Fides et Ratio la C. S.

Lewis
Constantin Ghioancă

C. S. Lewis (1898-1963), cunoscut critic literar, autor de romane de ficțiune, dar și

apologet creștin irlandez, prezintă în multiplele sale lucrări o perspectivă simfonică cu privire
la relația dintre credință și rațiune. Pentru autor, fides et ratio nu se exclud reciproc,
dimpotrivă, ele se susțin una pe cealaltă. Punctele lor forte sunt mai vizibile atunci când
credința și rațiunea conlucrează, decât dacă ele ar urma drumuri paralele.

Credința și rațiunea: o perspectivă simfonică

Viziunea simfonică privitoare la fides et ratio rezultă, întâi de toate, din chiar modul în
care C. S. Lewis definește credința ca fiind „arta de a rămâne lângă lucrurile pe care rațiunea
le-a acceptat cândva, de a fi statornic, în ciuda emoțiilor schimbătoare, pentru că emoțiile se
vor schimba, indiferent care motive le acceptă rațiunea.”1 Cu alte cuvinte, autorul nu pune în
antiteză credința și rațiunea, ci credința și sentimentele (emoțiile). Rațiunea este pe deplin
compatibilă cu credința, ea fiind resortul de bază pentru ceea ce am putea numi continuitatea
credinței sau perseverența în credință. Rațiunea nu frânge credința, o prelungește, o
permanentizează! Lewis merge până acolo încât afirmă că nu cere „nimănui să accepte
creștinismul, dacă rațiunea lui îi spune că cea mai mare parte a dovezilor sunt împotriva lui.”2
Pe de altă parte, este bine de reținut că simfonia dintre credință și rațiune nu înseamnă
pentru Lewis o susținere a raționalismului de tip iluminist. Acest tip de ”raționalism” este
unul reducționist, îndepărtându-se de principiile filozofiei prime (ale metafizicii) și axându-se
mai degrabă pe metoda științifică de explicare a universului. Prof. dr. Wilhelm Dancă aduce
clarificări:
În acest context „opinia” a luat locul „adevărului”, iar „cunoașterea” a fost pusă sub semnul
dubiului; a urmat respingerea metafizicii, care a fost înlocuită cu știința sau cu ideologia, și
dominația perspectivei politico-economico-sociologice de la care se așteaptă „fericirea”, însă o
fericire în întregime pământească.3
După cum afirmam deja, C. S. Lewis respinge acest tip de raționalism în repetate
rânduri. Spre exemplu, în una dintre lucrările sale, The Pilgrim’s Regress (o versiune diferită
de lucrarea lui John Bunyan, The Pilgrim’s Progress), Lewis prezintă raționalismul ca fiind

1
C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, Oradea, 1991, 98.
2
Ibidem.
3
W. Dancă, „Descartes: Exist, deci Dumnezeu există”, http://wilhelmdanca.ro/descartes-exist-deci-dumnezeu-
exista/, accesat pe 24.01.2018.
un obstacol în calea credinței. Nu ispitele clasice, ca în viziunea lui Bunyan, sunt problema, ci
argumentele de tip raționalist-dogmatic ale celor care nu cred în Dumnezeu. John, un personaj
care provine din Puritania, locul celor care cred în Dumnezeu (Landlord), discută cu dl.
Iluminism (Mr. Enlightment). Domnul Iluminism este convins că nu există Dumnezeu și
încearcă să-l orienteze și pe John în aceeași direcție, însă cel din urmă nu se lasă convins așa
de ușor:
„Dar, cum știi că nu există Landlord?”
„Cristofor Columb, Galileo, pământul este rotund, inventarea tiparului, praful de pușcă!!, exclamă
dl. Iluminism cu o voce așa de puternică încât poneiul s-a speriat.”
„Cum adică?” a întrebat John.
„Poftim?” a rostit dl. Iluminism.
„Nu am prea înțeles,” a răspuns John.4
Așadar, lumea fizică (Natura) nu poate să explice întreaga realitate rațională, ceea ce
înseamnă că raționalismul reducționist nu se suprapune cu rațiunea care susține adevărul
credinței. Lewis explică această diferență dintre raționalismul natural și cel de tip metafizic
arătând că între Rațiune și Natură există o relație nesimetrică: „Frăția este o relație simetrică,
fiindcă dacă A e fratele lui B, B e fratele lui A. Relația dintre tată și fiu este nesimetrică,
fiindcă dacă A este tatăl lui B, B nu este tatăl lui A. Relația dintre Rațiune și Natură e de acest
tip. Rațiunea nu este legată de Natură, așa cum e legată Natura de Rațiune.”5
Natura este explicată prin rațiune, însă conversa nu este valabilă. Rațiunea este de mai
multe tipuri – ea nu se explică și nu se limitează exclusiv la rațiunea naturală. Pe când Lewis
era încă ateu el a fost uimit de faptul că oameni de mare valoare intelectuală, precum Neville
Coghill și J. R. R. Tolkien, credeau că realitatea înseamnă mai mult decât lumea fizică, așa
cum o experimentăm noi.6 Lewis avea, deci, exemple cât se poate de concrete ale adevărului
că supranaturalismul nu înseamnă un anti-intelectualism. Raționalitatea de tip supranaturalist
nu înseamnă credulitate, ci mai degrabă diferență calitativă și diversitate. De aici rezultă mai
multe implicații pentru C. S. Lewis:
i. Respingerea raționalismului iluminist îi permite autorului să conceapă credința alături
de toate valențele ei, inclusiv alături de sfera miraculosului. El afirmă: „Din câte îmi dau

4
C. S. Lewis, The Pilgrim’s Regress, An allegorical Apology for Christianity, Reason and Romanticism, Canada
2017, 14.
5
Idem, Despre minuni; Cele patru iubiri; Problema durerii, traducere de Sorin Mărculescu și Vlad Russo,
Editura Humanitas, București, 2012, 36-37.
6
A. Lindsley, „C. S. Lewis’s Obstacles to Faith”, http://www.cslewisinstitute.org/webfm_send/46, accesat pe
22.01.2018.

2
seama, creștinismul este chiar singura religie de care miraculosul nu poate fi separat. Trebuie
să susținem cu sinceritate, de la bun început, poziția supranaturalismului.”7
ii. Poziția supranaturalistă întărește demersurile apologetice ale lui C. S. Lewis, care
este gata să apere adevărurile credinței creștine, îndeosebi în confruntările sale cu teologia
liberală. De pildă, el respinge tentativele de îndepărtare a minunilor din conținutul Sfintelor
Scripturi, prin procedee de demitologizare, de factură bultmanniană: „Am citit poezii, povești,
literatură onirică, legende și mituri toată viața mea. Știu cum sunt. Știu că nici una dintre ele
nu este ca Ioan.”8
iii. Mai mult chiar, poziția supranaturalistă îi permite lui C. S. Lewis să nu simtă
presiunea de a explica totul; credința și rațiunea sunt complementare, însă credința nu trebuie
să fie ”supra-explicată”, cu prețul de a uita să o mai trăim: „Au existat oameni… care au
devenit atât de preocupați de dovedirea existenței lui Dumnezeu încât au ajuns să nu le mai
pese deloc de El… de parcă bunul Dumnezeu nu ar avea nicio altă treabă de făcut decât să
existe!”9 Credința explicată nu este suficientă. Faptele credinței sunt foarte importante pentru
C. S. Lewis din pricină că, dincolo de a fi argumentată, credința are rațiunea ei de a fi și se
manifestă ca atare.
Înțelegem, deci, că simfonia dintre credință și rațiune își urmează cursul firesc, atât timp
cât rațiunea nu este una de tip reducționist, anti-supranaturalistă.

Adversarii credinței: imaginația și emoțiile, nu rațiunea

În prima secțiune a lucrării am indicat deja că C. S. Lewis nu consideră rațiunea în
opoziție cu credința, dimpotrivă, „credința mea este bazată pe rațiune”, afirmă el10. Adevărata
provocare la adresa credinței vine din sfera imaginației și a emoțiilor: „Nu rațiunea este care
îmi ia credința: din contră, credința mea se bazează pe rațiune. Imaginația și emoțiile sunt de
vină. Bătălia se dă între credință și rațiune, pe de-o parte, și emoții și imaginație, pe de alta.”11
Îndoielile se nasc, adesea, din căderi emoționale și spirituale, iar în aceste circumstanțe
rațiunea trebuie să vină în sprijinul credinței. „Credința în Cristos este singurul lucru care te
salvează din disperare când ajungi la punctul acela: și din această credință în El trebuie să se
nască în mod inevitabil fapte bune.”12 În Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr se

7
C. S. Lewis, Treburi cerești, Lecturi zilnice, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2005, 34.
8
Idem, Ferigi și elefanți, traducere din engleză și note de Emanuel Conțac, Editura Humanitas, București, 2011,
126.
9
Idem, Treburi cerești, Lecturi zilnice, vol. 1, Editura Humanitas, București, 2005, 31.
10
Idem, Creștinismul redus la esențe, 97.
11
Idem, Treburi cerești, 92.
12
Idem, Creștinismul redus la esențe, 103.

3
conturează aceeași idee și se indică faptul că vulnerabilitatea față de emoții este direct
proporțională cu intensitatea ispitelor: „Dacă apucă să treacă cu bine de uscăciunea de la
început, devin mult mai puțin vulnerabili la emoții și atunci vor fi mai greu de ispitit.”13 Cum
pot, totuși, emoțiile să lupte împotriva credinței? Apologetul oferă mai multe exemple, dintre
care îl amintim pe următorul:
Sau luați, dacă vreți, cazul unui băiat care învață să înoate. Rațiunea lui știe perfect de bine că un
corp omenesc nesprijinit nu se scufundă neapărat în apă: el a văzut zeci de oameni care plutesc și
care înoată. Dar întreaga problemă este dacă el va putea continua să creadă lucrul acesta atunci
când instructorul lui își va retrage mâinile și îl va lăsa fără sprijin în apă – sau dacă va înceta să
creadă, dacă va fi cuprins de frică și se va scufunda.14
Deducem, așadar, că emoțiile atacă credința prin diluarea încrederii în adevărurile
dobândite prin rațiune. Omul nu se mai bazează pe ceea ce cunoaște și nu mai acționează
conform acelui adevăr (faptele credinței), dimpotrivă emoțiile pun stăpânire pe el și îl fac să
acționeze contrar rațiunii și credinței.
Totuși, chiar dacă C. S. Lewis subliniază că sentimentele pot duce la un derapaj al
credinței, el nu este un anti-sentimentalist. El discută în lucrările sale despre dimensiunea
lăuntrică a omului și despre rolul sentimentelor în relația cu Dumnezeu. Însăși convertirea sa
este descrisă de Lewis într-un registru lăuntric, emoțional:
Încercați să vă închipuiți momentele mele de singurătate în camera de la Magdalen, seară de
seară, simțind, când îmi întrerupeam lucrul, fie și preț de o secundă, apropierea cu pași măsurați,
implacabili, a Celui pe care dorisem cu atâta ardoare să-l evit. Faptul de care mă temusem venea în
cele din urmă peste mine. În ultimul trimestru din 1929 m-am dat bătut, am recunoscut că
Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat și m-am rugat: eram, pesemne, în seara aceea, cel
mai șovăielnic și mai abătut convertit din toată Anglia.15
Cum se explică, atunci, așa-zisa ”aversiune” a lui C. S. Lewis față de lumea
sentimentelor? În opinia mea, apologetul și filosoful creștin nu are o problemă cu
sentimentele, în sine, ci mai degrabă cu modul în care ele se conformează, sau nu, la realitatea
credinței. El argumentează în cartea Desființarea omului că în om există sentimente care au o
anumită rațiune de a fi, fapt surprins de mai mulți autori. Universul are o anumită ordine, iar
sentimentele oamenilor pot fi conforme sau neconforme cu această ordine a lui. Sfântul
Augustin vorbește despre virtute ca despre ordo amoris (o ierarhizare a afectelor), Aristotel
înțelege că scopul educației este să-l facă pe învățăcel să evalueze ce este plăcut și neplăcut în
baza unor judecăți, Platon opinează și el că un tânăr trebuie crescut pentru a distinge ceea ce
13
Idem, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, traducere de Sorana Corneanu, Editura Humanitas,
București, 2007, 20.
14
Idem, Creștinismul redus la esențe, 98.
15
Idem, Surprins de bucurie, Povestea unei convertiri, Editura Humanitas, București, 2008, 245.

4
este frumos de ceea ce nu este frumos, în hinduism comportamentul uman bun ține de
participarea la Rta (modelul naturii), iar chinezii vorbesc despre Tao, calea pe care o urmează
întregul univers.16 Toate acestea ne prezintă un pattern general înscris în conștiințele
oamenilor, atât la nivel rațional cât și sentimental. În mod normal oamenii apreciază aceleași
lucruri (faptele de vitejie, iubirea, altruismul) și sunt dezgustați de aceleași lucruri (crimele,
războiul, lașitatea, trădarea etc.). Aceasta este, de fapt, o conformare a sentimentelor la o
realitate și ordine a universului, la acel Tao despre care vorbește Lewis.
După cum rațiunea devine problematică pentru credință, atunci când ea este redusă la
naturalism, tot astfel sentimentele devin problematice pentru credință atunci când ele sunt în
opoziție cu ordinea sau pattern-ul înscris de Dumnezeu în conștiințele oamenilor și în univers,
în general. Altminteri, sentimentele ajută credința, nu sunt un dușman al ei. Spre exemplu,
este normal ca față de iubirea lui Dumnezeu să răspundem cu sentimente de iubire. Așa
simțim, și tot astfel ne spune și rațiunea. În acest caz sentimentele întăresc credința noastră în
Dumnezeu. Dar să presupunem că, neînțelegând anumite aspecte din planurile lui Dumnezeu,
ne înfuriem pe El, în ciuda faptul că noi știm cât de mult ne iubește. De această dată,
sentimentele luptă împotriva credinței, fiindcă sunt născute din rebeliune, dintr-o lipsă de
conformare la ceea ce ne spune conștiința noastră. Aici intervine ajutorul rațiunii care ne
îndeamnă să ne bazăm pe ceea ce știm, nu pe ceea ce simțim la un moment dat.

Concluzii
Pentru C. S. Lewis, credința și rațiunea sunt într-o relație de complementaritate, într-o
plăcută și armonioasă simfonie. Rațiunea este companionul credinței, cu condiția ca ea să nu
alunece în raționalismul de tip iluminist-naturalist. De fapt, rațiunea ajută credința să rămână
statornică, să persevereze, chiar și atunci când sentimentele și imaginația omului atacă
adevărurile credinței.
Sentimentele nu sunt problematice în mod aprioric. Ele devin problematice pentru
credință, atunci când contrazic rațiunea de a fi a lucrurilor. Adică, sentimentele și imaginația
sunt un blocaj în calea credinței, în momentul în care ele contrazic dovezile parvenite prin
Revelație, fie că este vorba despre Scripturi (sau chiar Cuvântul întrupat), fie că ne referim la
ceea ce Dumnezeu a pus în conștiințele noastre, în fiecare om creat după chipul și asemănarea
Lui. Când sentimentele și imaginația sunt neconforme cu ceea ce Revelația ne spune că este
bine și corect înaintea lui Dumnezeu, trebuie să apelăm la rațiune, care vine în sprijinul
credinței.
16
Idem, Desființarea omului, Editura Humanitas, București, 2004, 25-28.

5
 Bibliografie

Cărți
Lewis, Clive Staples, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, Oradea,
1998.
_______________, The Pilgrim’s Regress, An allegorical Apology for Christianity, Reason
and Romanticism, Canada 2017.
_______________________
, Despre minuni; Cele patru iubiri; Problema durerii, traducere de Sorin
Mărculescu și Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2012.
________________, Treburi cerești, Lecturi zilnice, vol. 1, Editura Humanitas, București,
2005.
________________, Ferigi și elefanți, traducere din engleză și note de Emanuel Conțac,
Editura Humanitas, București, 2011.
________________, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, traducere de Sorana
Corneanu, Editura Humanitas, București, 2007.
________________, Surprins de bucurie, Povestea unei convertiri, traducere de Emanuel
Conțac, Editura Humanitas, București, 2008.
________________, Desființarea omului, traducere de Petruța-Oana Năiduț, Editura
Humanitas, Bucuresti, 2004.

Resurse electronice:
Dancă, Wilhelm, „Descartes: Exist, deci Dumnezeu există”, http://wilhelmdanca.ro/descartes-
exist-deci-dumnezeu-exista/, accesat pe 24.01.2018.
Lindsley, Art, „C. S. Lewis’s Obstacles to Faith”,
http://www.cslewisinstitute.org/webfm_send/46, accesat pe 22.01.2018.