NOTIUNI DE BAZA DIN ANATOMIA CORPULUI OMENESC

CELULA
Este unitatea morfofuncţională şi genetică a organizării materiei vii. Clasificare: - după formă:  stelate, piramidale, piriforme (ex. neuron)  ovale (ex. ovulul)  fusiform (ex.fibra musculara)  turtite (ex. epiteliu de acoperire)  cilindrice, cubice  cu prelungiri (spermatozoidul, neuron) - după mărime:  mici (ex. trombocite)  medii ex. hematii)  mari (ex. fibra musculară striată) -după funcţie:  secretori (ex. celulele insulare B din pancreas)  senzoriale (ex. celulele gustative)  contractile (ex. fibra musculară)etc. Structura: există 3 componente principale: 1. Membrana celulară: este de natură lipoproteică, alcătuită din 3 straturi. Ea prezintă o serie de sisteme enzimatice, care realizează shimbul de substanţe transcelular, determinând încarcarea electrică a acesteia. 2. Citoplasma: are o structură complexă, la nivelul ei desfăşurându-se principalele funcţii celulare. Aici găsim organite celulare: →comune (ex.reticul endoplasmatic, mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi, centromer) →specifice(neurofibrile, corpi Nissl, miofibrile) 3. Nucleul: este situat deobicei central, însă poate lua şi poziţii periferice (ex. celula adipoasă). Majoritatea celulelor sunt uninucleate (au 1 nucleu), dar pot fi şi anucleate (0 nuclei-ex. hematia) sau multinucleate (fibra musculară striată). Nucleul are rol în: - depozitarea materialului genetic - transmitrea informaţiei ereditare - coordonarea metabolismului celular Proprietăţile celulei: -proprietăţi generale:- metabolismul

-diviziunea(înmulţire) -proprietăţi specifice: - excitabilitatea (celula nervoasă) - contractilitatea (celula musculară) - activitate secretorie (celula glandulară) - fagocitoză (macrofagul) - chemotactism (limfocitul)

ŢESUTURILE
Sunt sisteme organizate ale materiei vii formate din celule similare, care îndeplinesc în organism aceleaşi funcţii. Celulele sunt unite între ele prin prelungiri citoplasmatice (desmosomi, hemidesmosomi) sau prin intermediul substanţei intercelulare. Clasificare: 1. Ţesutul epitelial - care se subclasifică după funcţia pe care o îndeplineşte: a) Ţesutul epitelial de acoperire: intră în structura pielii, căptuşeşte cavităţile; b) Ţesutul epitelial glandular: intră în structura glandelor cu secreţie internă, externă sau mixtă; c) Ţesutul epitelial senzorial: ce intră în structura organelor de simţ (ex. mucoasa olfactivă);

2. Ţesutul conjuctiv este foarte asemănător ca aspect cu cel epitelial şi este alcătuit din trei componente principale: celule, fibre conjunctive şi substanţă fundamentală. Ţesuturile conjunctive în funcţie de consistenţa lor se clasifică în :  Ţesut conjunctiv moale : a) Ţesut conjunctiv lax: este ţesutul care umple spaţiile libere dintre organe, intră în structura pielii, leagă fibrele musculare şi grupele de muşchii. b) Ţesut conjunctiv adipos: are rol mecanic şi de izolare termică c) Ţesut conjunctiv fibros: formează fasciile ce acoperă muşchii, intră în structura tendoanelor şi a capsulei unor organe (ficat, splină, rinichi). d) Ţesut elastic: intră în structura arterelor mari, corzilor vocale, ligamentelor e) Ţesut reticular: formează măduva oaselor  Ţesut conjuctiv semidur (cartilaginos): are funcţie mecanică, intrând în structura cartilajelor (articulare, traheei, de creştere)  Ţesut conjunctiv dur (osos): are rolurile de suport, protecţie şi depozit, intră în structura scheletului fiind format din celule: osteoblaste, osteocite şi osteoclaste şi substanţă fundamentală (matrice osoasă) Ţesutul osos poate fi: - compact (formează oasele lungi, scurte şi late) - spongios (epifiza oaselor lungi) 3. Ţesutul muscular este adaptat funcţiei de contracţie, fiind format din celule musculare (fibre musculare). Se clasifică în :  Ţesut muscular neted: - are o acţiune involuntară şi intră în structura stratului muscular al tubului digestiv, al conductelor aparatului respirator, urinar, genital;  Ţesut muscular striat: - are o acţiune voluntară, formează muşchii scheletici, reprezentând 40% din greutatea corpului; formează muşchii limbii, faringelui, 2/3 superioare ale esofagului şi sfincterele: anal, vezical extern;  Ţesut muscular cardiac formează miocardul şi asigură contracţia cardiacă; 4. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni), prezentând prelungiri ale citoplasmei, numite dendrite şi axoni. 5. Ţesutul sangvin (sângele) este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin sărat, alcătuit din plasmă şi elemente figurate. Elementele

Aici trombocitele se unesc şi participă împreună cu alţi factori de coagulare din plasmă la formarea cheagului. Prezintă receptori tactili. intervenind imediat după ce se produc leziunile.5 milioane 3 /mm de sânge.  Globulele albe (leucocitele) sunt mai puţin numeroase (7. Epidermul: este format dintr-un epiteliu pavimentos stratificat.  Globulele roşii (hematii) sunt în număr de 4-4.Tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră. În interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită hemoglobină care are rolul de a transporta gazele respiratorii sub formă de oxihemoglobină şi carbohemoglobină. proteine cu rol în distrugerea structurilor nonself (care nu aparţin organismului). apoi sunt distruse în ficat şi în splină.500/mm3 ) având rolul în apărarea organismului. Din punct de vedere anatomic. Au o viaţă scurtă (cam de 100 de zile). 2. fenomen numit fagocitoză. Ele au rol în coagularea sângelui. Ele sunt produse de măduva roşie a oaselor spongioase.figurate sunt reprezentate de globulele roşii (hematii). pielea este structurată în 3 straturi. termici. de presiune şi vibratori. dureroşi.  Trombocitele sau plachetele sanguine sunt celule de talie mică găsindu-se într-un număr de 200–400 mii/mm3 de sânge. PIELEA (organul tegumentar sau cutanat) Este un organ receptor ce înveleşte corpul la exterior. Alte leucocite numite linfocite produc anticorpi. De îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice se îmulţesc. de la suprafaţă spre profunzime : 1. aşezat pe o membrană bazală fiind avascular. de globulele albe (leucocite) şi din trombocite (plachete sanguine). având rol în protecţie şi excreţie. Dermul: este format din ţesut conjunctiv dens foarte bogat în vase de . dar foarte bine inervat. Leucocitele care se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor trec prin pereţii vaselor sanguine pentru a ajunge la locul invadat de microbi prin procedeul numit diapedeză.

Anexele pielii : 1. Între corp şi rădăcină există o porţiune albicioasă sub formă de semilună. plantă. chimici. în ceea ce priveşte substanţele minerale şi organice. 4. numită rădăcina firului de păr şi o parte liberă. La contactul cu epidermul prezintă un strat papilar format din mici proeminenţe numite papile dermice ce sunt mai evidente pe degete şi în regiunea palmară (baza amprentelor utilizate în medicina legală). 3. Unghia poate fi sediul multor afecţiuni. 3. Glandele sebacee au rolul de a secreta o substanţă grasă numită sebum. Unghia are o porţiune vizibilă – corpul unghiei şi o porţiune ascunsă – rădăcina unghiei. Firul conţine celule cu pigment melanic ce dă culoarea părului. palmă.sânge şi limfatice. pielea fiind un important rezervor de sânge. infecţioşi). La rădăcina firului există: o glandă sebacee care unge firul de păr. buze. 2. patul vascular cutanat=1/3 din volumul sanguin circulant). vorbim de seboree. Firul de păr este format dintr-o parte oblică înfiptă în piele. Produc un lichid (sudoarea) asemănător cu urina. în imunitate şi în homeostazie (conţine bogate plexuri vasculare. ce unge pielea şi firul de păr. Dacă secreţia este abundentă. Hipodermul: este stratul profund al pielii format din ţesut conjunctiv lax bogat în celule adipoase. Unghiile sunt aşezate pe partea dorsală a degetelor şi sunt formate din lame cornoase. organizate în paniculi adipoşi. terminaţii nervoase şi anexe cutanate. numită tulpină. la suprafaţă. vase sanguine şi nervi. Glandele sudoripare sunt foarte numeroase (2-3 milioane) întâlnindu-se mai frecvent pe frunte. axilă. şi în termoreglare ( prin . iar dacă este scăzută vorbim de ihtioză Funcţiile pielii : în protecţie (faţă de agenţi fizici. un muşchi erector.

7. Oase pneumatice – conţin cavităţi cu aer (ex. o porţiune de mijloc numită diafiză. maxilar superior. 5. frontal). Sistemul osos: Cuprinde oasele . vertebre. 3. care supraîncălzirea corpului ). I. 2. sunt inconstante. sfenoid.ţesutul adipos din hipoderm şi secreţia sudorală. adică la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia. stern). Oasele sesamoide – în apropierea articulaţiilor sau în interiorul unor tendoane. La suprafaţă osul este acoperit de periost (o membrană conjunctivă care asigură protecţia şi nutriţia osului). SISTEMUL OSTEOARTICULAR A. La nivelul epifizelor se găseşte o lamă de substanţă compactă înspre exterior care înconjoară substanţa spongioasă. În alcătuirea aparatului locomotor intră: . parietal. femur. tibie. frontal. cubitus.ex.organe dure şi rezistente care după forma lor se clasifică în: 1. Oasele suturale – sau wormiene. La nivelul diafizei se formează un cilindru de . Oase scurte – cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale (ex. mandibula. Oase neregulate . omoplat. Osul lung este format din două extremităţi numite epifize. Conformaţia internă a oaselor: 1. occipital. radius). mai puţin pe suprafeţele articulare. sfenoid. tarsiene). 4. humerus. carpiene.sistemul muscular – reprezentat prin muşchi cu rol activ în mişcare. împiedică APARATUL LOCOMOTOR Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă la susţinerea corpului şi la locomoţie. Oase late (plane) – predomină lăţimea şi înălţimea (ex. 6.oasele şi articulaţiile – formează sistemul osteoarticular cu rol pasiv în mişcare. . coxal. etmoid. Oase lungi – predomină lungimea (ex.

Măduva roşie are rol hematopoetic. care se osifică când creşterea în lungime a osului se opreşte (la adulţi). Ea prezintă 3 varietăţi: roşie. 2. Osul scurt seamănă cu epifiza oaselor lungi. fără rol funcţional. adică este capabilă să formeze globule roşii (hematii). La copii aflaţi în perioada de creştere. În oasele persoanelor în vârstă există măduvă cenuşie. între diafiză şi epifiză se găseşte un cartilaj de creştere numit metafiză. Odată cu creşterea şi dezvoltarea organismului ea este treptat înlocuită de măduva galbenă. sub care există două lame de substanţă compactă ce mărginesc substanţa spongioasă. 3. Măduva osului se găseşte în canalul medular al diafizei oaselor lungi şi în areolele osului spongios din interiorul oaselor scurte şi late. galbenă şi cenuşie. care este mai puţin activă şi joacă un rol de rezervă. .substanţă osoasă compactă în interiorul căruia se află măduva osoasă. fiind bogată în ţesut adipos. Osul plan (lat) Este învelit la exterior de periost.

oasele generează o mare parte a elementelor figurate din sânge (celulele sangvine). doua parietale. . oasele feţei (viscerocraniul. De osul hioid se prind muşchii supra şi infrahioidieni. sprijin pentru corp şi pentru părţile moi. face parte din scheletul osetofibros al limbii. doua temporale. 2. oasele bazinului protejează organele pelviene). Viscerocraniul este format din 8 oase: maxilare. mandibula si osul hioid. al trunchiului şi al membrelor. Prin măduva roşie. doua nazale si vomerul. 4. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi. occipital. cutia toracică protejează organele toracice.Funcţiile oaselor 1. Oasele servesc ca suport. 3. Scheletul capului prezintă un număr de 23 de oase împărţite în oasele craniului (neurocraniul – adăposteşte creierul). zigomatice. 6. cu rol important în menţinerea echilibrului fosfo-calcic. etmoid. sfenoid. deasupra laringelui. doua cornete inferioare. doua lacrimale. Cele mai importante orificii pe osul frontal sunt: fisura orbitală superioară prin care intră în orbită nervul oculomotor şi ramura oftalmică a nervului trigemen.adăposteşte organele de simţ şi elementele iniţiale ale aparatului respierator şi digestiv). Scheletul Este alcătuit din scheletul capului. Reprezintă depozitul de substanţe minerale. Determină forma. dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale segmentelor acestuia. devenind pârghii pentru mişcare 5. Neurocraniul este alcătuit din 15 oase: frontal. Osul hioid este un os nepereche situat în partea anteriosuperioară a gâtului. Protejează anumite organe importante (craniul protejează creierul. palatine.

Îndeplineşte un triplu rol: este . coaste şi bazin. fiind situat în partea mediană şi posterioară a corpului. stern. Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial.Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală. 1.

axul de susţinere al corpului. o faţă superioară şi una inferioară care se articulează cu vertebrele supra şi subadiacente prin intermediul discului intervertebral. prin elasticitatea lui. participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului. situată median şi apofizele transversale. dreaptă şi stângă şi 4 apofize articulare. care prin suprapunere formează canalul vertebral ce adăposteşte măduva. Arcul vertebral prezintă o serie de apofize: musculare. . Corpul vertebral. Corpul vertebral prezintă o circumferinţă. pediculii şi arcul vertebral delimitează orificiul vertebral.  amortizează presiunile la care sunt dispuse diferitele segmente ale organismului. apofizelor transverse şi apofizelor spinoase. o formaţiune fibrocartilaginoasă având în centru nucleul pulpos.  redistribuie forţele în toată coloana. Suprapunerea pediculilor delimitează orificiile intervertebrale (de conjugare) prin care ies nervii spinali. articulaţiile apofizelor articulare. Este alcătuită din 33-34 de vertebre care sunt aşezate metameric (una deasupra alteia) şi sunt clasificate în funcţie de regiuni în: cervicală – 7 toracala-12 lombară– 5 sacrală – 5 coccigiană – 4-5 Structura generală a vertebrei este reprezentată de corpul vertebral aşezat anterior şi arcul vertebral aşezat posterior. Discul intervertebral are multiple roluri:  menţine curburile coloanei vertebrale.  readuce coloana la starea de echilibru. după terminarea mişcării. reprezentate de apofiza spinoasă unică. Joncţiunile intervertebrale se clasifică în: articulaţiile corpului vertebral . protejează măduva spinării. cele două fiind legate prin 2 pediculi vertebrali.

.

Rezistenţa la tracţiune a inelului este asemănătoare cu aceea a tendoanelor şi creşte de la centru spre periferie. care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale contribuind la statica şi biomecanica acesteia. nucleul este deformabil. Fibrele inelului se încrucişează între ele sub un anumit unghi. orice lezare a inelului fibros ducând la hernierea acestuia. la unirea 1/3 anterioară cu 1/3 mijlocie. elastic şi extensibil. iar în regiunile toracală şi lombară este ceva mai posterior. Ligamentele sunt benzi fibroase sau elastice. este alcătuit din fibre conjuctive şi se inseră profund pe cadrul osos. Datorită conţinutului în apă. Practic nucleul pulpos este destul de mobil. rezultând micşorarea discului. fiind format dintr-o masă gelatinoasă şi având forma unei lentile turtite. deplasându-se în sens contrar mişcării efectuate de coloana vertebrală. Discul este o structură fibrocartilaginoasă alcătuită dint-un inel fibros şi un nucleu pulpos. Inelul fibros. El este într-o permanentă presiune. .Discurile intervertebrale sunt în număr de 23.este situat periferic. şi totalizeză circa ¼ din lungimea coloanei vertebrale. atunci când discul este comprimat. În regiunea cervicală nucleul este situat mai anterior. Nucleul pulpos este situat central.

Acesta în tipul mişcării se deplasează în sens opus. Astfel. datorită rolului de rulment al nuceului pulpos. Mişcarea este limitată de ligamente.Biomecanica coloanei vertebrale: În mişcările complexe ale coloanei intervin mai multe segmente vertebrale. Amplitudinea mişcărilor reprezintă suma micilor deplasări dintre două vertebre. torsiune sau rotaţie şi circumducţie . curbura toracala cu convexitatea la dreapta. în plan sagital există 2 tipuri de curburi: cu concavitatea anterior (ex. curbura lombară si cervicala). curbura lombara cu convexitatea la stanga. forma articulaţilor intervertebrale şi gradul de compresibilitate al discurilor intervertebrale. Mişcarea este posibilă. . ci prezintă încurbării în două plane: unul sagital şi unul frontal. Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale: Pentru a putea menţine poziţia ortostatică a coloanei vertebrale. Curbura toracala este primara fiind determinata de tractiunea muschilor mai dezvoltati la membrul superior drept. La stangaci curburile frontale sunt indreptate in sens invers. coloana este în ansamblul ei o articulaţie triaxială. fiind premise mişcări de: flexie. În plan fontal curburile sunt mai putin pronuntate ca in plan sagital. aceasta nu este rectilinie. înclinare laterală. Din punct de vedere biomecanic. In mod obisnuit intalnim: curbura cervicala cu convexitatea la stanga. curbura toracală si sacrala) şi cu concavitatea spre posterior (ex. extensie.

care rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani.2. Primele 7 perechi se articulează cu sternul şi se numesc coaste adevărate. Coastele sunt în număr de 12 perechi şi împreună cu sternul formează cutia toracică. pe linia mediană a toracelui. iar ultimele 2 perechi rămân libere şi se numesc coaste flotante. corp. 3. şi apendicele xifoid. numindu-se coaste false. Sternul este un os lat. nepereche situat anterior. următoarele 3 perechi se articulează între ele şi pe urmă cu sternul. Este format din manubriu. .

IV şi V şi 2 pentru police). membrul superior: omoplat (scapulă) . 14 falange (câte 3 pentru degetele II.humerus.claviculă şi -scheletul membrului superior liber. radius. III. 8 carpiene.centura scapulară.Scheletul membrelor : 1. ulnă(cubitus). 5 metacarpiene. .

IV şi Vşi 2 pentru haluce). . tibie. 2 oase coxale .bazinul. membrul inferior: .scheletul membrului inferior liber. 8 tarsiene.2. fibulă (peroneu). III. 5 matatarsiene.femur. 14 phalange (3 pentru degetele II.os sacru.

.

fiind sediul mişcărilor. 2. -gomfoze la implantarea dinţilor în alveolele dentare.  se mai numesc şi artrodii  sunt alcătuite din: -suprafeţe articulare. articulaţiile se clasifică astfel: 1. -suturi se întâlnesc numai la nivel cranial (ex.  sunt articulaţii semimobile şi se clasifică în: -sincondroze (discurile intervertebrale). coloana vertebrală). o se clasifică la rândul lor în : -sindesmoze au suprafeţele articulare unite prin ligament interosos (ex. dens: membrane sau ligamente. imobile şi nu posedă cavitate articulară.  sunt articulaţii complexe ce permit mişcări variate. ligamente) B. Articulţiile cartilaginoase (amfiartroze)  legătura între oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj. meniscuri). articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze. articulaţii sinoviale sau diartroze. -cartilaj articular. Acestea sunt reprezentate de formaţiuni fibro-conjunctive şi formaţiuni musculare. !Osificarea sincondrozelor formează sinostozele. -mijloace de unire (capsula articulară. -formaţiuni de asigurare a concordanţei articulare (discuri. o sunt articulaţii fixe. Articulaţii sinoviale (diartroze)  cele mai frecvente articulaţii. 2. Componentele unei artrodii . 2. -simfize(simfiza pubiană). În funcţie de mişcarea pe care o permit. 3. articulaţii fibroase sau sinartroze. 1. Lanţul articular reprezintă totalitatea articulaţilor ce compun o mişcare complexă a unui segment al corpului.Sistemul articular Totalitatea elementelor prin care se unesc oasele între ele formează articulaţiile. Articulaţii fibroase (sinartroze) o leagă oasele strâns între ele prin ţesut fibros. sutura interparietală).

În funcţie de raporturile oaselor ce se articulează înainte şi după efecturea unei mişări avem : FLEXIA. Când între suprafeţele ce se articulează există nepotriviri.  EXTENSIA . . Rolul musculaturii este de a menţine prin tonicitate şi elasticitate suprafeţele articulare în contact. apar diferite formaţiuni fibrocartilaginoase. unsuros ce lubrefiază suprafeţele articulare. Distrugerea cartilajului duce la dispariţia mişcării în articulaţia respectivă (anchiloză). Are rol de protecţie şi împiedică răspândirea lichidului sinovial în ţesuturile vecine.cele două segmente se apropie . Prin contracţia lor trag de capsula articulară evitându-se formarea de plici care ar putea fi prinse între suprafeţele articulare. O articulaţie poate avea între unul şi trei axe.  Biomecanica articulară Există 3 tipuri de mişcări elementare ce se pot efectua între suprafeţele articulare: . reprezentat de membrana sinovială şi este mai puţin dezvoltată la articulaţiile cu mobilitate mare. genunchi).alunecarea (în articulaţile plane). Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările unei articulaţii. rotaţia (răsucirea osului în jurul axului său ex. Mişcările complexe se realizează prin combinaţii de mişcării în jurul axelor articulare. este contrar flexiei. şold). cu rol de tampon. Este formată dint-un strat extern fibros şi unul intern.  Capsula articulară are forma unui manşon ce se inseră pe ambele extremităţi osoase.  Cavitatea articulară este un spaţiu virtual cuprins între capetele osoase ce se articulează şi capsula articulară. format din ţesut cartilaginos hialin. fără nervi şi vase de sânge.Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj articular. Membrana sinovială se răsfrânge şi pe tendoane şi ligamente. învârtirea sau rostogolirea (cot. vâscos.de ex.cele două segmente se departeaza. umăr.  Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase ce se inseră pe cele două oase ale unei articulaţii contribuind la menţinerea lor în contact. În acest spaţiu se gaseşte o cantitate mică de lichid sinovial. meniscul articular de la nivelul articulaţiei genunchiului.  Membrana sinovială reprezintă stratul intern al capsulei articulare şi secretă un lichid gălbui. amortizor. realizând potrivirea suprafeţelor articulare .

mişcarea inversă pronaţiei.  ABDUCŢIA .mişcare de rotaţie a membrului prin care policele sau halucele se apropie de corp. pe circumferinţa cavităţii glenoidale. .ADDUCŢIA .Capsula articulară este de forma unui manşon şi se inseră. iar pe de alta.mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital al corpului. abducţia şi le asociază cu rotaţia. Ea totalizează flexia.  Principalele articulaţii din corpul uman Articulaţiile centurii pectorale sunt reprezentate de : articulaţia sternoclaviculară (între manubriul sternal şi faţa articulară sternală a claviculei) şi articulaţia acromioclaviculară (între faţa acromială a claviculei şi faţa sternală de pe acromion) 2. adducţia.  SUPINAŢIA. 1. pe colul (gâtul) humerusului. Există două ligamente: ligamentul glenohumeral şi coracohumeral care întăresc articulaţia. extensia. Articulariţile membrului superior liber a) Articulaţia umărului: se realizează între capul humerusului şi cavitatea glenoidă a scapului. Biomecanica articulară este cea mai mobilă enartroză a corpului. Stabilirea unei concordanţe bune între feţele articulare se realizează printr-o formaţiune fibrocartilaginoasă numită cadru glenoidal.mişcare în trunchi de con.mişcarea de îndepărtare a unui membru de planul sagital al corpului.  PRONAŢIA .  CIRCUMDUCŢIA . cu vârful in articulaţie. pe de o parte. în ea braţul execută mişcări de flexie (proiecţia înainte a braţului până la 90-100 grade).

abducţie. articulaţia humeroradială şi articulaţia radioulnară proximală. Capsula articulară se inseră pe toate cele trei oase (humerus. incizura trohleară a ulnei şi foseta capului radial. care se comportă ca o trohleartroză. rotaţie internă (80 grade).extensie (mai redusă de 35 de grade). b) Articulaţia cotului este o articulaţie complexă formată din: articulaţia humeroulnară. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de trohleea şi capitul humeral. permiţând mişcări de flexie (atinge un unghi de 40 grade) şi mişcări de extensie până la 180 grade. rotaţie externă (50-60 grade) şi circumducţie. Ligamentele colateral ulnar şi colateral radial solidarizează articulaţia. . adducţie. ulnă şi radius).

în care osul mobil este radiusul. Articulaţia sacroiliacă reprezintă o articulaţie de tranziţie între diartroză şi sinartroză. Între cele două oase există şi o sindesmoză radioulnară formată dintr-o membrană interosoasă şi o coardă oblică întinsă între extremitatea superioară a radiusului şi baza ulnei. ligamentul sacrotuberozitar şi sacrospinos.c) Articulaţiile radioulnare se realizează proximal între incizura radială a ulnei şi circumferinţa articulară a capului radial. devin mişcări de pronaţie şi supinaţie (70 grade). Prin mişcări foarte reduse ale sacrului contribuie la modificarea diametrelor bazinului. Biomecanica: cele două articulaţii radioulnare acţionează simultan şi sinergic. Ligamentele pubian superior şi inferior solidarizează . Se comportă ca o articulaţie elipsoidă cu două axe de mişcare. 3. Aceste mişcări sunt nutaţia (baza sacrului se înclină înainte şi în jos iar vârful se deplasează invers) şi contranutaţia (mişcarea inversă). Între acestea se interpune un fibrocartilaj de forma unei prisme triunghiulare numit disc interpubian. posterioare şi interosoase. b) Simfiza pubiană reprezintă articularea celor două oase pubiene. iar distal între incizura ulnară a radisului şi circumferinţa capului ulnei. semilunarului şi piramidalului (oase carpiene). iar în jurul axei anteroposterioare mişcări de abducţie (20-30 grade) şi adducţie (40 grade). având caracterul unei articulaţii trohoide. În jurul axei transversale se execută flexia şi extensia (60-90 grade). d) Articulaţia radiocarpiană (articulaţia mâinii) se realizează între faţa carpiană a radiusului şi faţa inferioară a ulnei cu faţa superioară a scafoidului. fiind stabilizată prin ligamentele sacroiliace anterioare. Acestea execută mişcări de rotaţie internă şi externă care însă la nivelul antebraţului şi mâinii. Articulaţiile centurii pelviene a) Articulaţia sacroiliacă se realizează între feţele articulare ale coxalului şi ale sacrului.

4.articulaţia a cărei biomecanică este reprezentată de distanţarea celor două oase cu adaptarea diametrelor bazinului în timpul naşterii şi a sarcinii. Articulaţiile membrului inferior liber .

Articulaţia permite mişcări în toate direcţiile. pubofemural. b) Articulaţia genunchiului realizată între condilii femurali. adducţie. de-a lungul a trei axe principale (flexie . Ligamentele care solidarizează articulaţia sunt iliofemural. iar anterior cuprinde în întregime gâtul femural. ischiofemural şi rotund. Capsula articulară se prinde ca un manşon de marginea externă a acetabului. abducţie 40 grade. faţa patelară a femurului. Au forma unor inele incomplete şi sunt reprezentate de meniscul lateral (cu formă de O) şi meniscul medial (sub forma literei C). faţa articulară superioară a tibiei şi faţa articulară posterioară a patelei.a) Articulaţia şoldului realizată de capul femural şi cavitatea acetabulară a coxalului. rotaţie şi circumducţie).120 grade. Ligamentele care . Meniscurile intraarticulare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care se interpun între suprafeţele articulare asigurând concordanţa între ele. extensie 15-20 grade.

solidarizează articulaţia sunt patelar. 5. Articulaţia talocrulară (a gleznei) se realizează între cele două oase ale gambei şi talus. Articulaţia permite mişcări de: flexie plantară prin care piciorul se îndepărtează de gambă . retinaculele patelei. 6. mai frecvent pe cel medial (leziune de menisc). Mişcările de rotaţie sunt pasive şi se petrec la terminarea extensiei şi a flexiei. considerată ca poziţie fiziologică. Există două ligamente pentru solidarizare: colateral medial sau deltoid şi colateral lateral. singurul os tarsian prin care piciorul se articulează cu gamba. Joncţiunile tibiofibulare Extremităţile oaselor gambei sunt unite între ele proximal printr-o articulaţie iar distal printr-o sindesmoză. ligamentul colateral tibial şi colateral fibular. Extensia este poziţia de rectitudine a genunchiului. Între cele două diafize legătura se face prin membrana interosoasă gambieră care opturează spaţiul interosos de la acest nivel. Biomecanică: flexia este apropierea feţei posterioare a gambei la faţa similară a coapsei şi are o amploare de 40-60 grade. fiind numite mişcări terminale. Mişcările de rotaţie excesivă în articulaţia genunchiului dezinseră sau rup meniscul.

dar prin funcţia şi aşezarea lor aparţin organelor de simţ sau organelor viscerale. Inserţia se face totdeauna prin intermediul unui tendon. înconjoară diferite orificiiex. penaţi. unul. digastrici.  după gruparea fasciculelor faţă de tendoane: fusiform. care reprezintă componenta activă a sistemului locomotor. . . Forma lui diferă de forma corpului muscular. este originea. Sistemul muscular Sistemul muscular este format de muşchii striaţi scheletici (care se prind de schelet).laţi ( la nivelul trunciului.scurţi (de dimensiuni mici.lungi ( în special la membre).(30-40 grade) şi flexie dorsală prin care dosul piciorului se apropie de gambă (30-40 grade). . aşezaţi de obicei profund . membrane fibroase. De obicei este bine reprezentat. orbicular al gurii)  după numărul capetelor de origine: biceps.uniarticulari (muşchii scurţi). deşi uneori acesta nu se poate distinge macroscopic (cu ochiul liber). Ţesutul muscular striat care formează muşchii are rol în contracţie.orbiculari (circulari.muşchii spatelui).biarticulari ( biceps brahial. muşchi lungi cu inserţii tendinoase. Clasificarea muşchilor:  după formă: . . Muşchii sunt formaţi din corpul muscular (venter) si tendoane. foarte rezistent si de culoare sidefie. Există o serie de muşchi striaţi ce se prind de schelet. favorizează întoarcerea venoasă şi limfatice. abdomenului). muşchii mimicii. şi totoadată reprezintă principala sursă de căldură a organismului. septe intermusculare.multiarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai degetelor). cvatriceps.  după numărul articulaţiilor peste care trec: . iar cel distal inserţia. croitor). El este inextensibil şi necontractil.  după aşezare: superficiali (cutanaţi sau pieloşi) ex. prin intermediul cărora muşchii se fixează de suprafeţele de origine ca: oase. de obicei cel proximal. . piele. . fascii. triceps. Dintre cele două capete de fixare ale unui muşchi.

de favorizare a alunecării muşchiului în timpul contracţiei. Ele menţin tendoanele în locul unde acestea îşi schimbă direcţia (ex. delimitează colecţiile purulente sau hemoragiile. 2. Elasticitatea este proprietatea unui muşchi de a se alungi sub acţiunea unei forţe. Au formă de cilindru format din două foiţe care închid o cavitate în care se găseşte lichid sinovial. schimbându-şi direcţia. şi permit propagarea lor într-o anumită direcţie. Au o mare importanţă în practica chirurgicală. protejând tendonul sau muşchiul prin distribuirea presiunii. Extensibilitatea – continuând alungirea muşchiului acesta va opune o rezistenţă direct proporţională cu forţa de întindere şi . un grup muscular sau totalitatea muşchilor unui segment. ajutând la descoperirea vaselor de sânge şi a nervilor. în menţinerea calibrului unor vene favorizând circulaţia venoasă. 5. Fasciile musculare sunt formaţiuni ce învelesc muşchiul individual.retinaculul flexorilor de la nivelul mâinii). Tecile sinoviale sunt formaţiuni cu rol de a favoriza alunecarea tendoanelor în interiorul canalelor osteofibroase determinate de retinacule. Au fost numite şi ligamente inelare. Bursele sinoviale au rolul unor perne de apă. Retinaculele sunt îngroşări fibroase ale fasciilor de înveliş sub formă de panglică. Se găsesc acolo unde tendonul sau muşchiul alunecă pe o suprafaţă dură. Au rol de protecţie. Trohleele muscular (scripete de reflexiune) sunt inele fibroase complete sau incomplete prin care trec anumite tendoane. B. 3.Anexele musculare: 1. tendon teacă sinovială 4. Au forma unor saci ce conţin o cantitate minimă de lichid. Proprietăţile fizice ale muşchilor A.

Se cunosc mai multe tipuri de contracţii: 1. contracţia auxotonică este o combinaţie între primele două. Grupele musculare: după poziţia în organism. activitate intelectuală). nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor). Astfel sub acţiunea unui stimul nervos. Dispare total doar în narcoza profundă. contracţia izotonică . fiind cel mai des întâlnită. Muşchii capului sunt: muşchii mimicii. dezvoltând o forţă ce tinde să apropie cele două capete musculare. iar tensiunea rămâne aceiaşi. Calităţile caracteristice contracţiei musculare A. D. Lucrul mecanic (travaliul muscular)se calculează înmulţind forţa muşchiului cu amplitudinea mişcării. frig. Forţa de contracţie este în raport cu numărul de fibre ce intră în compoziţia unui muşchi şi cu organizarea internă a acestora (poziţia lor faţă de tendon) B. muşchii cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale. contracţia izometrică . gâtului. Tonusul muscular este o proprietate fundamentală a muşchiului cu inervaţia păstrată.apoi revine la lungimea iniţială dacă forţa deformatoare încetează. Depinde direct de lungimea fibrelor componente şi de starea acestora de întindere în momentul contracţiei. 3. dar şi la acelaşi este diferit în funcţie de activitatea nervoasă (scade în somn) şi paralel cu diferite stări funcţionale (emoţii. Tonusul variază de la individ la individ. C. Definiţia clinică: .este o stare de contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în repaus. . excitaţie. muşchii somatici se împart în: muşchii capului.lungimea rămane aceiaşi (muşchiul nu se scurtează). Contractilitatea este proprietatea activă şi cea mai importantă a muşchiului. trunchiului şi membrelor. manifestată printr-un grad mic de tensiune. A.muşchiul se scurtează. În timpul contracţiei muşchiul îşi modifică volumul prin vasodilataţie şi nu prin modificarea masei musculare. Amplitudinea contracţiei este înălţimea la care un muşchi în contracţie poate ridica o greutate. C. fibra musculară răspunde printr-o contracţie. 2. dar se modifică tensiunea internă.

muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular. muschiul lung al gatului. B . mijlociu.muşchii masticatori (maseteri şi temporali). muschii prevertebrali ce ocupa planul cel mai profund al gatului fiind aplicati direct pe coloana vertebrala. regiunea laterala ce cuprinde trei planuri: a) muschiul platisma situat imediat sub pielea regiunii laterale a gatului b) planul superficial reprezentat de muschiul sternocleidomastoidian c) planul profund cu muschii scaleni(anterior. Sunt in numar de trei si se numesc astfel: muschiul lung al capului. regiunea mediana a gatului cu muschii suprahiodieni si infrahioidieni 3. posterior) si dreptul lateral al capului 2. muschiul drept anterior al capului.Muşchii gâtului sunt grupati astfel: 1. .

.

alungita longitudinal. muschiul iliocostal. 5. muschiul splenius 3. planul V este planul cel mai profund care acopera in parte scheletul osteofibros axial si se clasifica astfel: muschii interspinosi. planul I este reprezentat de muschiul trapez(1) si marele dorsal(2) 2. muschii multifizi. muschii rotatori ai capului. Reprezinta musculatura profunda a coloanei vertebrale. muschii intertransversari. planul II este reprezentat de 5 muschi: muschiul ridicator al scapulei. muschii sacrococcigieni. muschiul spinal. . romboidul. muschii rotatori. cervical. planul IV este format din fasciculele musculare care se intind de la procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos supraiacent fiind din aceasta cauza considerate ca facand parte dintr-un singur complex muscular numit muschiul transversospinal. dintatul posterior si superior. al capului). ce se intinde de la osul occipital pana la osul sacru. Acest muschi este impartit in trei grupe: muschiul semispinal care are trei portiuni(toracic. planul III este reprezentat printr-un complex muscular ce ocupa santurile costovertebrale. Este reprezentat de muschiul erector spinae(extensorul coloanei vertebrale) alcatuit din: masa comuna.C. Muşchii regiunii posterioare a trunchiului si cefei sunt asezati pe mai multe planuri astfel: 1. dintatul posterior si inferior. 4. muschiul longissimus.

muschiul oblic intern al abdomenului. micul pectoral. muschiul subclavicular. muschii subcostali. Muschii toracelui sunt reprezentati de muschiul marele pectoral. muschii supracostali.D. muschiul transvers al toracelui. muschiul patratul lombelor. muschiul transvers abdominal. muschiul oblic extern al abdomenului. Muschii abdomenului sunt reprezentati de muschiul drept abdominal. . E. muschiul dintat anterior si de muschii proprii toracelui care sunt urmatorii: muschii intercostali.

.

supraspinos. infraspinos. Muşchii membrului superior sunt: -muşchii umărului:deltoid. rotund mic. brahial. subscapular -muşchii braţului:biceps. triceps brahial . rotund mare. coracobrahial.D.

flexor superficial al degetelor.extensorul degetului mic. flexor ulnar al carpului.extensorul ulnar al carpului.flexor profund al degetelor. extensor al indexului . flexor lung al policelui.-muşchii antebraţului: a) regiunea anterioara: rotund pronator. lung abductor al policelui. patrat pronator b) regiunea posterioara: extensorul degetelor. lung extensor al policelui. scurt extensor al policelui. anconeu. palmar lung. flexor radial al carpului.

muschiul scurt flexor al policelui. supinator -muschii mainii: a) eminenta tenara contine urmatorii muschi: muschiul scurt abductor al policelui. brahioradial. muschiul opozant al degetului mic c) regiunea mijlocie a mainii contine muschii lombricali si muschii interososi . lung extensor radial al carpului. muschiul adductor al policelui b) eminenta hipotenara contine urmatorii muschi: muschiul flexor scurt al degetului mic. muschiul opozant al policelui. scurt extensor radial al carpului. muschiul adductor al degetului mic.c) regiunea laterala: m.

croitor. M. muschiul piriform. M. muschii obturatori(intern si extern). gracilis I. plantaris E.mic). pectineu. muschii gemeni(superior si inferior). bicipitis femoris D. bicipitis femoris F. M. semitendinos. M. mijlociu. scurt. biceps femoris (caput longum) B. semimembranos b) A. a) Muşchii membrului inferior sunt: muschii bazinului dintre care amintim: muschiul iliopsoas(in partea anterioara a bazinului). Tendo m.adductorii(lung.D. muschiul gracilis. semimembranosus . muschiul patrat femural. gastrocnemius G. M. biceps femural. muschii fesieri(mare. Caput breve m. sartorius H. semitendinosus C. M.mare). M. muschii coapsei dintre care amintim: muschiul cvadriceps. muschiul tensor al fasciei lata.

rectus femoris J. M.A. gracilis H. M. muschiul flexor lung al halucelui. iliopsoas (dybe hoftebøjer) C. M. muschiul gastrocnemian. Spina iliaca anterior superior B. Tractus iliotibialis M. pectineus F. adductor longus G. extensor lung al halucelui. M. vastus medialis L. M. M. adductor magnus I. M. gluteus medius c) muschii gambei dintre care amintim: muschiul tibial anterior. muschiul solear. Lig. muschiul popliteu. sartorius K. M. M. extensor lung al degetelor. muschiul peronier(lung si scurt). tensor fasciae latae et tractus iliotibialis O. inguinale D. muschiul plantar. M. M. Tuberculum pubicum E. muschiul tibial posterior . vastus lateralis N. muschiul flexor lung al degetelor.

.

extensor scurt al degetelor. interososi . flexor scurt al degetului mic.d) muschii piciorului dintre care amintim: extensor scurt al halucelui. flexor scurt al halucelui. abductor al degetului mic. adductorul halucelui. abductorul halucelui. muschiul flexor scurt al degetelor. muschii lombricali.

La baza sitemului nervos stă neuronul. ceea ce creşte foarte mult posibilitatea contactului cu alte celule nervoase. unitatea structurală şi funţională a acestuia.  execută o computerizare. Funcţiile neuronului: primeşte informaţii de la alţi neuroni în special pe calea dentritelor şi a somei. -sistemul nervosparasimpatic. Anatomic neuronul prezintă un corp celular (soma) şi prelungiri celulare (dentrite şi axon).sistemul nervos periferic. Neuronul este o celulă specializată în generarea şi conducerea unor semnale de natură electrochimică numite impulsuri neruronale. având funcţia de a primi impulsuri şi de a le transmite spre corpul celular (conducere centripedă). . Dentritele sunt mai multe şi uneori ramificate. Axonul transmite impulsuri de la corp spre organele efectoare care pot fi muşchi sau glande (transmitere centrifugă).sistemul nervos simpatic.Sistemul nervos Este format din doua sisteme mari:  sistemul nervos somatic: -sistemul nervos central (SNC).   conduce impulsurile de-a lungul axonului şi ramificaţiilor sale.  .  sistemul nervos vegetativ: . transferă informaţia primită altor neuroni sau celule efectuare. o sumare particulară a impulsurilor excitatorii şi inhibitorii ce sosesc la nivelul somei.

- măduva sacro . piriforme (ex: scoarţa cerebeloasă). împărţit de învelişurile meningiale într-un spaţiu epidural. Lungimea ei este în medie de 43 cm la femei şi 45 cm la bărbat.unipolari. un spaţiu subdural între duramater şi arahnoidă şi un spaţiu subarahnoidian între arahnoidă şi piamater în care se găseşte lichidul cerebrospinal (LCR). 1. cuprins între peretele osos şi duramater.coccigiană până la L2. În lungime din cauză că măduva se termină la nivelul L2 nu există o corespondenţă între segmentele medulare şi cele ale coloanei vertebrale: - măduva cervicală se întinde măduva toracică până la T9.Clasificarea neuronilor: după formă: . măduva lombară până la pînă la vertebra C6. - vertebra T11. În lărgime măduva este separată de pereţii osoşi ai canalului printr-un spaţiu perimedular. Sistemul nervos central Se mai numeşte nevrax sau ax cerebrospinal. piramidale (ex: scoarţa cerebrală). multipolari (majoritatea neuronilor). Cuprinde măduva spinării şi encefalul.  după numărul prelungirilor: . bipolari (mucoasa olfactivă). Măduva spinării: este adăpostită în canalul vertebral având ca limită superioară un plan orizontal care trece pe marginea superioară a atlasului (vertebra C1) iar ca limită inferioară un plan orizontal care trece prin discul separator dintre L1 şi L2 (vertebrele lombare).stelate. Măduva nu ocupă în întregime lărgimea şi lungimea canalului vertebral. .  Sistemul nervos somatic A.

Pe faţa anteriară măduva prezintă un şanţ larg şi adânc numit fisura mediană aici găsindu-se arterele perforante ce au rol în vascularilzaţia măduvei. situată periferic şi o substanţă cenuşie situată central care are forma literei H şi este formată din corpul neuronilor.C6 există o umflătura numită intumescentia cervicalis iar între T10 – L1 o umflătura numită intumescentia lumbalis. De o parte şi de alta a fisurii există două şanţuri laterale ventrale. Configuraţia internă: Măduva spinării este alcătuită din substanţă albă. Faţa posterioară prezintă un şanţ median posterior (mai puţin adânc) şi lateral de acesta două şanturi laterale posterioare locul de intrare ale rădăcinilor posterioare ale nervilor spinali. ce corespund plexurilor nervoase brahiale şi lombare. formată de prelungirile neuronale şi celulele gliale. la nivelul regiunii C3 . Substanţa cenuşie se împarte în patru coarne: unul anterior . locul de emergenţă a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali.Configuraţia externă: Măduva are înfăţişarea unui cilindru plin uşor turtit în sens anteroposterior.

de micţiune etc . La baza actului reflex stă ARCUL RELFEX constituit din receptori. clasificate după numărul neuronilor în reflexe monosinaptice (ex: rotulian. bicipital) şi reflexe polisinaptice (ex: reflexe de flexie). Reflexele închise la nivelul măduvei sunt reflexe somatice. Funcţiile măduvei: 1. Funcţia reflex Actul reflex reprezintă procesul fiziologic de răspuns la acţiunea unui stimul nervos. şi reflexe vegetative – reflexul cardioaccelerator. vasomotor.care preiau informaţiile din mediul extern. la nivelul cărora se eliberează informaţia şi se elaborează răspunsul şi efectorii care realizează comanda venită de la centrii. pupilo-dilatator. ahilean. centrii nervoşi.asociat funcţiei motorii unul posterior asociat funcţiei senzitive şi două laterale asociate funcţiei nervoase vegetative.

mezencefal 2.punte . trunchiul cerebral . .talamus .hipotalamus 3. Trunchiul cerebral se găseşte la baza encefalului. iar substanţa albă la exterior. În cea ce priveşte configuraţia internă. fiind situat în prelungirea măduvei spinării. proprioceptivă (contrilează mişcările conştiente şi inconştiente) şi visceroceptivă (de la nivelul organelor interne). cerebel (creierul mic). encefalul respectă împărţirea în substanţă alba şi substaţă cenuşie. Asfel ele deservesc sensibilităţii exteroceptive (tactilă. emisfere cerebrale 4. Encefalul (creierul) Se găseşte în cutia craniană. anterior de cerebel cu care se leagă prin pedunculii cerebeloşi.bulb . posterioare şi laterale.2. Este alcătuit din: 1. dar dipunerea acestora este specifică fiecărui nivel. Funcţia de conducere reprezentată de fasciculele conducătoate prezente în cordoanele anterioare. termică durerosă). 1. Substanţa cenuşie se găseşte la interior sub formă de nuclei. diencefal .

El controlează funcţiile autonome ale organismului (temperatura. alternanţa somn-veghe).  Epitalamusul este de fapt epifiza. c. Funcţia de conducere a trunchiului este realizată de: a. care sunt în număr de 12 perechi. fiind alcătuit din talamus.  Metatalamusul este o staţie de releu pe calea fibrelor optice şi auditive. Diencefalul este situat între trunchi şi emisfere. durerii. . calm.  Hipotalamusul este situat la baza diencefalului şi este foarte important în cadrul funcţiilor de reglare. ritmul respiraţiei. metatalamus şi epitalamus. depresie).între nuclei trunchiului. tensiunea arterială. 3. iar la interior 4 nuclei. dar şi activitatea psihică. unele chiar vitale (respiratorii. teamă. Cerebelul (creierul mic) este situat în spatele trunchiului cerebral. căi descendente. O serie de neuroni reprezentaţi difuz la nivelul trunchiului formează sistemul reticular activator ascendent cu rol în menţinerea tonusului cortical. căi ascendente. Împreună cu glanda hipofiză controlează marele sistem endocrin al organismului. orientare vizuală şi auditivă). Substanţa cenuşie formează la exterior scoarţa cerebeloasă. setei. hipotalamus. Substanţa albă este formată din fibre de asociaţie. Funcţia de conducere asigură căile de legatură aferente şi eferente.salivare. motorii digestive . ascedente şi descendente. deglutiţie. ritmul cardiac. saţietăţii. dintre care 11 se distribuie la nivelul capului şi gâtului. reproducerea. foamei.Conţine nucleii nervilor cranieni. a “stării de veghe” corticale. Împreună cu formaţiunea reticulată de la nivelul trunchiului determină tonusul cortical.  Talamusul este situat deasupra hipotalamusului iar nucleii săi reprezintă un releu pe traiectul staţiilor senzitive (excepţie: simţul olfactiv). realizând conştientizarea senzaţiilor şi proceselor mentale. căi de asociaţie . Funcţia reflexă se realizează cu ajutorul nucleilor de substanţă cenuşie ce se găsesc la acest nivel. glandă endocrină. funcţia digestivă. coordonând comportamentul afectiv (euforie. coordonarea mişcărilor pentru menţinerea echilibrului şi precizia mişcărilor de fineţe prin dozarea contracţiilor musculare. Astfel în trunchi se închid numeroase reflexe. lacrimale. legându-se de acesta prin pedunculii cerebelosi (superiori. adaptative cardio-vasculare. manie. inferiori). Tot aici se găseşte centrul plăcerii. mijlocii. b. 2.

senzitiv(receptor). Aria senzitivă primară şi cea motorie formează o unitate funcţională numită aria senzitivo-motorie. situate în girusul postcentral al lobului parietal. Neocortexul receptor cuprinde ariile senzitive primare şi secundare. trigonul cerebral. alcătuind homunculus senzitiv. analiză). deglutiţie. Emisferele cerebrale (creierul mare) este partea cea mai voluminoasă şi mai complexă a sistemului nervos central. calcul. Sistemul limbic (paleocortex) este situat pe faţa mediană a emisferelor are forma unui inel de substantă cenuşie (coordonează reacţiile emoţionale şi viscerale) şi împreună cu hipotalamusul determină întreg comportamentul emoţinal al omului. motor şi de asociaţie. În mod similar se formează un homunculus motor. Pe suprafaţa fiecăreia se găsesc alte şanţuri (fisuri) care delimitează girusurile (circumvuluţiunile). de baza (supt. Deasemenea sistemul limbic îndeplineşte rol în reglarea comportamentelor instinctuale. Segmentele corpului sunt proiectate răsturnat. . în funcţie de rolul său. sport. furie şi asocierea lor cu fenomenele vegetative). datorită încrucişării fibrelor nervoase la nivelul ariei senzitivo-motorie. imaginaţie creativă. sinteză). foame. muzica.organizarea spaţială a percepţilor şi mişcărilor. occipital. iar axonii neuronilor formează substanţa albă. comisura alba anterioară. reprezentată de corpul calos. dans. Astfel 94% dintre oameni sunt dreptaci având emisfera stângă dominantă. a. Neocortexul poate fi. Anumite funcţii sunt îndeplinite de emisfera stângă (funcţii predominant cognitive: scris. pictura. Leziunile de la nivelul cortexului motor drept vor avea drept consecinţă o pareză pe partea stângă. Neocortexul motor este reprezentat de arii motorii primare. În cazul anumitor funcţii corticale superioare. temporali. masticaţie. şi posterioară cu rolul de a lega cele doua emisfere între ele.4. citit. Cele mai adânci şanţuri delimitează lobii cerebrali: frontal. iar altele de emisfera dreaptă (funcţii predominant intuitive . frică. parietali. una dintre emisfere deţine rolul dominant. activitate sexuală. limbaj. b. Cele două emisfere sunt desparţite de şanţul interemisferic. situate în girusul precentral al lobului frontal. Substanţa cenuşie este dispusă înspre exterior formând scoarţa cerebrală.

Nervii spinali acoperă ca inervaţie. motoare. întreg organismul de la gât în jos. de la straturile superficilale cutanate până la nivel muscular. . acolo unde structura cilindrică a maduvei dispare. una posterioară. Nervii spinali sunt in număr de 33-34. care preiau infomaţia de la receptori şi o transmit la centrii nervoşi superiori . şi corespund regiunilor medulare unde îşi au originea. senzitivă. atât motorie cât şi senzitivă. ce pleacă de la nivelul coarnelor anterioare medulare. anterioară şi comisurală). Sunt alcătuiţi din 2 rădăcini. trunchi care prin ramificaţie dă naştere la 4 ramuri mixte (meningeala.Sistemul nervos periferic este alcătuit din:. la nivelul căreia se găseşte ganglionul spinal (formaţiune nervoasă formată dintr-o aglomerare de neuroni) şi una anterioară. La nivelul vertebrei L2. Cele două rădăcini se unesc înr-un trunchi comun care este mixt (conţine atât fibre senzitive cât şi motorii).nervi motori. ce se întinde pana la nivel coccigian.nervi senzitivi. formează un mănunchi de fibre nervoase numite COADA DE CAL. care se distribuie organelor efectoare. posterioară.

care abordează şi organele abdominale (tubul digestiv). Nervul optic (senzitiv) de la retină prin chiasma optic. . fiind răspunzător de sensibilitatea vizuală. IV. cu excepţia vagului (nervulX). VI. II. II. VIII. Nervul olfactiv (senzitiv) de la mucoasa olfactivă nazală la lobul frontal (aria olfactivă). fiind răspunzător de sensibilitatatea mirosului. I.  nervi micşti: V. spre lobul occipital (aria vizuală). XI. X. XII. VII.Nevii cranieni îşi au originea la nivelul trunchiului cerebral (excepţie fac nervii I si II). Ei se distribuie gâtului şi viscerocraniului. IX. Din punct de vedere al fibrelor pe care le conţin se clasifică în:  nervi senzitivi: I. fiind în numar de 12 perechi.  nervi motori:III.

Nervul trigemen (mixt) este alcătuit din 3 ramuri: olftamică. Nervul trohlear (motor) din mezencefal la muşchii globului ocular. . IV. intervenind în mişcarea acestuia. Fibrele senzitive aduc informaţii de la nivelul III. V. Intervine şi în reflexele de acomodare şi pupilar fotomotor.Nervul oculomotor (motor) din mezencefal la globul ocular (muşchii exrinseci ai ochiului şi irisul). maxilară şi mandibulară. fiind răspunzator de mişcările acestuia în orbită.

şi de o ramură vegetativă ce inervează glandele salivare (sublingulă. mucoasa bucală şi nazală. VI. creierul prin intermediul . de o ramură motorie ce pleacă de la trunchi la muşchii mimicii şi auriculari. fiind răspunzător de mişcăriile acestuia. ci trebuie înţelese ca un tot unitar. Cele două sisteme nervoase. cele două lanţuri de ganglioni aflaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. pielea regiunii temporale. buza inferioară. şi fibre motori. fiind răspunzător de auz şi poziţia capului. faringe. viscericeptivă. de la bulb la muşchii netezi ai viscerelor toracice. determinând mişcările acesteia. abdominale şi glandele acestora. ochiului. De fapt. sternocleidomastoidian şi trapezi. fiind răspunzător de sensibilitatea gustativă. Sistemul nervos vegetativ Intervine în reglarea activitaţii organelor interne. XI. mucoasa şi muşchii laringelui şi faringelui la bulb. vegetativ şi somatic. glande salivare. IX. Nervul accesor (motor) de la bulb şi măduva cervicală spre muşchii laringelui. dinţi şi pavilionul urechii. limbă. capului şi umerilor. Nervul vag . X. submaxilară). lacrimală şi nazală. XII. Nervul glosofaringian (mixt) are o ramură senzitivă de la urechea medie. precum şi nervi ale căror fibre îşi au originea în aceşti centri. răspunzând de mişcăriile laringelui. VII. la trunchi. a buzei superioare şi a pleopei inferioare. VIII. mimică. Fibrele motorii de la trunchi la muşchii masticatori. Nervul facial (mixt) este format de o ramură senzitivă ce vine de la limbă. o ramură motorie de la trunchi la muşchii faringelui şi laringelui şi una vegetativă care inervează glanda salivară parotididică. secreţia lacrimală şi salivară. Este format din centrii nervoşi localizaţi în unele regiuni ale encefalului şi în măduva spinării. ai valului palatin. de secreţia glandulară şi de mişcăriile laringelui şi ale musculaturii netede din viscere. nu sunt separate. tensori ai timpanului. fiind parte a sistemului nervos. Nervul acusticovestibular (senzitiv) de la urechea internă la trunchiul cerebral (bulb).pneumogastric (mixt) cuprinde fibre senzitive de la urechea externă. pielea feţei. Răspunde de sensibilitatea gustativă.nasului. pielea frunţii şi pleoapa superioară. Nervul abducens (motor) de la trunchi la globul ocular. limbă şi zonele reflexogene cardiovasculare la trunchi. Nervul hipoglos (motor) de la bulb la musculatura limbii.

are un efect de durată. care este alcătuit dintr-o cale aferentă (neuron senzitiv). Este alcătuit din sistemul nervos parasimpatic. şi sistemul nervos simpatic. nu ştim când se dilată sau se contractă vasele de sânge. cât şi unitatea acestuia cu mediul exterior. Funcţionarea sa are la bază tot arcul reflex. intestinului sau ale plămânilor. care utilizează ca şi transmiţător acetilcolina. În concluzie creierul este acela care conduce şi coordonează toate activităţile din organism şi realizează unitate între diversele părţi ale organismului. Determină dilatarea pupilelor. Componentele sistemului sunt: A. un centru (situat in măduvă sau trunchi) şi o cale eferentă (2 neuroni motori). Parasimpaticul determină contracţia pupilelor. Inima este un organ muscular situat în cutia toracică între cei doi plămâni. activitatea organelor interne se desfăşoară fară ca noi să o conştientizăm.are receptori la nivelul organelor interne . Este alcatuită din 4 cavitaţi: 2 atrii şi 2 ventriculi.scoarţei cerebrale conduce şi activitatea sistemului vegetativ. Principalul său rol este acela de pompă. accelerarea mişcărilor tubului digestiv. Structura inimii: La exterior inma este învelită în pericard (două foiţe între care se găseşte o cantitate minimă de lichid ce asigură lubrefierea pentru o mai bună .funcţionează autonom. vasoconstricţie periferică. neobişnuite pentru organism. Simpaticul acţionează în special în situaţii de pericol. inhibă motilitatea tubului digestiv. În condiţii normale. accelerarea bătăilor inimii. asigurând circulaţia sângelui în întreg organismul. Caracteristici: .inervează întregul organism . care utilizează noradrenalina (norepinefrina). vasodilataţie periferică. Nu simţim mişcările stomacului. inconştient şi involuntar . Aparat circulator Realizează aportul de oxigen şi substanţe nutritive către celule prin intermediul sângelui şi totodată relizează transportul produşilor de degradare matabolică în vederea eliminării acestora din organism.

necomunicând între ele. . La emergenţa aortei cu cordul se găseşte originea arterelor coronare. împiedicând regurgitarea. căptuşind cavitaţile cardiace. care se continuă cu cel al vaselor de sânge. care asigură contracţiile ritmice specifice inimii. Sistola atrială asigură umplarea cu sânge a ventricului de aceiaşi parte. Sistemul valvular care separă atriile de ventriculi asigură trecerea sângelui într-un singur sens. Contracţiile ventriculului stâng se transmit şi aortei. şi de ventriculi prin valve (tricuspida în dreapta. În atriul drept se deschid cele două vene cave: superioară (aduce sângele din regiunea capului şi gâtului. apare şi un ţesut special numit excito-conductor. Trece apoi în ventriculul stâng şi de aici este pompat în artera aortă spre toate ţesuturile organismului. din ½ superioară a trunchiului şi membrele superioară) şi inferioară (din ½ inferioară a trunchiului şi membrele inferioare). respectiv în artera pulmonară. Urmează sistola ventriculară care pompează sângele în aortă. bicuspida sau mitrala în stanga). De la plămâni sângele oxigenat pleacă prin 4 vene pulmonare spre cord unde se varsă în atriul stâng. în funcţie de starea organismului (somn 50-55/min. Medial se găseşte miocardul (ţesutul muscular cardiac). vase care asigură vascularizaţia cordului. Principalele caracteristici ale miocardului sunt: excitabilitatea. conductibilitatea şi contractilitatea. De aici sângele trece în ventriculul drept. care împinge coloana de sânge. în emoţii puternice sau efort susţinut 140180/min). rezultând o undă de contracţie numită puls (cu o valoare normală de 80/min). de unde va fi pompat spre plămâni prin artera pulmonara. care generează impulsurile electrice necesare contracţiei musculare. Este mai bine reprezentat la nivelul ventriculului stâng. Procesele care au loc între două contracţii ale miocardului alcătuiesc revoluţia cardiacă. În miocard pe lângă fibrele musculare specifice. La interior. automatismul. se găseşte endocardul.alunecare în timpul cotracţiei). Cele două atrii (drept şi stâng) sunt separate între ele printr-un sept interatrial. Vorbim de sistolă (contracţia atrilor şi a ventriculilor) şi de diastolă (relaxarea lor). sunt generate contracţii ritmice de circa 70de ori/minut. Astfel.

Pornind de la inimă spre periferie. alterând cu fibre musculare (rare la vasele mari şi mai frecvente la vasele maijlocii şi mici). Sistemul arterial Arterele sunt vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre ţesuturi. precum şi din fibre colagene. intima (la interior) continuă . arterele se ramifică. Pereţii arterelor sunt formaţi din 3 tunici: adventiţie (la exterior) – ţesut conjuntiv format din fibre colagene şi elastice media (la mijloc) – ţesut format din lame elastice concentrice. dând naştere unor vase din ce în ce mai simple şi mai înguste. transportând sânge oxigenat (excepţie face artera pulmonară.aorte artere de calibru mediu artere de calibru mic . care transportă sânge cu CO2 spre plămâni).4. Astfel există: artere de calibru mare .arteriole.

La acest nivel fluxul sanguin este continu. datorită structurii permeabile a pereţilor vasculari. Vorbim de o tensiune arterială sistolică (TAS): 110-140 mmHg (care se datorează expulzării sângelui din ventricul în urma sistolei) şi o tensiune arterială diastolică (TAD): 70-90 mmHg (corespunde diastolei. Capilarele sunt vase de dimensiuni mici. Proprietăţile arterelor: 1. Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse. cea ce permite schimbul.endocardul ventricular. 2. când presiunea sângelui creşte şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea scade.. relaxării miocardice). . Pereţii capilarelor pot fii străbătuţi de toate componentele plasmei cu excepţia proteinelor. Proprietăţile capilarelor: 1. Ele sunt vase de tranziţie făcând trecerea de la arteriole la venule .tensiune arterială. Volumul de sânge existent la un moment dat într-o arteră apasă pe pereţii acesteia cu o anumită presiune măsurabilă . de a-şi modifica activ calibru prin contracţia sau relaxarea fibrelor musculare din pereţii lor. la nivelul cărora se realizează schimbul de substanţe cu ţesuturile. permiţând realizarea circuitului sanguin în organism. Contractilitatea este proprietatea arterelor de calibru mic şi în special a arteriolelor. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi substanţe nutritive dizolvate în apă prin endoteliul lor.

astfel:  vene de calibru mic. ce fragmentează coloana de sânge şi face posibilă întoarcerea venoasă. Structura anatomică a venelor este asemănătoare cu cea a arterelor. iar intima venelor prezintă din loc în loc valvule sub formă de „cuib de rândunică”. Factorii care determină întoarcerea venoasă:  activitatea de pompă a inimii. Ele cresc în dimensiune pe măsură ce se apropie de cord. Contractilitatea este proprietatea de a-şi varia în mod activ calibrul prin contracţia sau relaxarea muşchilor netezi din pereţii lor. Sistemul venos Venele sunt vase prin care sângele circulă dinspre periferie spre inimă. .C. prin crearea şi menţinerea unei diferenţe de presiune între venele cave şi atriul drept. Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibru sub acţiunea presiunii sângelui. La nivelul inimii se deschid două mari vene: vena cavă superioară (colectează sângele din ½ superioară a corpului) şi vena cavă inferioară (colectează din ½ inferioară). Proprietăţile venelor: 1.venule (care iau naştere prin unirea mai multor capilare)  vene de calibru mediu  vene de calibru mare. care se realizează împotriva forţei antigravitaţionale. 2.cave. cu deosebirea că: inelele elastice şi musculare nu sunt foarte bine reprezentate (circulaţia sângelui fiind asigurată de contracţia musculară adiacentă).

Circulaţia limfatică diferă de cea sanguină prin:  este adaptată la funcţia de drenaj al ţesuturilor.  pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri ca cei ai vaselor sanguine. creată de coborârea diafragmei în timpul inspirului  pompa musculară. inghinal. Ganglionii limfatici sunt conglomerări tisulare. ! Dacă arterele sunt dispuse în profunzime. . Sistemul limfatic: Limfa este o plasmă deproteinizată care circulă prin vasele limfatice. subaxial. care înlesnesc circulaţia limfei într-un singur sens. însoţind oasele scheletului şi fiind protejate de masele musculare. În organismul uman ganglionii au o dispunere specifică: submaxilar. Au rol în producerea limfocitelor şi monocitelor.păstrarea forţei de împingere imprimată iniţial de inimă  presa abdominală. venele sunt dispuse atât la nivel profund cât şi superficial. determinată de contracţia musculaturii  masajul pulsatil efectuat de arterele pe care le însoţesc. abdominal. Capilarele limfatice sunt vase de calibru neuniform şi sunt prevăzute în interior cu valvule semilunare. putându-se distinge prin piele  D. în formarea şi depozitarea anticorpilor. situate pe traiectul vaselor limfatice. împiedicând astfel pătrunderea în organism a diferiţilor germeni patogeni. capilarele limfatice formând reţele terminale (sub formă de „fund de sac”) şi nepermiţând schimbul ca şi capilarelor sanguine. mai ales la locul unor confluenţe.

situată la nivelul vertebrei L2. care deversează limfa în venele de la baza gâtului. gât 2. trunchiul bronho – mediastinal . Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic.de ganglionii mezenterici şi colici (situaţi pe intestin) Canalul limfatic toracic şi vena limfatică dreaptă – colectează limfa din toate trunchiurile limfatice. După trecerea prin ganglionii limfatici se îmbogăţeşte cu elemente celulare şi cu proteine (anticorpi). .pereţii şi viscerele toracice 4. urcă până la nivelul vertebrei T4. trunchiul jugular . Viteza de circulaţie a limfei este foarte mică (2mm/sec).Trunchiurile limfatice sunt canale limfatice care colectează limfa.membru superior. trunchiul intestinal . peretele anterior al toracelui şi glanda mamară 3. apa de la nivel tisular se întoarce la inimă. anterior coloanei vertebrale. cu lipide (cea de la nivelul intestinului).cap. Sensul de înaintare este asigurat de valvulele semilunare ale vaselor limfatice care nu permit întoarcerea limfei.membre inferioare. trunchiul subclavicular . cu enzime (de la nivel hepatic) sau cu hormoni (de la nivelul glandelor endocrine). Forţele motrice ale limfei sunt: -extrinseci (includ presiunile tisulare şi factorii ce favorizează circulaţia de întoarcere) -instrinseci (reprezentate de contracţiile ritmice ale vaselor limfatice mari) Conţinutul limfei: . denumite după zona din care colectează limfa: 1.la nivel de capilare are compoziţie asemanătoare cu a lichidul extracelular şi cu a plasmei. Vena limfatică dreaptă colectează trunchiurile din parte dreaptă superioară şi se deschide în vena jugulară internă dreaptă. viscere din pelvis 5. Circulaţia limfei se face dinspre capilare spre marile ducte limfatice. Începe printr-o dilatare numită cisterna chili. iar la acest nivel face un unghi spre stânga şi în faţă şi se varsă în vena jugulară stângă. Există 5 trunchiuri. De fapt prin limfă. trunchiul lombar .

în sistemul de apărare antiinfecţios prin efectul de barieră al ganglionilor: 5. 4. 2. cale auxiliară de întoarcere a lichidului extracelular în sistemul venos. drenarea continuă a proteinelor tisulare extravazate prin capilare (în special le nivel hepatic şi intestinal). . transportul lipidelor absorbite în intestinul subţire (fiind insolubile nu penetrează peretele capilar). crearea de depozite de anticorpi.Rolul sistemului limfatic: 1. 3.

APARATUL RESPIRATOR Cuprinde plămânii şi căile respiratorii extra şi intrapulmonare. 4. porţiunea terminală. Comunică cu exteriorul prin nări şi la contactul cu faringele prin coane. Este format din cartilaje legate prin ligamente şi muşchi striaţi. precum şi senzaţia olfactivă. de bucofaringe porţiunea comună a aparatului respirator şi digestiv (separarea celor două căi se face cu ajutorul unui „căpăcel” cartilaginos numit epiglotă) şi laringofaringele. Dacă bronhia stângă are un traiect aproape orizontal. cea dreaptă este aproape verticală. 3. 2. . un calibru de 1 cm şi este înconjurată de crosa aortei. alcătuit din 1520 de inele catilaginoase incomplete posterior. la nivelul cărora inelele cartilaginoase devin complete. Cavitatea nazală este primul segment al căilor respiratorii fiind situat deasupra cavităţii bucale. Faringele este un conduct muscular care continuă cavitatea nazală. mai scurtă si este înconjurată de crosa venei azigos. cu un calibru de 1. Laringele este un conduct musculo-cartilaginos de formă piramidală cu baza în contact cu laringofaringele iar cu vârful întreptat spre trahee. A.5 cm. Este format din rinofaringe întins între cavitatea nazală şi cea bucală. fiind căptuşit de o tunică mucoasă. Prin ramificare. la nivelu vertebrei T4. Este format din două fose nazale despărţite de septul nazal. Căile respiratorii extrapulmonare: 1. Îndeplineşte o dublă funcţie: de conduct aerovector şi de organ al fonaţiei. la contactul cu esofagul. La acest nivel se realizează purificarea şi umectarea aerului. dă naştere la 2 bronhii principale. Traheea este un organ tubular fibrocartilaginos.

Bronhiile primare se divid în bronhii secundare. Ei permit schimbul de gaze. terţiare. în timp ce foiţa parietală căptuşeşte cavitatea toracică. deserviţi de câte o bronhie secundară. Lobuli sunt formaţi din ACINI PULMONARI. Sunt situaţi în cavitatea toracică. bronhiole. Pleura se răsfrânge şi la nivelul scizurilor. Lobii se împart în SEGMENTE. bronhiole respiratorii. Între cele două foiţe există o peliculă fină de lichid pleural. Plămânii sunt principalele organe respiratorii. a celor două bronhii primare (dreaptă şi stângă) dă naştere arborelui bronşic. de la nivelul hilului pulmonar. duct alveolar.B. la nivelul lor realizându-se schimburile gazoase. Alveolele vin în contact strâns cu sângele capilar. sac alveolar şi alveolă pulmonară (la acest nivel au loc schimburile gazoase). C. Este învelit la exterior de foiţa viscerală a pleurei. cel stâng venind în strâns contact cu inima. care reduce frecarea din timpul mişcărilor respiratorii. unităţile funcţionale ale plămânilor. . structuri adaptaze funcţiei de schimb. şanturi pulmonare cu rol în delimitarea unităţilor morfologiceLOBII PULMONARI (3 în dreapta şi 2 în stânga). o strucură simplă şi extrem de permeabilă. fiind despărţite de membrana alveolocapilară. iar acestea în LOBULI. Căile respiratori intrapulmonare Ramificarea intrapulmonară. datorită prezenţei ALVEOLELOR PULMONARE.

Vascularizaţia plămânului: este de 2 feluri:  Funcţională reprezentată de mica circulaţie. la nuvelul căreia se desfăşoară „respiraţia” şi  Nutritivă reprezentată de arterele şi venele bronşice (fac parte din marea circulaţie) .

proces pasiv prin care toracele revine la dimensiunile de repaus prin relaxarea musculaturii. Anterior se întinde până la stern. posterior până la coloană vertebrală. care constă în contracţia muşchilor inspiratori şi are drept rezultat mărirea diametrelor cutiei toracice. iar aerul este expulzat.. proces activ.Mediastinul este spaţiul cuprins între feţele mediale ale celor 2 plămâni. Mecanica respiratorie este constituită de 2 procese: INSPIRAŢIA. iar superior până la baza gâtului. şi EXPIRAŢIA. ! . Frecvenţa respiratorie în condiţii de repaus estede 16/min la bărbat şi 18/min la femei. permiţând intrarea aerului. inferior la diafragmă.

Stomacul situat în abdomen. 2. Este despărţită de fosele nazale prin bolta palatină. adaptate funcţiei de rupere. 2. limba intervine pe lângă funcţia digestivă (masticaţie. Faringele este un conduct muscular prin care bolul alimentar (alimentele fragmentate şi amestecate cu salivă) este condus înspre esofag. 1. Musculatura faringelui cu dispoziţia sa circulatorie şi longitudinală are un rol important în deglutiţie. A. formarea şi înghiţirea bolului alimentar). care asigură contactul cu duodenul. Astfel stomacul este constituit din 3 regiuni: 1. musculara. 2 margini sau curburi (curbura mare şi mică) şi 2 orificii: cardia. Dacă dinţii sunt organe dure. având forma literei J sau în „cârlig de undiţă”. prin care comunică cu esofagul şi pilor. iar la exterior adventiţia sau peritoneu. numită fornix sau fundul stomacului. iar posterior cu faringele. Tubul digestiv are o structură unitară fiind alcătuit din 4 tunici: mucoasa. care nu se umple cu alimente. anterior comunică prin orificiul bucal cu exteriorul. Esofagul este un conduct de 25-30 cm lungime. care măresc suprafaţa de contact cu bolul alimentar. Glandele de la nivelul cardiei şi .Aparatul digestiv Este constituit din totalitatea organelor care au ca funcţii principale digestia şi absorbţia principiilor alimentare. în vorbire. porţiunea digestivă a stomacului şi 3. o porţiune vertical. submucoasa. şi totodată eliminarea rezidurilor neasimilate ale alimentelor ingerate. în senzaţia gustativă prin prezenţa la nivel lingual a papilelor gustative (organe specializate în recepţia gustatvă). Adăposteşte organe specializate. căruia i se alătură glandele anexe. în loja gastrică este segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. Cavitatea bucală este segmentul iniţial al tubului digestiv. 3. Mucoasa gastrică prezintă numeroase cute. cum ar fi: dinţii şi limba. Prezintă 2 feţe: anterioară şi posterioră. precum şi orificile de deschidere a numeroase glande gastrice. corpul stomacului. o porţiune orizontală formată din antrul şi canalul piloric. 4. frământare şi mestecare a alimentelor. Este reprezentat de tubul digestiv. care leagă faringele de stomac.

transvers. Intestinul gros este segmetul distal al tubului digestiv. iniţială a intestinului. astfel asigurându-se un bun contact cu enzimele sucului intestinal şi cu dispozitivele de absorbţie. colonul . cecul. de 1. numit apendice vermiform. jejunul şi ileonul. porţiunile mobile ale intestinului. Inervaţia stomacului este realizată prin fibre parasimpatice ale nervului vag şi prin fibre simpatice ale plexului celiac. dar şi o evacuare corespunzătoare a rezidurilor. 2. segmentul situat sub valvula ileo-cecală şi terminat într-un fund de sac. 5. favorizând prin structura lor absorbţia intestinală. sub formă de potcoavă. 6. iar cele de la nivelul fundului şi corpului secretă HCl. alimentele sunt deplasate prin mişcări peristaltice. Are 3 segmente constitutive: 1. datorită musculaturii din pereţi. care se împarte în 3 porţiuni: 1. ultima parte a intestinului care se termină prin canalul anal ce comunică cu exteriorul prin anus. care formează un cadru abdominal constituit de segmentele ascendent. prin care comunică cu intestinul gros. La nivel intestinal. porţiunea fixă. care iniţiază digestia intesinală prin secreţia sucului intestinal bogat în enzime proteolitice (descompun proteinele) şi lipolitice (descompun lipidele). care se întinde de la nivelul pilorului până la valva ileo -cecală. rectul.pilorului sunt secretoare de mucus. 2. descendent şi sigmoid. Intestinul subţire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv (peste 4 m). Inervaţia intestinului gros provine din plexurile ! . şi 3.7 m lungime. care comunică cu intestinul gros.duodenul.

cu care comunică prin canale excretoare. situată subdiafragmatic. bogată în mucus. În perioadele . El intervine în numeroase procese metabolice. formaţiune piramidală. secretă un lichid cu rol esenţial în digestie numit bilă. Acestea se continuă cu căile extrahepatice. B. şi din vase capilare şi canaliculi biliari ce ocupă spaţiile dintre celule. sublingula secretă o salivă mai vâscoasă. care se deschide la nivelul duodenului printr-un orificiu prevăzut cu sfincterul Oddi. care se colectează în final în 2 canale hepatice (drept şi stâng). Canaliculii biliari se varsă în canale biliare interlobulare. iar submaxilara o salivă mixtă. Sunt glande de tip tubulo-acinos. Glandele anexe 1. intervenind în condiţii necesare chiar şi în hematopoeză (formarea celulelor sanguine). Astfel parotida scretă o salivă mai apoasă dar mai bogată enzimatic şi mineral. Glandele salivare (parotida. Ficatul este cea mai mare glandă din corpul omenesc (1500g). în loja hepatică (partea dreaptă a abdomenului). iar consistenţa salivei pe care o produc diferă. alcătuită din celule hepatice (hepatocite) aranjate în cordoane cu dispoziţie radiară spre o venă centrolobulară. iar a sfincterului anal din nervii ruşinoşi. submaxilara şi sublinguala) sunt situate în vecinătatea cavităţii bucale. Unitatea structurală a ficatului este reprezentată de lobulul hepatic. reprezentate de canalul hepatic comun şi apoi canalul coledoc. arterei hepatice şi căilor biliare.mezenterice (superior şi inferior). cu rol de fixare şi protecţie şi are o structură segmentară dată de ditribuţia intrahepatică a venei porte. 2. Este învelit la exterior de o capsulă fibroasă numită capsula Glisson.

. care se deschide în duoden împreună cu coledocul şi un canal accesoriu (Santorini). Produsul de secreţie este colectat în 2 canale: unul principal ( Wirsung). care se deschide în canalul Wirsung. Este format din cap. corp şi coadă. 3. Pancreasul exocrin are structură tubulo-acinoasă asemănătoare glandelor salivare şi secretă sucul pancretic cu rol în digestie. de unde în momentul digestiei este eliminată prin canalul cistic în canalul coledoc. situat în potcoava duodenală. înapoia stomacului. Inervaţia pancresului provine din plexul celiac. Pancreasul este o glandă mixtă situată retroperitoneal.interdigestive bila este colectată în vezica biliară.

structură ce îndeplineşte toate procesele complexe care au drept rezultat formarea urinii. ureterul şi nervii. de boabă de fasole. A. Pe marginea medială există hilul renal prin care pătrund în rinichi artera şi vena renală. Unitatea morfo-funcţională renală este reprezentată de NEFRON. El are o formă caracteristă. inutilizabile sau în exces sunt eliminate împreună cu o cantitate variată de apă.la periferie şi zona medulară situată central. . Există in jur de 2 milioane de nefroni/rinichi.concavă).Aparatul excretor Cuprinde totalitatea elementelor destinate eliminării substanţelor de catabolism. Rinichii sunt organe perechi. substanţele nevolatile. accesoriu prin sudoare şi materii fecale. în cea mai mare parte prin rinichi şi. Structura internă prezintă rinichiul împărţit în 2 zone: zona corticală . Aparatul excretor este reprezentat: de rinichi şi căile urinare. prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară) şi 2 margini (laterală-convexă şi medială. situate retroperironeal. Dacă prin plămâni se elimină CO2 şi alte substanşe volatile. de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare.

ce formează prin capilarizare glomerulul renal. urină care parcurge uretra (caracteristică fiecărui sex) şi este ulterior eliminată la exterior. rinichii primind 2025% din debitul cardiac de repaus. Capilarele glomerului se regrupează în arterila eferentă care conduce sângele înspre venele arcuate şi de aici în vena renală. La nivelul hilului renal iau naştere căile extrarenale: astfel. Sunt clasificate în căi intrarenale.  Tubul urinifer este constituit dintr-un segment proximal. Mai mulţi tubi distali se unesc şi formează tubul colector. .Alcătuirea unui nefron:  Corpusculul renal Malpighi: este extremitatea proximală. mărginind o cavitate ce se continuă cu lumenul tubului urinifer. un segment intermediar (ansa Henle) şi un segment distal. care conduce urina spre căile de excreţie. Vascularizaţia renală este extrem de bogată. Este reprezentat de capsula Bowman. închisă şi dilatată a nefronului. reprezentate de calicele mici şi mari. care are proprietatea de distensie. Artera renală (ramură a aortei abdominale) pătrunde prin hilul renal se împarte în ramuri interlobare.12 bucle capilare (glomerul). În adâncitura capsulei se află un ghem de 4 . Aici datorită structurii peretelui vezical. care dau naştere arterelor arcuate. Căile urinare sunt organe musculare adaptate funcţiei de conducere şi depozitare a urinii. Cănd apare senzaţia de urinare (la o acumulare de circa 200-300ml de urină în vezică) şi există condiţii adecvate. din care apoi iau naştere arteriolele aferente. care rezultă prin unirea arteriolei aferente şi care se reunesc la ieşire în arteriola eferentă. care preiau urina tubului colector. care are forma unei cupe cu pereţi dubli. A. vezica acumulează urina până la o nouă micţiune (procesul de urinare propriu-zis). ureterul preia urina pentru a o conduce spre vezica urinar. şi de bazinet sau pelvisul renal (locul de deschiudere a celor 3 calice mari). vezica eliberează cantitatea de urină acumulată. care se va vărsa în vena cavă inferior.

K şi Cl.sunt eliminaţi direct în sânge. Prezenţa proteinelor de orice tip. cu ph de 4-6. reabsorbţia tubulară şi secreţia tubulară. acid uric şi o mică cantitate de glucoză. în şaua turcească a osului sfenoid. ioni de Na. care formează neurohipofiza. unde reglează intesitatea şi viteza unor procese specifice. Este contituit din glande care nu au canal de excreţie. creatină. Este împărtită in 3 lobi cu structuri embriologice diferite: lobul anterior şi lobul intermediar. transportaţi la nivelul structurilor celulare. care controlează şi reglează activitatea tutror organelor.! Formarea urinii presupune alternanţa a 3 procese: ultrafiltrarea glomerulară. În urma acestor procese ia naştere un lichid de culoare alb-gălbui. care formează adenohipofiza. induce o stare patologică. I. iar produşii lor de secreţie – HORMONII . . Sistemul endocrin Este conceput ca un sistem anatomo-funcţional complex coordonat de sistemul nervos. şi lobul posterior. Hipofiza este situată la baza creierului. fiind legată prin tija pituitară de hipotalamus. care conţine: apă. uree.

Lobul anterior secretă hormonii:  Somatotropi (STH- hormonul de creştere) care intervin în procesul de creştere, fiind un hormon anabolizant (stimulează sinteza proteinelor, lipidelor şi glicidelor). Dereglările secreţiei hormonale dau naştere diferitelor boli: nanismul hipofizar, caracterizat prin deficit de statură şi se datorează unei hiposecreţii de STH (secreţie scăzută) în copilărie, gigantismul (înălţime peste 2m), datorat unei hipersecreţii de STH (secreţie crescută) şi acromegalia, o hipersecreţie instalată la adulţi şi caracterizată prin creşterea extremităţilor (nas, urechi, mâni).  Tirotropi (TSH) care controlează secreţia tiroidei  Gonadotropinele (LH-hormonul luteinizant şi FSHhormonul foliculostimulator) cu rol asupra gonadelor (organelor sexuale).  Corticotropina(ACTH) care stimulează secreţia corticosupralenarei şi creşterea.  Prolactina a cărei secreţie la femeie stimulează dezvoltarea glandelor mamare şi menţinerea secreţiei lactate. Dereglările secreţiei sunt reprezentate de hiperprolactinemie care determină la femeie infertilitate şi amenoree (lipsa ciclului menstrual), iar la bărbaţi impotenţă şi absenţa libidoului, precum şi galactoree la ambele sexe. Lobul intermediar reprezintă doar 2% din masa glandei şi secretă homonul melanocitostimulator (MSH), răspunzător de pigmentarea pielii, a pupilei. Lobul posterior (neurohipofiza) este o structură adaptată depozitării şi eliberării hormonilor secretaţi de hipotalamus- hormonul antidiuretic (ADH) cu rol în reglarea metabolismului apei şi ocitocina cu rol în declanşarea contracţiilor uterine în timpul travaliului şi în crestera secretiei laptelui.

II. Tiroida este situată în partea anterioară a gâtului fiind formată din doi lobi uniţi printr-un istm. Este singura glandă endocrină care îşi depozitează produsul de secreţie în interior într-un material vâscos numit coloid. Hormonii secretaţi sunt tiroxina şi triiodotironina, hormoni care intensifică metabolismele energetic glucidic şi protidic stimulând creşterea şi dezvoltarea organismului. Tulburările secreţiei de hormoni tiroidieni sunt de două feluri: hipotiroidism (insuficienţă tiroidiană) care se poate instala în copilărie producând cretinismul (un deficit de creştere cu lipsa proporţionalităţilor dintre segmentele corpului, însoţit de un retard mintal extrem), sau la vârsta adultă producând mixedemul (edeme, uscarea pielii, pierderea părului, luare în greutate şi guşă). hipertiroidism – (hiperfuncţie tiroidiană) care provoacă boala Basedow-Graves (tireotoxicoza) caracterizat prin nervozitate, insomnie pierdere în greutate şi guşă.

Paratiroidele sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni şi sunt esenţiale pentru viaţă datorită secreţiei de parathormon (PTH). El intervine în metabolismul calciului şi al fosfaţilor. Împreună cu celulele C din tiroidă, paratiroidele secretă calcitonina un antagonist al parathormonului.
III.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, care secretă insulina hormon ce intervine în metabolismul intermediar mai ales în metabolismul glucidic. În hiposecreţia de insulină se instalează diabetul zaharat, caracterizat printr-o glicemie de peste 180 mg%, poliurie (eliminarea unei cantităţi mari de apă), polidipsie (sete exagerată), polifagie (foame exagerată). În hipersecreţie de insulină se instalează o hipoglicemie caracterizată prin tremurături nervozitate care poate evolua spre o comă hipoglicemică. Glucagonul şi somatostatina sunt antagonisti ai insulinei. V.Glandele suprarenale sunt situate la polul superior al rinichilor păstând configuraţi internă a acestora (corticală la periferie şi medulară central). 1. Corticosuprarenala secretă hormonii glucocorticoizi (cortisolul, corticosteron), hormonii mineralcorticoizi (aldosteron) cu rol în menţinerea echilibrului hidric şi hormonii sexosteroizi (androgenii). Tulburările de secreţie produc boala Addison (insuficienţa corticosuprarenală) caracterizată prin scăderea marcată a lichidelor organismului, prin hipoglicemie, hiperpigmentare şi slăbiciune extremă. boala Cushing caracterizată prin modificarea aspectului corpului (torace „de bizon”, faţă de „lună plină”) hiperaldosteronism primar, caracterizat prin hipertesiune arterială, creşterea volumului lichidelor şi paralizie musculară. 2. Medulosuprarenala secretă catecolaminele (adrenalina şi noradrenalina)
IV.

VI.Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului şi secretă melatonina. VII.Gonadele 1. Ovarele sunt organe perechi situate în pelvis cu rol în formarea gametului feminin necesar reproducerii (ovulul), dar şi în secreţia unor hormoni, cum ar fi: estrogenii şi progesteronul, cu rol în dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare, dar şi în modificarile necesare menţinerii unei sarcini.

2. Testiculele sunt situate în sacul scrotal şi sunt organe cu rol în formarea gametului masculin (spermatozoidul), dar şi în secreţia hormonilor androgeni (testosteronul) cu rol în dezvoltarea şi pregătirea organismului pentru reproducere.

Are o dezvoltare maximă în copilărie.Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat înapoia sternului. . VIII. după care involuează. Intervine în apărarea imunitară prin maturare limfocitelor T.

Tubii se unesc într-un tub drept. prostata. îndeplinind o dublă funcţie: reproductivă. care la nivelul mediastinului formeză reţeaua tesiculară a lui Haller. Testiculul este învelit la exterior de o capsulă fibroconjuctivă. Capul este alcătuit din 10-15 canale înghesuite în mase mici (canalele eferente). Din punct de vedere sexual prostata are rol în depozitarea şi maturarea spermei. care împreună cu gameţii (spermatozoizii testiculari) formează sperma. vene. căile spermatice de excreţie (intra şi extratesticulare). nervi şi limfaticele testiculare. Produc lichidul seminal cu rol nutritiv. cu diverticuli şi un traiect sinous. glandele anexe (veziculele seminale. care formează corpul şi coada epididimului. corp şi coadă. la nivelul cărora are loc procesul de spermatogeneză (formarea spermatozoizilor). Se găseşte în cordonul spermatic. Prezintă un cap. glandele bulbouretale) şi organul copulator (penis). cu calibru inegal.  Epididimul este un organ alăturat testiculului. prin producerea gameţilor masculini şi endocrină prin secreţia hormonilor sexuali masculini (testosteron). reprezentând partea iniţială a căilor spermatice extratesticulare.  Testiculul este un organ pereche suspendat în sacul scrotal. dar şi de muşchiul cremasterian. . care delimitează cei 1-4 tubi seminiferi încolăciţi. la nivelul căreia se unesc cele două canale: ejaculator şi uretra. alături de artere.  Ductul deferent este un conduct musculo-membranos care continuă canalul epididimar. care se unesc şi se continuă într-un canal încolăcit (canalul epididimar). Prostata este o glandă tubuloalveolară ramificată.  Glandele anexe: Veziculele seminale sunt reprezentate de două tuburi lungi.Aparatul genital Aparatul genital masculin: este format din gonadele masculine (testicule).

cu labiile mici şi mari. la periferie cu numeroşi foliculi ovarieni (structuri care prin diferenţiere dau naştere ovulului. în fecundarea acestuia şi în conducerea lui spre uter. care rezultă din foliculii ovarieni. situată central.gametul feminin). o porţiune mijlocie strâmtă şi îngustă. şi hilul ovarian prin care intră şi ies vasele de sânge şi limfatice.colul uterin. care se aplatizează cu vărsta. reprezentînd organul gestaţiei. o structură fibroasă. Suprafaţa fiecărui ovar este acoperită de un epiteliu cubic. Dacă ovulul nu este fecundat.Aparatul genital feminin: se compune din: . cicatriceală. vaginul). Uterul prezintă 2 cavităţi: cavitatea uterin.corpul sau fundul .organele genitale interne (ovare.  Uterul este un organ musculo-cavitar în formă de pară. numită corpul alb. uterul. Ţesutul ovarian este împărţit în: corticală. precum şi nervii. transformându-se într-o structură fibroasă. corpul galben involuează. sub care se găseşte tunica albugineea. şi care are important rol hormonal. având rol în captarea ovulului expulzat. Corpul galben este o structură celulară. prin secreţia progesteronului în caz de sarcină.  Trompele uterine sunt organe tubulare. Din punct de vedere anatomic prezintă: o porţiune superioară dilatată. în urma expulzării ovulului în trompe.istmul uterin şi o porţiune inferioară. perechi care se întind de la uter la cele 2 ovare. . unde are loc implantarea ovulului .organele genitale externe (vulva. cilindrică. medulara. avasculară. trompe uterine. cu numeroase vase de sânge şi nervi. şi clitorisul)  Ovarele sunt organe perechi de formă ovalară turtită.

Asemeni uterului . progesteron. comunicând la exterior cu orificiul valvular. . cu rol de a asigura schimbul dintre mamă şi făt. intern spre cavitatea uterină şi extern spre vagin. cât şi fetale. cu 2 orificii. etc.). Ea se dezvoltă atât din ţesuturi materne.fecundat.  Vaginul este un conduct musculo-membranos. care se inseră pe cervix (colul uterin). având rol şi în secreţia hormonală (HGCgonadotropina corionică umană. şi canalul cervical .  Placenta este un organ tranzitoriu care se dezvoltă în uter în timpul sarcinii. suferă modificării ciclice induse hormonal.

care drenează într-un canal de excreţie. numit canal galactofor. Totalitatea canalelor galactofore se deschid la nivelulul mamelonului. ţesut conjuctiv lax. adipos. . Glandele mamare sunt alcătuite din 15-20 de lobi mamari. dar şi în sarcină. Şi glanda mamară suferă modificări periodice în funcţie de fazele ciclului menstrual. Corpul glandei conţine pe lângă structurile glandulare. fiind atunci capabilă de secreţia lactată. vase şi nervi. structură pigmentară situată central glandei.