1. Apariţia şi evoluţia cunoştinţelor despre politică. Periodizarea şi caracteristica generală a fiecărei perioade. Tradiţia politologică a sociologiei româneşti.

Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global. Politica o putem urmări ca mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, ca acţiune politică manifestată în relaţiile între clasele şi categoriile sociale, între acestea şi instituţiile politice, relaţii care se pot manifesta în direcţia luptei pentru obţinerea puterii politice. Un exemplu de manifestare a politicii sunt programele politice care includ strategii, metode şi mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor politici. Cultura politică reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Politica reprezintă totalitatea mijloacelor prin inermediul cărora un grup social îşi promovează şi realizează interesele. Politologia poate fi definită ca obiectul care studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice, comportamentul politic, implicînd şi legile care guvernează dezvoltarea politică a societăţii. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectele sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale. Unii cercetători susţin că politologia este o ştiinţă a statului, drept confirmare servind originea cuvîntului „polis” (din gr.) desemnează noţiunea de oraş-stat sau cetate-stat. Max Weber susţine că obiectul politologiei este puterea politică, repartiţia puterii între state, sau între diverse grupuri sociale din cadrul aceluiaşi stat. O altă opinie despre obiectul politologiei este: obiectul ştiinţei politice se referă la organizaţiile puterii politice, descrierea şi analiza celor mai importante forme de dominaţie politică, asociaţii politice din interiorul statului, partidelor, prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi dezvoltarea organismelor puterii politice, împărţirea şi obţinerea puterii de stat, legătura puterii politice cu autorităţile sociale, raportul dintre state în context mondial. Politologia ca ştiinţă a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot ma iaccentuate a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” este datorată filosofilor greci Platon şi Aristotel, aceştia analizează politica din perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integraze ca cetăţean. Conform opiniei lui Aristotel, politica este activitatea care îi leagă pe oameni, îi organizează şi îi conduce. Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii şi introduce fenomenele politice în sfera cercetării stiinţifice. 1. perioada antichităţii- apariţia elementelor constituiente ale gîndirii politice 2. perioada feudală- dominaţia fenomenului religios asupra celui politic 3. perioada Renaşterii – punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, prin lucrarea elaborată de Nicollo Machiavelli „Principele” 1513. 4. epoca Modernă – se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice 5. perioada contemporană- politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi se conturează ca ştiinţă socioumană distinctă. Separarea politologiei ca obiect de studiu independent şi distinct a fost efectuată numai odată cu apariţia posibilităţii de definire a principiilor şi metodelor de cercetare ale acesteia. Individualizarea politologiei ca ştiinţă a început la mij sec XIX. Emanciparea ştiinţei politice a avut loc în 2 etape: I. mij sec XIX, vizează separarea politologiei împreună cu sociologia de restul ştiinţelor socio-umane II. sf sec XIX separarea ştiinţei politice de sociologie, formarea ca ştiinţă în sensul actual cu domeniul de interes şi de studiu marcat. Un rol important în definitivarea organizării politologiei ca domeniu ştiinţific i se atribuie infiinţării şcolilor superioare de ştiinţe politice în spaţiul occidental: Franţa, Italia, UK, USA, Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. 1857 – colegiul din Columbia (SUA) – prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, avea scopul de a cerceta procesele politice americane. 1912- prima catedră de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra. Apariţia ştiinţei politice ca ştiinţă autonomă. 1954- Eugen Fisher Baling propune termenul de „politologie” ca denumire pentru ştiinţele politice. Se presupune că în acelaşi an, în Franţa, a fost propus acelaşi termen de Andre Therive. Specificul constituirii ştiinţei politice în RM La sfîrşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei Superioare de Atestare a URSS de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale cu rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Sunt fondate primele catedre de politologie, cu scopul formării culturii politice a mentalităţilor şi comportamentelor democratice.

1

2. Obiectul, categoriile de bază şi legităţile politologiei Politologia studiază legile domeniului politic, care se formulează sub aspectul unor principii generale:  organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi va asigura funcţionalitatea şi progresul. În absenţa unui sistem politic, societatea este inaptă de a funţiona.  Organizarea şi conducerea democratică a societăţii numai un sistem democratic de conducere poate asigura prosperitatea cetăţenilor şi progresul social stabil.  Armonizarea intereselor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale.  Unitatea între responsabilitate şi libertate  Unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor Politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a domeniului politic, care se ocupă de studierea legilor şi a modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţiile de condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic. Politologia operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice, regim politic etc. Politologia este singura ştiinţă politică care studiază politica în ansamblul său, în timp ce celelalte ştiinţe politice cercetează doar unele segmente ale acesteia. 3. Metodele investigative ale politologiei. Funcţiile sociale ale ştiinţei politice.

Metodele investigative ale politologiei

Metoda instituţională

Metoda psihologică

Matematică

Sociologică

Behaviorismul

Istorică

Normativ-valorică

Factorii care influenţează varietatea funcţiilor politologiei:  Natura regimului social şi a forţelor social-politice aflate la conducere  Nivelul de dezvoltare a vieţii politice de stat şi a democratismului  Etapa de dezvoltare a vieţii materiale şi spirituale  Sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate. Funcţiile politologiei: Cognitivă- cunoaşterea şi interpretarea realităţii politice în mod obiectiv Normativ-aplicativă – căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cît mai eficientă a societăţii Axiologică – crearea unor noi valori politice care vor crea şi fundamenta cultura politică Funcţia prospectivă – materializează funcţiile explicative şi cognitive ale st. Politic, previziunea constituie baza pentru orientarea eficientă a activităţii politice Funcţia praxiologică –oferă soluţii (aplicative) pentru îmbunătăţirea sistemului politic, modele alternative de dezvoltare social-politică pentru reformarea/transformarea radicală a s.p. Funcţia educativ-civică şi patriotică.

     

2

ecologică. 4. articularea intereselor grupurilor şi indivizilor. ca consecinţă a procesului de diferenţiere socială. distribuirea valorilor în societate. nivelul raţionalităţii valorilor şi normelor politice. astfel se distingeau sisteme politice de tip închis. clase. autocratice şi democratice După atitudinea faţă de mediul social:  conservatoare  progresive  reformatoare  reacţionare După caracterul şi orientarea procesului politic:  sisteme politice administrative (de comandă) 2. Constituirea sistemului politic în RM Varietatea sistemelor politice contemporane este condiţionată de o multitudine de factori. filosofia. uşilor deschise. state. printre care: tradiţiile istorice. condiţiile geopolitice etc. cu activităţile şi procesul de exercitare a influenţei. comuniste. 5. şi sisteme politice de tip deschis proprii ţărilor occidentale de tip capitalist.p. tipul formaţiunii social-economice şi regimului politic. La momentul actual noţiunea de politică poate fi identificată cu luarea şi implementarea unor decizii. „polites”. Blondelle:  democraţii liberale  democraţii comuniste (radical-autoritare)  democraţii tradiţionale  democraţii populiste  democraţiii autoritar-conservatoare După criteriul formaţional se disting: sisteme politice: sclavagiste. acţiunilor. aspiraţia spre putere. partide.Politologia se află în relaţii de comunitate şi interacţiune cu alte ştiinţe sociale: istoria. Politica este privită ca un fenomen multilateral şi multiaspectual şi este clasificată conform mai multor criterii: 1. stabilirea unor scopuri colective. a fost realizată în raport cu gradul de interacţiune a sistemului cu mediul său de colaborare. Tipologia sistemelor politice. progresistă. „politikos”. relaţie ce decurge din faptul că toate aceste ştiinţe au drept obiect de studiu societatea. 4.cetăţean. asigurarea ordinii publice naţionale şi mondiale. ea apare treptat. economia. orînduire de stat. cetăţeni cu privire la puterea politică cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor lor de viaţă. Politica este un fenomen social-istoric. Germanul K. nivelul maturităţii societăţii civile. fără a suporta o diferenţiere în raport cu alte fenomene sociale. baza socială a sistemului. de compromis 4. la o anumită etapă istorică de dezvoltare. Bulgaria. 3 . dirijarea socială.om de stat. Prin politică subînţelegem totalitatea elementelor ce se referă la fenomenele. prin urmare are semnificaţia de guvernare statală. statutul cetăţeanului în cadrul sistemului. efectuată de J. Conform direcţiilor de bază: politica internă/externă 3. În antichitate şi evul mediu politica era percepută la general. Conform sferelor vieţii sociale: politică economică. militară etc 2.ţările sistemului socialist: URSS. instituţiile şi relaţiile care reprezintă puterea şi autoritatea necesară unei societăţi pentru a păstra ordinea şi rezolva o serie de sarcini de importanţă generală. eforturilor grupurilor de oameni şi organizaţii şi în momentul în care se acutiyeay[ antagonismele dintre oameni şi organizaţiile ce exprima interesele lor. După natura şi izvoarele puterii politice deosebim s.p. Cuvîntul „politike”. naţiuni. în primul rînd de cea de stat. 1.constituţie. Shmidt susţine că politica apare şi se formează acolo une sporeşte nivelul concentrării intereselor. Conform priorităţilor: politica de neutralitate. Polisemia cuvîntului „politică”: varietatea abordărilor Cuvîntul „politike” derivă din limba greacă şi are la bază termenul „polis” ce desemnează noţiunea de oraş-stat şi derivatele „politeea”. Conform conţinutului/caracterului – politica reacţionară. feudale. 3. Clasificarea sistemelor conform conţinutului şi formei de guvernare. de conciliere naţională. Una din primele clasificări ale s. 12. Ungaria etc. capitaliste. nivelul de dezvoltare economică. socială. Una din trăsăturile vieţii politice o constituie faptul că ea are caracter de „impulsionare” a celorlalte domenii existenţiale. naţională. organizaţia societăţii dirijată de o anumită putere. stiinţific fundametal Politica poate fi definită ca activitatea umană care exprimă formele de interacţiune între comunităţile sociale. voluntaristă.

armata. bazată pe calcule raţionale. contrar principiului benevol. concurenţa cinstită a partidelor la alegeri. Mayer. aparatul de stat. structurile de forţă. însă nu sînt ignoraţi nici factorii politici. Sistemul politic continental-european (Franţa. Sistemul politic anglo-american:    cultură politică plurivalorică. sociali. birocratizare raţională clar exprimată şi pronunţată separarea puterilor de stat şi a influenţei grad înalt de stabilitate datorat eficienţei guvernării şi nivelului înalt de trai al cetăţenilor  2. care este caracterizat prin existenţa pluripartidismului. Germania. Italia)   Înbinarea tradiţiilor şi culturii cu elementele culturii politice alnglo-americane Dezvoltare uniformă 3. înţelegeri. Berg.sistemul politic parlamentar-democratic. consensuale 6. proprie anilor 70 ai sec trecut este:  4 . articulări de interese şi experimentare diferenţierea clară a instituţiilor politice şi a funcţiilor lor. sisteme politice competitive  s. cel mai avansat tip fiind al 9-lea. O altă clasificare (accentul este pus pe nivelul dezvoltării social-economice. partidele. pe acorduri. După tipul regimului politic distingem sisteme politice:  democratice  autoritare  totalitare Savanţii germani D. Clasificarea după G. Shtammen distind 9 tipuri de sisteme politice. culturali). bazate pe constrîngerea puterii. Almond: 1. deoarece ele sunt impuse cetăţenilor prin constrîngere  Absenţa asociaţiilor benevole ale cetăţenilor  Adoptarea sistemului de planificare a fiecărui sector de stat  Societatea este dominată de puterea politică hipercentralizată.p. Sistemul politic totalitar Cultură politică dubioasă şi contradictorie cu valori pseudoumaniste. nu duce lipsă de lideri şi nu are neapărată nevoie de lideri charismatici. serviciile secrete sunt adaptate la tehnologiile autoritare. H. G.

restructurarea. formei de guvernămînt. perfecţionarea tuturor componentelor lui. funcţiile) Societatea politică şi societatea civilă constituie categoriile de bază ale politologiei. complicată. regimului politic. huntă sau oligarhie.  Avansarea instituţionalităţii. atît ca formă cît şi ca conţinut  formarea unei culturi politice înalte.  Caracter raţional-birocratic.Tipul Sistemului Politic 1. produs al propriei alegeri  Raporturile de dominaţie sunt limitate la influenţă reciprocă şi la colaborarea eficientă dintre subiecţii şi obiecţii politici.  determinarea statalităţii.  maturizarea partidelor politice. a structurii teritorial-administrative.  conştientizarea intereselor politice ale cetăţenilor.  democratizare reală. 3. participative a cetăţenilor ei. caracterizată prin bunăstare  Structură socială multidimensională. dictator.  Dominarea unor valori ideologice. geneza. a cursului politicii externe şi interne. a asociaţiilor şi organizaţiilor societăţii civile. vizînd:  construirea unui sistem politic eficient şi viabil. Statul – instituţie centrală a sistemului politic (esenţa. 5 . a obiectivelor şi mijloacelor de atingere a acetora. realizarea drepturilor şi libertăţilor acestora. Industriale  Stabilirea unei anumite democraţii în instituţiile statului şi a societăţii civile. 2. 13.  există o vagă diferenţiere a instituţiilor şi valorilor politice.  inseparabilitatea puterii.  majoritatea populaţiei este neimplicată în viaţa politică a statului.  crearea. Postindustriale Constituirea sistemului politic în RM Presupune valorificarea propriei experienţe (istorice.  realizarea reformelor şi edificarea unei adevărate economii de piaţă.  Afirmarea democraţiei la diverse etape. are ca bază necesitatea de autodeterminare a cetăţeanului şi omului în plan general  Democraţia ca valoare generalumană. trăsăturile.  preluarea iniţiativei politice a cetăţenilor.  concentrarea ei în mîinile unui singur subiect: monarh. elaborarea şi perfecţionarea legislaţiei conform standardelor europene. Tradiţionale (preindustriale):  Caracteristici grad înalt de inegalitate socială.  determinarea unei structuri politice organizaţionale cît mai raţionale şi funcţionale. Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă exprimă gradul de democratizare a societăţii şi responsabilitatea cetăţenilor Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic deoarece prin intermediul instituţiilor lui se realizează organizarea şi conducerea societăţii.  Convergenţa valorilor neoliberale şi socialiste  Bază socială vastă. tradiţionale) şi a practicii altor state.  Caracterul clasial al structurilor şi instituţiilor politice.

reprezentată şi organizată de organele puterii.Esenţa şi geneza statului Statul este forma superioară de organizare politico-juridică a societăţii. de a stabili ordinea în cadrul grupurilor sociale. american) 2. Deoarece primele două elemente sunt de natură materială. Această teorie este pe larg răspîndită în perioada antică.imposibilitatea recunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului. statul ca organizare politică. Montesquieu şi J. J. iar cel din urmă este de natură spirituală. statul. statul este o structură (entitate) politică care se constituie istoric dintrun teritoriu situat în anumite frontiere. În acest sens. dorinţa de a trăi împreună.e. statul reprezintă o societate umană organizată.constituie dimensiunea demografică. Naţiunea este 6 . Expresia „statio” apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Cele mai importante trăsături ale statului sunt: inalienabilitatea – inposibilitatea modificării frontierelor de stat. politic. Noţiunea de stat provine de la cuvîntul latin „statius” care iniţial avea valoarea de „stare de repaus”. ea poartă caracter nu numai geografic. manifestată pe un anumit teritoriu. prin intermediul cărora este coordonată societatea. stabilită în interiorul unor frontiere permanente. conform căreia statul este sinonim cu organismul uman şi este o structură formată dintr-o multitudine de elemente care îşi exercită propriile funcţii şi între care este stabilită o legătură care permite funcţionarea integră a acestuia. În sens restrîns.susţine că statul este construit după modelul familiei. psihologici. Drept consecinţă noţiunea de stat este valorificată în două direcţii: 1. Teorie susţinută de Aristotel. ci şi politic şi juridic. Statul devine chivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat d. ca sistem de instituţii care îşi exercită puterea în limitele unui anumit teritoriu. În sec XVII această noţiune este adoptat în toate limbile. conform acestei o rasă trebuie să domine pe alta. Teoria organicistă – (analogia dintre organismul uman şi societate). Contractuală. Ea determină limitele extinderii puterii publice şi permite situarea statului în spaţiu. Psihologică – statul este privit ca rezultatul unor factori biologici. puterea politică exclusivă (suveranitatea). Adeptul teoriei este Thomas Hobbes. instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţa şi interesele asupra societăţii. el devine cel mai important. localizîndu-l şi delimitîndu-l de alte state.p. care susţine că statul nu rezultă ca o orientare a omului spre viaţa socială ci din necesitatea temperării agresivităţii lui naturale. stat) Apariţia statului este legată de perioada de trecere de la organizarea gentilică spre orînduirea sclavagistă (în jurul mil. indivizibilitatea. Machiavelli „El Principe” aflat în relaţia directă cu elaborarea unităţii statale. Conform art 3 al 1 din Costituţia RM „teritoriul RM este inalienabil” şi „frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică” Populaţia. Teoria este susţinută în antichitate şi de unii iluminişti ca Ch. echivalentul latinescului „res publica” (= cetate. Dintr-un pct de vedere mai larg. psihologică şi spirituală a statului. cum ar fi voinţa. Patriarhală. Rousseau. ca o necesitate naturală. iar respectul şi supunerea faţă de acesta sunt privite ca o obligaţie religioasă. este prezentat ca forma superioară de organizare a societăţii şi apare ca un ansamblu de organizaţii publice care asigură guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor organizaţii. dintr-o populaţie (naţiune) şi o putere publică politică exclusivă (autoritate suverană). (stat român. Putem vorbi de prezenţa unui stat în cazul reuniunii a 3 elemente de bază: teritoriul. prin intermediul căruia se realizează organizarea şi conducerea societăţii.studiază apariţia statului ca necesitatea naturală a oamenilor de a stopa violenţa în societate.) Teoriile formulate în legătură cu geneza şi conţinutul statului:         teocratică – statul apare ca o creaţie divină. Teoria rasistă – o varietate a teoriei violenţei.v.   Teritoriul – dimensiunea materială a statului. rus. 5-4 î. reprezentînd principala instituţie a sistemului politic. cu excepţia unor mici rectificări .n. Un alt grup de analişti privesc statul ca o formă de organizare.statul apare în baza unei înţelegeri dintre putere şi cetăţeni. Teritoriul oricărui stat este circumscris unor limite spaţiale denumite „froniere”. factorii psihici Juridică – conform căreia raporturile dintre oameni nu pot exista decît în baza unor reglametări juridice. se considera că monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe Pămînt şi este responsabil exclusiv faţă de Divinitate. Teoria violenţei. puterea monarhului este de natură divină (monarhul este înzestrat cu putere de Dumnezeu). feudală. statul ca comunitate de oameni. populaţia. existenţa aceloraşi obiceiuri.

iar cele temporare sunt exercitate în cazuri extreme: calamităţi naturale. aristocraţia.  Interne – activitatea statului pentru soluţionarea obiectivelor interne ale vieţii societăţii.elaborarea normelor obligatorii pentru societate. atributele ei nu pot aparţine în acelaşi timp mai multor titulari  Inalienabilitatea. culturale. În acest sens. Funcţie de sfera de activitate deosebim funcţii externe şi interne. democraţia. dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice. Funcţia executivă. lingvistice şi religioase”. Naţionalitatea exprima apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune. politeia. Controlul (monopolul) asupra mijloacelor violente. Cicero. Implică competenţa organelor de conducere exclusiv asupra teritoriului său naţional şi independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. Ei deosebeau statele în dependenţă de numărul conducătorilor şi scopul guvernării.statul reprezintă o instituţie specializată care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii sociale ale cetăţenilor (impozite) oferind un schimb de bunuri publice. promovarea păcii şi securităţii mondiale. În plan extern suveranitatea se manifestă astfel încît statului să nu-i fie impuse limite ale suveranităţii propriuzise şi totodată să nu fie lezat principiul suveranităţii în raport cu alte state.suveranitatea aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită extern.reprezintă autoritatea supremă prin care se distinge statul. suveranitatea are 2 aspecte: 1. numit şi sistemul organelor de stat. funcţia social-economică. totalitar. Aspectul intern – constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asupra teritoriului şi asupra populaţiei respective. Impozitarea.  Indivizibilitatea.nu poate fi fragmentată. Suveranitatea. Aspectul extern – presupune independenţa statului în raport cu alte state. practic. conţinutul puterii. oligarhia. Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare. exercitarea controlului autorităţilor publice în cadrul frontierelor statului 2. însă nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. dacă organele de stat sunt constituite prin consimţămîntul cetăţenilor este vorba despre un regim politic democratic etc. vezi tabela Xerox) pentru mulţi analitici constituie un element al formei de stat. Funcţii: de organizare şi conducere a societăţii. constituind suportul demografic al statului. funcţia cultural-educativă. însoţite de o corelaţie diferită între ele: forma de guvernămînt. situaţii de conflict militar armat. Polibiu. poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor.mecanismul de realizare a puterii de stat se materializează prin aparatul de stat. ceda sau împrumuta altor state sau organisme internaţionale.  Externe – activitatea statului în relaţiile cu alte state. Constituţionalitatea. Tipuri de stat/ forme de stat. Ordinea politică constituţională înseamnă coordonare prin legi.statul este singura instituţie care are dreptul de a folosi forţa. întregul complex de funcţii interne şi externe proprii statului. Forma de stat se caracterizează prin 3 elemente. Aristotel deosebeşte în baza acestor criterii 6 forme de guvernare: monarhia. tirania. Primele investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate de către savanţii antici: Platon.imposibilitatea de a o abandona. Regimul politic (democratic. forma structurii de stat şi regimul politic. identificată cu polpulaţia. funcţia judecătorească. 10 al Constituţiei RM susţine: „statul are sa fundament unitatea poporului RM” precum şi „statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea. război etc. 7 . 2. Astfel. Acestuia îi revine sarcina de a exercita. de apărare a drepturilor şi libertăţilor omului. Alte trăsături specifice statului: Aparatul administrativ.documentul care creează sau asigură existenţa statului însuşi. Art. Funcţiile statului: 1. Aristotel. 18. care controlează şi coordonează legitimitatea folosirii forţei. Trăsături ale suveranităţii:  Exclusivitatea – teritoriul unui stat poate fi supus doar unei singure suveranităţi depline  Originalitatea şi caracterul plenar. pentru alţii un element al sistemului politic. O poziţie importantă în cadrul funcţiilor exercitate de stat la nivel intern îi revine funcţiei legislative. Regimul politic exprimă raportul dintre organele de stat şi cetăţeni. structura internă şi externă a acestei puteri. dezvoltarea relaţiilor de colaborare. Funcţie de durata de acţiune distingem activităţi temporare şi constante ale statului: funcţiile constante sunt funcţiile proprii statului. autoritar.

17. Monarhul deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar. Ex. Puterea legislativă şi executivă primesc mandatul de la popor. Preşedintele este ales de popor. Quatar. specifică pînă la Revoluţia Franceză. dirijează cu administrarea publică. iar preşedintele nu poate dizolva parlamentul. ratificarea tratatelor internaţionale. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi organizare a puterii supreme de stat. Parlamentul nu poate acorda vot de neîncredere guvernului. Funcţia executivă este realizată de miniştri.semiprezidenţială. Ex. Atribuţii sale fundamentale sunt: adoptarea bugetului de stat. Forma de guvernămînt se bazează.16. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent. Guvernul. Şeful statului este ales de parlament sau o comisie parlamentară. Maroc. RM etc. în republica parlamentară executivul este exercitat de guvern şi şeful statului. Poziţia Parlamentului în cadrul aparatului de stat este superioară. Caracteristica de bază a republicii mixte este dubla responsablitate a guvernului: în faţa preşedintelui şi în faţa parlamentului. el este responsabil de activitatea guvernului. iar guvernul este numit de Preşedinte. Puterea legislativă este realizată de un Parlament. Danemarca etc. de unde rezultă responsabilitatea Guvernului faţă de Parlament. monarhie parlamentară dualistă limitată. Islanda. presupune funcţionarea în mod autonom a legislativului. Caracteristica cea mai importantă este separaţia rigidă a puterilor şi gradul lor sporit de autonomie.  Republica mixtă – înglobează caracteristici specifice atît republicii prezidenţiale cît şi republicii parlamentare.reprezintă forma de guvernămînt în cadrul cărei autorităţile publice centrale: seful statului. Italia. secret şi liber exprimat în mod direct sau indirect. Puterea judecătorească este exercitată de asemenea de conducătorul suprem. Japonia. egal. : UK. Funcţie de criteriul succesiunii puterilor în stat şi a surselor de formare. monarhie constituţională. elaborarea strategiilor fundamentale ale politicii interne şi externe etc. Ex. Monarhia dualistă constituie o formă incipientă a monarhiei constituţionale. Şeful guvernului este prim-ministrul. Responsabilitatea politică a guvernului faţă de parlament. în Evul Mediu devine formă dominantă de guvernare. Guvernul este constituit în baza majorităţii parlamentare. Acest tip de republică consolidează considerabil autoritatea şefului de stat. Ex. Exemplul clasic al republicii mixte a fost Republica V Franceză propus de Charles de Gaulle în 1958. Olanda. prin inermediul şefului guvernului. Finlanda.  Republica parlamentară – separarea puterii de stat.  Monarhia absolută – se caracterizează prin puterea discreţionară a monarhului care este unicul legislator.lat.instituită pentru prima dată în SUA. parlamentul sunt alese prin vot universal. Turcia.: Kuweit. în conformitate cu anumite norme scrise sau orale. poate cere dizolvarea Parlamentului prin intermediul şefului statului. Belgia. Monarhia reprezintă acea formă de guvernămînt în care deţinătorul punterii de stat este o singură persoană (gr. executivului şi justiţiei. membrii guvernului poartă răspundere faţă de preşedinte. în cadrul căreia puterea de stat se realizează în baza principiului separării puterii în legislativă şi executivă. funcţie de gradul concentrării puterii în mîinile suveranului: monarhie absolută. cu acordare votului de încredere din partea Parlamentului. pe un raţionament juridic de natură constituţională. Apar în statul sclavagist. ceea ce înlătură posibilitatea de suspendare reciprocă pe cale constituţională a puterilor. iar cea executivă de monarh în mod autonom sau cu colaborarea unui Guvern numit de suveran. Monarhia constituţională cunoaşte 2 forme: monarhie dualistă şi monarhie limitată. devine echivalentă. Distingem mai multe varietăţi de monarhie. iar orice hotărîre adoptată de acesta intră în vigoare numai după aprobarea guvernului sau ministrului de resort. are ca model monarhia dualistă. Iordania. Această formă de guvernămînt se mai menţine în Arabia Saudită. Este prezentă separarea puterilor în stat: primatul legislativului asupra executivului.  Monarhia limitată sau constituţională – ce caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului prin unele dispoziţii reglamentate prin Constituţia valabilă în statul respectiv. Spania. Norvegia. sau în baza voinţei suveranului. este instanţa judecătorească supremă. care poate dizolva guvernul prin „punerea în minoritate” sau prin „vot de neîncredere”. monarhul are rol simbolic. Preşedintele nu dispune de iniţiativă legislativă.semiparlamentară. prim urmare. statele se împart în monarhii şi republici.  Monarhia parlamentară – formă a monarhiei constituţionale. Franţa. Fundamentată pe ideea sepatării puterii de stat. structura şi raportul dintre organele supreme ale puterii de stat precum şi corelaţia dintre cetăţeni şi guvernanţi. : Germania. Parlamentul deţine controlul asupra guvernului prin acordarea bugetului anual şi prin posibilitatea acordării votului de neîncredere. Austria. care îi poate numi/destitui din funcţie. Mexic etc. Atribuţiile şefului de stat sunt realizate de guvern. Oman.: SUA. „res publica” – lucruri publice. Dreptul de veto al Suveranului este fie ignorat. Argentina. Republica. 8 . Absenţa funcţiei de prim-ministru. fie solicitat de Guvern. „monas” – puterea unei singure persoane).  Republica prezidenţială. Miniştrii poartă responsabilitate numai faţă de Sveran şi nu faţă de Parlament. legitimitatea lor. Este prima şi cea mai veche formă de guvernămînt. Nepal etc. În dependenţă de republica prezidenţială. În aceste state monarhul este şi conducător religios suprem. în general.

Structura de stat reprezintă forma de organizare naţional-teritorială a statului. este utilizată violenţa în proporţii mari. Această doctrină prevede crarea condiţiilor pentru instaurarea şi menţinerea principiului „se permite tot ce nu interzice legea”. Funcţia de bază a acestui tip de stat este corectarea inegalităţii socio-economice. Guvernămîntului îi revin 3 funcţii de bază: 1. descentralizate: Franţa. Italia). state federale. cu origini încă în antichitate. Termenul de „stat de drept” este introdus de O. Statul de drept. teritorial deosebim: state unitare (centralizate: UK.v. Spania. Kant. aptă de a promova libertatea individului. protejează ramurile de importanţă strategică ale statului. 2. În funcţie de gradul de concentrare a funcţiilor statului. este prezentă extensia funcţiilor statului. restul hotărîrilor sunt lăsate la discreţia individului. intervenţionist. Statul îşi exercită funcţiile în baza normelor legislative. Tipul statului Caracteristici Statul nul Este analogul anarhismului. Trăsăturile dinstinctive ale statului de drept: 9 .statul în care argumentul principal este dreptul. desemnează relaţiile intre organele puterii centrale de stat şi cele regionale. devenind o garanţie a libertăţii şi egalităţii. Statul trebuie să intervină în relaţiile de piaţă liberă dintre indivizi şi grupuri. minimal. asigurînd şanse egale pentru toţi cetăţenii. toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii. Priveşte statul ca structura care are în competenţele sale asigurarea securităţii persoanei şi proprietăţii private. Suedia. formulată şi dezvoltată în doctrina filosofică a enciclopediştilor francezi. aflîndu-se în directul impact al condiţiilor formării statului. Expresia regimurilor politice autoritare şi totalitare. Statul de drept este bazat pe valori: libertatea individului. de a promova proprietatea privată şi menţinerea ordinii în societate 3. statul se plasează deasupra societăţii. Danemarca. Elaborează programul de interes naţional. de a avea putere militară şi politică pentru a asigura securitatea cetăţenilor şi suveranitatea faţă de agresorul extern. Asociat cu statul poliţist în care organele represive au prerogativele lărgite. egalitatea în drepturi. Statul este privit ca ameninţare a libertăţilor individuale. maximal. care asigură bunăstarea şi securitatea socială. Bohr în 1984. Statul este abordat ca o forţă reglatoare şi redistribuitivă. d. total. unde statul este inexistent şi este urmărită lichidarea lui ca structură.p. avînd drept suport teoria dreptului natural. nici chiar statul nu este mai presus de lege. asigurarea unor servicii ce nu pot fi iniţiate şi dezvoltate la nivel individual: infrastuctura. tradiţiile istorice şi condiţiile geografice. 15. Argumentarea filosofică a noţiunii este realizată de I. Evoluţia statului în epoca contemporană: tendinţe şi probleme Funcţie de gradul de intervenţie stabilim următoarele tipuri de stat: stat nul. Geneză: Ideea statului de drept a fost iniţiată. Statul minimal Statul intervenţionist Statul maximal Statul total Edificarea statului de drept – problematica statului în epoca contemporană. Adepţii statului intervenţionist susţin că un stat condus în mod adecvat poate deveni o forţă pozitivă.

Concomitent trebuie să existe şi anumite garanţii care privesc apărarea drepturilor minorităţii. Puterea judecătorească este independentă faţă de Parlament şi Guvern. Principiul majorităţii este unul din principiile fundamentale ale democraţiei actuale. stabilirea relaţiilor de colaborare Legea trebuie să marcheze o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a voinţei generale.participarea maselor la conducerea statului. scrutinul universal. în acest sens.  10 .Concepţia tradiţional-liberală – îşi are originile în doctrina liberală. Democraţia: esenţa. Deosebim două tipuri de concepţii care vizează procesul democratic: concepţia colectivistă. această concurenţă duce spre atingerea şi menţinerea echilibrului social . concepţia individualistă: conducerea poporului prin intermediul reprezentanţilor acestora. lupta liberă a forţelor politice. Accesul liber la justiţie şi la relizarea judecăţii în numele legii. Principiile: Principiul suveranităţii – elaborat în perioada revoluţiilor burgheze. se manifestă ca putere pentru popor. posibilitatea înlocuirii lor pe căi democratice. separarea puterilor. executivă şi judecătorească sunt separate şi acţionează. deciziile politice vor fi adoptate de minoritate: elita politică. Responsabilitatea cetăţenilor şi a statului Separarea puterilor de stat. formele. Elementele caracteristice democraţiei reprezentative sunt: constituţionalitatea. Art. alegerile. Principiul „majorităţii” şi „reprezentativităţii” – legat direct de principiul suveranităţii.puterile legislativă. concurenţa. Poporul are dreptul de a participa la elaborarea şi adoptarea legilor prin iniţiative şi referendumuri. principiile. Cele mai evidente metode de manifestare a democraţiei într-un stat sunt: scrutinul universal. independent. Libertatea se realizează prin intermediul drepturilor omului.” 21. Democraţiile liberale sunt pluraliste ( existenţa unei multitudini de interese care concurează între ele în vederea obţinerii puterii. Principiul libertăţii – prsupune libertatea individuală şi libertatea grupurilor sociale.  Democraţia identitară (democraţia socialistă). desemnează puterea majorităţii poporului.Concepţia democraţiei elitiste – susţine ideea că deşi dominaţia politică este realizată de majoritatea societăţii. multitudinea de mijloace de articulare a intereselor. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică” executarea şi respectarea legilor de către cetăţenii statului. varietatea centrelor puterii (descentralizarea statului). Principiul egalităţii – democraţia presupune doar egalitatea politică a cetăţenilor în faţa legii Principiul separării puterilor. Preferinţa democraţiei reprezentative celei directe. Se ignorează autonomia unor subiecţi aparte. deşi prin coordonare. lupta partidelor. Democraţia directă (prima formă de democraţie în Europa. esenţa lui constă în recunoaşterea poporului în calitate de izvor al puterii politice. nu recunoaşte competivitatea intereselor şi valorilor. Formele directe ale manifestării principiului sunt: referendumurile. drepturile şi libertăţile. dreptatea şi pluralismul politic sunt valori fundamentale şi garantate. Principiul pluralismului – rezultă din diversitatea intereselor a societăţii şi a reprezentanţilor săi în sfera politică. cunoscută şi în Grecia antică) presupune participarea cetăţenilor la realizarea funcţiilor de stat. 1 al 3 a Constituţiei RM „RM – stat democratic de drept. competivitatea elitelor. Conform Art. 7 al Constituţiei RM prevede „Constituţia RM este legea ei supremă. funcţionare. emancipării şi respectării drepturilor lui fundamentale. Primatul personalităţii asupra statului. excluderea monopolului asupra puterii de stat. totodată reprezentanţii acestor interese concurente se controlează reciproc şi. dezvoltarea liberă a personalităţii. limitează puterea. este subminată libertatea alegerii şi autodeterminarea politică. limitarea dominaţiei politice.dominarea unei voinţe de stat asupra voinţelor cetăţenilor. Legitimitatea puterii.     este fundamentat pe supremaţia legii – stabilirea actului suprem: Constituţia. Democraţia concurentă – cuprinde cîteva concepte : . nu este identică cu guvernarea de către popor. în caredemnitatea omului.       Conceptele contemporane şi formele democraţiei Democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării. Democraţia liberală este privită ca o etapă în procesul de emancipare a omului.

Sarcini ale procesului de democratizare şi creării statului de drept în RM: edificarea societăţii civile. Guvern şi în conducerea şi organizarea vieţii social-politice. care admite participarea tuturor categoriilor de cetăţeni la viaţa politică a statului şi la adoptarea deciziilor de stat Concepţia socialistă – recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii lui politice. de a menţine informată opinia publică referitor la eventualele disfuncţii ale partidului aflat la conducere şi acţinile acestuia neconforme constituţionalităţii. apare ca reacţie la revoluţia informaţională care continuă clauza revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Fac parte din elita politică. dezvoltarea şi adaptarea propriilor doctrine la realitatea social-istorică. Aspiră la ocuparea poziţiilor de conducere. nu sînt membri ai partidului. Civică. valoarea acestora este negată. formarea cadrelor pentru activitatea de partid Teoretico-ideologică:  Elaborarea. Apariţia şi evoluţia partidelor politice. Funcţiile: Funcţia politică – partidele politice aflate la conducere ocupă una dintre poziţiile esenţiale în luarea deciziilor politice. raţionalizarea pluripartidismului. 25. 27. contribuie periodic cu sume de bani şi sînt implicaţi ca resurse de informaţie. poartă caracter colectivist. Printre cercetătorii fenomenului partidist se află: Moisei Ostrogorschi. Al treilea nivel – militanţii – contribuie la activitatea de partid: distribuie presa. Asociaţiile obşteşti şi mişcările social-politice ca element al sistemului politic. aflîndu-se în raport direct cu regimul democratic de stat. diversitatea ideologică a cetăţenilor. Organizaţiile politice reprezintă asociaţii benevole de oameni create pentru atingerea anumitor scopuri pe care şi le propun. Scopul partidelor politice este acapararea puterii politice. însă spre deosebire de electori. recunoaşte primatul generalului asupra particularului. ideologic împărtăşesc aceeaşi poziţie. „Democraţia informaţională”. formativ-educativă şi patriotică – care vizează membrii de partid şi simpatizanţii acestuia. Identificarea conducerii statului cu poporul. scriu declaraţii etc. Robert Michels şi Raymond Aron. - 27. participă la electorat. în vederea menţinerii unităţii politice. Valoarea contemporană a acestor structuri este preluată în cursul sec XVIII-XIX şi îşi fac apariţia în cadrul Parlamentului. - Procesul de democratizare în RM după anii 90 Schimbări pozitive: procesul electoral cu participarea mai multor candidaţi. în constituirea şi funcţionarea principalelor instituţii statale: Parlament. Rolul paridelor aflate în opoziţie este: de a influenţa puterea. la obiectivele şi sarcinile urmărite de partid. - - - 11 . În acest sens derivă două definiţii ale partidului: partidul ca asociaţie în lupta pentru putere şi partidul ca structură ce vizează lupta parlamentarismului pentru putere şi influenţarea deciziilor politice. Al doilea nivel – simpatizanţii. formarea culturii participative a cetăţenilor. determină strategiile şi tacticile de acţiune ale partidului. existenţa şi activitatea opoziţiei.  Elaborarea programului politic: strategiilor şi planului de acţiune  Organizarea şi realizarea luptei politice orientate împotriva altor formaţiuni şi organizaţii politice. Organizarea şi conducerea partidului – menţinerea relaţiilor între structuri. nu recunoaşte pluralismul.  O alternativă a acestei concepţii este democraţia participativă. Rocar. Evoluţia partidelor politice în RM Apariţia şi evoluţia: Originea structurilor social-politice organizate în cadrul societăţii se urmăreşte încă din Antichitate. Caracteristici:  existenţa structurii interne determinate  distribuirea funcţiilor între subdiviziunile stabilite în asociaţie  caracterul sistematic de desfăşurare a activităţii  acordarea confirmării de membru al organizaţiei 26. Structura: Primul nivel – electorii – nu sînt membri ai partidului. Evoluţia noţiunii de „partid” se află în relaţie directă cu procesul de dezvoltare a parlamentarismului.formulată de savantul francez M. participă la întrunirile de partid. Al 4-lea nivel – conducerea – reprezintă membrii de partid şi interesele lor.

autocratice şi democratice  După atitudinea faţă de realitatea socială: conservatoare. Austria) 12 .  Clasificarea funcţie de gradul de organizare: Partidele de cadre – partide de alegători.existenţa şi funcţionalitatea a 2 partide – apare din necesitatea creării opoziţiei politice precum şi a alternanţei în organizarea şi conducerea societăţii.  Partide de opoziţie – formează opoziţia parlamentară. centralizate de masă – partidele socialiste ale Europei Continentale. selectare şi înaintare a elitei politice ( necentralizate. extremiste  Modul de existenţă şi activitate – legale. semilegale. pentru a asigura articularea de interese cît mai eficientă. soacial.au un număr relativ crescut de membri şi rezultînd din acest fapt.fundamentarea vieţii politice pe un singur partid politic. dar şi o luciditate în viaţa politică. Fasciste şi comuniste  După structura internă: militare. Monopartidismul şi pluripartidismul. Monopartidismul poate fi atesta şi în perioade de criză. Clasificarea partidelor politice. Bipartidismul. numărul de partide (monopartidiste. sens larg care presupune totalitatea de partide politice din stat 2. în special cele ataşate la procesul de democratizare. radicale.  29. politic. numărul de alegători depăşind cu mult numărul membrilor acestuia. ilegale. UK.  tradiţii istorico-naţionale. burghezii s-au grupat într-un singur partid.28. Actual. Germania. (Tipologizarea partidelor politice). Canada. precum şi regimurilor comuniste din Europa de est Asia şi America Latină. Noţiunea de sistem partidist este utilizată pentru prima oară în perioada interbelică şi presupunea numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică a statului (participă la conducere). partide strict centralizate: prt. oferă prin programele lor o alternativă pentru viitoarele alegeri. sistemul de partid este structurat şi evaluat funcţie de 2 criterii substanţiale: 1. îşi pot acoperi cheltuielile în mod individual din cotizaţiile membrilor. sens îngust – se iau în consideraţie partidele importante Funcţie de statul în care se dezvoltă. Deţin structură bine organizată. Acest sistem este caracteristic regimului fascist german şi italian. liberal  Lupta pentru clauza naţională. Există 2 varietăţi de sisteme bipartidiste: pure (integrale). pluripartidiste) Monopartidismul. bipartidiste. indiferent de rolul şi statutul lor. Australia Noua Zeelandă.  Partidele de masă .  Funcţie de funcţiile şi poziţia ocupată în cadrul sistemului politic  Partide de guvernămînt –constituie guvernul pe întreaga perioadă a alegerilor. Sistemul partidist este noţiunea care semnifică modul de structurare. Sistemul partidist şi varietăţile lui. în care partidele guvernează alternativ şi sisteme bipartidiste imperfecte (2 partide şi 1/2 datorat necesităţii partidului de conducere a unor membri ai unui partid ai puţin influent decît adversarul său. reformatoare. sistemul de partide este inluenţat de o serie de factori:  momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării burgheziei  natura regimului politic  nivelul de organizare şi funcţionare a vieţii politice  obiectivele şi sarcinile urmărite în plan economic. poate coexista cu alte formaţiuni partidiste în cadrul unei alianţe. de funcţionare a partidelor politice din cadrul vieţii politice sociale.  Conform indicilor cantitativi: partide mari şi mici Alte clasificări:  Partide ideologice  De tendinţe  Personale  De interese  Istorice Unii politologi din Occident practică următorul sistem de clasificare:  După deosebirea în construcţia organizaţională  Caracterul şi ordinea de a fi membru  După modul de recrutare. revoluţionare  După caracterul acţiunilor politice – moderate. Există două situaţii în care în cadrul statului este format un singur partid politic:  Perioada istorică – în lupta antifeudală.partidele conservatoare şi liberale din SUA şi Europa Occidentală. Totodată noţiunea implică toate partidele existente în societate. SUA: republican şi democrat. Termenul dat poate fi utilizat în două direcţii: 1. Australia. deseori.

Dezvoltarea şi amplificarea democratismului politic. Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii. Marx.  Situaţia cu care se confruntă liderul care poate fi ordinară sau extraordinară. charismatic – credinţa în calităţile extraordinare ale liderului politic (cuvîntul „zeu” pr din greacă şi semnifică mila lui Dumnezeu) Din perspectiva psihologică deosebim: lider ales. Varietăţi: Sistem pluripartidist cu partid predominant (există un partid major căruia îi revin în mod const cca 40% din voturi. stabiesc scopul şi merg spre realizarea acestuia: Lenin. necesitatea funcţiile Liderismul politic exprimă esenţa mecanismului real de realizare a politicii în societate. Problema liderismului este abordată din 2 aspecte:  General-teoretic (la nivel de concepţii. În RM există şi activează cca 25 de partide politice. caracteristic epocii industriale şi postindustriale. direcţionînd activităţile acestuia. bazată pe impunerea administrativă. puterea este moştenită ereditar. 30. fixează raporturile de putere între subiectul şi obiectul politic. Complexitatea vieţii soiale. diversitatea intereselor. în ceea ce priveşte performanţa electorală) Sistem pluripartidist fără partid predominant      Sistemul de partide în RM Apar în rezultatul democratizării vieţii social-politice după prăbuşirea regimului totalitar. Liderismul Politic: esenţa. Cauzele apariţiei: Impunerea şi generalizarea votului universal. Liderismul politic este prezentat prin 3 aspecte primordiale:  Trăsăturile personale ale liderilor. identificarea fenomenului politic cu liderismul. etalon. Este sesizată tendinţa de trecere la un sistem pluripartidist cu un partid dominant sau cel puţin central. conştiinţei. morale. cunoaşte o dezvoltare eficientă în Occidentul european după cel de-al II război mond. teze istorico-filosofice şi politologice)  Utilitar-practic (cercetări şi elaborarea recomandărilor practice). Funcţie de modul în care liderul îşi exercită funţiile/politologul Kurt:  lider autoritar – conducerea strict marcată. decizii colective  liberal – este încurajată acţiunea societăţii şi a mai multor figuri politice. Situaţională – aprecierea şi acceptarea de către societate a unui lider care este apt de a înţelege şi de a acţiona în vedrea ameliorării situaţiei. 31.  raţional – legal-juridic.Pluripartidismul – apare în perioada interbelică. calităţile: naturale.  2. sau în orice caz un număr de voturi ce depăşeşte dublu numărul de voturi acumulat de partidul ce vine în imediata succesiune. 3. Teoria caracteristicilor personale – determină persoane dotate cu anumite calităţi 2. mijloacele de comunicare. Teorii cu privire la liderul politic: 1. voinţei şi activismului politic al cetăţenilor. preferat. În conformitate cu mecanismul de realizare a influenţei asupra societăţii/ Max Weber:  tradiţional – caracteristic epocii preindustriale. Pentru liderismul politic este caracteristică influenţa personală a liderului asupra mentalităţii. organele. se produce în rezultatul competiţiei la alegeri. 4. de criză. reprezintă unul dintre mecanismele integrării activităţii de grup. Funcţie de trăsăturile personale deosebim:  Lider-stegar – îşi realizează programul politic. categoriilor sociale. 3. specialist. 13 . Acceptarea liderismului ca element central al puterii. Articularea de interese a maselor şi a liderului politic. aparatul birocratic. Tipologia liderismului politic 1. acceptarea procesului politic prin prisma acţiunii liderului politic. egocentrismul liderului în luarea deciziilor  democratic (colegial) – participării altor subiecţi la procesul politic. profesionale  Instrumentele şi mecanismele de realizare a procesului politic: partidele politice.

dezvoltarea şi funcţionarea sistemului politic (sau degradarea acetuia). Componentele procesului politic: angajarea. reglamentată juridic. acceptată de putere. paricipare pasivă (pozitiv/negativ). Există mai multe abordări ale noţiunii de „proces politic”:  Unii cercetători îl identifică cu conceptul de politică. Mai există clasificare : participare autonomă. Procesul politic poate fi definit ca totalitatea acţiunilor subiecţilor politici în vederea realizării intereselor lor prin intermediul puterii. avînd ca teren de desfăşurare o bază socială. evidenţierea problemelor principale şi secundare. caracterul. Prin prisma funcţionării întregului sistem politic. etapele. În perioade de criză sau tranziţie. ci de structurile sistemului politic din cadrul sistemului social global şi îndeplinirea funcţiilor elementelor acetuia. acestea fiind percepute ca subiecţii de bază ai procesului politic  Abordarea behavioristă – în calitatea de subiecţi sunt acceptaţi indivizii şi grupurile sociale. asigurarea feedback-ului.  Abordarea instituţională – modificările şi transformările instituţiilor politice. avansare. particularităţile Participarea politică include ansamblul modalităţilor de influenţă a cetăţenilor asupra funcţionării sistemului politic. articularea intereselor individuale şi de grup 2.Termenul de proces politic constituie una dintre categoriile de bază ale politologiei. luînd în consideraţie interacţiunea mediului politic cu cel social. 32. se distind: participare activă (pozitiv/negativ). formularea mai multor decizii alternative în baza fenomenului pluralismului politic. Procesul politic include o serie de fenomene şi acţiuni poltice relativ omogene după natura şi sensul lor. înaitînd cerinţe legitime  Nonconvenţională (neortodoxă) – nelegitimă. etapele de bază ale procesului politic: Cuvîntul „processus” este de origine latină şi însemnă înaintare. determinat de interesele subiecţilor politici. Procesul politic este analizat prin prisma comportamentului politic.  Analiza comparativă a deciziilor şi selectarea celei mai eficiente şi adecvate situaţiei  Formarea deciziei statului şi legitimarea ei  Implementarea practică  Controlul asupra realizării practice a deciziei.negustor . structurilor puterii orientate către scopuri reale. condiţionînd prin aceste acţiuni constituirea. unite prin dependenţe de natură structural-funcţinală sau cauzală. acţiuni nesancţionate ce se pot solda cu disfuncţiile şi ruinarea sistemului Funcţie de gradul de participare a socităţii la viaţa politică a statului. Kohl lider. formarea instituţiilor politice.lider-servitor – se orientează la adepţii lui.Procesul politic este o formă specifică a procesului social-istoric. controlul asupra executării acestor decizii.  Abordarea structural.„vinde” alegătorilor programul politic în schimbul voturilor lider pompier – reacţionează prompt la situaţiile de criză ale societăţii. H. Se disting două forme de participare politică:  Convenţională (ortodoxă). conferă dimensiune aplicativă strategiei dezvoltării societăţii. Etape ale procesului politic raportate la puterea politică:  Formularea problemei (etapa de informare referitor la problema apărută în societate)  Înaintarea ceriţelor sociale şi a căilor de soluţionarea a lor. (autoconştientă) şi impusă. care vizează atingerea scopurilor comune de către subiecţii politici utilizînd puterea politică orientată conform valorilor politico-juridice şi morale. specificul constă în acţiunea indivizilor. le exprimă interesele: R.legală.    14 . competiţia. 48. Noţiunea. procesul politic va avea următoarele etape: 1. elaborarea deciziilor politice. sancţionată.funcţională – obiectul analizei este prezentat nu de indivizi sau structuri sociale. elaborarea cursului politic 4. o astfel de putere asigură sistemului stabilitate şi normalitate în dezvoltarea acţiunii. structurilor politice în lupta pentru putere şi utilizării acesteia cu scopul atingerii scopurilor personale sau de grup. procesul politic este acceptat ca ansamblul acţinilor subiecţilor politici. unirea într-o singură poziţie a intereselor 3. tipologia. de armonizare a intereselor. se află în permanenţă dinamică. Procesul politic: esenţa. realizarea deciziilor primite 5. Activitatea politică: subiectul. liderul politic este perceput ca factor de stabilitate. iniţiatori ai transformărilor ei personifică cursul politic. Reagan. lupta şi conflictul politic. În acest sens.

prin adoptarea deciziilor k. modul de gîndire şi acţiune a maselor se manifestă spontan.Din punct de vedere structural. asigurarea relaţiilor cu alte subsisteme sociale. Partidele politice pretind că exprimă interesele generale şi reprezintă etalonul modului de viaţă c. presupune formarea componentelor/elementelor ale sistemului. Dominarea în procesul politic a grupărilor politice restrînse (calnuri) d. dar şi colaborează. organizat pe orizontală a. Tipologia procesului politic: Există două sisteme de tipuri de procese politice: 1. Acţionează conform sistemului neetatist de valori: libertatea. Deciziile politice sunt luate în rezultatul colaborării liderilor politici cu reprezentanţii societăţii civile: sindicate. drepturile social-politice. Supuşii recunosc autoritatea puterii. Acţiunile politice nu se află în toate cazurile în raport legitim j. b. Subiectul este reprezentat de puterea politică. Apelul la comunitatea. Formulat de M. grupurile de interese şi de presiune. Soluţiile politice poartă frecvent un caracter emoţional şi nu raţional-cognitiv p. Proces politic organizat pe verticală – interesele. procesul politic are următoarele etape constituiente: 1. Proces politic organizat pe orizontală – subiecţi care acţionează raţional. Weber: există 2 tipuri de proces politic care corespund celor 2 tipuri de cultură politică: neetatistă (democratică) şi etatistă (tehnocrată. 15 . de regulă. ONG etc. disfuncţionalităţi. Importanţa minimă a adevăratelor grupuri de interese. Prima se realizează în politologia comparată (politologul american L. Etapa funcţionării – dezvoltarea şi realizarea de către instituţia politică a funcţiilor sale. Etapa instituţionalizării – formarea unui sistem politic nou. acestora li se opune puterea de stat. strategia şi tactica politică 4. cu hotare clar conturate şi transparente. structurile societăţii civile. preîntîmpinarea sau înlăturarea devierilor (etapa este realizată de organizaţii ca justiţia. Diferă caracterul orientărilor politice. Numărul mare de nemulţumiţi de rezultateale activităţii instituţiilor puterii h. Sfera politică nu este clar difernţiată de celelalte: socială şi a relaţiilor personale b.p. elitară) 3. guvern. mass-media. cu referinţă la unitatea ideologică a figurilor participante în proces g. poliţia. procesul politic este lipsit de integritate. conservatoare. iraţional. Forma instituţională – comisia tripartită: Guvernul. Caracterul neconstructiv o. căruia i se datorează integrarea cerinţelor grupurilor şi comunităţilor sociale într-un program concret de acţiune. Nu în permanenţă discuţiile politice îşi găsesc reflexia în realitate. Întreprinzătorii. Etapa elaborării şi a transpunerii în practică a deciziilor politice – vorbeşte despre cursul politic. Diferenţa orientărilor politice a diferitor generaţii i. necesităţile. Etapa degradării/degenerării sau modernizării sistemului politic – exprimată prin crize. care joacă roluri funcţional-specializate m. Se construieşte în baza autonomiei şi egalităţii participanţilor procesului politic care concurează între ei. fără participarea intermediarilor (brokerilor) 2. iar guvernanţii asigură cetăţenilor un anumit grad de libertate. Lipsa unui sistem unic de comunicare. societatea nediferenţiată n. lichidarea sistemului. Partidele aflate în opoziţie şi elitele politice frecvent se maifestă ca mişcări revoluţionare f. Pye compară dezvoltarea statelor occidentale şi ne-occidentale). ONG) 5. toleranţa etc. Activitatea consiliului de experţi. Procesul de instituţionalizare se impune prin diverse mijloace: răscoală armată. legitim. Gradul înalt de înlocuire reciprocă a rolurilor politice l. revoluţie. consensul. sistemul organizat de valori şi conştiinţa politică. Procesul politic se dezvoltă. Procesul politic din societăţile ne-occidentale diferă de cel din statele occidentale prin următoarele caracteristici: a. legal. posedă capacitatea de a-şi propune scupuri şi de a le realiza în conformitate cu cerinţele valorico-normative. Versiunile în care se manifestă acest tip de proces politic: liberală. crearea normelor şi valorilor politice 3. Suprasolicitarea liderilor de tip charismatic q. partidele pot realiza programul politic fără a întreţine o reciprocitate cu interesele societăţii e. Etapa feedback – supravegherea îndeplinirii deciziilor adoptate. Sindicatele. cîştigarea alegerilor 2. Proces politic organizat pe verticală şi p.

e. care ar asigura şi apăra interesele acesteia. lipsesc organele reprezentative ale societăţii. Proces politic de tipul reformelor: liberal. activitatea politică a societăţii civile este vag pronunţată Scopurile procesului politic în RM sunt: 1. constantă. calitative c. Procesul politic din RM este definit de:  Tendinţa de diferenţiere a politicului de alte sfere: economică. e. comunist b. Proces politic controlat 5. Proces ce exprimă progresul politic – implicarea şi corelarea primelor 4 După criteriul intensităţii: a. Procesul politic din RM la etapa actuală Este caracterizat de cele 17 poziţii ale politologului Pye. Proces politic particular – caracterizează diversitatea formelor activităţii politice a actorilor sociali. monopolul statului asupra resurselor se limitează  Lipsa unei structuri politice delimitate cu o structură efectiv organizată (specializarea şi diferenţierea rolurilor actorilor politici din diverse sfere). crearea relaţiilor adecvate dintre efective stat şi societatea civilă 16 . regional. de grup şi actorilor parţial instituţionalizaţi (procesul legislativ în parlament) b. Exprimă transformarea politică – schimbări politice evidente. Proces ce exprimă modernizarea politică – dezvoltarea politică în conformitate cu timpul. 7. evolutivă b. După criteriul complexităţii: a. dar s-au consumat (URSS) Gradul de implicare a agentului politic: a. Proces politic discontinuu – tentaţia de a reveni la structuri care au existat. Proces politic ciclic – se referă la statele de tranziţie b. reflectă formele de adoptare şi realizare a deciziilor politice la diferite nivele: de stat. Proces politic de tip reacţionar: reanimarea unor structuri politice degradante. acest fapt nu este realizat deplin din cauza fragilităţii instituţiilor civile  Trecerea de la societatea nediferenţiată la cea diferenţiată. De rutină – legate de procesul interacţiunii individuale. la una nouă. Proces politic regresiv: revenirea la vechile structuri şi valori Conform direcţiei şi formei de acţiune: a. modernizarea politică) d. socială. socialist. Proces politic spontan (ad-hoc) b. normele dominante. depăşite c. dezvoltarea are loc într-o perioadă de timp consistentă (trecerea de la autoritarism/totalitarism la democraţie. prin alinierea la modele democraţiei. După criteriul dimensional deosebim: a. 8. Proces politic istoric – actori de dimensiuni mari. crearea sttului de drept 8. Proces politic planificat sau prevăzut: implementarea reformelor. consecutivitatea etapelor c. Proces politic evolutiv: reformator sau revoluţionar. Proces politic evoluţionist – participarea marilor actori. valorile vieţii politice) şi componenta tehnologică (stil politic – modalităţile de atingere a obiectivelor propuse). neoconservator. Proces politic continuu – se referă la statele occidentale c. creşterea nivelului conducerii 5. 4.Procesul de adoptare a deciziilor politice cuprinde 2 componente: componenta valorică (sistemul cultural. învechite d. Dezvoltarea politică – transformări politice pozitive. crearea clasei de mijloc politice a societăţii 6. legate de un eveniment istoric de anvergură (revoluţii politice. elaborarea unei politici sociale 4. privată. însoţite de cîteva particularităţi distinctive ale societăţii. Proces politic general – cuprinde societate în ansamblu. formarea partidului politic) c. zonal. ce pot accelera progresul societăţii d. dezvoltarea pluralismului politic 3. 6. grupuri sociale mari. Proces politic de tip revoluţionar: se manifestă printr-o schimbare radicală şi rapidă a unei structuri vechi. Proces ce exprimă schimbarea politică – trecerea de la o stare stabilă. vizează dinamicitate e. asigurarea unor relaţii sociale economică stabile 7. transformările democratice în sfera 2.

Termenul de conflict provine de la latinescul „conflictus” şi desemnează confruntare. etapele. Tehnologii de soluţionare a conflictelor politice:  Factorul instituţional – existenţa în societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultaţiilor. particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului social global. rivalitatea subiecţilor politici. înţelegerea impusă de una din părţile participante la conflict. părţile aflate în conflict au drept scop lichidarea sau provocarea unor prejudecăţi părţii rivale. XX. convingerilor şi valorilor lor. conflictele sunt privite ca procese-impuls. considerînd că rezolvarea contradicţiilor constituie funcţia obiectivă a conflictelor. Cauzele şi tehnologiile depăşirii conflictelor politice. pentru putere şi acces la bunuri materiale. Astfel. tragerea la răspundere a vinovaţilor. orientărilor. Funcţie de factorii (cauzele) provocanţi:  Generate de cauze obiective – drept factori obiectivi pot fi calificaţi starea. instituţională. condiţionate de caracterul diametral opus al intereselor lor politice. Laice Kizer defineşte conflictul ca lupta pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social. relaţii de realizare a puterii politice. care evită stagnarea. legislativul. care vin în discordanţă cu interesele unui anumit grup social  Generate de cauze subiective – drept astfel de cauze pot fi catalogate cauzele de ordin psihologic. Există 3 tipuri de acorduri care ar putea ameliora situaţia de conflict: 1. Funcţie de criteriul de timp distingem conflicte permanente şi temporare 3. pentru împărţirea acesteia grupurilor de interese. stabilirea stării de urgenţă. Funcţie de rangul (nivelul) conflictului şi calitatea subiecţilor participanţi la acesta distingem:  Interstatale – subiectele: statele şi coaliţiile statale  Intrastatale – subiecte pot fi ramurile puterii: preşedinţia. la începutul sec. al scopurilor.9. Conform opiniei lui Kozer. soluţionarea. conflictul în interiorul grupului poate contribui la consolidarea acetuia. înţelegerea în confomitate cu voinţa legitimă şi morală. guvernul. partidele politice  Regionale – subiectele: forţele politice locale  Locale: interiorul administraţiei locale Relaţiile dezvoltate în cadrul sferei politice pot fi de 2 tipuri:  Relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor în cadrul puterii  Relaţii de luptă pentru putere. autoritatea unei forţe exogene 3. separarea părţilor divergente. necesar relaţiilor sociale. O poziţie importantă în negocierea şi soluţionarea conflictelor interne ocupă normele politice şi juridice ale statului. înăbuşirea eficientă şi operativă a acţiunilor violente. Pentru prima dată termenul de „conflict” este utilizat de germanul G. direcţiilor şi mijloacelor de realizare a puterii Conflictul politic poate fi definit ca confruntarea. Conflictul ca obiect de studiu politologic. conflictele pot apărea în rezultatul inegalităţii sociale sau în urma realizării anumitor transformări în societate. înţelegerea – rezultatul coincidenţei părerilor părţilor 2. Trăsăturile specifice ale conflictului politic:  Reprezintă rivalitatea subiecţilor politici. valorilor. concepţiilor politice  Interacţiunea dintre subiecţii politici vizează interesele majorităţii cetăţenilor şi implică eventuala dezvoltare a puterii de stat  Obiectul conflictelor politice este puterea politică/de stat. Conflictul din Transnistria: cauzele. statutul juridic  Au formă organizată. crearea zonelor de securitate. condiţionată de existenţa normelor politice  Monopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrîngerii Funcţiile conflictelor politice în viaţa socială: 1. atitudinea negativă. Tipologia conflictelor politice: 1. priorităţilor. În calitate de măsuri de reglementare ale conflictului intern pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale. tratativelor. conform căreia conflictele sociale duc la tulburări ale societăţii şi dereglează dezvoltarea normală a acesteia 2. condiţionată de divergenţa intereselor. la restabilirea unităţii sale. 2. Zimmeli. dezvoltarea statală intereselor naţionale şi apărarea 47. relaţii de determinare a strategiilor. căutărilor de decizii reciproc avantajoase 17 . tratează conflictul ca o componentă normală a procesului politic şi social. fortificarea ordinii publice.

cu atît el este mai uşor de aplanat. Sporirea numărului cetăţenilor cu drepturi politice şi sociale. Mecanisme ale realizării modernizării politice: Crearea unei structuri politice clar diferenţiate. bazate pe constituţionalitate. accesibilitatea membrilor societăţii la interacţiunea cu sfera politică Crearea unui sistem birocratic bazat pe cerinţele realităţii. dezvoltare şi răspîndire a instituţiilor. Stat ce posedă o reală suveranitate Crearea statului de drept. Structurile specializate se află într-o interacţiune reciprocă şi formează un sistem bine integrat. Modernizarea politică reprezintă conştientizarea necesităţii acţiunilor care ar permite organizarea sistemului politic conform unor standarde contemporane. L. perfecţionarea procesului comunicaţional (informaţional) şi politic. a unor modele de soluţionare a unor conflicte similare după natură şi concept. 49. structurilor politice contemporane. măsură. este sistemică. care în traducere semnifică „nu de mult. cu cît valoarea şi dimensiunile conflictului sunt mai ignorabile. intensificarea comunicării culturale a societăţilor.  Factorul experienţei istorice . cu grad înalt de specializare. iar substantivul „modus” are valoarea de ordine. acordarea posibilităţii tuturor cetăţenilor de a ocupa posturi de conducere. este de durată 5. este un proces revoluţinar 2. a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe parcursul trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană. vizează un complex de domenii şi ramuri 3. stabilirea unui control de stat în limitele realului. cît şi apariţia noilor grupuri de interese. linar 7. El vizează un spectru larg de probleme sociale: lărgirea şi aprofundarea relaţiilor economice şi comerciale. mobilizare. răspîndirea inovaţiilor tehnico-stiinţifice.existenţa unei experienţe. Almond. este reversibilă/nu poate fi privită ca un proces continuu. performante.  Factorul echilibrului – presupune faptul că cu cît părţile conflictuale sunt mai apropiate ca statut. Modernizarea politică Procesul de modernizare politică are ca punct de reper socităţile avansate: industriale şi postindustriale. 2) flexibilitatea şi receptivitatea sistemului poitic la imperativele de inovare. progresistă Semnificaţia modernizării politice în renovarea societăţii contemporane 18 . Termenul de modernizare mai poate fi definit ca totalitatea proceselor de creare. capabil să reacţioneze la necesităţile societăţii mai rapid. este complexă. O altă abordare a procesului de modernizare politică/ S. Etimologic. ele vor căuta calea de soluţionare care avantajează în modul cel mai proxim ambele părţi. Nivelul de modernizare a sistemului politic reflectă gradul de mobilizare şi a potenţialului lui de supravieţuire 3) orientarea eforturilor instituţiilor sistemului politic spre asigurarea echităţii sociale. alături de respectarea legii pot asigura o înaltă adaptare a sistemului politic la schimbările venite din mediul social exterior şi capacitatea lui de a reacţiona la acestea. cuvîntul modern provine de la latinescul „modernus”. conform criteriului instituţional-funcţional. rolul unor personalităţi respectabile poate fi definitv. Pye: 1) diferenţierea şi specializarea instituţiilor aflate în cadrul sistemului politic. cu puţin înainte”.  Factorul consensual – existenţa acordului între părţile conflictuale Factorul cumulativităţii – vizează gradul de complexitate al conflictului şi dimensiunile sale. egalităţii politice a cetăţenilor. Huntington – leagă dezvoltarea politică cu procesul de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor politice. cu randament pozitiv Minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şi creşterea influenţei elitelor modernizatoare       Abordarea structural-funcţională a modernizării politice/ G. avansate. Modernizarea politică este procesul schimbărilor structurale şi calitative a vieţii politice şi culturale care au loc în cadrul sistemului politic. În acest sens se consideră că numai instituţiile democratice şi stabile. Are următoarele caracteristici: 1.  Factorul psihologic – natura soluţionării conflictului depinde de personalitatea care dispune de puterea decizională în timpul conflictului. globală 4. stabilirea şi întreţinerea efectivă a relaţiilor dintre sfera politică şi societatea civilă. fapt care reflectă procesul complicării relaţiilor lui în rezultatul diversificării acţiunilor subiectului şi obiectului politic. se dezvoltă pe faze sau etape 6. urbanizarea.

Africii – alternarea formelor democratice şi autoritare. redistribuirea venitului naţional. separarea religiei de stat • Sfera politică: formarea unui stat naţional centralizat raţional. Elveţia – limitarea treptată a puterii monarhului. din frica de a nu o pierde. separarea puterii. diferenţierea structurii sociale. liberală/ Almond. care poate fi asigurată într-un mod mai efectiv de regimurile autoritare orientate spre efectuarea reformelor sociale şi economice. dezvoltarea mijloacelor comunicării de masă. urbanizarea. Concepţiile modernizării politice se clasifică în 2 grupe: 1. ştiinţei în dezvoltarea durabilă. Asiei. Nelson – consideră că o condiţie importantă a modernizării politice este stabilitatea politică. 19 . Germania Huntington evidenţiază 3 modele de trecere de la regimul autoritar. dezvoltarea pluralismului politic. cuprinde anii 50-60 ai sec XX. crearea birocraţiei raţionale. deoarece ea nu lua în considerare specificul socio-cultural al societăţii. evoluţionistă/de transformare – Spania 2. ceea ce determină o opoziţie puternică. 2) tratată de adepţii extremei stîngi a statelor occidentale. creşterea nivelului comunicării politice • Sfera cuturală: afirmarea unei culturi şi pluralismului în gîndirea sociumului. fortificarea rolului educaţiei. pe care unii o percep nu ca condiţie ci ca funcţie a ei. asigurarea drepturilor oamenilor. Scopul principal al modernizării este schimbarea social-economică. cucerirea militară – Japonia. conservatoare/Huntington. tratează modernizarea ca o colonizare. abordează modernizarea ca o simplificare a dezvoltării. existenţei/lipsei unor structuri şi mecanisme de articulare şi agregare a intereselor subiecţilor sociali. Anii 70-90 – se acordă o atenţie deosebită relaţiei modernizare-dezvoltare. însă sunt orientate spre modernizare. industrializarea şi tehnologizarea. exploatearea şi utilizarea nonviolentă a resurselor naturale. crearea şi lărgirea clasei de mijloc. formarea unui sistem social-politic de tip deschis. Verba. lichidarea cenzurilor electorale. lărgirea competenţelor parlamentului • Modelul ciclic/ţările Americii Latine. Problema de bază a modernizării este considerat conflictul dintre mobilizarea socială/încadrarea cetăţeanului în viaţa politică şi procesul instituţionalizării. lărgirea treptată a drepturilor cetăţenilor. universal. consolidarea clasei politice competente. Această etapă se soldează cu separarea în 2 categorii a subiecţilor acestei teorii: 1) condamna modernizarea/Europa Occidentală. la cel democratic: • Modelul clasic/UK. crearea organelor puterii reprezentative. introducerea sistemului electoral. Dahl – precaută modernizarea politică ca un proces ce se derulează concomitent cu modernizarea economică. 2. renovarea. Predomină ideea dezvoltării unilaterale: statele se dezvoltă inegal.Etapele ale teoriei modernizării: 1. se pronunţă împotriva procesului de modernizare după modelul occidental. socială şi spirituală. schimbul modelului consumului. Cele mai frecvente probleme care trebuie depăşite în cursul dezvoltării modernizării:  politica naţionalistă – conduce la autocraţie  tehnocratismul radical – neglijează necesităţile sociale ale membrilor societăţii  populismul – neglijează eficacitatea dezvoltării economice  incapacitatea/lipsa profesionalismului şi indiferenţa liderilor Procesul modernizării politice trebuie să depăşească 4 categorii de probleme:  excluderea controlului de stat asupra sectorului economic  crearea unei structuri sociale deschise  formarea culturii politice sociatăţii civile şi a subiecţilor politici  formarea unui sistem de conducere eficient cu o structură transparentă. implementarea sistemului de investiţii. capabilă să ofere o alternativă birocraţiei tradiţional centralizate Conţinutul modernizării poate fi identificat prin: • În sfera economică: dezvoltarea relaţiilor de piaţă. creşterea investiţiilor în domeniu. Căi de trecere la regimul democratic: 1.se identifică cu occidentalizarea/copierea modelului occidental: formarea şi consolidarea statului naţional. • Sfera socială: autodeterminarea individului în toate aspectele. elita are o atitudine pozitivă faţă de fenomenul democratizării. eficienţa dialogului între elite şi mase. intensificarea mobilităţii şi integrării sociale a cetăţenilor în comunitatea politică 2. dezvoltarea culturii naţionale. lărgirea pieţei produselor şi serviciilor. revoluţionară/căderea regimului vechi – Portugalia 3. conservarea. Guveranţii pot fi înlăturaţi de la putere prin metode violente sau tot aceştia pot abuza de putere. de votului liber.

organizaţiile internaţionale. selectarea. poate fi privită ca o continuare a politicii interne. Instaurarea democraţiei treptat. Politica internaţională include relaţiile dintre state. Structura şi funcţiile culturii politice. cu rezolvarea succesivă a dificultăţilor. Guvernul/Ministerul de resort. determinarea scopurilor imediate şi a celor de viitor 2. elaborarea căilor. noţiunea de „cultură politică” a fost introdusă de germanul Gerner. morală – excluderea demagogiei şi speculaţiilor. respectarea drepturilor omului Politica externă este promovată de mai multe subiecte de stat: Şeful statului. în sec. inclusiv altor subiecte de drept internaţional • caracter de universalitate – tratate multilaterale • caracter juridic obligatoriu Organizaţia Principii stabilite Carta ONU conţine următoarele principii: Declaraţia Adunării Generale ONU din 1970: Actul final CSCE de la Helsinki. durabile. aplicarea tehnologiilor umaniste în realizarea obiectivelor Politica internaţională – politica marilor puteri. relaţiile sale interstatale. Cultura politică şi conştiinţa politică. Cerinţe faţă de realizarea procesului politicii interne: 1. 1975: egalitatea suverană a statelor îndeplinirea obligaţiunilor asumate reglementarea nonviolentă a conflictelor interstatale 4. Politica externă a statului este elaborată în corespundere cu normele constituţionale ale statului dat şi cu normele dreptului internaţional. realismul – trebuie să se execute în conformitate cu realitatea obiectivă. a partidelor politice de guvernămînt şi a altor organizaţii social-politice în interiorul statului. Politica internă: esenţa. Scopurile politicii interne sunt: 1. 1. Parlamentul/Comisia respectivă. sarcinile de bază fiind bazate pe necesităţile majorităţii sociaetăţii 2. Politica mondială – totalitatea acţiunilor externe ale subiecţilor de bază ai dreptului internaţional/statele mari. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional: • aplicabile tuturor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul internaţional • rezultatul unui proces de generalizare a întregei sisteme de valori proprii dreptului internaţional public • rezutatul acordului de voinţă s cvasimajorităţii statelor şi se aplică tututuror acestora. Ambasadele şi Consulatele 45.• Modelul dialectic/Spania. multitudinea direcţiilor şi obiectivele. elaborarea cursului general al politicii interne. marile puteri care exercită o influenţă majoră asupra arenei politice globale Politica externă – activitatea unui stat concret pe arena internaţională. manifestate în plan extern. reciclarea cadrelor apte de a realiza scopurile propuse. Grecia – instabilitatea regimului tranzitoriu (comun cu modelul ciclic). autodeterminarea popoarelor 2. evitînd promisiunile imposibil de realizat sau populismul utopic. integritatea teritorială 3. formularea sarcinilor principale. stabile. tehnologiilor realizării obiectivelor 3. mijloacelor. 3. Portugalia. pregătirea şi repartizarea. nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice neamestecul în treburile interne. 37. Pentru prima dată. totalitatea intaracţiunilor dintre acestea şi realizarea lor ca sistem integru. 20 . XVIII. corporaţiile multinaţionale. grupurile transnaţionale. democratică – să se realizeze în urma cooperării maselor cu elita politică. inviolabilitatea frontierelor 2. se soldează cu realizarea unei democraţii fortificate. cooperarea internaţională 1. Politica internă reprezintă activitatea statului şi a organelor de stat. Subiecţi ai politicii internaţionale sunt: statele mari. reieşind din resursele şi posibilităţile existente.

cunoştinţele. pătură socială. Dimensiunea axiologică – valorile politice. disting 3 tipuri de cultură politică (primele 3): 1. metodele. şcoala. valorilor. indiferenţă 3. Se pot manifesta ca: simpatie/antipatie. instituţiile de bază fiind: primăria. Cultura politică poate fi concepută ca: • parte componentă a culturii şi civilizaţiei • dimensiune a proceselor politice. Verba. Se manifestă în sistemele totalitare. Cultura civilă – sinteza culturii de supunere şi participative. Prin noţiunea de cultură politică înţelegem totalitateacunoştinţelor.Almond şi C. 2. mijloacele. atitudine pasivă. regiunii. Dimesiunile culturii politice: 1. Cetăţeanul este subiectul culturii politice. Cultura politică parohială/provincială sau locală – caracteristic unei zone restrînse: statului. Dimensiunea normativă – reguli. experienţei şi modalităţilor de gîndire de natură politică. conlucrare. Oamenii sunt conştienţi de sistemul politic. clasă. Caracteristici: indiferenţa faţă de politică. datele despre viaţa politică 2. Dimensiunea cognitivă – include informaţiile. idealurilor. a sistemului politic şi a vieţii politice în ansamblu. iniţiaţi politic 4.colaborare/pasivitate. Tipologia culturii politice: Cercetătorii G. dezinteresată. în activitatea social-politică. care alimenteză şi asistă funcţionarea sistemului politic. normelor. incompetenţă şi inactivitate politică. Cultura politică participativă – cetăţeni instruiţi. Nu există o constientizare a sistemului politic în întregime.Cultura politică reflectă procesul formării şi realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale: personalitate. grup social. creînd condiţii dezvoltării democratice 21 . etniei. sentimentele care vizează existenţa şi funcţionarea politicului. importante în determinarea strategiilor de acţiune. rezultatele. 3. Cultura politică de supunere – corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Dimensiunea social-psihologică – include emoţiile. implicarea bisericii. biserica. scopurile ei. norme care reglementeză activitatea politicului 4.