You are on page 1of 28

Generalităţi

Chimia este ştiinţa, care studiază structura, proprietăţile şi transformările
substanţelor, care au loc la modificarea condiţiilor externe sau în urma interacţiunii
între compuşi. Primele cunoştinţe în domeniul chimiei au apărut în procesul
activităţii practice a omului, în rezultatul ciocnirii cu diferite fenomene şi procese
din mediul înconjurător.
Acumularea cunoştinţelor a avut loc prin transmiterea în formă orală, iar apoi
scrisă a experienţei dintr-o generaţie în alta. Astfel, timp de mii de ani omul a
trecut de la interpretarea fenomenelor chimice la nivel de magie în trecutul
îndepărtat până la utilizarea metodelor fizico-chimice contemporane pentru
dezlegarea tainelor celor mai fine procese.
Dezvoltarea istorică a chimiei poate fi structurată în următoarele perioade:
1. P. prealchimică (de la începutul civilizaţiei până în sec. IV e. n.) – se
caracterizează prin lipsa noţiunilor ce ar consolida cunoştinţele practice acumulate,
care se transmiteau după tradiţie următoarelor generaţii în cadrul castelor de preoţi.
În această perioadă apare noţiunea de la care derivă denumirea actuală a
ştiinţei chimia. Egiptienii, grecii, indienii, chinezii şi romanii cunoşteau deja
diferite meşteşuguri, unde se aplicau coloranţi naturali organici şi minerali. Erau
cunoscute elementele: cupru, argint, aur, fier, plumb, staniu (cositor), mercur,
carbon şi sulf. Popoarele bazinului mediteranian produceau articole din ceramică;
egiptienii fabricau sticla, substanţe parfumerice, cosmetice şi medicamentoase etc.
Filosofii greci Leucip şi Democrit (sec V-IV î. e. n.) au introdus noţiunea de
atom, punând bazele teoriei atomistice, conform căreia tot ce există în natură este
constituit din atomi, aşa precum o casă este clădită din cărămizi.
2. P. alchimică (sec. IV-XVI e. n.) – se caracterizează prin căutarea pietrei
filosofale (quinta esentia, care ar avea o forţă magică şi ar fi posibil de a transforma
orice metal în aur sau argint), elexirului vieţii şi alcagestului (solvent universal).
Cea mai importantă caracteristică a acestei perioade este acumularea
cunoştinţelor practice. În căutarea pietrei filosofale alchimiştii aprofundau şi
extindeau cunoştinţele despre procesele chimice. S-a acumulat o bogată experienţă
în domeniul separării metalelor, au fost studiaţi o mulţime de compuşi chimici,
inventate o serie de vase şi aparate chimice, elaborate procedee care se utilizează şi
astăzi în practica de laborator (de exemplu: distilarea etc.).
Deja în sec. V e. n. era răspândită ideea, că fiecărui dintre cele şapte metale
cunoscute atunci îi corespunde un corp ceresc, care îi hotărăşte soarta: aurul
depinde de Soare, argintul de Lună, fierul de Marte, cuprul de Venus, staniul de
Jupiter, plumbul de Saturn, mercurul de Mercur. În legătură cu aceasta apare prima
simbolică chimică a elementelor şi compuşilor lor legată de corpurile cereşti. Ex:
Simbolul şi elementul Simbolul şi compusul
⊙ - aur - hidroxid de aur
♂ - fier - oxid de fier

Din această simbolică reiese, că deja în această perioadă timpurie se
cunoştea, că elementele sunt mai simple decât substanţele.
3. P. consolidării chimiei (sec. XVI-XVIII e. n.) – este constituită din patru
perioade: a iatrochomiei (Paracelsius, 1493-1541) – obţinerea substanţelor
medicamentoase (gr. „iatros” – medic); a chimiei pneumatice (Vant Helmont,
Boyle, Mariott, Volta, Gay-Lussac) – cercetări în domeniul gazelor; teoria
flogisticului (Stahl) – substanţele care ard conţin o substanţă neobişnuită numită
„flogiston”, care se elimină în timpul arderii; sistemul antiflogistic (Lavoisier,
1743-1794) – a fost stabilit rolul oxigenului în procesul arderii, a sistematizat
cunoştinţele chimice şi s-a realizat o reformă adevărată în chimie. A. L. Lavoiser
(1775) şi independent de el, M. V. Lomonosov (1748) au formulat legea
conservării maselor – masa substanţelor intrate în reacţie totdeauna este egală cu
masa substanţelor obţinute în urma reacţiei. Deoarece uneori o parte din masă
devine echivalentă cu anumită energie, actualmente ea poartă denumirea de legea
conservării masei şi energiei – într-un sistem izolat în procesul reacţiilor chimice
suma masei şi energiei rămâne constantă. În această perioadă chimia începe să se
dezvolte ca ştiinţă reală.
4. P. legilor cantitative (primii şaizeci de ani ai sec. XIX) – se caracterizează
prin apariţia şi dezvoltarea teorii atomo-moleculare. În 1814 Berzelius introduce
simbolica contemporană a elementelor chimice, care se bazează pe utilizarea unei
sau două litere din denumirea latină a elementului, precum şi alcătuirea formulelor
cu indecşi şi a ecuaţiilor reacţiilor chimice.
Dintre legile formulate în această perioadă pot fi menţionate în ordine
cronologică:
L. echivalenţilor (Rihter, 1792-1802) – masele substanţelor reactante sunt
proporţionale cu masele molare ale echivalenţilor. Echivalent chimic – particula
reală sau convenţională a substanţei, care se combină sau substitue, sau este
echivalentă în alt mod cu un atom (ion) de hidrogen sau cu un electron (într-o
reacţie de oxido-reducere). Masa molară a echivalentului se determină astfel:
1
ME  M 
z
, unde M - masa molară a substanţei, iar z pentru diferite clase de
compuşi se determină astfel:
 la elemente este egal cu gradul de oxidare;
 la oxizi este egal cu numărul atomilor de oxigen din oxidul respectiv
înmulţit cu 2;
 la baze este egal cu numărul grupelor OH substituite în reacţie;
 la acizi este egal cu numărul atomilor de hidrogen substituiţi în reacţie;
 la săruri este egal cu produsul dintre numărul de cationi şi sarcina lor (sau cu
produsul dintre numărul de anioni şi sarcina lor);
 în reacţiile de oxido-reducere este egal cu numărul de electroni cedaţi (de
către reducător) sau cu numărul de electroni adiţionaţi (de către oxidanţi).
L. compoziţiei constante (Proust, 1807) – indiferent de locul şi metoda
preparării, substanţele întotdeauna au compoziţia cantitativă şi calitativă constantă.

biochimia. Volumul unui mol de gaz este egal cu aproximativ 22. atunci masele unuia din aceste elemente. chimia organică.4 l. 1840) – efectul termic al reacţiei chimice depinde numai de starea iniţială şi cea finală a substanţelor reactante. N – numărul de particule. teoria compuşilor aromatici şi stereochimia. 1804) – dacă un element formează cu alt element câteva combinaţii chimice. Între numărul de particule şi N cantitatea de substanţă există următoarea relaţie:   NA . XIX – prezent) reprezintă perioada de aur a chimiei.   M ( g / mol ) . 1887). 5. chimia farmaceutică etc. V (l ) m (g) Cantitatea de substanţă se exprimă în moli:   V m (l / mol ) . chimia fizică. . Molul – cantitatea de substanţă care conţine 6. Masa molară (M) reprezintă raportul dintre masa substanţei şi cantitatea substanţei: m (g) M  . se raportă între ele ca nişte numere întregi şi mici. deoarece timp de un secol şi jumătate a fost elaborată clasificarea periodică a elementelor. Ex: Oxidul N2O NO N2O3 NO2 N2O5 Raportul de 28:16 14:16 28:48 14:32 28:80 masă 1:1 1:2 1:3 1:4 1:5 L. L. proporţiilor multiple (Dalton. ioni) – numărul lui Avogadro (NA). 1896) etc. sintetizaţi o mulţime de compuşi. concepţia despre valenţă. contemporană (anii 60 ai sec. elaborată teoria disociaţiei electrolitice (Arrhenius. cantităţii constanţe de căldură (Hess. dar nu depinde de calea parcursă de sistem. Volumul molar al unui gaz (Vm) reprezintă V (l ) raportul dintre volumul lui ( V ) şi cantitatea de substanţă ( ): Vm   ( mol ) . L. P. În perioada contemporană s-au dezvoltat ca ştiinţe independente aşa ramuri ale chimiei ca: chimia anorganică.0231023 particule  (mol ) (atomi. lui Avogadro (1811) – volume egale de diferite gaze ideale la aceiaşi temperatură şi presiune conţin acelaşi număr de molecule. care revin în combinaţii la aceeaşi masă de al doilea element. au fost aprofundate metodele de cercetare a structurii substanţelor. descoperită radioactivitatea (Becquerel. molecule.

m. o parte neînsemnată din ele deviază sub diferite unghiuri şi doar o parte mică sunt respinse în direcţie inversă. În 1808 chimistul englez J. iar electronii sunt introduşi în acest volum de sarcină pozitivă. care au dat noţiunea de atom. Primul model atomic a fost propus de Thomson (1904). În 1911 Rutherford a bombardat o placă metalică subţire cu particule  şi a urmărit cu un dispozitiv special traiectoria mişcării lor.759%. Majoritatea elementelor au câţiva izotopi naturali. Bazele concepţiei structurii atomistice au fost puse de Leucip şi Democrit.204%.109510-28 g. Atomul (gr. demonstrând teoretic şi experimental importanţa unei teorii atomo- moleculare. care posedă cea mai mică sarcină electrică negativă (1. Teoria atomo-moleculară. însă în 1897 fizicianul englez J.). Mult timp s-a considerat că atomul este indivizibil. Teoria atomo-moleculară se bazează pe tezele expuse în 1860 la congresul Internaţional din Karlsruhe (Germania). este egală cu ~1. care arată de câte ori masa unui atom este mai mare decât a 12-a parte din masa izotopului 12C. dar cu A (număr de masă) diferit.11% etc. Sistemul periodic. Dacă atomul integru este electric neutru. Elementul chimic. . deci este aproape de 2000 de ori mai mică decât masa atomului de hidrogen. cei mai mulţi are Sn – 10. Atomii combinându-se între ei formează molecule. Masa u. Completarea nivelelor energetice cu electroni.6610-24 g. înseamnă că sarcina negativă a electronilor este compensată de alte particule. în 1811 chimistul A. Element chimic – specie de atomi cu aceiaşi sarcină a nucleului (corespunde cu numărul atomic – Z). Formule electronice.a. care au sarcină pozitivă. Atomul reprezintă particula materială care nu poate fi divizată prin procedee chimice şi fizice obişnuite. Thomson a descoperit electronul ( e ) – particula elementară. Masa electronului este de 9. isos – acelaşi. Fiecare atom are masă atomică relativă (Ar) – numărul.a. El a presupus că sarcina pozitivă a atomului este uniform repartizată prin tot volumul atomului. carbonul: 12C – 98. Numere cuantice.037%.m. S-a dovedit. Unul şi acelaşi element poate avea mai mulţi izotopi. topos – loc) – specii de atomi cu acelaşi Z. care manifestă proprietăţile chimice ale lui.89%. care constituie 1/12 din masa atomului izotopului 12C. atomos – indivizibil) – cea mai mică particulă a elementului. iar chimistul italian Stanislao Canizzaro o „reformează” în 1858. 13C – 1. 18 O – 0. Izotopi (gr. 17O – 0. că majoritatea particulelor trec prin placă fără a-şi schimba traiectoria. numită unitate atomică de masă (u. În 1961 a fost acceptată unitatea de măsură a maselor atomice. Modele atomice. Dalton a reluat această ipoteză. Radioactivitatea Teoria atomo-moleculară se bazează pe un set de cunoştinţe care s-au acumulat timp de mai mult de două mii de ani şi se referă la consolidarea teoriei despre compoziţia materiei. Modele atomice.60210-19 C). Avogadro completează teoria atomo-moleculară. Acest model se mai numeşte „cozonacul cu stafide”. Ex: oxigenul se întâlneşte sub formă de izotopii: 16O – 99. Masa moleculei este constituită din suma maselor atomilor ei şi se numeşte masă moleculară relativă (Mr).

energia lui pulsează în dependenţă de distanţa de la nucleu. S. Numărul electronilor şi a protonilor într-un atom coincide cu numărul de ordine al atomului în Sistemul Periodic (Z). K. În baza observaţiilor sale. Sr. conform căruia sarcina pozitivă este concentrată într-un volum foarte mic în centrul atomului. care a grupat elementele câte trei (triade) în baza asemănării proprietăţilor chimice şi a observat că dacă le aranjăm în ordinea creşterii maselor atomice. În timpul mişcării pe orbita staţionară electronul nu emite energie. atunci nucleul lui ar fi o sferă cu raza de 120 m. XIX). Densitatea nucleului depăşeşte 1014 g/cm3.00728 u. sarcina electrică pozitivă egală după mărimea absolută cu sarcina electronului) şi neutroni ( 01 n – particulă elementară cu masa de 1. aranjând elementele în ordinea creşterii maselor atomice a observat. În 1913 savantul danez Nils Bohr a formulat postulatele care au înlăturat această contradicţie: 1. unde interacţionând cu protonul şi-ar compensa reciproc sarcinile şi ar dispare ca particule electric încărcate. particulă elementară cu masa de 1. adică 1 mm3 cântăreşte 100 mii tone. că se obţin şiruri.a. Dacă atomul de hidrogen ar fi mărit până la dimensiunile Pământului. care presupune că electronul se roteşte nu numai pe orbite circulare. Electronii nu se pot mişca în atom pe orice orbite. (1. ci numai pe unele din ele. în jurul căruia se rotesc pe orbite electronii analogic planetelor în Sistemul Solar. dar şi elipsoidale şi respectiv. Energia este emisă sau absorbită numai la trecerea electronului de pe o orbită pe alta. Ex: Li. Modelul Rutherford şi teoria lui Bohr au fost completate de savantul german Sommerfeld (1916). iar diametrul nucleului – 10-14-10-15 m. Se. Rutherford a propus modelul planetar al atomului. Nucleul constă din protoni ( 11 P. Ca. (1. Na. gr „protos” – primul. Prima clasificare periodică îi aparţine lui Döbereiner (1829). Ba.6749510-24 g). deci şi electronii rotindu-se în jurul nucleului trebuie să-şi micşoreze diametrul orbitei până când ar cădea pe nucleu.a. formând nucleul. În nucleu este concentrată aproape toată masa atomului. atunci masa atomică a elementului din centru este egală cu media aritmetică a celorlalte două elemente.00867 u. Te. Numărul neutronilor se poate determina prin diferenţa dintre masa atomică relativă a elementului şi numărul de protoni. dar electric neutru). că orice corp în mişcare pierde din energie.m. Br. atunci poziţia lui este cunoscută cu o precizie mult mai mică şi invers. Încă Lavoisier şi Berzelius au împărţit elementele în metale şi nemetale la sfârşitul sec.6726510-24 g). numite staţionare. Cl. în care fiecare al optulea element repetă . I. 2.m. Diametrul atomului alcătuieşte aproximativ 10 -10. Neajunsul modelului lui Rutherford constă în faptul. Din cele mai vechi timpuri chimiştii au întreprins încercări de a sistematiza cunoştinţele despre elementele chimice. În 1927 Heizenberg a formulat principiul indeterminării – dacă viteza electronului este cunoscută cu o precizie mare. Mai târziu Newlends (1868).

Până în prezent sistemul periodic a suferit o serie de modificări şi precizări. Co – 58. Perioada – şirul orizontal de elemente care începe cu un metal alcalin şi se termină cu un gaz nobil şi conţine atomi cu acelaşi număr de straturi electronice. nimeresc în aceeaşi coloană verticală.  se intensifică electronegativitatea. Grupele se împart în principale (8 – constau atât din elementele perioadelor mari. El este constituit din peste 110 elemente chimice înregistrate oficial de IUPAC. expresia „greutăţilor (maselor)” a fost înlocuită prin „sarcina nucleelor”. .  scade raza atomilor. Savantul german Lothar Meyer în lucrarea „Teorii contemporane ale chimiei” (1964) a publicat tabelul.  creşte caracterul nemetalic şi scade cel metalic. Grupa – coloană verticală formată din elemente cu acelaşi număr de electroni pe ultimul strat (numai pentru grupele principale) şi cu proprietăţi asemănătoare. lăsând locuri libere pentru unele elemente care nu erau încă descoperite (în acel timp se cunoşteau doar 64 elemente). care până atunci nu erau introduse în sistemul periodic).60 şi I – 126.  scade tăria bazelor. Te – 127. precum forma şi proprietăţile combinaţiilor acestor elemente se află în dependenţă periodică de valoarea greutăţilor (maselor) lor atomice.  creşte caracterul acid al oxizilor. care a determinat masele atomice ale unor elemente. care sunt aranjate în 7 perioade şi 8 grupe (pe verticală). În perioade de la stânga spre dreapta:  creşte numărul de electroni pe ultimul strat electronic. În 1862 savantul rus Mendeleev a creat un sistem periodic mai complet. Deoarece în Sistemul Periodic se întâlnesc cazuri când elemente cu masă mai mare sunt amplasate înaintea unor elemente cu masă mică (Ar – 39. Bohr privind structura atomului. Totodată el a formulat Legea periodicităţii (1869): proprietăţile elementelor. în care elementele sunt aranjate în ordinea creşterii masei atomice. a elaborat metoda prezentării compacte a lantanidelor în sistemul periodic. El a numit acest fenomen regula octavelor.904) în legea periodicităţii.  creşte caracterul metalic şi scade cel nemetalic. În grupe de sus în jos:  creşte raza atomilor şi razele ionilor pozitivi şi negativi.  creşte numărul de straturi electronice. După aceasta au urmat o serie de completări şi corectări ale sistemului periodic ca spre exemplu ale lui Brauner. Moseley şi a fizicianului danez N.948 şi K – 39. remarcând. a introdus grupa zero (gazele nobile.proprietăţile elementelor din şirul precedent. Perioadele pot fi mici (1-3) şi mari (4-7). că elementele ce au proprietăţi chimice asemănătoare.69.  creşte energia de ionizare. cât şi mici – blocurile s şi p) şi secundare (10 – constau numai din elemente ale perioadelor mari – blocurile d şi f). Legea periodicităţii mai poate fi formulată şi astfel: Proprietăţile elementelor sunt funcţii periodice de numărul atomic (Z).0983. în baza lucrărilor fizicianului englez C.933 şi Ni – 58.

088 Fosfor 0.710-3 Sodiu 1.6 Oxigen 86.20 H2 0. Starea electronului în atom se caracterizează prin patru numere cuantice: n .72 Carbon 18. El poate primi valori ale numerelor întregi naturale: n = 1.21 Numere cuantice. Ia valori de la 0 până la n-1 (l=0. 7 Exemplu: C +6 Nivelul energetic: K L M N O P Q.numărul cuantic principal – caracterizează rezerva de energie a electronului. Pentru a înţelege mai clar cum se determină locul şi valoarea numerelor 2 2 cuantice. 6.40 Ne 0. 2ē 4ē K L l .00 Xe 0. De exemplu: l = 2. 0.1610-2 0.numărul cuantic magnetic – caracterizează amplasarea norului electronic în spaţiu. .89 Hidrogen 10.40 6 Sodiu 2. 2. Subnivelurilor energetice le coincide simbolurile respective: numărul cuantic orbital (l): 0 1 2 3 simbolul (forma norului electronic): s p d f De exemplu: n=1 l = 0 (s) n=2 l = 0 (s).  scade energia de ionizare.numărul cuantic de spin – caracterizează rotaţia proprie a electronului în jurul axei sale (după sau contrar acelor ceasornicului:  ) poate avea valorile: 1 1 + .041 Potasiu 0.numărul cuantic secundar (orbital) – caracterizează forma norului electronic (subnivelului energetic)..1210-3 Sulf 0.810-5 0.310-3 Potasiu 0.01 0.06 Azot 2. 5.410-3 Brom 0. +1.26 9 Hidrogen 1.03 75.35 Kr 0. Elemen- după după după tul zul volum masă tul tul masă masă masă 1 Oxigen 49.933 1.45 CO2 0. Ga.. -1. 1. % după % după Elemen.4610-3 0.70 5 Calciu 3. Valoarea lui n coincide cu numărul nivelului energetic (şi a perioadei lui din Sistemul Periodic).710-4 Calciu 0.  scade electronegativitatea.25 10 Titan 0.1110-3 0.00 4 Fier 4. 4. s . 1(p) n=3 l = 0 (s).82 Oxigen 65.35 He 0.046 Clor 1. +2.00 2 Siliciu 26.286 Magneziu 0. examinăm nivelul energetic 2: .03 0.610-17 Carbon 0. 2. atât cu sarcina pozitivă. 2 (d) m . m = -2. cât şi negativă. inclusiv zero.25 Ar 0. 3.00 O2 20.13 N2 78. care pot fi numerotate prin cifre sau litere ale alfabetului latin.038 Sodiu 0.60 7 Potasiu 2.0065 Clor 0.61 Rn 0.14 Calciu 1. El ia valorile numărului cuantic secundar.1 Hidrogen 10.20 3 Aluminiu 7.002 Sulf 0. În natură elementele chimice sunt răspândite neuniform: Hidrosfera Organism Scoarţa terestră Atmosfera (apă de mare) uman Nr % % % Elemen. n-1).99 23. 1(p)..27 8 Magneziu 2.

Cel puţin unul din ele trebuie să aibă o altă valoare (vezi tabelul). 1925): Într-un atom nu pot exista doi electroni la care toate cele patru numere cuantice ar fi identice. Spre exemplu: -1 + . m=0 m1=-1 m1=0 m1=+1 Pentru electron pe fiecare orbital l=0 l=1 numărul cuantic de spin are 1 1 valorile + sau  . 2 2 deci primul se completează subnivelul 4 s şi doar apoi 3 d. adică 0 + . ordinea creşterii sumelor numerelor cuantice 2 2 1 1 principal şi secundar (n+l).  care subnivel – 3 d sau 4 s se va completa 2 2 1 1 primul? Pentru subnivelul 3 d suma (n + l = -2 + .  0 0 2 2 energetic n poate fi calculat după formula 1 1 N  2n 2 .mai întâi se completează 1 1 cu electroni nivelurile energetice mai  inferioare (mai apropiate de nucleu) şi apoi -1 + 2 .  0 2 2 principiului Hund: electronii se repartizează 1 1 pe subnivelul energetic cu tendinţa păstrării +1 + 2 .  8 2 +1 + 2 .  1 2 2 la început se amplasează în fiecare orbital al 1 1 subnivelului energetic câte un electron şi  -1 + 2 . pe 0 + . Prima 1 1 regulă a lui Klecikovski: succesiunea +1 + . 2 conducem de regulile lui Klecikovski. 1 1 Pentru a determina consecutivitatea  18 completării subnivelelor cu electroni ne 3 +2 + 2 .  3 + 2 = 5).  2 spinului sumar maximal (numărul 1 1 electronilor necuplaţi să fie maximal).  2 2 completării subnivelelor energetice are loc în 1 1 2 0 + . Numărul 1 1 maxim de electroni N pe fiecare nivel + . 2 Completarea nivelelor energetice cu 1 1 electroni are loc conform principiului 1  0 + 2 .  1 0 2 2 al doilea – 8. Pe subniveluri. Dar cum se vor completa subnivelele când suma (n + l ) coincide? De exemplu: 3 d (n + l = 3 + 2 = 5) şi 4 p (n + l = 4 + 1 = 5). n l m s N Din tabel se vede că pe primul nivel 1 1 2 energetic se pot situa cel mult 2 electroni. 2 energiei minime . în 1 1 orbitali. Regula a doua a lui Klecikovski: în cazul aceloraşi valori ale sumei (n + l) completarea cu electroni are . 2 tocmai apoi are loc cuplarea lui. electronii se amplasează conform 0 + . 2 2 n=2 Principiul excluziunii (Pauli. 2 cele cu energie mai înaltă. iar pe al treilea – 18. iar pentru 4 s (n + l= 4 + 0 = 4).

este egală cu numărul de electroni cu care atomul unui element participă la formarea legăturilor (ionice sau covalente). Formula electronică pentru calciu: Ca – 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2. diatomice (ex. O2.. N2. N2. roşu şi negru.loc în ordinea creşterii valorii numărului cuantic principal. Elementele chimice se deosebesc după stabilitatea sa. C2H5OH). . O3. d şi f pot avea valenţe variabile. Astfel cromul ar trebui să aibă configuraţia electronică pe ultimul nivel 4 s2 3 d4. însă are 4 s1 3 d5. moles – masă) – cea mai mică particulă a substanţei. Cl2) sau compuse (constau din atomii diferitor elemente. Aceste reacţii sunt însoţite de radioactivitate şi se numesc reacţii nucleare. Substanţele pot fi simple (constau din atomii aceluiaşi element. Atomii elementelor chimice se unesc între ei în dependenţă de valenţă (lat. ex: NaCl.: H2. ex: H2. Adică primul se completează subnivelul 3 d şi apoi 4 p. valens – posedă forţă. Spre exemplu: atomul de heliu are formula 1 s 2 (1 – numărul nivelului energetic. ceea ce duce la formarea atomilor de alte elemente sau a izotopului elementului iniţial. Cunoscând amplasarea electronilor pe niveluri şi subniveluri energetice putem alcătui formula electronică. Începând cu scandiul are loc completarea subnivelelor 3 d: Sc – 1s2 2s2 2p6 3s2 3p6 4s2 3d1 . În rezultat are loc transformarea elementului în alt element. HCl).: gazele inerte). Deosebirea dintre substanţa simplă şi element devine clară când ne ciocnim de fenomenul alotropiei – existenţa câtorva substanţe simple ale aceluiaşi element.  elementele de tip p. În urma unor procese poate avea loc modificarea nucleelor atomilor. fosforul alb. iar moleculele proteinelor superioare şi ale acizilor nucleici constau din sute de mii de atomi. cuprul în loc de 4 s2 3 d9 are 4 s1 3 d10 . putere) – capacitatea atomilor de a forma legături chimice. d5 şi d10. la elementele blocului f are loc completarea cu electroni a subnivelelor de pe antipenultimul nivel. Moleculele de acelaşi fel formează substanţa – parte a materiei cu compoziţie constantă. omogenă. care manifestă proprietăţile chimice ale ei. În perioada a 6 şi a 7.  este egală cu 8 minus numărul grupei pentru elementele din grupele principale V-VII. s – subnivelul. Valenţa:  este egală cu numărul grupei pentru elementele din grupele principale I-IV. Radioactivitatea este proprietatea unor izotopi radioactivi de a emite spontan din nucleu radiaţii. 2 – numărul de electroni de pe subnivel). H2SO4. De la scandiu până la zinc se completează subnivelul 3 d cu unele abateri: deoarece stabilitatea cea mai mare se observă la atomii cu configuraţia electronică d0. ex: oxigenul şi ozonul. Molecula (lat. triatomice etc. Fenomenul radioactivităţii a fost descoperit în 1896 de Becquerel. la atomii unor elemente are loc „prăbuşirea” electronului de pe subnivelul 4 s pe subnivelul 3 d. Moleculele pot fi monoatomice (ex.

41010 ani 19 K  40 1.se formează alt element. Are loc transformarea unui proton într-un neutron cu emiterea unui pozitron ( 1 p  0 n  1 e ): 1 1 0 . Toate elementele cu numărul de ordine Z > 83 posedă radioactivitate.1 4 1 Beta () 0 1 e neglijabilă 1. Timpul de înjumătăţire a unor izotopi naturali Izotopul Timpul de înjumătăţire Tipul de dezintegrare radioactivă  238 92 U 4. deplasat cu două locuri spre începutul sistemului periodic (se micşorează sarcina nucleului cu 2 unităţi. Dezintegrarea cu emisia particulelor  . Are loc transformarea unui neutron într-un proton cu emiterea unui electron: ( 0 n  1 p  1 e ): 1 1 0 228 89 Ac  Th  228 90 0 1 e 3.se formează un element nou. masa rămâne constantă).0087 0 0. Dezintegrarea cu emisia pozitronilor – se formează un element nou deplasat cu un loc spre începutul sistemului periodic (sarcina nucleului se micşorează cu o unitate. iar masa cu 4): 226 88 Ra  24He  222 Rn 86 2.9 3 3 Gama ()  fără masă 0 1. Dezintegrarea cu emisia particulelor  . Proprietăţile radiaţiilor nucleare Viteza Puterea Acţiunea Simbolul aproximativă de Sarcina Masa Radiaţia în comparaţie penetraţie ionizată relativă cu viteza luminii În unităţi relative Alfa () 4 2 He 4 2+ 0. Ele se supun procesului de dezintegrare (descompunere) radioactivă şi se caracterizează prin perioada de înjumătăţire – intervalul de timp în decursul căruia a reacţionat jumătate din cantitatea iniţială de substanţă. 0.5109 ani U  235 92 7.00001-0.1 2 5 Intensitatea radiaţiilor nucleare se determină cu ajutorul contorului Geiger.1108 ani  232 90Th 1. deplasat cu un loc spre sfârşitul sistemului periodic (nucleul are sarcină mai mare cu o unitate. masa rămâne aceiaşi).0 1 4 Pozitron (+) 0 1 e neglijabilă 1+ 0.9 5 2 Neutron ( n ) 0 1 1 0 n 1.3107 ani 5700 ani  14 6C Dezintegrarea poate fi de mai multe tipuri: 1.

 determinarea vârstei rămăşiţilor de plante şi animale (cantitatea izotopului radioactiv 14C după peirea organismelor scade. Astfel a fost descoperită radioactivitatea artificială. ionică. Reacţii chimice În molecule atomii sunt uniţi între ei prin legături chimice: covalentă (nepolară. de unire a nucleelor uşoare în nuclee mai grele se numeşte fuziune nucleară. . policentrică). După înlăturarea sursei de particule  emisia pozitronilor nu încetează imediat. Legătura chimică. etc. Forţe intermoleculare. metalică şi de hidrogen.  în diverse ramuri ale ştiinţei.  izotopii radioactivi se folosesc în metalurgie pentru depistarea microfisurilor. Joliot-Curie au depistat. care au o durată de existenţă şi elimină pozitroni. cu cât cantitatea lui în raport cu izotopul 12C este mai mică. Molecula. magneziu. Reiese. amestecul poate funcţiona timp de secole). dar 0 1 încărcat cu sarcină pozitivă.  determinarea vârstei diferitor minerale (în baza raportului dintre uraniu şi plumb în minereul de uraniu). În 1934 I. deoarece este radioactiv. Dezintegrarea prin captura K – captarea unui electron de pe primul nivel energetic duce la formarea unui nucleu nou. polară. că atomii unor elemente uşoare (bor. donor-acceptor. cu atât fosilele sunt mai vechi. Are loc formarea unui neutron în urma unirii unui proton cu un electron ( 1 p  1 e  0 n ): 1 0 1 48 23 V  48 22 Ti . 4. O importanţă practică foarte mare o are un tip deosebit de reacţii nucleare- fisiunea nucleară . V  48 48 23 22 Ti  0 1 e. dar mai continuă un timp oarecare. 2 3 4 1 Ambele procese sunt însoţite de degajare unei cantităţi enorme de energie. Clasele principale de compuşi anorganici. care a permis obţinerea elementelor artificiale. că la bombardare se formează careva atomi radioactivi. De exemplu: pe Soare are loc reacţia de unire a izotopilor hidrogenului (deuteriu şi tritiu) cu formarea atomilor de heliu: 1 D  1T  2 He  0 n . Pozitronul ( e ) este particula elementară cu masa egală cu a electronului.ruperea unui nucleu greu în două sau mai multe fragmente: 1 0 n  235 92 U 94 38 Sr  139 54 Xe  3 0 n 1 Procesul invers. deplasat cu un loc spre începutul sistemului periodic (nucleul are sarcina mai mică cu o unitate. Energia atomică se utilizează în multe scopuri paşnice:  prepararea compoziţiilor luminescente cu acţiune permanentă (particulele  ciocnindu-se cu moleculele de sulfură de zinc provoacă luminescenţă. aluminiu) la bombardarea cu particule  elimină pozitroni. masa rămâne constantă). Curie şi F.

Perechea comună de electroni se deplasează spre atomul elementului cu electronegativitatea mai înaltă.9 1.9 1.0 2.2 ** Fr Ra Ac Rn 0. Ea poate fi de mai multe tipuri: Legătura covalentă nepolară – se formează între atomii cu aceiaşi electronegativitate (exemplu: H2. Cl2. .0 2. Legătura covalentă polară – se formează între atomi.7 0.9 1.7 1.9 2.9 2. Electronegativitatea unor elemente (după Pauling) H He 2.9 2.6 1.4 1.11 – 1. În perioade electronegativitatea creşte de la început spre sfârşit.5 1.2 Au Hg Tl Pb Bi Po At 2. Electronegativitatea (capacitatea atomilor din compus de a atrage electroni) este indicele hotărâtor în formarea unei legături chimice.8 1.2 Ag Cd In Sn Sb Te I Xe 1.8 1. are mai multe centre (este delocalizată).8 Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr 1.2 2. NH3.6 1.1 1.5 1.5 3.0 1. N2.0 Na Mg Al Si P S Cl Ar 0.3 1.2 2. Perechea comună de electroni se află la aceeaşi distanţă de nucleele ambilor atomi. Tipul legăturii chimice este determinat de natura atomilor participanţi la formarea ei..Compoziţia moleculei se redă prin formula chimică – notarea convenţională a compoziţiei substanţei cu ajutorul simbolurilor chimice şi al indicilor. H2O.5 3.9 1..7 1.9 1.0 1.5 2. însă nu cu mult (exemplu: HCl.5 1. O2.8 2.8 1.1 *Lantanide: 1.5 1.0 3.8 1..20 Legătura covalentă – se formează între atomi în baza cuplului comun de electroni.4 2.2 1.8 1.0 2..9 2.8 2.4 1.8 1.9 1.).2 2. Legătura policentrică – cuplul electronic aparţine nu numai la doi atomi vecini determinaţi.1 Li Be B C N O F Ne 1.6 1.7 0.1 2.3 1. CH4.8 1.6 1.7 1.5 * Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt 0. dar la mai mulţi atomi. Exemplu: inelul benzenic (cei 6 electroni formează o legătură comună pentru toţi atomii de carbon). iar în grupe de jos în sus.6 1.).0 K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni 0.8 1.14 **Actinide: 1.8 Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd 0.5 4.5 2.3 1.08 – 1.0 1. valoarea electronegativităţii cărora diferă.2 2.

... F) din altă moleculă.....70 0...............2.............................9...................... acizi..15 1. caracterului ionic electronegati..........4.... NH4Cl.. Exemplu: NH4OH............................9....................91 1.....89 0....... În dependenţă de compoziţie şi proprietăţi substanţele anorganice pot fi grupate în următoarele clase: oxizi....3.........6 1.....26 2........... săruri............... alcooli .......... în compusul Na–Cl legătura este ionică............ deoarece această diferenţă constituie 3...3.......................................... electronegativitatea cărora diferă mult (exemplu: NaCl........76 0......).....9..................... Astfel.... Legătura metalică – se formează în urma interacţiunii unor electroni relativi liberi cu ionii de metale.............19 2...86 0...0(Cl)–0.............59 3.....0..........43 2....... atomii se transformă în ioni cu sarcini opuse.................67 3...7.4 1.. CaF 2..............82 0.... N. În cadrul legăturii ionice atomul cu electronegativitate mai mică cedează electronul atomului cu electronegativitate mai înaltă......... deoarece diferenţa dintre valorile electronegativităţii elementelor este 3...1.1.......84 0.......... Legătura donor-acceptor – legătura covalentă care se formează prin punerea în comun a unei perechi de electroni.....7.........2 1. Apare întrebarea: cum să deosebim în care compuşi este prezentă legătura covalentă polară şi în care legătura ionică? S-a constatat.. că probabilitatea caracterului ionic al legăturii depăşeşte 50 % când diferenţa valorilor electronegativităţii atomilor atinge 1...... LiF.....1 1....6..... Substanţele pot fi anorganice sau organice.........1.........) sau intramoleculară (exemplu: proteine.0............9.....0..........0. Legătura de hidrogen – se formează între atomii de hidrogen dintr-o moleculă şi atomul unui element cu o electronegativitate pronunţată (O..... iar altul are rolul de „gazdă”.5....................6........79 0..39 2..............2.................4...0(Cl)–2.4...... care la început aparţinea doar unuia din atomi.....3......................8....30 2........0 1............ Procentajul caracterului ionic al legăturii între atomi într-o moleculă a două elemente (legătură simplă) Diferenţa de Procentajul Diferenţa de Procentajul Diferenţa de Procentajul electronegati....... caracterului ionic vitate al legăturii vitate al legăturii vitate al legăturii 0..1.......1. . acceptându-i pe orbitalul liber (acceptor)................0.22 2....... compuşi coordinativi..1(H)=0... acid fluorhidric...................................74 0...8.............9 1.5...88 0. baze..63 3....... H3O+...........12 1.............. În rezultat.........8......92 De exemplu: în compusul H–Cl legătura este covalentă... Legătura ionică – se formează între atomii..........................2..)....................34 2..........................................6....................7 unităţi.....9(Na)=2...5.... Legătura de hidrogen poate fi intermoleculară (exemplu: de apă...51 2................55 2.5 1...........................7...... caracterului ionic electronegati....2..................47 2....... un atom participă la formarea legăturii cu un cuplu electronic (donor)........

Formula generală: E2On. Ex. Ex. Nu Reacţionează Nu reac.: CuO + H2  Cu + H2O Oxid bazic + Me  Me2On + Me (dacă Me este mai electropozitiv decât Me).: FeO.: Al2O3. BeO. Ex. Ex. NO. Nu reac.: CO. dintre care unul este oxigenul. care constau din două elemente.: CuO + 2K  K2O + Cu . nează ţionează reacţionează Ex.: SO3. Ex.: MgO + H2O Mg(OH)2 H2  Metal + H2O. Oxizi – substanţe chimice compuse. Ex. N2O5 Nb2O5 Fe2O3 Obţinerea oxizilor Simple Compuse 4P + 5O2  2P2O5 CH4 + 2O2  CO2 + 2H2O Arderea substanţelor Metode generale de obţinere a oxizilor Descompunerea substanţelor compuse Baze insolubile Săruri t° t° 2Fe(OH)3  Fe2O3 + 3H2O CaCO3  CaO + CO2 Acizilor t° H2SiO3  SiO2 + H2O Proprietăţile oxizilor: H2O  Baze (dacă metalul este activ). ţionează N2O. Clasificarea oxizilor După natura legăturii chimice Ionici Covalenţi Nesaliferi Bazici Amfoteri Acizi (neutri) Comportamentul faţă de apă Reacţio. CrO3. Ex. Ex. Mn2O7. GeO CaO MnO ZnO. P2O5.: Na2O.: SiO2.

corespunzător valenţei metalului.: CO2 + Ca (OH)2  CaCO3 + H2O Oxid bazic  Sare. Clasificarea bazelor monoacide solubile (tari) . Acid  Sare + H2O. Ex.alcalii Ex. Ex.: SO3 + H2O  H2SO4 Oxid acid + Bază  Sare + H2O.: CaO + CO2  CaCO3 H2O  Oxiacid.: Na + H2O  NaOH + 1/2H2 Bază insolubilă + Sare2 Ex.: Al(OH)3. Ex.: SO3 + CaO  CaSO4 Baze – substanţe chimice compuse.: 2KOH + H2SO4  K2SO4 + 2H2O Bază + Sare (ce conţine bază slabă)  Sare + Bază slabă.: 2NaOH + CO2  Na2CO3 + H2O Acid  Sare + H2O. molecula cărora constă dintr-un atom de metal şi un număr de grupări hidroxile.: NaOH după numărul după Ex. . Formula generală: Me(OH)n.: Ca(OH)2. Fe(OH)3 Cu(OH)2. Fe(OH)3 Obţinerea bazelor Solubile Insolubile Me + H2O  MeOH + 1/2H2 1.: NaOH.: CaO + H2O  Ca(OH)2 Electroliza clorurilor metalelor active Proprietăţile bazelor: Oxid acid  Sare + H2O.: CuCl2 + 2NaOH  Cu(OH)2 + 2NaCl MeO + H2O  Me(OH)2 Ex. Ex. Ex. Ex. Ex. Sare1 (în soluţie) + Alcaliu  Ex. KOH grupelor OH solubilitate Baze poliacide insolubile (slabe) Ex. Ex.: MgO + 2HCl  MgCl2 + H2O Oxid acid  Sare.

CH3COOH electrolitică formă liberă Slabi Gazoşi Ex. Ex: H2SO4 + FeO  FeSO4 + H2O t t . Ex: 2HCl + Zn  ZnCl2 + H2 Oxid metalic  Sare + H2O. Clasificarea acizilor Hidracizi Oxiacizi Ex. H2SO4 Ex. HNO3 Monobazici După Solubili Ex. C17H33COOH Tari Solizi Ex.: H2SO4. HNO3 compoziţie Ex.: H2SO3. C17H33COOH După gradul După starea De tărie medie Lichizi de disociere de agregare în Ex. Ex.: HNO3.: HCl.: H2SiO3.: HCl.: HCl.: 3KOH + FeCl3  3KCl + Fe(OH)3 Fenolftaleină (indicator)  Culoare roşie Grăsimile  Săpun t Bază insolubilă  Oxid bazic + H2O t Ex. H2S Ex. HNO3.: H2SO4.: H4P2O7 Ex. CH3COOH Ex. care constau din ioni de hidrogen şi radicalul acid.: H2S. H2CO3 După După Tribazici bazicitate solubilitatea Ex. Formula generală: HnR.: H3PO4 Ex.: H3PO4 în apă Polibazici Acizi Insolubili Ex.: H2SiO3. Acizi – substanţe chimice compuse. Bibazici CH3COOH Ex.: HI. H2S Metode de obţinere a acizilor Interacţiunea oxizilor Interacţiunea hidrogenului Interacţiunea acizilor acizi cu apa cu un nemetal cu sărurile P2O5 + 3 H2O  2H3PO4 H2 + Cl2  2HCl 2NaCl + H2SO4  Na2SO4 + 2HCl  Proprietăţile acizilor: Metal  Sare + H2.: 2Fe(OH)3  Fe2O3 + 3H2O.

acizi cu baze alcaline şi bazele alcaline. Na3AlF6 Obţinerea sărurilor Acţiunea acizilor Interacţiunea oxizilor Interacţiunea sărurilor cu acizii. Beketov a 3HNO3 + Cr(OH)3  Na CO + CaCl  CaCO3 + alcătuit seria de substituire a metalelor: 2 3 2 Cr(NO3) + 3H2O 2NaCl K. Fe. Zn(OH)Cl Săruri Duble Complexe KAl(SO4)2. Formula generală MenRm. H Cu. oxizilor bazici şi oxizi bazici: acizii nevolatili şi cu alte săruri: bazelor: SO3 + 2KOH  t K SO BaCl2 + H2SO4  BaSO4 + 2HCl 2 4 2H3PO4 + 6Na  + H2O CuSO4 + NaOH  Cu(OH)2 + 2Na3PO4 + 3H2 SiO2 + CaO  CaSiO3 Na2SO4 3H2SO4 + Fe2O3  Acţiunea metalelor cu CuSO4 + Fe  FeSO4 + Cu Fe2(SO4)3 + 3H2O nemetalel: CaCO3 + SiO2  CaSiO3 + CO2 În baza observărilor 3Cl2 ardere 2Fe +privind 2FeCl3 metalelor savantul activitatea rus N. Au substitue hidrogenul din acizi nu substitue . Acid + Bază  Sare + H2O. Ex: 2HCl + Na2CO3  2NaCl + CO2 + H2O Metiloranj (indicator)  culoare roşie. Pt. Clasificarea sărurilor Neutre Ex: KCl. Mg. metalele. Na2CO3 Acide Bazice NaHCO3. t La încălzire unii acizi se descompun. Ni. oxizii. KCr(SO4)2 [Cu(NH3)4Cl2. Ag.N. Al. Hg. asupra metalelor. Pb. Ex: H2SiO3  SiO2 + H2O Săruri – substanţe compuse care constau din atomi de metal şi radical acid. Ex: HCl + NaOH  NaCl + H2O (reacţie de neutralizare) Sare1 (ce conţine acid slab)  sare2 + acid slab. K2HPO4 (CuOH)2CO3. Zn. Na. Sn.

Radicalul Denumirea Grupa Elementul Acidul d/o acid radicalului acid 3- 1. Proprietăţile sărurilor: Metal activ  Sarea metalului activ + metal Ex: CuCO3 + Fe  FeCO3 + Cu Bază tare  Sarea bazei tari + bază slabă Ex: CuCO3 + 2NaOH  Na2CO3 + Cu(OH)2 Sare1 + Acid tare  Sarea acidului tare + acid slab Ex: Na2CO3 + H2SO4  Na2SO4 + CO3 + H2O Sare2  Sare3 + Sare4 (dacă se obţine precipitat) Ex: BaS + FeSO4  BaSO4 + FeS t Sare  Oxid acid + oxid bazic. cu anion complex. Pt).ortoboric BO3 borat - HBO2 . ex. hidrogenul din acizi Metalele din serie de până la hidrogen. în tabel se prezintă unii acizi minerali şi radicalii lor: Nr. III A B H3BO3 .în exemplele noastre NH 3. Legătura genetică dintre clasele de substanţe anorganice poate fi redată prin schema: Metal Oxid bazic Bază Sare Nemetal Oxid acid Acid Sare Deoarece sărurile au importanţă mare şi reprezintă cea mai răspândită clasă de compuşi anorganici. Ionul complex constă din atomul central (generator de complex (în exemplele noastre Co. îl substituie din acizi. care este de obicei dublu valenţei lui.metaboric BO2 metaborat . de perspectivă. ex. care reprezintă ramura chimiei anorganice cu cele mai largi posibilităţi de dezvoltare. formând săruri.tetrabromodiamminplatină.: [Pt(NH3)2Br4] . îl au sărurile complexe. CN. ex.: K4[Fe(CN)6] – hexacianoferat(III) de potasiu) sau neelectroliţi.: [Co(NH3)6]Cl3 – clorură de hexaammincobalt(III). în baza lor constituindu-se o nouă ştiinţă chimică – chimia compuşilor complecşi (coordinativi). Compuşii complecşi pot fi electroliţi (cu cation complex. NH3 şi Br). Ionii care nu sunt direct legaţi cu generatorul de complex formează sfera exterioară a complexului. un interes deosebit. Fe. liganzi – particule legate direct de generatorul de complex . Numărul de liganzi este determinat de numărul de coordinare al atomului central. Generatorul de complex împreună cu liganzii formează sfera internă a complexului. Ex: CaCO3 t CO2 + CaO Din toate tipurile de săruri.

Efectul energetic a) exoterma (cu .clorhidric Cl. clorit 24. VA N HNO2 . ortofosfat 10.metafosforic PO3.pirofosforic P2O74. H3AsO4 .arsenios AsO33. HCN . cromat 2- 30. VI B Cr H2CrO4 . H3PO4 . sulfit H2SO4 .permanganic MnO4.bicromic Cr2O7 bicromat 31. 2. HNO3 . tetraborat 3.sulfuros SO32. arsenat 13. arsenit 12.azotic NO3.carbonic CO32. sulfură 15.periodic IO4. IV A C H2CO3 . Reacţiile pot fi clasificate după următoarele principii: Principiile Caracteristicile Exemple clasificării reacţiei 1. permanganat Substanţele reacţionează între ele. clorură HClO . perbromat I HIO4 . 4.tiosulfuric S2O32. Br HBrO4 . tiosulfat 17. 21. Cl HCl . hipoclorit 23.silicic SiO32.percloric ClO4.cloros ClO2. perclorat 26. b) de descompunere 2H2O = 2H2 + O2 ţelor iniţiale şi c) de substituţie Zn + 2HCl = ZnCl2 + H2 produşilor de reacţie d) de schimb 3NaOH + FeCl3  3NaCl + Fe(OH)3 2. H4P2O7 . metafosfat 9.tetraboric B4O72.fluorhidric F.perbromic BrO4.sulfuric SO42.ortofosforic PO4. H2S2O7 .arsenic AsO43. H2Cr2O7 . sulfat 16.cloric ClO3. carbonat 5. HClO3 . Numărul şi a) de combinare C + O2 = CO2 compoziţia substan. H2S2O3 . HClO4 . pirofosfat 11.sulfhidric S2.cromic CrO42.pirosulfuric S2O72. pirosulfat 18. periodat 27. As H3AsO3 . 7. silicat 6. azotat (nitrat) P HPO3 . HClO2 . 29. azotit (nitrit) 8.azotos NO2. cianură Si H2SiO3 . 14.hipocloros ClO. fluorură 22.cianhidric CN. VII B Mn HMnO4 . H2B4O7 . 28. VII A F HF . VI A S H2S . clorat 25. H2SO3 . dând naştere altor substanţe.

Amestecuri. dar îşi poate schimba forma. Direcţia reacţiei a) reversibilă N2 + 3H2 2NH3 b) ireversibilă NaCl + AgNO3  AgCl + NaNO3 5. Solubilitate. Cristalohidraţi. . Soluţii.substanţa îşi poate modifica volumul. lumina) 3. Starea iniţială a) omogenă (uniformă) H2 (gaz) + Cl2 (gaz) = 2 HCl (gaz) b) eterogenă 2Mg (solid) + O2 (gaz)  2MgO (solid) (neomogenă.  lichidă .0Schimbarea 0 +2 -2 a) cu schimbarea gradului de oxidare gradului de oxidare 2Mg + O2  2 Mg O (oxido-reducere sau redox) b) fără schimbarea BaCl2 + Na2SO4 = BaSO4 + 2NaCl gradului de oxidare 4.substanţa are volum şi formă constantă. Reacţiile ionilor în soluţie. neuniformă) Stări de agregare. Participarea [MnO2] catalizatorului a) catalitică 2H2O2 2H2O + O2  b) necataltică 2 Mg + O2  2MgO 6. Disociaţia electrolitică.substanţa are volum constant. 2Mg + O2  2 MgO + Q t lumina) b) endoterma (cu 2H2O = 2H2 + O2 . Modalităţi de exprimare a concentraţiilor soluţiilor.  gazoasă . Hidroliza sărurilor. Duritatea apei Substanţele în natură se găsesc în următoarele stări de agregare:  solidă . cât şi forma.Q absorbţie de căldură. eliminare de căldură.

formând amestecuri: G+G G+L G+S aer ceaţă fum L+G L+L L+S apă gazaosă lapte apă + lut S+G S+L S+S platina + hidrogen apa inclusă în cristale aliaje Amestecurile formate din particule fine ale unei substanţe. Toate lichidele biologice: sângele. Ele constau din două faze: 1) faza dispersă – substanţa dispersată până la particule mici. limfa. covalentă nepolară (ex.: aminoacizi). Datorită tendinţei spre un grad de dezordine cât mai mare. Substanţele pot să-şi schimbe starea de agregare în urma unor procese ca topirea (SL). 2) mediul de dispersie – mediul în care se află particulele.: O 2). H2. NH4Cl etc. ionică (ex. SiO2 etc. Ex. AlCl3. În moleculele lichidelor legătura chimică de obicei este covalentă polară (ex. Substanţele solide cristaline se clasifică după natura particulelor componente şi a legăturilor dintre particule în reţele:  ionice – în nodurile cărora se află ioni.: HCl). cauciucul.: între moleculele H 2O. nepolară (ex. de hidrogen (ex. Cu. sucurile digestive. grafitul). între care se stabilesc legături intermoleculare (Ex. . Fe. Cele mai răspândite şi mai importante sunt sistemele disperse lichide şi mai ales cele în care apa este mediu de dispersie – acvasisteme disperse.). între care se stabilesc legături metalice (Ex. În natură substanţe absolut pure nu există.: sticla. etc. distribuite mai mult sau mai puţin uniform printre particulele altei substanţe se numesc sisteme disperse.: zahăr). etc.  moleculare – în nodurile cărora se află molecule sau atomi de gaze rare. metalică (toate metalele cu excepţia Hg). covalentă polară (ex.: NaF).  metalice – în nodurile cărora se găsesc atomi ori ioni de metale. În Univers majoritatea substanţelor se găsesc sub o altă stare de agregare .plasma – stare a gazului formată la temperatură înaltă ce constă din electroni şi nuclee separaţi unii de alţii.  covalente – în nodurile cărora se află atomi de nemetale.: NH3. lichefierea/condensarea (GL). ele se amestecă spontan. N2. CO2. sunt sisteme disperse.: Br2) sau de hidrogen (ex. alcooli). între care se stabilesc legături ionice (Ex. . Si.: H2O). în moleculele substanţelor solide legătura poate fi covalentă nepolară (ex. etc.: C.: Na.cristaline – particulele sunt dispuse sub forma unui aranjament geometric regulat (reţea cristalină).).: diamantul. Substanţele solide se clasifică după modul de dispunere a particulelor în: . fierberea (LG). amidonul etc. Al. Xe.).). în moleculele gazelor – covalentă polară (ex. Ar.: NaCl. sublimarea (SG). între care se stabilesc legături covalente nepolare (Ex. Sistemele în care mediul de dispersie este aerul se numesc aerosoli.amorfe – particulele componente sunt dispuse dezordonat la distanţe de anumit centru.

KOH. Sunt transparente. BaSO4.: CaSO4. Soluţii coloidale – dimensiunile fazei disperse – 1-100nm (ex: soluţia de albuş de ou în apă etc. care se poate dizolva în 100 g de apă la temperatura dată. . Sedimentează uşor. atomi sau ioni (ex: soluţiile de zahăr sau sare în apă) – dimensiunile particulelor – sub 1nm. După dimensiunile particulelor fazei disperse. ex. AgBr. Componenţii se separă în timp pe straturi. Temperatura (la încălzire solubilitatea substanţelor solide de obicei creşte.: NaOH.substanţele cu reţele covalente nu se dizolvă în solvenţi. Ea este egală cu masa maximală a acestei substanţe. ex. ex. iar a gazelor – scade).  puţin solubile (solubilitatea este mai mică de 1 g la 100g de solvent).). Substanţa în care sunt distribuite particulele altei substanţe se numeşte solvent (dizolvant). lapte de var etc. cantitatea cărora variază în limite largi. După solubilitate substanţele se clasifică în trei grupe:  uşor solubile (solubilitatea este mai mare de 10 g la 100 g de solvent).01 g la 100g de solvent). unele picături se observă cu ochiul liber. Coeficientul de solubilitate – cantitatea maximă de substanţă. particulele nu se depun şi nu sunt reţinute de filtre.). CaCO3. NaNO3.: AgCl. Sistemul este tulbure. Solubilitatea este proprietatea substanţei de a se dizolva într-un solvent oarecare. .substanţele ionice şi polare se dizolvă în solvenţi polari. care constă din particulele unei substanţe solide distribuite uniform într-un lichid (ex: amestec de apă cu lut. sistemele disperse se împart în trei grupe: 1. iar substanţa introdusă în mediu – solvat (solut. Emulsia – amestec eterogen a două lichide reciproc insolubile (amestec de ulei cu apă. sunt reţinute numai de ultrafiltrele cu pori foarte mici. Noţiunea de soluţie ar putea fi definită astfel: sistem omogen. format din doi sau mai mulţi componenţi. Factorii care influenţează solubilitatea sunt: 1. 3. Natura solventului şi a solvatului: . sunt reţinute de filtru. etc. Soluţiile sunt cele mai importante sisteme disperse. iar substanţele nepolare se dizolvă în solvenţi nepolari (conform regulii „Analogul se dizolvă în analog”). 2. Sisteme disperse grosiere (suspensii şi emulsii) – dimensiunile particulei fazei disperse sunt mai mari de 100 nm. Sistemele disperse pot fi omogene sau eterogene. Particulele se depun cu greu în decursul unui timp îndelungat. 3. Soluţii reale – sisteme disperse omogene. NaCl. 2. Particulele se observă cu ochiul liber. benzină cu apă. Presiunea (solubilitatea gazelor creşte cu mărirea presiunii). Suspensia – sistem dispers eterogen. Sunt transparente. substanţa dizolvată). faza dispersă a cărora constă din molecule.). care se poate dizolva în anumite condiţii într-o cantitate dată de solvent.  practic insolubile (solubilitatea este mai mică de 0.

Exemplu: dacă se amestecă 100 ml de apă cu 100 ml alcool etilic anhidru. . se separă de el la răcire). Deosebit de mult scade volumul în cazul dizolvării gazelor. ceara. În cazul când avem un amestec din două substanţe cu proprietăţi de dizolvant (ex. Dizolvarea este repartizarea omogenă a particulelor solvatului printre particulele solventului şi este însoţită de un efect termic: .distribuirea uniformă a solvaţilor în solvent. NH4Cl etc. dizolvate în apă). presiune) se supune principiului Le Chatelier-Braun: Dacă la formarea soluţiei se elimină căldură. se consideră solvent substanţa care se găseşte într-o cantitate mai mare. în urma interacţiunii cu apa. benzenul. lichide şi substanţe solide dizolvate. Des sunt utilizaţi aşa solvenţi organici ca alcoolii.ruperea legăturilor chimice şi intermoleculare la gaze. .nepolar (ex. se obţine o soluţie.dizolvare endotermă – cu absorbţie de căldură (ex. H 2SO4 (conc. formează cu aerul amestecuri explozibile. de regulă. Dacă la formarea soluţiei se micşorează volumul total.: NaOH (conc.: apa) – lichid cu molecule polare. în care decurg trei procese: .). Cel mai larg utilizat şi mai ieftin solvent este apa.: carbonul care se dizolvă la temperatură înaltă în fier cu absorbţie de căldură. atunci odată cu ridicarea temperaturii solubilitatea scade (soluţiile gazelor în apă) şi invers (ex. care dizolvă în general compuşii ionici. Dependenţa solubilităţii substanţelor de factorii externi (temperatură.a.dizolvare exotermă – cu degajare de căldură (ex. Solventul poate fi: . în rezultatul căreia se obţin combinaţii noi – solvaţi sau hidraţi. Dizolvarea substanţelor este un proces fizico-chimic. moleculele de solvent se leagă de molecula substanţei formând cristalohidraţi – substanţe care conţin molecule de apă inserate în reţelele lor cristaline (ex.: CuSO 45H2O – piatra vânătă. volumul căreia este mai mic decât suma volumelor substanţelor iniţiale.: solvenţii organici) – lichid cu molecule nepolare. Solvenţii organici dizolvă bine uleiurile vegetale şi minerale. Uneori. grăsimile. .: NH4NO3. . dizolvate în apă). etc. care dizolvă compuşii covalenţi. La dizolvarea unei substanţe în alta.polar (ex. parafina ş. volatile.interacţiunea chimică a solventului cu substanţa dizolvată. cauciucul. se obţin 180 ml de soluţie. .) etc.: apa şi alcoolul). acetona. atunci mărirea presiunii sporeşte solubilitatea. toluenul. Aceasta se observă la formarea soluţiilor compuşilor gazoşi cu lichidele şi solidele. Majoritatea solvenţilor organici sunt substanţe toxice şi inflamabile.

masa substanţei dizolvate.soluţii concentrate.). Concentraţia molară ( C M ) arată cantitatea de substanţă dizolvată într-un litru de soluţie (mol/l sau M): m m  CM  . m m CN  CN   CN  . soluţiile suprasaturate se obţin prin răcirea soluţiei.soluţii solide. deoarece   CM  M V M V (l ) m .soluţii diluate. Partea de masă (  ) – raportul dintre masa substanţei dizolvate şi masa m soluţiei:   m  100 % . .saturate.(X)= z (factor de echivalenţă) V . ME . . . . Soluţiile pot fi clasificate după următoarele criterii: Criteriul de După cantitatea de După starea de După concentraţie clasificare solvat adăugată agregare a solventului Tip de .masa molară a echivalentului substanţei dizolvate.soluţii gazoase. . Concentraţia soluţiei se exprimă prin raportul dintre cantitatea de solvent şi solvat prin mai multe modalităţi: 1.  . soluţie . 3.nesaturate.volumul soluţiei în litri.volumul soluţiei în litri. M . Soluţie nesaturată – în care concentraţia substanţei dizolvate este mai mică decât în soluţia saturată şi se mai poate dizolva o cantitate oarecare de substanţă. putem obţine formula     V  100 % .Na2SO410 H2O – sarea Glauber. . CaSO42H2O – ghips etc.soluţii lichide.suprasaturate. Concentraţia normală ( C N ) .cantitatea de substanţă dizolvată. Soluţie saturată – care conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată la condiţiile date. . ori 1 V (l ) M E  V (l ) M ( )  V (l ) z m . subst sol m Deoarece msol    Vsol .masa substanţei dizolvate. Na2CO310H2O – soda de rufe. subst sol 2. V . MgSO47H2O – sare amară. fiind saturate la o temperatură mai înaltă.masa molară a substanţei dizolvate.cantitatea de substanţă a echivalentului ce se conţine într-un litru de soluţie (mol/l sau N):  echiv. 1 fechiv. Soluţie suprasaturată – care la condiţiile date conţine o cantitate de substanţă dizolvată mai mare decât soluţia saturată. De obicei. iar excesul de substanţă poate să se precipite.

HCN. HBr. pe lângă ioni. HClO. alcool. medii şi slabi. Teoria disociaţiei electrolitice a fost elaborată de savantul suedez Svante Arrhenius (1887). Substanţele. ele nu disociază şi nu conduc curentul electric (ex: apă. zahăr. etc. care conduc curentul electric (ex: NaCl. z Deseori pentru a prepara o soluţie cu anumită concentraţie se foloseşte metoda diagonalelor. NaOH. adică în soluţie. Electroliţi tari şi slabi Electroliţi tari Electroliţi slabi Acizi: HCl. H3PO4 Baze: . La dizolvare în apă disociază acizii. HI. etc. H2SiO3. După gradul de disociere () electroliţii se împart în puternici. HNO3. HCl. bazele şi sărurile. slabi 3 %. H3BO3.). Dacă în molecule sunt legături ionice sau covalente puternic polarizate. Ea se produce numai la dizolvarea în solvenţi polari şi este un proces reversibil. În cazul când moleculele conţin legături covalente nepolare sau slab polarizate. H2CO3. HClO4. Electroliţii puternici posedă 30 %. Disociaţia electrolitică depinde atât de natura chimică a electrolitului. există şi molecule nedisociate. Ex: În ce raport trebuiesc amestecate soluţia de 80 % cu apa pentru a obţine 1 kg de soluţie cu concentraţia de 20 %? 80% 20 1 1x  3 x  1000 g 20% 1000 g 4 x  1000 g x  250 g 0% 60 3 Răspuns: Trebuie de amestecat 250g de soluţie de 80% cu 750g de apă. Disociaţia electrolitică.). Se poate de trecut de la concentraţia molară la cea normală şi invers. H2SO4 H2S. medii – 3-30 %. folosindu- 1 ne de formula CM  CN . CH3COOH H2SO3. atunci molecula poate disocia în ioni (pozitivi – cationi. Proprietatea de electrolit este condiţionaţă de natura legăturii chimice în moleculă. soluţiile sau topiturile cărora conduc curentul electric se numesc electroliţi. iar oxizii – nu. cât şi de natura solventului. HF. negativi – anioni).

Sr  OH  2 . CsOH. N Gradul de disociere a electroliţilor depinde de concentraţia soluţiilor: cu micşorarea concentraţiei scade interacţiunea ionilor în soluţie. La scrierea ecuaţiilor ionice se ţine cont de următoarele: . din care cauză gradul de disociere creşte.LiOH. KOH. Ba(OH)2.ion de hidrogenosulfat  2 H   SO4 . NaOH. Toate bazele insolubile şi NH4OH FrOH.ion de dihidrogenofosfat  2 H  HPO4  H 2 PO4 . ci între ioni.         în soluţie Săruri: Toate sărurile solubile H2O Gradul de disociere () determină ce parte din moleculele electrolitului dizolvat a disociat şi se calculează prin raportul dintre numărul de molecule disociate (n) şi numărul total de molecule dizolvate (N): n   100 % . Sărurile bazice de asemenea disociază pe trepte – mai întâi se formează restul acid. La disociaţia acizilor se formează cationi de hidrogen şi anioni de rest acid. care duce la formarea moleculelor. de aceea se numesc reacţii ionice. RbOH.Ra(OH)2.ion de hidrogenofosfat 2  3 HPO4 H  PO4 . iar apoi – ionul de hidroxid:  Fe(OH ) 2 Cl Fe(OH ) 2  Cl   Fe(OH ) 2 FeOH 2  OH  FeOH 2 Fe 3  OH  Sărurile duble disociază într-o singură treaptă: 2 KNaSO 4 K   Na   SO4 Reacţiile de schimb în soluţiile de electroliţi se produc nu între molecule. pentru acizii polibazici procesul decurge în trepte:  H 2 SO4 H   HSO4 . Ca  OH  2 .ion de fosfat.ion de sulfat HSO4 La disocierea bazelor solubile se formează anionul hidroxil şi cationul metalului: Ba (OH ) 2 Ba 2  2OH  La disocierea sărurilor neutre se formează anionul de rest acid şi cationul metalului: 2 Na 2 SO4 2 Na   SO4 La disocierea sărurilor acide se formează anionul de rest acid şi cationii de metal şi hidrogen:  KH 2 PO4 K   H 2 PO4 .

substanţelor slab solubile şi ale gazelor se scriu în formă moleculară. formarea substanţelor gazoase: Na 2 CO3  2 HCl  2 NaCl  H 2 O  CO2 2 2 Na  CO3  2 H   2Cl   2 Na   2Cl   H 2O  CO2  2 2 H   CO3  H 2O  CO2 Hidroliza sărurilor – procesul de interacţiune a sărurilor cu apa. în majoritatea cazurilor se schimbă şi reacţia mediului. Cationul de electrolit slab se leagă de anionul OH. formarea unui electrolit slab: H 2 SO4  2 KOH  K 2 SO4  2 HOH 2 2 2 H   SO4  2 K   2OH   2 K   SO4  2 HOH 2 H   2OH   2 HOH 3. 4. Exemple de reacţii ionice: 1.mediu bazic .forma ionică 2 Ba 2  2Cl   2 Na   2SO  4  2BaSO   4  2 Na  2Cl  Ba  SO4  BaSO4  .forma ionică prescurtată. se scriu sub formă ionică.1. Formulele electroliţilor tari. iar părţile ei componente (cationii şi anionii) formează particule care disociază slab. 2. iar anionul de electrolit slab se leagă de cationul H+ al apei: 1. hidroliza nu are loc: NaCl  HOH Pot fi examinate trei cazuri ale hidrolizei. Dacă sarea este formată din cationul unei baze tari şi anionul unui acid tare. în cadrul căruia substanţa se descompune. Hidroliza după cation – sarea este formată din cationul unei baze slabe şi anionul unui acid tare: CuCl 2 Cu 2  2Cl  Cu 2   HOH Cu (OH )  + H  . se scrie semnul reversibilităţii ( ). care este reversibil.mediu acid CuCl 2  HOH Cu (OH )Cl  HCl 2.forma moleculară 2 Ba 2  2Cl   2 Na   SO4  BaSO4  2 Na   2Cl  . Dacă reacţia se desfăşoară până la capăt. Dacă reacţia este reversibilă. formarea unui precipitat: BaCl 2  Na 2 SO4  BaSO4  2 NaCl . Hidroliza după anion – sarea este formată din cationul unei baze tari şi anionul unui acid slab: 2 Na 2 CO3 2 Na   CO3 2  CO3  HOH HCO3  OH  . care în soluţie se află numai sub formă de ioni. 3. Formulele electroliţilor slabi.al apei. În urma acestui proces. uneori cu o săgeată se indică direcţia deplasării echilibrului. se scrie semnul egalităţii: Pb 2  2 I  = PbI 2  2.

Ea poate fi înlăturată prin fierberea apei (cationii de calciu şi magneziu se separă sub formă de carbonaţi slab solubili): Ca ( HCO3 ) 2  CaCO3   H 2 O  CO2 Duritatea permanentă este condiţionată de prezenţa clorurilor şi a sulfaţilor de calciu şi magneziu. diferiţi detergenţi: CaCl 2  Na 2 CO3  CaCO3  2 NaCl Pentru dedurizarea apelor industriale în ultimul timp se folosesc schimbătorii de ioni (cationiţi şi anioniţi). apa se consideră moale. Ea poate fi înlăturată numai pe calea chimică prin tratarea cu sodă.5 mmolechiv./l./l. Hidroliza după cation şi anion – sarea este formată din cationul unei baze slabe şi anionul unui acid slab:  NH 4 CH 3 COO NH 4  CH 3 COO   NH 4  CH 3COO   HOH NH 4 OH  CH 3COOH Hidroliza totală: 2 Al 3  3S 2  6 HOH  2 Al (OH ) 3  3H 2 S Duritatea apei este cauzată de prezenţa sărurilor de calciu şi magneziu. atunci apa se consideră dură. Na 2 CO3  HOH NaHCO3  NaOH 3. Există două feluri de duritate a apei: temporară şi permanentă. . Duritatea temporară (carbonică) este condiţionată de prezenţa în apă a hidrogenocarbonaţilor de calciu şi magneziu. Dacă duritatea este mai mare de 9 mmolechiv. var stins. iar dacă duritatea este mai mică de 1.