Proza lui Ion Luca Caragiale

Caragiale a strălucit în arta comedie,astfel complexitatea universului epic al

scriitorului,deschiderea către multiplele perspective de interpretare,explică interesul
crescând,pe care îl stârneşte în continuare.
Critici,istorici,scriitori,cercetători şi cititori pasionaţi au bătătorit cu nesanţ paginile în
care se încheagă lumea schiţelor,a povestirilor,a poveştilor şi a nuvelelor
caragialiene.Astfel, proza lui Caragiale,în toată
diversitatea ei, a atras nume de prestigiu,în care
s-au întrecut în a sesiza, a aprecia, a comenta şi
a dezbate acest domeniu al creaţiei scriitorului.
Am încercat să fac o prezentare de ansamblu
asupra operei lui Caragiale. Astfel m-am ocupat
de o scurtă caracterizare a operei sale, care a
fost împărţită în două universuri distincte: unul
comic şi altul tragic. În acest context am amintit
nuvelele,schitele şi telegramele sale şi în primul
rând nu se poate vorbi despre ceea ce a scris
Caragiale,fără a aminti măcar,despre viaţa lui ,cum că Ion Luca Caragiale a fost toată
viaţa lui un desăvârşit actor dublat de un foarte lucid spectator aşa cum spunea Şerban
Cioculescu în Caragialiana, nu era un emotiv şi mai ales nu voia să pară.
Scrie nuvele care au un caracter psihologic şi vizează moralul. Le putem situa: într-o
lume dominată de fantastic şi miraculos şi anume:La hanul lui Mânjoală,Kir
Ianulea, Calul dracului, în sfera naturalismului O făclie de Paşti, În vreme de
război, Păcat, la limita dintre tragic şi comic Două loturi,unde mai putem aminti şi
despre Din carnetul unui vechi sufleur
Un artist,Grand Hôtel „Victoria Română” (1890),Om cu noroc (1890),Păcat...
(1892),Norocul culegătorului,O invenție mare,Poveste,Boborul (1896),Noaptea
învierii,Baioneta inteligentă (1897),Cănuţă om sucit,La hanul lui Mânjoală,Caut
casă...,La conac,Monopol... (1907),Mamă...,Pastramă trufandă,Curiosul pedepsit
(1911),Abu-Hasan,Inspecţiune (1900),O plimbare la Căldăruşani (1896),Leac de criză
(1900),Baioneta inteligentă („Originea gvardiei naționale…“)Scriitorul pune în evidenţă
situaţii şi cauze care au generat obsesia, nebunia, crima. În nuvelele lui I. L.Caragiale
tragicul este oglindit ca într-un „poliedru luminat şi luminând cu feţele sale”(G.
Călinescu).
Propriile lui săgeţi împotriva retoricii clasice amintesc pe cele azvârlite de Titu
Maiorescu.Antiretorismul este o atitudine conştientă exprimată în Câteva păreri,
adevărată artă poetică a scriitorului: „Ritmul – iată esenţa stilului. Există numai un fel de
stil: stilul potrivit.” I. L. Caragiale a folosit de câteva ori în chip ironic categoriile retoricii
clasice:în Două loturi,când Eleutheriu Popescu crede că a găsit biletele de loterie cu
deznădejde căutate, naratorul intervine patetic: „Toţi zeii! Toţi au murit! Toţi mor! Numai
Norocul trăieşte şi va trăi alături cu vremea, nemuritoare ca şi el! … Sunt aci! …aci,
biletele! … aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbeşte pe-ntuneric!”Aplicat la o
împrejurare trivială, procedeul este compromis conştient.Scriitor urban, Caragiale nu a
acordat un loc prea mare descrierilor de natură. El consideră că descrierile de natură în
genul epic nu trebuie să fie decât un auxiliar. Legea artistică a lui Caragiale se vădeşte
a fi măsura extremă manifestată prin concizie. Natura nu apare ca mediu pitoresc, ci e
receptată ca sunet şi ca senzaţie organică, mai puţin ca trăsătură văzută. Uneori
intervine pentru a sublinia o stare sufletească, pentru a răspunde cu ecoul ei insidios
neliniştilor lăuntrice. Stavrache, alunecând sub teroarea amintirii fratelui său dispărut,
aude ploaia măruntă. Senzaţia notată cu dibăcie este a unui spirit muzical care ştie să
asculte glasurile naturii şi să călăuzească ecoul lor în adâncime. Simboliştii numeau
astfel de efecte de stil „corespondenţe”. Caragiale le regăseşte pe seama sa,
îmbogăţind cu o tehnică nouă artă precisă şi savantă. În nuvela O făclie de Paşti,
singurul peisaj e provocat de nevoia situării în spaţiu ahanului în valea Podenilor,
regiune mlăştinoasă, eroul suferind de friguri de baltă. Natura însufleţită sau moartă
precum şi lirismul nu fac obiectul artei povestirii,
afirma I.L. Caragiale, preocupat de individual şi de
tipic.
Caragiale vede omul în societate, în interdependenţa
sa socială, nu-l vede în natură. Apoi natura nu poate
fi obiect al ironiei. I. L. Caragiale recunoaşte
tributarul exigenţelor artei clasice, sobrietăţii,măsurii,
echilibrului.Caragiale nu descrie nici interioare,
rareori şi cu zgârcenie aspecte vestimentare.
Oamenii lui Caragiale se mişcă într-o lume fără
obiecte, dar se mişcă după deprinderile comune
timpului şi societăţii lor. Ideile şi sentimentele omului
nu ne apar din perspectivele scriitorului, ci din aceea
a eroilor. Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci„vedem” personajele gândind şi simţind.
Stilul simpatetic şi cel indirect liber sunt modalităţi tehnice ale unui scriitor care îşi vede
şi-şi aude eroii.
În vreme de razboi este o nuvelă de observaţie psihologică, cu vădiţe influenţe
naturaliste, datorită atenţiei pe care scriitorul o acordă factorului ereditar, după cum
observă şi criticul G. Călinescu: Există o ţară ereditară în familia în care un frate
înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popa şi delapidator ca ofiţer." Nuvela În vreme
de război a apărut în anul 1898, ca şi O faclie de Paşte şi Păcat. Tema nuvelei, aşa
cum precizează Şerban Cioculescu, în studiul său I.L. Cragiale, este obsesia.Natura
intervine în planul acestei nuvele unde toate întâmplările au loc noaptea: popa vine
noaptea la fratele lui, halucinaţiile acestuia din urmă apar noaptea şi, tot seara târziu,
vine şi fetiţa pentru a cumpăra gaz şi rachiu. Natura se subordonează unui sentiment,
unei stări, unei senzaţii: ploaia măruntă, apoi zăpada şi vântul vrăjmaş, culminând cu
viscolul, marchează declanşarea progresivă a nebuniei lui Stavrache. În funcţiune de
cadru", remarcă Tudor Vianu, ea intervine pentru a sublinia o stare sufletească, pentru
a raspunde cu ecoul ei insidios neliniştilor sau posomorelilor lăuntrice. () Senzaţia,
notată cu dibacie, este a unui spirit muzical, care ştie să asculte glasurile naturii şi să
călauzească ecoul lor în adâncime. Caragiale le regăseşte pe seama sa, îmbogăţind cu
o tehnică nouă arta sa precisă şi savantă."
 În nuvele şi povestiri, Ion Luca Caragiale depăşeşte suprafaţa banală şi netedă a
realului, deschizând câteva porţi către teme şi spaţii epice uneori incitante, receptate ca
o experienţă de creaţie adaptată la curentele literare ale epocii. Primul aspect ar fi o
subtilă intruziune a fantasticului în planul real al acţiunii, sporindu-i semnificaţiile şi nota
de mister, ca în nuvelele "Calul dracului", "La hanul lui Manjoală", "Kir
Ianulea", "Abu-Hasan". Primele trei reprezintă o împletire între banalitatea vieţii
reale, atât de bine observată de Caragiale, cu fabulosul folcloric, în simetrii savante,
care dau, de fapt, întreaga valoare artistică a textelor. În "Calul dracului", întâlnirea,
lângă o fântână, a unei babe cu un misterios personaj cu codiţă şi corniţe, se
transformă într-o cavalcadă nocturnă, sublunară, de tip romantic, în care baba devine o
frumoasă fată de împărat, revenind la starea iniţială, ca în mitul strigoiului, o dată cu
ivirea zorilor. "Kir Ianulea", în care Aghiuţă este trimis pe pământ în chip de muritor
bogat, seamănă cu "Povestea lui Stan Patitul", de Ion Creangă, deosebirea constând în
faptul că, în nuvelele lui Caragiale, femeia este mai isteaţă decât dracul. În toate aceste
scrieri, fantasticul se infiltrează insidios în spaţiul real, Caragiale, scriitor incontestabil
realist, manevrând cu mare artă recuzita unui concept literar care, la vremea respectivă,
pătrundea cu timiditate în proza românească, excepţie, în linie cronologică, făcând
poate numai Mihai Eminescu.
"La hanul lui Mânjoală" dezvoltă aceeaşi temă a Necuratului, care încurcă, prin semne
şi întâmplări ciudate, detaliate cu rafinament, drumul tânarului Fănică, logodnicul fetei
polcovnicului Iordache, abătându-l pe la hanul stăpânit de o fascinantă cucoană
Marghioala. Asistăm la construirea unui spaţiu fantastic, controlat de forţe ale
întunericului receptate într-o manieră oarecum comică. Locul este izolat, situat parcă
într-o alta zonă temporală, "de-acolea, până-n Popestii-de-sus, o prostie: în buiestru
potrivit, un ceas şi jumătate."
Scrie schiţe cum ar fi ,,O conferinţă"
unde simţim reacţia spontană a lui împotriva
familiarismelor, uneori ireverenţioase, pe
care şi le permiteau cunoscuţii faţă de el pe
vremea când era sufleor la teatru. Din ,,O
petitiune" pe aceea a împiegatului de la
Regia Monopolurilor.În O cronică de
Crăciun găsim declaraţia lui Caragiale că
scrie greu: Scriu şi şterg şi iar încep şi iar
şterg,tremur şi mă apucă un cârcel la deget.Nu mai pot ţine condeiul. Şi ceasurile sunt
aproape zece!... şi iar îmi blestem ursitoarele.
Numele său este legat şi de inegalabilele "Momente şi schiţe "apărute în 1901, în care
prezintă, într-o viziune comică, întâmplări la care participă personaje reprezentative din
societatea contemporană a autorului . Astfel George Ronetti la apariţia volumului
Momente afirmă (1901): Nu momente maiestre, monumente! Momentele şi schiţele sunt
mici instantanee de viaţă, prin care ne oferă o imagine complexă, a societăţii timpului.
Critica literară a remarcat talentul excepţional a lui Caragiale, în surprinderea unor
aspecte semnificative ale vieţii intime şi publice, în realizarea unei tipologii variate şi
reprezentative.În opera literară " Vizită",care este o schiţă I.L.Caragiale înfăţişează
întâmplări ce evidenţiază efectele educaţiei greşite, primate în familie. , cu care s-a
spus că, Caragiale a definitivat schiţa umoristică.
I. Suchianu a observat demult că prietenul său, I.L. Caragiale, petrecăreţ, suetar şi
anectodist ca nimeni altul, era în permanenţă vânatoare de subiecte. Niciodată însă nu
reproducea cele adunate de la noi aşa cum le auzise. Alegea şi dezvolta părţile ce-l
interesau, le dadea valoarea literară, adică, materialul cules direct din realitate sau
numai din auzite a fost întotdeauna filtrat de geniul artistului.Momentele prezintă
demagogia politică, ridicolă, bătăliile ce se sfârşesc prin împăcarea generală
(Telegrame) administraţia în ceaţă şi birocratică (Urgent), grotescul românilor şi
româncelor cu pretenţii aristocratice, de sub care răzbeşte cea mai crasă vulgaritate
(High - life, Five - o.clock), nepotismul (Triumful talentului), greşită educaţie,
răsfăţul din familiile înstărite (Dl. Goe), şcoala, în care domnesc obscurantismul,
memorizarea mecanică, favoritismul (Un pedagog de şcoala nouă), imoralitatea în viaţa
de familie (Mici economii, Cadou), goana după senzaţional a presei (Ultima ora).
Schiţa lui Caragiale are formele cele mai surprinzătoare: sceneta Amicii, povestire
Triumful talentului, rapoarte Proces-verbal, telegrame Telegrama, antologie
de scrisori Urgent.Toate se remarcă prin concizie, accentul punându-se pe dialogul
care reduce povestirea.Schiţa Domnul Goe poartă ca titlu numele personajului
principal căruia autorul i-a adăugat apelativul "domnul" prin care anticipează intenţiile
sale satirice, dacă ne gândim că Goe nu este un domn ci doar un copil certat cu
învăţătura şi un repetent răsfăţat şi obraznic. Titlul sugerează şi faptul că autorul
inversează cele doua universuri umane pe care le înfăţisează astfel : cel al copilului şi al
maturului întru cât Goe se comportă ca un om mare pe când cele trei dame se
maimuţăresc pentru a fi pe placul "puişorului".
În schiţe, autorul face, aşa cum subliniază T. Vianu: pictura mediului
contemporan, a omului care îl reprezintă şi al chipului în care el se mişcă şi vorbeşte.
Momentele constituie un volum gândit şi construit de I.L. Caragiale conform
tehnicii muzicale, în care câte o temă anunţată şi fixată de către o schiţă se dezvoltă în
diverse variaţiuni prin intermediul schiţelor subsecvente. Astfel, Reportaj inaugurează
seria de momente dedicate presei şi acelor infatigabili reporteri din speta lui Caracudi:
Ultima ora!..., Boris Sarafoff!..., Groaznica sinucidere din strada
Fidelităţii; acestora le urmează imediat o
schiţă înrudită, Amicul X..., unde eroul,
colportor de informaţii prelucrate fantezist,
realizează un soi de gazetă vorbită. O altă serie
de schiţe este consacrată mutatului: Caut casă.,
De închiriat şi, parţial, Proces-verbal, care,
totodată, ca parodie a stilului birocratic şi
administrativ, anuntă tematic un alt moment,
anume Urgent..., ce îi succede imediat ca
variaţiune. Urmează momentele educaţiei: D-l
Goe, Vizită şi oarecum, Triumful talentului. Într-un chip foarte subtil, prin care schiţele
învecinate Întârziere şi Petiţiune, momentul nerabdării este combinat cu acela al
răbdării. Seria subsecventă e aceea a partidelor de plăcere, adică a petrecerii: La
Moşi. şi Tren de plăcere. Se înşiruie apoi, în ordine, momente ale politicii
(Atmosfera încărcată, Tempora., O lacuna., Situaţiunea), ale lumii bune
(Five o'lock, High-life), ale familiei (Cadou., Diplomaţie, Mici economii.). Un
grup aparte îl formează momentele cu tonalitate gravă şi chiar tragică: Inspecţiune şi
Ultima emisiune. . Aşa-zisele reminiscente incluse în volum (Boborul şi Baioneta
inteligenţa) sunt precedate de un moment într-o oarecare masură înrudit, O zi
solemnă, şi însoţite, aproape imediat, tot de o schiţă cu caracter autobiografic:
Grand hotel'' Victoria Româna''. În fine, ultima categorie de schiţe o cristalizează
scenetele: Justitie, Art.214, Caldura mare, C.F.R. (includerea lui Bubico.
printre aceste piese se pare complet de neînţeles dacă nu ţinem seamă, pe de o parte,
de faptul ca schiţă conţine secvenţe în care replicile sunt aşezate, grafic, conform
modalităţii teatrale, iar, pe de alta, că împreuna cu C.F.R., încheagă o alta subgrupă,
acea a momentelor drumului-de-fier).
Tradiţiile şi influenţele care au stat la baza operei lui Caragiale,au avut o stimă
deosebită pentru predecesorii săi, spiritul comun al acestora fiind absorbit de Caragiale
prin toţi porii, ceea ce atestă situarea lui pe direcţia cea mai fecundă a umorului
naţional. De asemenea, Caragiale s-a putut regăsi în operele precursorilor săi.

CIOBANU FLORICA