si pe surioara lor. Cerul se posomori deodata, si noaptea se apropia; Elsa ingrijorata, se
uita cum scapata soarele spre asfintit, si stanca pustie nici nu se zarea inca. I se paru ca si
cocorii isi miscau mai cu greu aripile. Si numai ea era toata pricina intarzierii lor; caci daca apunea
soarele, ei facandu-se iar oameni, ar fi cazut in mare si s-ar fi inecat. Se ruga lui Dumnezeu din
tot sufletul ei, dar stanca tot nu se arata. Norii negri se apropiau din ce in ce; vantul prevestea
furtuna, tunetul incepu a bubui si fulgerele scaparau tot mai dese.

Acum soarele atingea marea; inima fetei zvacnea. Cocorii, repede coborara, asa de repede meat
ei i se paru ca si cade; dar deodata isi luara iar zborul. Soarele se vedea numai pe jumatate, cand
ea zari stanca pustie; se arata cat un caine de mare care si-a scos capul din apa. Soarele nu mai
era decat o steluta cand ea puse piciorul pe stanca; si cand se stinse de tot, ca cea din urma
scanteie dintr-o hartie aprinsa, isi vazu fratii imprejurul ei, stransi gramada, si tinandu-se toti de
mana. Nu mai era nici un locsor gol. Valurile izbeau stanca si treceau peste capetele lor; cerul
parea in flacari; tunetele bubuiau fara incetare. Elsa si cu fratiorii ei, tinandu-se de maini, ridicau
ochii si glasul catre Dumnezeu, ca sa le dea putere si ocrotire.

In zori furtuna se potoli. Cocorii isi luara zborul cu Elsa, de cum aparu soarele. Marea era inca
zbuciumata; de sus vazuta, spuma ei se arata ca mii de lebede leganate de valuri. Deodata Elsa
vazu in fata ei niste munti mari, care pareau ca plutesc in aer. In mijlocul stancilor si ghetarilor
stralucitori, se vedea un castel urias imprejmuit de gradini randuite in trepte una deasupra
alteia. La poalele muntilor erau paduri de palmieri, care faceau flori frumoase si mari cat roata
carului. Fata intreba daca asta-i tara unde merg; dar ei clatinara din cap, in semn ca nu-i asta;
palatul acela minunat, care-si schimba mereu infatisarea era locuinta zanei Morgana. Niciodata
faptura omeneasca nu-i pasise pragul. Pe cand privea Elsa, fermecata de vederea asta, munti,
paduri, castel se naruira deodata, si-n locul lor se vazura douazeci de biserici marete, toate la
fel, cu turnurile si ferestrele ascutite. I se paru ca aude si orga cantand, dar era numai vuietul
valurilor. Ajunsese chiar aproape de bisericile acestea, cand, pe neasteptate, le vazu prefacandu-
se in corabii multe care se leganau sub ea; apoi se stersera si ele, si nu ramase decat o ceata care
plutea deasupra marii.
In sfarsit iata si tara unde trebuiau sa ajunga. Erau munti albastri cu paduri de cedri, orase,
palate. Cu mult inainte de asfintitul soarelui, Elsa se afla pe-o stanca, in fata unei pesteri mari
inconjurata de o pajiste intinsa, ca un covor inflorit.
- Acum, sa vedem ce-o sa visezi la noapte, ii spuse cel mai mic dintre frati, si-i arata odaita ei de
culcare.
- De-as visa numai cum sa va fiu de vreun folos, raspunse ea; si gandul asta atat ii stapani mintea,
ca pana ce adormi ea se ruga lui Dumnezeu sa-i fie-ntr-ajutor. Deodata, i se paru ca-i ridicata in
slavile ceresti pana la palatul de ceata al Zanei Morgana. Acum zana venea spre ea, si, cu toata
frumusetea si stralucirea ei, semana aidoma cu baba care-i daduse fructe in padure, si care-i
spusese despre cei unsprezece cocori albi ce purtau pe cap coroane de aur.
- Fratii tai, ar putea scapa de legaturile vrajii, zise zana, dar iti trebuie pentru asta multa putere
si statornicie. E adevarat ca apa, desi atingerea ei e mai usoara decat a mainilor tale, rotunjeste
pietrele cele mai aspre; dar ea nu sufera durerea ce va trebui s-o indure degetele tale; ea n-are
simtire si nu stie nimic din chinurile care te asteapta. Vezi urzica asta? Sunt multe la fel
imprejurul pesterii unde dormi tu. Dar numai acelea care cresc pe morminte in cimitir sunt
singurele de folos. Nu uita nimic din ce-ti spun. Din locurile acelea sa culegi urzicile, cu toate ca
mana ta, numai cat le-o atinge, are sa se faca toata basici; sa strivesti cu picioarele tale urzicile
acelea, sa le faci fuioare, sa le torci si din ele sa tesi unsprezece haine cu maneci lungi. Vei arunca
aceste haine peste cei unsprezece cocori, si vraja va inceta. Dar, tine bine minte, ca din ziua cand
vei incepe lucrul si pana ce-1 vei sfarsi, ani de-ar trebui sa treaca pana atunci, un cuvant sa nu
spui. O vorba de vei rosti, vorba aceea va strapunge inima fratilor tai ca o lovitura de cutit. Vezi
deci, ca viata lor atarna de limba ta. Nu uita nimic din sfaturile mele.

Zana atinse cu urzica mana Elsei, si Elsa se destepta ca arsa de foe. Era ziua de mult, si aproape
de locul unde dormise era o urzica intocmai ca aceea pe care-o vazuse in vis. Atunci fata
ingenunche, multumi lui Dumnezeu, si iesi din pestera ca sa se apuce de lucru. Culese cu mainile ei
delicate urzicile care o usturau, si rabda cu draga inima durerea, ca sa-si scape fratii ei iubiti.
Zdrobi cu picioarele ei goale fiecare urzica, si facu din toate fuioare verzi. Cum asfinti soarele,
sosira si fratii ei. Se speriara grozav cand o gasira muta, si crezura ca asta-i o noua vraja a
masterei lor; dar vazandu-i mainile, intelesera ce facea ea pentru dansii; cel mai mic incepu a
plange, si lacrimile lui picand pe mainile fetei, basicile piereau, si durerea inceta. Toata noaptea
si-o petrecu lucrand; nu mai vroia nici sa doarma, pana ce nu-i va mantui pe fratii ei. A doua zi,
plecand cocorii, ramase singura; niciodata nu trecuse mai repede ceasurile pentru ea. Ispravise
intaia haina si incepuse pe-a doua. Pe cand lucra ea asa zorita, un sunet de corn s-auzi in padure,
care-o inspaimanta. Si zgomotele se apropiau, se auzea acum si latratul cainilor; ea atunci repede
intra in pestera, isi stranse toate urzicile intr-un morman, si se aseza pe ele, ca sa le-ascunda.
Curand dupa asta un caine iesi din maracini, apoi un altul si inca unul. O luara la fuga latrand, si-
apoi iar se-ntoarsera; indata dupa ei venira si vanatorii toti, si cel mai mandru dintre ei, care era
chiar imparatul acestei tari, se apropie de Elsa. Niciodata nu vazuse el o fata mai frumoasa.

- Cum ai venit tu aici, dragalasa copila? Elsa clatina din cap, caci viata fratilor ei atarna de
tacerea ei, si-si ascunse mainile sub sort ca nu cumva imparatul sa-i afle durerea.
- Vino cu mine, urma el: tu nu poti sa ramai aici. Daca esti si buna pe cat esti de frumoasa, iti voi
darui matasuri si odoare scumpe, coroana de aur voi pune pe capul tau, si cel mai mandru palat al
meu va fi locuinta ta. Apoi o si lua pe calul lui. Ea plangea si-si frangea mainile, dar imparatul ii
zise:
- Nu vreau decat fericirea ta, si ai sa-mi multumesti intr-o zi. Porni astfel printre munti, urmat
de toti ceilalti vanatori.
Pe inserate se zari mareata cetate, cu bisericile ei inalte. Imparatul duse pe Elsa in palatul lui,
unde izvoare de apa aruncau pietre scumpe sub inalte bolti de marmura, in salile mari unde pereti
si tavanuri straluceau de maiestrite impodobiri. Dar ea, in loc sa se uite la toate frumusetile
astea, plangea si nu-si mai lua gandul de la fratii ei. Numaidecat doamnele Curtii o imbracara cu
vesminte imparatesti, ii impletira parul cu pietre scumpe si-i acoperira mainile-i ranite cu manusi
moi si subtiri. Era asa de uimitor de frumoasa in podoabele astea, ca toti curtenii se inchinara in
fata ei pana la pamant, si imparatul o alese de sotie, cu toate ca marele preot dadea din cap
mormaind ca mandretea asta de fata nu poate fi decat o vrajitoare, care fura ochii lumii si
mintea imparatului. Dar el astea nu le lua in seama, porunci sa cante muzica, bucatele cele mai
alese fura aduse la masa. Cele mai frumoase fete din toata imparatia prinsera a juca imprejurul
Elsei, si apoi o plimbara prin gradini inflorite si prin sali minunate. Dar pic de zambet nu se arata
nici pe buzele nici in privirea Elsei; mahnirea singura se vedea, numai ea stapanea intreg sufletul
fetei. In sfarsit imparatul deschise usa odaii unde urma sa doarma Elsa; odaia asta era toata
imbracata in scumpe covoare verzi si se asemana cu pestera de unde o luase imparatul. Pe jos era
mormanul de urzici, si in tavan era agatata haina care-o tesuse. Unul dintre vanatori adusese
lucrurile astea, numai asa de-a minune.

- Aici te vei putea gandi la fosta-ti locuinta, zise imparatul, iata si lucrul tau; in mijlocul
stralucirii care te va inconjura iti va fi dulce sa te gandesti la zilele trecute. Elsa vazandu-si
lucrul ei, se insenina si se rosi de bucurie. Se gandi la mantuirea fratilor ei, si saruta mana
imparatului; acesta o imbratisa si porunci sa traga clopotele, ca sa vesteasca tuturor nunta lui.
Fata cea frumoasa, dar muta, din padure, era acum imparateasa tarii. Drept e ca si unele vorbe
urate ajunsera la urechea imparatului, dar el nu puse nici un temei, si nunta se facu. Si tocmai cel
care scornise astfel de vorbe fu silit sa puna coroana pe capul miresei; el de necaz, i-o apasa atat
cat putu. Dar ea nu simti nimic, toate gandurile ei erau indreptate spre soarta fratilor ei. Muta-i
era gura, dar ochii ei aratau dragoste imparatului, care era atat de bun si nu voia decat fericirea
ei.

Din zi in zi il iubea mai mult, si ar fi putut sa i se destainuiasca si sa-i spuna toate chinurile ei, dar
trebuia sa ramana muta pana ce-si sfarsea lucrul. Noaptea, pe-ascuns se ducea in odaita ce
semana cu pestera ei, si acolo lucra de zor; ispravi astfel sase haine. Dete sa inceapa pe-a saptea
si iata ca nu mai avea fuioare. Stia ea ca urzicile de care avea nevoie cresteau in cimitir, dar
trebuia ca singura sa le culeaga, si cum sa se duca acolo? "Ce-i oare durerea degetelor mele, fata
de cea a sufletului meu? isi zicea ea, voi incerca, Dumnezeu poate ma va ajuta".

Si, tremurand, parc-ar fi savarsit o fapta rea, se strecura binisor, la lumina lunii, in gradina,
trecu prin lungile alei, strabatu. apoi ulitele pustii si ajunse la cimitir. Zari, pe cea mai larga piatra
de mormant, un cerc de vrajitoare groaznice, care dezgroapa mortii si le sfasie carnea. Elsa e
silita sa treaca prin fata lor; ele o urmaresc cu privirile lor dracesti, fata insa isi face cruce si
trece inainte, isi culege urzicile care-o ardeau, si se intoarce la palat. Dar unul dintre curteni o
vazuse; el capata credinta ca imparateasa nu-i decat o vrajitoare, care a fermecat pe imparatul si
pe tot norodul. Imparatul afla deci curand cele ce se intamplasera; doua lacrimi mari curgeau pe
obrajii lui, si banuiala crunta ii sfasia inima. Mai multe nopti de-a randul se facu el ca doarme;
vazu pe Elsa sculandu-se, si-o urmari binisor pana la odaita unde se ducea ea.
Din zi in zi imparatul se facu mai posomorat, biata imparateasa baga de seama lucrul asta; dar ea
nu intelegea care sa fie pricina, si supararea asta spori si mai mult chinurile ce-ndura pentru
fratii ei. Lacrimile ii picurau pe scumpele-i matasuri, ca boabe de margaritar, totusi nu pierdu
nadejdea si lucra inainte. Nu mai lipsea acum decat o singura haina; dar trebuia ca inca o data sa
se mai duca la cimitir sa-si culeaga urzici. Se gandea cu groaza la drumul asta si la
inspaimantatoarele vrajitoare; dar hotararea ei era neclintita, ca si credinta-i in Dumnezeu. Porni
deci, imparatul insa, si curteanul ce-o dusmanea, o urmareau. O vazura cum intra in cimitir, zarira
mai departe vrajitoarele cum isi savarseau fioroasele nelegiuiri. Imparatul se departa infricosat,
gandindu-se ca frumosul cap ce se rezemase pe pieptul lui era al uneia din aceste dihanii.

- Norodul s-o judece! porunci el; si norodul o osandi arderii pe rug. Smulsa din stralucirea patului,
fu aruncata intr-o inchisoare intunecoasa, unde vantul suiera printre gratiile ferestrei. In loc de
covoare si matasuri nu avu alta perna decat mormanul de urzici ce culesese. Hainele arzatoare ce
tesuse, acestea-i erau singura invelitoare; si totusi nici n-ar fi putut sa-i dea ceva mai scump
inimii ei. Si punandu-si nadejdea in Dumnezeu, se apuca iar de lucru. Copiii pe strada cantau
cantece de batjocura pentru ea, si nu era fiinta sa-i spuna o vorba buna. De-odata intr-o seara, o
pana alba de cocor cazu pe fereastra ei; era cel mai mic dintre frati care-si regasise surioara.
Elsa incepu sa planga cu hohot de bucurie, cu toate ca noaptea urmatoare avea sa fie ultima
noapte pentru ea; dar hainele erau acum aproape gata, si fratiorii ei nu erau departe. I se trimise
un preot, caruia sa-i marturiseasca toate nelegiuirile ei. Elsa cand il vazu clatina din cap, si cu
ochii il ruga sa nu mai staruie cu intrebarile lui. Trebuia ca numaidecat in noaptea asta din urma
sa-si sfarseasca lucrul, fara de care, chinurile ei toate, si lacrimile si lungile nopti de veghere,
toate erau in zadar. Preotul pleca rostind cuvinte de amenintare; dar Elsa, stiindu-se nevinovata,
isi urma lucrul ei. Soriceii aduceau urzicile la picioarele ei, ca sa-i ajute, si o mierla se aseza pe
fereastra si-i canta toata noaptea, ca sa-i mai aline durerea.

Cu un ceas inainte de rasaritul soarelui cei unsprezece frati sosira la poarta palatului, cerand sa
vorbeasca numaidecat imparatului. Li se raspunse ca asta nu-i cu putinta; era inca noapte,
imparatul dormea, si nimeni nu indraznea sa-l scoale. Ei insa staruira, apoi facura amenintari,
meat fu nevoie sa se cheme paznicii. In larma asta imparatul se trezi si intreba ce s-a intamplat;
dar deodata soarele rasarind, cei unsprezece frati nu se mai vazura; unsprezece cocori zburau pe
deasupra palatului.

La portile cetatii se gramadea multimea ca sa o vada arzand pe vrajitoare. Un cal jegarit ducea
caruta unde era ea, impodobita intr-o haina de panza groasa. Parul ei lung si frumos ii cadea
despletit pe umeri, fata-i era galbena ca ceara, buzele i se miscau incet, pe cand degetele ei
torceau inca fir subtire din fuiorul verde. Nici la moarte mergand nu voia sa-si curme lucrul. Cele
zece haine erau la picioarele ei si ispravea acum pe-a unsprezecea. Multimea adunata isi batea joc
de ea ocarand-o: "Uite cum boscorodeste vrajitoarea! Nu-i carte de rugaciuni ceea ce are in
mana! Nici la ceasul ei din urma nu vrea sa-si lase farmecele. Sa-i smulgem hainele astea
blestemate, si-n mii de bucati sa le rupem!" Maini grosolane erau gata sa insface pe biata fata,
cand iata ca apar unsprezece cocori albi si se aseaza in jurul ei pe caruta, falfaind incet din
aripile lor mari. Multimea se dadu inapoi, speriata.
- Asta-i un semn de la Dumnezeu, poate ca-i nevinovata, zisera incet vreo cativa; dar nimeni nu
indraznea sa rosteasca vorbele astea in gura mare. Calaul se apropie si apuca pe osandita de
mana; ea atunci repede arunca cele unsprezece haine pe cocori, care intr-o clipa sa schimbara in
unsprezece mandri feciori de imparat. Cel mai mic ramasese cu o aripa in locul bratului, caci o
maneca de la haina lui era inca neispravita.
- Pot, in sfarsit, sa vorbesc, striga surioara fericita; aflati ca sunt nevinovata. Si vazand poporul
toate acestea, se inchina in fata ei, ca inaintea unei sfinte; dar imparateasa biruita de-atata
zbucium, cazu lesinata in bratele fratilor ei.
- Da, e nevinovata! zise cel mai mare, si povesti tot adevarul. Pe cand vorbea el, un miros ca de pe-
o dumbrava de trandafiri se raspandea in aer; caci fiecare lemn din rugul pregatit pentru ea
prinsese deodata radacina si se acoperise de frunze si flori. Locul de chin se prefacu intr-un
tufis de trandafiri rosii, deasupra carora stralucea o floare alba, luminoasa ca o stea. Imparatul
rupse floarea asta si o puse pe inima Elsei, care se destepta; pe fata ei se zugravea acum linistea
si fericirea. Toate clopotele bisericilor incepura sa sune singure; pasarile veneau in stoluri, si
niciodata un imparat n-avu un mai mare alai, ca acel care-aduse la castel pe cei doi soti tineri si
frumosi.

Florita din codru

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. In mijlocul codrilor, langa drumul cel
mare, langa drumul cel de tara pe unde umbla si trece imparatul cu voinicii sai, era odinioara o
crasma. La crasma aceea era o crasmarita; crasmarita avea o fata, si pe fata o chema Florita.
Fata asta nu era insa fiica crasmaritei, si crasmarita nu era mama fetei: fata era fata fara
parinti, si crasmarita maica de suflet a fetei... Cine sa fi fost parintii fetei nici chiar cei mai
batrani si mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna; asta nime n-a putut s-o inteleaga... Intr-o buna
dimineata, crasmarul s-a dus dupa lemne la padure... si... iaca ce sa vezi: pe o poiana limpede si
plina de flori a aflat o fetita ce se juca cu niste pui de caprioara. Cum, cand si de unde sa fi ajuns
copilita asta prin codru, aceea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca si
florile din pamant; doar a cazut ca si stelele din cer, sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute, din
vazduhul curat. Destul cum c-atata era de frumoasa fetita asta, incat, de-ar fi fost sa fie din om,
ar fi trebuit sa fie - cel putin -fata de imparat. Cine stie?... Vreun imparat ce domneste in ascuns
prin adancul codrilor... Crasmarul s-a lasat de lemne, a luat fata in brate; a dus-o acasa... si de aici
inainte a fost fata de suflet a lui si a crasmaritei.

Asa a crescut apoi fata la crasma. In toata ziua se facea mai mare, si cu cat se facea mai mare,
cu atata se facea mai frumoasa la fata, mai placuta la faptura si mai dulce si mai inteleapta la
vorba. Pentru aceea oamenii o numeau Floare - Floarea cea frumoasa de la crasma din codru. Nu
numai Florita, ci si maica-sa, crasmarita, era insa frumoasa. Crasmarita nu era insa asa de
frumoasa ca si Florita, si Florita altfel iara, nu ca si crasmarita. Crasmarita era frumoasa ca si o
pana de paun; Florita era frumoasa ca si o floare ce creste ascunsa in umbra tufelor. Crasmarita
era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu vorbeasca cu ea si nimeni nu cuteza sa
priveasca la ea; Florita era frumoasa incat nimeni nu se putea rabda ca sa nu priveasca la ea si
nimeni nu cuteza sa vorbeasca cu ea. Crasmarita atata era de frumoasa incat, daca-i vedeai fata
oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai tare si mai infocat; Florita atata era de
frumoasa incat, daca-i vedeai fata oglindita in fata vinului, ti se parea cum ca vinul e mai dulce si
mai moale.

A mers dara vestea in lume si in tara cum ca la crasma din codru se bea vinul cel mai bun,
crasmarita din codru e cea mai frumoasa crasmarita din tara, si cum ca Floarea Codrilor e cea mai
frumoasa fata din lume. Cati drumeti treceau prin tara, toti se opreau la crasma din codru,
gustau un strop de vin, vorbeau o vorba cu crasmarita si aruncau o privire la Florita, si apoi, cat
traiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce si fata cea frumoasa nu le iesea din minte. Intr-o zi
de dimineata trece vestea din gura in gura pana ce ajunge la crasma din codru cum ca peste ziua
are sa treaca imparatul pe aici pe langa crasma, cu voinici, cu curte si cu mare lucru si treaba...
precum trec adica imparatii. Crasmarita... acuma stim noi cum sunt muierile! Da in dreapta, da in
stanga, sparge, sterge, curateste, s-a chitit, s-a pieptanat... cum fac adica muierile cand nu e ca
totdeauna. Din zori de zi pana in pranzul cel mare nu s-a mai miscat de la cautatoare: tot s-a sucit
si dessucit, pana cand nici ea singura nu stia ce are sa mai faca. Cand se samti gatita cum se cade,
ea se puse inaintea cautatoarei, privi indelungat si cu drag la fata sa, apoi grai:

- Frumoasa sunt, oglinda?
- Frumoasa, zau, raspunse cautatoarea; pe de o suta si pe de o mie de ori insa e mai frumoasa
Florita, pentru ca ea are o fata ca zorile diminetii, ochi ca si campul cerului si trup ca raza
soarelui. Crasmarita nu mai asculta nici o vorba, ci iesi afara, izbi usa, intra in crasma si se puse
cu vorba aspra si neimpacata pe Florita: ca nu e buna, ca e proasta, ca e lenesa - ca e de toate,
numai asa nu, precum ar trebui sa fie. Dupa ce i s-a facut apoi destul de vorbe, a dat porunca
aspra ca Florita de aici inainte in toata ziua sa se scoale dis-de-dimineata, sa mature casa,
crasma, curtea, sa fiarba mancare... si iarasi sa mature, sa spele, sa taie lemne, sa faca foc si
mancare - pana ce s-o face noapte; iar daca s-a facut noapte, sa se suie in podul casei, sa-si
coboare un sac de grau necernut si s-aleaga gunoiul din el, ca numai semintele curate sa ramana;
numai dupa ce va sfarsi toate aceste lucruri ii era iertat sa se culce si sa doarma pe trei scanduri
de gorun.

Imparatul veni, gusta o picatura de vin, grai o vorba cu crasmarita cea frumoasa si-si merse mai
departe in cale. Florita - sarmana de Florita! - ea trei luni, trei saptamani si trei zile trase-n jugul
cel aspru fara sa graiasca o vorba, fara sa planga o lacrama, fara sa-nceteze a-si canta cantecele
vesele... si pe cat muncea mai mult pe atata ti se parea mai rumena la fata, mai vie la privire si mai
harnica, si mai sprintena, si mai dragastoasa. Peste trei luni, trei saptamani si trei zile iarasi sosi
vestea cum ca imparatul era sa treaca cu voinicii pe langa crasma. Crasmarita se gati inca mai cu
tortoi decat in cel dintai rand si, cand se samti gatita, iarasi intreba pe cautatoare:
- Frumoasa sunt, oglinda?
- Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar pe de o suta si pe de o mie de ori e mai frumoasa
Florita, pentru ca ea are fata ca marul, ochi ca si caprioara si trup ca si crinisorii.

Ce vorbe a zis ce vorbe n-a zis crasmarita catre Florita, aceea nici n-o mai spun: stie acuma
fiecare cum ca, zau! muierile n-aleg la vorbe cand le-a trecut de gluma... Vai si amar d-acela care
in lume n-a avut parte de bine, care n-are maica, n-are taica, n-are frati, n-are surori, ci sta asa
singura ca si frunza acatata d-un paianjen... Bag sama, as a e data, ca unul sa stranga si altul sa
franga. Crasmarita, in supararea ei cea mare, porunci ca Florita de aci inainte sa nu mai iasa la
fata soarelui, ci tot in pivnita cea mare din fundul gradinii sa munceasca. Lasa apoi sa se faca un
razboi cum nici inainte de aceea, nici dupa aceea n-a fost altul: numai suveica era atata de mare,
meat voinic trebuie sa fie acela care sa ti-o ridice de la pamant. Cum au trebuit apoi sa fie
celelalte! Pe acest razboi a trebuit apoi sa tese Florita pe toata ziua noua coti in lung, o panza in
care urzeala era din fire incat nici nu le vedeai cu ochii, iar nasadeala din funii, pe care nici cele
mai salbatice fiare nu le-ar fi putut rumpe. si apoi sa tese, meat nici nasadeala sa nu se vada prin
urzeala, nici in urzeala sa nu se faca crampita. Daca Florita si-a facut lucrul, ea are sa capete o
bucatica de pane, facuta jumatate din pazme, jumatate din cenusa, si un ulcior de apa clocita la
soare.

Imparatul a venit si-a gustat picatura de vin si-a grait vorba cu crasmarita cea frumoasa si si-a
facut calea mai departe. Florita noua luni, noua saptamani si noua zile a muncit, sarmana de
Florita, in intuneric, ascunsa sub pamant si chinuita si flamanzita si batjocorita ca vai si amar de
ea!... Peste noua luni, noua saptamani si noua zile, acuma de-a treia oara, iarasi sosi vestea cum ca
imparatul vrea sa treaca pe langa crasma cum inainte de asta n-a trecut inca, adica cu mare lucru
si treaba cu multa socoteala... Era ca asta data nu numai copitele. ci si cozile si coamele cailor sa
fie aurite... si fel de fel de lucruri, de care inainte de asta nici nu s-a vorbit... Era adica sa fie
lucru mare si imparatesc!... Se zicea cum c-acuma vine si feciorul imparatului, un voinic... voinic ca
si un fecior de imparat... Crasmarita?... Trei zile si trei nopti ea n-a stat in loc... In zorile de-a
treia ziua crasma era mai curata decat ghiocelul si crasmarita mai chitita si mai hoscocorata
decat ce-a fost ea insasi candva. Si apoi, asa cum era, se puse, acuma de-a treia oara inaintea
cautatoarei.
- Frumoasa sunt, oglinda?
- Frumoasa, zau! grai cautatoarea, dar pe de-o suta si pe de-o mie de ori e mai frumoasa Florita,
pentru ca ea are fata ca si fagurele topit, ochi ca si nevasta unui imparat si trup ca si rousoara de
pe flori.

Crasmarita nu mai zise nici o vorba, isi inghiti mania, si, plina de ganduri amare si de necaz
nestamparat, se aseza pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-astepte si sa vada sosirea
imparatului... Iaca intr-un tarziu, cam pe cand sta soarele la pranzul cel mic, se vazu din
departare ca vine, ca s-apropie, c-acusi s-ajunga ceva ca si un nor stralucit. Venea imparatul cu
voinicii si cu feciorul sau, venea insa incat copitele cailor nici nu faceau colb si pulbere, ci numai
asa...din stralucitul aurului celui mult samteai cum ca acusi va sa fie aici... Cand crasmarita si
oamenii ce stateau de vorba inaintea casei vazura cum ca de aici inainte nu e gluma si ras si chiar
va sa fie ceva, ei cu totii se sculara in picioare si facura adica cum fac oamenii de treaba cand are
sa fie lucru cu cinste si mare... Poti sti acum, ce e aceea cand vine chiar imparatul cu oamenii si
feciorul sau!... Crasmarita isi tocmi catrinta, sc scutura de colb si se supse la buze; oamenii isi
luara palariile din cap si se netezira la par... iar Florita toca din razboi.

Abia fura gatiti, pana ce sosi si imparatul si navali cu ceata cea stralucita asupra crasmei.
Imparatul, feciorul cel de imparat si voinicii cei mandri se coborara cu totii de pe cai, zisera
'"buna ziua" si baura vin de cela bun... Dupa ce si-au baut vinul si si-au zis vorbele, incalecara apoi
si se dusera inca mai repede decat cum au fost venit... De Florita... nimeni n-a intrebat, nimeni nu
s-a ingrijit... Numai feciorului de imparat i se parea cum ca nu e precum ar trebui sa fie: cum ca
vinul nu e ca lauda, cum ca crasmarita nu e ca vestea... Ce sa faci insa? si el dete pinteni la cal si
se repezi mai departe cu ceata cea stralucita... Dupa ce imparatul, voinicii si feciorul de imparat
s-au fost departat, crasmarita chema la sine pe Baba Boanta, o vrajitoare vestita, care era atata
de batrana, incat tinea minte cand codrii erau ca iarba, muntii ca musuroiul si vaile ca si
cretaturile la ea pe fata... atat de batrana era Boanta... si de cand traieste n-a facut alta decat
vraji si alte lucruri ascunse si nepricepute... Acuma era vorba ca sa faca ce va face cu sarmana de
Florita.

Dupa multa vorba si indelungata sfatuire, crasmarita se intelese cu Boanta ca asta sa lege pe
Florita la ochi, s-o duca in codru, sa-i scoata ochii si s-o lase acolo, ca s-o manance fiarele si alte
grozavenii de acelea din codru si de prin guduroaiele intunecoase. Mult sfat nu s-a facut dupa
aceea. Boanta merse in pivnita, lega pe Florita la ochi... si facu precum i s-a fost zis. Cand ele
ajunsera in adancul codrului, pe unde fiinta omeneasca n-a calcat de cand e lumea, Boanta scoase
cutitul cel mare, dezlega legatoarea cea neagra de pe ochii Floritei si facu, ca sa-si faca treaba...
Abia privi insa la Florita in fata si in ochi, ea scapa cutitul din mana si stete uimita si incremenita
- cum sta omul cand mare lucru i se pune in cale... Multi ani a trait si multa lume a umblat Baba
Boanta: pe Florita n-a vazut-o decat o data... De frumoasa ce-o vedea, ii parea cum ca nici n-o
vede, ci numai si-o gandeste... Florita... sta si ea uimita de ce vedea: ea - sarmana! - nu stia ce are
sa i se faca, ce are sa pateasca.

Cum Florita si Boanta stateau asa uimite, deodata, ca din pusca, sari o caprioara dintr-un tufar, si
cum sari, cum trecu pe langa Florita, cum privi la ea, asa privi, incat ochii amandoi, si cel de-a
dreapta, si cel de-a stanga, ii sarira din cap si cazura la Florita in poala. Baba Boanta multami lui
Dumnezeu cum ca nu e silita sa faca un pacat mare, lua ochii cei de caprioara si-i duse, ca sa spuie
carciumaritei cum ca i-a scos de la Florita din cap. Florita ramase singura si parasita... Ce sa
faca? Porni incotro o dusera ochii si norocul. Multe zile si multe nopti a pribegit Florita asa
singura prin codru, fara s-auda grai pamantesc, fara sa vada fiinta omeneasca. Numai din cand in
cand i se ivea cate o fiara salbatica in cale si asta ramanea insa privind din departare, o urma o
bucatica de cale si apoi se ascundea in tufele dese. Florita mergea cantand mai departe... Unde -
nici ea singura nu stia... mergea... mergea... Intr-atatea si atatea zile, tocmai in revarsatul zorilor,
pe cand se dezvelea ziua din noapte, vazu cum ca vede ceva asa ca o casa, zarindu-se printre
frunzele copacilor. Inaintea casei lucra un om ghebos ceva - nu stiu ce - aplecat la pamant. dar
lucra, incat nici cu trasnetul n-ai fi putut sa-1 trezesti de la lucru... Dar cum lucra? - nu ca alta
lume. Toate le facea intoarse si sucite, ca si omul adica care nu pricepe lucrul de care s-a prins.
El lucra la un pui... Mai inainte il ciupeli si numai dupa aceea il opari cu apa fiarta - mai inainte il
drese si numai dupa aceea il ciupeli si il opari...

Cand Florita vazu cat de necioplit mi se misca ghebosul, ea nu se putu rabda ca sa nu mearga sa-1
invete si sa-i ajute...
- Bun lucru, badita! grai Florita bland ca totdeauna... Ghebosul privi indarat cand auzi, asa ca prin
vis, vorba cea dulce a Floritei, si cand privi si vazu ce vede... poate acum fiecare sa stie ce
trebuie sa fie atunci cand un ghebos priveste in fata Floritei. Ghebosul scapa si cutitul, si puiul, si
toate le scapa din mana, si sta inaintea Floritei, incat i se parea c-acuma nici nu e ghebos mai
mult... Dar nici Florita nu sta la flori si frunze! Ghebosul era atat de had, cat Florita de frumoasa:
cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul carlig, cu parul parlit...
- Ce ai de gand cu puiul? intreba Florita dupa ce-i mai trecu ameteala.
- Am sa-1 frig pentru tovarasi, raspunse ghebosul cam cu jumatate de gura, ca omul din care scoti
vorba cu frica.
- Ce tovarasi? il intreba Florita.

Ghebosul privi lung la Florita, ca un om care ar vrea sa zica ceva si nu stie cum s-o scoata mai
nimerit.
- Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inima. Asta e casa celor doisprezece hoti de codru.
Ei s-au dus la hotii, si eu am ramas acasa ca sa le fac de mancare. Asa e, doisprezece hoti - hoti
de codru si grozavi, cu capitanul lor cel infricosat au locuit in asta casa... si stie toata lumea cum
ca hotii de codru se spala in toata dimineata cu sange de copil nebotezat si sange de fete mari iar
in fata de om nu pot sa priveasca pentru ca samtesc junghi in spete, si-n cap, si pe toate laturile...
Nu e minune, dar, daca Florita nu s-a infricosat -zau ca nu s-a infricosat, ci, cu vorba vesela si ras
pe buze, a zis catre ghebos:
- Un pui pentru doisprezece hoti? Nici pe-o masea n-are sa le ajunga.
- Vezi bine ca doara nu am atata pricepere, raspunse ghebosul facandu-se si el intelept. Ieri le-
am fript un juncan, iar ei m-au batut c-a fost prea mult; astazi stiu ca nu m-or bate.
- Iar astazi te-or bate pentru ca le-ai fript prea putin... Aide ca sa te invat eu ce, cum si cat sa
faci, zise Florita sarind sprintena, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma taie patru pui si-i fierse, taie doi purcei si-i fripse, facu o zamuta buna si calda si arata
ghebosului cum are sa faca de aici inainte.
- Iaca asa, dragul meu, si asa... si asa - il invata adica precum invata o maica buna si ingrijitoare.Ca
nu cumva sa se intample ceva cu hotii, ghebosul spuse Floritei cum ca sa-i spuie lui pe cand are sa
fie gata cu mancarile, sa fuga cat o duc picioarele ca sa nu cada in manile hotilor caci el numai
atunci va canta din fiuierasul cel mic, care cheama pe hoti la pranz. Florita gati mancarea, puse
vasele pe masa, mai curati, mai netezi, facu casa incat numai de-un drag sa sezi in ea, apoi se puse
la vorba cu ghebosul si vorbira... vorbira pana ce uitara de hoti, de fluierita, de toate. In adancul
codrului hotii incepura sa flamanzeasca, sa se supere si, care de care mai cu greu la inima, sa
porneasca catre casa... Hei! Ghebosule, ghebosule, mare necaz ti-ai facut!

- Ce se samte aici? intreba Florita samtind ceva, ca si cand ar fi sange sau asa ceva...
- Vai! Sarmanul de mine! striga ghebosul inspaimantat, vin hotii! Fugi! Ba nu fugi, caci n-ai vreme
de fuga... Ascunde-te sub pat. Florita - de frica, ce sa faca? - se ascunse sub pat. Iar cei
doisprezece hoti de codru veneau tot unul dupa altul, si inca din departare s-auzea cum ziceau ca
au sa-l ucida, sa-l turteasca, sa-l taie bucatele pe ghebosul... Cum nu? cand ei rabdau de foame...
ei... hoti ca dansii! Ghebosul le iesi in cale, ca sa-i roage de iertare si sa le spuna cum ca le-a facut
mancaruri bune.
- Sa taci deloc! grai capitanul. Nu-mi prieste mancarea pana ce nu ma spal cu sangele tau.
Dupa aceea intra in casa pentru ca s-aduca cutitul cel mare; iar ceilalti prinsera pe ghebos si-l
facura nod.

Cand capitanul intra pe prag, el ramase stand uimit in loc; i se parea ca asta casa neteda si curata
nu e a lui.
- Mai oameni! grai catre cei de afara, veniti incoace!
- Ce e? intrebara cei de-afara.
- Veniti cand zic! Cand hotii pasira pe prag, ei privira inca mai uimiti decat capitanul la casa lor...
Asa privind, le trecu de manie si iarasi le veni foamea; se asezara unul dupa altul la masa.
Ghebosul ca si omul care era s-o pateasca, se facu sprinten, fugi la vatra si intra cu mancarurile
in casa. Cand capitanul samti mirosul aburilor din zeama:
- Mai, grai catre ghebos, pentru ca mi-ai curatit casa, te lasam pana dupa pranz. Apoi lua lingura,
gusta din zeama si o purta prin gura.
- Ce mancare e asta? intreba dupa aceea.
- Zeama, cu cinste sa fie zis, zeama calduta, raspunse ghebosul.
- Buna mancare! grai capitanul. Lua dupa aceea lingura, dete la fiecare hot cate trei linguri, si ce
ramase isi tinu sie.

Hotii isi mancara particica si dupa aceea privira, lingandu-se pe buze, la particica capitanului.
Ghebosul intra cu carnea cea de pui.
- Ce e aceasta? intreba capitanul.
- Pui, pui fript, raspunse ghebosul. Capitanul isi taie o bucatica, gusta si apoi grai catre ghebos:
- Mai, asta s-o fi adus tu mai inainte! Pentru ca ne-ai facut atat de bune mancari, noi cu totii te
iertam! Dupa aceea lua cutitul, taie la fiecare hot cate o bucatica si ce ramase isi tinu sie. Hotii
mancara bucatelele, dupa aceea incepura sa priveasca la bucatile capitanului, lingandu-se pe
degete... iara capitanul de la o vreme incepu sa rasufle cu greu si sa manance cu taraita, numai de
aici, de acolea cate o bucatica cate un fir, ca si omul care ar manca si nu mai poate manca de satul
ce e, saracul...

- Frate capitane, grai unul dintre hotii cei flamanzi, tu te-ai saturat: da-ne noua ce a ramas!
- Ce? li zise capitanul, sau n-ati avut si voi: asta o tin pentru mine - pentru ca s-o mananc deseara.
- Sa nu fie cu suparare, grai ghebosul, mai sunt inca si alte mancari.
- Auziti voi? zise capitanul, celelalte sunt ale voastre.
- Ba nu! graira hotii, noi vrem sa mancam din asta, caci asta e buna!...

Vorba din vorba: hotii incepura a se certa... Unii ca asta, altii ca ceea; treaba sta rau, si daca
ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripti in casa, zau nu cred ca nu s-ar fi intamplat un lucru
nesfarsit. Cand insa mirosul fripturii le intra in nas indata se stamparara.
- Ce e aceea? intreba capitanul.
- Purcel, purcelus fript! raspunse ghebosul. Capitanul gusta... Asa ceva pana acuma nici in vis n-a
gustat.
- Mai prostule! grai catre ghebos, acuma trebuia sa-l aduci tu pe acesta? Sa mi-l pui mie pe sara,
si dete puii la ceilalti hoti.
- Sa ne dai purcei! graira hotii, ai zis ca ce vine e al nostru.
- Ce? sau n-ati zis voi ca puii sa vi-i dau? zise capitanul maniindu-se urat.

O vorba nu zic mai mult!... Hm! aceea nu e gluma cand capitanul zice asa vorbe catre tovarasii sai
flamanzi... Poate acuma fiecare stie ce e aceea cand unsprezece hoti se bat cu capitanul lor!...
Sarmana de Florita! daca ar fi stiut ea cum ca asta are sa fie din mancarile cele bune... Zburau,
Doamne, sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri, si se bateau hotii precum se bat nourii in capete
si se prapadesc... Asa lucru n-a fost inca de cand e lumea! Si Florita?... Bun e sufletul bun!
Doamne, bun el... Bun ca si darul si mana lui Dumnezeu! Cand hotii se bateau, sfaramau si
prapadeau mai a pieire, Florita nu se mai putu rabda ci iesi de sub pat si se puse tocmai in mijlocul
lor. Si cum s-a pus, a stat acolo intre ei, intre hotii cei infricosati, batausi si hoti de codru. Ce-a
fost dupa aceea, cum s-a facut, cum s-a sfarsit, aceea e acuma treaba lor... Oare, Doamne... cand
vede cineva pe Florita, s-ar mai putea bate si supara, i-ar mai putea veni gand rau si neimpacat?...
Hotii stetera toti incremeniti si amutira si scapara sabiile, cutitele si fel de fel de lucruri ce
aveau in mana: li se parea cum ca a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca sa-i
traga la socoteala pentru pacatele lor cele multe in rautatea lor cea mare si infricosata si
hoteasca... iara Florita le grai in graiul ei cel bland:

- Nu va suparati, badisorilor, ca daca doriti, iarasi va fac mancarile inca mai bine, si mai caldute
decat cum au fost cele de astazi. Hotilor li se parea ca cerul s-a daramat asupra lor, si muntii, si
codrii, cand auzira vorba Floritei... De aici inainte Florita ramase la casa hotilor; ii ingriji, ii
curati, le facu mancaruri bune, ii tinu la povesti frumoase si la vorbe blande; iar hotii nu se mai
miscara de-acasa. Le parea ca de aici inainte nici n-au ce sa cerce in lume... Asa merse asta pana
ce li se sfarsira mancarile: ajunsera ca abia mai aveau bucate pentru trei zile si trei nopti. Apoi
nici unul nu voia sa se urneasca de acasa pentru ca sa castige; fiecare voia sa taie lemne, sa faca
foc, sa spele, sa mature, sa varuiasca, sa ingrijeasca gradina cea cu flori, sa faca adica pe placul
si dorinta Floritei.

Intr-o zi, Florita merse in gradina cea cu flori, ca sa vada cum si ce, si afla ca un porc salbatec a
facut mare zguduire printre straturi si, afland, tare si mult s-a intristat. Hotii, cum auzira, cu
totii sarira la pustile cele ruginite si mersera si gonira si nu se oprira pana ce nu-1 impuscara pe
porcul cel salbatec. Cand capitanul, care era cel mai sprinten dintre toti, venea cu el in spate, asa
parea de falos, asa privea de mandru, meat erai sa crezi c-a stat de vorba cu Sf. Petru... De aici
inainte fiecare hot voia sa fie cel mai harnic, mai de treaba si mai voinic. Ghebosul, cel mai
intelept dintre dansii, ii imparti in doua, sase insi trebuia sa mearga in toata ziua la castig, iar
altii sase aveau sa ramana acasa pentru ca sa lucreze dupa porunca ghebosului si dorinta Floritei.
Cei mai isteti dintre hoti se dusera in cetatea imparatului si cumparara cu multi bani fel de fel de
lucruri frumoase si le adusera, ca sa le puna la capataiul Floritei, asa ca nimeni sa nu stie cine le-a
pus.. Si apoi li se innebuneau mintile cand vedeau cum ca Floritei ii sare inima de bucurie cand
dimineata isi afla carpele cele frumoase la capataiul patului. Asa curgea traiul hotilor de cand ei
au dat de Florita si asa traiul Floritei de cand ea a dat de hoti. Iti rade inima cand iti aduci
aminte! Hei! dar lumea e rea. Bag seama, nici Dumnezeu nu vrea ca in lume sa fie numai bine!...

Crasmarita dupa multa vreme iarasi privi in cautatoare, iarasi intreba, cautatoarea iarasi ii
raspunse si iarasi facu vorba cu Baba Boanta... Ce-ti e muierea vicleana! nici in fundul inimii nu-ti
lasa pace si trai bun... Baba Boanta isi facu trebile, afla cum si ce e cu Florita si unde se afla ea,
porni apoi in cale catre codrul cel vestit... Cand era s-ajunga la casa hotilor, afla ca vede niste
oameni vorbind: erau cei sase hoti ce stau cu ghebosul la sfat. Ea lua septe frunze verzi de pe
creanga unui stejar, grai asupra lor cateva cuvinte ce sunau a vraja, sufla de trei ori asupra lor.
Baba n-a su-flat bine, pana ce frunzele se vestejira si hotii adormira toti septe, unul dupa altul.
Acuma Baba Boanta intra la Florita in casa, spuse cum ca-i aduce "sanatate si voie buna" de la
maica sa cea buna; ii dete apoi un inel de aur, frumos si rotund. Florita - dar de unde sa poata
gandi rau prin capul ei! - ea trase inelul pe degetul cel mijlociu si nici nu-1 trase cum se trage,
pana ce si cazu la pamant.

Dupa ce Boanta isi facu treaba, ea isi lua carja de dupa cuptor si o sterse din cale. Nu-i venea la
socoteala ca sa stea inca mult, fiindca stia cum ca multa vreme n-are sa treaca pana ce hotii se
vor trezi din somn, si hotii cei din codru, zau! nici pentru o Boanta nu sunt lucru de gluma. Cand
hotii intrara in casa si cand ceilalti sosira, stie acum fiecare ce e aceea cand doisprezece hoti de
codru plang din ruptul sufletului, meat pietrele se misca... numai Florita nu se misca; caci ea era
moarta; moarta... ca si moarta. In durerea lor cea mare, n-avura incotro: hotarara s-o imbrace
frumos pe Florita, sa-i faca un mormant, si... vai s-amar cand vine pana intr-atata! Cum steteau ei
insa asa langa mort, vazura ceva ce inca n-au vazut: inelul Boantei... Cat ce trasera inelul de pe
deget, Florita isi deschise ochii si se facu mai vie decat a fost candva. In bucuria lor cea mare,
hotii mersera in cealalta zi in satul imparatului si cumparara toate inelele si tot aurul ce se afla in
targ si-l detera Floritei, pentru ca sa nu mai primeasca de la altii. Si apoi grijeau Doamne! cum pot
numai hotii sa grijeasca pe Florita, cand se tem ca o vor pierde. Peste septe luni, septe saptamani
si septe zile, crasmarita iarasi privi in cautatoare, iarasi auzi vorbele suparatoare, iarasi chema la
sine pe Baba Boanta si iarasi trimise primejdia asupra Floritei. Boanta facu ca si cellalt rand, si
dupa ce adormira hotii iarasi intra la Florita, ii zise "sanatate si voie buna" si ii dete o rochie de
matase, graind:

- Iaca, ti-a trimis-o maica-ta cea buna ca sa te impodobesti cu ea. Florita, de bucurie ca a primit
veste de-acasa, imbraca rochia ca sa vada cum ii sade. Nici nu trebuie sa spun ca asta data
Florita cazu mai moarta. Boanta fugi mai iute, durerea hotilor fu mai mare si invierea mai
puternica si mai imbucuratoare decat inainte de asta cu atatea saptamani. Acum hotii cumparara
toate matasurile si frumusetile ce se aflau la negutatorii cei mari si imparatesti; iar ingrijirea lor
se facu pe de septe ori cate septe mai mare decat ce a fost candva. Peste noua luni, noua
saptamani si noua zile crasmarita, acuma de a treia oara, adica de a doua oara de a treia oara,
iarasi se fali catre cautatoare cu frumusetea sa.
- Esti frumoasa, ii raspunse cautatoarea, dar Florita e mai frumoasa, de o suta si o mie de ori mai
frumoasa decat ce-a fost ea insasi candva, si traieste ca o imparateasa.

- Dupa aceste vorbe, crasmarita n-a mai chemat pe Boanta la sine, ci si-a legat catrinta si ea
insasi s-a dus la coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au facut, aceea nu se poate
spune... Bune ganduri cu de-a buna seama nu le-a trecut prin minte... Vai si amar de acela ce da de
rau cu muierile! Boanta se sufleca, acuma chiar de a treia oara, si aceea nu e gluma cand o
vrajitoare ca si Boanta se sufleca, cum inainte de asta nu s-a mai suflecat inca... De asta data nici
nu porni pe picioare, ci in miez de noapte, calarind pe o prajina stramba... Mare primejdie trebuie
sa fi fost in gandul ei ca s-a opintit atat de babeste!

De cand Florita murise in doua randuri, hotii nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau de
paza, cum stai cand de mare necaz si primejdie te temi. Pentru ca nu cumva sa-i cuprinda somnul,
unul dintre ei totdeauna trebuia sa se culce pe un pat de spini, iara sub pat era jaratec viu si
infocat... Boanta vazu ca acuma cu una, cu doua n-are s-o ispraveasca; ea facu dar lucruri,
vrajitorii si fel de fel de taine, incat mintea curata nici nu le putea gandi... Pentru ca sa adoarma
pe hoti, ea acuma nu mai facu vraja cea mai mica, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare si
nemaipomenita, meat ti se ridica perii in varful capului cand te gandesti la ea. Lua un ac subtirel si
mic, dar mic si subtirel, meat nici cu varful limbii nu puteai sa-1 samtesti, dar inca sa-1 vezi cu
ochii, impunse doisprezece stejari cu acest ac, grai o multime de zicali incalcite, se-ntoarse de
trei ori peste cap, si hotii, toti doisprezece, impreuna cu ghebosul, chiar si acela de pe spini si
jaratec, adormira ca morti. Cand Boanta intra, acuma de a treia oara, in casa la Florita, ea zise nu
numai "sanatate si voie bune", ci alte vorbe care de care mai frumoase si mai dulci. cum vorbesc
adica babele cand voiesc sa-ti strice firea... iara Floritei ii sarea inima de bucuric cand auzea
atata veste buna si frumoasa de la "ai sai".

- Sa te impodobesc ca pe o imparateasa, mi-a poruncit maica-ta cea buna, grai Boanta intr-un
tarziu. Sa-ti pieptan eu parul si sa ti-l... De unde ar putea Florita sa nu faca precum a dorit
maica-sa cea dulce?... Ea lasa ca Boanta sa o pieptene, si Boanta o pieptana, atata de frumos o
pieptana, atat de frumos ii impleti parul, meat i se incurcau ochii cand privea la ea si nu stia pe
unde o vede mai framoasa. Dar Boanta nici nu fuse gata cu pieptanul, pana ce Florita si cazu
moarta, mai moarta decat a fost candva in viata ei... Boanta i-a fost impletit firul mortii in par.

Dupa ce Boanta isi facu pacatul, ea se sui pe prajina cea stramba si se departa mai rapede decat
Vantoasele. Cand hotii aflara cum ca iarasi nu e bine, ei detera a fugi care incotro, a se opinti din
ruptul sufletului, ca doara cumva sa invie pe Florita si de a treia oara; ii trasera inelele de pe
degete, ii dezbracara rochia, ii luara salba de pe piept: dar Florita ramase moarta si hotii cei
doisprezece - hoti grozavi din fundul codru-lui - incet-incet, unul dupa altul, incepura sa planga,
nu cum plang copiii, ci cum plange omul cand vede ca acuma toate s-au sfarsit, ca de aci inainte nu
mai are ce sa faca.

Cand Florita fu cu totul dezbracata, hotii incetara a plange si ramasera cu totii incremeniti: li se
opri suflarea si-i parasi sufletul.
- S-o despletim! grai ghebosul.
- Sa fereasca Dumnezeu! raspunse capitanul; asa de frumos numai ea stie impleti cu degetele ei
cele rnaruntele.
- Da, da! zisera ceilalti hoti. Daca a venit acuma pana intr-atata, sa fie macar si moarta precum a
fost mai frumoasa-n viata.

De aci inainte hotii multa vorba nu facura; nici n-aveau ce sa-si mai zica; imbracara pe Florita in
cele mai frumoase giulgiuri, ii puse fiecare cate un crinisor pe frunte, alesera cel mai frumos
copac din codru, facura un cosciug, cum ei il stiau a face mai frumos, asezara pe Florita in cosciug
si-i aprinsera la cap o lumina de ceara curata, topita tocmai din fagurele in care a fost matca
albinelor... Dupa ce le gatira astea, cautara cea mai inalta poiana din codru si unde erau cele mai
multe flori, facura un mormant de trei ori mai adanc decat era de lat si de trei ori mai lat decat
era de lung... si apoi... sarutara fiecare pe Florita in mijlocul fruntii si o luara, si o dusera...
- Ho! stati! grai ghebosul cand vazu ca hotii voiesc sa arunce pamant asupra Floritei. Pamant pe
trupul ei? Nu va temeti de maica lui Dumnezeu? Hotii, toti, unul dupa altul, lasara pamantul din
mana; le venea sa intre in pamant de rusinea pacatului ce era sa faca. Cand era sa porneasca catre
casa, nici unul nu putea sa faca inceputul: erau legati de pamant si samteau ca acasa nu au ce sa
mai caute... Se asezara dar jur imprejur pe langa mormantul Floritei si privira... privira, pana ce,
privind, murira toti doisprezece, unul dupa altul. Doisprezece hoti au murit si ghebosul impreuna
cu dansii... Sarmanii de ei! mai c-au fost oameni de treaba.

Bag sama asa a fost sa fie... Multa, foarte multa vreme a stat Florita asezata in mormant; pe
langa mormant, pamantul ce sta in jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai
frumoase si nemaipomenite, si florile nu cresc ca si buretii peste noapte... Dupa multa vreme
dara, feciorul imparatului a venit cu multi oameni si cu mare treaba ca sa vaneze prin codru...
Deodata auzira cum fac cainii mare larma si mare latratura. Feciorul imparatului trimise pe cativa
argati dintre cei mai tari la inima, ca sa vada ce e, cum si pentru ce. Argatii venira si spusera ca
s-au adunat cainii intr-o poiana inalta si luminoasa si, suindu-se pe un damb cu flori, toti cu totii,
cu mic cu mare, au inceput nu sa latre, ci sa urle, cum urla cainele cand vede bufnita strigand pe
hornul casei, ori cand arde casa stapanului sau, sa urle adica a primejdie. Feciorul cel de imparat -
fecior de imparat adica, care nu se multumeste cu una, cu doua - porunci argatilor sa-l astepte si
se duse ca sa vada el cu ochii si s-auda cu urechile lui de treaba cainilor.

Cand samtira cainii apropierea stapanului lor, ei incetara a da semn de primejdie si detera a-si
misca cozile. Hei! dar din loc nu se miscara pana ce nu pasi feciorul cel de imparat in florile cele
frumoase!... Fecior de imparat, fecior de imparat... doisprezece oameni impietriti nu sunt gluma!
zau, si chiar un fecior de imparat trebuie sa tresara cand ii vede printre flori - si apoi cand privi
in mormant?... Feciorului de imparat ii para cum ca chiar si al lui suflet a impietrit cand vazu pe
Floarea Codrilor... El a vazut multe fete de imparat: Florita e insa Florita... Cand vazu dar ca
Florita e moarta, el se intrista, dupa aceea se supara si, mai la urma, atata de grozav se amari,
incat ii venea ca sa ia lumea in gheare si asa sa deie cu ea de pamant, meat toata sa se sfarme, ca
nici samanta sa nu rasara din ea!...

Ei! dar feciorii cei de imparat sunt scurti la vorba. "Daca n-am vazut-o vie, s-o vad cel putin
moarta", isi zise el, si apoi merse la argati, le porunci ca sa porneasca spre casa. Numai doi oameni
credinciosi tinu la sine, si cand se facu noapte, cu acesti doi impreuna scoasera pe Florita din
mormant si o dusera prin ascuns la curtea imparatului... Dupa ce Florita fu bine pusa, ca nimeni sa
nu afle de ea, feciorul imparatului porunci argatilor sa taca despre cele ce au facut si vazut si n-
au mai vazut, si-si facu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douasprezece case ce se
aflau in curtea imparatului, aseza pe Floarea Codrilor in cea mai frumoasa dintre ele, porunci ca
douasprezece fete, cele mai sprintene, sa grijeasca pe Florita zi si noapte, sa o aseze intr-un
leagan de aur si sa o legene ca si cand ar fi vie. Fata Floritei si acuma era rumena, crinisorii de pe
fruntea ei nici acuma n-au vestejit si parul ei si acuma tot atat de frumos era pieptanat si
impletit; feciorul cel de imparat dete porunca aspra ca nimeni sa nu atinga crinisorii si parul... De
aici inainte, Fat-Frumosul
Imparatesc, de dimineata pana seara si de seara pana dimineata, nu se misca de langa leaganul
Floritei: privea, privea in fata cea frumoasa, pana ce adormea privind si cu ochii deschisi. Cele
douasprezece fete ce aveau sa grijeasca pe Florita nu mai incetau a-si sparge capul asupra
poruncii aspre ce li s-a dat. "Oare pentru ce sa nu atingem crinisorii si pentru ce sa nu-i despletim
parul? si daca am face, ce s-ar face? cum ar fi?" se intrebau ele in gandul lor. As a e muierea! n-
are odihna pana ce nu afla ce ar dori sa stie.
- Stiti voi ce? grai cea mai sireata dintre ele. Feciorul imparatului doarme: aide s-atingem si sa
despletim; pana cand el se trezeste, noi iarasi facem precum a fost. La astfel de lucruri multa
vorba nu fac muierile: ele incepura sa despleteasca pe Florita. si cum o despletira, ii scoasera
firul mortii din par, iara Florita, Floarea Codrilor, se facu mai vie, mai frumoasa si mai sprintena
decat ce a fost candva in viata ei. Cand fetele vazura mortii razand, ele, inspaimantate si
invrajbite, fugira care incotro. Din larma ce facura se trezi si feciorul cel de imparat. Acuma
poate fiecare sa stie ce e aceea cand feciorul cel de imparat vede pe Floarea Codrilor chiar vie,
priveste in ochii ei cei blanzi si aude vorba ei cea dulce. Infricosat si grozav, si nemaipomenit de
frumos lucru trebuie sa fie asa ceva.

Feciorul imparatului nici trei vorbe n-a grait pana ce a si mers vestea in curte cum ca "iaca asa si
asa", ca s-a intamplat adica ce s-a intamplat cu minune si cu taina nepriceputa; si cand a venit
imparatul cel batran ca sa vada ce e, cum si pentru ce, el atat de tare s-a speriat, incat ii
innegrira perii capului si injuni cu septezeci si septe de ani! Dupa ce oamenii se dezmeticira,
Florita stete de vorba cu ei si le spuse cum si ce, de unde si pana unde, iaca incoace si incolo,
adica toata intamplarea si patimile ei. Imparatul cel batran asculta, precum asculti la copilasi
cand incep sa vorbeasca, asculta adica incat ii sta rasuflarea in loc, si precum asculta, el tare si
foarte mult se supara cand auzea cate toate despre suferintele sarmanei de Florita; iara cand
asta inceta cu vorba, el grai catre ea cu vorba lui cea blanda si imparateasca:

- Fatul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca sa vii tu la casa mea, sa imi fii mie nora si
nevasta feciorului meu.
Florita nu zise nimic, ci privi numai asa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de imparat...
iara feciorului i se facura vorbele nod si crampita tocmai pe varful limbii. Pana ce zici "una, doua,
trei", vestea despre cununia feciorului de imparat ajunse pana in cele patru colturi ale lumii. Pana
si orbii si schiopii pornira in cale, ca sa vina, sa vada, si sa nu mai uite cat vor trai. Crasmarita cea
frumoasa nici ea nu se putea sa ramana acasa: se gati dar, cum numai ea stia, si cand fuse gatita,
iarasi intreba pe cautatoare, acuma de a septea oara - de-a septea oara, asta nu e gluma!

- Frumoasa, aau! raspunse cautatoarea, dar Florita e mireasa de imparat!
Cand crasmarita auzi aceste vorbe, ea porunci ca sa lase tot vinul sa curga, sa sparga toate
vasele, si porni catre fiica sa cea draga si ginere-sau imparatesc. Se facu apoi o nunta, o cununie
si un ospat decat care mai vestit si mai minunat de cand e lumea n-a fost; chiar si copiii cei de
tigan mancau cu linguri de aur, iar dupa ce-au mancat si le duceau cu sine acasa, ca sa le aiba si sa
tina minte. Dupa nunta, imparatul porunci ca sa se faca o casa cu peretii de oglinda, sa se adune,
cele mai frumoase neveste din tara si sa inchida pe crasmarita cea vicleana cu ele, pentru ca sa
vada si vazand, sa se surpe in gandul ei, cum ca nu-i ea cea mai frumoasa in tara. Iar Florita si
feciorul cel de imparat traita fericiti si fara suparare, cum traiesc oamenii buni la suflet si
intelepti la minte, incat vestea despre ei ajunse chiar si pana la noi...
Lupul cel Nazdravan si Fat-Frumos

A fost odata un imparat si o imparateasa. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe langa palaturile lor o
gradina foarte frumoasa. si atat de drag ii era florile acestui imparat, incat insusi cu multa
tragere de inima le plivea si ingrijea de gradina. in fundul acestei gradini crescuse un mar cu totul
si cu totul de aur. imparatul nu mai putea de bucurie ca in gradina sa se afla un asa pom cum nu se
gasea in toata lumea. Se tot intorcea pe langa dansul si se tot uita pe de toate partile la el, de i
se scurgeau ochii. Cand, intr-o zi, vazu ca pomul inmugureste, infloreste, se scutura florile si
roadele se arata: apoi spre seara da in parguiala. ii zambea mustata imparatului si ii lasa gura apa,
cand se gandea ca a doua zi o sa aiba la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pana atunci.

A doua zi nu se luminase bine de ziua, si imparatul era in gradina ca sa vaza merele cele aurite si
sa-si impace nesatiul ce avea de a se uita la dansele. Dara ramase ca iesit din minti, cand, in loc de
mere coapte aurii, vazu ca pomul inmugurise din nou, iara merele nicairi. inca fiind acolo, vazu cum
infloreste pomul, cum ii cade florile si cum roadele se arata iarasi. Atunci ii mai veni inima la loc si
se multumi a astepta pana a doua zi. in ziua urmatoare, ia merele de unde nu e. S-a suparat
imparatul, nevoie mare, si porunci ca paznici sa se uite sa prinza pe hoti. Dara asi! unde e pomana
aia!

Pomul inflorea in fiecare zi, se scuturau florile, rodul crestea si seara da in parg. Noaptea se
cocea. Oarecine venea atunci si le lua, fara sa prinza de veste oamenii imparatului. Pare ca era un
lucru facut: acel cineva care lua merele isi batea joc si de imparatul si de toti paznicii lui. Acest
imparat acum nu-i mai era ca nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era ca nici
parga acestui pom nu o vazuse macar. Aceasta il intrista pana intr-atata incat p-aci p-aci era sa
se scoboare din scaunul imparatiei si sa-l dea celui ce se va lega a prinde pe hot.

Fiii acestui imparat, pasamite ca-i simtira gandul caci venira inaintea lui si-l rugara sa-i lase a
pandi si ei. Mare fu bucuria imparatului cand auzi din gura fiului sau celui mai mare legatura ce
facea de a pune mana pe hot. Le dete, deci, voie, si ei se pusera pe lucru. Pandi in ziua dintai fiul
cel mare; dara pati rusinea ce patise si ceilalti pandari din naintea lui. A doua zi pandi si cel
mijlociu; dara nici el nu fu mai breaz, ci se intoarse la tatal sau cu nasul in jos. Ei spusera ca pana
la miezul noptii o duc cum o duc, dara ca dupa aceea nu se pot tine pe picioare de piroteala ce-i
apuca si cad intr-un somn adanc, si nu mai stiu nimic. Fiul cel mai mic asculta si tacea. Apoi, dupa
ce sfarsi de spus fratii cei mai mari ce li se intamplase, se ceru si el de la tata-sau ca sa-l lase sa
pandeasca si el. Cat de trist era tata-sau pentru ca nu se gasea nici un voinic care sa-i prinza pe
hotii merelor rase cand il auzi. Iara dupa multe rugaciuni se indupleca. Atunci fiul cel mai mic se
pregati de panda.

Cum veni seara, isi lua tolba cu sagetile, arcul si palosul, si se duse in gradina, isi alese un loc
singuratic si departat de orice pom si de ziduri, astfel ca sa n-aiba de ce se rezema. Se hotari a
sta in picioare pe un trunchi de pom taiat, astfel incat cand i-ar veni somn si ar motai, sa caza jos
si sa se destepte. Asa facu, si dupa ce cazu de vro doua ori, i se sperie somnul si ramase treaz si
nebantuit de piroteala. Cand, colea despre ziua, cand somnul e mai dulce, auzi un falfait ca de un
stol de paseri ca se apropie. Trase cu urechea si simti ca cineva jumuleste pomul de mere. Scoase
o sageata din tolba, o aseza la arc si, trac! trase o sageata si nu se facu nici o miscare. Trac! mai
trase una si iarasi nimic. Cand trase cu a treia, falfaitul se auzi din nou si el pricepu ca stolul de
pasari trebuie sa fi zburat. Se apropia de marul de aur si vazu ca hotul n-avusese timp a lua toate
merele. Luase ce luase, dara tot mai ramasese. Stand el acolo, i se paru ca vede lucind ceva pe
jos. Se pleca si ridica acel ceva ce lucea. Cand, ce sa vezi d-ta? doua pene cu totul si cu totul de
aur.

Cum se facu de ziua, culese cateva mere, le puse pe o tipsie de aur, si cu penele la caciula se duse
de le infatisa tatalui sau. Imparatul, vazand merele, mai-mai era sa-si iasa din minti, de bucurie;
dara isi tinu firea. Puse de striga prin toata cetatea ca fiul sau cel mic a izbutit sa aduca mere si
sa se afle ca hotul este o pasare. Fat-Frumos zise tatalui sau sa-i dea voie acum sa caute si pe
hot. Tatal sau nu mai voia sa stie de hot, deoarece i-a ajutat Dumnezeu sa vaza merele cele atat
de mult dorite. Dara fiul cel mic al imparatului nu se lasa numai pe aceea, ci starui pana ce
imparatul ii dete voie sa mearga a cauta si pe hot. Se gati de drum; iara cand fu a pleca, isi scoase
penele cele de aur de la caciula si le dete imparatesei muma lui, ca sa le poarte ea pana s-o
intoarce el.

Lua haine de primeneala si bani de cheltuiala, isi atarna tolba cu sagetile la spate, palosul la
coapsa stanga si, cu arcul intr-o mana si cu alta de gatul credinciosului sau, porni la drum. si aide,
si aide, merse cale lunga departata, pana ce ajunse in pustietate. Aci facu popas si sfatuindu-se
cu robul sau cel credincios, gasi cu cale sa apuce spre rasarit. Mai calatorind ei o bucata buna,
ajunse la o padure deasa si stufoasa. Prin bungetul asta de padure mergand ei pe dibuitele, caci
altfel era peste poate, zarira in departare un lup groaznic de mare si cu fruntea de arama. indata
se si gatira de aparare. Cand fura aproape de lup de o bataie de sageata puse Fat-Frumos arcul la
ochi. Vazand lupul una ca aceasta, striga:

- Stai, Fat-Frumos, nu ma sageta, ca mult bine ti-oi prinde vreodata. Fat-Frumos il asculta si lasa
arcul in jos. Apropiindu-se lupul si intrebandu-l unde merge si ce cauta prin astfel de paduri
nestrabatute de picior de om, Fat-Frumos ii spuse toata intamplarea cu merele din gradina tatalui
sau, si ca acum merge sa caute pe hot. Lupul ii spuse ca hotul era imparatul pasarilor. Ca el cand
venea a fura merele, aduna pasarile cele mai agere la zbor si cu ele in stol venea de le culegea. Ca
acea pasare se afla la imparatia de la marginea acestei paduri. ii mai spuse ca toata megiesia se
vaieta de furturile ce face ea poamelor de prin gradini, si le arata drumul cel mai apropiat si mai
lesnicios. Apoi, dandu-i un merisor frumos la vedere, ii mai zise:

- Tine, Fat-Frumos, acest merisor. Cand vei avea trebuinta de mine vreodata, sa te uiti la el, sa
gandesti la mine si eu indata voi fi acolo. Fat-Frumos priimi merisorul si-l baga in san, apoi,
luandu-si ramas bun, porni cu credinciosul sau si, strabatand desisurile padurei, ajunse la cetatea
in care se afla acea pasare. Cerceta prin cetate si se spuse ca imparatul locului aceluia o tine
intr-o colivie de aur in gradina sa. Aceasta ii fu de ajuns a sti. Dete cateva tarcoale curtii
imparatesti si lua aminte la toate amanunturile ce incongiura curtea. Cum se facu seara, veni cu
credinciosul sau si se pitula la un colt, asteptand acolo pana se linistira toti cei din curte. Apoi
credinciosul lui puindu-se piua, Fat-Frumos se urca pe dansul; d-aci pe coama zidului, si sari in
gradina. Cand puse mana pe colivie, o data tipa pasarea si, cat ai zice mei, se vazu incongiurat de o
multime de paseri, cari mai mici, cari mai mari, tipand pre limba lor. si atata larma facura, incat se
desteptara toti slujitorii imparatesti. si viind in gradina, gasira pe Fat-Frumos cu colivia in mana
si pasarile dandu-se la el sa-l sfasie, iara el aparandu-se.

Pusera slujitorii mana pe el si-l dusera la imparatul, carele si dansul se sculase sa vaza ce se
intamplase. Cum il vazu imparatul, il si cunoscu; apoi prinse a-i zice:
- Imi pare rau, Fat-Frumos, de aceasta intamplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugaciuni, sa-mi
ceri pasarea, poate m-as fi induplecat ca sa ti-o dau de bunavoia mea; dara acum, prins cu mana in
sac, cum se zice, dupa datinele noastre cu moarte trebuie sa mori. si numele iti va ramanea
pangarit cu ponosul de talhar.
- Aceasta pasare, luminate imparate, raspunse Fat-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele
de aur din pomul ce are tatane-meu in gradina sa, si de aceea am venit sa pui mana pe hot.
- Poate sa fie adevarat ceea ce spui tu, Fat-Frumos, dara la noi, impotriva datinelor noastre eu n-
am nici o putere. Numai o slujba insemnata facuta imparatiei noastre te poate scapa si de ponos
si de moarte.
- Spune ce slujba sa-ti fac, si ma voi incumete.
- De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea imparatului meu vecin, vei scapa cu
fata curata, si-ti voi da pasarea cu colivia.

Fat-Frumos priimi. si chiar in acea zi si pleca cu credinciosul sau rob. Ajungand la curtea
imparatului vecin, lua cunostinta de iapa si de imprejmuirea curtii. Apoi, cum veni seara, se aseza
cu credinciosul lui la un colt de curte, unde i se paru a fi un loc de parleaz. El vazuse iapa cum o
plimba doi slujitori, si se minuna de frumusetea ei. Ea era alba, avea capastrul aurit si impodobit
cu pietre nestemate, de lumina ca soarele. Pe la miez de noapte, cand somnul este mai dulce, Fat-
Frumos zise credinciosului sau de se puse piua, iara el se urca pe dansul, apoi pe zid si sari in
curtea imparatului. Merse pe dibuitele si in varful degetelor, pana ce ajunse la grajd; si,
deschizand usa, puse mana pe capastru si tragea iapa dupa dansul. Cum ajunse iapa la usa
grajdului, unde nincheza o data de haui vazduhul si urla toata curtea si palaturile. indata sarira
toti cu totul, pusera mana pe Fat-Frumos si-l dusera la imparatul, carele si el se sculase. Acesta,
cum vazu pe Fat-Frumos il si cunoscu. Il infrunta pentru fapta cea miseleasca ce era sa
savarseasca, si-i spuse ca datinele tarei sale da mortii pe furi, si ca impotriva acelor datine el n-
are nici o putere. Fat-Frumos ii spuse drept toata siretenia cu merele, cu pasarea si cu cele ce ii
zisese sa faca imparatul, vecinul sau.

Atunci imparatul ii zise:
- De vei putea, Fat-Frumos, sa-mi aduci pe Zana Craiasa, poate ca voi izbuti sa scapi de moarte si
sa-ti ramaie numele nepatat. Fat-Frumos se incumese si, luand pe crediciosul sau cu sine, pleca. Pe
drum isi aduse aminte de merisor. il scoase din san, se uita la dansul si se gandi la lup. si cat te-ai
sterge la ochi, lupul fu aci.
- Ce poftesti, Fat-Frumos? ii zise.
- Ce sa poftesc, ii raspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat. Cum sa fac eu acum sa ma
intorc cu isprava buna?
- De asta iti este? Las' pe mine, ca treaba este ca si sfarsita. Si pornira catesitrei spre Zana
Craiasa, facura popas intr-o padure de unde se vedea palaturile cele stralucite ale zanei. Se
invoira ca Fat-Frumos si cu credinciosul sau sa astepte la tulpina unui copac batran, pana s-o
intoarce lupul. Si mandre palaturi mai avea zana, mare. insusi lupul se mira de frumusetea si de
randuiala cea buna ce era p-acolo. Cum ajunse, facu ce facu si se furisa in gradina.

Ce sa vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le cazuse frunza, si cracile, si ramurelele, de erau
ca despuiati. Pe jos, frunzele cazute erau facute scrum de uscaciune. Numai un stuf de trandafiri
mai era infrunzit si plin de boboci, unii in floare si altii deschisi. Ca sa ajunga pana la dansul, lupul
trebui sa mearga in varful degetelor ca sa nu fasie frunzetul cel uscat, si se ascunse in acel
crangulet inflorit. Stand el acolo si pandind, iata ca iese Zana Craiasa din palaturi, insotita de
douazeci si patru de roabe, ca sa se plimbe prin gradina. Cand o vazu lupul, p-aci, p-ci era sa uite
pentru ce venise si sa se dea de gol; dar se stapani. Caci era asa de frumoasa, cat nu s-a mai
vazut si nu se va mai vedea pe fata pamantului. Avea un par, nene, cu totul si cu totul de aur.
Cositele ei lungi si stufoase, de-i batea pulpele. Cand se uita la cineva cu ochii ei ceia marii si
negri ca murele, il baga in boale; avea niste sprancene bine arcuite, de pare ca erau scrise, si o
pielita mai alba ca spuma laptelui.

Dupa ce dete cateva tarcoale prin gradina cu roabele dupa dansa, veni si la stuful de trandafir sa
rupa cateva flori. Cand lupul, care era ascuns in crang, odata se repezi, o lua in brate si pe ici ti-a
fost drumul. Iara roabele, de spaima, se imprastiara ca puii de potarniche. intr-un suflet alerga
lupul si o dete lesinata in bratele lui Fat-Frumos. Acesta, cum o vazu, se pierdu cu firea; dara
lupul ii aduse aminte ca e voinic, si-si veni in sine. Multi imparati voise sa o fure dara se rapusera.
Fat-Frumos prinsese mila de ea, si nu-i mai venea a o da altuia. Zana Craiasa, dupa ce se destepta
din lesin si se vazu in bratele lui Fat-Frumos, prinse a-i zice:
- Daca tu esti lupul care m-a furat, a ta sa fiu. Fat-Frumos ii raspunse:
- A mea sa fii, nedespartita pana la moarte.

Apoi se intelesera la cuvinte, si spuse fiecare siritenia istoriei sale. Vazand lupul dragostea ce se
incinsese intre ei zise:
- Lasati pe mine, ca toate le intocmesc eu dupa vrerea voastra. Si plecara a se intoarce de unde
venisera. Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, si se facu intocmai ca Zana Craiasa.
Pasamite lupul era nazdravan. Se vorbira ei, ca credinciosul lui Fat-Frumos sa stea cu Zana
Craiasa la tulpina unui copaci mare din padure, pana se va intoarce Fat-Frumos cu iapa sireapa.
Ajungand la imparatul cel cu iapa, Fat-Frumos ii dete pre prefacuta Zana Craiasa. Cum o vazu
imparatul, i se muia inima si prinse un dor de dansa, de nu se poate povesti. Imparatul ii zise:

- Vrednicia ta, Fat-Frumos, te-a scapat si de ocara si de moarte. Acum te si rasplatesc pentru
aceasta, dandu-ti in dar iapa. Cum puse mana pe iapa si pe capastrul cel minunat, Fat-Frumos o lua
la sanatoasa si, puind Zana Craiasa calare pe iapa, porni cu dansa si trecu hotarele acelei
imparatii. Imparatul aduna numaidecat pe sfetnicii sai si purcese la biserica ca sa se cunune cu
Zana Craiasa. Cand fu la usa bisericei, prefacuta Zana se dete de trei ori peste cap si se facu
iarasi lup, carele, clantanind din colti, isi arata dintii ranjind catre curtenii imparatului. Acestia,
cum vazura, deodata inghetara de frica. Apoi, dupa ce se mai dezmeticira, se luara dupa dansul cu
chiote si cu uideo. Dara lupul, sa te tii, parleo! lungi pasul lupeste, se duse, duluta, de nu mai dete
cu mana de dansul. si ajungand pe Fat-Frumos si pe ai sai, merse cu dansii. Cand fu aproape de
curtea imparatului cel cu pasarea, facura ca si la cellalt imparat. Lupul, schimbat in iapa sireapa,
fu dus la imparatul carele, vazand iapa, nu se mai stia de bucurie.

Dupa ce priimi cu multa omenie pe Fat-Frumos, imparatul acesta ii zise:
- Ai scapat, Fat-Frumos, si de ponos si de moarte. Iara eu imi voi tinea cuvantul imparatesc, si
multumirea mea va fi pururea cu tine. Porunci, si numaidecat i se dete pasarea, cu colivia ei cu tot.
si priimind-o Fat-Frumos, isi lua ziua buna si pleca. Ajungand in padure unde lasase pe Zana
Craiasa, iapa si pe credinciosul lui, pornira impreuna catre imparatia tatalui sau. Imparatul cel ce
priimise iapa porunci sa iasa toata oastea lui si mai-marii imparatiei sale la camp, unde voia sa li se
arate calare pe iapa cea atat de vestita. Cand il vazura ostasii, toti cu totii strigara:

- Sa traiesti, imparate, ca ai dobandit un astfel de odor! Sa-ti traiasca si iapa, care te face sa te
arati asa de maret! Si in adevar, venea, nene, iapa cu imparatul pe dansa, de nu-i da picioarele de
pamant, ci parc-ar fi zburat. Se luara la intrecere. Dara nici pomeneala nu era ca sa se apropie
cineva de aceasta iapa, caci pe toti ii lasa in urma. Cand fu la o departare buna, odata statu iapa,
tranti pe imparat, se dete de trei ori peste cap si se facu iarasi lup, si o rupse d-a fuga, si fugi, si
fugi, pana ajunse pe Fat-Frumos. Cand fura a se desparti, lupul zise lui Fat-Frumos:
- Iata, de asta data ti s-a implinit toate poftele. Pazeste-te in viata ta a nu mai pofti lucruri
peste puterea ta, caci nu vei pati bine. Apoi se despartira, ducandu-se fiecare intr-ale sale.
Ajungand la imparatia tatalui sau si auzind ca vine fiul sau cel mic, ii iesi inainte cu mare, cu mic,
ca sa-l priimeasca, dupa cum i se cuvenea. Mare fu bucuria obsteasca cand il vazura cu sotioara
cum nu se mai gasea pe fata pamantului, si cu odoare cu nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci
Fat-Frumos si facu un grajd maiestrit pentru iapa; iara colivia cu pasarea o puse in palimarul
despre gradina. Apoi tata-sau puse de se facu pregatirile de nunta. si dupa cateva zile se cununa
Fat-Frumos cu Zana Craiasa, intinse masa mare pentru bun si pentru rau, si tinura veseliile trei
zle si trei nopti incheiate. Dupa care traira in fericire, fiindca Fat-Frumos nu mai avea ce pofti. si
or fi traind si astazi, de n-or fi murit.

Bursierul

Din maidanele, vara impodobite cu flori si iarna cu zapada, de la umbra castanilor verzi si stufosi,
unde se adunau batranii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca niste ochi de aur, in jurul
careia se prigoreau bunele mele surori, din atatea cantece, si basme, si povesti, cand ai avut ochi,
inchipuire si inima, sa te pomenesti inchis in niste ziduri inalte, sa te izbesti de chipuri straine si
reci, de inimi domoale si nepasatoare, de mai-mari cari nu vor sa stie de cantece si de basme...
iaca cea mai mare nefericire din viata mea! Dezordinea si sclavia liceului, masa bursierilor, soioasa
si murdara, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a cane plouat, plescaitul lacom a
optzeci de tovarasi, si pedagogii cu ifosul lor de parveniti, asezati in capataiele celor doua mese
lungi... iaca ce ma infioara si astazi cand ma gandesc la acea viata de seapte ani.
Eram de doisprezece ani. Nu cunosteam pe nimeni din tot dormitorul. Cand lampa dim mijlocul
tavanului cu arabescuri albe si cenusii se stinse, inchisei ochii, ascultai rasuflarile ostenite si
grele ale bursierilor si mi se paru ca sub mine se deschide o prapastie fara fund... Unde era
blanda mana a mamei, ca sa-mi vare plapama pe sub mine si sa-i simt cele trei degete atingandu-
ma pe frunte, la mijloc si pe umeri, in semn de cruce, iara eu sa adorm sub paza ei si a crucii?...
Unde era Labus, canele meu, cu care hoinaream toata ziulica? Unde, pisica neagra, care mi se
tolanea d-a lungul spatelui?... Intelesei ca fericirea si libertatea mea perisera si, inchizand ochii
ca sa adorm, simtii pleoapele umflate de lacrami.

Acei cari schimbasera lacom codrul pe pane si bucatica de branza pe o cafea si pe trei feluri de
bucate, dezbracandu-se voios de zdrentele lor ca sa se imbrace cu tunica de bursier, acei cari de
mici se gandisera ca invatand carte multa vor ajunge bogati si fericiti, acei cari din intamplare nu
gustasera farmecul mangaierilor si nu auzisera vorba buna intrand pe usa parintilor lor... aceia nu
vor intelege de ce ma podidi plansul si de ce somnul si odihna nu se lipira de mine pan' la
revarsatul zorilor. Mangaierea se preface in trebuinta fatala a vietei; libertatea, gustata de mic
copil, este viata insasi. si nu vorbesc de libertatea care da nastere la atatea neintelegeri si lupte.
Libertatea mea?... Goana din campiile fara margini... santurile sarite dintr-o aruncatura... varful
dudului batran, in care ma suiam, inecandu-mi ochii in albastrul cerului... colindarile de prin
stufisurile de soc cu flori mirositoare... gaitanele verzi presarate cu rochitele-randunicii, invoalte
si stravezii, ca niste palnioare de ceara...

Libertatea mea era fara pacat, frumoasa, cu poteci serpuite printre ciucuri de flori salbatece, cu
drumuri galbui adancite in departari, parand ca fug si sa infig in fara-fundul cerului... Naluciri
fermecatoare. In prima noapte de tortura ma simtii injosit, rob, nabusit de atatea pareri de rau.
Inchideti un pui de leu in gratii de fer si indopati-l cu carne proaspata... va privi lung ingusta sa
incapere, va inchide lenes si ofilit ochii si-si va pleca binisor capul pe labe, visand, desigur, pustiul
cald si nemarginit. Ma vandusera ai mei pe o invatatura neghioaba si perversa. In noptile de iarna,
cand viscolul ma trezea in sforaitul celorlalti, imi dasiram in minte frumusetile de odinioara, si
toate se incheiau cu ticalosiile din clasa. Un profesor batran si rau. Tace ca o momaie. Deschide
gura parc-ar fi un mort care-si scuipa pamantul din gura si slomneste indesat prin stirbiturile
dintilor: "Afu-ri-situle!" Altul, gros, rosu-verzui, ca un ficat; fara gat; cu ochii umflati si repezi;
manile ii bananaie in toate partile; infige degetele in urechile cuiva si scrasneste: "U! boule!"
Altul, soios, c-un palton larg si vechi; nu-l incheie niciodata; ciupit putin de varsat; cu ochii verzi,
barba alba; tipa pitigaiat, parc-ar fi o femeie: "La loc, gagauta!"

Cum s-au prefacut intr-o clipa nevinovatele mele placeri! Cine mi-a mototolit nemarginita perdea
pe care sa zugraveau campiile mele, cerul meu, zilele si noptile mele, smaltuite cu flori si
semanate cu tinte de aur? De mi-ar fi lasat barim pisica si canele, poate ca mi-ar fi curs mai
putine lacrami pe declinarile latinesti, invatate de spaima, ca sa nu deschiza asupra mea ochii reci
si rai profesorul neclintit si galben ca un mort, in jetul catedrei! Nici un cane n-a fost mai incoltit
de vrajmasi. Cartea, pe care trebuia s-o nascocim noi (afara de doi-trei profesori, toti ceilalti nu
deschideau gura decat ca sa ocarasca), colegii mei, rau naraviti, spioni si lasi, afara de cativa
saraci, salbatici, prinsi ca cu arcanul, pedagogii ingamfati, provizorul, un neamt cu favoritele
roscate pana la brau, directorul, un suflet bun, strigand de se auzea cale d-o posta, economul,
clipind des numai dintr-un ochi, bucatarul, cocosat si cu mustati lungi si groase, bursierii din
clasele superioare, cu palmele gata pe bataie... iaca vrajmasii mei!
Clopotelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea in cap... apelul... rugaciunea pe
care n-am vroit s-o zic niciodata, cu toate pedepsele ce am suferit... meditatia cu fearele
groase... vizita pedagogilor, cari ma faceau sa tresar fara sa ridic ochii din carte... clasa...
zgomotul zvapaiat al externilor... masa cu duhorile ei... culcarea si bataile cu pernile... asa de
repede veneau una peste alta, ca eu, copilul libertatii, al seninului si al nemarginirei, imi simteam
inima ranita si neinteleasa, chinuita si nemangaiata de nimeni, ea, rasfatata de odinioara! Multe
nopti am plans cu fata in pernele glodoroase.

Si cand lacrimele se zvantara, ma pomenii altfel de cum fusesem. Strigam; dam dracului; injuram;
ca si ceilalti. In umezeala salii de meditatie, cu bancile murdare si incarcate de litere si
necuviinte, cu atatea chipuri nespalate si otelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic;
blestemul plutea in aer: n-aveai decat sa-l sorbi si sa-l azvarli. Lupta pentru aceeasi tabla, pentru
aceeasi creta, pentru aceeasi lumanare napadea sangele la cap, smacea manele din incheieturi.
Pumnii mei incepusera a se inclesta mai des si mai grabnic; gesturile mi se zvapaiau; fata mi se
aprindea si mania ma intuneca, fara sa prinz de veste.

Dupa doi ani mi-era usor sa rastorn mesele, sa trantesc bancile, sa daram soba, sa dau cu planseta
si cu lemnele de la soba. Tot ce ma inconjura mi-era dusman. Viata din liceu imi ucisese iluziile. Ea
inlocuise rugaciunea cu blestemul si ma invaluise intr-o coaje de fer, egoista si rea. Si, cu toate
acestea, ascundeam in mine o viata, straina celorlalti, blanda, frumoasa, neinteleasa. Ghemuit
intr-un colt pe care niciodata nu l-am parasit, cu tamplele stranse intre pumni, mut si cu ochii pe
jumatate inchisi... parca ma vaz si astazi... Tacerea avea farmecul gandirii; gandirea, farmecul
nalucirilor; nalucirile ma absorbeau din lumea reala... In mirosul greu al atator insi, cand
dusmaniile atipeau o clipa, ma visam cu fata in sus, in mijlocul campiilor, sub coviltirul adanc al
cerului. Pana nu ma miscam pe banca de lemn si nu simteam masa cenusie, miresmele florilor din
nari, albastrul infinit din ochi si concertul de pasari din fundul urechilor nu dispareau. Miscarea
aceea, ca un vant care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele. Destept, eram rau... violent...
uram; visand, eram bun, linistit... iubeam.

As fi dat in genuchi inaintea lumii; as fi iertat-o; as fi adorat-o; dar sa nu fi fost asa de ingusta,
asa de lacoma si de las inchinata legilor aspre cari o carmuiau. Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se
parea ca un imens cadavru, iara noi, copiii, ca niste viermi, misuind intr-insul. Portile se
deschideau externilor. Priveam la roiul de scolari cum se ducea, zgomotos si vesel; ma luam dupa
ei, fara sa vreau... si aceleasi porti vechi de stejar mie mi se inchideau... niciodata inima bolnava
n-a jinduit mai dureros libertatea perduta! Si d-atunci, cand toamna imi trece pe dasupra dunga
de cocori si aud pe cate un tovaras d-ai lor tipand si batandu-si aripele smulse, prin curtile
bogatilor, ma gandesc ca libertatea este dorul cel mai adanc al tutulor vietatilor de pe pamant.
Uneori inchipuirile din lumea de odinioara ma adormeau cu capul pe banca. Iaca viata mea. O lupta
inversunata intre vis si realitate.

Cel mai crud dusman, acela care ma destepta din coltul de langa un dulap negru. Dusmani mi-erau
toti, fara stirea si vointa lor. Anii de chinuri trecura incet. Capul mi se incarca cu cunostinte
nesuferit de urate. Invatam de frica si de rusine. Iluziile amortite se desteptau mai anevoie.
Inchipuirea nu mai cladea minuni intr-o clipa. Limbile moarte si vii (haos de sunete noi pentru
notiunile vechi si indiferente), aritmetica, geometria si algebra, cu socotelile lor reci, simbolice,
micsorara focul sufletului meu incet-incet, pe nesimtite. O ghiulea inrosita la foc, cand o arunci in
apa rece, azvarla apa in laturi, o turbura; apoi fierberea se linisteste; apa acopera ghiuleaua
racita de jur imprejur... In mine nu mai ramasese decat un pic de caldura, o farama de viata din
focul si nebunia de altadata. Trecusera patru ani. Ma imblanzisem. Slab si galben. Linistit.
Ascultam. Ma miscam incet. Din tot avantul nu-mi ramasese decat saltul mortal de la trapeze, in
zilele de gimnastica. Cand imi desfasuram trupul in aer, plutind cu manele intinse, o placere
ciudata imi furnica de la calcaie pana la crestet, imi amintea visele fericirii perdute. In toata
fiinta mea, desirata si slaba, invinsa si oprita in loc, nimic nu ma turbura, biruit de scarba si de
anemie.

Neputand fi cum venisem pe lume, nu puteam sa fiu ca ceilalti. Ca ei ar fi fost bine. Cu ei, veselia
si odihna. Cu ei, tineretea, placerile furisi, cearta, murdaria si pacatul. Cu ei, viata. Cu mine,
dezgustul, batranetea la cincisprezece ani, pacea sangelui slabit de fumul lumanarilor s-al
lampilor, de duhoarea meditatiilor s-a sofrageriii, de naduful dormitoarelor si de umezeala
zidurilor. Din soare si nemarginire, la intuneric si umezeala. Ceea ce ma mahnea putin erau
soaptele sfioase ale colegilor mei. Vorbeau incet si radeau. Adeseaori schimbau vorba. Poate de
rusine, poate de mila. Langa un mort nu se vorbeste de placeri. Dar degeaba, le banuiam soaptele.
Iarna, la gura sobei, vorba se incingea patimas. Unul, nalt, subtire, rosu la fata, povestea
frumusetea si mestesugul unei femei tinere, "o bruna, cu parul lung, cu rochia scurta si cu ciorapii
rosii".

- Cum ma vede, ma ia de gat; mi-a jurat ca e nebuna dupa mine, numai dupa mine; si ma saruta, si
ma strange in brate. De multe ori am ametit in bratele ei. Nu va puteti inchipui.
- Se poate, dar nu e ca a portarului, zicea un altul, gros si scurt. De cate ori nu este nimeni in
infirmerie, eu ma imbolnavesc. Doctorul imi scrie o reteta, Ea intra binisor pe use, cu condica
medicamentelor. Indata ce ma vede, arunca condica, se invarteste intr-un picior, ochii i s-aprind
de bucurie si, aducand degetul la gura, dupa ce face: "Sut, sut, siiit", s-apropie de patul meu. Ma
joaca in brate. Imi zice ca sunt rotund si gras ca un purcel. Noaptea, tarziu, tarziu, cand pleaca la
barbatu-sau, ma mangaie pana in pragul infirmeriei, apoi ma saruta, soptindu-mi: "Sa nu fii bolnav
mai mult de doua zile, ca ramai indarat cu lectiile... Vai de mine, sa nu te dea afara din bursier!"
Isi spun fericirile lor. Carnea li s-aprinde la gura sobei. Cei mai mici asculta din toata inima. Eu ma
invartesc in plapama, cercand zadarnic sa nu-i auz. Ei vorbesc si se intind, oftand, luminati de
flacara.
- Eu, eu, i, eu, i, am gasit una, i (un blond gangait injurand la fiecare cuvant), am gasit un, un bo-
bo-boc de fata. O, i, i, o, cu-cusutoreasa, dur-durdulie. Ma scaldam in garla, toc-tocmai la apa
mica, si s-a amorezat de mine. S-a ui-uitat un pedagog la dansa, dar ea nu s-a ui-uitat la el. E fata
unui po-popa batran. Vara peste uluci, ba-baiete, si la Florescu in gradina. Iarna, mai greu. O, o,
iu-iubesc la nebunie...
- Dar mie (altul cu parul ca de arap si cu pestrui pe obraz) nu-mi iese din cap o fetita de
paisprezece ani. Sa nu care cumva sa vorbiti ceva! Este sora unui bursier din clasa intaia. O data
am fost pe la ei, si d-atunci numai in scrisori o ducem. Ea plange pe randuri, eu plang pe randuri.
S-o vedeti ce buna e si cum ii tremura mana cand ma ia de mana! Daca am ramanea singuri acasa...
mai, mai, ce fericiti am fi!... Ma-sa e vaduva, buna prietena cu unul din profesorii nostri...
- Copilarii, raspunse unul dintr-a seasea, se vede ca n-ai trecut in cursul superior. Eu traiesc bine,
pe moale si la cald. Fara poezii, fara scrisori si fara parale.
- Cum? Cum? intreba cel care se prapadea dupa aceea cu rochia scurta si cu ciorapii rosii... Cum?...
A mea, desi ma iubeste, mi-e frica insa de... si cinci franci in fiecare saptamana...
- Foarte bine. Nu meditez pe Ionascu?
- Si daca meditezi pe Ionascu?
- Ionascu, ca sa fie un Ionascu, nu trebuia sa aiba o muma?
- Dar ca sa fie un Ionascu, nu trebuie sa aiba si un tata, zisera razand doi dintre ei.
- Asa e, dar muma lui, inainte d-a fi muma lui, fiind saraca si frumoasa, stiind frantuzeste si
cantand la piano ca sa ajunga bogata, vara cu trasura si iarna cu sanie, si cu opera, si cu rochii de
matase, si cu dantele, n-a trebuit sa se marite cu un Ionasc-mosier, Ionasc-bogat, Ionasc-batran,
Ionasc-urat, Ionasc-prost, Ionasc care sa fie mai mult pe la mosii?...

- Ei si?! intreba altul, care sta pe jos, lungit, cu fata in sus si cu manele incrucisate sub cap.
- Cum, ei si?! N-ai inteles? Ea e tanara, eu sunt tanar. Ea bruna, iute, capritioasa, cu gura larga, cu
buzele groase, rosii ca sangele, gata sa-ti spuie in urechi nebunii; si eu sunt eu; i-am placut fara
sa ma gandesc. Nu stiti cum isi trimete la plimbare baiatul si o fetita mai mica si cum se uita la
mine, parca ma mananca, cand zice: "E vremea frumoasa, sa inhame caii la trasura si sa va duceti
la plimbare, copiii mamei". si ce sofa... ah! ce sofa... Pe ea n-o mai incape locul. Ce trup, ce brate
rotunde, ce buze cari ard, ce par negru, ca niste valuri de pacura pe umerii ei albi ca laptele!
Numai nu plange cand plec dumineca seara. Pe director l-a facut imoral in fata copilului, fiindca
am invatat la Sfintii Grigore, Vasile si Ioan, si mi-a soptit: "Ce n-as fi dat sa te vaz!" Placerile, in
zapusala dormitorului, se revarsau, dand pofte si piroteala. Vorbele lor ma frigeau ca niste
carbuni d-a lungul spinarii. Inchideam ochii. Somnul nu se lipea de pleoapele mele ostenite.

Ma gandeam la copilaria nevinovata si fericita, dar nimic din acest trecut mort nu se mai
destepta. Auzul era un vrajmas neinvins. Vream sa despretuiesc ce auzeam; apoi eram curios sa le
aflu secretele. In sfarsit, ma aprindeam. Dam la o parte plapama. Oftam fara sa stiu de ce.
Pedagogul intra in dormitor; toti fugeau speriati; incepeau sa sforaie furati de somn. Eu insa,
nevinovatul, ma framantam in pat fara sa adorm. Ma chinuiam in aerul gros si greu, incarcat cu
placerile si vitiile celorlalti. Vitiile lor se intrupau inaintea ochilor mei inchisi. Ma apropiam de
femeia cu rochia scurta si cu ciorapii rosii. O vedeam rasturnata. Ca prin minune, zaream cum se
apropia, ca din fumul departarii, o sofa larga si moale. Pe sofa se rostogolea o femeie cu umeri
rotunzi si albi; ochii ei umezi se deschideau lenes, voluptos; bratele i se intindeau spre mine; se
rasturna cu fata in jos, cu dantelele de la picioare mototolite, cu parul imprastiat in suvite negre
pe niste umeri albi ca laptele.

Acele femei, pe jumatate goale, dispareau. In fundul urechilor auzeam un vuiet departat. O
multime de spirite. Femei cu parul blond si parfumat, goale si usurele, in contururi albastrii,
pluteau in aer, licareau, despicau spatiul ca niste sageti de lumina si, surazand, ma atingeau cu
degetele lor subtiri si cu aripile lor aurii. O data am prins mana uneia; mana i s-a topit intr-a mea
si intreaga ei fiinta s-a risipit in aer ca o pala de fum suflata de vant. Desigur, carnea revoltata
vietuia si gandea in locul creierului meu trist si adormit. In vacantia Pastelui ma plimbam prin
gradina internatului de pe albia Dambovitei. Cald. Caisii inflorisera. Vrabiile ciripeau in merii cu
boboci rumeni. Ma plimbam cu capul gol si cu ochii in jos. Hainele, patate de cerneala, rupte si
fara nasturi; ghetele, largi si nelustruite. Acele scene povestite, de cari la inceput mi-era frica,
acum mi le desfasuram in minte. Imi placea sa mi le spui, sa le schimb. In locul femeilor
desfranate, o fata tanara, cu ochii in jos, rumenind la fiece vorba. Ma apropiam de ea. O luam de
mana. O priveam, o mangaiam, o iubeam. Oh! ce mult iubeam iluzia mea! Ea inlocuise campiile
netezi, cerul albastru, basmele si povestile de odinioara. Reinviasem, aveam la ce gandi.

Din nomolul vitiilor nascuse o iluzie. Cine, la saisprezece ani, neavand pe cine iubi, nu si-a adorat
naluca inchipuirilor lui? A treia zi de Paste goneam dupe acel chip fantastic. Lumina soarelui juca
in geamurile unei ferestre de la otelul "Neubauer". Ma trezii din visuri. Privii la acea fereastra.
Cercevelele se deschisera. O femeie tanara, cu parul balan, privi drept si lung la mine. Tresarii.
Blonda, alba, ca viziunea mea. Era ea, desigur. Voind sa plec, nu putui misca picioarele. Ma
despartea de dansa gradina, un zid vechi, niste pravalii mici s-o ulita. Nu-i vedeam bine decat
parul blond si rotunzimea fetei. Inchipuirea ii zugravi ochii, niste ochi albastri si limpezi; ii
potrivii gura cu doua buze rumene si umede. Sta nemiscata ca o icoana in pervazul ferestrelor. O
cream inconstient; o adoram fara sa vreau.
- Pot sa traiesc, am pentru cine! Din acea zi viata mea era mai mare, mai puternica. Sangele,
repede; rasuflarea, adanca; vedeam mai limpede, mai departe; mancam cu pofta.
- Ma va iubi!

Cum o vazui, ma repezii la peria de vax, lustruii ghetele intaiasi data in viata mea. Ma dusei in
dormitor; ma dezbracai; un ac; ma chinuii sa bag in ac; carpii hainele cu ata alba, muiata in
cerneala; cautai nasturi si mi-i cusui; intoarsei legatura pe dos, o fasie alba cu bobite negre; ma
spalai pe ochi cu sapun; ma peptanai in geam; ma frecai pe dinti cu stergarul. Haina, o redingota
veche, patata. Ma dezbracai ca sa mi-o spal. La sease, cand suna de pranz, eu intrai cel din urma
in sofragerie. Toti baietii se uitara lung la mine, si unul din ei sopti vecinului:

- Desigur, e amorezat. Ce rautate! Numai eu sa nu iubesc? Hainele ma tradasera. Sa le fi lasat
imbacsite si zdrentaroase. Mi-era frica si rusine. Mi se parea ca toti se uita la mine si se
intreaba: "Unde e pata de sos care se intindea de la guler pana la pulpane?... Unde sunt cele doua
petece cari i-atarnau la spate?... Pentru ce si-a cusut nasturii toti, cand n-avea nici unul?... Pentru
ce s-a peptanat?... Braavo!... si-a ales cararea la o parte! Braavo! si-a lustruit ghetele!"... Cand iesii
de la masa, auzii pe un bogatas, un solvent, care in viata lui nu pricepuse nimic, soptind:
- Ma miram eu de ce se invartea prin gradina! trebuie sa fie ceva. Daca cel mai prost banuise asa
de repede, ceilalti desigur stiau tot. Mi-ardeau obrajii. Ce n-as fi dat sa taca! Cel care soptise in
urma mea era cel mai inviersunat dusman. Ma batusem cu el. Nu-i vorbeam de doi ani.

E noapte. Toti dorm. Puteam sa iubesc in tihna. O vedeam. Se uita la mine. Privirile ei ma ardeau.
Parul balai, ca niste sculuri de borangic, ii lumina obrajii, gatul si umerii. Cu capul pe genuchii ei...
voi iubi, voi visa, voi povesti dragostea mea cu glasul tremurand... Si de cate ori mi se parea ca
inchide ferestrele, intindeam manele si-i ziceam:
- Mai stai, lumina adevarata! A doua zi, cum se crapa de ziua, tresarii din somn. Ma imbracai in
varful picioarelor si ma repezii in gradina. Ajungand in locul de unde puteam sa privesc in
fereastra ei, plecai capul in jos, sfios, rusinat si-mi zisei: "Dac-o fi la fereastra?... Daca, ridicand
ochii, voi intalni ochii ei?"... Privii spre "Neubauer". Fereastra era inchisa; perdeaua, lasata in jos.
Ciudat, mi-ar fi fost frica sa o vaz la fereastra si, vazand ca nu e, ma intristai. O adevarata lupta,
ca si cum m-as fi desfacut in doua fiinte:

- Asa iubeste cineva cand iubeste? Nu stie nici macar ca o astept?
- Dar e frig... abia s-a luminat de ziua... si de unde sa stie?... Nu i-ai spus nimic...
- Dar ea mi-a spus?...
- Nu vezi cum tremuri?... Soarele n-a rasarit...
- Dac-ar fi la fereastra, mi-ar fi cald. Nu e frig. Oh! nu ma iubeste... nu ma iubeste!...
- Nu se poate. E scris. Erai singur in lume. Goneai dup-o inchipuire; o fereastra se deschise, si ea
rasari ca o naluca blonda...
- si cum m-a vazut, sa ma si iubeasca?
- Da...
- Asa e... eu cum am vazut-o am iubit-o...Am tremurat degeaba.Nu s-a aratat.

Am plecat spunandu-mi necontenit: "Ma iubeste... dar e frig... e de dimineata..." In dormitor, cald.
M-am trantit in pat. Am inceput sa plang. De frica sa nu destept pe cineva, mi-am indesat fata in
perna. Am adormit. Pentru toti rasarise soarele, pentru mine nu. Mi-era frig. S-o mai vad inca o
data!... Soarele era sus. Ma invartii prin gradina ametit. Asteptai sa se arate la fereastra. Inima
mi se batea speriata la fitece zgomot care venea dinspre otelul "Neubauer". In sfarsit, fereastra
se deschise; ea rasari iarasi, in alb, cu parul despletit; privi drept si nemiscat In gradina liceului.
Soarele ii poleia obrajii. O clipa ma uitai la ea si plecai ochii in jos, ametit de acea frumusete care
mi s-arata in departare ca o lumina, ca o speranta. Ridicai ochii din pamant. Fereastra se
inchisese. Ce las! sa n-o privesc mai mult! Timiditatea mea sa nu-i fi parut despret?

- Mai arata-te o data... Abia sfarsii aceste cuvinte, si un ras cu hohote auzii in spatele meu. Prin
uluci zarii mai multi insi. Clopotelul ne chema la masa. Cand intrai in sofragerie, toti ma spionara
cu privirile. Dusmanul meu, cu care nu vorbeam de doi ani, radea cu lacrami si sopaia cu cativa,
furisind coada ochiului spre mine. Nu mancai nimic. Cateva zile nu privii pe nimeni drept in fata.
Prima seara dupe vacantia Pastelui. In dormitor. Toti se adunara in patul vrajmasului meu si
incepura sa-si povesteasca izbanzile. Ascultam, varat in plapama. M-as fi robit tuturora numai sa
nu fi pomenit, in ras, de curatul meu pacat. S-acum aud crudele cuvinte cu cari imi strapunsera
inima. s-acum cred ca Dumnezeu n-a plasmuit nimic mai rau pe pamant ca copiii.
- In Vinerea Patimelor, zise unul, eram la S-tul Spiridon in spatele unei domnisoare. O curtam de
demult. Cand ingenuche, rochia si fustele imi venira pe piept. Se uita la mine. Rase. Eu ma indesai
in fustele ei. Timp de sase evanghelii ne iubiram, si a doua noapte dupa Paste, ne intalniram in
gradina lor. E fata unui profesor de clasele primare. Desteapta, frumoasa, invatata. A terminat
scoala Centrala. Doamne, ce trai traii cateva nopti!

- Eu, incepu altul de la Calarasi, la douasprezece evanghelii, am cusut rochia unei cocoane de
pardesiul directorului de prefectura. Sa fi vazut, cand s-a ridicat de jos, cum intindeau unul de
altul! Toata lumea a bufnit de ras, mai ales ca directorul se tinea cu acea cocoana.
- Ba eu, zicea al treilea, mi se pare din Pitesti, eram nebun dupe o vara a mea. Dupe ce se ocoli
crucea imprejurul bisericii, toata lumea pleca acasa, cu lumanarile aprinse. Eu o duceam de brat.
Dand intr-o ulita ingusta si pustie, am suflat in lumanari si am ramas cu ea pe intuneric. Ce sa va
mai spui... Ma linistisem. Incepuse ploaia de laude si minciuni, cu unguroaice, cu capitanese, cu
fete de pension... Dar, din senin, auzii glasul sitav al dusmanului meu:
- Nu stiti insa ceva nou... Sfintii fac poezii, ofteaza, se prapadesc, ca oricare, dupe ingeri cazuti...
- Ce sfinti... ce ingeri?
- Ia, pe unii din noi, sfiiciosi si sfinti, i-am prins cu ocaua mica. De unde credeti ca rasare
soarele?
- Din colo...
- As... de la "Neubauer"! Soare blond, descheiat la piept, cu parul valvoi... soare de chelnari... de
cinci lei... si a invins pe "mitropolitul" internatului...

Ma facui lac de sudoare. Parca as fi lesinat intr-o baie calda. Incepura sa sopaie. Mi se paru ca
mi-aud numele. Oftai, cerandu-le iertare cu acest oftat dureros. Ei radeau, radeau, facand din
inima mea o minge pe care o azvarleau din mana in mana. O! unde erau campiile in cari ma
nascusem, ca sa pot plange in voie, neauzit de nimeni? Dupe ce, cateva zile au sopait intre ei, ca
prin minune se potolira. Unii din ei devenira mai buni ca mai inainte. Gandindu-ma cum m-ar fi
putut chinui, ii iertai pe toti, ba chiar, d-as fi indraznit, as fi intins mana dusmanului meu. In
toate zilele ma duceam in gradina, nespionat de nimeni, ca sa privesc la fereastra ei. Noaptea, pe
luna, inainte d-a ne culca, saream ulucile, daca poarta gradinii era incuiata. Lumina din ferestrele
ei ma fermeca. O zaream. Visul unei fericiri dasavarsite ma sorbea si ma arunca la gatul ei.
Sarutarile mele se ingropau intr-o barbie alba si rotunda. De mi-ar fi spus cineva ca la ea poate
veni oricine, i-as fi rasucit gatul.

Ea n-avea pe nimeni in lume. Era singura. Nevinovata, ca si mine! Se nascuse numai pentru mine. Si
tarziu plecam din gradina cu o senzatie vie d-a lungul bratelor, ca si cum as fi inbratisat-o, cu
buzele arse de placere, ca si cum as fi sarutat-o. Miresmele merilor infloriti, plutindu-mi in nari,
imi da iluzia ca as fi sorbit parfumul acelor valuri de par usurel. Iubirea mea era un extaz, o
nebunie! Chipul ei rasarea in aer. Incotro intorceam privirile, tremura, se stingea si iarasi licarea
bland si fermecator. De mi-ar fi strivit cineva ochii, in fata orbitelor goale as fi vazut chipul ei!
De cand ceilalti ma lasasera in pace, toata lumea era a mea. Nu mai auzeam ocarile din meditatie,
nici rasul dasfranat din dormitor. Nu mai simteam mirosul greu al zidurilor vechi. Nu mai vedeam
cu aceiasi ochi tristi crampeiul de cer care incepea de la portile inalte de stejar si se sfarsea pe
dupe pomii din fundul gradinii. Ma miram, neputand intelege, cum tot ce ma inconjura se
prefacuse in cateva saptamani. Ura se schimbase in dragoste. Sclavia mi-aparea ca o deplina
libertate.

Nu eram tot eu? Nu era tot aceeasi inchisoare veche si umeda? Nu erau tot aceiasi oameni
lacomi, saraci si rai? Ce frumoasa duminica de mai! Lumina si caldura tremurau in aer. Ma plimbam
singur prin gradina. Ma gandeam la ea, asteptand sa se arate. In geamurile ei se frangeau razele
soarelui. O pandeam, cotind pe cararile galbeni, gata sa plang, gata sa-i zambesc. Cat de incet
trece vremea cand astepti! Simti clipele timpului! Le innumeri si, ascultandu-ti inima cum bate, iti
vine sa strigi: "Mai iute, mai iute, timp nesimtitor!" Obosit de asteptare, ma rezemai de tulpina
unui mar. Ea aparu la fereastra; se uita la mine; intinse o mana, o aduse usurel si lung la gura, apoi
o destinse repede... Scutura o batista alba... Ma chema?... Disparu. Inmarmurisem cu ochii in acel
pervaz din care perise minunea mea. Obrajii imi ardeau. Mi se paru ca visez si ca auz pe cineva
care voia sa ma destepte. Ma striga.
- Domnule, domnule, hei, n-auzi, domnule?
Ma intorsei spre poarta gradinii. Dintr-acolo venise glasul.
Tresarii. Nu era vis.
Un ungurean cu o scrisoare in mana.
- Ce poftesti?
- Coconita la care te uitai m-a trimes.
Imi intinse scrisoarea si pleca.
O punga cu aur daca as fi avut, i-as fi dat-o.
Privii in toate partile. Sarutai plicul. Il rupsei.
Nu stiu de cate ori am citit randurile urmatoare:

"Sgumbul meu, Te gum de-am vazud, de-am iubid, ziuo si noapde ma cantesc la dine, pan-agum n-
am iubid pe nimeni, vino tizeara, pe la 10 ore de-astept. Vino, fino, fino, de saruth te mii teori. Fei
afla gine zund. Ata, ata, numai ada, BERTHA Hotel "Neubauer" etajul 3, nr. 8" Dupa ce-mi imbatai
inima, recitand in minte cuvintele ei, ma dusei in dormitor si ma lungii cu fata in sus. Inchisei ochii
si amortii in pat. Germana... Bertha... Ce nume frumos!... Numai germanele stiu sa iubeasca...
Randurile ei, rau scrise, sunt fermecatoare, tocmai fiindca sunt rau scrise... Ea n-a voit sa-i scrie
altcineva scrisoarea... Bine, scumpa mea Bertha!... Literele sunt strambe si tremurate... Nu stie sa
scrie... stie sa iubeasca... Mai bine ca n-a invatat carte... E o inima curata si sincera... Voi afla cine
este... Ma iubeste... Bertho, Bertho, viata mea va fi jucaria ta!... S-o mangai, s-o torturi... numai s-
o iubesti... Eu sa-ti torn apa limpede in mani ca sa te speli... eu sa te sterg pe obraji... eu sa-ti
inchei ghetele si rochia... eu sa-ti dau parul pe spate... eu sa ti-l curm pe la mijloc c-o panglica
albastra... eu sa-ti "inteleg" capritiile, numai din privirile tale... Ce dulce si curat vei zice tu "de
iubezg"!... Daca ai vorbi bine, n-ai vorbi asa de dragut... Inchipuirea imi lipea buzele de manele ei
albe, mi le afunda in obrajii ei rumeni, mi le ineca in parul ei involt. Seara se lasa ca un zabranic
sur.

Ma sculai din pat; ma uitai pe fereastra. Pomii din gradina, afundati in intuneric, ca niste fantome.
La noua ore raspunsei la apel. Ce bine ca dusmanul meu lipsea! Unul dintre cei mici iesi din randuri
si zise rugaciunea. N-auzii nici un cuvant... Ma gandeam la ea... o vedeam...De nu m-ar simti nimeni
cand oi fugi! Intraram in dormitor. Ca niciodata, ceilalti se grabira sa se dezbrace. Se varara in
plapama. Nici o cearta; nici un zgomot; nici o vorba. In patru ani nu se intamplase asa minune.
Dupe o jumatate de ceas, toti sforaiau si, ciudat, mai tare ca de obicei. Eram imbracat. Mi se
batea inima. Ridicai capul. Incredintat ca toti dorm, luai cearceaful de pe pat si iesii in varful
picioarelor din dormitor. Cand inchisei usa mi se paru ca auz pe cineva soptind: "S-a dus..." Ma
oprii cu mana pe clanta. Nimic. Desigur, visase cineva. Incet-incetinel, trecui printr-o sala lunga si
intunecoasa. In fundul ei, o fereastra da in gradina. Toate usile fiind inchise, pe nicaieri n-as fi
putut fugi decat p-acolo. Ajunsei la fereastra; o deschisei; privii in jos printre vergelele de fier
de la al doilea cat. Bagai capul printre vergele. Cand ma gandii ca ea m-asteapta... infipsei
amandoua manele in vergeaua din mijloc s-o zguduii. Degeaba. Incercai patru din ele. Degeaba. In
sfarsit, fara nici o nadejde, pusei mana pe cea din urma.

Oh! cum mi-a tresarit inima! Tocmai aceea sari din pervazul putred. Legai un cap al cearceafului
de vergeaua d-alaturi. Ma suii pe fereastra, imbratisai cearceaful si alunecai in jos, cletanandu-
ma ca o ghiulea atarnata d-o funie. Mi se sfarsise cearceaful... si eu in aer... Imi dam drumul de la
trapez, de la inaltimi de necrezut,, dar intunecimea ma speria... Mi se paru ca n-are fund... Ma
gandii la chipul ei auriu... fara voia mea, mi se desclestara manele... Cazui pe un morman de moloz
si de caramizi. Incremenii cum cazusem... Niste tarsiituri de pasi... Cine m-o fi urmarit? Ma tarai
pe branci pana langa uluci, ma strecurai binisor in fundul gradinii. Cand ma uitai indarat, vazui in
intuneric fasia alburie a cearceafului cum se ridica in sus. Ma urmarise cineva! Ei si?...

Putea sa ma dea afara... Bertha ma astepta! Sarii peste un zid vechi. Intr-o clipa ajunsei la hotel.
Intrarea, luminata. Cand ajunsei in sala lunga de la catul al treilea, eram rece ca gheata. Mi-era
frig; tremuram; rasuflarea mi se oprise. O lampa atarna din mijlocul tavanului; flacara rosietica
abia lumina sala ingusta si trista. Ajunsei la usa ei; intinsei mana sa bat in use; mana mi se muie
din umar si-mi cazu d-a lungul coastelor... Cu cine soptea ea?... Desigur, glasul ei... Pe cine saruta
ea?... Auzeam si traiam, ori mi se parea ca auz si traiesc? Cine-mi sufla in urechi: "Soarele tau e
de chelneri, soarele tau e de cinci lei?" Cand ma gandii ca e in bratele altuia, molesita de placeri si
vanduta, cand o auzii sarutand pe cineva care-i zicea sugrumat: "Inca o data! inca o data!" ma
napustii in use... usa se dete de perete, rasturnand scaunele... Inmarmurii in prag...

Dusmanul meu, in bratele Berthei! El?... Voii sa strig... nu mi-auzii tipatul. Voii sa azvarl c-un scaun
si nu putui sa misc manele. Voii sa ma repez asupra lor si, in fata mea, intr-o oglinda, ma vazui
vanat, cu ochii albi, cu parul vulvoi. Cazui greu si drept, ca o parghie de fer. S-apoi nimic...
intuneric... liniste. A doua zi m-am desteptat intr-un pat din infirmerie. La capul meu citea biletul
gangait, singurul care nu intrase in complotul celorlalti. Cum deschisei ochii, incepui sa plang cu
focul cu care se plange prima iluzie moarta. Imi inmormantam inima si dupe ramasitele ei numai eu
singur! Prietenul meu ma consola:
- Nu mai plange ca un copil. Ei, ce, ce-ce e... i...i... o...o...copil-pilarie. Pe... pe... el l-a, l-a dat afara.
Pe... pe tine te-a ierta-tat, ca n-ai... n-ai fost nicioda-data pe-pedepsit. Ca... cauta si tu o cu-
cusotoreasa dur-durdulie, cum am ga-gasit eu. Vara peste uluci, ba-baiete, si la Flo-Florescu in
gradina. Ia-iarna e mai greu, i... i... i... ascul-culta-ma pe mi-mine. Bertha-tha... era o... o... feme-
meie de ci-cinci lei...
- Oh! taci, te rog! Imi intorsei fata aprinsa de friguri si scaldata de lacrami... Sunt d-atunci
douazeci de ani. Astazi imi vine sa raz d-aceasta nenorocire. Cine ar fi zis ca eu voi ajunge un bun
carciumar s-un harnic mosier? Cine s-ar fi banuit ca eu voi fi vrodata tatal a trei copii grasi,
voinici si nebunateci? Singura grije a mea sunt ei. Si tot ei ne dau un nesfarsit prilej de cearta.
Nevasta-mea voieste sa-i faca toba de carte, si eu tiu intruna:
- Sa scrie si sa citeasca. Sunt satul de carte. Campie nemarginita, sipote cu apa rece si stravezie
ca sticla, umbra deasa, padure, valuri ruginii de holde, pace si fratie, iaca ce le voi da. Sunt satul
de cartea noastra: spoiala si amaraciune.

Domnul Vucea

Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, ii vedeam inaintea
ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit
o dara de bou; ii vedeam robind roate de copii si de muieri, lasand in urma lor jale si nori grosi de
pulbere. Dar oricat m-ar fi spaimantat si fericit lumea basmelor s-a povestilor, cand mi-aduceam
aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci,
si de muscali, si de nemtii cu coada, si de "tara cocorilor".

Ma apropiam cu gandul, sfiicios, tremurand, d-acea vestita scoala, ca de un urs impaiat, gata sa
fug. Mi-era frica si mi-era draga. si mi-era draga fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e. Doua
lucruri aflasem: ca e "domneasca", iar nu cum era a noastra din curtea bisericii, si ca dascalul e
"profesor", trebuind sa-i zici "Domnul", iar nu cum ii ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicuta". De pe
la San-Petru eu imi luam ghiozdanul, ii treceam baierile pe dupe gat si colindam pe aceleasi carari
din gradina noastra, zicand ca am plecat la scoala domneasca. Uneori imi legam de mijloc, c-un
crampei din franghia mamei, taiat pe furis, si pe Grivei, si-l luam cu mine. Canele casca de caldura,
repezea capul dupe muste, clantanind dintii. Eu ii vorbeam de scoala domneasca:

- Hai, mai Grivei, mai, nu fi lenes. Acolo e scoala, nu gluma... profesor mare si invatat, iar nu ca
Nea Nicuta, care se incurca cand zice cazania... Mai Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai
vrea, chiar si tu ai invata carte... Ci lasa mustele, nu fi prost... Sa-i zici "Domnul" ca, de nu, iti
mananca coada... si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti mananca si urechile, bunatat' de urechi, mai
Grivei, mai... Cate nu spuneam si pisicii! Parc-o simt si acum, ghemuita in san, calda si moale.
Torcea, cu capul pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni.
- He! he! Martinico... hai la scoala domneasca, ca sunt profesori buni... Sa nu-ti fie frica... Daca ai
invata adunarea, isi da un soarice... la scadere iti da doi... la fractii te face imparateasa
soaricilor... Daca nu te-i sili, sa stii, draga Martinica, ca te ia de coada, te invarteste de trei ori
si-ti crapa fierea de pamant...Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfarr-sfar, inchidea pleoapele lenes si
nepasator, iar mie imi treceau fiori reci d-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atat de
mare, ca mi-l inchipuiam mai mare si mai tare ca tata chiar... Doamne, dar daca, in loc sa ia pisica
de coada, m-o inhata pe mine d-un picior?... Se ducea chieful pe copca, si ma intorceam acasa,
insirand pisicii vorbe de mangaiere:

- Lasa, Martinica, nu fi fricoasa ca Domnul e bun... nu bate la palma... nu pune in carca ca sa traga
la spete... nici nu te-asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicuta, cand bea ce-a strans cu discul.
Mai erau cinci zile pana la scoala domneasca. Toate lighioile din curte aflasera ca va sa ma duc la
o scoala mare. Canele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa fie in ochii
Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fara botini in picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decat Nea
Nicuta, c-un sfant pe luna. Noaptea visam scoala: un palat mare, mare si frumos, ca in basme, cu
porti de fer, cu geamlacuri, cu usi de clestari, cu ziduri vapsite ca niste icoane, si mai impodobite
decat steaua lui Nea Nicuta, incondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia ii frecam vapselele
intre pietre numai ca sa ma uit la el zile intregi cum din nimic scotea sfinti, ingeri, draci, cai si
balauri. Veni si ziua de scoala domneasca.

Abia se luminase. Ma destepta frate-meu, care invata la o scoala si mai nalta, si citea pe carti cu
oameni cu pantalonii scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai mult
scoase decat in teaca. Mi-aduc bine aminte ca unul sarea de la al cincilea cat, si c-o mana isi tinea
palaria. Grozav ii era de palarie! De la Nea Nicuta apucasem sa citesc pe silabisite. Frate-meu ma
invatase sa citesc ca pe apa in cartea de citire. La "cand cu ciuma lui Caragea, se raspandeau
orasenii prin sate si satenii prin pustii", nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o
rasuflare. Ba uneori uitam sa intorc foile si tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai invatase
cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma invatase si istoria cu
sase domni vestiti: Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese roman neam de arap; Mircea cel
Batran, in capul meu, se incurca in barba; Alexandru cel Bun, ala voda, vezi; stefan cel Mare de
care radeam sa ma prapadesc, gandindu-ma ca fusese asa de pitic ca aprodul Purice se pusese
piua ca el, stefan cel Mare, sa incalece calul; Mihai Viteazul ma facea sa tai cu nuiaua varfurile de
stir de urzici cand il spuneam pe dinafara; si, in sfarsit, Constantin Brancoveanu ma facea sa
plang de cate ori il taiau turcii pe el si pe coconii lui. Si spunea c-o sa ma scrie d-a dreptul in clasa
a treia. Ma destepta. Tresarii. imi tacaia inima. Si-mi zise:

- Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit.
- Tare... da...Si nu vedeam inaintea ochilor de frica.
- Si deslusit.
- Si deslusit...
- Sa nu tremuri.
- Sa nu tremur... Si mie-mi clantaneau dintii in gura. Ma imbracai; ma spalai cu apa rece; ma
incaltai cu niste pantofi noi; mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui... "Sa nu-
ti fie frica, sa nu ma dai de rusine"... Stiam eu in cate feluri saruta mama: altfel de eram bolnav,
altfel cand o ascultam, altfel cand invatam lectia, altfel de plangeam si voia sa ma impace, si cu
totul altfel ma saruta cand ma trimise la scoala domneasca. Pe drum, bonca-bonca, ma impiedicam
de toate pietrele. Inima imi zvacnea cum imi zvacnea cand altii se incercau sa-mi ia zmeul de
coada. Si tocmai departe, dincolo de S-tu stefan, frate-meu se opri si-mi zise:

- Aici e scoala. Scoala!...
Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie scoala domneasca?
Niste case lungi, pitici si darapanate. Dar n-avea porti inalte de fer, caci n-avea de loc. in fata
scolii, o veche pivnita, plina cu gunoi; in jurul ei, o curte mare cu balarii. Asa case vazusem si eu.
Frate-meu ma lasa in curte. O sumedenie de copii tipau, se zbeguiau, sareau intr-un picior la
sodron, se jucau cu samburi de roscova si cu nasturi. Poi asa scolari mai vazusem si eu!... De nu m-
ar tranti... si iaca, frate-meu ma lua de mana si-mi zise incet:
- Sa mergem in clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te inscriu. Cand intrai in clasa vazui o
vergea lunga, galbena si lucioasa, rezemata de masa profesorului, a Domnului. Domnul - un om nalt,
slab, cu barba rara si inspicata. Domnul era incruntat si galben. Domnul striga pe baieti c-un glas
ascutit. Baietii stau ca sfintii in banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse ca focul, in genuchi,
langa o tabla neagra; lacramile le picurau in cartile deschise si aduse la varful nasului. Vergea,
lacrami, urechi rosii, Domn uscat si nalt... Sa dusese curajul!... Dardaiam. si frate-meu, dupa ce
vorbi incet cu profesorul, imi sopti:

- O sa te asculte, sa spui tare si deslusit. Si pleca. imi venea sa ma iau dupa dansul. si n-am plans,
nu de rusine, ci de frica. Domnul se uita la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem in pamant. Cand
deschise gura, mi se paru ca ma si inghite.
- Ei... baiete... de cati ani esti?
- De opt... am implinit la San-Petru... Glasul imi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe
beregata.
- Stii sa citesti?
- Stiu...
- Scoate "Lectura". Bag mana in ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul
si mielul. Asa ziceam noi cartii de citire, fiindca incepea cu: Lupul si mielul... Ceru si el o carte s-o
deschise. Mie-mi juca cartea in mani si-mi juca pana cazu jos. Baietii rasera. Ma aplecai sa iau
cartea. Domnul striga asa de tare "tacere", ca incremenii cum eram, adus de mijloc.

- Ia-ti cartea! Deschide-o la foaia 50 si citeste! Luai cartea. O deschisei. Eu o intorceam la foaia
50, ea se intorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia.
- Ci zi odata, motologule! Eu, de frica, incepui:
- Tentatia!... Cartea se deschise la foaia 80; si eu, trage-i tare si deslusit:
- Cand - cu - ciuma - lui - Caragea - se - raspandeau - orasenii - prin - sate - si - satenii - prin
pustii... Scolarii pufnira in ras.
- Dastul, vad ca stii. Ce-ai invatat la aritmetica?
- Adunarea, scaderea, inmultirea, impartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, inmultirea
si impartirea lor.
- Cat fac 25 de magari si cu 15 boi?

Ma gandii eu, ma razgandii. imi dam cu socoteala: asta nu e adunare, ca frate-meu imi da sa adun
tot lucruri de un fel, si asa zicea el ca este adunarea. Ei, trebuie sa fie inmultire. Dar frate-meu
ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cat a dat pe un magar si pe un bou, ca sa pot spune cat fac toti la
un loc. Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarai sa raspund:
- Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decat cai... la cai m-as
pricepe... Eu stiam ca tata cumparase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul rase, scolarii pufnira,
pe mine ma podidira lacramile.
- Fie si pe cai! Ei, acum sa te vaz! Ma duc la tabla; iau tibisirul; il scap de vro trei ori din mana si
incep sa socotesc magarii si boii in cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari
cu 15 boi, inmulteasc suma cu 200 de lei si ma intorc spre profesor. El se uitase in jos si nu
vazuse nimic din socoteala mea.Tusesc bine si strig:

- Opt mii , Domnule! Razi Domnul, si razi, si razi! Cand se potoli, zise, privind in tavan:
- Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000! Monitor general, ia-l si du-l in clasa a doua! Monitorul general
ma inhata de maneca si ma scoase pe use afara. Pe drum imi spuse: "Te-a dat indarat". Dupa
cateva invartituri, deschise o use. Intrai in clasa a doua si dadui cu ochii de un profesor cu barba
alba.
- Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat indarat domnul Petran.
- Ha, ha, tatarul, indarat tatarul... ha, ha, tatarule!... bine, tatarule!... Asa incapui eu pe mana
Domnului Vucea. Dupe o luna de zile intelesesem rostul invataturii si cunosteam bine pe domnul
Vucea.Multi ani l-am visat. Chiar acum il vaz inaintea ochilor. Scund, grasuliu, cu parul marunt si
incaruntit, cu barba ascutita, potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada in varful ei
netezit; niste ochi verzui, mici si repezi; o fata galbuie, curata si fara pic de sange. Iarna sa
cocolosea intr-o bunda cu blana latoasa, vara insa iti ramaneau ochii la el de frumos ce era
imbracat: haina albastrie, pantaloni negri, jiletca de dril nautiu, calcata si lustruita, un lant de
aur, gros ca pe deget.

Si ce curat! isi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobarnace gunoaielor de pe haine, si
dupe bobarnac sufla de trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gatlej: "hea, hea". Dar
cand mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalti oameni. Ne uitam la el de departe. Pasea iute,
marunt, usor, ca un soarice, si scuipa in urma cand trecea pe langa murdarii; daca era noroi, calca
din peatra in peatra, tot in crestetul pietrelor, scuturand picioarele ca o pisica. La usea
cancelariii isi coprindea barba in mana dreapta, s-o netezea, ridicand buza de dasupra in sus, ca si
cum ar fi marait; mustatile si le clantanea intre degete; deschidea mana, sufla intr-insa, tusea si
intra pe usa binisor, fara sa i s-auza pasii. Lectiile mergeau struna. Nu invata nimeni nimic.

Clasa avea saisprezece banci; bancile aveau saisprezece "primi" si saisprezece "monitori"; peste
monitori erau trei "monitori generali": doi de invatatura si unul de "ordine". "Generalii" ascultau
pe "monitori"; "monitorii" ascultau pe "primi"; "primii" ascultau pe scolarii fara grad. scolarii dau
"interes" primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care
nu punea note la invatatura, ci numai insemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta
smirna, cand ii venea lui pofta "sa se auza musca in tavan", lua ce putea de la monitori, primi si
scolari. Generalii bateau pe toti; monitorii, de la primi in jos; primii, pe scolari; scolarii sa tarnuiau
intre dansi.

Pentru nota "rau" nu dadeai nimic; pentru "binisor": pane, branza, masline; pentru "bine" faceai
bogaciul, simitul si placinta pe din doua; pentru "prea bine", pe langa celelalte, mai daruiai arsice
si condeie de fer noi; pentru "foarte bine", ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-
atunci iesisera; "eminentele", "eminenta mica" (e) si "eminenta mare" (E), cu ajutorul bancutelor
si a jumatatilor de sfant. Generalii aratau monitorilor sa invete "d-aici si pana aici"; monitorii,
primilor; primii, scolarilor. De obicei, Domnul Vucea, cand intra in clasa, noi fiind toti cu ochii
pironiti in carte, incepea sa cerceteze notele. Pe "binisor" ii tragea de urechi, lui "rau" ii tragea la
palma cu linia lata, cu nuiaua sau chiar cu linia in patru muchi cand sa facea foc.Oh! Atunci era
nespus de rau! Se scarpina in barba, repede de nu i sa vedeau degetele, si poruncea fara mila:

- Da-i zece tatarului, da-i zece!... ha! tatarul!...zece!... cinci cum o fi si cinci pe dunga! Generalii
trageau strasnic. De cate ori auzeam "jart", auzeam si "aoleo"! Inima noastra, cat puricele,
dodata sa umfla si ni se poticnea rasuflarea. Mi-aduc aminte ca odata am strans ban cu ban, din
ce-mi da mama, pana am facut o jumatate de sfant. Doua saptamani nu luasem decat binisor si
rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar in ziua cand era sa ajung la linia in patru muchi,
la "cinci cu o fi si la cinci pe dunga", am dat monitorului o jumatate de sfant. in ziua aceea mi-a
dat: foarte bine, eminente mici si eminente mari. Domnul Vucea, vazand asa minune, s-a scarpinat
in barba s-a ras, un ras necajit.

- Ha, tatarul, vezi, tatarul, cand vrea invata tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea! Lunea
la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedra, cu capul
rezemat in mani, coatele pe catedra. Un scolar repezea mana in sus, cu doua degete intinse.
- Ha, ce este?... S-a intamplat ceva?
- E de spus, Domnule Vucea.
- Bine, tatarule... spune, tatarule! Si incepea.
- Un geambas da la prastie un cal neinvatat; un copil mic, jucandu-se si nebagand de seama, a
intrat in aria calului; calul l-a calcat in picioare si l-a facut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu
capul zdrelit si leoarca de sange. Domnul Vucea se cutremura, se ingalbenea si, incheindu-se la
haina, zicea:
- Ha... tatar de copil! Se scula altul si incepea.
- Langa noi au calcat hotii. in casa erau cinci copii. Doi dormeau cu ma-sa si trei cu tat-sau... Mi-e
frica sa mai spui, domnule Vucea... Vucea, tremurand, intreba:
- Pe copii i-au omorat?

- La trei le-au taiat capul cu satarul... celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata...
- Oh!... tatarii!... Dar pe muma?
- Mumei nu stiu ce i-au facut... s-au strans-o de gat cu stergarul...
- Vezi, tatarii!... Ce i-or fi facut?... s-au omorat-o blestematii... dar pe barbat?
- Pe el l-au jupuit de la talpi pana la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman in
mijlocul casei; in varful mormanului i-au pus capul cu dintii ranjiti...
- Oh! Oh!... cu dintii ranjiti!... Pripasel, vin-aici, ticalosule!... Vin-aici! Pripasel era catelusul lui cret,
de care nu se despartea.
- Vin-aici! striga Domnul Vucea, si incepea sa se plimbe prin clasa. Si al treilea se scula, ca el stie
una "mai frumoasa". Apoi venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai
incornorate.

Suna de iesire. Rugaciunea. Sa mantuia clasa. Dupe pranz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor
s-a palariilor. Vestmintele sa fi fost curate si carpite. Palariile si caciulele cu baieri pe dupe gat,
atarnand pe spate. Domnul Vucea ne lua pe rand. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua,
altul cu linia lata si cel mai infiorator, cu linia in patru muchi. Pana sa cerceteze pe toti, pana sa
faca morala unora si pana sa bata pe cei de cuviinta, clopotul suna de iesire. Cu totii saream in
picioare. Un general zicea imparate ceresc, Crezul si Lumina lina. Domnul Vucea umbla binisor si
pe furis cu nuiaua in mana, ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti inaintea lui
Dumnezeu. Si adeseori, cand ajungeam pe la "si iarasi va sa vie sa judece viii si mortii", s-auzea
cate un: "jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tatarule!" Iaca lectiile de lunea. Joia dupe pranz nu
invatam, era odihna traditionala de la mijlocul saptamanii. Dimineata era ordinea si invatatura
practica. Domnul Vucea, insotit de generalii armati, intreba pe fiecare in parte o sumedenie de
lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte.

- Cum trebuie sa vie scolarul la scoala?
- Cu lectiile invatate.
- Cum trebuie sa stea scolarul in banca?
- Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte.
- Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulita?
- Linistit, sa nu asmuta canii, sa nu injure si sa nu se bata.
- Cate natii sunt in Principatele Unite?
- Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de romani, caci
romanul pacaleste pe toti ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tatar, pe popa si pe tigan.
- Cum deosebeste romanul pe grec de roman?
- il pune sa zica: "retevei de tei, miriste de mei".
- si cum zice grecul?
- Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind, zice: "retavela tela tin de la miliste mela".

Se ispravea si cu joia. Puneam cartile in ghiozdan, ne rugam pentru "minte, invatatura si sanatate,
parinti si profesori" s-o tuleam la poarca, la arsice si la zmeu. Sambata era randuiala de duminica.
Manele, obrajii, urechile, gatul si parul sa fi fost spalate cu sapun, iar unghiile taiate. incepea
inspectia de dimineata. La palma iti tragea cu linia, peste obraji lipea cateva tatarului, de urechi
te incalzea, de par te da cateaua, la ceafa burdusea pe tatar. Cu unghiile era invrajbit rau. Daca
nu erau bine taiate, faceai mana puica, strangand degetele floare, cu unghiile in sus, apoi, cu linia
in patru muchi, judeca puica tatarului. si era judecata grea, ca tipam ca din gura de searpe. Iar
Domnul Vucea, jucand pe picioare si scarpinandu-se in barba, ca si cum ar fi cantat p-o chitara,
radea, clipea repede si zicea mereu:

- Fa puica, tatarule!... Iata cum zvacneste tatarul!... parca-l omori... Da-i bine, general! Mai una...
mai cinci... si in loc sa scaza, suia mereu, de ce strigai mai tare. Martea, mercurea si vinerea.
Scotea pe un general la tabla ori la harta. Monitorul general bolborosea capitalele catorva judete,
facea pomelnicul partilor de cuvant, incurca pe tabla un caz de inmultire, la al carui sfarsit n-
ajungea niciodata. Domnul Vucea casca, se freca la ochi, se scarpina in barba, pana i se ura.
- Destul, tatarule... Vaz ca stii... Bine, tatarule...Acum sa prindem un tatar... Treci la loc. "Cuvantul
de ordine." Monitorul general striga cu glas tare:
- Ochii pe carte, gandul la lectie, liniste profunda si far' de miscare. Cinci dintr-o data si oprit!
"Cinci dintr-o data si oprit" insemna ca cel ce va misca o mana sau va intoarce capul cat de
putintel va manca cinci nuiele la palma si-l va inchide la arest pana noaptea. Toti incremeneau cu
ochii in carte.

Domnul Vucea inchidea ochii. Sa prefacea ca doarme (uneori dormea cumsecade). isi rezema capul
in mani, acoperindu-si fata cu degetele resfirate, ca sa prinda vrun tatar. Dupe un ceas de
amortire tampita, ne apuca ameteala. Ne auzeam rasuflarile. Ideea d-a nu misca ne obosea si
capul incepea sa ne tremure. Locul unde fundul testii sa injuga cu sira spinarii ne durea. De era
vara, naduseala incepea sa ne curga pe obraji si pe dupe urechi, in jos, d-a lungul gatului. Cu
neputinta ca cei mai slabi sa nu miste o mana, un picior; sau, gadelati de siroaiele de naduseala, sa
nu vrea sa se stearga. Dastul! Nelegiuirea se pedepsea. Domnul Vucea tresarea vesel de pe
catedra, se scarpina in barba si striga multumit:

- Ha, tatarul! Am prins un tatar! General de ordine, cinci si oprit! Cand nu era prinsul era paratul
de arsice.
- Ei, ce dracos mai are arsice? intreba Domnul Vucea. si copiii, unii rai, altii din prostie, incepeau:
- Cutare a spalat pe cutare de zece capre s-o miala.
- Ha, tatarul!...
- Cutare are un ciorap plin de solbe.
- Ha, tatarul!...
- Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta si doua din stanga.
- Ha, tatarul!...
- Cutare a facut un "pui-de-giol" de douazeci de capre.
- Ha, tatarul!...

Si pe toti ii insemna. A doua zi trebuia sa aduca ichiurile, caprele, mielele si solbele lucioase, caci
altfel ar fi mancat la palma dimineata, dupe pranz, in toate zilele, pana le aducea. Cel care n-avea
atatea arsice plangea la ma-sa si la tat-sau ca sa-i dea parale si sa cumpere cate ii lipsea. Dupe ce
Domnul Vucea umplea cu oase toata cutia de la catedra, venea mezatul.
- Ei, acum sa vedem, cum se vand "gioalele" ? si noi, gata:
- La S-tu stefan, trei capre s-o miala la trei parale.
- La Olteni, patru capre.
- La Delea-Noua, trei.
- La Lucaci, trei s-o miala.
- La Troita, ichiurile p-un firfiric.

Domnul Vucea impartea comoara la care jinduiam cu totii. insemna ce da fiecaruia, si in timp de
trei zile trebuia sa-i aducem banii. in ziua cand primea paralele ne batea fericea... nu batea pe
nimeni! Dar cand perdea pe Pripasel... ce noroc pe unii mai mari! Cate zece se sculau sa spuie ca
banuiesc ei cam pe unde sa fie Pripasel.
- Eu stiu o cateluse in cutare ulita...
- si eu alta mai frumoasa, pe dincolo...
- Eu, una alba si creata, a unui doctor...
- Ha, tatarul, e crai ticalosul! Sa mi-l gasiti, ca mahnesc pe cocoana... (Cocoana era femeia lui). Ce
crai de tatar!... Mic s-al dracului... Si indata plecau cate zece dupe Pripasel, dar numai din cei mari
si cari dovedeau ca au bani sa cumpere salam, sunca si carnati, ca sa poata momi pe Pripasel. Dar
si noi, cei mai mici, aveam partea noastra. In timpul verii, pe caldura si zapuseala, Domnul Vucea
asuda mult. si tinea la viata ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toti intr-o odaie - clasa
noastra avea doua odai despartite la mijloc c-o use - se dezbraca, scotea camasa si trimetea pe
unul mai mic sa i-o usuce la soare. Trebuia sa-i intindem camasa numai pe pelin, ca altfel "cinci
dintr-o data si oprit". Intr-o zi ma trimese si pe mine. Marturisesc pacatul. Am trecut pe la
putina cu apa si i-am trantit pe camase doua cani, pline, rase. Pana la patru n-a fost cu putinta sa
se usuce. si m-am plimbat de la camase la Domnul Vucea, spunandu-i intruna:

- Nu se usuca, Domnule, e asudata rau. Domnul Vucea n-avea slugi. Afara de bucatareasa, slugi
eram noi. Pe cei saraci si neimbracati nemteste ne insirase pe lista targuielii. Cand ne-a randuit la
piata si la bacanie a strigat catalogul.
- Cutare!
- Aici!
- Ha, tatarul... nu e bun... cade cu cosnita...Nu era bun.Fireste ca nu.Era voinic, sanatos, rumen la
fata, dar cu pelita subtire, mani albe, palarie de pai, frumos impletita si ghete lustruite.
- Cutare!
- Aici!
- Bine... Bravo tatarul, bun!... pe lista.Bun! Slab si galben. Cizme groase si mari. Zdrentaros si cu
mani crapate.
- Cutare!
- Aici!
- Prost!... Gura-casca... Uita-cosnita... Prost!
Asa. Prost! Cu haine fumurii de vanator, gaitanate cu verde, cu pantaloni scurti si cu cizme de lac.
Copil de mosier. Pe vreme rea venea cu trasura la scoala. Si, ciudat, acestia nu erau buni nici
pentru "cinci dintr-o data si oprit". Cei goi, cei flamanzi, cei din marginea orasului, cei orfani, cei
umiliti, cei batuti - la cosnita. Ne alegea doi-doi. in fiece zi cate o pereche nu venea la scoala
decat ca sa strige: "aici - aici - de rand la piata". si plecau acasa la Domnul Vucea, in Lucaci. Dupe
ce targuiau, cocoana ii oprea toata ziua la deretecatul casei, batutul saltelelor si maturatul curtii.

Si ce lucruri bune targuia Domnul Vucea din gura pietei! Cum le mancam cu ochii, inghitind in sec!
Jimbla calda de la "Ochi-Albi", alba, prajita si cu coltuc revarsat. Mirosul, si facea paralele! Dar
salamul, dar costita afumata, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalata, dar alunele
mari si nautul prajit, dar stafidele galbene si curmalele din cutii! Pe toate le duceam la
incheietura cotului. si cat erau de bune, ca mie-mi lasa gura apa, atat erau de grele. si o data n-a
zis Domnul Vucea: "Na si tie una, tatarule!"

Ce ma chinuiau, din piata pana la cocoana, erau jimbla, salamul, alunele si migdalele. Eu intorceam
capul de la cosnita, dar jimbla si salamul miroseau, iar alunele si migdalele sunau. Erau vii. Jimbla
si salamul ma luau de nas; migdalele si alunele ma luau de urechi; toate ma intorceau spre cosnita
in care purtam greutatea unei fericiri straine. Sa fi furat? Oh! taceti!... Nu stiti de cate ori m-a
chinuit acest gand. Si nu m-a oprit morala crestina. Eram sigur ca Dumnezeu ar fi tinut cu mine.
Dar de unde stiam eu ce insemna bacanul intr-un catastiv mic? Si n-ati cunoscut pe cocoana.
Nalta, subtire, slaba si cu niste ochi... Doamne, ce ochi! Ce ochi ascutiti si cum ii jucau in cap!
Ochii ei, de m-ar fi tintuit un sfert de ceas, mi-ar fi gaurit fruntea s-ar fi trecut pe dincolo. Cum
ii aduceam cosnita, deschidea catastivul, citea in gand, miscand buzele, apoi se uita la mine: la
mani, la gura, la san, la buzunare. Mi se parea ca ma dezbraca, ca-mi scutura albiturile, rand pe
rand, una dupe alta.

Dupe cum ne deprinsese sa fim - lasi, mincinosi, paratori, lenesi - ne-ar fi fost usor sa furam, dar
ochii cocoanei erau mai neindurati ca morala crestina. Eram sigur ca ochii ei, dintr-o aruncatura,
cantareau salamul si numarau alunele si migdalele! Ce vise marete imi sfaramase mie scoala
domneasca! in loc de palatele inchipuite, cand ma plimbam cu Grivei si cu pisica in san, gasisem
niste case mici, murdare, cu tencuiala jupuita. in loc de un profesor invatat si bland, cazusem in
gheara unui batran copilaros si rau. il uram, si ura mea, de victima nevinovata, n-avea nici o
margine. Sa fi ars casa pe el, m-as fi tavalit de bucurie.

Acasa nu spuneam nimic. Mila mamei s-a tatii mi-ar fi ucis cel din urma pic de mandrie. Ei, cari nu
lasasera pe nici unul din fratii mei sa s-apuce de negustorie, sub cuvant ca pana la stapan trebuie
sa fie "slujba", sa afle ca eu, o data pe saptamana, slugarnicesc? Nu ma plangeam, dar in fiece
seara, cand mama ma punea sa-mi fac rugaciunea, eu o sfarseam cu cuvintele: "Doamne, indura-te
si ia pe Domnul Vucea, ca nu ne invata nimic, ne bate si ne trimete cu cosnita in piata!" Cocoana, si
ea mi-era urata, dar mi-a facut pe pofta inimii, m-a razbunat de un an intreg de chinuri in cea din
urma zi de examen. Eu si cu un prieten eram de rand. De dimineata ne-am dus acasa la Domnul
Vuce. Era in halat. Indata ce ne vazu:

- Bine, tatarilor, foarte bine, eminenta mare, c-avem de lucru astazi! Intr-un sopron, ne arata un
maldar de hamuri, verzi de musita si cu alamurile ruginite.
- Iaca, tatarilor, pana diseara e destula vreme sa curatati, sa spalati si sa ungeti hamurile.
- Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, si azi sa sfarseste examenul...
- Bine, tatarilor... nu face nimic... stiu eu ca sunteti baieti buni...

Domnul Vucea avea o cabrioleta si doua perechi de hamuri. Cand venea vacanta cumpara un cal,
cand incepea scoala il vindea.Amandoi, si abia duceam hamurile. Noroc ca, daca eu eram de 9 ani,
prietenul meu implinea 14.Curtea era mare si cu iarba deasa, presarata cu pajuri galbene de
papadie.Sub un nuc batran, o fantana.Langa ghizdurile ei, incepuram a freca cu moloz.Domnul
Vucea iesise in pridvor, gata sa plece la scoala. Dodata, se auzi glasul intepat al cocoanei:

- Asculta, unde pleci?
- La scoala, Bibiloi.
- Dar Pripasel? E o saptamana si nu l-ai gasit.
- Un tatar, Bibiloi, un craidon blestemat... O sa-l gasim... Am trimes cincisprezece scolari...
- si vino incoa odata!

Domnul Vucea, tremurand, intra in casa. Cearta incepu de la targuielile de tara, caci a doua zi de
examen trebuiau sa plece.
- N-ajunge!
- Ba ajunge...
- Icrele n-ajung!
- Ba ajung...
- Castanele n-ajung!
- Ba ajung...
- Salam ai luat putin!
- Ba e destul...

Atunci vocea cocoanei se ascuti si se ridica sus de tot:
- Ajunge? ai?... E destul? ai?... Cand zic eu ca n-ajunge si nu e dastul?..si, dupe tipat, se auzi "jart,
jart, trosc, pleosc". Iar Domnul Vucea, dupa fiece trosnet, zicea repede:
- Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpar, Bibiloi!Cobori treptele pridvorului cu fata
rosie ca racul.Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem ca numai el da altora "cinci dintr-o
data si oprit". Strasnice "cinci" mancase Domnul Vucea!Lesinasem de ras. Prietenul meu zicea
necontenit:
- Ce faci, Bibiloi?... Stai, Bibiloi!... Nu da, Bibiloi!... Cumpar, Bibiloi!...Abia ma potolii. imi stersei
ochii de lacrami si intrebai pe prietenul meu:
- Cum se poate?... Cucoana sa bata pe Domnul Vucea?...El imi raspunse cu un aer siret:
- il bate. Cu a de astazi, eu stiu de patru ori. il bate. Ea e mai mica si el e prea mare. Ea e tanara
si el batran...Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, si tot el ne batea pe
noi...si frecand curelele:
- Dumnezeu sa-i dea zile multe cocoanei, ca tot ea, pan-o muri, o sa fie mai mica ca dansul. Pe
seara, sfarsind frecatul si unsul hamurilor, trecusem in clasa a treia. Cand intrasem in scoala
domneasca eram de opt ani, stiam cele patru operatii si fractiile. Acum eram de noua ani,
trecusem in clasa a treia, si nu mai stiam decat adunarea si scaderea. Dar ce-mi pasa mie!... scoala
domneasca...s-am plecat vesel acasa. Grivei, ca totdauna imi iesi inainte, dadu din coada si-mi linse
manele.
- Mai Grivei, mai, sa te fereasca Sfantul de scoala domneasca! A doua zi ma simtii liber. Iertasem
pe Domnul Vucea.

Ileana cea sireata

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odinioara un imparat care avea trei
fete, dintre care cea mai mare era frumoasa, cea mijlocie si mai frumoasa, iar cea mai tanara
Ileana atata de frumoasa incat si Sfantul Soare se oprea in cale, ca s-o vada si sa se desfateze
de frumusetea ei. Intr-o zi imparatul primi carte si veste de la vecinul sau imparat mare si
puternic, cum ca iaca, nu e bine, si are sa se bata cu dansul pentru o mare pricina imparateasca.
imparatul se puse la sfat cu batranii tarii si, cand vazura cum ca nu e incotro, porunci voinicilor sa
incalece pe armasari, sa-si apuce armele si sa se pregateasca de bataia cea grozava ce-avea sa se
faca si sa fie. Mai inainte de a incaleca si el insusi, imparatul chema pe fiicele sale la sine, le grai
vorbe blande si parintesti si dete apoi la fiecare cate o floare frumoasa, cate o pasarica vesela si
cate un mar fraged.

- A carei floare se va vesteji, a carei pasarica se va intrista si al carei mar va putrezi, despre
aceea voi sti ca nu si-a pazit credinta, grai imparatul cel intelept. Incaleca apoi pe cal, zise
"sanatate buna" si porni cu voinicii sai in calea cea mare. Cand cei trei feciori ai imparatului vecini
primira vestea ca imparatul a pornit in cale si ca s-a departat de acasa, ei se intelesera intre sine
si incalecara, ca sa mearga la cetatea cea cu trei fete de imparat sa rapeasca credinta fetelor si
sa-i faca imparatului suparare. Cel mai batran dintre feciori, voinic, si viteaz si frumos merse
inainte, ca sa vada ce e si cum, si apoi sa aduca veste si sa spuie. Trei zile si trei nopti a stat
voinicul pe sub ziduri fara ca vre una din fete sa se fi aratat la fereastra. In crepetul zorilor de-
a patra zi el pierdu rabdarea, isi intari inima si batu la fereastra celei mai mari dintre fetele de
imparat.

- Ce e? cine e? si ce vrea? intreba fata trezita din somnul eel mai dulce.
- Eu sunt surioara! grai feciorul de imparat voinic imparatesc, ce stau de trei zile cu dragoste la
tine la fereastra. Fata cea de imparat nici nu se apropie de fereastra, ci grai cu glas intelept:
- Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca in cale si spini sa-ti ramana pe urma. Peste
trei zile si trei nopti, feciorul de imparat iarasi batu la fereastra. Acuma fata de imparat se
apropie de fereastra si grai cu glas bland:

- Ti-am zis sa mergi pe calea pe care ai venit: spini sa-ti creasca-n cale si flori sa-ti ramana pe
urma. Inca trei zile si trei nopti stete feciorul de imparat la fereastra fetei. In crepetul zorilor
de-a zecea z,. adica dupa ce au tre-cut de trei ori cate trei zile si de trei ori cate trei nopti el isi
netezi parul si batu, acum d-a treia oara la fereastra.
- Ce e? cine e? si ce voieste? intreba fata de imparat, acuma mai rastit decat in celelalte randuri.
- Eu sunt, surioara! grai feciorul de imparat. De trei ori cate trei zile stau cu dor la tine la
fereastra; vreau sa-ti vad fata, sa-ti privesc ochii si sa aud cum curg vorbele de pe buzele tale.
Fata de imparat deschise fereastra, privi cu suparare la voinicul cel frumos, apoi grai cu glas
neauzit:

- Eu ti-as privi in fata si ti-as grai o vorba: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, si numai
dupa aceea vino la mine.
- Am sa trimit pe frate-meu cel mijlociu, grai feciorul de imparat. Sa-mi dai insa o sarutare
pentru ca sa-mi fie calea mai usoara. Si nici n-a zis bine pana ce si fura un sarutat de la fata cea
frumoasa.
- Sa n-ai parte de altul! zise fata de imparat stergandu-se pe buze cu maneca cea tesuta cu
altite. Mergi pe calea pe care ai venit: flori sa-ti creasca in cale si flori sa-ti ramana pe urma.
Feciorul de imparat merse la fratii sai, le spuse cum si ce, si cel mijlociu porni in cale. Dupa ce
feciorul cel mijlociu stete de noua ori cate noua zile si de noua ori cate noua nopti la fereastra
fetei celei mijlocii si batu de a treia oara la fereastra ei ea deschise fereastra si ii grai cu glas
dragastos:

- Eu ti-as privi in fata si ti-as, grai o vorba: sa mergi insa la sora mea cea mai tanara si numai dupa
aceea vino la mine.
- Am sa trimit pe frate-meu eel mai tanar grai feciorul de imparat. Sa-mi dai o sarutare ca sa pot
merge mai iute. Si nici nu zise, pana ce si fura un sarut.
- Sa nu ai parte de altul! grai si aceasta fata. Mergi in calea pe care-ai venit: flori sa-ti creasca in
cale si flori sa-ti ramana pe urma. Feciorul cel de imparat merse la fratii sai le spuse cum si ce si,
acum de-a treia oara porni feciorul de imparat eel mai tanar fecior de imparat. Cand el sosi la
cetatea cea cu trei fete, Ileana,sta la fereastra si, cum sta ea il vazu si-i grai cu glas vesel:

- Cel voinic frumos cu fata de imparat ce cale ti-ai ales de mani asa de infocat? Cand feciorul de
imparat vazu fata Ilenei si auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea si grai cu glas voinicesc:
- Am pomit catre soare, ca sa-i fur o raza, sa-i incredintez sora si s-o duc acasa sa mi-o fac
mireasa. Acum, surioara, ma opresc in cale sa privesc la tine, in raza fetei tale, si sa-ti zic o
vcirba si sa-ti fur o vorba. Ileana ii raspunse cu intelepciune:
- De ti-ar fi naravul cum iti esle vorba, de ti-ar fi sufletul cum iti este fata, mandre si frumoase,
blande si dragastoase, te-as chema in casa, te-as pune la masa si te-as ospata si te-as saruta.
Feciorul de imparat sari de pe cal cand auzi aceste vorbe, apoi grai cu glas voinicesc:

- Ca-mi este naravul cum imi auzi vorba, ca-mi este sufletul precum imi vezi fata: lasa-ma in casa,
pune-ma la masa si din zori in seara rau sa nu-ti para; si nici nu-si grai vorba, pana ce si sari pe
fereastra, si peste fereastra in casa si in casa la masa, si la masa tocmai in frunte, unde sedea
imparatul cand era mire.
-Ei! stai! grai lleana. Sa vad mai inainte: esti ce-ar fi sa fii? si numai dup-aceea sa graim vorba si
sa gustam pomana si sa incepem dragostea. Poti tu face sa-nfloreasca din brusture trandafir?
- Ba! grai feciorul de imparat.
- Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea inteleapta. Poti tu face ca sa cante liliacul in glas
frumos?
- Ba! grai feciorul eel de imparat.
- Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea inteleapta. Poti tu face sa rodeasca mar pe iarba
lupului?
- Pot! grai feciorul de imparat.
- El sa fie pomana ta! zise lleana cea frumoasa si sireata. Asaza-te la masa.

Feciorul de imparat sc aseza la masa. Ei, dar Ileana e Ileana cea sireata! El nu se aseza inca bine,
si iata ca si cazu, cu scaun cu tot in pivnita cea adanca in care era ascunsa comoara imparatului.
Acuma Ileana incepu sa strige: "primejdie", si cand se adunara toti argatii ca sa vada ce e si
pentru ce, ea le spuse ca a auzit troncote prin pivnita si se teme cum ca a intrat cineva in pivnita
ca sa fure comoara imparatului. Multe vorbe n-au facut argatii, ci pe loc deschisera usa cea de
fier si intrara in pivnita si aflara pe feciorul cel de imparat si cu rusine Il scoasera la judecata.
Ileana spuse judecata:

- Douasprezece fete pedepsite sa-l scoata afara din tara si cand vor ajunge cu el la marginea
tarii fiecare sa-i dea cate un sarutat. Asa s-a poruncit, asa s-a intamplat. Cand feciorul cel de
imparat a sosit acasa la fratii sai, le-a spus toata intamplarea si, dupa ce le-a spus-o, mare
suparare a intrat in sufletele lor. Ei au trimis dara vorba la cele doua mai mari fete de imparat,
ca ele sa faca ce vor face ca sa trimita cumva pe Ileana la curtea imparatului celui cu trei feciori,
pentru ca ei sa se poata razbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Cand cea mai
mare fata de imparat primi cuvantul feciorilor de imparat, ea se facu bolnava, chema pe Ileana la
sine la pat si ii spuse ca ea numai asa se va putea insanatosi, daca Ileana li va aduce mancare de
pe vatra feciorilor de imparat.

Ileana, de dragul suroni sale, le facea toate; ea lua asadar cofita si porni catre curtea celor trei
feciori de imparat, ca sa mearga sa ceara sau sa ieie si sa aduca. Sosind la curte, Ileana intra in
ruptul sufletului in curtea imparateasca si grai catre bucatarul cel mare:
- Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te striga imparatul? Mergi iute, ca sa vezi ce si
pentru ce si care pricina! Bucatarul isi lua picioarele pe umeri si se departa - ca si la porunca
imparateasca adica. Ileana ramase singura in cuhne, isi umplu vasele de bucate, varsa apoi pe jos
toate bucatele cele scumpe ce stau la foc si dupa aceea se feri din cale. Dupa ce feciorii de
imparat intelesera si despre asta batjocura, ei se suparara inca mai tare decat ce-au fost pana
acuma, trimisera din nou vorba la cele doua surori si se pregatira din nou de razbunare. Abia primi
sora cea mijlocie cuvantul voinicilor, ea se lacu bolnava, chema pe Ileana la sine la pat si ii spuse
ca numai asa se va insanatosi, daca va gusta dm vinul ce se afla in pivnitele feciorilor de imparat.
Ileana pentru sora sa le facea pe toate; lua dar cofita si porni ca sa mearga - si sa vina. Sosind la
curte, ea intra in ruptul sufletului in pivnita si grai catre pivnicerul cel mare:

- Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te striga imparateasa? Fugi si vezi cum, ce si pentru ce
pricina! Pivnicerul isi lua picioarele pe umeri si se departa ca la porunca imparatesei adica. Ileana
isi umplu vasele cu vin, varsa ce-a mai ramas prin pivnita, si apoi porni catre casa. Feciorii de
imparat trimisera acuma d-a freia oara veste la cele doua fete de imparat ca ele sa trimita pe
Ileana cum n-au trimis-o inca. Fetele de imparat se facura acuma amandoua bolnave, chemara pe
sora lor la sine si ii spusera ca ele numai atunci se vor insanatosi, daca Ileana le va aduce doua
mere de la feciorii cei de imparat.
- Dragi surorile mele - grai Ileana catre ele - pentru voi ma duc si in foc, si in apa; cu atata mai
bucuroasa la voinicii cei imparatesti! Si lua dupa aceea cofita si porni, ca sa mearga, sa afle, sa ia,
sa aduca si sa scape pe dragele surorile sale de la moarte.

Dupa ce-a inteles feciorul de imparat cel mai tanar cum ca Ileana are sa vina la el in gradina ca sa
fure merele cele de aur, el porunci ca, daca va auzi cineva vaiete in gradina, nimeni sa nu cuteze
sa intre, ci sa lase pe cel ce s-ar vaita ca sa se vaiete in pace. Lua dupa aceea cutite mari, si sabii,
si sulite si fel de fel de lucruri si le ascunse in pamant, pe sub marul cel cu poame de aur; le
ascunse asa, ca numai varful ascutit le iesa din pamant. Dupa ce a gatit tot, el se ascunse intr-un
tufis, asteptand sosirea Ilenei. Ileana sosi la poarta gradinii si cand ea vazu leii cei mari ce stau
paza la intrare, le arunca cate o bucatica de carne; leii incepura a se bate, iar Ileana merse la mar
pasi incet printre cutite, sabii, sulite si alte lucruri si se sui in pom.

- Sa-ti fie de bine, surioara! grai feciorul de imparat acuma. Imi pare bine ca te vad la casa mea.
- A mea sa fie bucuria! raspunse Ileana, ca am voinic imparatesc, si frumos si viteaz, de tovaras.
Aide, sui-te in pom si-mi ajuta sa culeg mere pentra dragele surorile mele, ca le-au cerut cu limba
de moarte. Feciorul de imparat nici nu dorea mai mult, el avea de gand ca sa traga pe Ileana din
pom intre cutite.
- Esti buna, tu, Ileano, grai el, fii dar inca mai buna si-mi da mana de ma ajuta sa urc in pom! "Rau
e gandul tau - isi gandi Ileana - dar parte sa ai de el!" ii dete apoi mana, il ridica pe trupina pana la
cracuri, il lasa apoi ca sa cada intre cutite, si sabii, si sulite si fel de fel de alte lucruri ce erau
gatite spre pierzarea ei.
- Na-ti, grai dupa aceea, sa stii si tu ce ai avut de gand.

Voinicul cel rau la suflet incepu sa strige si sa se vaiete: hei! dar nimeni nu venea sa-i ajute, ci-l
lasau ca, dupa porunca lui, sa se vaiete in pace si sa sufere si sa rabde usturaturile cele grozave.
Ileana isi lua merele, le duse acasa, le dete la surorile ei, se intoarse dupa aceea la curtea
imparatului si le spuse argatilor ca sa mearga sa scape pe domnul lor din primejdia cea mare.
Feciorul eel de imparat, batjocorit ca vai de el, trimise dupa cea mai vestita vrajitoare din tara,
ca sa vina sa-i faca de leac si sa-i vindece ranile. Ileana s-a fost dus insa mai nainte la vrajitoare
si i-a dat bani multi ca s-o lase pe ea, pe Ileana. sa mearga in locul vrajitoarei.

Asa ajunse Ileana ca vrajitoare la curtea imparatului; ea porunci apoi ca sa se ia pielea unui bivol
si sa se puna trei zile si trei nopti in muratura sarata, si dupa aceea s-o scoata si sa inveleasca in
ea pe feciorul cel ranit. Usturaturile feciorului de imparat se facura inca mai strasnice, durerile
lui inca mai nesufente. Cand el vazu dar cum c-acuma nu e bine, trimise dupa un popa, ca, mai
nainte de de-ar muri, sa-si usureze sufletul si sa se impartaseasca. Dar Ileana nici acuma nu
dormea; ea merse la popa, ii dete multi bani si facu ca el sa o trimita pe ea in locul lui. Asa ajunse
Ileana ca popa la curtea imparatului. Cand Ileana ajunse la patul feciorului de imparat, el era pe
pragul mortii; nu mai erau in el decat trei rasuflari.

- Fatul meu, grai Ileana popita, m-ai chemat la tine ca sa-ti marturisesti pacatele, Gandeste dar
la ceasul mortii si spune-mi ce-ti zace la inima. Esti suparat pe cineva ori ba?
- Ba! pe nimeni! grai feciorul de imparat, pe nimeni, afara de Ileana, fata cea tanara a imparatului
vecin si o urasc cu dor si dragoste vorbi mai departe feciorul de imparat. Daca ar fi sa nu mor si
sa ma insanatosesc, ma duc s-o petesc la imparatul, si daca n-o pieri in noaptea cea dintai, atunci
ea sa-mi fie sotie credincioasa si dupa lege! Ileana asculta aceste vorbe, zise inca si ea putine si
apoi merse acasa. Aici intelese ca surorile ei plang si se vaieta pentru ca au fost samtit ca
imparatul are sa soseasca acasa de la lupta cea mare.
- Bucurie s-aveti, le zise Ileana, cand auziti ca tatal nostru cel bun are sa vina acasa intreg si
sanatos.
- Hei! ca noi ne-am bucura, raspunsera, daca nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit
marul si nu ni s-ar fi suparat pasarica; dar acum e vai si amar de capul nostru.

Cand Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine in casa si afla ca floarea e inca aburita de roua,
ca pasarea e flamanda si ca marul numai nu zice "mananca-ma, surioara". Ca sa le ajute dar
dragilor surorilor ci, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete pasarica, iar sie-si tinu numai
marul cel fraged. Asa astepta sosirea imparatului celui aspru la porunca. Imparatul, indata ce sosi
acasa, intra la fata cea mai mare si o intreba de floare, de pasarica si de mar. Ea ii arata numai
floarea; si asta era insa pe jumatate vestejita. Imparatul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea
mijlocie. Asta-i arata numai pasarica; si asta era insa pe jumatate intristata, imparatul iarasi nu
zise nimic, ci merse fara vorba la fiica-sa ce amai mica, la Ileana cea inteleapta. Cand imparatul
vazu marul pe dulapul Ilenei, el era sa-l manance cu ochii de frumos ce era.

- Unde ai pus floarea si ce ai facut cu pasarica? intreba el pe Ileana. Ileana nici nu raspunse, ci
fugi la surorile sale si aduse o floare proaspata si o pasare vesela.
- Mare sa cresti, fata mea! grai imparatul, acum vad ca ti-ai pazit credinta. De la Ileana imparatul
iarasi merse la fiica-sa cea mijlocie si apoi la cea mare. Dupa ce el le intreba de cele trei lucruri
ce le-a incredintat, ele isi adusera cu graba pasarea, floarea si marul de la Ileana. Hei! dar bunul
Dumnezeu nu rabda minciuna: la ele floarea era vesteda; pasarea era trista si numai marul era
proaspat, fraged, rumen si imbietor la fata. Cand imparatul o vazu aceasta, el intelese toata
treaba; porunci dar ca pe cele doua fete mai mari sa le ingroape pan' la sanisori in pamant si asa
sa le lase ca sa vesteasca asprimea pedepsei imparatesti, iar pe Ileana o lauda si o saruta si multa
vorba buna si imparateasca facu cu ea, zicandu-i:

- Mult noroc sa ai, fata mea, caci tu ti-ai pazit credinta. Dupa ce feciorul cel mai tanar al
imparatului vecin s-a insanatosit, el incaleca si porni ca sa vina si sa peteasca pe Ileana, Imparatul
cel batran, tata Ilenei, ii zise cu vorba parinteasca, cand el isi spuse gandul care l-a facut sa
ponieasca in cale:
- Fatul meu, voinice, mergi si intreaba pe Ileana; cum ca doreste, cu ajutorul lui Dumnezeu, asa
are sa fie. Iar Ileana nu zise nici o vorba, ci lasa ca voinicul cel patit sa o sarute. Atunci imparatul
pricepu toata treaba si grai:
- Dragi copiii mei, bag scama asa a fost dat, ca voi sa va fiti sot si sotie; sa va fie dara de bine!
Multa vreme n-a trecut pana ce Ileana se cununa cu feciorul cel voinic, incat i-a mers vestea in
septe tari... Hei! dar Ileana n-a uitat vorba si gandul cel rau al feciorului de imparat: ea stia ca in
cea dintai noapte dupa cununie are sa o primejduiasca. Porunci dara ca sa se faca o papusa de
zahar tocmai atat de mare cum era ea insasi, cu fata, cu ochi, cu buze, cu toata faptura Ilenei...
si cand papusa fu gatita, ea o ascunse in patul in care ea avea sa se culce in acea noapte. Sara,
cand cuscrii si corinteii s-au fost asezat la odihna si Ileana s-a fost culcat in pat, feciorul de
imparat grai catre mireasa lui:

- Draga Ileana, sa mai astepti putintel, ca eu vin indata.Iesi dupa aceea din casa. Ileana nu se
gandi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar in locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta
la capul patului. Ileana nici nu se ascunsese bine, pana ce feciorul cel de imparat si intra in casa cu
o sabie ascutita in mana.
- Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine in pivnita?
- Eu! grai Ileana de sub perdea. Feciorul de imparat dete o data cu sabia peste sanisorii papusii.
- Tu m-ai scos cu batjocura din tara? intreba el de-a doua oara.
- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat dete peste fata.
- Tu mi-ai varsat mancarile? intreba feciorul de imparat de-a treia oara.
- Eu! grai Ileana. Feciorul de imparat dete cu spada de sus in jos.
- Tu mi-ai varsat vinul? intreba feciorul de imparat de-a patra oara.
- Eu! grai Ileana. Feciorul de imparat dete cu spada o data crucis si o data curmezis. Iar Ileana
incepu a rasufla aburi de moarte.
- Tu m-ai aruncat in cutite? intreba feciorul de imparat de-a cincea oara, si mai in urma.
- Eu! grai Ileana.

Feciorul de imparat impunse acuma cu sabia in inima Ilenei, incepu apoi sa dea in toate partile, si
crucis, si curmezis, si in lung, si in lat, sa dea din toate puterile ce avea, incat ii curgeau lacramile
parau. Cand se apropiara zorile de ziua, el incepu sa planga din toata inima. O data ii sari o
bucatica de zahat in gura.
- Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el plangand inca mai tare.
- Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o mie de ori mai dulce am sa
fiu de aci inainte. Feciorul de imparat stete impietrit de bucurie cand vazu pe Ileana intreaga si
sanatoasa. El o cuprinse in brate, si de aci inainte traira multi ani fericiti si imparatira peste tara
cu pace si cu noroc.

Pacala in satul lui

I se urase si lui Pacala sa tot umble razlet; prin lume, asa fara de nici o treaba, numai ca sa
incurce trebile altora si sa rada de prostia oamenilor. Se hotari dar sa se faca si el om asezat ca
tot;i oamenii de treaba, sa-si intemeieze casa lui, sa-si agoniseasca o mosioara - vorba scurta, sa
se astampere odata. Si fiindca romanul zice ca nu e nicairi mai bine ca in satul lui, Pacala se
intoarse si el in satul lui si incepu cum incep tot;i oamenii care n-au nimic adica facu ce facu de-si
agonisi o vit;elusa si o trimise la pasune in izlazul satului. Caci asa se face averea. Pascand
vitelusa se face vitea viteaua se face juninca juninca se face vaca, vaca fata, iar vaca cu vitelul o
vinzi ca din pretul ei sa cumperi sapte viteluse si sa le trimiti si pe ele la pasune in izlazul satului.
De ce e oare izlazul izlaz, daca nu pentru ca sa-l pasca vitelusele oamenilor?

Pastea dar vitelusa lui Pacala pastea, si cu cat mai mult pastea cu atata mai vartos crestea, incat
nu era in tot satul vitea care s-o intreaca, iar cand ajunse si ea vitea, nici junincile nu se puteau
potrivi cu ea.
- Mai! ziceau vecinele lui Pacala - ce lucru sa mai fie si asta? Viteaua asta ne intrece pe toate! Ce-
i va fi dand oare sa manance? Ce soi o fi de create asa de frumos? Nu era nici soiul vreun soi
deosebit nici hrana mai de-a catarea; viteaua era insa viteaua lui Pacala iar Pacala isi cauta de
treaba, n-avea vreme s-o mai pazeasca si sa nu rupa cateodata si din holdele oamenilor.

Ajungand juninca, viteaua lui Pacala se facu stapana pe intregul hotar. Umbla si ea cum umblase si
stapanul ei mai nainte de a se fi astamparat, si unde n-o cautai acolo dedeai de ea, mai prin lanul
de grau, mai prin porumbiste, mai stie bunul Dumnezeu pe unde. Iara Pacala li se plangea
oamenilor, ca prea i s-a facut rasleata juninca si ca are treaba si nu poate umbla dupa ea. Nu-i
vorba, oamenii s-ar fi plans si ei, dar nu mai aveau cui sa i se planga, cand Pacala ii lua pe dinainte
si li se plangea de te prindea mila de el.and vazura dar ca juninca lui Pacala in curand are sa fie
vaca oamenii se pusera pe ganduri stiau ei cum au sa urmeze lucrurile mai departe.

Vedeau parca cele sapte viteluse, cum se fac vitele, juninci, cum jung in cele din urma vaci si ele si
cum le vinde Pacala si pe ele si se intoarce de la targ cu o spuza de viteluse, toate flamande,
toate pomite din fire sa se faca vitele juninci si vaci in cele din urma.
- Mai! strigara ei, asta ne mananca urechile din cap cu vitelusa lui, ne seaca, ne face intregul
hotar batatura. Dar ce putea sa-i faca lui Pacala? El nu erade vina si avea treaba nu putea sa-si
piarda vara umbland dupa coada junincei. Se sfatuira dar intre dansii si iar se sfatuira se tot
sfatuira pana ce n-ajunsera a se dumiri ca toata carnea pe care a pus-o vilelusa, ca sa sc faca
vitea si din vitea juninca e carnea adunata din nutretul de pe hotarul lor, adica dupa toata
dreptatea carne din carnea care ar fi fost safie a lor si numai pielea e a lui Pacala. fiindca piele
avuse juninca si cand venise ca vitelusa in sat,

Dumiriti o data astfel, taiara juninca ii luara carnea si o mancara, iar pielea o aruncara peste gard
in curtea lui Pacala. Nu-i vorba, a fost cam scurta socoteala aceasta dar in satul lui Pacala multe
se intampla. Pacala. de, ce sa faca! Daca ar fi voit, ar fi gasit el ac pentru cojocul satenilor; el
insa nu voia. Avea tragere de inima pentru oamenii din satul lui. Nu! Pe oamenii dm salul lui nu
putea el sa-i incurce, cum ar fi incurcat o bunaoara pe oamenii din satul lui Tandala. Intinse dar
pielea sa se usuce, iar dupa ce se usca o lua in varf de bat si pleca cu ea la targ ca s-o vanda. Asa
ajunse Pacala iar pe drumuri. Se duse si tot se duse mereu, de dimineata pana la pranz si de la
pranz pana seara.

Cand era pe inserate, el se opri tntr-un sat de la marginea drumului si se uita imprejurul sau, ca
sa-si gaseasea vreo casa, la care sa mute, vreo vaduva ori vreo femeie al careia barbat nu-i
acasa.Nu poate ca - Doamne fereste, - ce dar Pacala ca om umblat prin lume stia ca sunt fricoase
femeile, li se uraste asa singure si sunt bucuroase de oaspeti numai ca sa stie ca e pcste noapte
picior de om la casa lor. Si gasi Pacala chiar mai la marginea satului o femeie al carei barbat se
dusese la padure sa aduca lemne. Nu-i vorba muierea ii spunea mereu, ca teaca, ca punga, ca nu-i
este barbatul acasa, ca ce va zice umea; Pacala tinea si el sa ramana asa, intr-un unghi al casei,
intr-un sopron, in pridvor, unde o fi, numai ca sa nu fie casa pustie. N-avea biata muiere incotro,
trebui sa-l primeasca, dar ii si spuse sa se culce si a doarma, c-o fi ostenit de drum, sarmanul de
el!
- Ce-o sa mai fie si asta?! grai Pacala.

El stia ca muierile sunt si vorbarete, si doritoare de a le sti toate cate sunt in cer si pe pamant
iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic nici nu-l intreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai
facut, ce mai stie... Aici trebuia dar sa fie ccva la mijloc, si Pacala, in loc de a adormi tragea cand
cu ochiul drept, cand cu cel stang ca sa vada cele ce se petrec in casa si imprejurul casei. Nici nu
se inserara bine, si muierea incepu sa fiarba, sa friga, sa coaca, sa gateasca fel de fel de mancari
si placinte, si un purcel fript si ocoasta oparita cu varza calita si apoi rachi-uri si apoi vinuri.
Ospat nu alta.

N-ar fi fost Pacala om patit daca n-ar fi stiut ca toate aces-te nu pentru barbatul ei le facea
muierea cea harnica, fiindca mai era si ea gatita ca de nunta. Nici nu le facea pentru barbatul ei
ci pentru vornicul satu-lui, pe care-l astepta nevasta cum isi asteapta fetele mari petitorii iesind
mereu in usa si in portita ca sa vada daca vine, daca nu mai vine, daca intarzie, daca soseste.u
care cumva sa creada cineva ca - Doamne fereste - ce! - Nu!

Ci fiindca vornicul era cel mai de frunte om din sat si nu putea sa-l primeasca la casa ei ca pe
orisicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putea sa vie ci le facea cinstea acum - mai
pe seara. Alt nimic nu era la mijloc. Doamne fereste! Era gata nevasta cu toate: purcelul era
frumos si rumen de-ti pocnea soricul in dinti, costitele abureau rachiul era asezat pe masa, vinul
stetea in apa rece nu mai lipsea decat dumnealui vornicul. Numai vornicul ipsea, cand deodata, - sa
te miri, nu alta - se intoarse barbatul. I se fransese sarmanul de el, o osie in drum si nu-i
ramasese decat sa se intoarca, sa puna alta osie la car si sa plece mane din nou la padure.uierea
buna si credincioasa isi cunoaste barbatul dupa mers, din tusite si stranuturi, ba chiar si din
pocnetul biciului iar nevasta la care-si luase Pacala conac, era si ea muiere buna si credincioasa.

Ea isi cunoscu barbatul din scartaitul roatelor de la car iar scartaitul roatelor se auzea de
departe, destul de departe. pentru ca o muiere harnica precum era dansa, sa-si randuiasca
treburile. Ea lua purcelul cel frumos si rumen si-l ascunse iute-iute dupa cuptor lua placinta si o
puse iute-iute pe cuptor, lua costitele cu varza calita si le vari in cuptor mai vari tot iute-iute si
rachiul sub pat, si pe cand arul cu boii intra in curte, toate erau in cea mai buna randuiala. Nu
poate ca Doamne fereste ce! - dar de! tot era mai bine sa nu afle barbatul. Vazandu-se acasa,
barbatul ca tot omul pagubas, incepu sa se planga, nevasta, ca toata muierea buna si credincioasa
il mangaia cu vorbe bune, lar Pacala ca tot omul cumsecade, iesi si el din unghiul lui ca sa-i puna
stapanului de casa, ca e si el aici, sa-i ceara iertare ca a indraznit si sa-i mai roage si pe el de
conac.

- Fa. muiere, - grai barbatul, dupa ce se mai incalzi in cuibul lui, - mie mi-e foame; n-ai tu ceva de
mancare? De! Ce sa-i faci? Omul flamanzeste la drum. Nu-i vorba, mai era in traista merindea pe
care o luase la drum; dar acasa la el omul nu mananca bucuros merindea cu care se intoarce din
drum.
- Vai, saraca de mine! - raspunse nevasta, - dar de unde sa am? Eram sa te astept pe mane. O sa-
ti fac insa o mamaliguta buna, ca s-o mananci cu o zamuta de usturoi.
- Mamaliguta sa fie! - grai barbatul. Cand e flamand omul se bucura si de mamaliga. Om umblat
pnn lume, Pacala stia ca o sa-l pofteasca si pe el la cina, ca sa mai stee de vorba, si nici ca-i parea
rau lui Pacala, fiindca tot drumet era si el, tot flamand - ca om si ce a obsosit din drum. Si cum
steteau de vorba in vreme ce nevasta gatea mamaliguta, Pacala care nu era cap sec, se gandea
mereu cum sa faca el ca sa nu manance mamaliga, ci purcel fript, frumos si rumen de-ti pocneste
soricul in dinti, costite cu varza calita si placinte de cele bune; cum ar face ca sa bea o gura de
rachiu si sa guste macar o data din vinul cel vechi.El se incrunta o data si trase asa cam pe furis
cu batul in piele.

Si lasa pe Pacala, ca nu e nici el de ieri de alaltaeri! Simtise o data mirosul, - si grija lui mai
departe. Ca un om drumet isi tinea batul la indemana iar pielea cea de juninca marfa lui, toata
averea lui, ii era la picioare. Barbatul se cam mira ca ce va fi avand cu pielea da nu zise nimic. Al
lui era batul, a lui era pielea: treaba lui era ce face a cu ele. Peste catva timp Pacala iar trase una
cu batul ba mai se si rasti la piele:
- Tine-ti gura, sluto! Barbatul iar tacu. Pacala dete de a treia oara s.i acum se rasti si mai rau.
- Ce ai cu pielea aceea? - intreba omul nostru. Pacala mai dete din umar, mai se codi, mai se ruga
de iertare ca nu poate sa spuna.
- Apoi - grai el cam cu anevoie in cele din urma - piele-ar fi de, piele dar asa cum o vezi nu e piele,
e prooroc, care stie toate cele nestiute si vrea sa spuna lucruri de nespus.
- Si ce vrea sa spuna? - intreba mirat barbatul.
- Uite! - grai Pacala si puse urechea la piele. Mare minune! Zice sa cauti la capataiul patului c-o sa
gasesti rachiu. Barbatul cauta si gasi.
- Mare minune! Cine le-o fi pus oare?
- E taina! raspunse Pacala - asta nu se poate sti.
- Si ce mai zice proorocul?

- Sa cauti dupa cuptor, ca vei gasi un purcel fript - zise Pacala dupa ce puse iar urechea la piele.
- Auzi d-ta lucru ciudat! Ce mai zice proorocul?
- Cauta sub pat ca gasesti vinu. Astfel inainte - pana ce nu iesira la iveala costitele si pla-cintele.
incat numai de-un drag sa te uiti la masa incarcata si sa te asezi la ea. Se mira barbatul, se mira
mai vartos nevasta, s-ar fi mirat satu intreg daca ar fi fost de fata; numai Pacala nu se mira,
fiindca el isi cunostea marfa si stia de ce e buna.
- Apoi de! zicea el mereu, asta-i prooroc, nu fleac, si-ti scoate si cartita din fundul pamantului! Va
fi fost ori nu asa, destul ca Pacala s-a saturat ca un pasa turcesc incat abia-l mai tineau curelele.
- Buna treaba proorocu asta! grai barbatul nevestei dupa ce se satura si el. Nu cumva ti-e de
vanzare?
- Doamne fereste! - ii raspunse Pacala. Cum as putea eu sa vand un lucru ca acesta? Se poate?!
- Dar daca ti-asi da un pret bun?
- Auzi vorba! Pret bun? Un prooroc ca asta e lucru nepretuit.

Doritor cum era de a se hrani bine si de a sti totdeauna cele ce se petrec in casa lui, omul nostru
il apuca pe Pacala la targ. Ii dete la inceput o punga de galbeni. apoi doua, apoi trei si asa mereu
inainte pana la sapte pungi, bani frumosi chiar si pentru un om mai bogat decat Pacala.
- Fiindca vad si vad ca tii cu orice pret sa cumperi proorocul, - grai Pacala, muiat - o sa-ti fac
dupa dorinta dar nu pentru bani, ci fiindca m-ai poftit la masa si mi-ai zis o vorba buna. Noroc sa
ai de ea! Asa grai Pacala si-i dete pielea cea de juninca, pentru ca sa iee cele sapte pungi de
galbeni, - multi bani chiar si pentru un om mai bogat decat Pacala. Si nu era pe lumea aceasta om
mai fericit decat barbatul nevestei, fiindca putea de aici inainte sa stie toate cele ce se petrec in
casa lui si sa se mai si hraneasca bine.Iar Pacala, dupa ce-si vandu pielea si puse bine banii se
culca sa doarma, ca avea drum lung pana acasa in satul lui.

Ziua urmatoare isi lua Pacala ramas bun si pleca iar acasa. Si cum mergea pe drum si cum se
samtia asa incarcat de bani cum nu mai fusese niciodata in viata lui isi puse tare si cu adevarat de
gand ca de aici inainte nu mai vasca nici la dreapta nici la stanga, ci merge drept inainte, nu mai
umbla cu minciuna, nu mai cauta sa traga folos din partea altora, nu! nu! nu! - ci se face om ca toti
oamenii care vreau sa aiba obrazul curat, se astampara, se pune in rand cu fruntea salului. Numai
daca n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnica! Ea, sarmana, nu mai avea astampar, si parca i se
surpa casa in cap cand se gandea ca proorocul a ramas in paza ei.

Nu poate ca Doamne fereste ce! - dar muierile sunt fricoase si nu prea se simt bine cand se afla
aproape de niste lucruri cum era pielea lui Pacala.a facu dar ce facu si-si trimise barbatul iar la
padure, apoi, dupa ce ramase ea singura, puse, ca muiere harnica ce era, furca in brau si porni in
urma lui Pacala si grabi si alerga ca sa-l ajunga si sa-l intrebe ce are sa faca si cum sa dreaga, ca
sa faca din piele piele ca toate peile si sa-si iee darul proorociei? Pacala, de! - ce sa faca si el?!
De paguba se fereste omul, dar de castig niciodata: mai lua si de la femeie sapte pungi si ii spuse
ca n-are decat sa opareasca pielea cu apa de izvor strecurata prin o sita deasa, si-si urma calea
ca si cand nimic nu i s-ar fi intamplat.

- Acum zau ca ma fac om asezat incat o sa ajung chiar vornic in satul meu! - grai el dupa ce sosi
acasa. Se si facu. Isi zidi, Doamne o casa frumoasa de nu mai era in tot satul casa ca a lui - colea
cu pridvor asezat pe stalpi si cu cerdac mare, - isi cumpara pamanturi car cu patru boi, cal de
calarit, -toate cate se cuvin la casa lui Pacala. Si nu era in sat om mai asezat decat Pacala. Numai
oamenii din satul lui daca n-ar fi fost tocmai asa de prosti cum erau! Vazand cum zideste Pacala,
cum cumpara, iar cumpara si tot cumpara, cum da mereu, fara ca sa iee, vecinele incepura sa
sopteasca intre dansele si satenii detera cu socoteala ca va fi avand multi bani Pacala si ca banii
acestia ii va fi gasit undeva, ii va fi capatat ori ii va fi luat de la cineva. Destul ca voiau sa stie de
unde are Pacala banii.

- Mai Pacala, - il intreba dar unul dintre oameni, - dar tu de unde ai atata spurcaciune de bani, de
tot dai si nu mai sfarsesti? Pacala sedea in cerdacul casei cu pipa in gura si privea la carul cel cu
patru boi care intra in curtea cea larga si plina.- De unde am atata ban? - raspunse el. De unde,
pacatele mele, as putea sa am daca nu din pretul mosiei, pe care am vandut-o?- Ce mosie, mai
Pacala ca tu n-ai avut mosie?!
- Apoi vorba?! Dar pielea junincei a cui a fast, mai?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toata averea:
am vandut-o si am luat bani ca sa-mi fac alta avere in locul ei.
- Atatia bani pentru o piele de juninca?
- Mai da greu mai esti la cap! - grai acum Pacala, care tinea sa nu mai umble cu minciuna. Nu
intelegi tu ca juninca aceea era juninca de prasila? Daca o mai tineam, fata si vitelul crestea si el
se facea vaca si aveam doua vraci si doua vaci fatau doi vitei si se faceau patru vaci, iar din patru
vaci se fac opt, din opt sasesprezece si cu timpul o intreaga cireada de vite. Asa se face
socoteala cand mergi la targ si stii cum sa-ti vinzi marfa. O avere intreaga nu se vinde numai iac-
asa!

Omul dete din cap, si detera din cap si se pusera pe ganduri toti oamenii din satul lui Pacala.
Aveau si ei vitele de prasila. De ce adica numai Pacala sa-si vanda pielea cu pret? De ce sa dee ei
o avere intreaga pentru un pret de nimic? Se pusera dar de graba, isi taiara cu totii junincile de
prasila, mancara cat putura din camea lor, iar pieile le dusera la targ sa le vanda si ei, cum a
vandut Pacala pe a lui. Numai ca nu se nimereste totdeauna si nu stiu toti oamenii sa-si vanda
marfa ca Pacala. Degeaba spuneau ei ca pielea e piele de juninca de prasila caci nimeni nu voia sa
le dee pretul la care ravneau si s-au intors ca vai de ei acasa. Vai de ei! - dar vai si de Pacala! Cand
se vazura si cu paguba, si cu batjocura. oamenii se adunara iarasi se sfatuira si tot se sfatuira si
tot se sfatuira intre dansii, ca ce sa faca si ce sa dreaga ca sa scape de Pacala fiindca nu mai
ramanea nici o indoiala ca-i va prapadi pe toti daca va mai ramanea cu zile.

- O sa-si dea foc la casa ca sa ne dam si noi la ale noastre - grai-unul dintre cei mai prevazatori.
- O sa-si franga vreun picior ca sa ne frangem si noi pe ale noastre! grai altul.
- O sa sara in fantana ca sa sarim cu totii dupa el! - strigara cu totii. Nu mai ramanea nici o
indoiala ca trebuia sa scape de el daca nu voiau sa piara cu totii ca vai de ei. Dar cum sa scape?
Asta era vorba. Sa-i taie boii si vaca si oile si calul de calarit, sa-i dee foc la casa si sa-l goneasca
din sat. Asta s-ar fi putut. Dar cine putea sa stie daca nu se va mai intoarce?

Trebuia sa-i stanga lumina vietii: numai asa erau scapati cu adevarat scapati de el. Luara dar
hotararea sa-l omoare pe Pacala; fiind insa ca nu voiau sa faca nici varsare de sange nici moarte
de om chiar cu mana lor, se sfatuira din nou intre dansii si dupa mult sfat au chibzuit sa-l arunce
in Dunare unde va fi apa mai adanca pentru ca nici neam din neamul lui sa nu mai poata iesi la
lumina zilei. Si daca tot ar scapa Pacala chiar si din fundul Dunarii? Asta era! - Si daca tot ar
crapa! ? - Ce era atunci?! Nu mai ramane nici o indoiala ca trebuia sa faca ce vor face ca Pacala sa
nu poata scapa.

Se pusera dar din nou si se sfatuira si dupa multa sfatuire mai chibzuira sa-l bage pe Pacala intr-
un sac, sa stranga bine gura sacului si sa lege sacul cu Pacala cu tot de o piatra de moara rotunda
cum este sa mearga de-a dura pana in fundul Dunarii si sa duca si sacul cu Pacala. Intelegandu-se
astfel ei toti oamenii din satul lui Pacala cu mic, cu mare, cum erau, luara sacul, luara sfoara
pentru gura sacului, luara funia ca sa lege sacul de piatra, luara cea mai mare din pietrele de
moara, pe care le putura gasi cale de trei zile de jur imprejur si pornira cu mic, cu mare, cum
erau, asupra casei lui Pacala, ca sa-l ia, sa-l ridice, sa-l duca si sa nu se opreasca cu el decat in
fundul Dunarii.

Pacala sedea cu pipa in gura in cerdacul casei si se uita la carul cel cu patru boi, care intra in
curtea cea larga si plina, -sedea Pacala cu pipa in gura sj se uita. cand se pomeni cu satul intreg
mic si mare, de nu-i mai incapea curtea cea larga a lui. Ce sa faca? Sarmanul de el, ce sa faca?
Nu-i ramanea decat sa se dea prins si legat, daca n-a putut sa ramana pe unde fusese mai inainte,
ci l-a pus pacatul sa se intoarca in satul lui, sa se faca om asezat si sa nu mai umble cu minciuna.
Dar o viata are omul si o moarte.- Mi-a fost se vede randuit, - grai Pacala - sa mor in satul meu ca
om de treaba.

Caci mai de treaba de cum era nu se putea face Pacala; asta o samtia si el. Ii parea cu toate
acestea cam rau, ca trebuia sa moara tocmai acum, cand avea si el casa lui, masa lui carul lui cu
patru boi, curtea lui larga, - si ar fi voit Pacala sa scape, daca se poate fara minciuna, caci era
hotarat o data sa nu umble cu minciuni; - dar nu se putea, fiindca oamenii erau neindurati si
vicleni. Se lasa dar Pacala, se lasa fiindca n-avea incotro, sa-l vare ca pe un motan in sac, sa-l ia pe
sus si sa-l duca la pierzare. El in frunte, piatra de moara dupa el fruntea satului in urma si satul
intreg cu mic, cu mare, mai in coada, esira din curtea cea larga trecura prin sat si o luara peste
campul nisipos drept spre Dunarea cea mare si
adanca.

- Stati, mai! striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala. Se oprira in loc cu totii,
cu mic, cu mare, cum erau.
- Am uitat un lucru, grai omul cel cu socoteala.
- Ce am uitat? - intrebara ceilalti.
- Prajina ca sa cautam fundul Dunarii.
-Asa-i, zisera oamenii din satul lui Pacala - am uitat prajina, ca sa cautam fundul Dunarii. Il aveau
acum pe Pacala: cum puteau ei sa-l arunce fara ca sa stie unde-l arunca? Se intoarsera dar iar in
sat, cautara cea mai lunga dintre toate prajinile si numai apoi il dusera pe Pacala la Dunare, -
prajina in frunte, sacul cu Pacala, piatra de moara, fruntea satului si apoi satul intreg cu mic, cu
mare, cum erau.

- Stati mai! - striga iar omul eel cu socoteala. Iar se oprira cu totii.
- Sa-l legam de piatra de moara, ca sa nu fuga in vreme ce noi cautam cu prajina fundul Dunarii!
- Sa-l legam, - strigara cu totii, - ca sa nu fuga! Il legara dar pe Pacala de piatra cea mare, apoi
plecara ca sa caute cu prajina unde e mai afunda Dunarea ca acolo sa-l arunce. Cel mai cu
socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala lua el insusi prajina, dete o data cu ea in valuri, o izbi
cat nu mai putu in jos dar nu atinse cu ea fundul.

- Aici - zise el, Dunarea nu are fund. Trebuie sa cautam alt loc.
- Asa e - strigara cu totii, - trebuie sa cautam alt loc, unde are Dunarea fund. Nici ca se putea
altfel. Vorba era, ca piatra de moara sa mearga de-a dura si sa se opreasca tocmai in fundul
Dunarii: unde se oprea piatra, daca Dunarea nu avea fund? Pornira dar eu totii, ca sa caute fundul
Dunarii, pentra ca nu cumva sa-l arunce la loc nepotrivit si sa-l scape acum dupa ce il aveau prins
si legat. Ei trebuiau sa stie unde are sa se opreasca piatra cu sacul si cu Pacala cel din sac. Iar
Pacala, vai de capul lui, ramase in sac legat de piatra cea de moara cea mai mare, pe care oamenii
din satul lui o putusera gasi cale de trei zile de jur imprejur.
- Stali! - striga omul cel cu socoteala. Iar se oprira cu totii. Ce era la mijloc? Ca oamenii chibzuiti,
trebuiau sa fie cu mare bagare de seama si sa cerceteze bine mai-nainte de a-l arunca pe Pacala
in Dunare. Unde sa-l arunce? - mai la deal, de unde vine apa? ori mai la vale, unde se duce? Unii
dadeau socoteala ca mai la deal e mai multa apa fiindca de acolo vine apa si n-ar veni, daca n-ar fi
destula. Altii insa erau de parere ca la vale e mai multa, fiindca acolo se strange apa, care vine de
la deal, si daca l-ar arunca mai la deal, cum vine apa si tot vine, se scurge si tot scurge, s-ar
pomeni ca Pacala ramane pe uscat, iese din sac si - vai de capul lor.

Se adunara dar cu totii de se sfatuira ca nu cumva sa faca vre-o prostie, si dupa multa sfatuire
se intelesera sa caute locul cat mai la vale, pentru ca toata apa sa se stranga in capul lui Pacala.
Pe cand oamenii din satul lui Pacala umblau sa caute fundul Dunarii cu prajina cea lunga iata ca
vine un jelepar de vite care ducea o cireada de o mie de boi la targ si cum mergea jeleparul de-a
lungul malului, da de sacul lui Pacala si se mira, cum s-ar mira tot omul, cand ar vedea in calea lui
asemenea lucru.- Dar tu mai, - intreba jeleparul - cum ai intrat in sac si ce cauti in el?- N-am
intrat - raspunse Pacala, - ci m-au varat altii in el.- Si de ce te-au, varat?

- Ca sa ma arunce in Dunare.
- Si de ce sa te arunce?
- Iaca. - pacatele mele! - raspunse Pacala - fiindca vor sa ma faca vornic si eu nu vreau sa
primesc?
- Si de ce nu vrei. mai?
- Apoi de! - zise Pacala. Fiindca nu e satul de a-i fi vornic.
- Si de ce nu e?
- Fiindca are neveste multe si barbatii pleaca cu totii la lucru de nu se mai intorc cu saptamanile
si vornicul ramiane el singur cu nevestele.
- Si de ce nu vrei tu sa ramai cu nevestele?

- Fiindca sunt multe si toate tinere si sprintene ca furnicile si nu pot sa le stapanesc. Cand auzi
asemenea vorbe jeleparul se mira prea mult, fiindca el bucuros ar fi fost vornic intr-un sat ca
satul lui Pacala.
- Mai da prost esti tu mai! - grai el. Un om mai cuminte ar primi cu amandoua mainile.
- Un om mai cu minte e mai cuminte si poate cand nu poate prostul, - ii raspunse Pacala. - Haid! -
daca te simti destoinic, intra in sac si, cand vei vedea sa te arunce in Dunare spune-le ca primesti
sa le fii vornic.
- Si ei ma vor primi oare pe mine?
- Mai ales! -ii raspunse Pacala.
- Cu amandoua mainile!

Atat ii trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Pacala. El dezlega dar sacul
ca sa iasa Pacala apoi se vari el insusi in sac. Pacala rasufla o data usor de tot, stranse gura
sacului, o lega bine, apoi p-aci ii fu drumul - nici ca se mai opri decat la cireada cea de boi pe care
o mana acasa la el in curtea cea larga, care putea sa-i incapa pe toti. Iara jeleparul din sac radea
in el cand se gandea cum are sa-i insele pe prostii din satul lui Pacala, care nu stiau, bietii de ei, ca
nu mai e tot un prost ca dansii in sac.Radea insa mai ales cand simtea ca ei il ridica pe sus ca sa-l
duca sa-l arunce in Dunare la locul pe care-l gasisera mai bine infundat. Numai atunci cand samti
ca-i dau avant ca sa-l arunce, abia atunci el striga
tare cat putu:

- Stati, mai! Toti se oprira cuprinsi de spaima si de mirare fiindca intelegeau si ei ca glasul, care
rasuna din sac, nu era glasul lui Pacala.
- Lasati-ma - grai jeleparul, - ca primesc sa va fiu vornic.
- Auzi vorba! - striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala. care era chiar el
vornic in sat isi preface glasul, ca sa nu-l mai cunoastem, voieste sa ne mai fie si vornic, ba te
pomenesti c-o sa ne spuna ca el nu e Pacala!

- Apoi, ca nici nu sunt! - raspunse jeleparul.Cand auzira vorba aceasta. oamenii se suparara, mare
minune cum se suparara, fiindca il vazusera ei insisi cu ochii lor cand il varasera in sac si ei insisi
cu mainile lor legasera gura sacului - si, suparati cum erau,
navalira cu totii asupra lui, il ridicara cu piatra cu tot si - una! doua! trei!! balbadac! - il aruncara in
Dunare ca nici neam din neamul lui sa nu mai poata iesi la lumina. Si, Doamne! cat se simteau de
usurati cand vazura ca merge drept spre fundul Dunarii ca nu mai iese la iveala si ca apa curge
mereu de la deal la vale si se ingramadeste asupra lui. Iara Pacala sedea in cerdacul casei si se
uita la carul cel cu patru boi care intra in curtea lui cea larga si plina de vite frumoase.

- Stati, mai! - striga omul eel cu socoteala.
- Stati! striga inca o data.
- Ho - stati! - strigara toti oamenii din satul lui Pacala cand le vazura ochii ceea ce mintea nu
putea sa le inteleaga si se oprira cu totii si ramasera incremeniti pe loc.
- Dar tu mai, cum ai ajuns aici? - intreba vornicul satului.
- Asa-i, - zisera cu totii, - cum ai ajuns tu aici?
- Mare lucru?! - raspunse Pacala. Cum sa fi ajuns, daca nu tot cum ati ajuns si voi, venind de acolo
pana aici?
- Dar tu esti mort mai! te-am aruncat in Dunare!
- Asi - grai Pacala. Apa Dunarii e rece si te face mai sprinten de cum ai fost.

- Mare minune! - strigara oamenii. - Cu asta nu e chip s-o scoti la capat. Il arunci legat de o piatra
de moara in Dunare si se inloarce mai degraba decat tine acasa.
- Dara vitele cele multe si frumoase de unde le ai? - intrebara ei.
- De unde sa le am - raspunse Pacala, - daca nu de acolo unde m-ati lasat voi?
- Dar cine ti le-a dat?
- Cine sa mi le dea? Le-am luat eu: ia omul cat poate si ce nu poate lua mai lasa si pentru altii.

Atat le trebui oamenilor din satul lui Pacala! Asa cum erau adunati la casa lui Pacala plecara cu
totii inapoi la Dunare si nu mai stetera la sfat, ci se aruncara ca broastele: baldabac! baldabac!
care mai de care mai iute in valuri, ca sa ia fiecare cat poate, iar nevestele lor ramasera pe
tarmuri, asteptandu-si fiecare barbatul cu turma de vite. Era se intelege si popa intre dansii, si
fiindca popii sunt mai lacomi decat alti oameni el se repezi mai tare decat ceilalti si sari unde era
mai afunda apa dar potcapu tot ii ramase pe deasupra. Preoteasa, care statea pe tarmure lacoma
si ea vazarrd potcapul credea ca n-are popa destula virtute ca sa se cufunde si ca vor lua altii
toate vitele mai inainte de a fi ajuns si el la fund.- Mai la fund. Parinte! striga dara mai la fund! ca
acolo sunt cele coarnese! A intrat popa cat de afund, dar nici nu s-a mai intors nici el, cum nu s-au
mai intors nici ceilalti. Asa a ramas Pacala cel mai harnic, cel mai de treaba, cel mai vrednic om in
satul lui. fiindca de! era numai el singur cu nevestele. Cine o stie mai departe mai departe are s-o
spuna.

Bunica

O vaz, ca prin vis. O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui,
cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos. Cum daschidea
poarta, ii saream inainte. Ea baga binisor mana in san si-mi zicea:
- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Naut!
- Nu.
- Turta-dulce!
- Nu.

Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san. Si totdauna sanul ei era plin. Ii sarutam mana. Ea-mi da
parul in sus si ma saruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul gradinii. Ea isi infigea
furca cu caierul de in in brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma
culcam pe spate si lasam alene capul in poala ei. Fusul imi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer,
printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra.

- Ei, ce mai vrei? imi zicea bunica.
Surasul ei ma gadila in crestetul capului.
- Sa spui...Si niciodata nu ispravea basmul. Glasul ei dulce ma legana; genile mi se prindeau si
adormeam; uneori tresaream s-o intrebam cate ceva; ea incepea sa spuie, si eu visam inainte.
- A fost odata un imparat mare, mare...
- Cat de mare?
- Mare de tot. si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. si ii parea rau, ii parea
rau ca nu avea copii...
- Bunico, e rau sa nu ai copii?

- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau. Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea parul carliontat in
doua si ma saruta in crestetul capului. Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-
se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:
- Spune, bunico, spune.
- Si asa, ii parea grozav de rau ca nu avea copii. si... nu mai putea de parere de rau ca nu are
copii... intr-o zi veni la el un mos batran, batran, ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat
ce era. si era mic, mic de tot...

- Cat era de mic?
- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.
- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...

- Era mic, da' nu asa mic de tot. si cum veni ii zise: "Maria-ta, ai doi meri in gradina, unul langa
altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia; si cand infloresc nu stii care sunt
florile unuia si care sunt ale altuia; si asti doi meri infrunzesc, infloresc, se scutura si mere nu
fac. Maria-ta, sa stii ca atunci cand or lega rod asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa
nasca un cocon cu totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si imparatul alerga in gradina, si
cauta, cauta peste tot locul, pana dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei
parca ninsese, dar rod nu legasera.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...Era asa de cald... asa de bine in poala bunichii... o adiere incetinica imi
racorea fruntea... norii albi, alunecand pe cerul albastru, ma ameteau... inchideam ochii. Ea spunea,
spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.
- Si se gandi imparatul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude
mereu; si i-a udat mereu; altii ziceau sa le dea mai mult soare; si imparatul a taiat toti pomii de
jur imprejur. si merii infloreau in fitece saptamana, si se scuturau, si rod nu legau. intr-o zi veni
la imparat o baba batrana, batrana si zbarcita, ca mine de zbarcita, si mica, mica, ca tine de
mica...

- Ca mosu de mica?
- Da, ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...

- Asa mica de tot nu era. si zise imparatului: "Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la
Zana Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plangerii, intr-o campie de musetel, si n-oi uda merii cu
laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca indata ce te-or simti florile, incep sa
se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o
pasare; si vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, in buruiana pucioasa
or in floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai misca"...
- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei? Tresaream.
- A, nu... stiu unde ai ramas... la-a-a... Zana Florilor...Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cadeau
incarcate de lene, de somn, de multumire. si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe o apa care
curge incet, incetinel, incetisor... Si bunica spunea, spunea inainte, si fusul sfar-sfar pe la urechi,
ca un bondar, ca acele cantece din burienile in care adormisem de atatea ori.

- Si imparatul a incalecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... inganam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.
- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...
- ... s-a plecaaat...
- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Pana a dat de o padure mare si intunecoasa...
- ... intunecoasa...
- ... de nu se vedea prin ea. si acolo si-a legat calul d-un stejar batran, s-a pus dasagele capatai si
a inchis ochii ca sa se odihneasca. si... pasamite padurea canta si vorbea, ca era fermecata. si...
cum ii aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, imparatul adormi, si dormi, si
dormi...

Cand m-am dasteptat, bunica ispravise caierul. Dar basmul? Cu capul in poala bunichii, niciodata n-
am putut asculta un basm intreg. Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe
nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei.

Pacala

Un negustor, umbland prin mai multe sate si orase, ca sa cumpere grau, papusoi si altele, intr-o zi
ajunse la un pod si cand era sa treaca vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pacala.
Negustorul, voind sa afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dansul si-l intreba:
- De unde esti, mai crestine?
- Ia din sat de la noi, raspunse Pacala.
- Din care sat de la voi?
- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratand negustorului cu mana spre un deal.
- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l stiu.
- Ei! cum sa nu-l stii; e satul nostru, si eu de acolo vin.
- Nu asa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui mosie este si cum ii botezat?
- Doamne! da' nu stii ca mosiile sunt boieresti si asta-i a cuconului nostru, ce sede la Bucuresti?
Iar satu-l boteaza popa intr-o caldarusa cu apa, cum ii scrie lui in carti. Negustorul, privindu-l
lung, zise in sine: Ma!... aista-i chiar Pacala.
- Dar cum te cheama pe tine?
- Iaca!... ce ma intreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul incepu a-si face cruce ca de naiba si iar il intreba:
- Dar cu chemarea impreuna cum te mai striga?
- Iaca asa: vino! u! ma! raspunse Pacala.

Negustorul incepu atunci a rade si zise: ce prost! Apoi il mai intreba:
- Dar ce bucate se fac acolo la voi?
- Mai mult terciu cu mamaliga mancam, zise Pacala.
- intelege-ma, prostule! Nu te intreb de bucate ferte.
- D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
- Te-ntreb daca s-au facut la voi grau, orz si altele.
- Da, s-au facut pana la brau, raspunse Pacala.

- Nu te-ntreb de inaltime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci as voi sa stiu ce feliu este la
voi grauntele orzului.
- Sa-ti spun, daca nu stii, zise Pacala. Grauntele orzului este lungaret, imbracat c-o coaja cam
galbie si c-o tapa in varf.
- Bine, stiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca as voi sa cumpar si eu.
- De! nu stii dumnia-ta ce fel? Unul da graul ori orzul, si altul ii da bani: galbeni, napoleoni ori
altaceva.
- Nu ma-ntelesesi nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
- Bre!... Nici asta n-o stii. Sa-ti spun eu: iei banita ori dimerlia si pui in ea pan-o umpli cu varf, apoi
cu coada lopetii o razi s-o torni in sac, pe urma iarasi o umpli si tot asemine faci.

- Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce esti!
- Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pacala.
- Cu ce pret se vinde chila ori banita; cati lei?
- Asa cum te-nvoiesti; si cati lei dai atata iei. Negustorul, suparat, il mai intreba:
- Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?

- U! hu!... este badea Musat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman si altii.
- Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decat toti la voi in sat?
- Cine-i mai mare? Badea Chitu; el este mai nalt decat toti; e atat de lung, incat mai n-ajungi cu
mana la umarul sau.
- Bre!... proasta lighioaie mai esti! Nu te-ntreb asa.
- Dar cum? zise Pacala.
- Eu iti zic: pe cine ascultati voi aici in sat?

- I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul mos Bran; cand incepe sa cante, tot satul sta cu ochii si
urechile tinta la el.
- Nu zic asa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
- Ei, cum?
- Eu te-ntreb de cine aveti frica aici in sat mai mult.
- Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui mos popa, mare frica mai avem, mamulica. Cand vine sara de la
pascut, fugim de el care incotro apucam; ca atat e de infricosat, de gandesti ca e turbat; cand
incepe sa mugeasca, sparie chiar si copiii din sat.

- Ma!... da'! ce namila de om esti tu? Nu cumva esti vrun duh rau, frate cu Meaza-noapte sau cu
Spaima-padurei?
- Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, cand ma privesti? Ce? Nu ma vezi ca-s om ca si dumniata: cu cap,
cu ochi, gura, nas, mani si cu picioare, ma misc si ma uit ca toti.
- Asa te vad si eu, dar ai minte si simtire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zau: aveti butnari sau
dogari in sat la voi?
- Avem.
- Na cinci bani, si du-te sa-ti puie doagele ce-ti lipsesc. Prostia din nascare, leac in lume nu mai
are; ea este o uricioasa boala, ce nu se vindeca in scoale, ba nici in spitale.

Bunicul

Se scutura din salcami o ploaie de miresme. Bunicul sta pe prispa. Se gandeste. La ce se
gandeste? La nimic. innumara florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar
innumara florile

scuturate de adiere. Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprincenele,
mustatile, barba... peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca
odinioara: blanzi si

mangaietori. Cine tranti poarta?

- Credeam ca s-a umflat vantul... o, bata-va norocul, cocoseii mosului! Un baietan s-o fetita, rosii
si bucalai, sarutara manele lui "tata-mosu".
- Tata-mosule, zise fetita, de ce zboara pasarile?
- Finca au aripi, raspunse batranul sorbind-o din ochi.
- Poi, ratele n-au aripi? de ce nu zboara?
- Zboara, zise baiatul, dar pe jos. Batranul coprinse intr-o mana pe fata si in cealalta pe baiat.
- O, voinicii mosului!... Si zambi pe sub mustati, si-i privi cu atata dragoste, ca ochii lui era numai
lumina si binecuvantare.

- Tata-mosule, da' cocorii un' se duc cand se duc?
- in tara cocorilor.
- in tara cocorilor?
- Da.
- Dar randunelile un'se duc cand se duc?
- in tara randunelilor.
- in tara randunelilor?
- Da.

- Tata-mosule, as vrea sa-mi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise
baiatul netezindu-i barba.
- Daca ti-o creste tie aripi, zise fata, mie sa-mi prinzi o presura si un sticlete.
- Da... ha... ha... poi ce fel... si mie? Fata se intrista. Batranul o mangaie si zise baiatului:
- Bine, sa prinzi si pentru tine, sa prinzi si pentru ea.
- tie doua si mie doua... nu e-asa, tata-mosule?
- Fireste, tie doua, lui doua si mie una.
- Vrei si tu, tata-mosule? intreba baiatul cu mandrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu. Ce fericiti sunt!

Baiatul incaleca pe un genuchi si fata pe altul. Bunicul ii joaca. Copiii bat in palme. Bunicul le canta
"Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele"... O femeie uscativa intra pe poarta cu doua
doniti de apa.

Copii tacura din ras si bunicul din cantec. E muma lor si fata lui. Cum il vazu, incepu:

- I... tata, si d-ta... iar ii razgai... o sa ti sa suie in cap... Bunicul ridica mana in sus, aducand
destele ca un preot care binecuvinteaza, si zise prelung:
- Lasati pe copii sa vie la mine!
- Biiine, tata, biiine... dar stii... o, bata-i focul de copii!...Femeia intra in casa.
- Sa-i bata norocul si sanatatea, sopti mosul ca si cum ar fi mustrat pe cineva, si saruta in
crestetul capului si pe unul, si pe altul. Si iar incepu rasul, si jocul, si cantecul.

Se osteni bunicul. Statu din joc. Copiii incepura sa-l mangaie. Din vorba in vorba, copiii se facura
stapani pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- si partea asta, a mea!
- Mustata asta este a mea.
- si asta, a mea! La barba se-ncurcara. Bunicul ii impaca, zicandu-le:
- Pe in doua. Si copii o si daspicara, cam repede, ca batranul stranse din ochi.

- Jumatate mie.
- Si jumatate mie. Si dupa ce o impartira frateste, incepu lauda. Baiatul:
- Mustata mea e mai lunga. Fata:
- Ba a mea e mai lunga! Si baiatul intinse d-o mustata si fata de alta, ba a lui, ba a ei sa fie mai
lunga. Pe bunic il trecura lacramile, dar tacu si-i impaca zicandu-le:

- Amandoua sunt deopotriva.
- s-a mea, s-a ei!
- s-a mea, s-a lui! La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasa.
- Ba a mea, ca e mai alba! Bunicul zambi.

- Ba a mea, ca e mai calda!
- Ba a mea, ca e mai dulce!
- Ba a mea, ca nu e ca a ta!
- Ba a mea, ca are un ochi mai verde!
- Ba a mea, ca are un ochi si mai verde! Bunicul abia se tinea de ras.

- Ba a mea!
- Ba a mea! Si baiatul, infuriindu-se, trase o palma in partea fetei. Fata tipa, sari de pe genuchiul
batranului, se repezi si trase o palma in partea baiatului. Baiatul, cu lacramile in ochi, saruta
partea lui, si fata, suspinand pe a ei. Mama lor iesi pe use si intreba restit:
- Ce e asta, vermi neadormiti! Obrajii bunicului erau rosii si calzi. si surazand fericit, raspunse
fie-sei:
- Lasati pe copii sa vie la mine!

Balaurul cel cu sapte capete

A fost odata intr-o tara un balaur mare, nevoie de cap. El avea sapte capete, traia intr-o groapa,
si se hranea numai cu oameni. Cand iesea el la mancare, toata lumea fugea, se inchidea in case si
sta ascunsa pana ce-si potolea foamea cu vreun drumet pe care il tragea ata la moarte. Toti
oamenii locului se tanguiau de rautatea si de frica balaurului. Rugaciuni si cate in luna si in soare
se facusera, ca sa scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesatios balaur, dara in desert. Fel
de fel de fermecatori fusera adusi, insa ramasera rusinati cu vrajele lor cu tot. In cele din urma,
daca vazu imparatul ca toate sunt in desert, hotari ca sa dea pe fiica lui de sotie si jumatate
imparatia sa acelui voinic, care va scapa tara de aceasta urgie, si dete in stire la toata lumea
hotararea sa.

Iara dupa ce se duse vestea in tara, mai multi voinici se vorbira sa mearga impreuna la panda si sa
mantuiasca tara de un asa balaur infricosat. Ei se intelesera intre dansii ca sa faca un foc la
marginea cetatii, care era mai apropiata de locul unde traia balaurul, si in care cetate era si
scaunul imparatiei, si acolo sa stea sa privegheze pe rand cate unul, unul, pe cand ceilalti sa se
odihneasca; si ca nu cumva cela ce ar fi de panda sa doarma si sa vie balaurul sa-i manance d-a
gata, facura legatura ca cela care va lasa sa se stinga focul sa fie omorat, drept pedeapsa daca
va dormi cand ar trebui sa fie destept. Cu acesti voinici se intovarasi si un om verde, pui de
roman, stii colea, care auzise de fagaduinta imparatului si venise sa-si incerce si el norocul.
Pornira, deci, cu totii, isi alesera un loc aproape de groapa si se pusera la panda.
Pandira o zi, pandira doua, pandira mai multe zile, si nu se intampla nimic. Iara cand fu intr-una
din zile, cam dupa asfintitul soarelui, pe cand era de rand viteazul nostru sa pandeasca, iesi
balaurul din groapa si se indrepta catre voinicii cari dormeau pe langa foc.

Viteazului care priveghea, i se facuse inima cat un purice, dara, imbarbatanduse, se repezi, si
unde se arunca, mare, asupra balaurului cu sabia goala in mana, si se lupta cu dansul, pana ii veni
bine si harst! ii taie un cap, harst! si-i mai taie unul, si asa cate unul, cate unul pana ii taie sase
capete. Balaurul se zvarcolea de durere si plesnea din coada, de te lua fiori de spaima, viteazul
nostru insa se lupta de moarte si obosise, iara tovarasii sai dormeau dusi. Daca vazu el ca
tovarasii sai nu se desteapta, isi puse toate puterile, se mai arunca o data asupra grozavului
balaur si-i taie si capul ce-i mai ramasese. Atunci un sange negru lasa din ea, fiara spurcata, si
curse, si curse, pana ce stinse si foc si tot. Acum ce sa faca viteazul nostru, ca sa nu gaseasca
focul stins, cand s-or destepta tovarasii lui, caci legatura lor era ca sa omoare pe acela care va
lasa sa se stinga focul. S-apuca mai intai si scoase limbile din capetele balaurului, le baga in san si
iute, cum putu, se sui intr-un copaci inalt, si se uita in toate partile, ca de va vedea undeva vro
zare de lumina, sa se duca si sa ceara nitel foc, ca sa atate si el pe al lor ce se stinsese.

Cata intr-o parte si intr-alta si nu vazu nicairi lumina. Se mai uita o data cu mare bagare de seama
si zari intr-o departare nespusa o schinteie ce abia licarea. Atunci se dete jos si o porni intr-
acolo. Se duse, se duse, pana ce dete de o padure, in care intalni pe Murgila, si pe care il opri pe
loc, ca sa mai intarzie noaptea. Merse dupa aceea mai departe si dete peste Miazanoapte, si
trebui sa o lege si pe dansa ca sa nu dea peste Murgila. Ce sa faca, cum sa dreaga ca sa
izbuteasca? O ruga sa-i ajute a lua un copaci in spinare, care, zicea el, il taiase de la radacina; o
invata el sa se puie cu spatele sa impinga, pe cand el tot cu spatele la copaci de ceealalta parte va
trage cu mainile, ca sa-i pice in spinare si sa-l ia sa se duca la treaba lui.
Miazanoapte, de mila si de rugaciunea ce-i facu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arata
viteazul si, pe cand impingea, el o lega de copaci cobza, si porni inainte, ca n-avea vreme de
pierdut. Nu facu multa cale si intalni pe Zorila, dara lui Zorila nu prea ii da mesii a sta mult de
vorba, caci, zicea el, se duce dupa Miazanoapte, pe care o luase in goana. Facu ce facu si-l puse si
pe dansul la buna randuiala, ca si pe ceilalti doi, dar cu mai mare bataie de cap. Apoi pleca inainte
si se duse pana ce ajunse la o pestera mare, in care zarise focul. Aci dete peste alte nevoi. In
pestera acolo traiau niste oameni uriasi carii aveau numai cate un ochi in frunte. Ceru foc de la
dansii, dar ei, in loc de foc, pusera mana pe dansul si-l legara. Dupa aceea asezara si un cazan pe
foc cu apa si se gateau sa-l fiarba ca sa-l manance.

Dara tocmai cand era sa-l arunce in caldare, un zgomot se auzi nu departe de pestera aceea, toti
iesira, si lasara pe un batran de ai lor ca sa faca asta treaba. Cum se vazu viteazul nostru singur
numai cu unchiasul, ii puse gand rau. Unchiasul il dezlega ca sa-l bage in cazan, dara voinicul indata
puse mana pe un taciune si-l azvarli drept in ochiul batranului, il orbi, si apoi fara sa-i dea ragaz a
zice nici carc! ii puse o piedica si-i facu vant in cazan. Lua focul dupa care venise, o apuca la
sanatoasa, si scapa cu fata curata. Ajungand la Zorila, ii dete drumul. Dupa aceea o tuli la fuga si
fugi pana ce ajunse la Miazanoapte, o dezlega si pe dansa, si apoi se duse si la Murgila pe care il
trimise sa-si vaza de treaba. Cand ajunse la tovarasii sai, ei tot mai dormeau. Nu incepuse, vezi,
inca a se arata albul zilei, atat de lunga fu noaptea, fiindca voinicul ii oprise cursul, si asa avu timp
destul sa colinde dupa focul care ii trebuia. N-apuca sa atate focul bine si tovarasii sai,
desteptandu-se, zisera:

- Dara lunga noapte fu asta, mai vere.
- Lunga da, vericule, raspunse viteazul. Si se umfla din foale ca sa aprinza focul. Ei se sculara,
apoi incepura a se-ntinde si a casca, dara se cutremurara cand vazura namila de lighioana langa
dansii si un lac de sange cat pe colo. Zgaira ochii si cu mare mirare bagara de seama ca capetele
balaurului lipsesc, iara viteazul nu le spuse nimic din cele ce patise, de teama sa nu intre ura intre
dansii, si se intoarsera cu totii in oras. Cand ajunsera in cetate, toata lumea se veselea cu mic cu
mare de uciderea balaurului, da lauda sfantului ca trecuse noaptea aia lunga, mai ajunsera o data
iara la ziua si ridica pan in naltul cerului pe mantuitorul lor.
Viteazul nostru, care vazuse si el lipsa capetelor, nu se framanta deloc cu firea, fiindca se stia
curat la inima, si porni catre curtea imparateasca, ca sa vaza ce s-o alege cu capetele fara limbi,
caci el intelesese ca aici trebuie sa se joace vreo dracie. Pasamite, bucatarul imparatului, un tigan
negru si buzat, se dusese d-a minune sa vaza ce mai ala, bala, pe la flacaii ce stau la panda. Si
daca dete peste dansii dormind si peste dihania spurcata fara rasuflare, el se arunca cu satarul
de la bucatarie si-i taie capetele. Apoi merse la imparatul cu capetele si i le arata, falindu-se ca
el a facut izbanda. Iara imparatul daca vazu ca se infatiseaza bucatarul curtii cu izbanda, facu o
masa mare, ca sa-l logodeasca cu fie-sa, si pusese in gand sa faca o nunta, unde sa cheme pe toti
imparatii.

Tiganul arata la toata lumea hainele sale pe care le umpluse de sange, ca sa fie crezut. Cand
ajunse viteazul nostru la palat, imparatul cu voie buna sedea la masa, iara cioropina sta in capul
mesei pe sapte perne. Cum ajunse la imparat, ii zise voinicul:
- Preainaltate imparate, am auzit ca oarecine s-ar fi laudat catre maria-ta ca el ar fi ucis pe
balaur. Nu e adevarat, maria-ta, eu sunt acela care l-am omorat.
- Minti, mojicule, striga tiganul ingamfat, si poruncea slujitorilor sa-l dea afara. Imparatul, care
nu prea credea sa fi facut tiganul asta voinicie, zise:
- Cu ce poti dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, raspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciti numai ca mai intai sa se caute
daca capetele balaurului, care stau colea la iveala, au si limbile lor.
- Sa caute, sa caute, zise bahnita.

El insa o cam bagase pe manica, dara se prefacea ca nu-i pasa. Atunci cautara si la nici unul din
capete nu gasira limba, iara mesenii inmarmurira, caci nu stiau ce va sa zica asta. Tiganul, care o
sfeclise de tot, si care se caia de ce n-a cautat capetele in gura, mai nainte de a le aduce la
imparatul, striga:
- Dati-l afara ca e un smintit si nu stie ce vorbeste. Imparatul insa zise:
- Tu, voinicule, va sa zica ne dai sa intelegem ca acela a omorat pe balaur care va arata limbile.
- Fugi d-acolo, imparate, zise tiganul care tremura ca varga si se-ngalbenise ca ceara, nu vezi ca
calicul asta este un desuchiat, care a venit aici sa ne amageasca?
- Cine amageste, raspunse voinicul linistit, sa-si ia pedeapsa.

El incepu apoi a scoate limbile din san si a le arata la toata adunarea, si de cate ori arata o limba
de atatea ori cadea si cate o perna de sub tigan, pana ce, in cele din urma, cazu si el de pe scaun,
atat de tare se speriase dihania. Dupa aceea voinicul nostru spuse toate cate a patit, si cum a
facut de a tinut noaptea atat de mult timp. Nu-i trebui imparatului sa se gandeasca mult si sa
vaza ca voinicul care vorbea avea dreptate, si cum era de suparat pe tigan, pentru miselia si
minciuna lui cea nerusinata, porunci si numaidecat se aduse doi cai neinvatati si doi saci de nuci,
lega pe tigan de coadele cailor si sacii de nuci si le dete drumul.

Ei o luara la fuga prin smarcuri, si unde cadea nuca, cadea si bucatica, pana ce s-a prapadit si
tigan si tot. In urma pregatindu-se lucrurile, dupa cateva zile facu nunta mare, si lua romanasul
nostru pe fata imparatului de sotie, si tinu veselie mare si nemaipomenita mai multe saptamani,
puindu-l si in scaunul imparatiei, iara fata lacrama si multumi lui Dumnezeu ca a scapat-o de
slutenia pamantului, de harapina spurcata. Eram si eu p-acolo si dedeam ajutor la nunta, unde
caram apa cu ciurul, iara la sfarsitul nuntei adusera un cos de prune uscate sa arunce in ale guri
cascate. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.