You are on page 1of 73

ISTORIA

EVULUI

MEDIU

I.Introducere în istoria evului mediu

Devenirea cosmosului medieval
Istoricii sunt de acord asupra faptului că trei forţe creatoare au
determinat epoca medievală: cultura antică, religia creştină şi noua
ordine politică instaurată ca urmare a migraţiei popoarelor.
Termenul de ev mediu apare pentru prima dată utilizat de către
umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea cu denumirile
de media aetas, media tempora, medium aevum. Christoph Keller
(Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, a publicat o serie de
manuale care au impus denumirea pe termen lung: Historia antiqua
(1685), Historia medii aevi (1688), Historia nova (1696). Conceptul
de ev mediu s-a aplicat iniţial la Europa occidentală pentru a defini din
punct de vedere cultural perioada dintre sfârşitul Imperiului roman de
Apus şi Renaştere. Ev mediu desemnează o epocă istorică, iar
conceptul de feudalism (secolele X-XIII) vizează structura social-
economică.

Periodizarea istoriei evului mediu
Ca dată de început a evului mediu intră în discuţia specialiştilor anul
395 (Partitio Imperii Roman) şi anul 476 (căderea Imperiului roman de
Apus), respectiv secolul al V-lea. Ca dată a încheierii evului mediu unii
istorici optează argumentat pentru anul 1453 (căderea
Constantinopolului), alţii pentru 1492 (descoperirea Americii, cu toate
urmările acesteia), mai ales istoricii germani pentru anul 1517
(Reforma lutherană), ori 1648 (Revoluţia burgheză din Anglia).
Problema periodizării evului mediu se pune diferit de la o zonă
geografică la alta, în funcţie şi de condiţiile dezvoltării istorice, de
structurile politice, social-economice, culturale sau religioase care au
existat în spaţiile respective.
În acest context etapizarea evului mediu este de asemeni o chestiune
delicată.
Fie că sunt luate în considerare două etape: evul mediu timpuriu şi
evul mediu târziu, fie, cel mai frecvent, trei etape:
• evul mediu timpuriu - haut moyen âge (fr.), Frühes Mittelalter
(germ.), Early Middle Ages (engl.) - între secolele V-X/XI;
• evul mediu dezvoltat sau clasic - moyen âge classique (fr.),
Hochmittelalter (germ.), High Middle Ages (engl.) - între secolele
XI/XII-XIII/XIV;
• evul mediu târziu - bas moyen âge (fr.), Spätmittelalter (germ.),
Late Middle Ages (engl.) - între secolele XIV/XV-sfârşitul secolului al
XV-lea/secolul al XVI-lea /mijlocul secolului al XVII-lea.

2

De la Roma la Bizanţ
Un fenomen care a marcat profund noua epocă istorică a fost
retragerea imperiului din vest în est şi transformarea treptată a
Imperiului roman în Imperiul Bizantin. În 330 oraşul Constantinopol
este închinat de către Constantin cel Mare (306-337) lui Iisus Hristos.
Iulian Apostatul (361-363) a fost antipodul lui Constantin şi ultimul
împărat al dinastiei constantiniene. După Constantin nu s-a mai ajuns
la autocraţie decât în scurte perioade. Constanţiu (337-361) a rămas
singurul dintre cei cinci moştenitori ai lui Constantin, el ridicându-şi
îndată rudele la rangul de coregenţi. Valentinian I (364-371) şi fratele
său (co-împărat) Valens (364-378), precum şi Gratian (367-383) şi
fratele acestuia Valentinian II (375-392) sunt exemple de conducere a
imperiului din două centre (vest şi est). Teodosius (379-395) împarte
imperiul în 395 între Arcadius (395-408), împărat la Constantinopol, şi
Honorius (395-423), fratele mai tânăr, împărat în vest, nu la Roma, ci
la Milano şi mai apoi, din 404, la Ravenna.

Căderea Imperiului roman de Apus
Fenomenul esenţial care a dus la sfârşitul Imperiului roman de Apus a
fost faptul că magister militum (comandantul armatei) devenise mai
puternic decât împăratul însuşi care de acum se afla în umbră. Astfel,
francul Arbogast sub Valentinian II, semivandalul Stilichon alături de
Honorius, ucis în 408 din ordinal împăratului după ce apărase Italia în
faţa invaziei germanicilor, din cauza faptului că fusese bănuit că ar fi
vrut să-l pună pe tronul imperial pe fiul său, Aetius, general sub
Valentinian III (+455), urmaş şi nepot al lui Honorius, îi învinge pe
huni lângă Troyes (451), pentru ca trei ani mai târziu să fie ucis din
ordinul lui Valentinian. Un an mai târziu este asasinat Valentinian
însuşi, stingându-se o dată cu el dinastia theodosiană. Acum jefuiesc
vandalii Roma lipsită de apărare.
Ultimele două decenii ale Imperiului Roman de Apus sunt o tristă
stingere, calificată de majoritatea istoricilor ca fiind lipsită de
demnitate. Faptul că nobilimea senatorială din Galia a dorit să refacă
ordinea aruncă lumină asupra mândriei şi conştiinţei imperiale a galo-
romanilor.
În 455 Avitus, nobil gal, este proclamat împărat la Arles, în anul
următor este silit însă de către suebul Ricimer, magister militum, să
renunţe la tron, acesta fiind până la moartea sa (472) patricius şi în
consecinţă adevăratul stăpânitor al Romei. Gundobald, nepotul
burgund al lui Ricimer, îi urmează în calitate de magister militum. În
cele din urmă, generalul roman şi patriciul Orestes l-a proclamat pe
fiul său Romulus împărat, numit dispreţuitor Augustulus. În 476

3

Până în 486 a mai existat în Gallia un ultim teritoriu condus de romani. deoarece deja tatăl lui Syagrius. aflaţi sub conducerea lui Odoacru. împărat roman (caesar) în contextul războiului purtat cu ostrogotul Theoderic. Istoria bizantină este continuatoarea celei romane . pe care surse mai târzii îl numesc „rex Romanorum“. galul Aegidius (+464). Clovis. Istoria Bizanţului apare ca o continuare firească a istoriei romane până la încercarea lui Iustinian de a reface unitatea imperiului.este executat ca uzurpator. ne întâmpină două elemente fundamentale: grecizarea şi creştinarea imperiului. după cucerirea Ravennei şi uciderea tatălui său. este exilat în Gallia şi în cele din urmă . În 493. Formarea Imperiului Bizantin Între istoria romană şi istoria bizantină nu există o ruptură. statul bizantin a fost conştient de legătura sa cu vechea Romă. 4 . Prin ideea de stat romană s-a putut păstra imperiul care era atât de heterogen sub raport etnic. Romulus Augustulus nu a fost totuşi ultimul împărat din apus. Retragerea imperiului din vest în răsăritul elenistic şi creştinarea Imperiului au fost factorii transformării treptate a Imperiului Roman în Imperiu Bizantin. ca urmaşi şi moştenitori ai cezarilor romani. Semnificaţiile sunt impotante pentru Imperiul roman de Răsărit. Soissons. astfel că nici sfârşitul Imperiului roman de Apus nu poate fi datat cu precizie. În 490 Odoacru l-a numit pe fiul său. trimis de Bizanţ împotriva sa. cade abia în anul 486 în mâinile regelui francilor. Reşedinţa lui Syagrius. Senatul roman a trebuit să legalizeze actul lui Odoacru şi a transmis official la Bizanţ că vestul nu mai avea în consecinţă nevoie de împărat. iar împăratul care n-a apucat să stea nici un an pe tron a fost exilat la Neapole. Dreptul roman a rămas în toate timpurile baza jurisdicţiei sale. Cetăţenii acestui imperiu se numesc romani. În realitate. Cu cât ne îndepărtăm cronologic de bazele iniţial romane. Bizanţul se doreşte a fi singurul imperiu. Iulius Nepos. Până în ultimele sale clipe.după o nouă tentativă de a relua stăpânirile italiene . Abia în 480 moare în Dalmaţia împăratul numit de către Bizanţ în 474 pentru vest. respectiv Imperiul bizantin aflat în formare. „imperiul lui Syagrius“. Ca moştenitor al Imperiului Roman. să stăpânească de acum peste toate ţările care au aparţinut vreodată Imperiului şi care intră de acum în ecumenia creştină. Teritoriul stăpânit de el era într-adevăr un imperiu. fiind suficient unul singur. un autocrator la Constantinopol. s-a contrapus conştient lui Ricimer şi curţii imperiale a acestuia de la Ravenna.Orestes este înlăturat în urma unei revolte a germanilor care serveau în armata romană. după cum statul bizantin a însemnat dezvoltarea imperiului roman. conducătorii săi se consideră împăraţi romani. Anul morţii sale nu este cunoscut. Thela.

Anastasios I (491- 518). împăraţii au devenit autocraţi absoluţi. în vreme ce împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocratic asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase. care i-a urmat tatălui său Arcadie la tron. ia sfârşit . căsătorit cu fiica lui Leon şi în cele din urmă el însuşi împărat. împăraţii împărţiseră puterea cu biserica. Curtea de la Constantinopol avea o mulţime de greutăţi şi nevoi de trecut. Şi aici. Persoana suveranului era absolută şi sacră. politica imperială se interesează din nou pozitiv şi activ de soarta apusului. marchează din nou unitatea imperiului. reuşind chiar să întroneze împăraţi. o importantă codificare a dreptului roman. Destrămarea puterii imperiale în Apus a avut drept rezultat o descentralizare a autorităţii. Theodosius a fost ultimul împărat din răsărit al dinastiei theodosiene. Persoana sacră a împăratului constituie însuşi conceptul întregii puteri a statului. În Bizanţ ca şi în Occident. iar după înăbuşirea răscoalei „Nika“ de către Iustinian. Pulcheria a şi moştenit stăpânirea şi a transmis-o soţului Marcian (450-457). Zenon. Nu Romulus. a fost de-a lungul întregii sale domnii controlat în mişcări de sora sa Pulcheria şi de soţia Eudoxia. De la Constantin la Iustinian.stăpânirea barbară în Bizanţ. iar mai apoi tinde să dea fiului său demnitatea imperială. care a avut valabilitate şi în vest. asemeni celei divine. ivit din rândul aristocraţiei funcţionăreşti bizantine. Împăratul Theodosius II (408-450). dar precumpănirea împăratului bizantin faţă de biserică a fost o trăsătură permanentă a istoriei bizantine. biserica s-a impus ca forţă autonomă faţă de conducătorul încoronat.nu fără lupte la început . ceea ce lăsa libertate evoluţiilor regionale. împăraţii romani erau slabi. cu Iulius Nepos din Dalmaţia fusese augustus recunoscut de către Bizanţ pentru apus. politică ce îşi va avea punctul culminant în epoca următoare a restauraţiei iustiniene. În 471. Locul său în armată şi la curtea imperială este luat mai întâi de către gotul Theoderich Strabo. iar comandanţii barbari ai armatei romane erau puternici. 5 . chemat în ajutor de împăratul Leon I (457-474) în Bizanţ. În acest fel a fost eliberată Peninsula balcanică de pericolul got. Aspar este răsturnat de la putere şi ucis. Bizanţul aproape că a salutat căderea Imperiului roman de Apus. Alanul Aspar ca magister militum dobândeşte deja sub Theodosius II influenţă asupra conducerii statului. iar în al doilea rând Odoacru a fost înlăturat. Curând. Zenon a ajutat domniei acestuia prin trimiterea goţilor sub conducerea amalului Theoderic în Italia. demnitatea sa era personală şi neîngrădită. apoi de un principe isaurian. Abia sub următorul împărat.Concepţia superioară asupra statului rezida în împărat: el întruchipa imperiul. Ceea ce numim cezaro-papism a fost în realitate o perpetuare a concepţiei antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vieţii. În 438 Codex Theodosianus.

Prin primirea goţilor creştini în imperiu de către împăratul Valens teritoriul imperial a fost pentru prima dată lăsat în răspunderea străinilor. Ammianus Macellinus. criză ce a luat sfârşit abia după 35 de ani. al cărui conducător era prefectul oraşului Symmachus. a căutat să identifice barbarii goţi cu trupele lui Gog. Zenon nu s-a putut ocupa mai îndeaproape şi mai intens de apus. de origine din Braga. „Historia adversus paganos“ pentru a apăra creştinii împotriva reproşurilor de a fi păgâni şi vinovaţi de căderea Imperiului roman. „De gubernatione Dei“. venit din Siria. iar în al treilea rând estul s-a debarasat de pericolul militar germanic. care conform tradiţiei biblice urmau să apară la sfârşitul vremurilor drept unelte ale judecăţii divine. Paulus Orosius.Italia revenind sub Theoderic în stăpânirea Bizanţului. Germanizarea imperiului Federaţii erau atraşi de Roma printr-un tratat juridic (foedus). orientaţi spre vechea tradiţie romană. a fost ginerele împăratului Avitus. ofiţer şi istoric. prin a cărui influenţă la curtea imperială rugăminţile lui Symmachus au fost respinse. Apollinaris Sidonius (+479). a înfăţişat contemporanilor ca model moral pe vandali. Toţi făceau apel la religiozitatea şi bunele moravuri împământenite care făcuseră odinioară posibilă cucerirea lumii de către Roma. Alături de el se aflau poetul Claudian. provenit din Alexandria. un înfocat admirator al împăratului Iulian Apostatul. Episcopul de Milano. în 519. fiind răsturnată astfel o instituţie primejdioasă. iar înfruntarea popoarelor o înţelegea ca pe o piesă a planului divin care urma să mântuiască atât pe romani cât şi pe germanici. 6 . Salvian din Marsilia (+480) a văzut în migraţia popoarelor o pedeapsă a lui Dumnezeu. ceea ce nu l-a oprit să implore prin măguleli favoarea regelui vizigoţilor pentru a scăpa de exil şi a se întoarce în patrie. Ambrosius. scrie la 417. panegiristul lui Stilichon. cel care în 484 va înainta senatului un protest provocat de îndepărtarea altarului zeiţei Victoria. în opera sa de căpătâi. Perceperea şi stăpânirea prezentului La sfârşitul secolului al IV-lea exista la Roma un cerc de filosofi. în parte din cauza primei schisme între biserica romană şi cea bizantină. după domnia macedoneanului Iustin I în Bizanţ. Între reprezentanţii acesteia se afla Libanus. Totuşi. a cărui politică a fost decisă de la bun început de nepotul şi ulterior urmaşul său genial Iustinian cel Mare (527-565). din colţul cel mai vestic al imperiului. retori şi literaţi. stăpânit de puternice sentimente antigermanice şi aparţinător nobilimii senatoriale din Gallia. O altă orientare încerca să lupte cu toate mijloacele împotriva expansiunii creştinismului. retor şi sofist antiochian.

Încheierea unor asemenea tratate de colonizare a adus ordine în relaţiile cu barbarii şi a dat o anumită legalitate punerii în posesie cu pământ a germanicilor. pe de o parte. Ficţiunea continuităţii Imperiului roman şi transformarea ideii imperiale În contextul amintit s-au manifestat două orientări majore. a fost hotărârea executivă a toleranţei proclamate de înaintaşul lui Constantin. iar Roma ca oraş sfânt al apostolilor devine din nou Urbs aeterna. cunoscut dintr-un ordin al co- împăratului Licinius (307-324) pentru jumătatea răsăriteană a imperiului. Deciziile anticreştine ale lui Iulian Apostatul (361-363) rămân episodice. Constantin a fost întreaga sa viaţă deopotrivă pontifex maximus al religiei păgâne romane de stat. Funcţiile ecleziastice erau atractive nu numai dintr-o tendinţă de fugă din faţa lumii reale. În 380. putându- se păstra deopotrivă tradiţia romană.germanică . înlocuind Imperiul roman căzut. biserica creştină a fost cea care a oferit romanilor cultivaţi posibilităţi multiple de a avea preocupări onorabile şi şi-a atras adesea episcopii din rândul celor care anterior ocupaseră funcţii înalte în administraţia statului. stăpânirea barbară . ideea imperială câştigă posibilităţi mai largi de acţiune. şi conservarea unei lumi aparente şi a ideii imperiale. ci de multe ori şi expresia realizării faptului că trecutul a dezamăgit şi a convingerii că noul drum spre o lume mai bună a fost găsit. Funcţionarii romani intră în slujba regilor germanici sau devin episcopi ai bisericii. la favorizarea bisericii creştine şi tolerarea religiei păgâne.putea fi acceptată. faptul că preoţii de ţară obţin atribuţii episcopale. Aceasta a fost reglementată prin ius hospitalitatis. fiind un imperium christianum. Organizarea ideii imperiale După plămădirea noii construcţii politice se produce şi organizarea ideii imperiale. Descentralizarea bisericii este reflectată şi de un nou element. Galerius (293-311) care punea capăt persecuţiei creştinilor în Imperiul roman. renunţarea la idea imperială şi schimbarea polului stăpânirii (Roma . Împăraţii au renunţat la acest titlu abia în 379 şi 382. mai durabil decât o simplă formă politică.barbari). În spirit creştin. urmând concepţiilor gânditorilor creştini să devină un imperiu cu adevărat universal. Înainte de toate. cum este dreptul de a 7 . edictul de la Tessalonic al lui Theodosius cel Mare obligă pe toţi locuitorii imperiului să treacă la creştinism. care a folosit şi anterior armatei romane ca bază juridică pentru încartiruiri. Treptat se ajunge la revers. În noua formă creştină. Astfel a luat naştere regatul burgund la graniţa Rinului. Edictul de toleranţă de la Milan (313).

ei fiind cei care convocă adunările (concilii şi sinoade). are o evoluţie liberă. biserica romană devine caput omnium ecclesiarum. Constantinopol . prin al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol. Constantin este episcop şi supraveghetor al chestiunilor externe. iar episcopul Romei papă (Grigore cel Mare . principiu invocat într-un proces înaintea lui Theodoric cel Mare. Rivalitatea romano-bizantină În 381. Deasemeni. În secolul al IV-lea se dezvoltă organizarea bisericilor cu drept de botez. luând astfel naştere cezaro-papismul Imperiului bizantin. Episcopii capitalelor de provincie vor avea întâietatea. Antiochia. în secolul al VI-lea episcopul constantinopolitan devenind patriarh ecumenic (Ioan al IV-lea Postitorul). conciliul de la Chalcedon aşează cele două biserici la acelaşi rang. noua Romă dobândeşte rangul doi în ierarhia bisericească. Împăraţii s-au interesat îndeaproape de conducerea Bisericii.servus servorum Dei). Întemeierea primatului papal Titlul de papă apare deja sub Siricius (384-398). era deopotrivă şi episcop al curţii şi implicit mai puternic expus exercitării puterii imperiale. Papa Symmachus (498-514) recurge la falsificate: „prima sedis“ nu poate fi judecată de nimeni în afară de Dumnezeu. Actele falsificate ale conciliului de la Niceea. Occidentul nu a fost atât de puternic atras în disputele dogmatice din secolele IV-V ca Orientul. nemaifiind reşedinţă imperială. Ele vor evolua diferit. Alexandria.boteza. În 325 la Niceea are loc primul conciliu ecumenic care recunoaşte şi întâietatea oraşelor care erau însemnate şi din punct de vedere politic: Roma. iar Constanţiu spune la 355 că voinţa imperială este similară unei hotărâri sinodale. cu accent pe apostolicitatea Romei. Roma. Patriarhul din Bizanţ era mai aproape de curtea imperială. vechea Romă rangul prim. Papa Gelasius (492- 496) elaborează teoria celor două puteri: sacrata auctoritas pontificum suprapusă puterii lumeşti. Episcopatul şi conciliile devin instrumente ale stăpânirii imperiale. regalis poestas. Ierusalim (locul Patimilor şi sediul comunităţii creştine primare). Preoţii celor mai vechi biserici cu drept de botez devin arhipresbiteri. recurgându-se şi la vechea idee romană a principatului. Codificări imperiale 8 . deci a filialelor parohiale care se constituie într-o reţea din ce în ce mai deasă de parohii. numiţi apoi în apus şi decani. În 451. din timpul papei Leon cel Mare (441-461) „postulează“ primatul bisericii romane. Împăratul este regentul suprem al bisericii. Sub următorii papi.cu cinci episcopi supremi pentru care s-a aplicat în secolul al V-lea titlul împrumutat din Biblie de patriarh.

cea mai mare autoritate a bisericii din Apus. Antiohiei şi Ierusalimului. al unităţii întru fiinţă. iar dogma ortodoxă îşi află ultima formulare. Zece ani mai târziu toate cultele păgâne şi sectele creştine heterodoxe din imperiu au fost interzise. având preeminenţă faţă de episcopii Alexandriei.Hristos nu este adevărat Dumnezeu. Conform arianismului. iar creştinismul devine religie oficială unică în imperiu. Canoanele. pentru şi împotriva lui Arie.Johannes Skolastikos. Orientarea mai moderată a lui Caecilian. al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol (381) condamnă definitiv arianismul. convocat de Constantin. ci şi una de natură politică. Ortodoxia devine nu o simplă chestiune religioasă. militează pentru independenţa puterii spirituale faţă de cea temporală. În 325 conciliul de la Niceea. Ioan Scolasticul . prima creaţie divină. se structurează în dreptul canonic. mai târziu expusă şi conturată într-un nomocanon. episcopul Milanului. asemănător întru fiinţă. Papa Siricius exprimă pretenţia ca statuta sedis apostolicae să aibă aceeaşi putere şi obligativitate în întreaga creştinătate precum canoanele. ci adoptat de Dumnezeu). Arie a fost excomunicat şi demis în 318. La întrupare. hotărâri ale sinoadelor. după episcopul Romei. zămislită înaintea vremurilor din nimic. În aceeaşi vreme. S-au format două tabere. După edictul de la Thessalonic (380) care interzicea arianismul în jumătatea orientală a imperiului. deci nu unul în fiinţă. a fost recunoscută de Constantin. biserica din răsărit s-a confruntat cu 9 . Ambrozie. Cele două forme sunt reunite: în apus decrete papale şi hotărâri ale conciliilor.Dreptul în epoca analizată se sprijină pe autoritatea apostolilor. în vreme ce decretele episcopilor romani dobândesc importanţă mai mare. După victoria asupra arianismului. Dionysius Exiguus.crează o „sinagogă“ după modelul lui „Corpus uris Civilis“ al lui Iustinian. Conflicte şi dispute dogmatice În 311 apare schisma în biserica africană. Arie. căreia i se opunea partidul radical-rigorist al donatiştilor. Hristos ar fi primit trup omenesc şi a fost făcut Dumnezeu ca urmare a luptei sale pentru perfecţiune. şi-a făcut formaţia teologică în Antiohia (adopţionism . Hristos este logos. cuvântul. în secolul al VI-lea alcătuieşte aşa-numita „Collectio Dionysiana“. la 565 patriarh de Constantinopol . fiind puse astfel bazele doctrinei bizantine cu privire la raporturile dintre biserică şi stat (cezaro-papism). în răsărit legea imperială şi canonul (nomocanon). În 358 la sinodul de la Ankara arienii impun înlocuirea conceptului cu cel de homoiusios. presbiter în Alexandria. Collectio canonum et decretalium. proclamă principiul homousiei. Patriarhul Constantinopolului dobândeşte al doilea rang în biserică.

„De consolatione philosophiae“ a fost scrisă în închisoare. chiar zone din Asia Mică au rămas credincioase monifizismului. natura umană fiind precumpănitoare. ci şi o importantă victorie politică. Nestorie susţinea doctrina antiohiană. Faptul anunţa viitoarea luptă pentru supremaţie dintre cele două biserici. Opera sa fundamentală. în secolul al V-lea. potrivit căreia cele două naturi ale lui Hristos sunt distincte. devine mentorul unor generaţii ulterioare în mai toate disciplinele. în afară de păcat. Neoplatonismul care a influenţat mai ales mistica (Dionysius Areopagita) îl are. Disputa i-a avut ca protagonişti pe patriarhul Constantinopolului. Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma celor două naturi ale lui Hristos. deosebirea dintre ele nefiind distrusă prin unire. papa păstrând doar primul rang onorific în biserica creştină datorită vechimii scaunului său. Cele două naturi sunt complete şi nedespărţite. patrician roman. Boetius. de o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu oamenii după umanitate. Teologia patristică Patristica sau patrologia îşi trage numele de la părinţii bisericii. Noua formulă (dyophisitism) combătea astfel atât nestorianismul. având suflet raţional şi trup. ea fiind posibilă prin aceea că Iisus este Dumnezeu adevărat şi deopotrivă om adevărat. cel care a accentuat primatul bisericii romane.problema cristologică cu privire la raportul naturii divine cu cea umană a lui Iisus Hristos. Doctrina bisericii a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos a fost definită printr-o mărturisire de credinţă: Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. cât şi monofizismul. În Apus. a trimis delegaţi la acest sinod. Se poate spune că epoca patristică se întinde până la Boetius 10 . Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două naturi are însemnătate şi pentru chestiunea mântuirii. păstrându-se însuşirea fiecăreia într-o singură persoană. Treptat filosofia se transformă în teologie creştină. Chiril. Nestorie şi pe cel al Alexandriei. titlul onorific al scriitorilor bisericeşti. Urmarea a fost că Egiptul şi Siria. În lupta contra lui Nestorie a apărut şi secta monofizită care propovăduia doar natura divină a lui Hristos. Constantinopolul a câştigat nu doar o victorie dogmatică. Prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon se proclama egalitatea între scaunele episcopale din Roma şi Constantinopol. Papa Leon cel Mare (440-461). distanţându-se astfel de Constantinopol. Filosofia sa se sprijină pe Aristotel şi neoplatonism şi este tivită cu spiritualitate creştină. Sinodul al treilea din Efes (431) a dat câştig de cauză lui Chiril care susţinea unitatea naturilor divină şi umană în persoana lui Hristos. ca reprezentant pe Proclus (+485).

Ravenna era locul de desfăşurare a luptei în trei. născut în 354 în Thagaste în Numidia ca fiu al unui funcţionar roman şi al unei mame creştine. orator. cunoscut drept „părintele ortodoxiei“. un tradiţionalism teocratic şi o nouă instituţie spirituală. Destrămarea puterii imperiale a avut ca rezultat în Apus o descentralizare a autorităţii. organizarea creştină reflectă tot mai mult caracterul autoritar al cârmuirii 11 . pe când împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocratic asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase. când Odoacru a reuşit să pătrundă în oraşul aparent inexpugnabil.o fortăreaţă care se putea bine aproviziona prin portul apropiat. Grigore de Nyssa (+395). convertirea la creştinism). Ambrosie de Milano (+397). Honorius părăseşte în 402 Roma. capitala regatului ostrogot şi centrul occidental al Imperiului roman de Răsărit.cunoscuţi ca cei trei capadocieni. lăsând libertate de variaţie evoluţiei locale şi regionale. devine profesor de retorică la Milano şi intră în legătură cu Ambrosie. Grigore de Nazianz (+391) . Aurelius Augustinus (Sf. „Confessiones“ constituie prima autobiografie creştină (căutarea adevărului în filosofie. a fost reşedinţa ultimilor împăraţi romani din Apus. găsind în izolata Ravennă . O dată instaurat ca religie oficială a imperiului. În secolul al VI-lea. „De civitate Dei“. În Apus. Moare în 430 în timpul asedierii reşedinţei sale episcopale. Secolele IV-V sunt însă cele mai rodnice din literatura paleocreştină şi stau sub semnul „bizantinilor“. Classe. maniheism. guvernator al Italiei.şi într-o anumită măsură după Grigore cel Mare. astrologie. fratele lui Vasile. şi Ioan Hrisostomul (+407). este numit – împotriva voinţei sale .preot (391) al oraşului Hippo Regius. constituie o combatere a păgânismului politeist şi a filosofiei neoplatoniste. Principiul autorităţii nu era străin creştinismului. distingându-se aici Athanasie din Alexandria. dispusă la compromis. Ravenna Felix. renumit ca predicator. în 22 de cărţi.care îşi asuma prerogativele epocii de aur trecute . Conflictul se disputa între un liberalism laic luminat. dusă de un rege barbar. Întors în Africa. un împărat bizantin . a fost ales în 374 episcop de Milano. iar în biserica răsăriteană până în secolul al VIII-lea. campion al culturii romane. Ieronim de Stridon (+420) din Dalmaţia este cel care a realizat „Vulgata“. Ravenna a rezistat barbarilor doar până în 476. aşa cum apare pe monedele romane. Opera sa fundamentală . dualism. Augustin realizând o schemă antagonică: civitas Dei şi civitas terrena. cu o slabă forţă militară. apoi Vasile din Caesareea (+379).în mijlocul unui ţinut mlăştinos . sub protecţia împăraţilor. dar cu o mare înrâurire bazată pe succesiunea apostolică. de ale cărui predici a fost influenţat. Augustin). devine în 395 episcop şi supravieţuieşte aici invaziei vandalilor.şi un pontif roman. trebuind să contracareze arianismul. născut la Trier.

Nimeni nu voia. era foarte potrivită pentru a reda principiul autorităţii imperiale. Filosofi romani creştini. Conceptul bizantin de autoritate se întruchipa în schema arhitectonică şi ornamentală aplicată la Sf. Mai rămânea de văzut ce formă va lua această autoritate şi cine o va exercita. acestea fiind dispuse în formă de uliţă (lawra). Smerenia trebuia arătată nu numai lui Dumnezeu. Viaţa ascetică a fost iniţial lăsată propriei orânduiri individuale. Biserica de tip central. El nu putea nici măcar îndrăzni să-şi aducă ofranda la altar în timpul procesiunii. Axa verticală culmina într-o cupolă ce îl copleşea pe bizantin. Fiecare călugăr avea o colibă (kalia. împărăteasa şi cei situaţi pe treptele de sus puteau să se apropie de altarul divinităţii. În jurul său s-a înfiripat o colonie de anahoreţi. Iustinian. Augustele portrete imperiale din sanctuar îi arătau că. Prin ritualul solemn din biserică şi de la curte bizantinului de rând i se impunea de sus autoritatea. Teologii acceptau autoritatea Sfintei Scripturi şi comentariile făcute de către părinţii Bisericii. interpretare şi reinterpretare a vechilor autori evrei. cu neta ei împărţire ierarhică stabilind locul bărbaţilor şi femeilor. încât la curtea sa cuvintele originalitate şi înnoire se foloseau ca termeni de reproş. doar împăratul. sau nu putea să-şi asume răspunderea deplină. al clerului şi mirenilor. deşi arta. trăia într-o atmosferă atât de statică şi conservatoare. amintindu-i. în afară de cler. aristocraţilor şi oamenilor de rând. sub impresia unei predici din istoria biblică despre tânărul risipitor. Gândirea epocii se exprima printr-o necontenită citare. de umilul său loc în orânduirea lucrurilor. Zidul din jurul coloniei (mandra) 12 . care pretindea autoritatea şi rangul semidivin al vechilor împăraţi romani. Cum toate bunurile materiale erau în puterea Caesarului. mai ales pentru că nu exista o altă cale de urmat. celulă). în toate chestiunile se citau precedente străvechi pentru poziţia luată. Climatul intelectual generat de acest mod de gândire patristică a deschis calea unei ample lupte pentru autoritatea politică şi spirituală. Principalele energii creatoare ale omului bizantin s-au canalizat în expresia estetică. cât şi laică. Doar în artă se mai găsea o anumită libertate şi varietate. ca şi biserica se aflau sub patronajul unic imperial. latini şi paleocreştini. greci. ca Boetius ori Cassiodor. atât spirituală. Sofia şi San Vitale. înalta sarcină de a aduce ofrande îi revenea exclusiv acestuia. ci şi reprezentanţilor săi pământeşti. Apariţia monasticismului Părintele monasticismului este egipteanul Antonius (+356) care. invocau autoritatea lui Platon şi Aristotel în toate chestiunile.imperiale. când se afla în prezenţa autorităţii supreme. se retrage în pustiul de la răsărit de Nil pentru a atinge perfecţiunea creştină şi ia cursul vieţii de ascet.

fiind alungat de aici. unde sufletul se curăţa de păcatul originar. arhitecţi. Lerins şi Marsilia devin rapid mari şcoli ale clerului apusean. prin înfiinţarea primei mânăstiri din Gallia. o mânăstire pentru discipolii săi. teologia simbolică a devenit baza filosofiei creştine. cum este cazul lui Vasile din Caesareea. acţiunea şi succesiunea riturilor a determinat în bună măsură planurile arhitectonice. muzicieni. Viziunile mistice se puteau percepe doar prin simboluri. întemeiază la Monte Cassino viitoarea mânăstire fundamentală a Apusului. Baia romană a devenit baptisteriul creştin. Dacă ştiinţele naturii stătuseră la temelia filosofiei antice. consilierul lui Teoderic.înstrăinarea prin idealul monastic şi asceza exagerată. „Regula Benedicti“ stipulează ora et labora. Sora sa Maria întemeiază în apropiere prima mânăstire de maici. simbolismul mozaicurilor. născut în Pannonia. arhimandrit. care întemeiase o comunitate monastică înaintea alegerii sale ca episcop. Benedict de Nursia (+560). iar bazilica publică era reproiectată pentru tainele bisericii. Honoratus (+429) creează o „mânăstire insulă“ la Lerins (Gallia de sud). Martin din Tours. întemeiază la Vivarium (Calabria) o mânăstire. Negarea trupului şi exaltarea sufletului condamnă corporalitatea clasică şi pune accent pe incorporabilitatea abstractă. în apropierea Tebei. În anul 451. Conţinutul de idei. apoi. Cassiodor (+583). Unele personalităţi ale bisericii au fost purtători ai spiritualităţii ascetice. De la mandra derivă şi numele conducătorului călugărilor. care a construit în 323 lângă Tabennisi pe Nil. Misticismul Accentul pus pe simbolism a deschis drumul stilurilor medievale care aveau să vină. calea raţională spre cunoaştere prin revelaţia intuitivă. care studiase la Roma. lângă Poitiers. s-a aşezat ca anahoret la Subiaco.închidea un coenobium (claustrum). 13 . formele sculpturale şi muzicale. a lăsat reguli simple. Johannes Cassian (+435) o mânăstire de călugări şi maici în Marsilia şi scrie „Institutio coenobiorum“. este întemeietorul monasticismului apusean. Augustin îndeamnă clerul din Hippo Regius către „vita communia“. cu scopul de a contracara excesele . pater monachorum. Fizicul era înlocuit de psihic. Conţinutul a secole de speculaţie teoretică s-a îmbinat în strădania practică a nenumărate generaţii de scriitori. dând naştere liturghiei bizantine în Răsărit şi sintezei gregoriene în Apus. după exemplul călugărilor. Coptul Pachom (+346). conciliul de la Calcedon a subordonat mânăstirile fiecărei dioceze autorităţii episcopale. Marea creaţie şi mijlocul din această epocă pentru a reda transcendentul a fost liturghia.

Austrasiei şi Burgundiei. nemulţumită de politica de întărire a autorităţii regale din vremea regentei Brunehilda. Deşi statul franc era confruntat cu lupte interne. Childebert. văduva regelui Sigibert al Austrasiei. După o perioadă de lupte interne purtate între urmaşii lui Chlodovech. bavarezilor şi suebilor. care dorea limitarea întăririi acesteia.Statul franc merovingian şi carolingian. au dezmembrat statul franc (regnum francorum) în patru regate separate. Paris. Clotar al II-lea a confirmat stăpânirea domeniilor şi privilegiile judiciare şi administrative dobândite anterior de către aristocraţie. Războiul pentru supremaţie între cele trei regate france a fost însoţit şi de lupta din interiorul fiecărui regat între regalitate. Clotar al II-lea şi aristocraţia din Austrasia şi Burgundia.Clodomir. între acestea existând şi deosebiri etnice şi în privinţa componenţei sociale. care a ajuns cel mai puternic stat din Europa apuseană a vremii. în timpul minoratelor urmaşilor săi (573-613). Soissons şi Reims. Prin edictul din 614.potrivit conceptului patrimonial germanic despre stat. Reunificarea regatului în timpul domniei lui Clotar al II-lea (613-629) a marcat în fapt victoria 14 . recunoaştere condiţionată de satisfacerea revendicărilor aristocraţiei neustriene. regentă ulterior şi în Burgundia. profitând de dificultăţile regatului ostrogot aflat în luptă cu Imperiul bizantin. cei patru fii ai săi . regatele Neustriei. Războiul intern a luat sfârşit abia în anul 613. în urma înţelegerii încheiate între regale Neustriei. cu reşedinţele la Orleans. Tendinţele separatiste din cele trei regate au fost accentuate de războiul intern. Clotar al II-lea a fost recunoscut ca rege al statului franc reunificat. fiul acestuia Clotar I a reuşit să reunifice la mijlocul secolului al VI-lea regatul franc. care tindea să-şi sporească autoritatea şi aristocraţie. cucerind Thuringia (531) şi Burgundia (532-534). aceasta fiind înlăturată de la putere şi executată. prin cucerirea aproape în întregime a Galiei romane de către franci. Clotar şi Thierry . Restaurarea carolingiană a imperiului La sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui următor. austrasiene şi burgunde. devenite ulterior. iar la mijlocul secolului al VI-lea şi-a impus dominaţia asupra saxonilor. a izbutit să obţină de la ostrogoţi Provence(536). La moartea întemeietorului statului franc Chlodovech / Clovis (511). condus de dinastia Merovingienilor. cu anumite modificări teritoriale. acesta şi-a continuat politica de expansiune teritorială. s-a constituit şi s-a consolidat regatul franc. Politica regalităţii de întărire a propriei puteri a luat forme violente în timpul reginei Brunehilda.

decăderea puterii regale merovingiene s-a accelerat.între urmaşii săi. Fiul său Dagobert I (629-639). comitele palatului şi şeful cancelariei (referendarul). statul s-a dezmembrat din nou în regatele care nu fuseseră reunite decât într-o formă personală. care au evoluat în noile condiţii ale prefacerii societăţii. între aceştia un rol de seamă avându-l majordomul. „ultimul suveran merovingian“ de facto. precum şi veniturile obţinute din impozite. de care regele putea dispune după regulile de succesiune germanice (france). Organul central de cârmuire îl constituia.marii aristocraţii din Galia. Regii merovingieni.o instituţie publică. ci o posesiune patrimonială regală. puterea regală devenind aproape neîngrădită. în realitate devenise suveranul întregii Galii. au rezultat instituţiile regatului franc. condusă de majordom (administratorul palatului). Abilul act politic al lui Chlodovech de a trece la catolicism (496) i-a asigurat sprijinul bisericii şi a pus bazele alianţei între puterea laică şi cea spirituală. Statul nu mai era considerat . lipsiţi de mijloace de exercitare efectivă a puterii s-au transformat în „regi trândavi“. vămi. ea exercitându-se în toate domeniile vieţii publice. Deşi regele merovingian purta titlul de rex francorum. prin reducerea necontenită a fondului funciar al regalităţii. Creşterea puterii regalităţii merovingiene la sfârşitul secolului al V-lea şi la începutul secolului al VI-lea s-a datorat cuceririi Galiei şi implicit a însuşirii de bunuri şi privilegii. îndeosebi de gruparea aristocraţiei de la palatul regal. format din consilieri (înalţi prelaţi. amenzi judiciare au constituit baza materială a puterii politice şi militare a regalităţii. palatul (sacrum palatium). dregători personali. locul lor la conducerea statului fiind luat de marea aristocraţie funciară. Din a doua jumătate a secolului al VII-lea. împărţindu-l - după cum s-a observat . Locuitorii nu mai erau socotiţi cetăţeni ai statului. aristocraţi franci şi nobili galo-romani). din cauza practicii daniilor în proprietate deplină făcute „fidelilor“ regali (leudes) şi a scăderii vertiginoase a veniturilor regale în urma restrângerii circulaţiei băneşti şi a privilegiilor de imunitate fiscală acordate. Decăderea puterii regale s-a datorat slăbirii bazei sale materiale. Instituţiile statului franc Din contopirea organelor de conducere gentilice cu instituţiile publice romane. Imensa proprietate funciară. La moartea sa. după modelul roman. Principala forţă a puterii regale o constituiau cetele armate alcătuite din aristocraţi şi ostaşi germanici legaţi de rege prin jurământ de 15 . ci supuşi personali ai regelui.ca în epoca romană . a încercat să stăvilească acest proces în interesul întăririi autorităţii regale.

exponenţi ai intereselor marii aristocraţii. Victoria i-a permis să refacă unitatea statului franc. capabili de a purta armele. de la al cărui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. purtată acum de majordomii regatelor respective. apoi o subdiviziune a unui ţinut. Ele aveau caracterul unui tribunal popular local la care participau atât franci. Comitele cumula atribuţii militare. Adunările generale şi locale îşi aveau originea în vechea adunare a poporului a triburilor germanice. pe care regele o consulta în problemele fundamentale ale ţării. fiscale şi administrative. daruri. fiind ajutat de un locţiitor (vicarius) şi de agenţi executivi. Carol Martel (715-741). reprezentant al regelui într-un ţinut (civitas. cât şi galo-romani. răsplătiţi prin prăzi de război. care s-a realizat sub forma conducerii efective a Galiei de către majordomul Pepin al II-lea al Austrasiei şi a recunoaşterii autorităţii pur nominale a regelui Neustriei. fusese redusă ca urmare a sporirii autorităţii regale şi a formării unor instituţii noi la rolul unei inspecţii militare. Carol Martel a 16 .credinţă (antrustiones şi leudes). pagus) care păstrase de obicei limitele vechii circumscripţii administrative romane. puterea efectivă era exercitată de majordomi. funcţia de majordom al celorlaltor două regate. În lupta pentru preponderenţă dintre regatele Neustriei. aceştia comandând cetele de războinici din mai multe comitate. mai ales lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). După moartea lui Pepin al II-lea. Instaurarea dinastiei carolingiene În statul merovingian. numită după data convocării „Câmpurile din Martie“. Austrasiei şi Burgundiei. danii funciare şi slujbe. regiune în care s-a menţinut mai mult decât în alte regiuni ţărănimea francă liberă. Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele (comes. Adunările locale (mallus) se ţineau în fiecare „sută“ (centena). Locul ei a fost luat treptat. îndeosebi ale celor de la palat. de adunarea marilor proprietari laici şi ecleziastici (placitum). cu atribuţii militare. funcţia de majordom al Austrasiei a fost preluată de fiul său natural. Pepin al II-lea a înfrânt pe neustrieni la Tertry (687). Adunarea generală anuală a tuturor francilor liberi. denumire ce desemna iniţial un grup de 100 de familii. pe măsura avansului procesului de feudalizare a societăţii france. Ea s-a păstrat vreme mai îndelungată numai în Austrasia. aleşi din rândurile familiei Arnulfilor. Concomitent cu comitele existau şi duci (duces). În Galia francă existau circa 120 de comitate. în condiţiile completei decăderi a autorităţii regale. de asemeni. judiciare. S-a păstrat. grafio). Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol crescând a revenit majordomilor din regatul Austrasiei. Thierry al III- lea.

căruia nu-i mai lipsea decât titlul de rege. Alianţa dintre Pepin cel Scund şi papă. care a depus pe ultimul rege merovingian Childeric al III-lea şi l-a ales ca rege pe Pepin cel Scund. papa Ştefan al II-lea. a fost urmată de două expediţii france împotriva longobarzilor în 754 şi 17 . alamanilor şi frizonilor. procedeu inaugurat de carolingieni şi continuat de către capeţieni. Pepin a convocat în noiembrie 751 o adunare a aristocraţiei şi înalţilor prelaţi la Soissons. Pepin cel Scund a fost uns cu ulei sfinţit de către episcopi. Cu această încuviinţare a papei. Fiul său Pepin cel Scund. deşi arabii şi-au păstrat poziţiile în Septimania şi să mai facă incursiuni de pradă în sudul Galiei şi în anii următori. căruia papalitatea îi uşurase şi consacrase ascensiunea la tron. rămas din anul 747 majordom unic şi cârmuitor efectiv al regatului. cârmuind ca majordom unic. Papa ar fi răspuns. Cu prilejul plecării papei în Galia. potrivit analelor france. Prin luptele purtate în răsăritul şi nordul regatului. iar prin victoria repurtată împotriva arabilor la Poitiers (732) a oprit expansiunea acestora la nord de Pirinei. dar după moartea acestuia nu a mai aşezat pe tron vreun alt suveran merovingian. a trimis în 750 o solie papei Zaharia al II-lea. măsuri ce vor fi continuate şi reglementate de urmaşii săi. a căutat ajutor la proaspătul rege al Galiei. act prin care împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit papei Silvestru I Italia. aflat în bune raporturi cu papalitatea. consolidată prin interese reciproce. pentru a-i afla opinia în legătură cu urcarea sa pe tron. motiv pentru care papa Grigore al III-lea l-a calificat drept subregulus. cancelaria pontificală a recurs şi la celebrul falsificat „Donatio Constantini“. pe care de altfel tot el îl ridicase la domnie. a pregătit înlocuirea la tron a dinastiei merovingiene cu cea carolingiană. După consolidarea puterii sale efective. Pentru a alcătui o oaste numeroasă şi puternică. cu Roma şi restul apusului Europei. Carol Martel a restabilit dominaţia francă asupra bavarezilor. Caracterul quasi-regal al puterii majordomale s-a manifestat şi prin împărţirea regatului între urmaşii lui Carol Martel.restabilit unitatea statului franc. Pepin cel Scund şi Carol cel Mare. Carol Martel a cârmuit îndeosebi în ultimii ani ca un adevărat suveran. Carol Martel nu a mai menţinut funcţia de majordom în Neustria şi Burgundia. Iniţial Carol Martel a recunoscut autoritatea nominală a regelui Thierry al IV-lea (721-737). Pepin cel Scund. că „mai bine este să fie întitulat rege acela care deţine puterea. decât acela care este lipsit de putere regească“. Carol Martel a procedat la masive expropieri de pământuri bisericeşti şi la confiscări de domenii ale aristocraţiei răzvrătite. Ameninţat de către regele longobard Aistolf. pe care le-a acordat fidelilor săi sub formă de beneficii sau danii condiţionate de îndeplinirea serviciului militar şi civil. Apoi pentru a consacra spiritual actul. care nu se putea aştepta la sprijin de la împăratul bizantin iconoclast.

Dominaţia francă era asigurată prin comiţi franci substituiţi vechilor duci longobarzi. ariergarda francă condusă de 18 . În acelaşi timp. francii au făcut în anul 778 o expediţie la sud de Pirinei. desfăşurate în interesul aristocraţiei şi bisericii catolice din statul franc. „patriciul romanilor“ devine dintr-un aliat şi protector un stăpân care tinde să subordoneze din punct de vedere politic papalitatea intereselor sale. Profitând de luptele interne din Spania arabă.756. Regatul longobard şi-a păstrat autonomia în cadrul statului franc. În timpul domniei sale Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de cucerire. După consolidarea puterii sale. dar eşecul din faţa Zaragozei i-a silit să se retragă. Papalitatea. având drept rezultat o extindere fără precedent a statului franc. Pătrunderea oştilor longobarde ale regelui Didier în statul papal şi atacarea Romei. Astfel statul longobard a fost alipit statului franc. au determinat pe papa Adrian să solicite ajutorul regatului franc. Cu prilejul retragerii. în 781 Carol cel Mare încoronând pe fiul său Pepin drept rege al Italiei longobarde. Ducatul Romei şi exarhatul Ravennei au devenit astfel nucleul statului papal. la începutul anului 773. Campaniile de cucerire ale lui Carol cel Mare s-au desfăşurat în Italia. Spania şi regiunile nord-vestice şi sud-estice ale Germaniei. Restaurarea imperiului în timpul lui Carol cel Mare La moartea lui Pepin cel Scund regatul franc a fost împărţit potrivit vechiului concept patrimonial asupra statului între cei doi fii ai săi Carol cel Mare şi Carloman. longobarzii fiind siliţi să cedeze papalităţii exarhatul Ravennei. Pepin cel Scund a recucerit Septimania de la arabi (752-759) şi a restabilit dominaţia francă din Aquitania (760-768) şi în Bavaria (757). regele longobard a fost învins şi în urma asedierii Paviei a capitulat şi s-a predat. care au primit în teritoriile cucerite domenii funciare întinse. prin vasali regali şi detaşamente france. Carol cel Mare luându-şi titlul de „rege al francilor şi al longobarzilor şi patriciu al romanilor“. datorită ajutorul statului franc a eliminat primejdia longobardă şi şi-a lărgit şi consolidat statul pontifical. încheiate cu înfrângerea acestora din urmă. demnităţi militare. În urma campaniei din 773-774. Carol cel Mare a continuat politica de intervenţie dusă de Pepin cel Scund. civile şi posturi ecleziastice. Ducatul longobard de Spoleto a fost şi el alipit în 789 regatului Italiei longobarde. prilejuită şi de această dată de conflictul dintre longobarzi şi papalitate. În Italia. Moartea timpurie a lui Carloman (771) i-a dat posibilitatea lui Carol să refacă fără dificultate unitatea regatului.

în cuprinsul statului franc se aflau reunite Galia. în secolele VI-VII. care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei. expediţii care au durat mai mult de trei decenii (772-804). văzând atmosfera de la Roma. În 649 papa Martin a ţinut un mare conciliu la Roma la care au participat 105 episcopi. Statul franc reunea în cuprinsul său cea mai mare parte a Imperiului roman de Apus. care făcuseră odinioară parte din Imperiul roman de Apus. deţinătorul de drept al tradiţiei imperiale era micşorat teritorial şi frământat de criza iconoclastă. Influenţa spirituală a aripii occidentale a Bisericii s-a extins simultan. care îşi aveau centrul stăpânirii în Pannonia.Hruotland a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de către bascii din Gasconia. la sfârşitul secolului al VIII-lea. cu Barcellona. în folosul monarhului aflat la conducerea statului franc. însoţite de o intensă acţiune misionară a bisericii catolice urmărea un scop întreit: supunerea triburilor saxone. O dată cu formarea regatelor creştine. Un an mai târziu. Constans II a plănuit ca Exarhul Ravennei să-l aresteze pe papă. Prestigiul politic al Bizanţului intră în declin. majoritatea aparţinând bisericii apusene. Erau create în consecinţă condiţiile favorabile restaurării imperiului în Europa apuseană. francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei. Apoi. O rezistenţă crâncenă a întâmpinat expansiunea francă din partea saxonilor. Papalitatea se afla sub protecţia şi supravegherea suveranului franc. Astfel. a schimbat planul. Din perspectivă teologică. Exarhul Olympios. iar papalitatea se opune tot mai mult interferenţei autorităţii seculare şi ecleziastice de la Constantinopol în practicile bisericii apusene. episod care a constituit subiectul poemului epic „Cântecul lui Roland“. Campaniile militare france. punând bazele mărcii hispanice. Bizanţul neputând întreprinde nimic. fiind ocupat de luptele navale cu arabii. papa însă nu s-a supus acestora. papa Martin 19 . nucleul viitoarei Austrii. În urma unor noi expediţii dintre 785-812. mai ales în timpul pontificatului papei Grigore I (590-604). teritoriul nucleu al imperiului. mai multe expediţii între 791-808. autoritatea politică a împăraţilor bizantini a devenit practic inexistentă în apusul Europei. inclusiv Italia. precum şi ţinuturile de la est de Rin care nu aparţinuseră imperiului. şi era totodată cel mai mare şi mai puternic stat din Europa apuseană. în urma cărora aceştia au fost înfrânţi. A reuşit chiar să pornească o expediţie navală în direcţia Siciliei. cotropirea pământurilor şi aservirea ţărănimii libere saxone şi convertirea la creştinism. sinodul s-a aflat sub influenţa dogmelor răsăritene. Episodul s-a încheiat cu moartea naturală a lui Olympios în 652. francii au organizat împotriva avarilor. o parte din ţinuturile lor fiind organizate în „marca avarică“. În acelaşi timp Imperiul bizantin. dorind să obţină independenţa Italiei faţă de Bizanţ. Italia nordică şi centrală şi Spania de nord-est.

Preoţilor de rang inferior li s-a permis să se căsătorească. reprezintă însă o restaurare a Imperiului roman numai cu numele. Rezistenţa papală împotriva decretelor lui Leon a culminat cu o ruptură cu Constantinopolul (730-732). pentru a pune capăt conflictului dintre papa Leon al III-lea şi adversarii săi. canoanele oferind o imagine destul de fidelă asupra vieţii cotidiene. papa l-a încoronat. preot!“ Papa Grigore III (731-741) a condamnat necondiţionat iconoclasmul în sinodul de la Lateran din 731. împăratul Bizanţului credea că poate reglementa rapid disensiunile. trimiţând un sol care să-l aresteze pe papă. Eparhiile Romei din Grecia. procesiunile mascaţilor). ghicitul. brumaliile. „Renovatio Romani imperii“. Papa Sergius I a refuzat să sancţioneze hotărârile din Quinisextum.a fost capturat şi dus la Constantinopol unde i s-a intentat un proces politic. pentru că l-ar fi ajutat pe Olympios. Papalitatea. Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma.in Trullo) care a stabilit canoane ce reglementau diferite aspecte ale organizării bisericii. Mişcarea a slăbit imperiul prin încurajarea conflictelor interne şi exacerbarea diferenţelor faţă de papalitate care a început să abandoneze politica de relativă fidelitate faţă de Bizanţ şi să caute o alianţă cu francii. unde a murit în 655. în Crimeea. punând accent deosebit pe morala creştină a mirenilor şi clerului. nutrea visul unui Imperiu roman de Apus renăscut. Discordia la care s-a ajuns între cele două aripi ale Bisericii a atins proporţii critice în timpul domniei împăratului Leon al III-lea care a fost adeptul iconoclasmului. Papa a fost exilat la Chersones. în vreme ce poziţia papei se consolidase. Miliţiile din Roma şi Ravenna s-au împotrivit actului salvându-l pe papă. sau al II-lea Trullan . deoarece ea a avut loc în condiţii 20 . Dalmaţia. fiind acuzat de înaltă trădare. după cum o caracterizează o bulă sigilară de pe o diplomă emisă de Carol cel Mare. În mod asemănător au fost judecaţi şi alţi adeversari politici şi religioşi ai imperiului. Papa Grigore II (715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III. al V-VI-lea. totodată. privilegiile posesiunilor papale din peninsulă fiind retrase. Flota lui Leon III a acţionat de îndată în zona coastelor Italiei. iar impozitele au început să fie vărsate în visteria Bizanţului. care a răspuns: „eu sunt basileu şi. iar poporul roman l-a aclamat potrivit tradiţiei romane pe suveranul franc ca împărat roman la 25 decembrie 800. Diferite practici au fost condamnate din considerente morale sau pentru că aveau origine păgână (calendele. Iustinian II. desprinsă de Bizanţ. dar autoritatea imperiului nu mai avea fundamentul scontat în Occident. Calabria şi Sicilia au fost transferate sub jurisdicţia patriarhului constantinopolitan. În 691/692 a avut loc un conciliu (Quinisext. întrevăzând încercarea de a impune bisericii apusene rânduielile celei răsăritene. ale ritului.

stăpânind în timp teritoriile germanice de la Rin până la Elba. Pepin şi Ludovic. Imperiul carolingian nu includea decât o parte din Imperiul roman de Apus. care reprezenta un compromis între ideea unităţii imperiului şi practica succesiunii patrimoniale. Galia. O revoltă a fiilor săi mai mari. Lothar. Spania nord-estică. Prin structura sa teritorială şi instituţiile sale politice noul imperiu era în fapt un imperiu franc carolingian. cu titlul de împărat unicului moştenitor în viaţă. fapt petrecut în 812. dar înlăturarea Irinei de la domnie (31 octombrie 802) a amânat chestiunea recunoaşterii imperiului apusean. statul şi titlul de împărat reveneau fiului cel mare. Încoronarea lui Carol cel Mare la Roma a afectat considerabil Imperiul Bizantin. a reglementat problema succesiunii la tron la scurtă vreme după ce a ajuns la tron prin Ordinatio imperii din anul 817. l-a silit în 830 pe Ludovic cel Pios să confirme Ordinatio imperii din 817. un suveran şovăielnic. statul carolingian revenind în întregime. Spre sfârşitul domniei. hotărâse să împartă statul în trei regate distincte. iar celorlalţi doi fii. Slăbirea şi dezmembrarea imperiului carolingian a avut loc în timpul domniei fiului lui Carol cel Mare. lui Ludovic în anul 814. Recăsătorirea lui Ludovic cel Pios şi naşterea unui nou fiu. de sine stătătoare care urmau să revină fiilor săi: Carol. prin division regnorum din 806. Pepin şi Ludovic. Lothar. deschizându-se în doctrina politică medievală problema celor doi împăraţi. cu titlul de regi. la fel ca şi sistemul patrimonial au determinat şi dezmembrarea la scurtă vreme a imperiului. Centrul imperiului se deplasase. Ludovic cel Pios a fost detronat şi închis în mânăstire. Carol cel Mare. Slăbirea şi dezmembrarea statului carolingian Compoziţia etnică eterogenă a noii structuri politice. Carol cel Mare ar fi trebuit să obţină confirmarea de către Bizanţ. agravate şi de interesele grupărilor de la curte. Reluarea puterii de către Ludovic 21 . Pepin şi Ludovic. Părăsit de armata sa la „Câmpul minciunii“ în Alsacia (833). Reluarea puterii efective de către Ludovic cel Pios şi o nouă împărţire succesorală (831) au provocat din nou revolta fraţilor mai mari împotriva tatălui. Moartea lui Pepin (810) şi a lui Carol (811) a anulat însă acest proiect. Ludovic cel Pios (814-849). Ludovic cel Pios şi al fiilor săi. supus înrâuririi Bisericii şi anturajului de la palat. şi să cedeze puterea efectivă fiului său Lothar. Prin Ordinatio imperii. o continuare a regatului merovingian. Italia nordică şi centrală. În 802 solia împăratului apusean sosea la Constantinopol. ajungându-se la discordii dinastice. Carol (823) a complicat chestiunea succesiunii şi a împărţirii imperiului.istorice care confereau noului imperiu un caracter cu totul deosebit faţă de vechiul Imperiu roman de Apus. Aquitania şi respectiv Bavaria. tocmai prin structura acestuia din zona mediteraneană înspre Galia şi zonele germanice.

fiind de pe acum puse bazele principatelor teritoriale Franconia. La est de Rin au fost menţinute „ducatele etnice“ (Stammesgerzogtümer). Actul. Lothar. (viitoarea Germanie). Saxonia. ducii. Nici instituţia vasalităţii nu cunoştea aceeaşi amploare. iar lui Carol cel Pleşuv . în 835. lupta a continuat între cei trei fii ai săi rămaşi în viaţă. La sfârşitul secolului al XI-lea. iar Carol în limba „tudescă“.regiunile de la est de Rin. Restaurarea ottoniană.devenit împărat. dar tendinţele sale de a-şi subordona fraţii au dus la coalizarea acestora din urmă împotriva sa. Francia Orientis. prin care cei doi fraţi se angajau solemn. Conducător militar şi şef al aristocraţiei regionale. Procesul de feudalizare se afla într-o fază incipientă aici. Imperiul şi papalitatea .cel Pios (834) a fost urmată în anii care au succedat de noi reglementări succesorale. Lothar. lui Ludovic Germanicul . stăpâni peste o etnie şi reprezentanţi ai aristocraţiei de sânge. spre deosebire de Francia Occidentis. Prin tratatul de la Verdun (843). Alianţa dintre Ludovic şi Carol a fost confirmată în 842 prin jurământul de la Strasbourg. reprezintă şi un important monument lingvistic. pentru a fi înţeles de ostaşii romanici din Francia Occidentis. la moartea lui Ludovic Copilul). adică în vechea franceză. care corespundeau vechilor uniuni tribale existente în faza anterioară cuceririi france. devenite ulterior Lotharingia sau Lorena. Lui Lothar i-au fost atribuite Italia şi ţinuturile cuprinse între Rhône şi Rin. din cauza slăbirii puterii centrale. La scurt timp după stingerea dinastiei carolingiene în Germania (în anul 911. ca fiu mai mare. statul franc carolingian (Francia) a fost împărţit în trei state separate.ţinuturile de la vest de Rhône şi Meusa. Ludovic în limba „romană“. Lothar a fost înfrânt în bătălia de la Fontenoy (841). şi – potrivit reglementărilor din Ordinatio imperii . în timpul cărora au murit Pepin (838) şi Ludovic cel Pios (840). în urma tratatului de la Verdun (843). precum şi a atacurilor maghiare şi normande. ca şi de noi conflicte şi împăcări între împărat şi fiii săi. înţeleasă de cei din Francia Orientis. 837 şi 839. deţin controlul unor regiuni întinse. care 22 . ducele reuşeşte să supună clerul autorităţii sale şi aspiră la ereditatea funcţiei. adică Francia Occidentis (viitoarea Franţă). Ludovic şi Carol. Suabia şi Bavaria.lupta pentru investitură Premise La originea statului german medieval stă desprinderea teritoriilor cuprinse în Francia Orientis din statul carolingian. adică germana veche. reprodus în cronica contemporană a lui Nithard. După moartea lui Ludovic cel Pios.

a fost ales de către aristocraţia franconă şi saxonă ducele Franconiei. regina văduvă a Lombardiei.constituiau o mare primejdie. Henric a încheiat un armistiţiu cu maghiarii pe nouă ani. condus competent de către Henric I şi fiul său Otto I. perioadă în care a transformat multe din orăşelele germane în oraşe fortificate. Pe lângă faptul că a fost un suveran capabil şi ambiţios. dotate cu armate antrenate de cavaleri. În 912. ceea ce reiese din numirea clericilor în funcţii înalte. încorporând statului teritorii care aparţinuseră acestora. Incursiunile ungare în regiunile estice şi sudice ale regatului nu au putut fi însă oprite. Otto consolidează regatul acordând ducate rudelor şi curtenilor credincioşi. Bavaria. ca rege. incitaţi de fratele său. din activităţile sale misionare la răsărit de Elba. Astfel. Otto I cel Mare era şi un ardent susţinător al bisericii romane. Henric I Păsărarul al Germaniei (919-936) a fost primul din linia saxonă a regilor germani. În anul următor. numit Otto cel Mare (936- 973). Otto I. a trebuit să zdrobească din nou o rebeliune a nobililor conduşi de fiul său Liudolf şi să stopeze o invazie maghiară în 955 la Lechfeld lângă Augsburg. Henric I Păsărarul a fost primul care a creat o Germanie unificată şi . Otto cel Mare a căutat să subordoneze biserica autorităţii statului. În urma decesului lui Conrad I. împotriva lui Berengar al II-lea care uzurpase regatul.cu toate că nu a primit niciodată coroana imperială . dar şi din campaniile sale militare între 951-952 în favoarea papei Ioan al XII- 23 . Conrad I (911-918). devenind astfel conducătorul Italiei de nord. Henric I şi-a consolidat poziţia în regat şi a obţinut de la ducii germani promisiunea alegerii fiului său Otto ca rege. Henric a fost ales rege de către nobilii franconi şi saxoni. Atunci când maghiarii au atacat Thuringia în 933. În anul 951 a înaintat în marş spre Italia. După ce a supus nobilii răsculaţi. Regele german i-a înfrânt pe danezi în anul următor. pentru a o ajuta pe Adelaide. Otto I l-a înfrânt pe Berengar şi s-a căsătorit cu Adelaide. Suabia şi Lotharingia au refuzat la început să-l recunoască în această calitate. Pregătirile sale militare au fost probate cu succes în războiul contra venzilor din 929. Henric obţinând recunoaşterea sa de către toate ducatele germane abia în anul 925. Regatul francilor de est (Germania). Henric I Păsărarul i-a respins definitiv. el izbutind să impună şi ducilor Bavariei şi Suabiei recunoaşterea sa.este considerat drept unul din „sfinţii împăraţi romano-germani”. Restaurarea ottoniană Lui Henric i-a urmat la tron fiul său. Întors în Germania. a avansat treptat înspre cea mai mare putere a Europei vremii. dar a ajutat răspândirea creştinismului în regat. Henric i-a succedat tatălui său ca duce de Saxonia.

cel electiv şi cel ereditar. ci un simplu barbar. primii doi regi saxoni au izbutit să pună bazele unei dinastii proprii care avea să dăinuiască pentru mai bine de un secol (919- 1024). Otto a mai intervenit în Italia în anul 962. iar bula sa poartă inscripţia renovatio regni Francorum. Astfel. Otto a păstrat capitala la Aachen. Ioan al XII-lea a reuşit să fugă. Otto cel Mare a respins titlul de imperator Romanorum în favoarea celui de imperator augustus. şi că nu putea fi vorba de o căsătorie cu o fiică din familia imperială. Acest curs a antrenat regalitatea germană pentru trei secole într-o politică italiană. o solie. regele Franţei. împotriva lui Berengar al II-lea de Ivreea. În spiritul tradiţiei carolingiene de dominaţie politică în Italia şi de exercitare a controlului asupra autorităţii pontificale. a luat drumul Constantinopolului. Înainte ca Otto cel Mare să poată interveni în sensul reinstalării lui Leon. făcând apel la două principii aparent contradictorii. ci a expus şi dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o Porphyrogenetă. În 968. papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Otto. conform tradiţiei carolingiene. o soră de-a împăratului. Urmând modelul bizantin. transmiţându-i-se că împăratul său nu este împărat roman. şi de cele mai multe ori păgubitoare intereselor societăţii şi însăşi regalităţii germane. În 972. reuşind ca deja în 967 să suprime o rebeliune condusă de vărul său Henric al II-lea. străină. Otto cel Mare poate însă mijloci căsătoria între fiul Său şi prinţesa bizantină Theophano. oferindu-i titlul imperial (2 februarie 962). Ioan al XII-lea a murit subit de paralizie şi a fost succedat de Benedict al V-lea.lea. care să aducă astfel Imperiului german Italia de sud drept dotă. dar după plecarea lui Otto în Germania s-a întors şi s-a răzbunat pe aderenţii lui Leon. Otto nu a cerut doar recunoaşterea imperiului apusean. Otto I a impus asocierea fiului său minor la domnie şi apoi proclamarea acestuia ca rege în anul 967. După încoronarea lui Otto ca împărat. Ioan al XII-lea a conspirat însă împotriva lui. condusă de episcopul Liutprand din Cremona. Otto a reuşit să obţină controlul asupra Lorenei (Lotharingiei). înlăturându-l pe Berengar. Curtea bizantină l-a tratat pe Liutprand ca pe un captiv. şi interpretarea imperiului ca superregalitate. fiind atacat de Lothar. Otto al II-lea (967-983) a continuat politica realistă a tatălui său. Otto I cel Mare a negociat fără succes însă cu împăratul bizantin Nikephoros al II-lea Phokas o alianţă între Bizanţ şi Imperiul german. Drept recunoaştere a meritelor şi serviciilor sale. Otto a convocat un conciliu care l-a depus pe papa Ioan în anul 963 şi la ales pe Leon al VIII-lea drept nou papă. Doi ani mai târziu. acuzându-l că şi-ar fi asumat prerogative papale. Otto al II-lea a atacat 24 . „născută în purpură“. ducele Bavariei.

Salerno şi Tarent. dar a fost înfrânt zdrobitor de bizantini şi sarazini la Cotrona în anul 982. apoi crearea de structuri bisericeşti în Polonia (1000) şi Ungaria (1001) legate nemijlocit de Roma şi nu de biserica imperială germană dovedesc seriozitatea cu care Otto al III-lea îşi urmărea planul. la cererea papei. purtând lupte împotriva bizantinilor din sudul peninsulei. Henric a fost încoronat ca împărat de către papa Benedict al VIII-lea. iar el ca împărat să reunească puterea laică şi ecleziastică. precum şi bunica sa Adelheid (+999) au meritul de a fi stabilizat situaţia în timpul minoratului lui Otto al III-lea. care a adus rafinamentul şi cultura bizantine la curtea germană. revendicând astfel puterea universală. Henric al II-lea nu a abandonat aşadar ideea imperială. recâştingând astfel Boemia. Otto al III- lea a murit fără a avea urmaşi. este din punct de vedere istoric- constituţional de o importanţă deosebită. În acelaşi timp. ceea ce va avea importanţă şi pentru viitor. Soţia sa. Henric a fost ales de ducii germani ca succesor. să fie de acord cu unirea Burgundiei cu Germania după moartea acestuia. La alegere au participat pentru prima dată şi mai marii bisericii. având Roma drept capitală. Din 1004 până în anul 1018. Ajungerea pe tron a lui Henric al II-lea cel Sfânt (1002-1024). introducerea de funcţii şi demnităţi precum şi a ceremonialului de curte de inspiraţie romano-bizantin. dar a pus accent pe expresia carolingiană a acesteia. abandonând universalismul la care se încumetase înaintaşul său. Ideea creării unei monarhii universale nu-şi avea însă un temei concret în realităţile politice ale vremii. Când vărul său. Henric a întreprins o a treia expediţie în Italia. răscoala slavilor a zădărnicit misiunea de creştinare întreprinsă între Elba şi Oder. dobândind Capua şi Salerno. regele Poloniei. a ultimului împărat din dinastia saxonă. sub influenţa arhiepiscopului de Reims Gerbert de Aurillac a dezvoltat un concept imperial şi de conducere politică ce a fost cel mai adesea calificat drept nerealist. În 1004 Henric a invadat Italia şi a fost încoronat ca rege al Lombardiei. În 1021. prin renovatio imperii Romanorum. Mutarea reşedinţei sale pe Aventin. dobândind posesiunea asupra Neapolelui. l-a convins pe Rudolf al III-lea regele Burgundiei. dar care a constituit şi o culme a politicii imperiale. îmbrăţişând interpretarea romană a ideii imperiale. Otto al III-lea (983-1002).apoi sudul Italiei. împăratul eşuând în cele din urmă mai ales din cauza opoziţiei populaţiei Romei care în 1001 s-a răsculat împotriva sa. După o a doua campanie în Italia (1013/1014). Theophano (+991). El s-a îndepărtat de linia politică a înaintaşilor săi. 25 . Reîntors în Germania. Henric al II-lea a purtat războaie intermitente cu Boleslav I.

Renumit prin evlavie, Henric al II-lea cel Sfânt a activat în sensul
reformării Bisericii şi a întemeiat mai multe mânăstiri, episcopia
Bamberg şi şcoli, pentru meritele sale fiind canonizat în 1146.
La tron i-a succedat Conrad al II-lea (1024-1039), întemeietorul
dinastiei salice sau francone. Conrad al II-lea, înainte de a fi ales
împărat fusese duce de Franconia.
Conrad a suprimat revoltele din nordul Italiei, devenind în 1026 rege al
Lombardiei, a moştenit regatul Burgundiei de la Rudolf al III-lea, iar
papa l-a încoronat ca împărat în 1027. Conrad a transmis puterea
fiului său, viitorului împărat Henric al III-lea, urmaşii săi conducând
imperiul până în 1125.
Henric al III-lea, numit cel Negru, rege (1028-1056) şi împărat (1039-
1056), a impus ducelui Bretislav al Boemiei suzeranitatea sa în 1041,
profitând de conflictele pe care acesta le avea cu Polonia. Între 1043 şi
1045 Henric a dus o campanie încununată cu succes pentru a reîntrona
pe regele Ungariei, această ţară devenind implicit vasală Germaniei.
Henric s-a preocupat îndeaproape de reformarea Bisericii. În 1046 a
întreprins o campanie în Italia, îndreptându-se spre Roma, pentru a
pune capăt conflictului iscat între trei pretendenţi rivali la scaunul
pontifical. Îndepărtând pe cei trei antipapi, a numit un episcop
german, cunoscut cu numele de papă Clement al II-lea. Acesta l-a
încoronat în 1046 pe Henric ca împărat. În anii următori a mai numit
alţi trei papi, toţi germani. În spaţiul german s-a confruntat însă cu
numeroase răzmeriţe şi rebeliuni. Henric al III-lea a sprijinit
demersurile Bisericii de a pune capăt abuzurilor clerului, sporind şi
prerogativele papale, ceea ce a adus dezavantaje fiului său Henric al
IV-lea.
Henric al IV-lea (1056-1106), născut la Goslar, a succedat tatălui său
la vârsta de şase ani, în decursului minoratului mama sa fiind regentă.
La vârsta de 15 ani, în 1065, a zdrobit o răzmeriţă în Saxonia, vreme
în care izbucnise şi conflictul între împărat şi papă pentru putere
temporală în imperiu.

Lupta pentru investitură
Disputa majoră între Biserică şi imperiu din secolele XI-XII cu privire la
rolul jucat de principii laici în cadrul ceremoniilor prin care episcopii şi
abaţii erau instalaţi în funcţie a dus la fenomenul luptei pentru
investitură. Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu nu
a fost doar o luptă politică, ci şi o înfruntare de principii.
Practica investirii laicilor s-a dezvoltat în evul mediu timpuriu, atunci
când regii şi împăraţii au încercat să-şi atragă bogăţia şi autoritatea
prelaţilor, oferindu-le în schimb protecţie. Practica a constituit de
aceea o excrescenţă organică a sistemului feudal, în care prelaţii erau

26

adesea deopotrivă conducători seculari şi în consecinţă, în această
calitate, vasali ai regelui. Principii laici erau adesea mai preocupaţi de
loialitatea episcopilor şi abaţilor decât de moralitatea acestora.
Spre mijlocul secolului al XI-lea, mişcarea de reformare a Bisericii s-a
afirmat mai ales în regiunile Franţei şi Germaniei. Recunoscând că
investitura laicilor nu era concordantă cu vechile legi ale Bisericii,
reformatorii au atribuit acestei practice morala scăzută a clerului din
vremea lor, mai ales simonia - goana după slujbe şi vânzarea slujbelor
ecleziastice - şi concubinajul. Într-adevăr clerul se laicizase, în funcţiile
bisericeşti şi mânăstireşti aflându-se oameni fără vocaţie religioasă,
ceea ce ameninţa prestigiul clerului. Pe de altă parte, feudalizarea din
interiorul Bisericii a scos la iveală tendinţele centrifuge ale clerului înalt
faţă de scaunul papal.
Mişcarea de reformare a Bisericii a fost promovată la Roma în timpul
pontificatului papei Leon al IX-lea, un adept al reformei de la Cluny,
sprijinit în a fi ales papă chiar de către Henric al III-lea (1039-1056).
Împăratul îmbrăţişase idea reformării Bisericii fără a-i bănui
consecinţele. Papii au devenit în curând forţa locomotorie a reformei.
Investirea laicilor a fost condamnată de papa Nicolae al II-lea, în 1059,
care în acelaşi timp l-a exclus pe împărat de la participarea efectivă la
alegerile papale. Când în 1075 papa Grigore al VII-lea a interzis expres
orice investire laică, a provocat furia împăratului Henric al IV-lea.
Astfel s-a dezlănţuit cel mai violent episod din întreaga controversă,
deoarece papa şi împăratul s-au angajat într-o serie de depoziţii
reciproce şi excomunicări. Această ciocnire frontală a luat sfârşit o
dată cu moartea papei Grigore în exil în 1085 şi cu aparenta înfrângere
a campaniei acestuia împotriva investirii laicilor.
Cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085) se deschidea o nouă etapă în
afirmarea puterii spirituale. Papa şi-a expus programul său în Dictatus
papae (1074), cu 22 de teze în care se sublinia întâietatea pontifului în
raport cu puterea laică şi se definea caracterul autorităţii de la Roma:
„episcopul roman înscăunat canonic prin meritele Sf. Petru - al cărui
urmaş se considera - dobândeşte negreşit sfinţenia“; „el singur în
lume este numit papă“; „el nu poate fi judecat de nimeni“; „sentinţa
dată de el nu poate fi respinsă de nimeni, el singur poate respinge
sentinţa tuturor“. Acestea erau postulate care adânceau doctrina
infailibilităţii papale. Papa putea, prin tezele dictatului, să dispună de
însemnele demnităţii imperiale, putea întrona şi detrona împăraţi şi
dezlega pe supuşi de jurământul de fidelitate faţă de suveran. Papa
alesese bine momentul expunerii principiilor sale: minoratul lui Henric
al IV-lea dusese la slăbirea puterii centrale, iar slavii de pe Elba se
răsculaseră (1057).
În ciuda unui decret papal care interzicea numirea funcţionarilor
ecleziastici de către împărat, Henric a numit în 1075 prelaţi în mai

27

multe părţi ale Italiei. Fiind admonestat de papa Grigore al VII-lea,
Henric a convocat în 1076 un conciliu la Worms pentru a-l depune pe
papă. Actul a avut drept rezultat excomunicarea împăratului, papa
dezlegând pe supuşii acestuia de jurământul de credinţă. Nobilii au
format o coaliţie, ameninţând că nu-l vor recunoaşte pe Henric, dacă
nu va obţine iertarea papei în termen de un an (februarie 1077).
Părăsit de supuşi, în iarna anului 1077, îmbrăcat ca penitent, desculţ,
împăratul a stat trei zile în zăpadă în faţa castelului de la Canossa
(nordul Italiei) unde se afla papa Grigore. Abia astfel, obţinând
iertarea papei, Henric a fost readmis în comuniunea Bisericii.
Nobilii germani îl aleseseră totuşi pe Rudolf, ducele Suabiei, pentru a-l
înlocui pe excomunicatul Henric, alegere care a cauzat un război civil.
În 1080, papa a recunoscut regalitatea lui Rudolf şi l-a excomunicat
din nou pe Henric, care la rândul său l-a declarat pe papa Grigore
depus, şi a făcut ca arhiepiscopul italian Giubert de Ravenna să fie ales
în locul acestuia ca papa Clement al III-lea. Rudolf a fost asasinat
în acelaşi ani, iar Henric a recâştigat controlul asupra Germaniei.
Împăratul a înaintat cu trupe în Italia şi a capturat Roma (1084), unde
a fost încoronat ca împărat de către Clement al III-lea. O armată
normandă, condusă de Robert Guiscard, a venit în ajutorul papei
Grigore, alungându-l pe Henric din Roma. Henric al IV-lea a revenit în
Germania unde a fost nevoit să înfrunte mai multe războaie civile,
luptând chiar împotriva propriilor fii. În 1105 a fost luat prizonier de
către fiul său Henric, mai apoi împăratul Henric al V-lea, şi forţat să
abdice. Evadând în anul următor, Henric al IV-lea a solicitat ajutor din
mai multe părţi, inclusiv Anglia, Danemarca şi Franţa. A murit în 1106
la Liege (Belgia), încercând să-şi strângă o oaste.
Henric al V-lea, rege (1098-1125), împărat (1106-1125), a fost ultimul
suveran salic, cel care a extins imperiul şi a pus capăt războiului civil.
Temându-se că succesiunea la tron îi este periclitată, el s-a răzvrătit
împotriva tatălui său, dar după moartea acestuia, în 1106, succesiunea
sa nu mai era disputată. În 1110, Henric a fost de acord să respecte
decretul Papei Paschal al II-lea împotriva investirii laicilor, cu condiţia
respectării dublei investituri. Deoarece pretenţia lui Henric al V-lea a
declanşat furie în rândul clerului, aceasta fiindu-le anunţată în ziua
încoronării, Paschal a refuzat să-l încoroneze. Regele a părăsit Roma,
luându-l pe papă ca prizonier. Pentru a-şi câştiga libertatea, papa a
concedat lui Henric puterea de a investi şi l-a încoronat ca împărat, dar
în 1112 a retractat concesiile făcute. Din 114 în 1121, mulţi principi
germani s-au răzvrătit împotriva lui Henric al V-lea. Deşi nordul
Germaniei era cuprins de revolte, în 1116, Henric a invadat Italia
pentru a lua în stăpânire teritoriile ce fuseseră lăsate papalităţii de
către Matilda, contesă de Toscana.

28

Prin concordat. interesele germane locale au fost în mare măsură neglijate. investiture a fost o problemă fundamentală în controversele galicane din Franţa secolului al XVII-lea. pe care l-a instalat drept antipapă cu numele de Grigore al VIII-lea (+1137). Concordatul a constituit un compromis bazat pe diferenţierea între temporalia (acordarea de bunuri lumeşti) şi spiritualia (demnităţi spirituale) la care s-a ajuns cu ajutorul teologilor şi juriştilor francezi. Henric a încheiat pace în 1121 cu foştii duşmani din interiorul imperiului în Dieta de la Würzburg. Interesul esenţial al Bisericii era de a exclude pe viitor posibilitatea ca conducătorii laici să oficieze serviciul divin. cu sceptru. investindu-l pe episcop. de către papa Gelasius al II-lea (1118-1119). Biserica urma să aibă dreptul de a alege episcopi. care putea conferi feude şi venituri. în calitate de vasal.După ce l-a alungat din Roma pe papa Paschal. Succesorii lui Grigore. Prin dezamorsarea dependenţei faţă de împărat sistemul ecleziastic imperial ottonian a fost eliminat. O dată cu concordatul de la Worms s-a pus capăt primei etape a conflictului pentru supremaţie dintre papalitate şi imperiu. care avea să devină un model cu privire la relaţiile viitoare între Biserică şi conducătorii temporali. iar investitura cu inel şi cârjă episcopală să fie efectuată de către cler. arhiepiscop de Braga. arhiepiscop de Canterbury. episcopii devenind din funcţionari ai imperiului. 29 . Toţi împăraţii erau regi germani. însă îndatoririle şi ambiţiile imperiale. Anselm. având multe idealuri asemănătoare. după moartea lui Paschal în 1118. între care un rol de seamă l-a avut Ivo de Chartres. Alegerile urmau să fie făcute în prezenţa împăratului. simbol fără conotaţii spirituale. Întorcându-se în Germania. care prin concordatul de la Westminster reuşise să încheie lupta pentru investitură şi conflictul între Biserică şi Henric I al Angliei. Astfel. Henric a fost însă din nou excomunicat de succesorul lui Paschal. au fost mai flexibili în încercarea de a găsi soluţii. iar problema a revenit în diverse forme. Se ajungea astfel la o dublă investitură. şi o controversă până de curând în Spania. Henric a fost reîncoronat în 1117 de către Maurice Bourdin. Concordatul de la Worms din 1122 între papa Callistus al II-lea şi împăratul Henric al V-lea a reflectat o soluţie aflată la 1107 de Sf. Biserica nu a ajuns să aibă în evul mediu control deplin asupra numirii episcopilor. vasali ai imperiului. care îi solicitau. Interesul esenţial al regilor era ca episcopii care urmau să devină deopotrivă conducători laici să recunoască autoritatea suveranului laic. O altă urmare a fost sporirea puterii principilor în Germania şi a oraşelor din Italia nordică şi centrală. În ciuda concordatului.

În acest sens. chestiune explicată şi prin dreptul de primogenitură care prima în unele regiuni ale Europei. marşuri lungi peste zone întinse. Germania. cea a luptei între sacerdoţiu şi imperiu. ordin militar creat în timpul cruciadelor. avansul în cercetarea problematicii indică faptul că cruciaţii nu căutau anume cruciadele cu toată gama lor de ameninţări – boli. Cruciadele au fost în parte o reacţie la aceste evenimente. În efortul de a înţelege participarea largă la cruciade şi originea lor. Turcii au pătruns adânc în Imperiul bizantin şi au supus stăpânirii lor mulţi creştini greci. emblema cruciaţilor) s-a aplicat mai cu seamă în secolul al XIII-lea războaielor purtate împotriva păgânilor. de obicei la cererea papei. Familiile rămase în Europa aveau des de luptat pentru a face faţă activităţilor de pe domenii şi 30 . Originea cruciadelor se află în ridicarea politică rezultată din expansiunea turcilor selgiucizi în Orientul mijlociu la mijlocul secolului al XI-lea. Expediţiile au creat deopotrivă oportunităţi comerciale pentru negustorii din oraşele aflate în creştere ale Apusului. când Napoleon I a cucerit Malta de la cavalerii ospitalieri ai Sf. moartea în luptă. departe de casă. a degenerat într-o multitudine de state minore. Prin extensie. Numele de cruciadă (din crux. În secolele XII-XIII conflictul dintre papalitate şi imperiu va cunoaşte o nouă etapă. Istoricii nu au căzut de acord cu privire la data încheierii cruciadelor şi au propus date între 1270 şi 1789. ereticilor creştini si duşmanilor politici ai papalităţii. termenul este folosit pentru a desemna orice război religios sau mişcare politică şi morală. iar armatele cruciate au fost într-un sens braţul militar al politicii papale. cruciadele sunt explicate drept creatoare de zone de expansiune pentru a primi o parte a acestei populaţii aflate în creştere şi drept posibilitate de a oferi o descărcare a ambiţiilor cavalerilor şi nobililor însetaţi de pământ. Au fost însă şi rezultatul ambiţiilor papale de extindere a puterii politice şi religioase. sirieni şi armeni. care ar fi putut deveni un stat puternic. pentru a recuceri Ierusalimul şi alte locuri de pelerinaj din Palestina – prima provincie cucerită de arabi – Pământurile Sfinte. Cruciadele Cruciadele au fost expediţii militare întreprinse de creştinii din vestul Europei începând cu anul 1095. Cucerirea Siriei şi Palestinei de către musulmanii selgiucizi a alarmat creştinătatea apuseană.Drept rezultat. Ioan (ioaniţi). Deşi aceste explicaţii sunt parţial valide. centralizat. mai ales oraşele italiene Genova. aflate sub controlul aristocraţilor. istoricii au scos în evidenţă creşterea puternică a populaţiei europene şi a activităţii comerciale între secolele XII-XIV. Pisa şi Veneţia.

De aici vor ataca alături de trupele împăratului bizantin pe turcii selgiucizi care cuceriseră Anatolia. Hugo Capet). În această zi. Era o societate de credincioşi. Ideea că cruciaţii au câştigat mari bogăţii este greu de justificat. Majoritatea erau din Franţa (Vermadois. vroia să divorţeze. trebuia să cheltuiască echivalentul venitului său pe cel puţin patru ani. Recrutarea a avut loc la sfârşitul anului 1095 şi primele luni ale anului următor. cruciadele fiind o chestiune extrem de scumpă pentru un cavaler care intenţiona să servească în Răsărit: dacă se finanţa singur. În ciuda acestor argumente. Papa Urban a însărcinat apoi pe episcopii prezenţi la conciliu să se întoarcă în zonele în care păstoresc şi să înregimenteze alţi oameni în cruciadă. cruciadele au fost populare. Cruciada I (1095-1099) Cruciadele au început formal marţi 27 noiembrie 1095. din Normadia porneşte şi o armată condusă de Robert. papa Urban al II-lea a ţinut o predică mulţimii de laici şi clerici aflaţi la conciliul de la Clermont. ceea ce va avea urmări serioase asupra destinului celor două ţări. comandată de fratele mezin al regelui Franţei. Grupurile îşi vor parcurge drumul separat şi se vor întâlni la Constantinopol. Conciliul fusese convocat şi pentru că Filip I. iar soţia sa se va căsători cu regele Angliei. A schiţat de asemenea o strategie de bază: grupurile individuale de cruciaţi să-şi înceapă expediţia în august 1096. Va divorţa. iertarea dobânzilor faţă de cămătari. Prima cruciadă s-a conformat în linii mari schemei închipuite de papă. ceea ce se putea obţine doar cu acordul papei.proprietăţi pentru lungi durate de timp. suspendarea urmăririi pentru datorii. fapt care poate fi perceput doar prin înţelegerea societăţii care le-a produs. Răspândirea legendelor despre bogăţiile Orientului a jucat şi ea un anumit rol. sudul Italiei (a normanzilor 31 . având drept ţintă finală recucerirea Ierusalimului. papa a schiţat un plan de cruciadă şi a făcut apel la credincioşi să se alăture rândurilor sale – ideea o avusese chiar Grigore al VII-lea. la fel ca şi concepţia că teritoriile sunt uşor de cucerit. (unul din cei trei fii ai lui Wilhelm Cuceritorul). protejarea familiilor rămase acasă. Promite tuturor bogăţie. Cinci armate nobiliare de bază s-au adunat în vara târzie a anului 1096 spre a porni la cruciadă. eliberarea din şerbie. şi nu în ultimul rând iertarea păcatelor. apoi vor lupta împotriva musulmanilor din Siria şi Palestina. regele Franţei. Fiecare grup se va autofinanţa şi va avea un conducător propriu. pe un câmp în afara zidurilor oraşului Clermont-Ferrand. mulţi cruciaţi crezând că vor obţine mântuirea personală în luptele contra păgânilor. Răspunsul a fost pozitiv şi copleşitor. În predica sa.

originar din Amiens. condusă de Bohemund de Tarent şi Tancred de Sicilia). Peninsula balcanică. Cel mai mare şi mai important grup al cruciaţilor săraci era recrutat şi condus de un predicator cunoscut drept Petru Eremitul. Împăratul Alexios nu le-a deschis porţile.din sudul Italiei şi Sicilia. ceea ce a confirmat suspiciunile acestora că Alexios intenţiona să-i folosească pe cruciaţi pentru a-şi atinge propriile scopuri. Conducătorii nu au fost de acord cu aceste cereri. Oraşul a fost asediat în 21 octombrie 1097. Următorul obiectiv a fost Antiohia. prin tratative separate. Cei puţini rămaşi în viaţă s-au reîmbarcat. au atacat primul obiectiv major. cruciaţii au întâlnit principala armată selgiucidă a Anatoliei la Dorylaeum. În mai 1097. În iunie. În octombrie 1096 au ajuns la Constantinopol. ţinut în prezenţa papei Urban al II-lea. Lorena (Godfroy de Bouillon). în dorinţa de a elibera această ţară şi Sfântul Mormânt. în conciliul de la Piacenza. ducând războaie de cucerire împotriva turcilor selgiucizi. dar nu a fost capturat decât la 3 iunie 1098. Curând după căderea Niceei. Dunăre. le-a oferit însă corăbii pentru a ajunge în Asia Mică. ajung la Niceea unde peste 3000 de creştini au fost masacraţi. Au plecat în cete neorganizate. Deşi au fost preveniţi de bizantini să nu se angajeze în lupte directe cu turcii. Robert de Flandra). Împăratul bizantin Alexios I Comnenul a făcut presiuni asupra cruciaţilor de a-i ceda toate fostele teritorii bizantine care urmau să fie recucerite. Ca rezultat cruciaţii au întâmpinat doar o rezistenţă scăzută de-a lungul restului campaniei în Asia Mică. pentru că nu aveau şanse. capitala turcilor anatolieni. Cruciaţii au fost curând după aceea atacaţi de o armată de 32 . În 1096 cruciaţii au pornit din Apus spre Palestina. deşi majoritatea s-au supus în cele din urmă – primeau de la bizantini corăbii şi provizii în schimbul jurământului de fidelitate -. solii lui Alexios I Comnenul au cerut ajutor contra turcilor. Deşi au fost numeroşi. Paralel cu cruciada nobililor s-a format o cruciadă a „săracilor”. La 1 iulie 1097. oraşul s-a predat în primul rând bizantinilor. doar o mică parte a reuşit să ajungă în Orientul mijlociu. cruciaţii au obţinut o importantă victorie aici şi aproape au anihilat forţa turcească. Bizanţul nu le-a acordat încredere. în nordul Siriei. Burgundia şi Flandra-Frizia (condusă de o rudă a contelui Flandrei. puţini au supravieţuit ca să vadă capturarea creştină a Ierusalimului în 1099. şi abia apoi cruciaţilor. şi. Armatele nobililor cruciaţi au sosit la Constantinopol între noiembrie 1096 şi mai 1097. pe Rin. prădând pe drum pe evreii care erau cei mai bogaţi. Papa nu prevăzuse entuziasmul popular stârnit de cruciada sa în rândul orăşenilor simpli şi ai ţărănimii. În Peninsula balcanică au atacat oraşele Philipopoli şi Adrianopole. Niceea. Deja în 1095.

cruciaţii au pornit spre obiectivul final în ultima parte a lunii noiembrie 1098. El a creat aici un principat independent de Bizanţ. Bohemund recunoscând suzeranitatea greacă asupra principatului Antiohiei. va duce la pierderea definitivă a Asiei Mici de către Bizanţ. având apărători numeroşi şi bine pregătiţi de asediu. ci l-a consolidat. În mare. Cruciaţii au atacat . deşi în Anatolia interioară selgiucizii au rămas pe poziţie. Laordicea şi Tripoli. Au evitat să atace oraşele şi poziţiile fortificate pentru a-şi păstra forţele. profitând de luptele acestora cu selgiucizi. pericolul normand a scăzut. O săptămână mai târziu armata a ales pe unul din conducători. Acest fapt a creat disensiuni în chiar tabăra cruciaţilor şi a dus la izbucnirea unui război bizantino- normand (1099-1100). în viziunea cruciaţilor oraşul fiind purificat în sângele păgânilor învinşi. cucerind în 15 iunie Ierusalimul.întărire din Al Mawsil (acum în Irak). grecii au ocupat. Sub conducerea sa. Aproape întreaga populaţie a fost masacrată. Curând după aceea. Bohemund nu mai era dispus. prima cruciadă nu a distrus imperiul grec. Capturarea Ierusalimului Odihnindu-se în Antiohia pe timpul verii şi toamnei timpurii. departe de Constantinopol. Alexios a ştiut deocamdată să folosească prima cruciadă în interesul imperiului. să mai cedeze ceva imperiului. În mai 1099 au ajuns la hotarele nordice ale Palestinei. pe care au respins-o totuşi la 28 iunie. armata a purtat ultima sa campanie. majoritatea cruciaţilor s-au întors în Europa. duce al Lorenei inferioare. Apogeul puterii latine în răsărit După ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au întemeiat regatul Ierusalimului şi sistemul de state cruciate. Oraşul se afla sub control egiptean. armată care sosise prea târziu în ajutorul apărătorilor turci ai Antiohiei. Revigorarea acestora în secolul al XII-lea. Bohemund a mai încercat o dată să ocupe Dyrrachion şi zona din jur. lăsându-l aici pe Godfroy şi o mică armată pentru a organiza teritoriul sub control latin (vest-european). Godfroy de Bouillon. fapt determinant pentru politica bizantină faţă de Apus. Fiind însă înfrânt. de acum înainte. În 1107. drept comandant al oraşului. să găsească o formulă de coexistenţă cu cruciaţii şi formaţiunile lor din Orient îi recunoşteau în general suzeranitatea. Dar. Confruntarea grecilor cu cavalerii occidentali a lăsat la primii o teamă faţă de occidentali. pe coastele Siriei. înfrângând armata egipteană la Ascalon în 12 august. iar în seara de 7 iunie şi-au aşezat tabăra în faţa zidurilor Ierusalimului. cu ajutorul întăririlor de trupe din Genova şi noilor maşini de asediu. 33 . la care se adaugă presiunea mongolă din secolul următor.

Ca urmare a primei cruciade. În 1169. a ajuns la Ierusalim în 1148. prin intermediul abatelui Bernard de Clairvaux – a fost de a proclama în 1145 a doua cruciadă (1147-1148). dar succesorul său. Lângă Dorylaeum. majoritatea soldaţilor şi pelerinilor s-au întors în Europa. Consultându-se cu regele Ierusalimului. Armata lui Conrad a pornit spre Ierusalim din Nürnberg în mai 1147. aflate acum în Siria de nord. Zangi murise în 1146. Cruciada a II-a Răspunsul papalităţii la aceste evenimente – papa Eugen al II-lea. între care pe regale Franţei. aflat în decădere. Între 1164- 1169 se distinge în trei expediţii organizate de Nur ad-Din pentru a ajuta califatul fatimid. Nur ad-Din. Balduin al III-lea. au preluat controlul asupra Egiptului. şi-a extins regatul. forţele sale. Ludovic al VII-lea la adunarea de la Vezelay – Burgundia. iar mai spre est de comitatul Edessei. iar Manuel Comnenul debarcă trupele în Asia Mică. Oraşul nu a putut fi capturat. împotriva atacurilor cruciate. de principatul Antiohiei. urmat de comitatul Tripoli pe coasta siriană. Noua cruciadă atrage numeroşi recruţi. Victoriile primei cruciade s-au datorat în bună măsură izolării şi relativei slăbiciuni a puterilor musulmane. Sub Zangi. La vârsta de 14 ani se alătură altor membri ai familiei sale (Ayyubizii) în serviciul conducătorului sirian Nur ad-Din. regele Franţei întorcându-se cu armata rămasă acasă. coloniştii latini din Levant au format patru state. şi pe împăratul german Conrad al III-lea la adunarea de la Speyr. germanii au fost împrăştiaţi în dezordine de o ambuscadă turcească. sub comanda lui Saladin/Salah ad-Din Yusuf (1138- 1193). aflat dincolo de Tripoli. dar respingerea colaborării cu Nur ad-Din 34 . populat mai ales cu creştini armeni. Demoralizaţi şi înfricoşaţi. în Anatolia. Saladin era de origine curd. Armata franceză. Generaţia următoare primei cruciade a trăit însă reunificarea musulmană în Orientul mijlociu sub Imad ad-Din Zangi. care întârziase mult pe drum. demantelând astfel sistematic statul cruciat din această regiune. în valea Orontes. În septembrie 1171 suprimă regimul dizident fatimid. capturând oraşul Edessa în 1144. acesta devenind o putere importantă în Orientul mijlociu. forţele musulmane au obţinut prima victorie importantă împotriva cruciaţilor. reunind Egiptul cu califatul abbasid. Forţele franceze au urmat acestora după mai bine de o lună. Cel mai mare şi mai puternic a fost Regatul latin al Ierusalimului. conducătorul oraşelor Al Mawsil şi Halab. Cruciada a III-a (1190-1092) Eşecul cruciadei a II-a a permis forţelor musulmane să se regrupeze. cruciaţii în frunte cu Ludovic al VII-lea şi Conrad al III-lea decid să atace Damascul în luna iulie.

fiind închis pentru un an şi patru luni. Regatul latin se reface. După unele crize din anii 1180. fiind predat lui Henric al VI-lea. pentru că dusese tratative cu păgânii. în schimb. Saladin cucereşte aproape toate fortificaţiile cruciaţilor din regatul Ierusalimului. Trei monarhi ai vremii au luat parte la ea: împăratul german Frederic I Barbarossa. fapt care a îngăduit cruciaţilor să-şi reconstituie regatul de-a lungul coastei palestiniano-siriene. Ca urmare. Au izbutit totuşi să preia din mâinile lui Saladin o salbă de oraşe. nu au reuşit să redobândească Ierusalimul sau părţi mai importante din Regatul latin. Ca urmare a predării Damascului (1174). Saladin este instalat ca vizir al Egiptului.împotriva cruciaţilor îl aduce aproape pe picior de război cu fostul său stăpân. mai ales pe seama rivalilor săi musulmani. După moartea lui Nur ad-Din în 1174. majoritatea armatei sale s-a întors în Germania imediat după moartea sa. Richard este acuzat de trădare. inclusiv Acra. după o blocadă pe uscat şi pe mare. În drum spre Anglia. Aleppo-ului (1183) şi Al Mawsil (1186). Singurul oraş important rămas în stăpânirea cruciaţilor era acum Tyr în Liban. În octombrie 1192. regele Franţei Filip al II-lea August şi regele Angliei Richard I Inimă de Leu. Saladin îşi extinde stăpânirea în Siria şi Mesopotamia de nord. numeroase armate musulmane. înecându-se în râul Calycadnus în Cilicia la 10 iunie 1190. când Richard părăseşte în cele din urmă Palestina. Ierusalimul a rămas în mâinile musulmanilor. papa Grigore al VIII-lea proclamă ce-a de-a treia cruciadă. şi a fost luat prizonier de către Leopold. În 4 martie 1193 Saladin moare după o scurtă boală. Deşi Filip şi Richard au ajuns în Palestina cu armate intacte. Frederic. împăratul Germaniei. toţi cavalerii templieri şi ospitalieri din Ierusalim au fost decapitaţi. fiind conducătorul unui stat care se întindea de la deşertul Libanului la valea Tigrului şi încercuieşte statele cruciate pe trei fronturi. de-a lungul coastei Mediteranei. În 1192 Saladin încheie un armistiţiu cu Richard I. dar rezultatele au fost slabe. a obţinut două victorii asupra musulmanilor la Philomelion (Aksehir) şi Iconium (Konya). aliate sub comanda lui Saladin. dar. În 29 octombrie 1187. În 4 iulie înfrânge decisiv armata latină la Hittin în Galileea. al doilea regat a fiinţat precar pentru încă un secol. Mai mic decât cel iniţial şi considerabil mai slab din punct de vedere militar şi economic. Era cea mai mare forţă cruciată cunoscută vreodată. erau pregătite să acţioneze împotriva cruciaţilor. Deşi regele Guy al Ierusalimului împreună cu o parte a nobililor săi s-au predat şi au supravieţuit. 35 . inclusiv Ierusalimul care se predă în 2 octombrie. Saladin invadează regatul Ierusalimului cu forţe masive în mai 1187. după ce renunţase la imperiu în favoarea fiului său Henric al VI-lea.

adresată cruciaţilor reuniţi la Veneţia. care era în funcţie. 36 . în condiţiile în care tensiunile dintre cruciaţi şi populaţie creşteau. a profitat de ocazie pentru a cuceri cu armele pieţele orientale. îşi încoronau regii la papa de la Roma. au cucerit suburbia Galata. a fost un pretext binevenit pentru occidentali de a nu mai merge în ţara sfântă. fiul împăratului detronat Isaac. costisitoare şi îndelungi. ci de a ocupa Constantinopolul schismatic. s-a salvat evadând din oraş. iar bizantinii s-au răsculat din cauza impozitelor înrobitoare la care au fost supuşi. conducătorii au căzut de acord asupra unui plan de atac asupra Constantinopolului. iar la 17 iulie Constantinopolul. Cruciada a IV-a (1202-1204) a stat sub semnul unor mari dificultăţi financiare. Enrico Dandolo. Ultimatumului dat lui Alexios al III-lea de către Henric al VI-lea. Dogele Veneţiei. în timpul său reînviind ideea de cruciadă în Orient. cruciaţii au ajuns în faţa capitalei imperiale. Alexios al III- lea. de a-l elibera pe tatăl său. nu i s-a dat curs doar prin faptul că împăratul german a murit pe neaşteptate în ajunul îmbarcării sale în cruciadă. Cruciaţii au ocupat mai întâi oraşul Zara (1202) pe coasta Dalmaţiei. În vara anului 1203. Isaac al II-lea fiind reinstalat ca împărat. Veneţia s-a oferit în cruciada a IV-a să-I transporte pe occidentali cu propria flotă.Cruciadele târzii Cruciadele următoare nu au mai atins victoriile repurtate în cruciada a treia. care. Adevărata putere în Balcani o reprezentau acum bulgarii. În efortul de a le uşura. după ce califul Saladin ocupase provinciile cucerite de latini în răsărit. fiul său devenind coregent cu numele de Alexios al IV-lea. deşi Inocenţiu al III- lea avertizase cu privire la adevăratul scop care trebuia să-i călăuzească pe cruciaţi. prin care cerea trimiterea unei armate greceşti în Palestina şi plata unui enorm tribute anual. precum şi participarea la cruciadă cu un număr de 10000 de oameni şi obligaţia de a întreţine permanent în Palestina 500 de cavaleri. Rugămintea tânărului Alexios Angelos. rugăminte transmisă şi cruciaţilor aflaţi la Zara. deşi ortodocşi. Deoarece drumurile terestre erau periculoase. Basileii Bizanţului guvernau acum din mila latinilor. Acordul de restabilire la tron a lui Isaac al II-lea prevedea plata de către Alexios a 200000 de mărci de argint. Alexios al IV-lea nu a putut însă respecta obligaţiile asumate în tratatul încheiat cu cruciaţii. unirea bisericii ortodoxe cu Roma şi recunoaşterea supremaţiei papale. Pe scaunul papal păstorea Inocenţiu al III-lea.

Măcelul şi distrugerea celor mai somptuoase monumente de către „soldaţii lui Hristos“ au fost descrise ce către cronicarul contemporan Niketas Choniates. oraşul fiind supus unui jaf cutremurător. vasali ai împăratului latin. 37 . dar nu a ajutat cu nimic la păstrarea Pământurilor Sfinte. care şi din punct de vedere economic cunoştea o creştere a influenţei sale. tot aşa a fost împărţit şi Constantinopolul. apoi sultanatul selgiucid cu sediul la Ikonion şi nu în ultimul rând Veneţia. Pe mare veneţienii dominau complet Marea Egee. Imperiul latin al Constantinopolului a supravieţuit până în 1261. iar tatăl său. statul pierzându-şi suveranitatea. Regatul Thessalonicului şi Principatul Moreei (Pelopones). precum şi mai multe formaţiuni politice greceşti. papa Inocenţiu al III-lea proclamă o cruciadă împotriva albigenzilor. cealaltă cavalerii cruciaţi. Pe teritoriul vechiului imperiu s-au creat o serie de state latine. din nou arestat. cruciaţii şi veneţienii au decis să împartă imperiul. În 1208. Partida antilatină l-a ridicat pe tron pe Alexios al V-lea. sectă religioasă din sudul Franţei. întâlnirea celor două culturi a fost fructuoasă. Constantinopolul a fost cucerit de cruciaţi (13 aprilie 1204). Era prima cruciadă pe teritoriul Europei apusene (1209-1229). când Constantinopolul a fost recucerit de Mihail al VIII-lea Paleologul. în ajunul asedierii Constantinopolului. ca şi dreptul bizantin mai evoluat. care a influenţat codificările din Occident. Veneţia şi cruciaţii şi-au împărţit cuceririle pe baza unui act solemn. şi controlau inclusiv accesul spre Marea Neagră. Bonifaciu de Montferrat va întemeia regatul latin de la Thessalonic. din restul de trei sferturi jumătate o posedau veneţienii. ca Imperiul latin de Constantinopol cu cele două state vasale. ginerele lui Alexios al III-lea.Alexios şi-a pierdut şi tronul şi viaţa. hotărând modul concret de creare a unui imperiu latin pe malurile Bosforului. a murit la puţină vreme. un rol politic în zonă îl aveau ţaratul vlaho- bulgar. În aceste împrejurări. Creaţiile arhitecturii şi picturii bizantine au influenţat considerabil arta apuseană. Imperiul de Trapezunt şi Principatul Epirului. cauzând multă vărsare de sânge şi nereuşind să aducă albigenzii sub controlul bisericii catolice. Oricât ar fi fost de catastrofală situaţia pentru bizantini. dintre care trei vor reuşi să joace un rol politic de seamă: Imperiul de Niceea. După 1204. În această calitate. După un asediu de trei zile. După cum a fost împărţit teritoriul imperiului. Cruciada a patra şi evenimentele anului 1204 au provocat o cezură în istoria Bizanţului. Alături de toate acestea. Împăratul Balduin de Flandra stăpânea un sfert din fostele posesiuni bizantine. Partitio Romaniae. în posesia lor aflându-se o serie de insule.

Andrei al II-lea. exasperat de o nouă amânare. în august 1227. Născut la Lesi. Frederic era fiul lui Henric al VI-lea şi nepotul lui Frederic I Barbarossa. Otto nu dorea să renunţe la coroană. capturarea oraşului Cairo şi apoi o campanie pentru asigurarea controlului asupra Peninsulei Sinai. dar se întoarce după trei zile în port. jurământul fiind reînnoit în 1220. Strategia următoare presupunea un atac asupra Egiptului. Papa a protestat printr-o circulară către toate episcopiile europene. Realizarea în practică a acestei strategii s-a soldat cu un eşec. iar lupta împotriva ereziei. mii de tineri au fost îmbarcaţi înspre Alexandria de către oratori falşi şi au fost vânduţi ca sclavi negustorilor arabi sau au fost capturaţi de piraţi. iar principii germani l-au ales pe Frederic drept succesor. dar motive de politică internă l-au împiedicat să dea curs acestuia. tocmai când era pe punctul de a izbuti. Împăratul Otto al IV-lea a fost demis în 1211. Cruciaţii urmau să fie îmbarcaţi în Marsilia. A fost încoronat ca rege al Germaniei la Aachen în 1215 şi ca împărat la Roma în 1220. şi ajutat de francezi. iar în septembrie armata creştină s-a dispersat. După anumite surse. În 1225 se căsătoreşte cu Isabela. Atacul asupra oraşului Cairo a fost abandonat atunci când întăririle promise de Frederic al II- lea nu s-au materializat. dar contrar promisiunilor făcute anterior. Sub ameninţarea excomunicării de către papa Grigore al IX-lea. Frederic era sprijinit de papalitate. 38 . şi devine rege al Ierusalimului. doi ani mai târziu. Când mama sa Constanţa de Sicilia. devine rege al Siciliei. numită şi „cruciada tratativelor”. noul regent al Siciliei. la încoronare.Cruciada le-a folosit capeţienilor. moare câteva luni mai târziu. deoarece împăratul căzuse bolnav de o epidemie. În 1212 este organizată aşa-numita „cruciadă a copiilor”. În 1215. în virtutea dreptului feudal aplicat în mod strict. Cruciada a VI-a a lui Frederic al II-lea (1228-1229). îl excomunică prompt pe împărat. La cruciadă sunt chemaţi cei care nu depăşiseră vârsta de 15 ani. a diferit ca abordare de cele precedente. căreia i-a promis multe concesiuni. Prima ofensivă a celei de-a V-a cruciade a avut drept rezultat capturarea portului egiptean Damietta în 1219. A fost proclamat rege al Germaniei în 1196 şi la moartea tatălui său. Cruciada a V-a (1217-1221) a fost iniţiată de către regele Ungariei. Papa. fiica principesei Maria şi a lui Jean de Brienne. va continua o dată cu Inchiziţia. la 26 decembrie 194. în Italia. cruciaţii au fost siliţi să predea Damietta egiptenilor. Frederic a făcut legământul de a conduce o cruciadă. ceea ce a dus la lupte pentru tronul imperial. nicidecum înfrântă. care preluase regenţa. prinţul de patru ani este dat în grija papei Inocenţiu al III-lea. În august 1221. Frederic navighează în cele din urmă cu trupele din Italia.

Frederic soseşte la Acra. prin care egiptenii returnau Ierusalimul cruciaţilor.Redobândindu-şi sănătatea. prosperitate şi ordine în Sicilia. de către Grigore al IX-lea în 1239 si de papa Inocenţiu al IV-lea în 1245. papa chemase la cruciadă împotriva lui Frederic. considerat a fi fost cel mai bun de la Carol cel Mare până la el. Italia şi Germania erau absorbite de lupta între sacerdoţiu şi Imperiu. El intrase deja în negocieri pentru Ierusalim cu sultanul al-Kamil care se vedea ameninţat de ayyubizii din Siria. atât de către cler. Frederic a reuşit să stabilească pace. Frederic a fost în primul rând un om de cultură care s-a înconjurat de învăţaţi şi scriitori la curtea sa din Sicilia. neglijând treburile din regatul german faţă de care nici nu se simţea ataşat. coalizaţi şi sprijiniţi de horezmieni. Mai târziu legenda a fost interpretată cu referire la Frederic I Barbarossa. Trecerea regatului Ierusalimului sub autoritatea lui Frederic al II-lea. În ciuda faptului că a fost încoronat ca rege al Ierusalimului. Negocierile îndelungi au dus la încheierea unui tratat de pace (Jaffa. O legendă răspândită în spaţiul de limbă germană spune că Frederic stă într-o peşteră în munţii Kyffhäuser. Participarea sa la războaie costisitoare în Italia l-a îndepărtat de politica germană. nefiind recunoscut drept cruciat şi fiind lipsit de protecţia bisericii. Frederic al II-lea a fost privit drept excomunicat. cu condiţia ca acesta să rămână oraş deschis inclusiv pentru musulmani care îşi păstrau drepturile religioase şi economice dobândite. cât şi de către conducătorii laici ai statelor latine. şi garantau un armistiţiu de zece ani. ca urmare a recapturării Ierusalimului de către musulmani în 1244. unde situaţia se schimbase total. aflând de răzleţirea unei bune părţi a trupelor sale. În schimb. şi a procedat la atacarea posesiunilor italiene ale împăratului. Cruciada a VII-a (1248-1250) a fost organizată şi finanţată de regele Ludovic al IX-lea al Franţei. Universitatea din Neapole a fost întemeiată de Frederic al II-lea în 1224. 11 februarie 1229) cu al-Kamil. 39 . conflictul care-l opunea papalităţii şi baronilor cruciaţi inaugurează o perioadă a războaielor civile. curte pe care Dante a numit-o loc de naştere a poeziei italiene. Frederic al II-lea se îmbarcă spre Ţările Sfinte în iunie 1228. În Europa. a ridicat o armată. De-a lungul unor lupte intermitente cu papalitatea a mai fost excomunicat de două ori. Frederic s-a întors în Europa pentru a face faţă ameninţărilor de aici în mai 1229. O bună parte a anilor care i-au rămas Frederic şi i-a petrecut în încercarea de a readuce Lombardia sub stăpânirea sa. aşteptând chemarea de a restaura pacea în imperiu. în regiunea Turingiei. În acelaşi timp. promulgând aici în 1231 un comprehensiv cod de legi. Timp de peste un secol de la moartea sa s-a crezut că încă mai este în viaţă.

La sfârşitul lui august 1248. capturând Damietta. Cruciaţii nu şi-au păzit flancurile şi. angajarea nobilimii franceze nu a fost caracterizată prin entuziasm. când s-a predat turcilor. De această dată. Urmând strategia de bază a cruciadei a V-a. Rând pe rând. Ascalonului şi Galileii orientale în schimbul plecării cruciaţilor. Următoarea fază a campaniei. o dată cu moartea lui Ludovic în vara anului 1270. Între timp. unde a stat timp de patru ani construind fortificaţii în scopul apărării Regatului latin. Ultima fortificaţie importantă. Deschizând barajele de apă. Aceeaşi soartă a avut-o în 1570 Cipru. iar cruciaţii. pe atunci sub controlul Veneţiei. iar expediţia a fost direcţionată mai degrabă împotriva Tunisului decât a Egiptului. oferta a fost însă refuzată de Ludovic. a fost capturată în mai 1291. retrage expediţia după ce semnează un tratat favorabil intereselor siciliene. iar Ludovic a fost silit să se predea în aprilie 1250. Ludovic debarcă în Egipt în 5 iunie 1249. 40 . Carol de Anjou. Fratele său. un atac asupra capitalei Cairo în primăvara anului 1250. ca rezultat. Ludovic navighează cu armata spre insula Cipru unde petrece iarna cu noi pregătiri. ospitalierii s-au stabilit în Rodos.iar Anglia era zguduită de conflictul dintre Henric al III-lea şi baroni. cruciada a VIII-a (1270). Acra. Ludovic a navigat spre Palestina. Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a organizat şi ultima cruciadă majoră. La 1306. În primăvara anului 1254 s-a întors cu armata în Franţa. Cipru şi Acra. A luat sfârşit abrupt. Ludovic. a petrecut patru ani plănuind şi pregătind expediţia ce urma să recruteze aproape trei mii de cavaleri împreună cu contingentele din Moreea. au produs inundaţii care au prins în cursă armata cruciată. Sultanul propusese retrocedarea Ierusalimului. care încă din 1244 făcuse legământ crucii. egiptenii au luat controlul asupra rezervelor de apă de-a lungul Nilului. După ce a plătit un gaj enorm şi a predat Damietta. insulă pe care au administrat-o ca pe un stat virtual independent şi ca pe un ultim avanpost cruciat în Mediterană până în 1522. avanposturile latine din Siria şi Palestina au ajuns sub o presiune crescândă din partea forţelor egiptene. oraşele şi castelele cruciaţilor au căzut în mâna armatelor mameluce. Chemarea papei Inocenţiu al IV-lea la conciliul de la Lyon (1245) nu ar fi avut un efect prea mare fără condiţiile din Franţa unde domnea pacea şi o relativă prosperitate. rege al Siciliei din 1268. s-a dovedit a fi fost o catastrofă. Alte state latine întemeiate în Peninsula balcanică au supravieţuit până la mijlocul secolului al XV-lea. împreună cu ordinele cavalerilor templieri şi ospitalieri s-au refugiat în Cipru.

Expulzarea latinilor din Ţara Sfântă nu numai că a pus capăt eforturilor cruciate. idealul cruciadei. ideea războiului sfânt. În anul 1000 musulmanii se aflau pe punctul de a prelua controlul complet al ţărmurilor Mediteranei. O consecinţă importantă a cruciadelor implică situaţia strategică din Marea Mediterană. Totuşi. Crac des Chevaliers lângă Tripoli şi Montfort lângă Haifa. Cruciadele au dat o sancţiune morală şi religioasă absolută uniunii forţei militare cu devoţiunea religioasă. Montreal în Transiordania. Efectele cruciadelor s-au făcut simţit mai ales în Europa. Cei care au avut de suferit imediat.Urmările cruciadelor Mişcarea de cruciadă a fost o moştenire acordată secolelor XIII-XIV a fanatismului şi zelului epocii reformei gregoriene. au generat interes pentru explorarea Orientului şi au dus la formarea de pieţe comerciale de mare importanţă. atunci când au colonizat teritoriile aflate în urma marilor descoperi geografice. experienţa cruciaţilor a dus la formarea unor mecanisme folosite şi perfectate de generaţiile următoare. dar şi în secolele următoare. Două secole de cruciade au lăsat puţine urme în Siria şi Palestina. 41 . Experienţele papalităţii şi ale monarhilor europeni în găsirea de fonduri pentru finanţarea cruciadelor au condus la dezvoltarea de sisteme de impozitare generală. nu în Orientul mijlociu. iar expediţiile următoare nu au mai adus vreun folos. cum s-a observat în cazul cruciadei I. O moştenire importantă a cruciadelor a fost mesajul transmis europenilor. Cruciadele au dat avânt comerţului oraşelor italiene. Deşi statele latine din Răsărit nu au fost durabile. distinct de cruciadă ca acţiune militară şi politică. în scopul atingerii idealurilor creştine. pe măsură ce şi civilizaţia europeană însăşi trecea prin schimbări profunde. A trebuit să treacă prin multe vicisitudini şi să ajunga în cele din urmă la declin. exceptând numeroasele biserici şi fortificaţii cruciate şi un lanţ de impresionante castele ca Marqab pe coasta siriană. După cruciada I această posibilitate nu s-a mai manifestat. dar a făcut ca răspunsul regilor şi nobililor europeni la chemările repetate de a porni în cruciadă să fie slab. au fost evreii şi ereticii. ceea ce a avut consecinţe de durată pentru structura fiscalităţii din Europa. a avut un impact profund şi nu tocmai fericit asupra vieţii medievale. hegemonia arabă fiind astfel disipată pentru totdeauna în acest spaţiu.

în fapt. ca urmare a morţii acestuia. În vremea lui Ludovic al V-lea (967-987). a revenit iarăşi carolingienilor.Unificarea şi centralizarea statului în Franţa În urma tratatului de la Verdun (843). ş. între Sena şi Loara. Robert. până la nivelul castelanului. dar. asociindu-l la domnie pe fiul său mai mare. Henric I (1031-1060) a urmat la tron. După moartea lui. oraşele riverane şi mănăstirile situate lângă cursuri de apă au fost principalele victime. duce al Franţei şi descendent al lui Robert cel Viteaz. St. Lipsa de unitate a francilor a facilitat incursiunile vikingilor. Nantes. spaţiu care va deveni Normandia. Fenomenul a putut fi detectat şi în cazul ottonienilor. Philibert. Martin. St. Bordeaux pe Garonne şi multe alte oraşe au fost jefuite de vikingi. va constitui temelia Germaniei. La moartea ultimului suveran carolingian.ca Robert al II-lea cel Pios (996-1031) – l-a numit pe fiul său Hugo drept succesor. Rouen şi Paris pe Sena. au fost acceptaţi de regele Franciei de Vest. St. ceea ce a asigurat ereditatea şi supunerea vasalilor. care aveau însă doar o slabă influenţă. Porturile. Adalberon. un alt fiu. Hugo era duce în Ile-de- France. Blois şi Orleans pe Loara. Francia Orientis. 42 . şi-a asigurat alegerea doar prin aceea că a donat mult pământ electorilor. Când în 996 Robert a devenit rege . La adunarea marilor feudali (prelaţi şi baroni) de la Senlis (987). Primii Capeţieni (987-1180) În 888 coroana francilor de vest a fost oferită contelui Odo (Eudes). aşa după cum teritoriul stăpânit de mLudovic Germanicul. ceea ce nu oferea sprijin material suficient regelui pentru a se întări. Hugo (987-996) a fost ales rege nu pentru că era puternic. având o suprafaţă restrânsă. baronii s- au îndreptat spre Hugo Capet. În 911 o parte a vikingilor (normanzii francezi). Benoit. ci ca regele să fie ales pentru înţelepciune.a. Saône şi Meuse (Francia Occidentis) au constituit spaţiul aproximativ al viitoarei Franţe. Ludovic al V-lea. ci pentru că se credea că nu este destul de puternic pentru a controla pe ceilalţi înalţi nobili. domeniul său. fiul lui Robert cel Viteaz. dar Hugo a acţionat rapid. puterea efectivă o aveau nobilii locali. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu abaţiile St. precum şi al lui Odo. Nobilii francezi se poate să nu fi avut intenţia de a-i fi instalat pe capeţieni drept dinastie. sub conducerea lui Rollo. Denis. Capeţienii au transmis coroana pe linie masculină pentru mai bine de trei secole (987-1328). Carol al III-lea cel Simplu în teritoriul Senei inferioare. episcopul de Reims a solicitat ca tronul să nu se moştenească. zonele care i-au revenit lui Carol cel Pleşuv la vest de Rhône.

înfrângând seniorii rebeli. Ludovic a pornit în cruciadă în Ţara Sfântă. divorţul fiind acordat abia în 1152. Ioan 43 . aflându-se pe Sena. Alienor s-a căsătorit cu Henric. deşi erau nominal vasali ai regelui. Ludovic al VI- lea (1108-1137). între Normandia şi Île-de-France. viitorul Ludovic al VII-lea. între rege şi abaţia de la Saint-Denis se stabilesc relaţii care dau caracterul specific dinastiei capeţiene. la nord de Paris .Primii capeţieni au rămas sub dominaţia baronilor. Prin prima sa căsătorie. a consolidat definitiv puterea regală in Île-de-France. pe atunci. la sfârşitul secolului al IX-lea. dar critică. Filip al II-lea August (1180-1223). Două luni mai târziu. Succesorul lui Filip. şi Hugo cel Mare. În acest fel. ducele Normandiei. se remarcă tendinţa capeţienilor de a-şi extinde domeniul particular. Aquitania a trecut din posesia coroanei franceze în cea a coroanei engleze. include domeniului regal Burgundia (estul regatului) pe care o oferă fiului său mezin. De asemenea. se impune o dinastie paralelă capeţiană în Burgundia. dar reconstruirea unei administraţii regale. iar pământurile controlate de Henric în Franţa (imperiul angevin) a sporit considerabil faţă de cele ale suzeranului său. luând-o pe Alienor cu sine. s-a zvonit că ea ar fi vinovată de adulter. care va tinde să se constituie drept stat aparte. era evidentă deja pe la 1040. La 1002 Robert al II- lea. Filip a participat pentru scurtă vreme şi la cea de-a treia cruciadă (1190-1191). o regiune mică. Filip l-a convocat pe Ioan la curtea sa în trei rânduri. Valois şi Vermandois. Filip a dobândit noi teritorii în nordul Franţei – Artois. duce de Anjou şi al Normandiei care în 1154 a devenit rege al Angliei ca Henric al II-lea Plantagenet (1154-1189). Deopotrivă a asigurat controlul regal în Vexin. a fost crescut la abaţia Saint-Denis. Aici a suprimat sistematic opoziţia feudală. Fiul său. moştenitoarea ducatului Aquitaniei. Între coroană şi scaunul episcopal. iar ca urmare a căsătoriei Ludovic al VII-lea a dobândit controlul asupra unor teritorii extinse între Loara şi Pirinei. mai însemnate decât Île-de-France. prin căsătorie. regiune cu centrul la Paris cu o suprafaţă de aproximativ 160 km de la nord la sud şi 80 km de la est la vest. În timp ce se aflau în Orient. Capeţienii ulteriori Monarhia capeţiană a făcut progrese importante în direcţia unificării şi centralizării în timpul urmaşului lui Ludovic al VII-lea. şi în 1137 regele a perfectat căsătoria acestuia cu Alienor. abatele mănăstirii Cluny. Astfel. Totuşi. În 1147. Ludovic al VII-lea. Ambii soţi au solicitat papei anularea căsătoriei. Şansa de a acţiona împotriva „imperiului angevin” s-a ivit atunci când regale Ioan al Angliei s-a căsătorit cu o prinţesă logodită deja cu un alt vasal al său. erau mai puternici decât regele capeţian Filip I (1060-1108). Wilhelm Cuceritorul. Posesiunile Alienorei erau mai mari şi. indicată de noua importanţă a abaţilor regali.

Preţul acestei integrări politice a sudului în regatul Franţei a fost distrugerea culturii proprii din Provence şi Languedoc. Creşterea autorităţii regale în timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt Ludovic al IX-lea (126-1270) a urcat pe tron la vârsta de 12 ani. Zece ani mai târziu. răpire. având-o regentă pe mama sa. s-au grăbit să participe. care erau dornici de a recâştiga teritoriile pierdute. şi-a asigurat cuceririle prin înfrângerea armatelor aliate ale Angliei. Ludovic al VIII-lea (1223-1226). aparatul regal a devenit mai amplu.însă nu s-a prezentat. Sf. S-a îngrijit să lupte împotriva corupţiei sau abuzurilor de autoritate trimiţând anchetatori. punerile de foc şi tulburarea lucrării pământului”. sub conducerea contelui Simon de Montfort. stabilirea crimelor majore (omor. Blanche de Castillia până în 1234. În 1258. Petru din Castelnau. Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) a încurajat noi misiuni predicatoare. Filip al II-lea August era prea ocupat cu englezii pentru a se alătura în prima fază cruciadei albigenze. Bernard. predicase împotriva catarilor (de aici Ketter. Unii dintre baronii Franţei. Flandrei şi Imperiului german în bătălia de la Bouvines. dar fără prea mult succes. Un alt preţ plătit a fost chiar viaţa lui Ludovic al VIII-lea. a dus o campanie victorioasă care a rezultat în extinderea domeniului regal până la coasta Mediteranei. toate 44 . între alţii. Filip a întreprins cucerirea militară a Normandiei şi Anjou-ului. În timpul domniei sale. dar fiul său. Posibilitatea Franţei nordice de a interveni în sud a fost furnizată de cathari/albigenzi. a interzis toate „războaiele. Ketzer) în secolul al XII-lea. şi astfel cavalerii din nordul Franţei. puternică mai ales în Provence şi Languedoc. O serie de ordonanţe au reorganizat justiţia regală şi i-au lărgit sfera de acţiune – interzicerea duelului justiţiar şi a probei cu ordalii. incendiere). până când unul din reprezentanţii săi în regiune. Filip îl acuză pe Ioan de felonie şi îl deposedează de pământuri (Ioan fără Ţară). fiind acceptată şi proba cu martori. dar Blanche a reuşit să înăbuşe toate comploturile şi rebeliunile iscate. obligativitatea procedurii scrise. sectă religioasă dizidentă. În 1204. el murind în cruciadă. Ca urmare. în 1202. Inocenţiu a adoptat în cele din urmă arma cruciadei împotriva ereticilor. Marea realizare a lui Ludovic în Ţară a fost recâştigarea loialităţii provinciilor cucerite printr-o administrare justă şi umană. considerând că era momentul favorabil pentru o rebeliune împotriva stăpânirii regale. funcţionari ai curţii care să audieze plângerile supuşilor în legătură cu funcţionarii regali. a fost asasinat în 1208. s-au alăturat forţelor englezilor. mai profesionist şi mai specializat. Cruciaţilor li se promitea pământul pe care urmau să-l cucerească de la eretici.

rezervându-şi însă ducatul Guyenne din Aquitania. Lyon şi părţi din Lorena (Lotaringia). fie în legătură cu necesităţile justiţiei regale. Şi-a ales consilieri capabili şi ambiţioşi (legiştii / noblesse de rôbe) pentru a servi în administraţie. adăugându-l la posesiunile casei regale. în 1247 pleacă în Orientul mijlociu. ceea ce constituia o încălcare a autorităţii papale. Ludovic a fost iubit şi respectat. Măsura a dus pe termen lung la instaurarea monopolului monetar regal şi implicit la unificarea economică a Franţei. necondiţionat. Anterior aranjase mariajul fiului său cu moştenitoarea comitatului Champagne. principal. era condiţionat. iar în 1297 a fost canonizat. Maine. Deşi cruciadele la care au participat s-au dovedit a fi expediţii în care soarta i-a fost potrivnică. regele Angliei renunţă la Normandia. În cazul unui conflict între seniorii săi. pierzându-şi viaţa. Bretagne. Ludovic a emis monede regale de aur (titlul) şi a reglementat circulaţia lor în întregul regat. Prin Tratatul de la Paris din 1259. Anjou. seniorii păstrează dreptul de a bate monedă. o acţiune care a implicat persistent îngrădirea practicilor locale. Filip al III-lea (1270-1285) a plecat şi el în cruciadă pentru a lupta contra maurilor din Spania. regele Angliei depune omagium ligium faţă de suzeran. După moarte i-au fost atribuite miracole. fără a putea fi acuzat de încălcarea jurământului de fidelitate. secundar. Franţa în timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a fost ultimul mare rege capeţian. fie cu cele ale tezaurului regal. Franţa ocupase Flandra în 1300. Henric al III-lea. Omagiul plan. Ludovic al IX-lea a reglementat şi raporturile cu Anglia.judecate doar de tribunalele regale. Filip a anexat cu succes Franche-Comté. dar aceasta nu poate circula decât pe domeniile care beneficiau de acest drept. dar a pierdut în încercarea de a dobândi controlul asupra Flandrei. dar dominaţia franceză. Poitou. Punând ordine în chestiunile interne. Omagiul ligiu. Touraine. remarcându-se prin faptul că a întărit semnificativ puterea centrală. deoarece mai era şi vasal al papei. Împreună au căutat să elimine barierele ce stăteau în calea autorităţii regale. instaurată în oraşe care până atunci avuseseră autonomie municipală şi sprijinul acordat de francezi menţinerii regimurilor patriciene au cauzat o răscoală a orăşenilor din 45 . cei mai cunoscuţi fiind Guillaume de Nogaret şi Pierre Dubois. înalta nobilime şi oraşele au fost forţaţi să coopereze cu regele. Ludovic a dorit să-şi încununeze domnia cu o cruciadă. Fiind un om profund religios. Pentru acesta. elimina impasul vasalităţii multiple. vasalul era dator să ofere auxilium seniorului ligiu împotriva seniorului plan. Episcopii. a privilegiilor speciale sau a prerogativelor provinciale. aflat în sudul Franţei.

Cearta s-a reaprins când Filip l-a arestat pe legatul papal Bernard Saisset în 1301. armatele franceze fiind silite să se retragă din Flandra. care ţin de apărarea regatului. un ordin bogat al cruciaţilor. Alte oraşe s-au alăturat răscoalei. pe care Filip i-a expulzat din ţară pentru a le confisca averile. acuzându-l de trădare. Intervenţia lui Filip în Flandra a costat mult politica regală. taxa pe sare. Filip replică prin interzicerea exportului de monede. La o reconciliere temporară s-a ajuns în 1297 când papa Bonifaciu a admis că pentru scopuri excepţionale. regii pot impune taxe clerului fără consultarea papei. Deşi nu era pentru prima oară când stările erau consultate. Bonifaciu a trebuit să cedeze. Ordinul format în Ierusalim poseda pământuri şi pe teritoriul Franţei. Ulterior darea va fi cunoscută cu numele „darea pe fumuri” (fouage). acumulând bogăţii imense. în bună măsură. dare după avere (nobilii care nu luptă. Prin bula Clericis Laicos (1296) Bonifaciu interzicea clerului să plătească taxe vreunei puteri seculare. Deoarece şi regele Eduard a adoptat aceeaşi conduită. Cavalerii au ajuns treptat în postura de a fi bancheri. ceea ce l-a determinat să impună taxe clerului. îşi datorau bogăţia cămătăriei. La cererea regelui. imensele bogăţii şi puterea templierilor au stârnit invidia puterilor laice şi ecleziastice. În acelaşi an regele introduce o taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor. Pentru acelaşi motiv. Deja în 1295 Filip al IV-lea impune darea pentru răscumpărarea neprestării serviciului militar. orăşenime). fiind arestaţi în frunte cu marele maestru al ordinului Jacques de Molay. fapt care l-a adus în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Templierii erau subordonaţi direct papalităţii şi. Filip a convocat primele Stări Generale – reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale ţării (nobilime.Bruges (Brügge) în 1302. Desfiinţarea ordinului în Anglia s-a produs în timpul domniei lui Eduard al II-lea. transformându-le într-o instituţie nouă. privându-l pe papă de veniturile din Franţa. Înfrângerea decisivă a armatei franceze s-a petrecut la Courtrai în iulie 1302. mai apoi se introduce şi gabela. clerul. În anul 1307. cler. Taxa de cămătărie a afectat masiv pe evrei. Filip le-a dat o formă organizată. au dezvoltat un sistem bancar eficient pe care suveranii şi nobilii europeni se puteau baza. 46 . considerată de contribuabili drept ilegală şi numită ca atare: maltote. Datoriile regelui faţă de templieri au fost anulate iar averile ordinului au intrat în posesia regalităţii. ţăranii liberi şi chiar ţărănimea aservită). În 1309 li s-a înscenat un proces în urma căruia mulţi au fost arşi pe rug. Deoarece cavalerii templieri transmiteau regulat bani şi provizii din Europa în Palestina. papa a desfiinţat ordinul în 1312. După ce ultimele cruciade au eşuat şi nu mai aveau motivaţia de a apăra şi păzi Palestina. templierii au fost acuzaţi de erezie şi vrăjitorie (sacrilegiu şi satanism). a persecutat şi suprimat pe templieri.

care a domnit ca Filip al VI-lea (1328-1350). Filip al V-lea şi Carol al IV-lea – au deţinut succesiv tronul. iar Filip a sprijinit Scoţia împotriva lui Eduard. însă prin metodele dure de guvernare a lezat imaginea monarhiei. în care îl acuza pe Filip de depăşirea prerogativelor jurisdicţiei regale. Această dispută era legată în esenţă de chestiunea suveranităţii. Filip de Valois. Eduard al II-lea. Mai târziu. care a mutat reşedinţa papală la Avignon în 1309 şi în final l-a degrevat pe Filip şi pe consilierii săi de acuzaţia că ar fi acţionat incorect şi impropriu faţă de Bonifaciu. Declarându-l pe Bonifaciu vinovat de erezie. vârstnicul papă a murit. să nege dreptul regelui de a aresta un cleric folosindu-se de acuzaţii seculare. În 1337. deşi termenul nu era încă în uz în acea vreme. Papalitatea a rămas la Avignon. S-au schimbat argumente legale care au degenerat în atacuri propagandistice. în dependenţă faţă de regalitatea franceză. Filip a ignorat bulele şi a făcut publică intenţia de a-l depune pe papă. O confruntare violentă a avut loc la Anagni.Papalitatea a continuat. în persoana fostului arhiepiscop de Bordeaux. Declinul prestigiului a fost însoţit de spargerea liniei de succesiune. după trei săptămâni. În 1305 influenţa lui Filip a impus conclavului de cardinali alegerea unui papă francez. Eduard a ridicat pretenţii la tronul Franţei în calitate de nepot al lui Filip cel Frumos. se căsătorise cu fiica lui Filip al IV-lea cel Frumos. Filip a reuşit să întărească puterea centrală. 47 . Bonifaciu a replicat prin lansarea bulei Ausculta Fili (1301). dar. totuşi. în care afirma supremaţia papei asupra conducătorilor temporali. Clement al V-lea. papa fiind arestat. Franţa în timpul primilor Valois La moartea lui Carol al IV-lea. trei fii ai lui Filip al IV-lea – Ludovic al X-lea. fără să aibă urmaşi pe linie bărbătească (un copil postum al lui Ludovic al X-lea a domnit pentru câteva zile ca Ioan I în 1316). Aceasta a fost urmată de faimoasa bulă Unam Sanctam (1302). Regele Angliei. Filip al VI-lea a replicat prin a declara invalidă pretenţia Angliei asupra Gasconiei şi cei doi regi au început un război care va fi cunoscut drept Războiul de 100 de ani (1337-1453). căsătorie care iniţial nu ridica probleme cu privire la succesiunea la tronul Franţei. precum şi în chestiuni spirituale. în septembrie 1303. până în 1378 („captivitatea babilonică”). Eduard al III-lea (1327-1377) a devenit rivalul lui Filip al VI-lea în chestiunea controlului asupra Flandrei. coroana a revenit nepotului lui Filip al IV-lea. Între 1314 şi 1328. Bonifaciu era pe punctul de a-l excomunica pe Filip al IV-lea cel Frumos atunci când Nogaret a pornit o expediţie în Italia cu scopul de a-l aresta pe Bonifaciu şi de a-l aduce în Franţa pentru a fi judecat.

Feudalismul normand a devenit baza redistribuirii pământului între cuceritori. stăpânind. şi o nouă structură social-politică. Robert. Puterea şi eficienţa sa pot fi văzute în Domesday Book (Cartea Judecăţii de Apoi). Richard şi Ioan. regele englez avea suzeranitate şi asupra Scoţiei şi Irlandei (din 1170). Henric al II-lea şi fiii săi. în al doilea rând. Angevinii. În 1087 tronul a revenit fiului său Wilhelm al II-lea (Rufus). Cel de-al doilea fapt a dus la conflicte între regalitate şi feudali. mai ales prin crearea unor centre bisericeşti separate. punând şi bazele tezaurului Coroanei. A extins sfera jurisdicţiei regale prin elaborarea dreptului comun (Common 48 . Wilhelm a sprijinit şi reformarea bisericii. cu drept de suzeranitate şi asupra comitatelor Auvergne şi Toulouse. la anarhia provocată de luptele pentru tron. la care a adăugat Bretagne. a succedat la tron în 1154. franceză. Anglia şi-a întors privirile dinspre Scandinavia spre Franţa. El aducea coroanei engleze noi posesiuni pe continent. fiind unul dintre cei mai mari seniori francezi ai vremii.Centralizarea statului englez Urmările cuceririi Angliei de către normanzi Anul 1066 a reprezentat un punct de turnură în istoria Angliei. Henric I (1100- 1135) şi-a folosit curtea feudală în scopul organizării guvernării. Politica de centralizare a regatului englez în secolul al XII-lea Henric al II-lea Plantagenet. un recensământ realizat în scopuri fiscale şi în Jurământul de omagiu de la Salisbury cerut tuturor vasalilor săi. al treilea fiu. Henric. O consecinţă importantă a fost afirmarea autorităţii regale asupra celei ecleziastice. Henric a pus capăt anarhiei din timpul domniei regelui Ştefan prin reforme militare (scutagium) şi judiciare. Touraine. şi. iar Normandia în 1106 prin cucerire. dând Angliei o nouă aristocraţie. Wilhelm I Cuceritorul şi fiii săi au dat Angliei o nouă conducere viguroasă. orientare ce avea să dureze vreme de patru veacuri. mai ales în timpul domniei regelui Ştefan (1135-1154). vasalitatea care lega regii din dinastia normandă de regele Franţei. Poitou. În plus. Maine. Wilhelm a fost un conducător aspru. relaţii care au dus la multiple conflicte. La moartea lui Henric I instituţia regalităţii şi-a arătat şi punctele slabe. Normandia. au extins autoritatea regală. pedepsind mai ales nordul Angliei atunci când acesta a încercat să-i dispute autoritatea. conte de Anjou. în afară de Anjou. după moartea lui Wilhelm al II-lea. Aquitania. a reunit sub autoritatea sa ambele teritorii – Anglia în 1100. iar Normandia fiului mai mare. posibilitatea contestării autorităţii regale în virtutea dreptului feudal.

administrat de tribunale regale care aveau competenţă în întreaga Anglie. Maine. într-un memoriu din 1258 – Prevederile de la Oxford – cereau regelui ca autoritatea regală să fie în întregime pusă sub controlul unui comitet al baronilor. regatele Angliei şi Irlandei intrau în patrimoniul roman. Astfel a început tradiţia confirmării regale a Magnei Carta şi afirmarea ideii că ea este fundamentul legislaţiei engleze şi al guvernării limitate. Controversa a generat un conflict doctrinal între puterea spirituală şi cea temporală. Thomas Becket. Un drept asemănător au cerut şi cavalerii alături de orăşeni prin Prevederile de la Westminster. iar după lupta de la Bouvines (1214) regele Angliei a rămas doar cu stăpânirea Aquitaniei. În 1213 a capitulat în faţa papei Inocenţiu al III-lea. Henric II-lea a jurat supunere scaunului pontifical. ceea ce a avut ca rezultat asasinarea lui Thomas Becket (1170). Henric al III-lea nu a fost totuşi un rege deosebit de capabil.Law). Doi ani mai târziu. Filip al II-lea August al Franţei a confiscat vasalului său Normandia. Henric al III-lea (1216-1262) s-a supus controlului consiliului celor 12 baroni. supranumit Inimă de Leu. conducătorul baronilor. care a moştenit resentimentul baronilor faţă de guvernarea angevină. Profitând de situaţia critică a Angliei. Ioan fără Ţară (1199-1216). Touraine. acesta ajungând pentru scurtă vreme la putere. Ioan şi succesorii săi urmând să le deţină ca simple concesiuni feudale. consiliu în care cu statut egal intra şi primarul Londrei. Anjou şi Poitou. Bretania. Baronii. conduşi de Langton. a adăugat crizei pierderea Normandiei în 1204 şi un lung conflict cu papalitatea. ca urmare a excomunicării de către papă. Războiul civil a izbucnit în 1264. l-au forţat pe Ioan să accepte un an mai târziu Magna Charta Libertatum prin care erau fixate privilegiile bisericii. ceea ce supunea reprezentanţii bisericii faţă de Common Law. Henric al II-lea a limitat puterea tribunalelor ecleziastice prin promulgarea „Statutelor de la Clarendon” (1164). conte de Leicester. preluând de la tatăl său obligaţia de a merge în cruciadă. Absenţa sa îndelungată a permis ridicarea baronilor şi declanşarea unei crize politice. arhiepiscop de Canterbury. Statutele au fost condamnate de către papa Alexandru al III-lea şi de primatul Angliei. a petrecut mai puţin de un an pe teritoriul englez în timpul domniei sale. făgăduind să anuleze Statutele de la Clarendon. Această închinare avea consecinţe deosebit de grave. ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi. şi a confirmat în 1225 Magna Carta. Richard I (1189-1199). baronii l-au acceptat pe fiul său în vârstă de nouă ani ca rege. De Montfort 49 . fiind silit să recunoască suzeranitatea scaunului apostolic. deoarece devenind vasalul papei. Baronii. Simon de Montfort. Prosperitatea economică şi revolta baronilor La moartea lui Ioan (1216).

Eduard a cucerit nord-vestul Ţării Galilor. dar cu alt nume. a redus dreptul vasalilor de a dispune de pământ în detrimentul seniorilor lor feudali. episcopi. Deşi s-a eliberat de dominaţia baronilor în 1322. Unul dintre preţurile mari ale războiului a fost atragerea duşmăniei de durată a Scoţiei. Eduard a acceptat „Confirmation of Charters”. În 1297. Fiul său. Eduard al III-lea a iniţiat Războiul de 100 de ani pentru a-şi pune în aplicare pretenţiile la tronul Franţei. În 1337. iar creşterea oilor şi vânzarea lânii au devenit extrem de importante. independenţă păstrată pentru alte trei veacuri. parlamentul s-a despărţit în două camere. Eduard al II-lea. regele Robert Bruce a impus dorinţa de independenţă a Scoţiei. a adoptat arcul lung al galilor ca armă engleză şi l-a numit pe fiul său mai mare prinţ al Ţării Galilor. Eduard al III-lea. pretinzând chiar tronul Scoţiei. Eduard a murit în 1307 fără să fi supus regatul din nord. unde Anglia avea încă teritorii întinse.a fost ucis în lupta de la Evesham în 1265 iar puterea a fost din nou preluată de Henric şi capabilul său fiu Eduard. A intervenit în chestiunile din Scoţia. „Model Parliament” din 1295. În secolul următor. a folosit şi dezvoltat parlamentul. în bătălia de la Bannockburn. a soluţionat problema baronială ţinându-i ocupaţi în Franţa. Pământurile cultivate au crescut. ceea ce în curând va însemna acordul parlamentului. abaţi şi reprezentanţi ai comitatelor şi oraşelor. Cea mai importantă realizare. Reformele şi Parlamentul englez Eduard I (1272-1307) a restaurat controlul regal şi a iniţiat mai multe reforme: a limitat dreptul baronilor de a ţine curţi proprii de judecată. Londra şi alte oraşe au devenit centre vitale de comerţ şi prosperitate şi au primit dreptul de comună prin carte regale. a fost forţat să abdice în 1327. şi a lărgit numărul membrilor săi. punând capăt conducerii prinţilor de acolo. a lorzilor şi a comunelor. sprijinită şi de alianţa cu Franţa. Fiul său. în parte influenţat de favoriţii săi şi dominat în bună măsură de ordonanţele din 1311 care dădeau puterea conducătoare baronilor. era constituit din mari baroni. care în esenţă era iniţial consiliul feudal al regelui. în scopul de a obţine bani necesari purtării războiului. Anglia a prosperat în secolele XII-XIII. şi a dat legii commune engleze direcţia pe care urma să o ia pentru secolele următoare. Secolul al XIV-lea Eduard al II-lea a fost un rege slab. A construit castele din piatră. urmând modelul lui de Montfort din 1265. a renunţat la campanie. În 1314. dar cu efect redus. După succese iniţiale 50 . fiind de acord cu faptul că impozitele trebuiau să aibă asentimentul întregului regat. După ce a luptat împotriva scoţienilor în multe rânduri.

Henric al V-lea (1413-1422). în care papi rivali se opuneau unul altuia. Nemulţumirile faţă de regalitate şi anarhia feudală au crescut în timpul minoratului lui Henric al VI-lea. Richard al II-lea (1377-1399). şi în consecinţă să îi oprească pe ţărani şi lucrători din a obţine avantaje de pe urma scăderii forţei de muncă. vărul său. şi curentul lollard au criticat corupţia bisericii. nu putea avea pretenţii la tron. A câştigat o strălucită victorie în bătălia de la Azincourt din 1415. în acelaşi an cu regale Franţei Carol al VI-lea (1422). a reflectat nemulţumirile crescânde ale cultivatorilor de pământ. Henric şi succesorii săi din Casa Lancaster nu erau siguri în pretenţia lor la tron. În 1399. având de înfruntat facţiuni rivale care luptau pentru putere. avea o singură mare ambiţie. Poitiers). atacând supremaţia acesteia şi ordinea socială. În aceste condiţii. care a succedat tatălui său. şi-a început domnia la zece ani. politica engleză pe continent s-a dovedit a fi greşită. devenind el însuşi rege. Moartea neagră (marea ciumă) a lovit Anglia în 1349. care au contribuit la creşterea prestigiului monarhiei engleze. Mutarea papilor la Avignon. Calais. acţiunile militare şi-au pierdut din popularitate. O amploare deosebită în agricultură luaseră renta în bani şi arendăşia. Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea Din 1216 chestiunea succesiunii la tron era reglementată prin revenirea acestuia fiului celui mai mare al regelui. activitate care nu necesita forţă de muncă mare. John Wycliffe. Statutele din 1351 şi 1390 limitau competenţele papalităţii în Anglia. (1309-1376) şi Marea Schismă a Bisericii apusene (1378-1417). confirmându-şi succesul prin Tratatul de la Troyes (1420). duce de Lancaster. „Statutele celor care muncesc” (1351) au încercat să îngheţe salariile la nivelul celor dinainte de ciumă. Răscoala ţăranilor din 1381. El a domnit moderat până în 1397 când s-a angajat în lupte directe cu înalta nobilime. Moştenitorul de drept era Edmund. reducând populaţia la o treime. în Franţa. După moartea sa. Henric al IV-lea.(Crecy. nepotul lui Eduard al III-lea. l-a forţat să abdice. Şerbia a început să fie treptat desfiinţată. cu numele de Henric al IV-lea (1399-1413). slăbiciune manifestată în concesiile făcute parlamentului şi Bisericii. Datorită acestei situaţii. profesor la Oxford. care descindea din cel de-al treilea fiu al lui Eduard. condusă de John Bull şi Wat Tyler. Henric Bolingbroke. au cauzat pierderea respectului englez faţă de papalitate. 51 . o bună parte din terenuri fiind îngrădite în scopul creşterii oilor. de a ajunge la aceleaşi succese militare în Franţa ca şi Eduard al III-lea. conte de March. şi ca urmare a intensificării rezistenţei franceze.

Războiul purtat în Franţa a accentuat şi mai mult lipsa de abilitate a lui Henric în Anglia. 52 . pe lângă un număr mare de ţărani. Războiul celor două roze a fost una din cele mai sângeroase perioade din istoria Angliei. ceea ce punea în pericol statutul lui Richard. la care. tronul fiind curând uzurpat de ducele de Gloucester. Răscoala. Fuga lui Henric şi căsătoria lui Eduard (1464) cu Elisabeth Woodville. depunându-l pe Eduard şi restaurându-l pe Henric în domnie (1470). când soţia regelui. dar a jucat implicit un rol important în procesul de centralizare a statului şi monarhiei. precum şi alianţa sa cu Burgundia l-au înstrăinat pe Warwick. Războiul a fost purtat între două ramuri ale familiei regale. sprijinit de cumnatul său. au constituit preludiul conflictului dynastic numit Războiul celor două roze (1455-1485). viitorul rege Richard al III-lea. dar căreia îi lipsea capacitatea de guvernare efectivă. Henric Tudor l-a înfrânt pe Richard în bătălia de la Bosworth Field. aparent moştenitor la tron. cauza sa fiind preluată de fiul acestuia. duce de York. Margareta de Anjou. atunci când Richard a căzut în luptă. iar parlamentul intimidat l-a aclamat ca rege. Pierderea Normandiei în 1450 şi corupţia conducerii a incitat o nouă răscoală. cu excepţia zonei Calais. a dat naştere unui fiu. şi i-a înfrânt decisiv pe Lancastrieni. devenind regele Henric al VII-lea. Eduard a revenit în anul următor. Astfel în 1461 i-a înfrânt pe Lancastrieni. Punctul de cotitură al războiului l-a constituit anul 1460. 1470-1471) nu a fost apt de guvernare. poseda tronul. condusă de Jack Cade. şi Casa de York. conte de Warwick. Carol de Burgundia. Conflictul a fost agravat în 1453. care s-a alăturat forţelor Margaretei de Anjou. Doi ani mai târziu. Eduard. de-a lungul domniei sale controlul regatului a trecut de la o facţiune nobiliară la alta. care avea pretenţii valide la tron şi o mai mare abilitate. în 1453. l-a luat captiv pe Henric. au participat nobilii sărăciţi şi orăşenimea din Londra. Eduard al V-lea (1483). drept Eduard al IV-lea (1461-1483). ca şi pierderea posesiunilor engleze în Franţa. în persoana lui Henric al VI- lea. ajutat de Richard Neville. constituind preludiul monarhiei absolutiste.Războiul celor două roze Henric al VI-lea (1422-1461. La moartea lui Eduard tronul a revenit fiului său. Casa Lancaster care. condusă de Richard.

care 53 . condusă de Tariq ibn-Ziyad. regii Leonului şi-au extins stăpânirea spre est până la Burgos. o căpetenie vizigotă. numiţi şi califi. membru al acestei familii. Yusuf. Alfonso al III-lea a extins mult aceste teritorii până la sfârşitul domniei sale (910). Alfonso. În primii ani. Ginerele lui Pelayo. micul regat al Asturiilor. în nordul peninsulei s-au menţinut formaţiuni creştine. Cel mai proeminent dintre fiii lui Sancho a fost Ferdinand. a recucerit majoritatea teritoriului Leon şi a fost încoronat ca rege (Alfonso I) al Leonului şi Asturiilor. în schimb oficialii locali îi sprijineau pe Umayyazi. era de partea abbasizilor. regiunea Navarrei a devenit regat independent sub conducerea lui Sancho I. Roderick. În aceeaşi perioadă. Acestei stări de lucruri I s-a pus capăt prin lupta între dinastiile Umayyadă şi Abbasidă care îşi disputau controlul asupra califatului. a trecut strâmtoarea Gibraltar din nordul Africii. În secolul al X-lea. a fost înfrânt în bătălia de la Rio Barbate. Datorită castelelor construite în scopul apărării graniţelor.Unificarea şi centralizarea statului în Peninsula iberică Peninsula iberică sub stăpânirea arabă La 711 o armată musulmană berberă. Ultimul emir iberic. iar în 1033 l-a încoronat pe fiul său Ferdinand I ca rege al Castiliei. În timpul întemeierii stăpânirii maure. În secolul al XI-lea o parte considerabilă a Aragonului a fost recucerită de la musulmani de către Sancho al III-lea. În 756 Abd-ar-Rahman întemeiază astfel un puternic emirat independent care mai târziu a devenit Califatul de Cordoba. până în 719 arabii ocupând aproape întreaga peninsulă. Sub conducerea comitelui Fernan Gonzales regiunea a devenit independentă de Leon. astfel că înaintarea forţelor invadatoare nu a mai putut fi stăvilită. cum au devenit cunoscuţi cuceritorii berberi. au stăpânit peninsula (cu excepţia Asturiei şi a Ţării Bascilor) ca pe o zonă dependentă de provinciile din nordul Africii. a fost întemeiat în jurul anului 718 de către Pelayo. iar în 932 comitele s-a declarat rege al Castiliei. Această unitate vremelnică a luat sfârşit o dată cu moartea lui Sancho. a cucerit aproape întreaga regiune cunoscută sub numele de Galicia. După 717. Cel mai important stat creştin. să devină conducător independent al Spaniei maure. Înaintarea lor spre nord a fost oprită doar în urma luptei de la Poitiers (732) de către francul Carol Martel. ţara a fost condusă de emiri. ceea ce a făcut ca într-o perioadă de 40 de ani să fi numiţi 20 de emiri. maurii. care adesea îşi neglijau îndatoririle. care recucerise şi Leonul şi Castilia. Facţiunea umayyadă l-a solicitat pe Abd-ar-Rahman I. regele Navarrei. când regatul a fost împărţit între fiii săi. o diviziune a Califatului de la Damasc. ultimul rege vizigot. până la Pirinei. această regiune a ajuns să fie cunoscută sub numele de Castilia.

Saragossa. Între timp. pe altele aducându-le în poziţia de state tributare. înşişi califii fiind poeţi şi autori de marcă. Abbad-al-Mutamid. Dinastia almoravidă nu a dăinuit însă. inclusiv oraşele Cordoba (1236). Toledo. a luat în stăpânire secţiunea maură a Galiciei şi a întemeiat un comitat vasal în nordul Portugaliei de astăzi. Aristotel era studiat înainte de a fi cunoscut în Europa creştină. Au fost întemeiate numeroase şcoli. Disoluţia puterii centrale maure a făcut posibil ca regii creştini din nordul Spaniei să poată supune unele state maure. puterea trecând în mâinile unei alte secte africane. O revenire temporară a puterii centrale a fost instituită de către Abbadizii din Sevilla între 1023-1091. care în 929 s-a proclamat calif. şi a iniţiat epoca Reconquistei de sub stăpânirea maură. multe din ele fără taxe. iar artele şi arhitectura au înflorit. Valencia (1238). califatul dezmembrându-se în mai multe regate independente şi reciproc ostile. La marile universităţi musulmane erau cultivate medicina. filosofia şi literatura. a devenit cel mai strălucitor oraş din Europa. Dinastia s-a stins la moartea lui Hisham al III-lea în 1036. care au invadat Spania în 1145. cunoscut drept Abbad al III-lea al Sevilliei. construind sisteme de irigaţie complexe în regiunea sudică a peninsulei. Ferdinand s-a proclamat în 1056 împărat al Spaniei (de la Hispania). Lisabona. Consolidându-şi puterea în nordul peninsulei. Capitala sa. matematicile. Sevilla (1248) şi insulele Baleare (1228-1235). dar după înfrângerea lui Alfonso în 1086 s-au întors împotriva maurilor spanioli. Alfonso I al Castiliei şi-a condus oştile înspre sud. a Almohazilor. Cordoba. exceptând Constantinopolul. Granada. regii creştini şi-au continuat înaintarea. o sectă musulmană din nordul Africii. Într-o mare bătălie dată în Câmpiile de la Toledo – Las Navas de Tolosa – în iulie 1212. a cerut atunci ajutorul Almoravizilor. almohazii au fost înfrânţi de către forţele creştine reunite şi au fost alungaţi la scurtă vreme din Spania. în timp de cinci ani ajungând stăpâni ai zonei musulmane. Cel mai important conducători fusese Abd- ar-Rahman al III-lea. dinastia Umayyadă stăpânise Peninsula iberică pentru trei veacuri. în timp ce civilizaţia spaniolă în vremea supremaţiei maure era mult mai avansată decât cea din restul continentului. S-a dezvoltat o amplă literatură. 54 . Creştinii au eliberat zone mari ale Spaniei sudice. Aceştia au trecut în Spania. stăpânind până în 1086 Toledo.a dobândit Leonul în 1037. Cordoba. Umayyazii au încurajat comerţul şi agricultura. Murcia şi Valencia. Sevilla. devenind la începutul secolului al XII-lea conducători ai Spaniei musulmane. Reconquista creştină La începutul marii Reconquiste.

Estremadura. Ambele regate aveau o populaţie compozită (creştini. prin autorizare papală. iar puterea nobiliară diminuată. fapt care a făcut din Spania o mare putere. În 1480. Încheierea procesului de recucerire. serviţi de o mulţime de informatori. investiţi atât cu putere civilă. structurile administrative şi metodele de recrutare a oficialilor de stat au fost sistematizate. care a pus bazele legislative ale absolutismului regal în Castilia. ei nefiind supuşi jurisdicţiei obişnuite. inclusiv Asturiile. regatul mai mic şi mai sărac. Galicia şi Sevilla. a fost într-o anumită măsură neglijat. iar proprietatea condamnaţilor era confiscată si distribuită între Coroană. căsătoria Isabellei I de Castilia cu Ferdinand V de Aragon a însemnat unirea celor două regate. Valencia şi Insulele Baleare. fiind unul dintre cele mai strălucitoare regate musulmane. unitatea religioasă fiind impusă prin convertirea forţată şi expulzarea evreilor. Atenţia a fost focalizată în schimb asupra întăririi autorităţii regale în Castilia care era mai bogată şi mai populată. sistemul judiciar a fost reformat. cât şi cu putere ecleziastică. Inchizitorii. Puterea regală a fost consolidată şi în timpul războiului de zece ani împotriva Granadei. Isabella a convocat un mare cortes (adunare reprezentativă pe stări) la Toledo. cucerirea Granadei însemnând desăvârşirea unificării politice a întregii Spanii. Eforturile au culminat în 1492. care a rezistat până în 1492. ci doar una dinastică. 55 . Spania a constat în următoarele două secole din două mari regate: în vest Castilia şi Leon. Cordoba. Ambii au devenit conducători asociaţi ai Castiliei în 1474 şi Aragonului în 1479. Legile au fost recodificate. transformat în 1482 în „Consiliul Suprem al Inchiziţiei”. erau numiţi de către regalitate. De mare importanţă pentru „monarhii pioşi” – care iau luat titlul de regi catolici – a fost instituirea în 1478. Inchiziţia a fost deopotrivă un instrument puternic în creşterea şi consolidarea puterii regale. cu Barcelona. Inchiziţie şi acuzatori. cu menirea de a întări puritatea credinţei. Aragon. cu o mare diversitate de dialecte şi forme politice divergente. Mai mult decât atât. fiecare monarh exercitându-şi puterea suverană doar asupra propriului regat. Procedurile erau secrete. de unificare teritorială şi de centralizare politică a Spaniei În 1469. şi a maurilor. musulmani şi evrei). iar în est Argon. din care aproximativ 150000 au emigrat.Puterea maură a fost limitată la unele porturi din jurul Cadizului şi la regatul Granada. a Tribunalului Inchiziţiei. ultimul bastion maur din Peninsula iberică. toate acestea făcând din Castilia unul dintre cele mai moderne state ale vremii. deşi nu s-a produs o unire reală – de jure – a celor două regate.

Intrarea în posesia unui imperiu colonial bogat în metale preţioase (1521 – cucerirea Mexicului) ridică Spania la rangul de primă putere europeană. ca urmare a invaziei pecenegilor. ei s-au aşezat în ţinuturile dintre Urali. Etul (Etel) este identic cu Donul. a ajuns în regiunea Atelkuzu sau Etelkuzu. limita estică a ţinutului în discuţie. după tradiţie. contra ungurilor şi altor migratori. cu ajutor bizantin. slavii şi cu triburi turce. precum cel al onogurilor. probabil în zona Don-Nipru. de la trecerea protobulgarilor la sudul Dunării până la invazia ungurilor (895- 896). ori chiar Nistru şi Prut. Spania dobândeşte un puternic avans. Hr. prin sistemul matrimonial promovat – încheierea unor căsătorii între 1477-1496 – cea mai importantă familie princiară din Europa. khazarii. Pe Don. pornind. după 800. În primele decenii ale secolului al IX-lea. s-au divizat. factor definitoriu pentru balanţa de putere din secolul al XVI-lea. ungurii au intrat în contact cu populaţii iraniene. De efectele acestei pax khazarica au beneficiat şi regiunile româneşti. deplasările nomazilor. ungurii. În vecinătatea Khazariei. O parte s-au refugiat spre Persia. originară din spaţiul cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului. În teritoriul dintre Urali şi Volga. Uniunea dinastică a dus la preponderenţa politică a Spaniei asupra Europei. în regiunile dintre Don şi Nipru. Ca urmare a descoperirii Americii. Ungaria (secolele X-XVI) Aşezarea ungurilor în Europa Ungurii sunt o populaţie fino-ugrică. Ipotezele sunt multiple: Nipru şi Prut sau Bug şi Siret. la 1492. ungurii şi pecenegii se desprind treptat de sub controlul khazarilor şi înaintează înspre vest. În lungul periplu de la Urali şi Volga spre Nipru. fluviul Volga şi râul Kama. cu alanii. finanţarea lui Christophor Columb în a afla o cale spre Indii dinspre vest. au ridicat la 837 cetatea Sarkel. incapabil să mai oprească. Constantin Porfirogenetul aminteşte regiunea uniunii tribale a ungurilor numită Lebedia. alta. 56 . nume de la care. se pare. derivă şi cel al ungurilor. Sursele prime referitoare la unguri sunt orientale. s-au bucurat de o anumită perioadă de linişte dinspre est. lucrarea lui Constantin Porfirogenetul (913-959) – şi în final. ungurii ajung.Totuşi. apoi bizantine – Taktika împăratului Leon Filosoful (886-912) şi De administrando imperio. Sensul denumirii este de mesopotamia sau „între râuri”. poate chiar între Donuri (Don şi Doneţ). latine occidentale şi slave. deoarece acestea. un fapt aparent minor. Din 1496. sub dominaţia Khaganatului Khazar. din ramura ugriană. spre vest. alături de unele triburi turcice şi slave. Profitând de decăderea Khanatului Khazar. a avut consecinţe istorice majore. Pe de altă parte. Acest stat întemeiat pe la sfârşitul secolului al VII-lea a durat peste trei veacuri şi a vegheat ca prin poarta dintre Munţii Urali şi Marea Caspică să nu mai treacă mari valuri nomade spre Europa. Casa de Habsburg devine în scurtă vreme. dinastia spaniolă este legată matrimonial de Casa de Habsburg. În secolul I d. În cronicile latino- maghiare.

ungurii revin în Panonia. chemaţi de moravieni. Ludovic Germanicul (862). La 892. l-au înfrânt pe ţarul bulgar Simeon cel Mare (893- 927) şi au prădat capitala Preslav. ungurii se alătură armatelor germanice ale lui Arnulf şi se îndreaptă contra moravienilor. conform analelor de la mânăstirea Fulda şi cronicarului arab Tabari. cu un clar impuls bizantin. cu principalii conducători unguri. când au înaintat până la Viena. Ulterior. o nouă invazie ungurească s- a produs. iar exilaţii s- au putut îmbarca pe navele bizantine. chemate de bulgari. Este posibil ca de fapt să fie vorba de o singură expediţie. Ungurii trec şi la măcelărirea populaţiei din dreapta Dunării în Panonia. s-a produs în 896. Este posibil ca ideea mutării sălaşurilor ungureşti din stepele nord-pontice la Dunărea pontică să fi apărut înainte de 896. aflaţi de partea lui Karloman în lupta contra tatălui său. rămânând însă la stadiul de populaţie nomadă. Dar grecii au respins atacul unguresc. pe care i-a cointeresat să colaboreze în războiul contra bulgarilor. formată conform tradiţiei din şapte triburi la care se adăugase un trib aliat de khabari. de stepă. Ungurii vor mai participa. ţarul Simeon a făcut apel la pecenegi care. În ciuda păcii încheiate. lua măsuri pentru apărarea oraşului (urbs) Mosaburg (Mosburg) din Panonia. împreună cu bizantinii. 57 . de partea moravienilor. Cronicile greceşti. şi o alta. înainte de stabilirea definitivă în Panonia (896). în 896. a foştilor aliaţi. determinaţi la rândul lor şi de presiunea altor turanici. Astfel. probabil cu asentimentul lui Svatopluk. împăratul german Arnulf. Analele de la Fulda plasează o invazie a ungurilor în Ţaratul bulgar în vara anului 895.Ungurii s-au apropiat treptat de zona de la nord de gurile Dunării. în numele împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886- 912). izvoarele germane şi arabe oferă şi ele date despre evenimentele petrecute la sfârşitul secolului al IX-lea pe fondul conflictului între Bulgaria şi imperiul bizantin. a avut loc. ţinând partea bizantinilor. Călăreţii unguri au trecut în sudul Dunării. când moravienii lui Svatopluk erau în conflict cu germanii. În concluzie. cetele ungurilor au venit spre a-i opri pe adrianopolitanii deportaţi în vremea hanului Krum (802-814) al nordul Dunării să se repatrieze. fără a întâmpina o rezistenţă deosebită. şi au luat ca urmare a expediţiilor întreprinse din Atelkuzu în Panonia. O altă expediţie similară are loc în aceeaşi zonă în 863. Astfel Niketas Skleros. la 837. Atacul conjugat al bulgarilor şi pecenegilor. îi asaltau pe unguri dinspre răsărit. a luat legătura. dar actul propriu-zis. beligeranţii au ajuns la pace. cunoştinţă cu realităţile Europei central-sud-estice. trimis cu flota la Dunăre. în toată amploarea lui. în 896. când se angajează în luptă contra bulgarilor. suveranul Moraviei Mari. unde ocupă un teritoriu relativ întins. pătrunde prin pasul Verecke din Carpaţii Nordici în Panonia. Ungurii vor mai fi menţionaţi la Dunărea de Jos prin 895-896. În 894. Astfel uniunea de triburi condusă de Arpad. ungurii au urmat o evoluţie politică relativ complexă. În acelaşi an. din cauza pericolului iminent. fiul lui Almos. care a condus la înfrângerea ungurilor. şi. În 881.

Aceasta face ca tot mai puţini oameni să-şi îndeplinească sarcinile de prestare a serviciului militar care viza apărarea graniţelor. Procesul se amplifică în timpul domniei lui Ladislau cel Sfânt şi este paralel cu evoluţia organizării administraţiei. la început curtenii (udvarnép). Comitele era iniţial conducătorul comitatului. Statul maghiar. a început o nouă perioadă în istoria Ungariei. Opera de întărire a autorităţii centrale a continuat în timpul regelui Ştefan cel Sfânt (997-1038) care cu ajutorul papei Silvestru II.Statul maghiar în secolele XI-XIII Bazele statului au fost puse în vremea lui Geza (972-997). sunt incluse trei articole care oferă indicii valoroase cu privire la jurisdicţia comitelui. Rezultatul a fost înlocuirea organizării tribale cu comitatele (megye) care se adăugau episcopatelor menite să asigure prin mijloace religioase ordinea în stat. Se spune expres că comitele era părtaş la înfăptuirea jurisdicţiei. Ştefan cel Sfânt scoate mânăstirea împreună cu locuitorii ei de sub patronatul organelor regale. Deoarece organizarea ecleziastică se extindea asupra întregului comitat. Cu Ştefan. sub stăpânirea căruia instituţiile gentilice au devenit instituţii de stat. iar autoritatea regală centralizată. În 1002 când a avut loc sfinţirea abaţiei Pannonhalma (St. viitorii locuitori ai oraşelor. Într-un articol se spune că este o datorie. de pe la 1001. nu a avut capacitatea să cucerească şi. canonizat în 1083. între care membri ai micii nobilimi (servientes. să domine Transilvania decât după secole. Aceste articole demonstrează clar faptul că competenţele comitelui se extindeau asupra întregului teritoriu al comitatului. Este de remarcat impunerea conlucrării comitelui cu şeful bisericii şi prelaţii. Naşterea organizării comitatense poate fi urmărită încă din perioada domniei regelui Ştefan cel Sfânt (997—1038). Alt articol însărcinează clericii şi comitele să interzică munca în zilele de Duminică. slujbaşi regali) obţin imunitate faţă de jurisdicţia comitelui. este de presupus că acelaşi lucru era valabil şi pentru comite. dar treptat tot mai mulţi oameni. Un al treilea articol specifică: duminica fiecare trebuie să meargă la biserică. În primul codice de legi al lui Ştefan cel Sfânt. O imunitate asemănătoare este oferită de Ştefan bisericilor arhiepiscopale şi episcopale. în anul 1000 şi-a luat titlul de rege. păgânismul a fost suprimat. Nu este o întâmplare deci faptul că documentele mai târzii se sprijină pe imunitatea bisericilor din timpul lui Ştefan cel Sfânt. Situaţia se schimbă şi datorită faptului că rolul militar al burgului pierde din importanţă deja în secolul al XI-lea. Martinsberg). sarcină generală a comitelui să administreze justiţia „conform poruncilor legii divine“ şi în înţelegere cu juzii şi înalţii prelaţi. Crearea Imperiului german a impus ungurilor necesitatea de a acţiona în direcţia organizării şi consolidării statului pentru a face faţă unor vecini puternici. 58 . precum şi celorlaltor abaţii şi prepozituri regale. Invaziile maghiare înspre centrul şi vestul Europei au fost oprite după 955 în urma înfrângerii ungurilor de către Otto cel Mare al Germaniei la Lechfeld. Şirul de imunităţi îl încheie hospites. Creştinismul a devenit religia oficială. doar paza contra incendiilor poate rămâne acasă. De la jumătatea secolului al XII- lea. întemeiat în a doua parte a secolului al X-lea şi consolidat abia în urma creştinării de după anul 1000. mai ales. Comitele îşi menţine puterea largă doar asupra populaţiei cetăţii. instituţia originară a jurisdicţiei sale.

Pentru a stimula dezvoltarea economiei. îndeosebi a meşteşugurilor. Primul grup venit în Transilvania. Regele Andrei al II-lea. dar şi pentru întărirea statului prin instrumente confesionale au fost colonizaţi cavalerii teutoni în Ţara Bârsei (1211-1225). cu drept de hospites. în special pe cele ale slujitorilor regali. incluse fiind privilegii şi drepturi de bază. Între secolele XII-XIII. ele fiind reconfirmate în 1317 şi la 1328. Pentru ţinerea în frâu a nobililor. Documentele îi amintesc pe noii veniţi ca Theutonici. papalitatea a conceput proiectul integrării continentului sub autoritatea sa. De importanţă deosebită pentru evoluţia ulterioară a comunităţilor săseşti a fost Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea. Autonomia şi autoconducerea saşilor pe pământul crăiesc sunt astfel asigurate. care va fi condus de acum încolo de greavi. din Anglia. Puternic sprijinită de cruciadă şi statele apostolice (Polonia şi Ungaria). se pare la chemarea regelui Geza II. Impunerea stăpânirii ungare de către Andrei al II-lea asupra Galiţiei şi Lodomeriei (1213) a provocat conflicte la graniţa de nord. comparabilă întrucâtva cu Magna Carta Libertatum. în timp ce altele mai mici se vor forma pe teritoriul comitatelor nobiliare. ci un proces. acordată coloniştilor provinciei Sibiului la 1224. cel mai târziu în timpul domniei lui Geza II (141-1162). a unor colonişti veniţi din Apus. Saşii puteau de asemenea să-şi aleagă liber preoţii. şi. Bula de Aur emisă în 1222. după ce aşezarea unor grupuri de germani în Ungaria propriu-zisă începuse deja în secolul al XI-lea. cu excepţia celui sibian. Acest program ambiţios a determinat ca în deceniul patru 59 . inclusiv dreptul la răscoală în cazul în care regalitatea nu ar fi respectat drepturile nobilimii. regii Ungariei au înlesnit aşezarea în Transilvania şi Slovacia. confirmând în scris privilegiile acesteia. a fost colonizat în zona Sibiului şi provenea în principal din Franconia. aceştia fiind aleşi exclusive din rândul coloniştilor saşi. structurate în aşa-numitele 95 de articole „Zipser Willkür”. statuează drepturi asemănătoare. dreptul comunităţilor săseşti depinzând în mare măsură şi de obiceiul ce era legat de teritoriul respectiv. primele codificări ale privilegiilor coloniştilor germani de la 1271. Flandrenses sau Saxones.Luptele dinastice din anii 1038-1077 au dus la creşterea puterii nobililor. Legile regelui Coloman (1095-1116) îi desemnează pe noii colonişti drept liberi et hospites. desfăşurat în etape succesive între 1100-secolul al XIV-lea. a aflat ţara în plină anarhie. Pe la mijlocul secolului al XII-lea. Expansiunea Ungariei pe coasta dalmată (1105) i-a adus pe unguri la conflicte numeroase cu Imperiul bizantin. În Spiska Slovenska. Numeroasele privilegii acordate unor grupuri diferite de comunităţi săseşti arată că aşezarea saşilor nu a fost un fenomen petrecut într-un singur val. limita autoritatea regală în folosul nobilimii. care se dorea a fi doar o etapă a împlinirii misiunii apostolice universale pe care o revendica. care la 1218 se întorcea din cruciadă. s-a petrecut colonizarea saşilor. în cele din urmă. mai cu seamă în a doua jumătate a secolului al XII-lea. între care desfiinţarea comitatelor. cele mai mari enclave au fost colonizate pe teritoriul regal. cu competenţa de a institui juzi în teritoriul între Orăştie şi Baraolt. din timpul lui Ştefan al V-lea.

În aprilie 1204. reuşind să determine cnezatul Halici să recunoască suzeranitatea maghiară. Cele două părţi ale toleranţei (lingvistico-etnică şi confesională) au fost o componentă esenţială a politicii interne a regatului arpadian până la începutul secolului al XIII-lea. care a reprezentat un puternic factor de influenţare a regatului maghiar. sub impulsul direct al Romei. ci şi pe evrei (mozaici) şi musulmani. Încetarea prezenţei bizantine la Dunăre. Dar. să ajungă până în regiunea cursului superior al fluviului Volga. expediţiile ungare s-au desfăşurat în cooperare cu biserica apuseană. ci. papalitatea încearcă să constrângă coroana maghiară să se angajeze mai hotărât în politica de asimilare confesională a supuşilor săi. atestate documentar. la insistenţele Sfântului Scaun. emisarii Sfântului Scaun. coroana ungară a întreprins acţiuni pentru eliminarea toleranţei religioase în politica sa internă. luând act de sesizarea regelui maghiar care se referea la starea de decădere a bisericilor călugărilor greci. În acest context se poate afirma că prozelitismul catolic în regatul maghiar a reprezentat mai puţin un scop în sine. În 1234. călugării dominicani. sau la dispariţia ei.conform Conciliului de la Lateran din 1215 . Cu toate acestea.nu au vizat doar pe ortodocşi. în cadrul statului maghiar prozelitismul catolic a fost mai puţin viguros decât spolierea de bunuri şi drepturi politice. desfăşurat la concurenţă cu cel polonez. Încercarea lui Bela al IV-lea (1235-1270) de a stăvili înaintarea 60 . Ungaria. Orientarea spre Roma a descendenţilor lui Arpad a încheiat capitolul încercării Imperiului bizantin de a câştiga poporul ungar pentru creştinarea răsăriteană. Un ajutor preţios pentru promovarea noilor sale interese a reprezentat-o. Năvălirea tătarilor (1241) a accelerat procesul de slăbire a autorităţii statale în Ungaria. Timp de trei decenii (1204-1235). Politica confesională asimilatoare a regalităţii ungare. a primit o puternică nuanţă confesională. aplicată în deceniile 3-4 ale secolului al XIII-lea. pentru papă.al secolului al XIII-lea. acest fapt nu a dus la prigonirea ortodoxiei. regatul arpadian dorea să aducă sub influenţa sa încă de la sfârşitul secolului al XII-lea cnezatele ruseşti Halici şi Vladimir. expansionismul maghiar. Totodată. timp de două secole după creştinarea ungurilor de către Ştefan I. ca şi pe cele ale politicii interne. Stat prin definiţie apostolic. apoi prăbuşirea Imperiului bizantin au modificat datele poziţiei internaţionale a regatului ungar. La aceasta a contribuit şi vecinătatea Bizanţului. Dar măsurile împotriva „ereticilor” . După 1204. statul maghiar a tolerat în teritoriile sale coexistenţa unor confesiuni şi chiar religii diferite. faptul datorându- se interesului mai scăzut al coroanei ungare faţă de primul aspect. Trebuie menţionat că. cât mai ales un mijloc al statului de a- şi realiza propriile scopuri prin intermediul puterii Romei. solicita unor ierarhi ai bisericii ungare să cerceteze situaţia şi să avizeze alcătuirea din aceste unităţi ale bisericii răsăritene a unei episcopii dependente direct de Roma. creştinătatea răsăriteană şi-a păstrat instituţiile ei. sau de a numi în fruntea lor abaţi latini. Ele au reprezentat şi acceptarea autonomiei politico-administrative ale diferitelor popoare aflate în puterea regelui. papa Inocenţiu al III-lea. dimpotrivă. va deveni unul din factorii convulsiilor care au subminat regatul în a doua jumătate a aceluiaşi secol.

Anexarea ţaratului de Vidin în 1365 şi intrarea Poloniei în uniune dinastică cu Ungaria au fost fenomenele care au marcat acest apogeu. nu au putut opri expansiunea otomană. ceea ce a permis Imperiului otoman. a fost instaurată dinastia de Anjou. Extinderea statului venea în conflict cu interesele a două mari puteri aflate în expansiune. o parte din Croaţia şi Slovacia aflate sub stăpânire austriacă. a reuşit să stăvilească înaintarea otomană. Societatea feudală şi-a schimbat structura ca urmare a dezvoltării economiei de schimb. şi. din dinastia Jagellonilor.mongolă a eşuat ca urmare a înfrângerii oastei maghiare în bătălia de pe râul Sajo. evocă şi politica de uniformizare confesională urmărită de Bela al IV-lea în contextul conflictului dintre regalitate şi nobilime. prin legarea de pământ a ţăranilor şi codificarea dreptului seniorului de a avea curţi proprii de judecată. Nobilimea s-a stratificat într-o categorie superioară (ordo equestris). încheind alianţe cu domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei. Carol Robert (1308-1342) şi urmaşul său.răscoala din 1437 şi războiul ţărănesc din 1514. Domnia lui Ludovic cel Mare a constituit apogeul puterii pentru Ungaria. Transformările survenite în mediul rural. Astfel a fost posibilă dezvoltarea economică a Ungariei în secolul al XIV-lea. voievodul Transilvaniei. în Carmen Miserabile. să cucerească Belgradul (1521) şi apoi să înfrângă Ungaria în bătălia de la Mohacs (1562). unele cu urmări puternice în statul ungar . în care şi nobilimea tindea să fie interesată. conduse la mijlocul secolului al XV-lea de Ioan de Hunedoara. cel otoman şi cel habsburgic. Intervenţia sultanului Soliman Magnificul în 1541 a dus la împărţirea statului ungar în trei părţi: paşalâcul – respectiv beglerbeilâcul – de la Buda. Moartea regelui Ludovic al II-lea (1516-1526) pe câmpul de luptă a reaprins luptele pentru tron din Ungaria. Ungaria în secolele XIV-XVI După stingerea dinastiei arpadiene (1301). apoi Ungaria de vest. Imperiul german şi statul otoman. Domnia lui Matia Corvin (1458-1490) s-a caracterizat printr-o politică de întărire a autorităţii centrale. Întemeietorul acesteia. Călugărul Rogerius. Maramureş şi o parte a Banatului. Campaniile impotriva turcilor otomani. ambele desfăşurate în mare parte pe teritoriul Transilvaniei. aflaţi în slujba regelui. inclusiv Crişana. a organizat o puternică oaste. acesta din urmă fiind susţinut de către Poartă. Ludovic I cel Mare (1342-1382) au restabilit ordinea în ţară. Matia Corvin este cel care a impus ordine în ţară. 61 . ceea ce s-a reflectat în sporirea numărului oraşelor şi înflorirea comerţului. în condiţiile reluării ofensivei. Competitorii erau Ferdinand de Austria şi Ioan Zapolya. analizând factorii care au slăbit capacitatea de luptă a regatului ungar. ca principat de sine stătător sub suzeranitate otomană. Redeschiderea luptelor pentru tron la moartea regelui (1490) a dus la o criză cu prelungiri şi în vremea domniei lui Vladislav al II-lea (1490-1516). împreună cu centrul Ungariei. Războiul se purta implicit între cele două mari imperii. şi Transilvania. punând capăt anarhiei feudale. una mijlocie (nobiles taxati) şi nobili mici (iobagiones). a provocat răscoale ţărăneşti.

Marile descoperiri geografice. Franţa. Precursorii acestora au fost Giovanni de Pian di Carpini şi Willen van Ruysbroeck care la mijlocul veacului al XIII-lea întreprind călătorii la curtea hanului din Karakorum. Madeira şi Azore. apoi Marco Polo care a călătorit în China (1271-1291) şi Afanasi Nikitin care la jumătatea secolului al XV-lea călătoreşte în India. Din secolul al XV-lea au început să fie folosite caravelele în călătoriile din Atlantic. Infantul 62 . Anglia.Portugalia. Inovaţiile şi îmbunătăţirile în construcţia şi manevrarea navelor precum şi progresele din domeniul geografiei şi cartografiei au impulsionat şi înlesnit expediţiile. de a stabili relaţii cu mongolii în scopul luptei cu succes împotriva musulmanilor au stat la baza călătoriilor în Asia din secolele XIII- XV. au lărgit orizontul europenilor cu privire la Asia şi Orientul îndepărtat. Folosirea busolei. politic. Creşterea producţiei meşteşugăreşti. îndeosebi Cartea minunilor lumii a lui Marco Polo. folosind nu numai vântul din spate ci şi din lateral. Marile descoperiri geografice din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi din secolul al XVI-lea au marcat nu numai o etapă hotărâtoare în domeniul cunoaşterii globului pământesc şi au avut deopotrivă multiple consecinţe pe plan ştiinţific. Ele au fost luate în stăpânire şi colonizate de spanioli (Canare) şi portughezi (Madeira. Cârma dirijată de pe punte a dus la uşurarea manevrării navelor. Formarea primelor imperii coloniale. apariţia manufacturilor. În prima jumătate a secolului al XIV-lea navigatorii portughezi şi genovezi aflaţi în slujba Portugaliei au descoperit arhipelagurile Canare. economic şi social. Lărgirea contactelor dintre Occident şi Orient ca urmare a cruciadelor şi încercarea de a afla noi drumuri pentru comerţul european cu Asia Centrală şi Orientul îndepărtat. Olanda şi Rusia. şi îmbunătăţirea metodelor de calculare a latitudinii şi longitudinii îndeosebi cu ajutorul astrolabului şi al tabelelor de declinaţie solară au contribuit decisiv la orientarea pe mare. începând cu secolul al XIII. Descoperiri portugheze. Azore) şi au constituit baze de aprovizionare ale corăbiilor care navigau în Atlantic. Formarea imperiului colonial portughez. În secolele XV-XVI expediţiile maritime şi cuceririle coloniale au fost sprijinite şi organizate de state unificare . intensificarea comerţului şi a activităţii bancare în Europa au asigurat expediţiilor o bază materială care a permis extinderea schimburilor comerciale şi căutarea de noi oportunităţi economice în afara Europei. Velele acestora permiteau manevrarea navelor.Aceasta însemna dezmembrarea Ungariei ca urmare a crizei politice interne şi a politicii expansioniste a celor două mari imperii. Portughezii au deschis epoca marilor descoperiri geografice prin explorarea coastei de vest a Africii în primele decenii ale secolului al XV-lea. Spania. Condiţii istorice. Descrierile primilor călători.

în peninsula Malacca – principalul centru de tranzit şi antrepozit al comerţului cu mirodenii din Asia de sud-vest (1510) şi Indonezia. capul Branco (1441). Goa şi Calicut. Expediţia lui Vasco da Gama începe în vara anului 1497. Hormuz (1515) şi Maskat (1520). întreprindere maritimă. Expediţia lui Pero da Covilha realizată la iniţiativa regelui Portugaliei pe ruta Mediterana – Marea Roşie – Africa răsăriteană – Etiopia (1487-1491) a dus la aflarea unor posibilităţi de a ajunge de pe ţărmurile sudice şi estice ale Africii pe cale maritimă în India. a însemnat un progres în realizarea circumnavigaţiei continentului negru. Astfel portughezii au ajuns pe coasta Africii până la capul Bojador (1434). fildeş şi sclavi din Africa răsăriteană. Reîntoarcerea în Portugalia a decurs pe acelaşi traseu până în vara anului următor. inclusiv asupra activităţilor comerciale. apoi Aden şi Socotra la intrarea în Marea Roşie. apoi la gurile fluviului Congo (1483). pe ţărmurile Guineii (1469-1474). Mombasa. India. Pentru a controla Marea Roşie şi Golful Persic. comercială şi bancară cu sediul la Lisabona. care în 1488 a atins extremitatea sudică a Africii – Capul Bunei Speranţe. de forturi şi factorii comerciale de-a lungul coastei Africii apusene (Azore. apoi din anul 1504 şi de guvernatori pentru posesiunile coroanei din Africa. Din punct de vedere organizatoric imperiul depindea direct de coroană care exercita monopolul explorărilor maritime şi al cuceririlor coloniale. Malaezia. ocolind Capul Bunei Speranţe. Scopul era combaterea islamului. cucerirea Pământurilor Sfinte cu ajutorul presupusului imperiu creştin din Abisinia al „regelui-preot Ioan” şi stabilirea unor legături comerciale directe cu pieţele de aur. Indonezia şi Brazilia. pe coasta Braziliei. militare şi comerciale a Portugaliei pe coasta apuseană a Indiei şi la organizarea unor expediţii de explorare şi cucerire în Orientul îndepărtat. În acest fel imperiul colonial portughez s-a alcătuit ca un cumul de baze maritime şi de aprovizionare. Portughezii au luat în stăpânire şi arhipelagul Moluce – „Insulele mirodeniilor”. respectiv Hormuz şi Maskat în Golful Persic.portughez Henric Navigatorul (1394-1460) a înfiinţat prima şcoală de navigaţie din lume şi a planificat circumnavigarea coastei de vest a Africii. Organul suprem era Casa da India. În India punctele principale erau Diu. atingând coasta de vest a Indiei în mai 1498. marinari şi militari. coastele Guineii şi Angolei) şi răsăritene (Mozambic. populaţia imperiului colonial portughez se reducea la negustori. El a adăugat expediţiilor de explorare şi exploatarea economică a ţinuturilor descoperite. Conducerea coloniilor era administrată de un vice-rege al Indiilor. Natal). coloniala. la gurile fluviului Senegal şi Capul Verde (1445). Astfel a fost găsită o cale maritimă directă din Occident spre India. portughezii au ocupat insula Socotra (1506) şi porturile Aden (1513). apoi de-a lungul coastei estice a continentului până la strâmtoarea Mozambic şi Oceanul Indian. Expediţia lui Bartolomeo Diaz. insulele Capului Verde. Corăbiile sale au navigat de-a lungul coastei vestice a Africii. Madeira. Din 1500 portughezii au iniţiat explorări şi cuceriri coloniale şi în America. 63 . Cu excepţia Braziliei. Explorările portugheze au contribuit la impunerea supremaţiei navale. slujbaşi. unde coloniştii erau în număr mai mare.

au autorizat în 1492 expediţia. din cauza monopolului portughez în estul Atlanticului şi asupra căii în direcţie estică spre India. în anul 1507 geograful şi cartograful Martin Waldseemüller. disputele fiind temporar reglementare prin tratatul de la Tordesillas (1494) prin care cele două puteri maritime au împărţit lumea în zone de explorare şi dominaţie comercială şi colonială. situat între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Leif Erikson. acestea constituind premise ale cuceririlor regiunilor în care civilizaţiile aztecă. prin extensie. America. cât şi pentru America. în insula numită de spanioli San Salvador (Guanahani) din arhipelagul Bahamas. ca urmare. Ulterior Columb a descoperit mai multe insule – Cuba şi Haiti (Española). America a fost descoperită mai întâi de către vikingi. Columb a revenit în Europa în martie 1493. Conform principiului „sufletele lui Dumnezeu. Această descoperire a fost dată uitării din cauza întreruperii legăturilor cu Groenlanda. 64 . Până în 1504 el. întrerupere pusă pe seama unor modificări de climă. Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia. Pornită din Spania în august 1492 expediţia lui Cristofor Columb ajunge în 12 octombrie 1492. pământurile regelui” statul impune o ordine colonială dependentă de Spania împotriva tendinţelor centrifugale ale conchistadorilor. Harta florentinului Toscanelli (1397-1482) l-a impulsionat pe genovezul Cristofor Columb (1451-1506) aflat în slujba Isabellei de Castilia să caute o cale maritimă. La începutul secolului al VI-lea spaniolii au iniţial noi explorări în arhipelagurile din Caraibe. Florentinul Amerigo Vespucci (1454-1512). şi nu Asia.Explorări spaniole. în calitate de vicerege. a mai realizat patru expediţii în Indiile de vest. Descoperirea Americii. Numele s-a aplicat apoi. Formarea imperiului colonial spaniol. a acostat în jurul anului 1000 pe ţărmul Americii de Nord (Winland). după 61 de zile de navigaţie. navigând în Atlantic în direcţie vestică pentru a ajunge din Europa în Asia. explorând arhipelagurile Antilelor Mici şi Mari. În anul 984 islandezul Eric cel Roşu a ajuns în Groenlanda unde a întemeiat colonii. de care nu a fost conştient. a sugerat numele continentului pe baza faptului că Amerigo Vespucci a fost primul european care a afirmat că America de Sud este un nou continent. care se pare că a întreprins mai multe expediţii pe coasta nordică a Americii de Sud. Regii Spaniei. Columb nu bănuia existenţa unui alt continent. şi Spania în special. Descoperirea sa. Spaniolii. aşa cum apare pe planisfera publicată de Waldseemüller în 1516. a făcut cunoscut noul continent prin rapoartele sale de călătorie şi. Expediţiile lui Columb au dus la o încordare a raporturilor între Spania şi Portugalia. mayaşă şi incaşă se aflau în plină dezvoltare. Papa Alexandru al VI-lea a stabilit ca graniţă o linie de demarcaţie (circa 370 de mile la vest de Azore). Costa Rica şi Panama). şi continentului Nordic. pe coastele răsăritene ale Americii Centrale şi ale Golfului Mexic precum şi a ţărmurilor nordice ale Americii de Sud. au devenit interesaţi de aflarea unei căi în direcţie vestică spre Asia. a avut semnificaţie şi consecinţe majore atât pentru Europa. Nicaragua. Convins că debarcase pe continentul răsăritean al Asiei. insula Jamaica şi ţărmul estic al Americii Centrale (Honduras. Fiul său. care a tradus scrierile lui Vespucci.

ca urmare a expediţiei lui Magellan. au fost aduşi primii sclavi negri. încheiate abia în 1532 cu victoria lui Atahualpa. dar şi rivalităţile dintre diferitele triburi supuse de azteci au uşurat cucerirea. exercitându-şi asupra lor autoritatea administrativă şi judiciară. Până la mijlocul secolului al XVI-lea spaniolii au cucerit arhipelagurile din Marea Caraibelor. întemeietorul oraşului Lima. nu în ultimul rând de epidemiile aduse de către europeni. Escadra aflată sub comanda sa a pornit din Spania în septembrie 1519. şi insulele Filipine. Sevilla devine port cu drept de monopol comercial şi sediu al Consiliului Indiilor. după care a descoperit strâmtoarea din sudul continentului – strâmtoarea Magellan – în noiembrie 1520. organ central suprem pentru administraţie. pământurile fiind deţinute sub formă de concesiune funciară (encomienda) al cărei senior avea dreptul de a cere amerindienilor de pe domeniu redevenţe în produse şi prestaţii în muncă. Spaniolii conduşi de Francisco Pizzaro. Fenomenul caracteristic care a însoţit cuceririle spaniole a fost şi un intens proces de colonizare în cadrul căreia rolul conducător l-au avut mici nobili sărăciţi. nu au avut rezultate reale. vestul şi sud-estul Americii de Sud. Organele centrale ale administraţiei se aflau în metropolă. spaniolii au perseverat în căutarea unei căi spre vest înspre „Insulele Mirodeniilor”. La acestea s-au adăugat în 1521. În 1524. Unul includea coloniile din Mexic şi America Centrală. în competenţa intrând probleme fundamentale ale organizării şi conducerii coloniilor. Cucerirea de către spanioli a nord- vestului Americii de Sus a fost înlesnită de luptele dinastice între fiii Marelui Inka. Fernao da Magalhaes (1480-1521). drept şi chestiuni bisericeşti. punând bazele imperiului spaniol din Lumea Nouă. străbătând Oceanul Atlantic şi explorând ţărmul estic al Americii de Sud. America Centrală. conducătorul aztecilor în vremea retragerii spaniolilor. îndeosebi a metalelor preţioase.Cucerirea statului aztec şi a capitalei sale Tenohtitlan a fost realizată între 1519 şi 1521 sub conducerea lui Hernan Cortez. înrobire şi muncă forţată. Tratativele lui Montezuma. un altul cele din America de Sud. 65 . Expediţia lui Magellan. Deja începând cu 1510/1511. şi Diego Almagro au cucerit Peru în 1532-1533. cunoscut sub numele de Magellan. Casa de Contratacion. Viceregii erau numiţi direct de către suveran. Mexicul. Triburile amerindiene au cunoscut curând un cumplit regres demografic cauzat de exterminare. cele locale în colonii. Colonizarea a avut drept scop principal exploatarea bogăţiilor noilor colonii. Florida şi regiunile din nordul. Coloniile erau împărţite în viceregate. în afara altor straturi sociale. are meritul găsirii acestui drum. Zonele din colonii erau proprietate a coroanei. avea competenţe ce ţineau de organizarea şi supravegherea legăturilor maritime şi comerciale dintre metropolă şi posesiunile de peste ocean. După conştientizarea faptului că zonele descoperite de Columb aparţineau unui nou continent. În deceniile următoare şi-au extins stăpânirea în Chile şi Argentina. Armele europene de luptă. subordonată Consiliului Indiilor.

la mijlocul secolului al XVII-lea ajungând pe coastele peninsulei Kamceatka. China şi chiar cu Japonia. au fost angajaţi cazaci de pe Don şi Volga. Calea maritimă de nord-vest a fost căutată de exploratori englezi şi francezi. În 1497-1498. Olandezii au ocupat insulele Mauriciu la răsărit de Madagascar (1598) şi au întemeiat o bază de aprovizionare ca capul Bunei Speranţe (1602). navele au ajuns în arhipelagul Filipine. mai cu seamă familia Stroganov. Spania. Anglia. Magellan a fost ucis. Laurenţiu. dar nu avut consecinţe practice. în Oceanul Atlantic. Până în primele decenii ale secolului al XVII-lea ruşii au atins ţărmurile Mării Ohotsk şi ale Oceanului Pacific. au primit de la ţarul Ivan al IV-lea privilegiul de a explora şi de a coloniza teritoriile din apusul Siberiei. descoperirile şi colonizările au fost urmate de aclimatizarea unor plante şi animale. Centrul de greutate s-a mutat din Mediterana şi Marea Baltică. Terra Nova. John Cabot a explorat ţărmurile nord-estice ale Americii de Nord (Noua Scoţie. ţările aflate pe ţărmurile sale – Portugalia. O singură caravelă sub comanda lui Sebastian El Cano. Urmările marilor descoperiri geografice. În condiţiile conflictului Provinciilor Unite (Olanda) cu Spania şi ca urmare a intrării Portugaliei în uniune dinastică cu Spania. Expediţiile olandeze conduse de Willem Barents întreprinse în anii 1594-1597 au atins doar zona maritimă cuprinsă între insulele Spitzbergen şi Novaia Zemlia. Franţa. scop în care. după ce a atins arhipelagurile Indoneziei şi a parcurs Oceanul Atlantic. În Europa au fost introduse plante ca porumbul. Negustorii din Rusia de nord-est. Ruşii au luat în stăpânire întinsele teritorii aflate la est de munţii Ural. Începând cu primele decenii ale secolului al XVII-lea au luat naştere primele colonii engleze şi franceze de pe ţărmurile estice ale Americii de Nord. Explorarea Siberiei a fost sprijinită de stat. au cucerit coloniile portugheze din Indonezia şi au stabilit relaţii comerciale cu India. Imperiul colonial olandez includea cu precădere zone de coastă (factorii. Corăbierii ruşi au explorat şi o bună parte a litoralului siberian al Oceanului Îngheţat. Alte explorări şi descoperiri. Acesta a devenit axa comercială a lumii. cartoful. Descoperirea Americii şi a căii maritime spre India şi formarea imperiilor coloniale au avut drept consecinţe lărgirea considerabilă a comerţului internaţional. Descoperirea lui Magellan a revoluţionat gândirea europeană despre globul pământesc – sfericitatea. 66 . unde în cursul unor ciocniri cu localnicii. Francezul Jacques Cartier a explorat între 1534-1542 ţărmurile Golfului Sf. Labrador). începând cu 1581. oraşe porturi). Olanda – au devenit principalele puteri maritime şi comerciale ale lumii. Luarea în stăpânire a Siberiei s-a realizat în mai multe etape. În plus.După străbaterea Oceanului Pacific. olandezii au cucerit treptat şi sistematic teritorii ale imperiului colonial portughez. care şi-au pierdut implicit din importanţa de odinioară. deoarece calea aflată era considerabil mai lungă decât drumul portughez spre India. a ajuns în Spania în septembrie 1522. în afara trupelor trimise de ţar.

Culegerea înfăţişează tipuri umane din toate straturile societăţii italiene. pe negustori şi cămătari. meiul. La început. în dialectul toscan al limbii italiene. De asemeni descoperirile geografice au fost urmate de o luptă acerbă între statele europene pentru supremaţie maritimă şi comercială şi. Giovanni Boccaccio (1313-1375) a rămas în literatura universală prin Decameronul. etnologia. În plan cultural descoperirile geografice au impulsionat dezvoltarea unor ştiinţe majore (geografia. Laicii studiază acum literatura antichităţii clasice. măslinul. în vremea Renaşterii timpurii. Renaşterea şi Reforma În condiţiile formării relaţiilor capitaliste şi a burgheziei. îl plasează în rândul primilor poeţi lirici moderni. astronomia. Lucrarea Despre bărbaţi iluştri include biografiile unor personalităţi romane. Poemele sale. iau o atitudine critică faţă de traducerile Bibliei şi asupra unor documente care formau baza dogmei şi tradiţiei bisericii catolice (Despre fals presupusa şi desminţita donaţie a lui Constantin. Scăderea valorii metalelor preţioase a dus implicit la o creştere a preţurilor („revoluţia preţurilor”). Umanismul. renaşterea tradiţiilor intelectuale clasice şi a cercetării speculative în secolul al XV-lea în Italia. ananasul şi tutunul. Purgatoriu şi Paradis. amestecul rasial şi ca urmare a colonizărilor şi transportului de sclavi. Îndeosebi Anglia şi Olanda au început lupta pentru supremaţie cu statele iberice. Dante Alighieri (1265-1321) a scris opera sa fundamentală. filologia). este de inspiraţie antică şi medievală. trestia de zahăr şi diferite animale. secara. în Infern. viţa de vie. Petrarca şi Boccaccio. redactate în latină sau în dialectul toscan. luptă ce a culminat cu războiul maritim hispano-englez şi cu înfrângerea de către englezi a „Invincibilei Armada” (1558) şi cu războiul Olandei împotriva Spaniei şi Portugaliei care a avut drept urmare ocuparea de către olandezi în prima jumătate a secolului al XVII-lea a celei mai mari părţi a imperiului colonial portughez din sud-estul Asiei. cum este umanistul Lorenzo Valla. înfăţişată în operă. În paralel a început un proces de europenizare a globului pământesc care a însoţit mutaţiile etnice. Trebuie remarcat însă că mulţi savanţi îl consideră pe Dante ca aparţinând culturii medievale. 1440) . pentru stăpânirea coloniilor. mai cu seamă din mediul urban. implicit. zorii Renaşterii s-au ivit la Florenţa. proprietarii de domenii şi manufacturi. Divina Comedie. în cursul secolului al XIV-lea. Umanismul. Călătoria alegorică a lui Dante. Portugalia şi Spania au devenit mari puteri. În America au fost aclimatizate grâul. orzul. sub forma Renaşterii timpurii. Francesco Petrarca (1304-1374) a studiat sistematic cultura antică greco- romană. Ea a fost dominată de personalităţile lui Dante. înlătură scolasticismul ca filosofie principală a Europei vestice şi deposedează conducătorii bisericii de monopolul deţinut până atunci asupra ştiinţei şi învăţăturii. 67 . iar învăţaţii. scris în italiană. ceea ce a avantajat pe marii producători de mărfuri. având largi preocupări pentru antichitate.roşiile. Exploatările miniere intense din colonii au dus la un aflux de metale preţioase din America în Europa ceea ce a avut consecinţe economice şi sociale semnificative.

sunt purtătorii unei mişcări de eliberare culturală care creează premisele vieţii intelectuale şi religioase ale secolului al XVI-lea în Europa centrală. aplică noua ştiinţă la evaluarea practicilor bisericii şi dezvoltarea unei cunoaşteri acurate a scripturilor. papii şi împăraţii au fost angajaţi într-o continuă luptă pentru supremaţie. ca expresie violentă a naţionalismului boemian care nu a putut fi niciodată suprimat în întregime în pofida eforturilor şi forţelor conjugate ale împăratului german şi papei. Dincolo de vulnerabilitatea instituţiei papale — cauzată de imoralitate. sau cei din cercul de la curtea imperială de la Praga sau cea regală de la Buda. având o poziţie mai favorabilă faţă de biserică în comparaţie cu umanismul italian. dacă nu al purificării. Albert Huet la Sibiu —. Resentimentul faţă de sistemul taxelor papale şi faţă de supunerea faţă de oficialităţile ecleziastice ale unei papalităţi străine şi aflate la depărtare s-a manifestat şi în alte ţări europene. Johann Reuchlin în Germania. Umanişti din afara Italiei. Jakob Wimpfeling din Schlettstadt. cei din patriciatul urban — mai cu seamă senatorul din Nürnberg Willibald Pirkheimer. Umanismul german a fost de factură şi amprentă distinctă. Executarea lui Hus ca eretic în 1415 a condus direct la războaiele husite. Calvin şi alţi reformatori pretind pornirea în primul rând de la Biblie. Umanismul doreşte să se elibereze de scolastica teosofică şi creează totodată un nou sentiment de legitimitate sprijinit pe autoritatea antichităţii. cei aflaţi în cler şi printre călugări gândeau ponderat în chestiunile bisericeşti. Studiile lor ştiinţifice au pus bazele pe care Luther. Acest conflict a rezultat în general într-o victorie a papalităţii. De la restaurarea ottoniană din 962. ca Desiderius Erasmus în Ţările de Jos. Războaiele au fost precursoarele războaielor civile religioase din Germania epocii lui Luther. ierarhie şi numire în funcţii — captivitatea babilonică a papilor la Avignon în secolul al XIV-lea şi Marea Schismă care i-a urmat a slăbit autoritatea bisericii şi i-a împărţit aderenţii în partizani ai unui papă sau ai altuia. Inventarea tiparului cu litere mobile (1445) a sporit determinant circulaţia cărţii şi răspândeşte noi idei în întreaga Europă. John Colet şi Sir Thomas More în Anglia. bunăoară Rudolf Agricola în Heidelberg. activând adesea în scopul. Învăţaţii umanişti din şcoli şi universităţi.Prin cultivarea autorilor antici. atunci al ameliorării stării bisericii. Umaniştii germani de la sfârşitul secolului al XV-lea. programe ambiţioase de reorganizare a întregii ierarhii au fost dezbătute la Conciliul de la Constanţa între 1414 şi 1418. Învăţăturile lui John Wycliffe s-au răspândit în Boemia unde au aflat un apărător înfocat în reformatorul Jan Hus. dar a creat un antagonism major între Roma şi Imperiul german. ca sursă a întregii autorităţi religioase. Concordate mai timpurii cu alte monarhii naţionale au pregătit drumul apariţiei bisericilor naţionale autonome. prieten cu Albrecht Dürer. nefiind instituite în această vreme 68 . şi în mai mică măsură de la instituţia bisericii. lăcomie. deşi puternic influenţaţi de Italia. system fiscal. dar nici un program nu a atras suportul majorităţii. Oficialităţile ecleziastice recunoşteau necesitatea reformării şi restructurării bisericii. În Franţa la 1516 un concordat între rege şi papă plasează biserica franceză decisive sub autoritatea regală. acest antagonism se augmentează în secolele XIV şi XV prin dezvoltarea sentimentului naţional german.

schimbări radicale. Sfântul împărat roman Carol al V-lea nu a fost capabil să întreprindă măsuri de suprimare prin forţă a lutheranismului datorită faptului că imperiul era ameninţat de turci. Formula Concordiei (1577). este semnată de conducătorii politici. curia papală. politice. Alături de Renaştere care o precede şi de revoluţia franceză care o urmează. după cum este cunoscut. a fost călugăr augustinian. accentuând asupra sarcinii reformatoare a Conciliului de la Basel (1431-1449). condiţiile care au condus la o stare revoluţionară au existat de sute de ani şi au avut determinări doctrinale. asigurându-se astfel unitatea într-un moment în care noi lupte confesionale ameninţă imperiul. Criticarea Romei ca oraş şi a curiei şi practicilor sale este o constantă a întregului ev mediu dezvoltat. aminteşte încercările de reformare de până atunci. cum ar fi vrut Luther. Toposul criticii este avariţia. Supravieţuirea lutheranismului după Războiul de 30 de ani a fost şi rezultatul intervenţiei regelui lutheran al Suediei Gustav al II-lea Adolph şi a Franţei catolice de partea protestanţilor. despre cele şapte sacramente. Luther nu a fost un teolog sistematic. Scrierile care atrăgeau atenţia asupra necesităţii Reformei se înmulţesc. ceea ce vorbeşte despre formaţia sa şi concepţia teologică viitoare. scrisă probabil la Basel în anul 1439 de către un autor necunoscut. nu. economice şi culturale. mişcarea a continuat să se răspândească. Au urmat războaie religioase intermitente. încheiate cu pacea de la Augsburg (1555) care stipulează „cuius regio eius religio“. Abia pacea de la Westfalia (1648) pune capăt războaielor confesionale în Europa. Discuţia pe care Luther a provocat-o prin tezele sale atingea în mod esenţial înţelegerea bisericii în problema puterii depline cu privire la absoluţiunea de păcat şi pedeapsă. fiscalitatea şi ia atitudine împotriva celibatului. Începutul dezvoltării lutheranismului a fost puternic influenţat de evenimentele politice. Deşi mişcarea datează de la începutul secolului al XVI-lea. complexă şi a avut o influenţă 69 . „Reformatio Sigismundi“. vorbeşte în amănunţime despre simonie. critică cu aciditate ordinele religioase. mai ales în forma liedurilor vaganţilor sau a prozei satirice. Luther. până când în evul mediu târziu sunt cercetate mai îndeaproape bazele constituţiei bisericii catolice şi este verificată puterea probatorie a acestora. despre statul papal. centrul şi nordul continentului) şi face trecerea spre epoca modernă. S-a afirmat că Roma a împiedicat reformarea bisericii şi a primit în schimb Reforma. practicile beneficiale. în legătură cu natura acestei puteri. când Martin Luther desfide autoritatea bisericii catolice — cele 95 de teze din 1517. dar opera sa este subtilă. Structura ierarhică a puterii ecleziastice în sistemul bisericii medievale a avut drept urmare discutarea chestiunii în termenii puterii nelimitate a papei. pregătită de teologi pentru a rezolva disputele interne lutherane. sancţionând astfel bisericile lutherane şi acceptând calitatea de primaţi a principilor teritoriali. În ciuda edictului de la Worms (1521) care a plasat lutheranii oficial sub persecuţia imperială. cu referire mai ales la politica de beneficii a papalităţii şi oficialităţilor catolice în general. tratează în partea introductivă reforma spirituală. Reforma a schimbat complet modul medieval de viaţă din Europa catolică (vestul.

Luther a lăsat sarcina prezentării poziţiei sale (formulate în Confesiunea de la Augsburg) lui Melanchthon. Kleiner Katechismus (Micul Catehism). Confesiunea de la Augsburg şi cele două catehisme ale lui Luther au fost recunoscute de toate bisericile lutherane. botezului. Preceptele doctrinale speciale sunt Articolele Schmalkaldice (1537). crezului apostolilor. primele două fiind folosite regulat în serviciul divin. Deşi lutheranii acceptă cărţile canonice ale bibliei drept “singura regulă şi normă conform căreia toate doctrinele şi învăţăturile trebuiesc judecate deopotrivă” (Formula Concordiae). Deşi a eşuat în a reconcilia diferenţele între catolici şi lutherani. Apologia Confesiunii de la Augsburg (1531). Augustin. Micul Catehism explică teologia reformei evanghelice într-un limbaj simplu şi colorat. 1525) — Luther a publicat cea mai populară carte a sa. În 1532 este publicată traducerea lui Luther a Vechiului Testament din ebraică. a rămas baza noii biserici lutherane şi a crezului acesteia. constând din 21 de articole de credinţă. Nefiindu-i permis să participe la dieta de la Augsburg. 1519). Confesiunea de la Augsburg (1530). dar a fost influenţată în multe aspecte de bază de teologia Sf. Cinei Domnului (Euharistiei). in 1529. aceste documente constituie Cartea Concordiei adoptată de principii lutherani şi de către oraşe în 1580. este trimis împreună cu 27 de alţi comisionari să întocmească constituţii unitare pentru bisericile reformate germane. Comentând pe scurt prin întrebări şi răspunsuri asupra celor zece porunci.covârşitoare. Totuşi doar cele trei doctrine. Melanchthon prezintă Confesiunea de la Augsburg. Lutheranismul acceptă autoritatea a trei doctrine ecumenice (al apostolilor. atanasian). După ce şi-a articulat teologia de bază în scrierile de început — Von der Freiheit eines Christenmenschen (Despre libertatea creştinului. De servo arbitrio (Despre încătuşarea voinţei. nicean. cunoscută drept Confesiunea de la Augsburg. Micul Catehism (1529) şi Marele Catehism (1529) ale lui Luther. 1520). De Captivitate Babylonica Ecclesiae (Despre captivitatea babilonică a bisericii. Devenit profesor de teologie în 1526. au recomandat în acelaşi timp cărţile apocrife ale Vechiului Testament în vederea educaţiei creştine şi au fost incluse în versiunile vernaculare ale Bibliei. iar după retragerea lui Luther în castelul din Wartburg în acelaşi an. Străvechiul concept al unităţii religioase a unei comunităţi creştine unice în vestul şi centrul Europei sub autoritatea supremă a papei este distrus. Tratatul despre puterea şi primatul papei (1529) scrise de Melanchthon şi Formula Concordiae (1577) scrisă de o comisie de teologi după moartea reformatorilor. Tonul 70 . 1520). An den christlichen Adel deutscher Nation (Către nobilimea creştină de naţiune germană. schiţate conform indicaţiilor şi sfaturilor lui Luther. În 1530 învăţatul şi reformatorul Melanchthon a schiţat o structură conciliatorie a dogmei lutherane. Ea a fost inspirată de studiul atent al Noului Testament. Împreună cu doctrinele. deoarece fusese excomunicat. Ca reprezentant de frunte al Reformei în dieta de la Augsburg în 1530. Melanchton îl înlocuieşte pe Luther în calitatea sa de conducător al cauzei Reformei la Wittenberg. Tatălui Nostru. supusă atenţiei împăratului Carol al V-lea şi facţiunii romano- catolice. Loci Communes Rerum Theologicarum publicate de Melanchthon în 1521 au dat forţă logică şi argumentativă Reformei. Pacea de la Augsburg conferă legitimitate şi recunoaştere oficială bisericii lutherane.

Melanchthon a murit rugându-se ca bisericile să fie de aceeaşi concepţie întru Hristos.. CUPRINS I.Rivalitatea romano-bizantina – 8 . apără Confesiunea.Organizarea ideii imperiale – 7 . A asigurat toleranţă doctrinei evanghelice.Formarea Imperiului Bizantin – 4 .Misticismul – 13 II.De la Roma la Bizant – 3 . generalizând afirmaţii specifice. dar punctele sale de vedere au fost considerate drept eretice de către lutheranii riguroşi.Devenirea cosmosului medieval – 2 .Slabirea si dezmembrarea statului carolingian – 21 71 . Apologia sa.Instaurarea dinastiei carolingiene – 16 . încât şi catolicii au fost surprinşi. “lucruri indiferente”).Aparitia monasticismului – 12 . chestiuni fără consecinţe majore şi de aceea tolerabile.Teologia patristica – 10 . Se poate spune că Melanchthon a slujit ca împăciuitor.Caderea Imperiului Roman de Apus – 3 .Restaurarea imperiului in timpul lui Carol cel Mare – 18 . Prăpastia s-a accentuat din cauza strădaniei sale de a realiza un compromis cu catolicii de dragul evitării războiului civil.Codificari imperiale – 8 .INTRODUCERE IN ISTORIA EVULUI MEDIU – 2 .Restaurarea carolingiana a imperiului – 14 .Perceperea si stapanirea prezentului – 6 .crezului a fost atât de conciliator.STATUL FRANC MEROVINGIAN SI CAROLINGIAN – 14 .Institutiile statului franc – 15 .Periodizarea istoriei Evului Mediu – 2 . iar Variata (1540) aduce anumite modificări. pentru o vreme menţinând majoritatea ceremoniilor catolice ca adiaphora (gr. sau cel puţin datorită intenţiei de a realiza o unire a facţiunilor protestante.Intemeierea primatului papal – 8 . datorită dorinţei sale de armonie între protestantism şi romano-catolicism.Conflicte si dispute dogmatice – 9 . publicată un an mai târziu.Germanizarea Imperiului – 6 .Fictiunea continuitatii Imperiului Roman si transformarea ideii imperiale – 7 .

Restaurarea ottoniana – 23 .Urmarile cuceririi Angliei de catre normanzi – 48 .UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATULUI IN FRANTA – 42 .UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATALA IN PENINSULA IBERICA – 53 .Cruciada a IV-a – 36 .Franta in timpul primilor Valois – 47 VI.Peninsula iberica sub stapanirea araba – 53 .Reformele si Parlamentul englez – 50 .Incheierea procesului de recucerire.UNGARIA (SECOLELE X – XVI) – 56 .Cruciada a VIII-a – 40 .RESTAURAREA OTTONIANA.Secolul al XIV-lea – 50 -Criza societatii engleze in secolul al XV-lea – 51 -Razboiul celor doua roze – 52 VII.Statul maghiar in secolele XI-XIII – 58 .Primii capetieni – 42 .Capturarea Ierusalimului – 33 . de unificare teritoriala si de centralizare politica a Spaniei – 55 VIII.CRUCIADELE – 30 .Lupta pentru investitura – 26 IV.CENTRALIZAREA STATULUI ENGLEZ – 48 .Prosperitatea economica si revolta baronilor – 49 .Cruciada a III-a – 34 .Cruciadele tarzii – 36 .III.Cresterea autoritatii regale in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant – 44 .Cruciada a II-a – 34 .Reconquista crestina – 54 .Cruciada a VI-a – 38 .Politica de centralizare a regatului englez in secolul al XII-lea – 48 .Cruciada I – 31 .Apogeul puterii latine in rasarit – 33 .Asezarea ungurilor in Europa – 56 .Cruciada a V-a – 38 .Urmarile cruciadelor – 41 V. IMPERIUL SI PAPALITATEA – LUPTA PENTRU INVESTITURA – 22 -Premise – 22 .Cruciada a VII-a – 39 .Capetienii ulteriori – 43 .Ungaria in secolele XIV-XVI – 61 72 .Franta in timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos – 45 .

IX.Descoperiri portugheze. Formarea imperiului colonial spaniol – 64 .MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE. Formarea imperiului colonial portughez – 62 .67 73 .Explorari spaniole.UMANISMUL.Urmarile marilor descoperiri geografice – 66 X. Descoperirea Americii. FORMAREA PRIMELOR IMPERII COLONIALE – 62 .Alte explorari si descoperiri – 66 . RENASTEREA SI REFORMA .Expeditia lui Magellan – 65 .Conditii istorice – 62 .