You are on page 1of 306

Fondată de Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu

Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și a
Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”

Tehnică mixtă
 „Piloții orbi” / 1
Revistă trimestrială de Literatură, Artă și Civilizație  Eveniment/ 2
Apare la Râmnicu Vâlcea  Istorie și critică literară/ 14
 Tezaur liric/ 27
ISSN 2501-4269
 Poesis/ 31
ISSN–L 2501-4269  Literatura de după gratii/ 71
 Proză/ 77
 Miresmele copilăriei/ 135
Acad. D. R. Popescu  Teatru/ 138
 Traduceri/ 175
 Corespondențe/ 192
Nicolae Dan Fruntelată  Recenzii/ 199
 Clio/ 230
Eliza Roha
 Miscellanea/ 259
Lia-Maria Andreiță  Carpe Diem/ 271
Nicolae Georgescu  Argus/ 284
 Elegie pentru cei plecați/ 288
 La închiderea ediției/ 293
Director
Ioan Barbu - ioanbarbucorbu@gmail.com
Redactor șef
Ion Andreiță - ionandreitza@yahoo.com
Secretar general de redacție
Emil Pădurețu - epaduretu@gmail.com
Redactori responsabili
 Poesis  Clio
Passionaria Stoicescu Ilie Gorjan
Felix Sima Eugen Petrescu
Ion Drăghici  Miscellanea
Mihaela Aionesei Nicolae Roșu
 Proză Vasile Răvescu
Mihai Antonescu  Argus
Ion Nete Emil Pădurețu
George Terziu
 Scena și ecranul
Emil Lungeanu Coperta – concept și realizare,
Doru Moțoc tehnoredactare, design & prepress:
Mihai Hafia Traista Emil Pădurețu
 Istorie și critică literară/
Recenzii
Florentin Popescu Responsabilitatea asupra conţinutului textelor
Aureliu Goci revine autorilor, conform legii. Autorii pot avea
Marian Nencescu şi alte opinii decât ale redacţiei.
 Literatura pentru copii
Vasile Szolga
Autorii textelor publicate nu sunt remunerați.
Romanița Maria Ștențel
 Traduceri
Corneliu Irod La sfârșitul revistei se găsesc îndrumările privind
Paula Romanescu redactarea textelor pentru numerele viitoare.
Gabriela Banu
Elisabeta Boțan (Spania)
 Artă
Radu Adrian
Gheorghe Dican
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

„Piloţii orbi”
moralitatea clasei conducătoare românești, care deține “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este
cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia națională în folosul
elementelor alogene, că s-a năpăstuit țărănimea, că s-a introdus politicianismul în administrație și
învățământ, că s-au deznaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței
statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.
Memoria generațiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916-1918 – lăsând
să se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acești aproape douăzeci de ani care s-au scurs de
la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât
de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa
noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai
gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului
statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de
milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui
însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata
Europă – luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi. Acum, când se pregătește marea luptă după care
se va ști cine merită să supraviețuiască și cine își merită soarta de rob – elita noastră conducătoare își continuă
micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii
aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul
statal, s-a stins. (...)
Deschidem așadar a opta ediție a revistei „Rotonda valahă” cu un fragment din articolul ,„Piloții orbi” -
foarte actual – semnat de Mircea Eliade și publicat în ziarul „Vremea”, nr. 505, din 19 septembrie 1937. „Piloții
orbi”, în ultimii ani, a circulat de-a lungul și de-a latul țării, fără vreun comentariu. Și încă mai circulă. Prima pa-
gină din Vremea de acum mai bine de opt decenii – față în față cu prima pagină din Rotonda valahă a începutului
de an 2018! Eliade ne privește de sus și, suntem convinși, este trist de ce vede și azi în țara sa. Noi, de aici, de jos,
îi aplaudăm textul, încă de actualitate.
Redacția

1
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

României”, când și cele mai înalte idealuri românești
intraseră în ridicol și deriziune. În acest context
ideologic – cum se știe – nici Eminescu nu putea fi
„Matca noastră stilistică are un nume, nu decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot”
etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la
numai de țară, dar și de om: tocirea respectivilor termeni și, pentru cei mai mulți, la
MIHAI EMINESCU.” golirea lor de sens. Justificarea este însă numai
Vintilă HORIA parțială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul
cultural românesc post-decembrist, multe judecăți de
Acad. Ioan-Aurel valoare despre Eminescu au căzut în extrema
condamnării, denigrării și calomnierii, când, de fapt,
POP nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc,
realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată
Eminescu și a creației scriitorului a rămas mult timp o rara avis.
Transilvania Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile
(sau Elogiul culturii exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea
naționale românești) vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini
naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei –
Academia Română, prin Secția sa fondatoare de
filologie și literatură română.
Motto:
Un exemplu de denigrare „erudită și
De vorbiţi mă fac că n-aud,
matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică,
Nu zic ba şi nu vă laud;
fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima
Dănţuiţi precum vă vine,
universitate a țării, din capitală), a lui Eminescu a
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în
Dară nime nu m-a face
mai multe ediții, în tiraje „de masă”, la Editura
Să mă iau dup-a lui flaut;
„Humanitas”. Cu toate precauțiile luate de autor,
E menirea-mi: adevărul
Eminescu este portretizat, în chip necruțător, în
Numa-n inima-mi să-l caut.
paginile cărții drept „mit”, cu următoarele conotații:
Mihai EMINESCU
„autohtonist și xenofob” (p. 11), „naționalist” (p. 60),
„gazetar și profet naționalist” (p. 91), „antioccidental”,
Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toți
prolog, prin „Doină”, al unor „invocații naționale
românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari
legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de
până la oamenii de rând, fascinați de versul și de
Zalmoxis, Ștefan cel Mare, Horea și Căpitan (p. 320)
verbul său. Nu pot pomeni toate monografiile și
etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă
edițiile Eminescu și nici elogiile închinate din secolul
și într-un stil atractiv, convingător – pot părea și par
al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să
multora reale, aievea, mai ales că între cititori puțini
amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu
sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene și, mai
i-a tot prezentat viața, pentru generații de români, cu
puțini încă, sunt la curent cu evoluția detaliată a
măsura omului echilibrat și a specialistului desăvârșit,
istoriei moderne și contemporane, în lume și la noi.
plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternității.
Mesajul lucrării menționate (și al altora, care exprimă
Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se
opinii aproape identice) păcătuiește, în cazul lui
stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe
Eminescu, din cel puțin două motive: 1) face din
care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul
Eminescu un om dedublat, cu o față de mare poet și cu
românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul
o alta – total diferită – de gazetar xenofob și
îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o
naționalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul
stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest
și cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile
pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava
literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin
subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale” De
prisma unor idealuri declarate cumva universale și
aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca
atemporale, dar care au, toate, caracter istoric și au
Ziua Culturii Naționale, pentru toți românii, să fie ziua
apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă
nașterii lui Mihai Eminescu.
nu a anticipat „Declarația universală a drepturilor
În deceniile din urmă, totuși, și statura de
omului”, nici drepturile minorităților definite de
scriitor național a lui Eminescu a fost pusă în chip
Comisia Europeană și nici nu a protestat când numele
drastic în discuție, cu accente de condamnare care
său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În
păreau fără drept de apel. O singură justificare poate
treacăt fie spus, plasați în acea situație nefericită, nu s-
să explice asemenea reacție, anume cultura oficială de
au putut revolta nici Ștefan cel Mare și nici Horea,
tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării
adică alți „naționaliști”! Suprema acuză adusă poetului

2
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă și
de esență în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a arată lipsa unei gândiri istorice.
îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231). Aici Acuza de naționalism adusă lui Eminescu este
se procedează prin izolare, individualizare și scoatere însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte
din context, încât cititorii înțeleg că „geniul național al gravă. Ea vizează și atitudinea poetului față de
românilor” este un mărunt autohtonist, un naționalist Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se
și un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale năștea micul Eminovici la Ipotești, țara noastră exista
timpului său. Autorul omite să spună că toți marii numai în sufletele unor vizionari, era o țară de țări
creatori romantici și post-romantici ai secolului al supuse puterilor vecine. Oltenia și Muntenia formau
XIX-lea – mai ales cei afirmați în rândul popoarelor ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Țara
central și sud-est europene – exprimau aceleași idei cu Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita
Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de
aspirațiilor de libertate națională și de formare a patru secole, efectiv sub ocupație turcească; regiunea
statelor naționale. Cele mai progresiste figuri ale dintre Carpați și Prut forma ciuntitul principat al
secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul
propășirea idealurilor naționale, îndreptate împotriva Otoman; Țara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu
ocupanților, împotriva „națiunilor imperiale”, educate vechile capitale ale Moldovei și cu gropnițele
ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este domnești (inclusiv cu mormântul lui Ștefan cel Mare)
„păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit
romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori (dintre Prut și Nistru) era frântă de ruși la 1812;
gazetărește) față de străinii asupritori (sau considerați Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul se aflau
ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor sub Habsburgi de la 1688 și sub stăpâni străini de vreo
popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de șapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil
xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi și de atunci nu putea să fie decât revoltat de această
cu legislația în vigoare este ca și cum l-am respinge pe situație și dornic de unificare politică a națiunii, adică
Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte „naționalist”.
vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentații sunt Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” și
curente. Să ne amintim că și Bălcescu i-a reproșat lui „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani,
Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe țărani, ca și Muntenia, Oltenia și mica Moldovă (fără Basarabia și
cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida Bucovina, dar cu cele trei județe din sud, reprimite la
după principiile democrat-liberale ale secolului al 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând
XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme,
vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naționalism România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza
incurabil, dar și pentru vina de a fi permis să i se pună și venea incognito principele Carol I de Hohenzollern,
de către comuniști chipul pe bancnota de o sută de lei. adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei
Ca urmare, și el apare drept un fel de criptocomunist. Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un
În același fel, după judecățile din cartea menționată, luceafăr”. Așa găsise cu cale elevul de la Cernăuți să-l
Eminescu – preluat și de legionari după aproape o cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care
jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un studiase în limbă străină la Cluj, în aceeași înaltă
gardist avant la lettre! școală crăiască în care învățase alt „naționalist”
A fi „naționalist” în epoca lui Eminescu înverșunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o
însemna a-ți iubi în chip nețărmurit țara și poporul lună cât alții într-un an, Eminescu a scris despre
și a lupta pentru libertatea națională. Acesta era „Dragoș Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduți pe
unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, Criș și pe Mureș”, despre „Mureșan” care „scutura
exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, lanțul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a
ca toate ismele, a dobândit conotații peiorative (cu văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte
sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini falnic”, strajă pământului și poporului „de la Nistru
etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc
XX-lea. Toți marii contemporani ai lui Eminescu, din decât alții devenirea țării, adică independența de la
România și din țările vecine, au construit țările lor, 1877 și nedreptatea marilor puteri față de sacrificiile
națiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta și s-au românilor, pierderea Bugeacului și obținerea Dobrogei
declarat „naționaliști”. A fi „naționalist” atunci (în 1878, când vecinii generoși „ne-au luat ceea ce era
însemna a lupta contra puterilor multinaționale al nostru și ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea
înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a țării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881)
religiilor și confesiunilor specifice, a tradițiilor și apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din
popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din
oameni. Prin prisma unor anumite curente ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.
contemporane, această atitudine poate părea demnă de

3
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic,
sub aceste „falnice bolți” încărcate de înțelepciune, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere
cum a cunoscut Eminescu țara toată, pe care o avea de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de
întipărită în suflet, în ciuda vieții sale scurte de numai depărtat al României, din Oradea-Mare – când în
33 de ani deplin lucizi. Nu pot și nu se cade să insist țara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez
asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe ceva, excepție făcând de cercul restrâns al câtorva
lângă Blaj și Făgăraș, nici să spun despre Iosif Vulcan amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?”
și a lui „Familie” orădeană ori despre emoția poetului Și totuși, cu toată mizeria materială și morală,
când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din cu toate nopțile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau
inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în aiurea, cu toată disperarea și boala, Eminescu nu s-a
cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a supărat niciodată pe România, nici pe țările care
lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae formau țara cea mare și nici pe poporul român și
din Șcheii Brașovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi nici măcar pe neamurile străine. Despre România,
la Alba Iulia, la adunarea „Asociațiunii”, apoi în satul atunci când era mai obidit, mai revoltat și mai
Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri.
Maiorescu, ori la Târgu Mureș sau la Sibiu, ajutat de S-a supărat, firește, pe conducătorii răi, de toate
Nicolae Densușianu să ajungă la Rășinari, la popa etniile, pe prostie și răutate, pe mediocritate și
Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai
văd aievea, mustrat părintește de Slavici la Viena, adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veștejește pe
sfătuit de George Barițiu, stimulat de Vulcan, ajutat de aceia care stăpâneau și asupreau poporul său, mai ales
unii, neînțeles de alții. Poezia de dragoste de cea mai poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre,
adâncă vibrație i-a fost inspirată apoi de un alt spirit confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei
transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci
har pentru „Eminul ei iubit”. când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficțiunea.
Eminescu, purtând în suflet țara întreagă, „de Putem constata chiar – printr-o formă de gândire
la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după
viața reală și în cea recreată prin opera sa, Transilva- normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe și
nia. A văzut în Transilvania originea statelor ro- antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică
mânești, prin voievozii descălecători, originea școlilor națională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe
în limba română, prin dascălii „descălecați” la Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne
București și Iași, dinspre Sibiu, Brașov, Blaj ori Cluj, a judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei
admirat în Transilvania leagănul erudiției, acribiei și noastre fulgerul judecății Poetului? Eminescu a fost
dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismu- geniu, nu sfânt, cu generoase ieșiri, cu egoisme
lui păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu copilărești, cu logice planuri de propășire a patriei și a
obsesia latinității, cultivate de Școala Ardeleană și de universului și cu lamentabile neputințe omenești.
epigonii ei. Eminescu a fost emoționat sincer în Tran- Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual)
silvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui
deșteptării acestei părți a națiunii, ținute încă în igno- Eminescu. Mort trupește în 1889, poetul nu a apucat
ranță și supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului,
conferințe populare, destinate maramureșenilor și me- nici Mărășeștii, nici adunările de la Chișinău, Cernăuți
nite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul național; și Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-
2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunției; 4. au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920,
Patria română; 5. Poezia populară. La serbările Putnei, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când
Eminescu a strâns simbolic țara la un loc, sub a trăit Eminescu, România de pe harta politică
oblăduirea spiritului ștefanian, iar în organizarea europeană avea maxim 137 000 de km pătrați, iar la
evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de
transilvăneni și bucovineni. Prima poezie i s-a publicat km pătrați, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum
în Transilvania (Crișana), iar prima răsplată literară prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu
pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din
la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): România reală și nici nu a avut stringentă nevoie!
„Mult stimate domnule și amice, Mulțumesc pentru Când a fost la Cernăuți, la Blaj și la Sibiu ori în atâtea
onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe alte părți, a pipăit țara aievea și s-a convins că ceea ce
care l-am primit vodată-n viață. În România domnește avea în suflet corespundea cu geografia și cu
demagogia, și în politică și în literatură; precum omul etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ți-o
onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel doresc!”, s-a gândit cu siguranță la România rotundă,
talentul adevărat e înecat de buruiana rea a descrisă în „Doină”, așa cum, în pomenita scrisoare
mediocrităților, a acelei școale care crede a putea către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea
înlocui talentul prin impertinență și prin admirație Mare” într-un „colț îndepărtat al României”. Pentru

4
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

poet – prin urmare – România exista demult, ca și politic necesar acestui popor, adăpost numit România.
pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca și În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea și
pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii glorificat prin creația sa – Transilvania era coloană
șaptezeci ai secolului trecut), ca și pentru atâtea vertebrală, axă de susținere și rezervor etnic românesc.
generații de români: patria română era peste tot unde Academia Română are menirea – prin
se vorbea românește; patria era chiar limba română! testamentul lăsat de atâția înaintași și, în primul
Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele rând de Eminescu – să vegheze la conservarea,
mai frumoase cuvinte în proză despre România și dezvoltarea și perpetuarea acestei realități și să nu
țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii permită punerea sub semnul întrebării a legatului
nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește unității naționale, prin voci izolate, care vor să
ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot impresioneze ori să strângă capital politic și
pământul locuit de români se chema Țara pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate și
Românească. Țara Românească erau și Muntenia, altele (care susțin că Eminescu este perimat și bun de
și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai
întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru
găseau români. N-aveau câte un nume deosebit înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului,
pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și într-o țară care respectă libertatea de opinie!), dar nu și
toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiți de visele
mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară autonomiste, care amintesc triste experiențe de
Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format
Românească a avut odinioară un sens pe care foarte prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar
mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea primele știri scrise despre blaci, vlahi, valahi,
însemna tot pământul locuit etnograficește de români”. volohi etc., a trăit circa un mileniu (și mai trăiește încă,
Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de în parte) despărțit și umilit, obligat să se plece sub
aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie sabie și să se ticăloșească, a cunoscut peste patru
Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Ro- decenii de dictatură comunistă și alte multe rele.
mânească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Munte- Generații de înaintași vrednici s-au chinuit, s-au luptat
nească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, și, mulți, au murit că să făurească România, s-o apere,
Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept s-o primenească și s-o preamărească. România – visată
din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum și cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul
locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi dreptului internațional și cu multe avataruri, de circa
cum scriu şi răspund cu graiul:Ţara Rumânească”. un secol sau un secol și jumătate. N-a fost aceasta o
Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră și vreme edenică, dar a fost una de afirmare a națiunii, în
gândiseră și Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, vreme ce alte „țări și neamuri” – cum spune cântecul –
Pușkin sau Petöfi, ca și Gibbon, Mommsen sau Miche- „au pierit”. Ca și Eminescu – simbolul național –
let despre țările și popoarele (națiunile) lor. Nici ei nu România nu a fost și nu este perfectă, dar există.
mai sunt citiți integral azi în culturile lor și în cultura Putem să fim dezamăgiți de multe realități, tărie,
universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare energie, personalitate, onoare și demnitate. Eminescu
mesajele lor! Și cât de nesemnificativi și de mărunți nu a fost și nu este infailibil și poate fi, natural,
sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – criticat. Dar dacă Eminescu a greșit în chestiunea
chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta națională, atunci toate spiritele noaste tutelare au
decât epocile și țările lor. Toți marii scriitori ai lumii greșit, ceea ce este absurd, revoltător și rușinos. Mai
sunt mai întâi scriitori naționali, fiindcă – chiar și ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i
atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesența pentru sentimentul lor național pe Eminescu și
popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea Bălcescu, pe Kogălniceanu și Alecsandri, pe Barițiu și
specificul național. Bărnuțiu, pe Iorga și Brătianu – chiar dacă ne vindem
Cum să fi fost Eminescu „universalist”, ușor panseurile publicate în tiraje generoase și
„internaționalist” și „cosmopolit” când țara aceasta, câștigăm ușor banul – ne dăm singuri, până la urmă,
de-a lungul vieții lui pământești, nu a existat în certificate de paupertate intelectuală. Chiar și străinii
realitatea ei recunoscută decât în sufletele și în mințile lucizi și onești, pe aceia dintre noi care facem asta, ne
românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte disprețuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne
neamuri, când nu era făcută și acceptată încă unirea blamează.
neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o Nu trăim într-o societate ideală și nici măcar
linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la dreaptă și cuminte. Suntem tentați mereu să criticăm și
Ureche și Costin și de la Dimitrie Cantemir și Școala să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm
Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, tare pe unele și pe altele, pe unii și pe alții, este bine să
Ioan Lupaș sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, avem în față lecția pesimistului Eminescu și să
în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului rezistăm. O mie de ani de dezbinare și despărțire ne-au

5
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

condus pe noi, românii, la un secol de unitate Și în acesat an. poetul tuturor românilor, Mi-
națională! Cum să punem semnul egalității – la scara hai Eminescu, s-a bucurat de o un grup de admiratori,
timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate între care s-au făcut remarcați și o seamă de basara-
și o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie beni.
clar pentru multe generații viitoare că „unirea face Trebuie să amintesc că statuia din bronz a lui
puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult Mihai Eminescu din Paris are o înalţime de 2,20 metri.
decât atât, unirea sub semnul culturii naționale și al Este aşezată pe un soclu din marmură de 50 cm. Inăl-
lui Eminescu ne dă rațiunea de a fi ca popor pe țime. Poetul tutelar al românilor de pretutindeni stă
această lume. aici, în Capitala Luminilor, imortalizat de sculptorul
Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. român Ion Vlad (1920-1992), cu contribuția arhitectei
În această magnifică aulă doi confrați transilvani au Ileana Zassu, dar graţie aprobîrii excepționale a lui
făcut „elogiul satului românesc” și au adus „laudă Jacques Chirac, fostul preşedinte al Franțai, atunci, în
țăranului român”, spre cinstea lor și a instituției momentul amplasării statuii, primarul general al Pari-
noastre. Eminescu este, în sine, elogiul și lauda po- sului. O aprobare excepțională, cum am precizat, pen-
porului român! tru că în Paris nu se ridicau statui pentru personalități
din alte țări. Statuia lui Eminescu ia avut ca donatori
generoşi pe spaniolul Ascension Maorta şi pe românul
Jean-Yves Aurel Răuţă. Monumentul a fost dezvelit oficial în
1989, la centenarul morţii poetului. Părintele poeziei
CONRAD românești îşi ridică privirea spre cer şi ţine o carte
deschisă in care putem citi această strofă, în două
Ziua Eminescului, limbi (română şi franceză), din poemul ODĂ (în metru
la Paris antic):

15 ianuarie 2017, după-amiază. Paris, Cartie- „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată
rul Latin – Statuia lui Mihai Eminescu. Comemorarea Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi
Poetului Nepereche debutează cu depunerea unei jerbe Ochii mei ’nălţam la Steaua
de flori la statuie de către Excelența Sa domnul Luca Singurătăţii.”
Niculescu, ambasadorul României în Franța. În conti-
nuare, s-au recitat poezii din opera ilustrului poet de la La picioarele statuii se poate citi în limba ro-
a cărui naștere au trecut 168 de ani. Seara, la ora mâna: «Viaţa e un bun pierdut de n-o trăieşti cum ai fi
17.15, în jurul Statuii lui Eminescu se aflau 20 de per- vrut…»
soane – unii nu au putut să vină, s-au scuzat, din cauza *
ploii – dar cu gândul și iubirea față Poetul nemuritor
au fost alături de noi, cei prezenți, care purtam în mâ-
ini flori. Unii, printre care mă număram și eu, au venit
cu buchete de flori de primăvară în culorile Tricoloru-
lui românesc, albastre, galbene și roșii!

Mi-am adus aminte de ziua de 15 iunie 1998,
când la aceeași statuie, cu un asemenea buchet de flori
în mâna, m-am întâlnit prima dată cu reputatul poet şi
gazetar român Ion Andreiţă, aflat împreună cu soţia,
diplomata Lia-Maria Andreiţă, familie cu care am
devenit prieten pentu eternitate!

6
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

În continuare, îl las pe marele poet basarabean
Victor Voinicescu-Sotski, prezent la comemorare, să
recite câteva versuri inspirate dintr-un poem închinat
Luceafărului poeziei românești compus în anul 2000,
când l-am cunoscut la o seară omagială dedicată Poe-
tului universal al României eterne.

Ruga către poetul Mihai Eminescu

„În liră-mi geme și suspinu-n cânt,
Căci eu imi vărs acum veninu-n vânt..."
Am obosit, bădiță... Înaintea momentului de suflet, îmbrățișarea
Cu zilele, ce trec ca fumul Poetului sculptat în veșnicie, am recitat şi un poem
Mi-i strâmt în mica odăiță, scris de alt mare poet al României, Nichita Stănescu,
Iar gându-mi oropsește drumul care mi-a fost trimis de distinsa doamnă din București,
Ca altădat. Lidia Georgescu.
Sunt vinovat...
Dar grea-i povara Către Eminescu
Atunce când se leagă nodul.
Abia aștept să vină vara Tu n-ai murit
Ca să mai trec odată podul pentru că eu sunt trupul tău
Cel ne-ndurat. care vorbeşte cu vorbele tale
Neîmpăcat Când drag îmi este mie pe lumea asta
Ruga-voi fața ta de ceară: cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
"Sfințește-mi slovele, bădie." Mihai, dacă-ai şti cât de tare îmi lipseşti
Nemuritor tu treci și iară ca şi ochilor, ca şi pietrelor şi curcubeilor.
În noaptea mea-i, melancolie... Le-am zis de tine,
E greu, acolo?! că-ntârzii, le-am zis,
Dar și-aice-i, că nu treci de sânge ne trebuie să renaşti
Mântuitor. şi nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de faţă.
Se scurg zâmbetele rare Mihai, tu care eşti mai tânăr decât mine
Și de pe suflet măturate, gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Prin ușa mânecii murdare Mihai, nu de înţelepciune duc lipsă,
Apun, uitate-n disperare. de cântec, m-auzi ?
Unde bădiță, unde-i bine?! de cântec, m-auzi ?
Sub care stea-i, o lume pură? de cântec, m-auzi ?
Neâmpăcat M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
Mă-ntorc la tine m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Și disperat, Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
Tăcut și singur şi miezoasă
Îngrop cuvântul tău în gură. Creierul sâmburos al acestei apoi
* nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni
s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăţ a muri vreodată.

*

Nu l-am uitat nici pe fratele meu, poetul Ion
Andreiţă:
Fotografii: Paul MOREN
Singuratatea poetului - Apud Ion Vlad:
Pe Des Ecoles
Colț cu Beauvais -
Jean de Beauvai vestitul episcop
7
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Si cancelar - desfășurarea ritualui prevăzut de canoanele bisericești
în diagonala scurtă cu Ronsard și la reușita ceremoniei solemne. După cuvântul
Doi pași mai jos de Pantheon evocator rostit de preotul paroh, o fetiță în vârstă de 12
Pendulul lui Foucault ținând înaltul ani, din Vădeni, Ștefania Căprea, a interpretat doina
Plin Cartier Latin în umbra „Lină, Cătălină”, impresionând pe cei prerzenți cu
Hulitului François Villon vocea sa.
Sub cumpana azurului boltit A urmat un moment emoționant la Casa
Își doarme somnul zbubuciumat Poetul Memorială „Ecaterina Teodoroiu”, unde s-a născut
Pe propria sa lira răstignit. Eroina de la Jiu. În curtea casei a fost plantat un
„Stejar al Recunoștinței”. În sunet de trompetă, cei
Nepăsători îi trec prin preajmă semeni prezenți au depus pământ la rădăcina acestuia,
Mânați de griji, de câini și de noroc reînviind o tradiție mai veche de pe plaiurile Gorjului,
din urmă cu 90 de ani, atunci când la Târgu-Jiu a fost
Studenții doar, în fiecare toamnă plantat „Stejarul Unirii”. O gardă de onoare formată
Înfășurați în mantii largi de vis din membri ai Asociației „Tradiția Ostășească” –
Îi spun că nu, n-a învățat murire echipați în ținuta militară specifică timpului –
Și-n pragul clipei noi de veșnicire oficialități locale, istorici, cercetători, cadre militare în
Zălog pun cerul dorului deschis. rezervă și în retragere, toți cei prezenți și-au adus
prinosul de omagiu eroinei.
Luceafarul privește blând din zare
În înserarea sură ce rasare.

După momentul acesta de reculegere împreu-
nă cu Poetul Naţional al tuturor românilor, ne-am aşe-
zat cu toţi la mese în cafeneaua de-alături şi am evo-
cat, fiecare, proiectele culturale din 2018. După ce n-
am despărţit, tot cu gândurile spre marele poet nam
rămas: …Pe când nu era moarte, nimic nemuritor/ Nici
simburul luminii de viață dătător, / Nu era azi, nici
mâne, nici eri nici totdeauna, / Căci unul era toate, și
totul era una…

Eugen PETRESCU
„Stejarul Recunoștinței” plantat la Casa Memorială ,a
In Memoriam eroinei de la Jiu

Eroina de la Jiu Următorul moment din program a fost vernisajul
expoziției foto-documentare dedicată vieții și faptelor
de arme ale Eroinei Sublocotenent Ecaterina Teodoriu,
În 22 august 2017, organizată la Muzeul Județean de Istorie „Alexandru
mii de români au avut Ștefulescu”.
bucuria să trăiască la Târgu- Manifestările au continuat la Mausoleul
Jiu momente de neuitat cu Ecaterinei Teodoroiu din centrul municipiului Târgu-
prilejul comemorării unui Jiu, în prezența unui public numeros. Au participat la
secol de la trecerea în ceremonialul religios și militar Înaltpreasfințitul Irineu
nemurire a Ecaterinei – mitropolitul Olteniei, care a rostit un Cuvânt de
Teodoroiu, eroina de la Jiu. învățătură, preoți și militari, oficialități județene și
Manifestările care au marcat locale, primari din județ, invitați din țară, și foarte
comemorarea eroinei mulți gorjeni din reședința de județ și din localitățile
poporului român, Sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, vecine. Programul manifestărilor de la mausoleu a
au debutat cu o slujbă de pomenire oficiată de un debutat cu prezentarea semnificației evenimentului și
sobor de preoți la Biserica „Adormirea Maicii cu slujba de pomenire a eroinei, a continuat cu câteva
Domnului” din Vădeni, unde eroina a fost botezată. alocuțiuni evocatoare, cu un moment artistic de mare
Urmași ai eroinei pe linia fraților, enoriași ai bisericii, sensibilitate susținut de Ansamblul Artistic
la care s-au alăturat invitați din afara localității și ai Profesionist „Doina Gorjului”. La monument s-au
județului Gorj, au fost alături de preotul paroh Marian depus coroane și jerbe de flori, cu onorul la erou și cu
Mărăcine – protopop al Protoieriei Târgu-Jiu Nord și defilarea Gărzii de Onoare constituită din militari ai
de soborul de preoți, contribuind cu pioșenie la Garnizoanei Târgu-Jiu.

8
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Programul comemorativ a continuat cu o prezentăm mai jos programul lansărilor de carte la
impresionantă Procesiune „In memoriam” pe Axa care au participat un mare număr de scriitori, oameni
„Constantin Brâncuși” – Calea Eroilor, Masa Tăcerii – de ştiinţă şi cultură, jurnalişti, cititori.
Aleea Scaunelor – Poarta Sărutului, Biserica Sfinții
Apostoli „Petru și Pavel”, Coloana Infinitului –
încheindu-se în parcul acestei capodopere brâncușiene
cu proiecția documentarului „Cătălina Teodoroiu –
Eroina poporului român”, realizat de publicistul
gorjean Dorin Brozbă, precum și a filmului artistic
„Ecaterina Teodoroiu”.
În semn de neuitare a Eroinei de la Jiu și a păstra
vie memoria acesteia, a faptelor de arme și a
sacrificiului său suprem, Consiliul Județean Gorj a
emis o medalie și o insignă – Medalia omagială
„Ecaterina Teodoroiu. 100 de ani de la trecerea în
eternitate, 1917-2017” și Insigna omagială de rever
„Centenar Ecaterina Teodoroiu” – ambele cu efigia
eroinei (medalia cu chipul pe avers în relief și Casa
Memorială „Ecaterina Teodoroiu” pe revers, iar
insigna cu chipul pictat).

MIERCURI, 22 noiembrie 2017, între orele 16.00 -
Manifestare comemorativă la Monumentul Ecaterina 16.40, la Sala Mircea Sântimbreanu a fost lansat
Teodoroiu din Târgu Jiu volumul „IUBIRI LÂNGĂ MARELE ZID” (ediția a
II-a) de Lia-Maria Andreiță şi Ion Andreiță.
Emilia DĂNESCU Au prezentat scriitorii: Nicolae Dan
Fruntelată, Neagu Udroiu, Eliza Roha, Vasile Szolga
Editura „Antim Ivireanul” din şi Florentin Popescu. Moderator: scriitorul Ioan Barbu
(editor).
Rm. Vâlcea, la GAUDEAMUS 2017 Un public numeros a luat parte la eveniment,
• Fotoreportaj dintre care enumerăm: Iuliana Paloda-Popescu,
Nicolae Roşu, Lucian Gruia, Ion C. Ştefan, Beatrice
Editura „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâl- Kisselef, George Theodor Popescu, Virgil Ciucă,
cea, Membră a Asociației Difuzorilor și Editorilor – Emilia Dănescu.
Patronat al Cărții, a fost prezentă la cel mai citit salon
al cărții Târgul Internațional GAUDEAMUS Carte de
Învățătură 2017 - Pavilionul Central ROMEXPO Bu-
curești, între 22 - 26 noiembrie. Pe stand au fost expu-
se cele mai recente apariţii editoriale: romane, volume
de versuri, antologii, albume, Revista Rotonda Valahă,
ziarul Curierul de Vâlcea etc. Standul a fost vizitat de
personalitaţi din lumea culturală şi artistică, precum şi
de un numeros public. S-au organizat lansări şi prezen-
tări de carte, sesiuni de autografe, întâlniri cu publicul
cititor, dezbateri pe teme culturale, schimburi de im-
presii, cărţi si reviste. O prezenţă care merită a fi
remarcată a fost cea a doamnei Mirela Răducu,
director al Bibliotecii Naţionale a României. Vă

9
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

SÂMBĂTĂ, 25 noiembrie 2017, între orele 13.00 -
JOI, 23 noiembrie 2017, între orele 12.30 - 13.30 la
14.00 la Ceainăria Bernschutz & CO s-a desfăşurat
Sala Bursa de Contacte a fost lansat albumul retro-
lansarea volumului de versuri: „CER ORB” de Ion
spectiv de artă, ediție definitivă: „SCULPTORUL
Drăghici – antologie de autor, cu un Cuvânt înainte de
RADU ADRIAN”, autorul basoreliefului de la Mauso-
Ioan Radu Văcărescu.
leul Mateiaș și al bustului Eminescu de la Curtea de
Cartea a fost prezentată de scriitorii: Aurel
Argeș.
Ştefanachi, Florentin Popescu, Lucian Gruia şi Mihai
Au prezentat: Acad. Gh. Păun, Florentin
Antonescu. Moderator: Ioan Barbu
Popescu. Moderator: scriitorul Ioan Barbu.
Au participat ca invitaţi: Silvia Barbu, Ion
Andreiţă, Lia-Maria Andreiţă, Vasile Szolga, Emilia
Dănescu, Elena Drăghici, Nicolae Roşu, Elena Ar-
menescu.

VINERI, 24 noiembrie 2017, între orele 14.30 - 15.30
la Sala Mircea Sântimbreanu au avut loc lansările
volumului de povestiri „CĂLĂTOR PRIN ŢARA
FAGILOR” de Ioan Barbu şi a Revistei de Literatură,
DUMINICĂ, 26 noiembrie 2017, între orele 10.30 -
Artă și Civilizaţie „ROTONDA VALAHĂ” nr. 7 –
trimestrul IV 2017. 11.00 la Sala Bursa de Contacte a fost lansat volumul
Au prezentat scriitorii: Florentin Popescu, Ni- de versuri „VOCILE UMBREI” de Emilia Dănescu.
colae Dan Fruntelată, Eliza Roha, Mihai Antonescu şi Cartea a fost prezentată de: Florin Costinescu (prefa-
Emilia Dănescu. A moderat scriitorul şi jurnalistul Ion ţator), Ioan Barbu (editor), Prof. dr. Ion Predescu (cri-
Andreiță. tic literar) şi Lucian Gruia (scriitor şi critic literar). A
Un public numeros a urmărit cu atenţie moderat Mihai Antonescu.
aprecierile celor care au comentat. La lansări au fost Au participat: Mirela Răducu, Silvia Barbu,
prezenţi scriitori, artişti plastici, editori, jurnalişti, Eliza Roha, George Corbu, Vasile Răvescu, Florin
printre care: Ovidiu Dunăreanu, Constantin Pădu- Grigoriu, Beatrice Kisselef, Răzvan Nicula, Aura Dan,
reanu, Dalia Bialcovski, Dana Irina Stănculea, Adela Antoaneta Rădoi
Oana Şamanschi Cowie, Viorel Onica, Romaniţa
Ştenţel, Vasile Răvescu, Corneliu Zeană, Beatrice
Kisselef.

10
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

La parter, boierii cei mari din Valahia, cavale-
rii șansei democrate care au preluat edituri bogate din
start, dăruite de tata Silvică Brucan, în iureșul marii
rivuluții, unor oameni de încredere și de mare suprafa-
ță intelectuală – susținută de niște noi plantatori occi-
dentali, boieri care chiar au făcut avere din cărți și din
vânzarea lor laolaltă cu idealurile naționale ale unei
culturi inerte și servile.
Tiraje mari, prețuri mari, lumină mai multă,
lansări zgomotoase, politicieni în vogă dintre cei care
au călărit Tranziția Românească, această iapă nebună
pe care s-a pus o șa bătută în cuiele intereselor trans-
naționale, transsexuale, transliterare, etc., etc.
Mai sus, la nivelele următoare, edituri multe,
și mai mari și mai mărunte, etalau cărțile lor, autorii
lor disperați să mai povestească lumii o carte și o cre-
dință.
Spune un cântec maramureșean: Rămâi, Raie,
cu plăcere/ Noi mai pe dindos om mere. Chiar așa,
dragilor, noi am mers la această sărbătoare, la această
Arcadie, pe la nivelurile de sus, acolo ne-am celebrat
cărțile și speranțele, acolo ne-au venit prietenii și citi-
torii cinstiți, nu manipulații televiziunilor tabloide și
snobii subțiri devotați avangardelor fumate de câteva
decenii și ai postmodernismelor de mucava râncedă.
Acolo, în Arcadia din podul nostru, m-am în-
tâlnit cu ai mei, m-am dus la editura care a tipărit, în
onoarea unui profesor, mare filolog și lipovean de
origine, o splendidă carte de traduceri din poezia rusă
contemporană. Erau profesori de la Departamentul de
Nicolae Dan FRUNTELATĂ limbi slave al Facultății de Limbi și Literaturi Străine,
era minunata mea prietenă, poeta Passionaria Stoices-
Arcadia din podul casei noastre cu, stilista acestei cărți, erau acolo Bella Ahmadulina,
• însemnări de la Gaudeamus Rodjevsvenski, Okudjava, Evtușenko, Vîsoțki,
Rubțov, Soljenițân. Semne de mare poezie și de cultu-
În tinereațea mea de gazetar (gazetar comu- ră, nu vă mai schimonosiți, oameni ai mileniului trei,
nist, bineînțeles, eu, spre deosebire de mulți colegi ai care ați învățat să scuipați spre Est, țarismul sovietic e
mei din acele vremuri, îmi recunosc statutul, eu n-am una, cultura rusă e cu totul altceva. Citiți și vă cutre-
fost dizident avant la lettre, ca ei, care scriau cu buci murați de bucurie, așa cum s-au cutremurat milioanele
despre omul nou, dar, în sinea lor, erau anticomuniști de ruși care l-au petrecut cu lumânări aprinse și cu
notorii!), deci, în tinerețea mea am fost trimis să scriu buchete de flori pe Vladimir Vîsoțki la trecerea lui în
reportaje de la feluritele manifestări oficiale. Și de la nemurire!
deschideri de an universitar în prezența „tovarășului”, Spuneam la acea lansare că antologia de poe-
și de la vizita lui Fidel Castro la Institutul politehnic; zie rusă este o lotcă nebună, scăpată în Delta Poeziei
scena formidabilă a liderului sud-american care a ple- Mari.
cat din coloana oficială, a sărit un gărduleț și a luat o Este și meritul traducătorilor și meritul priete-
minge de baschet din mâna unui student aruncând-o la nei mele, poeta adevărată până-n prăsele, cum îmi
coș, eu am văzut-o de la câțiva metri și mi-a plăcut al place să spun, Passionaria Stoicescu.
dracului. M-am dus pe urmă la ai mei, din țara lupilor
Așa că, norma de reportaje de la mari manifes- liberi, din Vâlcea, s-a lansat o carte a fratelui Ioan
tări mi-am cam făcut-o. Acum particip la felurite în- Barbu – Nenea, o Călătorie în Țara Fagilor, în Buco-
tâmplări, dar, bătrân cum mă aflu, le înțeleg altfel. Am vina, unde s-a murit pentru România Mare, unde scrii-
fost, în finalul lui noiembrie, la marele Târg de carte torul vâlcean a văzut într-o fulgerare de inspirație cum
Gaudeamus, în rotonda pavilionului expozițional de morții Basarabiei și Bucovinei primesc pomana cu
lângă Casa Scânteii (ptiu, Casa Presei Libere!) și am aer, să mai poată trăi un pic lângă copiii lor, lângă
observat cu ochiul meu sătul de minciuni și de mistifi- femeile lor, lângă țara lor biciuită de poftele imperiale.
cări care e trendul cultural al momentului. Am văzut cum se lansează o revistă de pro-
vincie, „Rotonda valahă”, în fond, o revistă de centrul

11
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

țării prin idealurile ei generoase, românești, fără fițele cerul era aproape, liniștea la fel, stăteam ore în șir și-
găștilor care au încălecat temeinic literatura română. mi imaginam felurite visuri ale copilăriei mele.
Revista trăiește pentru că are un suflet și un Rândurile pe care le-am scris sunt, poate, o
animator de vocație: Ioan Barbu – Nenea, oltean din răsplată târzie pentru acele clipe de fericire.
Corbu – Olt, vâlcean de adopție și patriot prin defini- Faptul că le-am legat de un „eveniment” lite-
ție. rar cum a fost Târgul de carte Gaudeamus e doar un
Tot acolo am sărbătorit o carte despre China accident de parcurs.
eternă, Iubiri lângă Marele Zid, semnată de prietenii Rămâne călătoria în Arcadia din podul casei
mei buni, Lia Maria și Ion Andreiță. noastre, rămâne bucuria literaturii, rămâne prietenia ca
O lume în care ei cred și eu cred și nicio rațiu- o pecete a vieții și a vârstei noastre.
ne de tip political correctness nu ne va împiedica s-o
iubim. Sorin VASILESCU
În altă zi petrecută în Arcadia din podul nos-
tru, la ultimul nivel al Târgului Gaudeamus, am fost de
față la sărbătoarea unei antologii tipărite de Editura Un secol de arhitectură în România
Betta și adusă spre noi de curajul unui editor kamikad-
ze, Nicolae Roșu pe numele lui (atenție, nu-l curtez, n- Nu este ușoară înțelegerea fenomenului
am publicat nicio carte la Betta!), omul care a patronat modernitate din Arhitectură românească, expresie vie
un concurs de proză scurtă unde au venit peste o sută a latinităţii noastre particulare ce este la vest de est și
de scriitori de diferite vârste și unde premiile s-au la est de vest, și care se deosebeşte sensibil atât de
acordat „în orb” de un juriu care a citit lucrările fără să produsele similare ale ţărilor neolatine, ce sunt
știe numele autorilor, fără să fie „sensibilizat” pe di- circumscrise lumii occidentale şi catolice, cât şi de
verse căi, așa cum e obiceiul pământului. Concursul s- cele ale vecinilor slavi şi maghiari. Mai dificil este
a chemat „Nicolae Velea”, așa, ca un omagiu în eterni- modul de înțelegere al dialecticii trecerii arhitecturii
tate adus unui mare prozator, dragul și bunul nea Nicu noastre care a aparţinut universului formal bizantin
Velea, fiul de învățători din Ceparii Argeșului, subli- citit în cheie latină la o o modernitate care ne-a înscris
mul „alfa și ologu'” - cum zicea el cândva! - al prozei pe altă orbită, gravitând nu după comandamentele
scurte, colegul meu de la revista minunată a dimineți- acelui "Byzance après Byzance", ci după cele ale
lor de sâmbătă, „Luceafărul” se numea înainte de a fi occidentului.
desființată de corifeii marii rivuluții din decembrie '89, În convenţiile stabilite
scriitori și ei, chiar notorii, contaminați de microbul de arhitecți pentru analizarea
unei răzbunări absurde și fără o cauză adevărată. Vor- fenomenelor constructive și
ba lui Nicolae Velea, niște „căuzași fără cauză”. stilistice un rol major îl are
Antologia este de o calitate foarte bună. Toc- delimitarea în timp a
mai pentru că nu a avut criterii de gașcă și interese de fenomenului analizat.
culise. Delimitarea: „Un secol
Despre mulți dintre autorii premiați se va mai de arhitectură în România”
auzi. Asta este credința mea de scriitor bătrân, de om poate fi considerată arbitrară,
care a muncit în redacții literare (la „Amfiteatru” și dar se bazează pe stabilirea
„Luceafărul”) și a citit sute de autori. perioadei în care a avut loc o
Lansarea antologiei și ceremonia acordării fazare la valorile arhitecturii occidentale, fără a se
premiilor de la nivelul trei al Târgului a semănat cu un renunța total la unele forme de originalitate, care
miting de protest. Participanții au blocat culoarele de conferă momentului o profundă, semnificație.
trecere, s-a aplaudat, nu s-a scandat „Jos”, pentru că După ce arhitectura românească modernă a
jos erau marile edituri humanitare și generatoare de parcurs, de la mijlocul secolului al XIX-lea până la
euroi, noi ne-am bucurat de prietenia noastră și de primul Război Mondial, etape similare cu cele
generozitatea unor oameni (păguboși, evident) care occidentale, adică de la "arhitectura inginerilor" la
mai cred în cultură și în destinul ei. varianta particulară a Art Nouveau-ului numită
Tot acolo am fost de față la o lansare specială arhitectură "neoromânească", în perioada interbelică
a cărților unei „familii” literare. Cunoscutul critic Au- ea a trecut prin toate "ismele", culminând cu un
reliu Goci a lansat o carte dintr-o perspectivă inedită modernism ce se dorea raţionalist şi care a lăsat opere
despre Eminescu și soția lui, prozatoarea Gabriela pline de originalitate în cea mai prosperă perioadă a
Banu, o carte de povestiri fermecătoare despre jocul istoriei moderne a României, în care unele
vârstelor și al memoriei. personalităţi au dobândit dimensiuni europene:
Când eram copil, într-un sat din Valahia Mică, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Dinu Lipatti,
mă refugiam deseori în podul casei părintești, acolo Tristan Tzara, Mircea Eliade.
unde-și aveau cuibul porumbeii rotați, acolo unde Momentul de modernism în România, ce a
coincis cu faza de apogeu economico-financiar a

12
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

ţării care avea un venit naţional în anii premergători reţete estetico-arhitectonice, dar şi reţete urbanistice,
celui de al doilea Război Mondial mai mare decât precum "cvartalele staliniste" de pe şoseaua
cel al Belgiei, a generat o remarcabilă formă de Panduri. În pofida obligaţiunii la "prostituţie"
fazare la modernitate a întregii societăţi şi culturi moral-profesională, au fost realizate, chiar în limbaj
naţionale; această operaţiune a fost făcută însă nu neoclasic, opere de remarcabilă calitate şi valoare,
fără regrete şi a fost acceptată ca un rău necesar, ca platul de la Snagov şi faţada dinspre Piaţa
adeseori în contradicţie cu "spiritul românesc" şi Palatului a Societăţii Imobiliara, "Palazzo
uneori dând naştere unor ecouri xenofobe şi chiar Calcaneo", opere ale arhitectului Rihard
antisemite, generate de originea nu întotdeauna Bordenache.
"foarte ariană" a unora dintre protagonişti. La începutul anilor '60,
Modul cum s-a făcut această „acordare” la relativa destalinizare şi
modernitate este o probă concludentă a faptului că în distanţare de Moscova a
condiţii propice, graţie fondului unei culturi milenare, permis abandonarea formelor
s-au putut recupera decalajele temporale şi am putut arhitectonice ale realismului-
intra în modernitate "pe poarta principală", participând socialist, încercându-se o nouă
şi uneori fiind figuri de primă mărime la avatarurile sintonizare cu modernul, dar
modernității. cu mijloacele materiale din ce
Procesul de modernizare a început spre finele în ce mai modeste ale unei ţări
secolului al XIX-lea și a atins apogeul în perioada care se transforma dintr-o ţară
interbelică, perioadă marcată de succese și fireștile bogată şi civilizată într-o ţară pe cale de
neîmpliniri. Arhitectura interbelică bucureșteană poate "subdezvoltare", graţie unui proces socio-politic
fi considerată o demonstrație fericită a modului de care prin îndoctrinare va distruge material şi moral
fazare și conectare, la cel mai înalt nivel, a arhitecturii totul. După o târzie și relativă destalinizare, se
noastre cu arhitectura modernă occidentală, arhitectură renunță nuanțat la maladivul realism-socialist, și
bine cunoscută arhitecților români care în mod construcțiile de pe litoral realizate sub conducerea
tradițional își completau studiile la Paris, iar după lui Cezar Lăzărescu, noul complex al Politehnicii de
înființarea de către Vasile Pârvan a Școlii Române de Octav Doicescu sau localul primăriei din Baia Mare
la Roma – Accademia di Romania, o serie de arhitecți al lui Mircea Alifanti marchează acest "deceniu al
care vor avea un rol major în arhitectura și speranţei". Acest deceniu de îndepărtare parţială de
învăţământul nostru vor lua contact cu arhitectura influenţele sovietice de diverse tipuri îi va urma, din
italiană interbelică care își elabora în spiritul motive socio-politice bine determinate, un fenomen
clasicității, ce nu trebuie confundat cu neoclasicismul, straniu, retrograd, reacţionar, de restaurare, cu
o proprie variantă de modernitate de factură intransigenţă dogmatică, de către intendenţa
metafizică. Foștii bursieri ai Școlii Române din Roma, politico-culturală, a ideii că arhitectura "artă de stat"
la întoarcerea în țară vor aduce un suflu nou în trebuie să răspundă înaltelor comandamente de
arhitectura noastră în general și în arhitectura factură propagandistică şi politică ale "epocii de aur
Bucureștiului în special. ceauşiste" prin folosirea unor forme stilistice al
Cataclismul ultimei conflagraţii mondiale a căror limbaj să aparţină stilului "internaţionalo-
dus în lumea occidentală la un vast proces de academico-neoclasic".
reconstrucţie care a fost făcut, cu toate împlinirile şi Noul centru politico-adinistrativ al României
eşecurile inerente, în spirit modern. Dar pentru socialiste, în varianta Ceauşescu, este imaginea unei
România, ca şi pentru toate ţările din est, sateliţi pe opere care cu profundă eficacitate perversă ascunde un
orbita totalitarismului sovietic, reconstrucţia agramatism veritabil, realizând, cum spunea profesorul
postbelică, care s-a împlinit cu enorme sacrificii, a dus Jacques Gubler la Seminarul de la Vicenza (1988)
la anacronice demersuri şi experimente fundamental dedicat totalitarismelor anilor '30: "Copulaţiunea
antimoderne, la o primitivă reîntoarcere spre un dintre complexele de inferioritate ale puterii semi-
neoclasicism "scump", reacţionar şi redundant. analfabete şi ersatzul unei ideologii neoclasice". Din
Experimentul stalinist a durat un deceniu, întinând din acest marasm retrograd al arhitecturii românești se va
punct de vedere vizual şi moral întreaga arhitectură ieși după evenimentele din decembrie 1989, când va
română. avea loc o nouă încercare de fazare la valorile
Pseudo arta realist-socialistă, s-a dorit arhitecturii occidentale.
"clasică" şi a fost anti-clasică, retrogradă şi sterilă, Arhitectura noastră contemporană va
precum monumentul soldatului sovietic (de curând „beneficia” de toate succesele și va face toate greșelile
demolat), realizat de către Constantin Baraschi, sau pe care arhitectura occidentală le-a făcut și le va mai
derivatul direct al arhitecturii staliniste "a face. Un internaționalism total pare a fi „porunca
construcţiilor înalte ale Moscovei", cum este "Casa vremii”, poruncă care, în funcție de talent și
Scânteii", operă a arhitecţilor Horia Maicu şi moralitatea profesională, este respectată nuanțat de
Nicolae Bădescu. Ocupantul sovietic a impus numai noua generație de arhitecți.

13
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

1889): „Orice noroc/ Şi-ntinde-aripele /Gonit de clipe-
le /Stării pe loc.”
Două paradoxuri semnalez aici. Clipele stării
Nicolae pe loc ar fi unul dintre ele: ce poate să însemne clipele
nemişcării, cum poate să aibă ceva individualitate, să
GEORGESCU existe clipe, într-o imobilizare temoporală? Iată, apoi,
cum norocul - „Orice noroc" - este alungat de această
Receptarea stare, nu hrăneşte clipa, nu se hrăneşte din ea, nu
ziaristicii mişcă nemişcarea ci îşi întinde aripele şi o părăseşte.
Clipa, ziua, luna, anul sunt fragmente rotunde, articu-
eminesciene laţii ale timpului nemişcător, ale stării pe loc - iar no-
(urmare din numărul trecut) rocul nu coboară, nu rămâne între ele. Norocul e pasă-
re rară căreia îi plac furtunile timpului. Poetul caută,
ca şi noi, clipa mişcătoare. Istoriile noastre de căteva
Semnele timpului, puse de Panait Istrati sute de ani urmăresc linii temporare, evoluţii, biogra-
fii, naştere, creştere, explozie şi stingere a conflictelor:
… Se poate face o istorie a anilor literaturii macrotimpul. „Analele" antice, ca o înşiruire a măr-
(culturii) care ar fi altceva decât cronologie sau istorie gelelor pe aţă, nu ne mai spun mare lucru: vedem coli-
cronologică. Într-un asemenea demers, anul 1924 în erul de perle, nu fiecare perlă în parte.
cultura română este al lui Istrati, aşa cum 1925 va fi al Şi totuşi, an i- ca şi perlele într-un şirag - au
lui Topîrceanu, 19o4 a fost al lui Sadoveanu, etc. Re- personalitatea lor; în lipsa ei de noroc această imobili-
vendicarea personalităţii fiecărui an în parte s-ar putea tate are formă, are rotund. Mai spunem şi azi, de pildă:
întemeia în filosofia Analelor lui Tacit, în spiritualita- „anul secetei celei mari", sau „anul cutremurului",
tea latină în general. Horatiu mai degrabă este cel care „anul inundaţiilor", etc. întrucât memoria - individuală
acordă viată în sine spatiilor temporare închise, rotun- sau colectivă - nu cunoaşte evoluţie, devenire, drum de
de. „Relele cerului iuţi împărţite-s pe fiece lună", zice la cauză la efect etc.- ei îi sunt necesare şi suficiente
el. Zilele au, de asemenea, individualitatea lor, despre definirile, denumirile. O asemenea istorie a anilor
clipe ce să mai vorbim, anii la fel. „Nemuritor nimic literari s-ar adresa, aşadar, preponderent memoriei
să nu speri, spune anul şi clipa ce se hrăneşte din zi." colective, ar avea rol mnemotehnic - şi ar fi, deci, un
Latineşte : Immortalia ne speres monet annus el al- exerciţiu de pedagogie naţională. În privinţa anului lui
mum / Quae răpit hora diem" (Carminum, IV,7). Istrati, am văzut căt de vijelios debutează (este un an
Această intraductibilă „hora" - ce se poate defini ca care începe, reamintim, în septembrie 1924 şi se va
oră dar şi ca oară şi mai ales ca horă propriuzisă cu încheia în linii generale în toamna anului următor) şi,
rotundul ei încheiat - răpeşte, cum zice poetul, ziua pentru că este un debut, i se cere să-l dedice cuiva.
hrănitoare. Rezerva generală de hrană este ziua, adică Anul 1924 are şi o importantă personalitate istorică şi
lumina, din care orele îşi iau fiecare parte lor, după geopolitică pentru noi: este anul evenimentelor de la
noroc sau după altă lege, lunile şi anii la fel. Pentru Tătar Bunar. În urma provocărilor sovietice din coasta
latini, vârstele copilului (mic) sunt patronate de zeiţa Nistrului se va crea, de către Stalin, acea republică
Anna, fiecare an al creşterii înseamnă un inel veghiat fantomă moldovenească menită a fi o structură admi-
de o „Anna", oarecum ca inelele din trunchiul copaci- nistrativă de aşteptare pentru înglobarea întregii Basa-
lor. Fiecare an al cetăţii era, pentru antici în general, rabii în imperiu. Un istoric uitat, trecut prin lagărele
însemnat cu numele arhontelui. Erau ani eponimi, comuniste fără a fi fost judecat iar apoi scos din viaţa
vorbindu-se de anul lui cutare, al lui cutare sau al lui civilă, l-am numit pe Ion I. Nistor al cărui manuscris
cutare. Ne deranjează, poate, această mentalitate pen- intitulat „Istoria românilor" a fost recuperat şi editat de
tru că nu include ideea de evoluţie, de schimbare, dnii Florin Rotaru şi Ion Horea în două tomuri in folio,
fragmentează devenirea în bucăţi statice. Dar aceste 640 şi 580 pagini (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2003)
bucăţi sunt întregiri sistemice, rotunduri de viată. Ele dedică un capitol, al XIX-lea, „Deşteptării românilor
celebrează mai mult timpul decât omul (oamenii) - şi din Transnistria şi constituirii Republicii Moldove-
anume, nu timpul curgător, mişcător, ci acela care a neşti". Aflăm, astfel, (acesta este termenul, adică acum
rămas în oameni. Nimic nemuritor, şi totul se hrăneşte aflăm asemenea lucruri, pentru că alte surse de infor-
din zi/lumină. Nemişcat rămâne timpul, dar în sine mare n-au circulat sau nu există) că şi românii din
însuşi se mişcă, se coagulează, fragmentele lui, acele stânga Nistrului, aşa-zişii transnistrieni, au dorit să se
cercuri sau „hore". Poate că cea mai antihoraţiană unească în 1918 cu ţara, a avut loc chiar un congres la
poezie de Eminescu este „Stelele-n cer", cu această Tiraspol, dar acţiunea lor a fost tergiversată iar apoi
strofă pe care nu mă pot abţine să n-o redau (pentru că anulată de către Ucraina şi Rusia Sovietică. La 8 oc-
este ultima însăilare poetică eminesciană, găsită de tombrie 1924 se înfiinţează această Republică Moldo-
prieteni în buzunarul halatului său de spital pe 16 iunie venească, mai întâi speculând sentimentele naţionale
ale „moldovenilor din ţinut", dându-li-se chiar alfabe-

14
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

tul latin, dar apoi fiindu-le arestaţi liderii, impunându- „Panait Istrati şi Kominternul" (1944), intelectualii
li-se drept şef pe nimeni altul decât cunoscutul francezi implicaţi în acţiunea de propagandă sovietică
Rakowski, bulgar antiroman feroce — şi fiind aduşi europeană. Cu destulă atenţie pentru a menaja suscep-
spre ideologia roşie.Totul se precipită în acest an, tibilităţile şi a nu ştirbi aura marii literaturi franceze,
1924, care în literatură poate rămâne ca „anul Istrati". M. Ungheanu atrage atenţia: „Tradiţiile liberale, pro-
Dar Ion Nistor nu aminteşte, nici măcar în gresiste, tradiţiile revoluţionare şi uvriere ale Franţei,
această lucrare de sertar, despre evenimentele de la au oferit un teren excelent pentru „goşismul" de inspi-
Tătar Bunar, desigur, de teama securităţii comuniste. raţie răsăriteană. În ultimii ani de viată, prozatorul
Mai curajos, Gheorghe Eminescu încredinţează hârtiei, Anatole France, care primise în 1921 Premiul Nobel,
în „Amintirile" sale (editate în 1999 de dl. Gabriel se alătură Partidului Comunist Francez. Sunt anii de
Gheorghe după manuscrisul încredinţat dânsului cu ofensivă organizatorică a kominternului pe plan inter-
ani în urmă) aceste evenimente. Nepotul poetului Mi- naţional. Iar dacă gloria lui Anatole France a apus
hai Eminescu era căpitan de grăniceri şi participase pentru generaţiile mai noi, care nu-1 idolatrizează aşa
direct la reprimarea „rebeliunii" de la Tătar Bunar din cum o făceau Ibrăileanu, Ralea ori Sadoveanu, trebuie
1924, astfel că „Amintirile" sale au un rol documentar, spus că Anatole France era o autoritate literară mondi-
sunt chiar un jurnal de campanie. Nu discutăm, aici, ală, iar aderarea lui la P.C.F. înseamnă că Franţa inte-
istoria decât în legătură cu viaţa culturală. La Tătar lectuală aderă la comunism. Un alt intelectual francez
Bunar , pe teritoriul Basarabiei din România politică, a laureat al Nobelului (1915), Romain Rolland, protec-
avut loc o infiltrare de trupe paramilitare sovietice - iar torul începuturilor literare ale lui Panait Istrati, este un
armata română a ripostat prompt, în forţă. A urmat un om cu vederi declarate de stânga. (Op.cit., p.37-38)
proces al celor capturaţi, la Chişinău, unul dintre avo- După ce Istrati va consuma experienţa sa umanitaristă
caţii care i-a apărat fiind chiar Maurice Thorez, şeful şi se va ridica împotriva realităţilor din Uniunea So-
partidului comunist din Franţa pe atunci. Întreaga pro- vietică, el va fi aspru criticat, exclus din grupul fran-
vocare sovietică de la Tătar Bunar a fost o diversiune cez, stigmatizat în mod oficial chiar: Louis Aragon
pusă la cale de către sovietici pentru a lua pulsul opi- împreună cu Elza Triolet merg la Conferinţa inter-
niei publice europene în privinţa Basarabiei. Presa naţională a scriitorilor revoluţionari de la Harcov
franceză de stânga a criticat aspru România, nesfiindu- (1930) — unde, între altele, se denunţă şi se condamnă
se să vorbească de raderea de pe faţa pământului a „trădătorul" Istrati. H. Barbusse a fost unul dintre cei
localităţii Tătar Bunar - când, în realitate, doar o casă mai activi intelectuali francezi în slujba ideilor comu-
din sat a fost distrusă de armata română - şi de un ade- niste şi kominterniste, şi unul dintre cei care au vizitat
vărat „genocid" împotriva naţionalităţilor -când, de Basarabia şi Transnistria, scriind de la faţa locului,
fapt, au fost izolate şi capturate doar elementele para- rămânând un denigrator permanent al „asupririi româ-
militare sovietice care au provocat diversiunea. În neşti" din zonă. În romanul său „Călăii" (1926),
urma evenimentelor: „Pentru a da o dezminţire zvonu- H.Barbusse denunţă toate regimurile din sud-estul
rilor răspândite de presa comunistă, Gh. Tătărăscu, Europei drept poliţieneşti şi chiar criminale.
atunci subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a
invitat toţi diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti să-l Acestea sunt, însă, urmările ieşirii istratiene
însoţească într-o vizită la faţa locului. Ştiu că între împotriva sovietelor. Deocamdată, acum, în 1924,
diplomaţii care au răspuns invitaţiei a fost ministrul Panait Istrati este un adept al lui „homo sovieticus" -
Japoniei" (Gh.Eminescu, Op.cit., p. 122). Partidul şi, ca dovadă, se ridică împotriva lui Eminescu. Lumea
Comunist din România, filială a Kominternului, care românească îl elogiază, însă, pe cel care a căntat Ro-
n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, a fost scos mânia „De la Nistru pân la Tisa", iar hotarul de la
în afara legii tot în 1924, în urma acestor evenimente Nistru este în pericol. Panait Istrati propăvăduieşte
armate mediatizate atât de zgomotos mai ales din exact desfiinţarea hotarelor dintre state. O nepotrivire
Franţa, unde Rusia Sovietică avea o puternică agentu- cât se poate de stridentă, care va accentua curentul
ră, acea „Coloană a V-a" care era formată din militari, antiistratian din 1924. Pe fundalul acestor evenimente
dar şi din intelectuali, şi care a atras alături de ea mulţi paralele (dar care nu au tendinţa de a se întâlni), Octav
intelectuali francezi cu vederi de stânga. Evenimentele Moşescu lansează, aşadar, invitaţia lui Istrati de a par-
politice erau urmărite în întreaga Europă, dar Franţa ticipa la un moment Eminescu — şi susţine că autorul
primea şi răspândea cu mare pasiune propaganda sovi- „Chirei Chiralina" se aseamănă mult cu Eminescu
etică. Unul dintre răspândacii internaţionali ai cazului Iată un interesant punct de vedere. Asemăna-
Tătar Bunar era H.Barbusse, socialist, internaţionalist, rea dintre Panait Istrati şi Eminescu întrevăzută de
croit din aceeaşi manta ideologică în care se în- acest anonim Octavian Moşescu (numele său este legat
veşmânta şi Istrati în aceşti ani. Erau, cu alte cuvinte, de Bazargic, unde a fost primar, şi de Râmnicu Sărat -
prieteni. Vor deveni duşmani neîmpăcaţi după ce Is- oraş către care va îndrepta donaţii importante; se spu-
trati va renunţa la internaţionalismul proletar şi va ne, între altele, că el ar fi autorul acelei adresări care a
accepra „binele închis între frontiere naţionale". Dl. rămas de pomină între locuitorii urbei, zicându-le, într-
Mihai Ungheanu urmăreşte mai atent, în cartea d-sale un discurs: „Dragi râmniceni săraţi"; este şi un pasio-

15
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

nat colecţionar de artă, iar după război, prin anii 50, îl frumos şi demn - atât pentru a cinsti pe maestru cât şi
regăsim în anturajul Ceciliei Storck făcând copii neau- pentru a vă ridica la înălţimea acestui secol - ca, dez-
torizate după statuetele din colecţia muzeului ei) — n- velind statuia aceluia despre care îmi scrieţi că „n-are
a fost reluată în niciuna dintre replicile schimbate în un monument în ţara în care toţi politicienii sunt eter-
această polemică. Totuşi, spiritul critic, pentru a-1 nizaţi în bronz", să-i spuneţi în auzul lumii întregi:
invoca pe Ibrăileanu, i-a unit pe amândoi într-un anu- „Maestre, mare ţi-a fost arta, dar strâmt idealul!...
mit sens; conştiinţa drumului, de asemenea. Coinci- Prosternându-se în faţa poetului, noi ne declarăm fraţi
denţele de timp îi separă, însă, violent: la 40 de ani de cu tot ce e suferinţă pe pământ, îndrăgim tot ce e gân-
viaţă Panait Istrati îşi vrea „monumentul său” opunân- dire generoasă şi respingem ca nedemne de noi mila
du-se ridicării altui monument. Cotăm din textul istra- târguită şi binele închis între frontiere..."
tian pe care-l urmărim:„Dacă nici aici nu e vorba de Iată, în primul rând, ciudate sincope în fluxul
un semn al timpului nostru, atunci unde să-l căutăm cu logicii care denotă o mare patimă interioară, un foc ce
mai mult temei? Şi ce răsplată mai înălţătoare poate arde desprins de lemnul lui. Istrati judecă lumea prin
aştepta un tardiv debutant al literelor ca mine decât sine însuşi considerându-se cel puţin egal cu Emines-
această repede înţelegere a sentimentelor sale...?". A cu, vorbind despre acesta condescendent „Nu stă nici
refuza să-ţi închini debutul lui Eminescu este, desigur, în intenţia nici în putinţa unui om simplu ca mine să
probă de trufie nemăsurată arătând cât de mult au micşoreze un creator de lumi,dar se naşte întrebarea :
greşit H. Sanielevici lăudându-1 exagerat pe Panait numai „De la Nistru pân la Tisa" se-ntindea pământul
Istrati, cât de mult au greşit „prietenii" trimiţându-i pe vremea nemuritorului cântăreţ..." Cu alte cuvinte,
apoteoza prin scrisori. Panait Istrati se hazardează, în nu un om — ci o întrebare născută de la sine poate
continuare, fără a avea o pregătire teoretică bine pusă micşora un creeator de lumi. Păstrând palierele, între-
la punct, fără a avea măcar un program clar (lucrul va barea ar trebui să stea în relaţie cu lumile, nu cu oa-
fi semnalat atât de către Ion Pas cât, mai ales, de către menii. Poate o asemenea întrebare să aducă atingere
J. Leonard, care va încerca să-l apere în „Omul liber" omului ?
din martie 1925: „desprindem de aici că d. Panait Is- „Dar fost-a Eminescu folositor, chiar şi numai
trati a vrut să mânuiască materialismul istoric şi, cum neamului său, dorind binele închis între frontiere şi
domnia sa nu e teoretician, (...) îl confundă cu inter- târguindu-şi mila ?... Ajuns-a el la vreun rezultat prac-
naţionalismul de care se deosebeşte fundamental"). El tic preamărindu-şi naţiunea şi hulind tot ce nu e ro-
pare că nici cuvintele nu şi le mai alege dornic să dea mân? Ori poate că tocmai dimpotrivă, exploatând
pe nerăsuflate, proba suferinţei îndurate în lumea capi- simţământul naţional dezlănţuit cu atâta furie de dân-
talului: „Si poate nicăieri mai bine decât în lumina sul, au putut şi mai bine să-şi rotunjească domeniile,
acestei comemorări n-aş fi avut prilejul să mă exprim să-ngenuncheze poporul şi să devină „marii români"
asupra unor idei care formează astăzi centrul de gravi- de azi toţi „bulgăroii cu ceafa groasă", toţi „grecoteii
taţie al progresului omenesc." cu nas subţire". Sărmane Mihail Eminescu... Minte
Ideile respective privesc relaţia dintre „patrie" străfulgerată de geniale gândiri, cât ţi-a fost de greu să
şi „univers" iar întlăcăratul susţinător al „patriei uni- pricepi pe urmaşii descoperitori şi propovăduitori ai
versale" îl leagă pe Eminescu într-o ţesătură de argu- ideii de dezrobire internaţională din apusul Europei, cu
mente pe cât de şubredă pe atât de stridentă: „Nepieri- care ai fost doar contemporan. Şi cât de crud trebuie să
tor în forma de exprimare, neajuns de nici un român în fi gemut când, sclav al propriului tău geniu, te-ai văzut
bogăţia simţirilor, Mihail Eminescu s-a condamnat pe silit să te contrazici scriind pe „Împărat şi proletar".
sine însuşi, şi-a mărginit propria sa operă la o meschi- Ne vom aduce pururi aminte că revolta, sfânta revoltă,
nă notorietate naţională când ca ideal de program a clocotit ca un tunet în nobilul tău piept — şi-ţi va fi
uman s-a mulţumit să dorească doar binele ţării sale. iertat de către viitorime că în aspiraţiile tale de progres
Nu e nici în intenţia nici în putinţa unui om simplu ca uman n-ai ştiut să te ridici deasupra graniţelor, ba chi-
mine să micşorez un creator de lumi, dar se naşte în- ar ai făurit armele otrăvite de care s-au servit toţi de-
trebarea: numai „de la Nistru pân la Tisa" se-ntindea magogii naţionali să se pricopsească."
pământul pe vremea nemuritorului cântăreţ al „falnicei Obsedant, cuvântul „graniţă" îi va fi imputat la
Veneţii" şi al „piramidelor egiptene"?... Si numai po- modul cel mai serios lui Panait Istrati de către gene-
porul român credea el că e demn să cunoască universa- raţia sa. Dubitaţii naive, retorică subţire: focul se
lele-i gândiri şi simţiri? Sau poate i-ar fi plăcut să se subţiază şi fumegă, spre final, o minte obosită de pro-
vadă admirat şi de popoarele apusene, dar îi era totuna pria ei îndrăzneală: „Eminescu, egal în puterea crea-
dacă aceste naţii trăiesc libere sau în robie? Şi în faţa toare unui Rolland, şi unui Tagore, şi-a băgat piciorul
unei altfel de concepţii despre binele omenesc, cum în capcana naţionalismului şovinist, neputincios şi
credeţi d-voastră, tinerimea studioasă, care vă duceţi sforăitor, l-a slujit cu sinceritate în schimbul unei coaje
să vă adăpaţi de lumină la Paris, la Londra, în Ameri- de mămăligă şi, pe când prietenii lui ajungeau miniştri,
ca, în India, prin toate acele „ţări străine" unde eu am el ajungea la balamuc."
măturat pânze de păianjen şi mi-am lăsat sănătatea
spoind case de ofticoşi? Nu credeţi d-voastră c-ar fi

16
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Cezar VASILIU Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Montreal – Canada Iar inimile noastre s-unesc în armonie”
Împreună, deci, preoţi şi popor, văd biruinţa
Aspectele creştine în Mântuitorului „lumina ducând-o / Celor din
lirica eminesciană morminte” cu „moartea pe moarte călcând-o”, cum
. mărturisim în troparul Învierii, şi – ca un singur glas –
răsună imnul apoteozat „Cântări şi laudă-nălţăm /
Aspectele creştine ale Noi, Ţie, Unuia / Primindu-l cu psalmi şi ramuri /
poeziei eminesciene nu sunt Cântând aleluia! / Christos a înviat din morţi / Cu
multe, dar sunt importante cetele sfinte, / Cu moartea pre moarte călcând-o /
din punct de vedere ortodox. Vom analiza câteva Lumina aducând-o / Celor din morminte”.
dintre ele. Dar, mai întâi o precizare: Mihai Eminescu Deşi cunoscutul tropar al învierii foloseşte
nu este un poet religios în sensul strict al cuvântului, verbul „a dărui”, poetul utilizează altul, mai dinamic,
epitet ce i se cuvine mai ales unui Vasile Voiculescu, „a duce”; Domnul însuşi duce celor din morminte
Tudor Arghezi sau Daniel Turcea. Suntem siguri că el lumina, adică viaţa, referire clară la dogma creştin
şi-a primit educaţia religioasă în familie, mai ales de la ortodoxă a pogorârii la iad a Mântuitorului, ceea ce
mamă, evocată atât de sugestiv în poezia „O, mamă”. face din acest poem «un tratat de teologie a Învierii.
Însetat de cunoaştere, a fost un lector asiduu al cărţilor Unirea în treime a lui Iisus este clar reliefată „Noi,
vechi, inclusiv a celor bisericeşti. Mai mult, avea Ţie, Unuia”, iar Învierea nu este un lucru consumat
unchi şi mătuşi retraşi la mânăstirile moldovene, care istoric, ci actual, „preoţi şi popor privesc uimiţi dar
i-au îndrumat paşii spre biserică. O indicaţie preţioasă bucuroşi cum Domnul se ridică din mormânt
este însemnarea unui duhovnic pe o veche carte învingător”» (Pr. Gh. Calciu, Ortodoxia lui Eminescu
bisericească, descoperită de curând: «Pe ziua de Sfinţii în „Rugăciune” şi în alte poezii, în volumul Centenarul
Voievozi, din anul 1866, m-a chemat la mânăstirea Eminescu, San Diego, 1989, p. 8). În altă ordine de
Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit idei, sunt cercetători avizaţi care consideră că una din
pe poetul Mihai Eminescu. Şi a fost acolo şi Ion sursele de inspiraţie ale celebrului poem Luceafărul
Gheorghiţă din Crăcăoani, care este primar. Iar este prologul Evangheliei după Ioan. Hyperion este o
Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi entitate increată, coexistând din eternitate cu Părintele
trist. Şi mi-a sărutat mâna şi mi-a spus: Părinte, să mă său, părtaş cu acesta la crearea lumii, întrupat cu
îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mănăstire de menirea de a lumina făpturile şi în imposibilitatea
maici şi să ascult în fiece seară, ca la Agafton ontologică de a părăsi condiţia lui divină. În el se
(mănăstire de maici lângă Botoşani) cum cântă „lumi- concentrează atât Logosul primordial, cât şi cel
nă lină”» (Arhim. B.V. Anania, Ipostaze lirice întrupat, Eminescu găsind în universul creştin un filon
eminesciene, în Telegraful Român (Sibiu), 1-15 Iunie de aur pentru poezia sa. (Arhim. B.V. Anania, Drama
1989, p. 1). Deci, poetului îi erau familiare sfintele divină a lui Hyperion, în „Telegraful Român” nr. 17-
slujbe şi iubea imnul „lumină lină”, unul din cele mai 20 din 1983)
frumoase din cadrul vecerniei ortodoxe. Cât priveşte Din totdeauna, Biserica Ortodoxă, ca şi cea
taina spovedaniei, chiar dacă i-a fost sugerată sau Catolică de ambele rituri (latin şi oriental), au acordat
iniţiativa i-a aparţinut, cert este faptul că s-a spovedit un cult special Sfintei Fecioare Maria, Născătoare de
şi s-a împărtăşit, sărutând mâna călugărului duhovnic, Dumnezeu.
ca un bun creştin care se apropie senin de moarte, Eminescu va dedica Sfintei fecioare Maria două
considerând-o numai o trecere la altă stare, aceea a poezii, „Răsai asupra mea” şi „Rugăciune”.
veşniciei, cu recompensele şi pedepsele ei în funcţie „Răsai asupra mea este unul din sonetele cele
de viaţa pământească – cum învaţă Biserica Ortodoxă. mai reuşite ale poetului.
Una din poeziile cu conţinut religios este „Răsai asupra mea, lumină lină / Ca-n visul
Învierea în care sunt prezentate antitezele, atât de meu ceresc d’odinioară, /
dragi poetului. Clipele care preced cea mai mare O maică Sfântă, Pururea Fecioară / În noaptea
minune – Învierea din morţi a Domnului – stau sub gândurilor mele, vină.”
pecetea tensiunii dintre întuneric şi lumină, dintre frig Familiarizat cu terminologia ortodoxă, poetul
şi căldură, dintre moarte şi viaţă, punând deci în mărturiseşte dogma pururei fecioare a Maicii
opoziţie nimicnicia umană cu măreţia divină. Într-un Domnului, definită la Sfântul Sinod ecumenic de la
cadru mistic, după ce orologiul vremii a bătut cele 12 Efes din 431, acceptând şi faptul că s-a învrednicit să
trepte, liniştea pune stăpânire pe biserică, nemaiauzin- fie Născătoare de Dumnezeu. În plus, revine termenul
du-se decât glasul preotului ce cheamă: „Veniţi de „lumină lină”, ceea ce duce la concluzia indubitabilă
luaţi lumină!”. că Eminescu era fascinat de vecerniile ortodoxe,
„Un clopot lung de glasuri vui de bucurie asemănătoare celor de la mânăstirea Agafton, din măr-
turia-testament de mai sus. El îşi recunoaşte teluricul

17
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

păcătos, chiar înstrăinarea de credinţă, poate datorită şi răsăriteană, nu maiestuos ca la catolici (Pr. Gh. Calciu,
indianismului sau pesimismului schopenhaurian, într- op. Cit., p. 9).
un vers subtil „în noaptea gândurilor mele, vină”, dar Finalul „Rugăciunii” îmbină majestuozitatea cu
speranţa – virtute teologică prin excelenţă – îl smerenia, teologia cu pietatea:
îndreptăţeşte să invoce ajutorul divin pe calea „Rugămu-te-ndurărilor / Luceafărului mărilor /
mântuirii: Ascultă-a noastre plângeri / Regină peste îngeri / Din
„Dă-mi tinereţe, redă-mi credinţa / Şi reapari neguri te arată / Lumină dulce, clară / O, Maică
din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Preacurată / Şi pururi Fecioară, Marie”.
Marie.” Am lăsat voit la urmă un alt giuvaer al liricii
Scriind acest sonet în 1879, Eminescu – similar eminesciene, „Colinde, colinde”, de o sensibilitate şi
cu Fericitul Augustin în „Retractări” – se răscumpără delicateţe fără seamăn. Fiind mai puţin cunoscut, iată-l
de înstrăinarea religiei, exprimată plastic în „Împărat în întregime: „Colinde, colinde / E vremea
şi proletar” din 1874, poezie cu caracter social a cărei colindelor/Când ghiaţa se-ntinde / Asemeni oglindelr
frază „Religia, o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei /Şi tremură brazii / Mişcând rămurelele / Căci
putere să vă aplece-n jug”, repetată până la saturaţie şi noaptea de azi-i / Când scânteie stelele
scoasă din adevăratul ei context, i-a făcut pe criticii Se bucură copiii / Copiii şi fetele / De dragul
literari ai regimului fără Dumnezeu să-l considere un Mariei / Îşi piaptănă pletele / De dragul Mariei / Şi-a
„ateu”. Aici, Eminescu îşi recunoaşte vina înstrăinării Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea
şi imploră smerit şi umil ajutorul ceresc, pentru ca cea călătorului.”
mai sfântă dintre sfinţi, Fecioara Maria, să mijlocească Subtilă aluzie la Steaua ce i-a călăuzit pe Magi
la Părintele luminilor pentru răscumpărarea lui: „redă- din Răsărit până la peştera Bethleemului acum 2000
mi credinţa”, cuvinte mari care atestă cunoaşterea de ani.
dogmei răscumpărării, atât de importantă în Eminescu s-a adăpat la izvorul nesecat al
Ortodoxie. O altă poezie religioasă, superbă ca fond şi folclorului românesc, începând cu cunoscuta „Doină”.
formă, este „Rugăciune”, scrisă tot în 1879. Şi aici ex- „De la Nistru pân-la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-s-
presia lirică este o ipostază a spiritului, fiinţa noastră a”, nu este altceva decât ideea unui colind din
păcătoasă deschizându-se ca un crin, ca un vas purifi- Transilvania ce glăsuieşte: „P’lângă Murăş, p’lângă
cat, prin durere şi rugăciune, pentru a primi Tisa / Maica Sfântă plimbă-mi-s-a” unde, din dorinţa de
binecuvântarea Domnului prin sfinţii Săi, în acest caz a-L face pe Prunc mai de-al nostru, Sfânta Fecioară nu
prin Sfânta Fecioară. mai caută loc să nască în Ţara Sfântă, ci pe
În lumea creştină, Maica Domnului este meleagurile Mioriţei.
ocrotitoarea corăbierilor, iar lăcaşul de cult ortodox S-a scris mult despre pesimismul lui Eminescu,
are forma unei nave, simbolizând arca Bisericii care rod al influenţei filozofiei lui Kant şi Schoppenhauer
traversează istoria spre eternitate şi mântuire. Aşa se sau al vechii spiritualităţi a Indiei asupra gândirii sale.
explică faptul că în iconografia bizantină, Maica Desigur, în viaţa sa, poetul a avut parte ca oricare
Domnului este zugrăvită pe bolta altarului – la proră – dintre muritori de frământări şi revoltă, de necazuri şi
cu privirea şi braţele deschise ocrotitor către decepţii, de căderi şi de ridicări, dar ele nu i-au smuls
credincioşii dinăuntrul navei. Mesajul este clar: „noi, din suflet credinţa în Domnul şi în Sfânta Maică,
cei bântuiţi” de „valul” istoriei, în „nava” bisericii Pururi Fecioară. Ideile dogmatice exprimate, mai ales
suntem protejaţi de Domnul Hristos aflat la cârmă şi cele din domeniul mariologiei, ni-l prezintă ca pe un
de Sfânta Fecioară, aflată la prora bisericii (Arhim. cunoscător profund al dogmei ortodoxe, numind
B.V. Anania, Ipostaze, … p.2). Biserica Ortodoxă „Maica Neamului Românesc”.
Versurile sunt de o frumuseţe fără seamăn: Omul de cultură complet – cum l-a desemnat
„Crăiasă alegându-te / Îngenunchem, rugându-te / Noica, profetul – cum l-a numit Iorga, cel ce a dat stil
Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie / Fii sufletului românesc, după G. Ibrăileanu, Mihai
scut de întărire / Şi zid de mântuire.” Eminescu este darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu
Poemul este un adevărat axion, o laudă sfântă l-a făcut limbii române şi poporului român!
adusă Sfintei Fecioare Maria unde, pe lângă
elementele ortodoxe menţionate, întâlnim şi termeni
catolici, ca cel de „regină”, slavonizat în „crăiasă” sau
ideea că Sfânta Fecioară poate mântui – dogma
catolică a lui „co-redemprix” (împreună mântuire) cu
Hristos, care diferă substanţial de cea ortodoxă, ce
spune că numai Dumnezeu poate mântui.
În rest, cele două strofe urmează corect
terminologia ortodoxă, supra venerarea (hiperdoulia)
Maicii Domnului fiind exprimată cu smerenie

18
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Victoria Viena, din căsătoria lor rezultând unica sa fiică, Ioana.
Când România intră în Primul Război Mondial, Ni-
MILESCU chifor Crainic cere să fie trimis voluntar pe front, dar
este respins. Totuşi, înaintea ocupării trupelor
Nichifor Crainic – Puterilor Centrale, e înrolat şi încadrat în Compania II
poet creştin sanitară. Se refugiază în Moldova, în satul Simila, apoi
pleacă la Iaşi, fiind bolnav de dublă pneumonie. După
însănătoşire, este repartizat ca soldat-sanitar la Spitalul
Nichifor Crainic a
Militar din Iaşi. În această perioadă, colaborează la
trăit în vremuri neprielnice,
revista lui Nicolae Iorga, ,,Neamul Românesc“. La
cu evenimente dramatice,
îndemnul lui Lucian Blaga, cu care a avut o lungă
care l-au prins în vâltoarea lor, ca pe mulţi din
colaborare şi amiciţie, pleacă la Viena, unde se înscrie
generaţia sa, ale căror destine au luat un alt curs, de
la Facultatea de Filosofie. Aici obţine doctoratul în
cele mai multe ori, împotriva voinţei lor. Viaţa sa a
filosofie, după care se întoarce în ţară şi predă filosofia
cunoscut urcuşuri şi căderi, de la fotoliul de
la Seminarul teologic din Bucureşti şi la Facultatea de
academician la zeghea de puşcăriaş, cu momente de
teologie din Chişinău.
demnitate absolută dar şi cu unele compromisuri. A
La universitate, nu a făcut politică , ci i-a
fost premiat, decorat, încarcerat, reabilitat. A slujit
hrănit pe studenţi cu ,,jeratic ceresc“. Pr. prof. dr.
însă cu credinţă poezia, religia creştin-ortodoxă
Dumitru Stăniloae îl descrie astfel: ,,Nichifor Crainic
strămoşească, cu uneltele scrisului, dintr-un sincer şi
este cel dintâi teolog român din epoca
profund sentiment de dragoste faţă de
modernă a istoriei noastre care scoate
neam şi ţară. Nichifor Crainic, poet,
teologia din cercul strâmt şi ocolit al
ziarist, filozof, profesor, politician de
specialiştilor, prezentând-o, într-o
extremă dreapta s-a născut la 22
formă impunătoare, atenţiunii generale
decembrie 1889, în satul Bulbucata,
a lumii intelectuale... Nichifor Crainic
aflat în actualul judeţ Giurgiu, din
înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei
părinţi simpli, autorul fiind însă
într-o teologie care se mulţumea cu
mândru de originea sa modestă,
câteva coji din această tradiţie, primite
mărturisind în cartea sa de memorii
pe calea şi de multe ori prin
Zile albe, zile negre: ,,Eu m-am ivit în
interpretarea ocolită a teologiilor
lumina lumii venind dintr-o adâncime
apusene“, săvârşind ,,o adevărată
de două mii de ani. Hrisoavele
restaurare a teologiei româneşti în duhul
vechimii mele n-au fost niciodată
ortodox“ . Acest duh ortodox se va
scrise. Le port în sângele care bate
reflecta în poezia sa, în articolele şi
încă în tâmpla căruntă...Eu nu cobor
teoriile publicate în diverse reviste din
de pe culmile istoriei, ci mă urc din
Bucureşti: ,,Sămănătorul“, ,, Viaţa
peşterile anonimatului...Sentimentul
Românească“, ,,Lumina literară“,
acesta nu îl am numai eu; îl avea şi tatăl meu, ţăranul
,,Revista ortodoxă“, ,,Curentul“, ,,Neamul
anonim, al cărui suflet chiuia de bucurie că-şi vede
Româneasc“, ,,Lumina Nouă“, ,,Căminul nostru“ etc,
feciorul cărturar, ridicat dintr-un neam care n-a citit
dar şi din provincie: ,,Ramuri“ (Craiova), ,,Păstorul
decât în stele şi n-a scris decât cu plugul pe coalele
ortodox“ (Piteşti), ,,Luceafărul“ (Sibiu), ,,Revista
negre ale ţărânii“. Aceeaşi mândrie se regăseşte şi în
politică şi literară“ (Blaj), ,,Klingsor“ (Braşov),
poezia ,,Eu“: ,Spre glorioasa-mi obârşie/ Cobor adânc
,,Gândirea“ (Cluj), ,,Sfarmă-Piatră“, ,,Buna Vestire“,
din eu în eu,/ Sub două mii de ani mă-mbie/ Din
ultimele două aflate sub influenţa legionară. A fost
fundul vremii chipul meu...“. Numele său real este Ion
redactor-şef al ziarului ,,Calendarul“, apărut la
Dobre, pe care nu l-a folosit în scrierile sale, semnând
Bucureşti în 25 ianuarie 1932 şi suspendat la 24 martie
cu mai multe pseudonime, oprindu-se în final la
1932, din ordin guvernamental, reapărut la 9 iunie în
Nichifor Crainic, oficializat în 1926. După primele
acelaşi an, până în 29 decembrie, când este din nou
clase absolvite în satul natal, urmează Seminarul
suspendat din cauza unui articol semnat de Nichifor
teologic, apoi Facultatea de teologie din Bucureşti. Ca
Crainic: ,,Ţara regelui Wieder şi a reginei Duduca“, o
student, obişnuia să cânte în strană la biserica Zlătari,
critică virulentă împotriva lui Carol al II-lea, a Elenei
unde a dorit să fie preot, dar deşi susţinut de părintele
Lupescu şi a camarilei regale. După asasinarea prim-
Constantin Nazarie, de Gala Galaction, Nicolae Iorga
ministrului I.Gh. Duca, pe peronul gării din Sinaia,
şi I. Gh. Duca, mitropolitul primat Canon Arămescu-
Crainic este acuzat că ar fi fost instigatorul moral al
Donici nu a fost de acord. A avut două căsătorii.
asasinatului şi este arestat împreună cu conducerea
Prima, cu cumnata bunului său prieten Nicolae
legionară şi alţi opozanţi ai regelui. La procesul care a
Băculescu, dar de care divorţează, iar a doua, cu
urmat, Nichifor Crainic este achitat. Ziarist neobosit,
Aglae, o studentă la Medicină, pe care o cunoaşte la
Nichifor Crainic conduce un timp revista ,,Flamura“,

19
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

iar după mutarea revistei ,,Gândirea“ de la Cluj la 1946, moare soţia sa, dr. Aglae Crainic. Pe 24 mai
Bucureşti, preia conducerea acesteia, devenind 1947, obosit şi gândindu-se că va avea parte de
directorul dar şi ideologul ei, iniţiind curentul rejudecare şi reabilitare, îl convinge pe preotul Ioan
gândirismului, bazat pe ,,autohtonism“, neo- Sămărghiţan, gazda sa, cel care i-a salvat
ortodoxism şi naţionalism. ,,Gândirea“, cea mai manuscrisele, să-l anunţe pe jandarmul satului că se
importantă revistă interbelică, fondată în 1921, la Cluj, predă. Este dus întâi la Târgu-Mureş, apoi la
de către Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, este Bucureşti, după care este închis succesiv la închisorile
antiavangardistă, cultivând neotradiţionalismul Văcăreşti şi Jilava. După anularea sentinţei din 1945,
românesc, în opoziţie cu ,,Sburătorul“ lui Eugen a urmat rejudecarea, care s-a întrerupt brusc, fără
Lovinescu. La ,,Gândirea“, au colaborat cei mai niciun motiv juridic, după arestarea lui Lucreţiu
importanţi intelectuali de atunci: Ion Barbu, Vasile Pătrăşcanu şi a lui Petre Pandrea, avocatul care îl
Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Mateiu I. Caragiale, apărase în ’45, iar Nichifor Crainic este transportat la
Oscar Walter Cisek, Radu Gyr, Gib Mihăescu, Ovidiu Aiud, unde a stat închis 15 ani, fără să existe o sentinţă
Papadima, Victor Papilian, Ion Pilat, Adrian Maniu, judecătorească, supus unui regim crunt de înfometare,
Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Al. O. umilire şi epuizare fizică şi psihică. Petre Pandrea
Teodorescu, Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, Vasile alcătuieşte o listă intitulată ,,Uniunea Scriitorilor de la
Voiculescu. Periodic, în paginile ei au mai semnat: Aiud“, din care făceau parte: Radu Gyr, Dumitru
G.M. Zamfirescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Stăniloae, Petre Ţuţea, Valeriu Anania, Vasile
Şerban Cioculescu, Petre Pandrea, Mircea Eliade, Voiculescu, Ion Caraion, Nichifor Crainic etc. În
Emil Cioran. Articolele de aici au o orientare timpul detenţiei, Nichifor Crainic este racolat şi devine
naţionalistă, în spiritul unui ortodoxism militant. Peste informator al Securităţii, cum spun biografii săi,
ani, Nichifor Crainic îşi rememorează activitatea de la pentru ,,o gamelă cu zeamă“. Este eliberat în 1962 şi,
,,Gândirea“, scriindu-i ziaristului Pamfil Şeicaru, care considerându-l ,,reeducat“ , este angajat ca redactor
se stabilise la Madrid: ,,Ştii la ce lucrez acum? Nişte la revista editată de Ministerul de Interne, ,,Glasul
amintiri despre Gândirea, revista cea mai ponegrită de patriei“, revistă de propagandă, care se adresa în
aproape 30 de ani încoace. Nu se vor publica desigur, exclusivitate emigraţiei spre a-i determina pe cei
cum nu se publică nimic din manuscrisele mele. Dar plecaţi din ţară să se întoarcă. Aici lucrează până la
vreau să rămână pe urma mea imaginea acestei reviste pensionarea din 1968. Se spune că multe articole nu
aşa cum a fost.“ erau scrise de el, ci doar i se folosea numele ca
În 1938, Nichifor Crainic elaborează teoria semnătură. Un compromis pentru viaţă. Alţii l-au
statului etnocratic în lucrarea Ortodoxie şi etnocraţie. numit mercenariat, în speranţa de a reintra în circuitul
În 1940, este numit Doctor Honoris Causa al literar. În 1968, criticul Nicolae Manolescu îl include
Universităţii din Viena. Tot în acelaşi an, la într-o antologie de poezie, care a fost interzisă,
propunerea lui Dumitru Caracostea, este ales membru deoarece cuprindea poeţi condamnaţi în aşa-zisul
al Academiei Române, din care este exclus în 1945 şi proces al ,,ziariştilor fascişti“ şi poeţi din exil
reconfirmat post-mortem în 1994. În 1943, susţine în (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruş, Ştefan
Bucureşti dar şi în ţară, conferinţe pe teme patriotice Baciu), lipsind însă scriitori proletcultişti ca Mihai
despre Octavian Goga, Avram Iancu, George Coşbuc Beniuc şi Eugen Jebeleanu. Antologia este contestată
etc. vehement de George Ivaşcu, în schimb, Monica
Nichifor Crainic s-a avântat cu pasiune în Lovinescu argumentează în revista ,,Destin“ (Madrid,
viaţa politică, ca om de dreapta, pentru care a plătit, 1969): ,,Singurul criteriu cu putinţă privind trecutul
fiind arestat şi închis atât în perioada interbelică, cât şi este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în
în timpul regimului comunist. A lucrat patru luni ca antologie iar nu articolele sale politice. Atunci?
secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor, sub Luptele trecutului şi ciocnirile ideologice aparţin
ministrul Vasile Goldiş, în timpul guvernării istoriei, cel mult istoriei literare, Operele, literaturii.
legionare, şi ca ministru al propagandei în timpul Totul e de a şti dacă poezia unor Crainic, Gyr sau
regimului militar al lui Ion Antonescu. Odată cu Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este
ocuparea ţării de către sovietici, are parte de tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, şi era
persecuţii, care se intensifică asupra multor intelectuali singurul justificat.“
din elita românească. În 1945, face parte din ,,lotul În pofida vieţii sale tumultuoase, talentul
ziariştilor fascişti“, alături de Radu Gyr, Pamfil puternic, exploziv al lui Nichifor Crainic se împlineşte
Şeicaru şi alţii, fiind condamnat în contumacie la într-o operă literară diversă şi bogată, care a cunoscut
,,detenţie grea pe viaţă şi degradare civică“. Află din pe rând interdicţii şi reeditări, în diverse regimuri
ziare că este condamnat şi este sfătuit să se ascundă. politice. Scrie poezie, eseu, memorii, face traduceri, la
Aproape trei ani pribegeşte prin Transilvania, care se adaugă o uriaşă publicistică, având numeroase
adăpostindu-se în casele unor preoţi care-i fuseseră articole de atitudine. Debutează înainte de Primul
elevi, perioadă care se va regăsi în cartea sa de Război Mondial, pe când era elev la seminar, în 1906,
memorii Pribeag în ţara mea. În acest timp, la 20 mai cu poezia ,,La horă“, în revista şcolară ,,Spre lumină“,

20
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

semnând cu numele său real, Ion Dobre. Încurajat la transmitea bătând morse în pereţi, şi astfel, din celulă-
începuturile sale literare de Alexandru Vlahuţă, începe n celulă, au ajuns în toată închisoarea din Aiud, apoi
să colaboreze la diferite reviste, care îi confirmă şi afară, poezii cutremurătoare ca ,,Unde sunt cei care nu
susţin talentul. Premonitoriu al întregului său destin mai sunt, aceasta fiind titlul poeziei sale emblematice
este titlul primului volum de versuri intitulat Zâmbete dar şi cea mai reprezentativă pentru literatura
şi lacrimi, apărut în 1916, la editura Alcalay, în închisorilor de la noi, unde glasurile conştiinţelor au
colecţia ,,Biblioteca Scriitorilor Români“. În acelaşi răzbit prin pereţi, trecând dincolo de cruzimea unui
an, la Craiova, apare volumul Şesuri natale. Urmează: regim de teroare inimaginabilă. ,,Întrebat-am vântul,
Darurile pământului (1920), Iisus în ţara mea (1923), zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-
Cântecele patriei (1925, 1931), Ţara de peste veac albastre margini de pământ:/ Unde sunt cei care nu
(1931, 1946) etc., multe republicate, în special după mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?// Zis-a
1990. Eseurile tratează teme de religie, istorie, artă cu vântul: Aripile lor/ Mă doboară nevăzute-n zbor.//
trimitere la actualitate: A doua neatârnare (1926), Întrebat-am luminata ciocârlie,/Candela ce leagănă-n
Sensul tradiţiunii (1929), Sensul teologic al frumosului tărie/ Untdelemnul cântecului sfânt:/ Unde sunt cei
(1932), Mărturisire de credinţă (1934), Rasă şi care nu mai sunt?/ Unde sunt cei care nu mai sunt?/
religiune (1935), Nostalgia paradisului (1939, 1940, Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina celui
1994, 1996) etc. A tradus din Verhaeven, nepătruns.// Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,/
Rabindranath Tagore, Rainer Maria Rilke. Indiferent Oarba care vede-n întuneric/ Tainele necuprinse de
în ce zonă literară s-a manifestat, scrisul lui Nichifor cuvânt: Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Unde sunt cei
Crainic este, după cum aprecia Dumitru Stăniloae ,,o care nu mai sunt?// Zis-a bufniţa: Când va cădea/
mărturie a spiritualităţii româneşti, care e o sinteză Marele-ntuneric, vei vedea.“ Şi în această memorabilă
între credinţa ortodoxă tradiţională şi calităţile poezie, autorul este ecoul miilor de identităţi care au
specifice ale poporului nostru, determinate de pierit crud, în anonimat. Tot în închisoare, creează şi
originea, de spaţiul şi istoria lui.“ În poezia lui memorează poezii ce vor circula ilegal şi care se vor
Nichifor Crainic se oglindesc, autentic şi emoţionant, constitui în volumul Şoim peste prăpastie, reeditat în
poporului român, satul românesc, cu datinile, 1990 de editura Roza Vânturilor. Opera sa va fi
practicile şi tradiţiile încă nealterate, unde Dumnezeu reeditată după ’89, dar de multe ori trunchiat, după
e prezent în lucrurile mari şi în cele mici şi se volumele cenzurate între anii 1938-1940, 1940-1944,
manifestă în cele văzute şi în cele nevăzute. Viaţa unde au fost eliminate pasaje cu referire la
omului simplu e privită sub aspectele bucuriei la legionarism.
sărbători, al trudei cu care lucrează pământul dătător O monografie despre Nichifor Crainic apare în
de roade, cu o adâncă şi umană înţelegere a cursului 2010, la Deva, sub semnătura profesoarei Geta
lumii, angrenată într-o sacră ordine universală Marcela Pârvănescu. Nichifor Crainic s-a manifestat şi
prestabilită, imuabilă. În volumul Iisus în ţara mea, ca editor. Între 1922-1930, în calitate de consilier
Nichifor Crainic se relevă ca un poet profund religios, cultural al Fundaţiei Culturale Principele Carol,
un poet creştin prin excelenţă. Iisus coboară printre susţinătoare a Editurii Cultura Naţională, a îngrijit
oameni, se integrează în munca lor, e mereu alături de colecţia ,,Cartea vremii“, în cadrul căreia au apărut 28
ei, iar oamenii îl simt alături prin puterea credinţei, a de titluri de opere ale unor scriitori români şi străini. A
obiceiurilor, între ei stabilindu-se o eternă comuniune: fost activ în multe domenii, care au cerut implicare în
,,Când holda tăiată de seceri fu gata,/ Bunicul şi tata,/ plan naţional. A fost o personalitate complexă, care a
Lăsară o chită de spice-n picioare,/ legând-o cucernic cunoscut gloria dar şi fructele ei amare, făcându-se
cu fir de cicoare...“ Din neamul pe care îl cunoaşte cunoscut nu numai în ţară, ci şi în străinătate. În 1930,
adânc şi-l preţuieşte fac parte şi cei vii şi cei morţi, primeşte Premiul Naţional de Poezie, participă la
antecesorii transmiţându-şi particularităţile, idealurile, Arles, în sudul Franţei, la sărbătorirea centenarului lui
visele urmaşilor: ,,Trecutul adormit şi viitorul/ În clipa Frédéric Mistral. E prezent la Geneva la lucrările So-
care bate le-mpreuni/ Când fericiţi lipim la piept cietăţii Naţiunilor care dezbătea, sub preşedinţia lui
feciorul/ Îmbrăţişăm într-însul pe străbuni“ (Patria). Nicolae Titulescu, ideea Statelor Unite ale Europei,
Lor le închină ,,Rugăciunea din amurg“: ,,Mă rog şi idee respinsă de Nichifor Crainic, considerând a fi o
pentru vii, şi pentru morţii mei“, dând laudă lui formulă supranaţională de tip masonic. În 1943,
Dumnezeu, cu setea binecunoscută a căutătorilor de susţine conferinţe la Zgreb (,,Poezia noastră
certitudini, cărora adevărul li se relevă în rugăciuni, religioasă“), la Weimar, la Sofia etc. Unii biografi îi
prin trăire hristică: ,,De Tine mi-e foame, de Tine mi-e găsesc mai multe păcate decât merite, susţinând că ,,n-
sete/ Şi-n saltul credinţei gustând veşnicia/ Din a fost un sfânt“. Dar ce să fi fost un sfânt? A fost om
pulberea lumii îmi strâng bucuria/ Căci sunt întru Cel ca toţi oamenii, care a trăit cu pasiune viaţa, aşa cum a
care este.“ În detenţie, poetul a rezistat datorită fost ea, dăruindu-i-se cu toate energiile şi forţele sale
credinţei în Dumnezeu, a rugăciunilor, dar şi datorită fizice, intelectuale şi spirituale. Şi-a iubit poporul din
harului său poetic. În perioada celor 15 ani de lipsire care s-a ivit, slujindu-l cu devotament. S-a stins din
de libertate, a compus în minte poezii, pe care le viaţă în somn, în noaptea de 19-20 august 1972, la

21
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Casa scriitorilor din Palatul brâncovenesc de la Interesantă alăturarea nadirului, ca punct de
Mogoşoaia. Viaţa şi opera sa constituie o provocare şi pe bolta cerească opus zenitului, cu latentul, poetul
merită să fie studiate mai amănunţit, cu bune şi rele, dorind, probabil, să ne ofere un punct terminus al
pentru o mai corectă receptare şi reevaluare. zbaterii sale sufleteşti, deşi în continuare această
zbatere se multiplică în harfe resfirate ce-n zbor invers
le pierzi. Iată un joc semnificativ de cuvinte ce dau
Ilie GORJAN naştere unor imagini poetice tulburătoare sub forma
unui cântec ascuns...cum numai marea /meduzele când
plimbă sub clopotele verzi. Vedem cum ermetismul
Lirism în stil geometric aparent zămisleşte metafore ce stau sub semnul latent
al lirei poetului ajunsă pe crestele calme ale
Poetul Ion Barbu poate fi aşezat în punctul cel Olimpului.
mai înalt al lirismului românesc, alături de Eminescu,
Macedonschi, Bacovia, Arghezi, Blaga. Barbu şi-a DIN CEAS, DEDUS…
trasat de la început în opera sa un program poetic
mereu reluat în forme superioare pentru a ajunge la Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
cristalul pur al Jocului secund. Poezia Din ceas, dedus, Intrată prin oglindă în mântuit azur,
care deschide ciclul “Joc secund” pledează pentru Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
lirismul absolut realizat într-un stil geometric specific În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
profesorului de matematică Ion Barbu.
Nu se poate trece cu vederea aprecierea lui Nadir latent! Poetul ridică însumarea
George Călinescu cu privire la această poezie: Poezia Pe harfe resfirate ce-n zbbor invers le pierzi
este o ieşire din contingent în pură gratuitate, joc Și cântec istovește; ascuns, cum numai marea,
secund, ca imaginea cirezii răsfrântă în apă. E un Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o
sublimare a vieţii prin retorsiune. Scrisă în 1929, dar
utilizând un material poetic din 1920, ceea ce Şerban CODRIN
confirmă ideea schiţării unui program poetic încă de
la începuturile literare, fixează o artă poetică
personală. Poezia aceasta are o realitate a ei, diferită Ion Roşioru între
de lumea fenomenală. Simplu spus, lirismul e înţeles capcanele istoriei
ca răsfrângere, interioritate şi muzică. Şi această literaturii române
apreciere, dar mai ales conţinutul poeziei acesteia, sunt
destul de dificil de desluşit de un absolvent de astăzi al Se întâmplă ceva cu istoria literaturii române,
liceului. ceva de domeniul ciudăţeniei, pentru a fi eufemistici,
Cu toate acestea, cu un minim efort intelec- sau al manipulării. Depozităm în biblioteci mai multe
tual, pot fi reliefate înţelesurile acestei poezii plină de istorii de la „începuturi” până în „prezent” a căror
un ermetism vădit, pus pe tapet de firescul alcătuirii unuică greutate este să îndoaie rafturile, ceasloave care
poetice, chiar în contradictoriu cu sensul real al cuvin- sacrifică scriitorul pe altare străine, până când
telor. amărâtul prozator, poet, dramaturg este falsificat şi
Poemul începe cu un vers emblematic ce înlocuit cu o paiaţă trasă de sfori politice, ideologice,
anunţă dorinţa poetului ca starea sa de spirit să se si- doctrinare. Dintre tomurile tipărite, cea datorată lui
tueze sub semnul începutului (Din ceas, dedus) pornit Marian Popa pare singura „istorie” acceptabilă, cea
dintr-o aparentă contradicţie (adâncul acestei calme mai profundă, dar şi cea mai criticată, tocmai fiindcă
creste), pe de o parte starea de adânc a sufletului, iar îşi asumă conştient dimensiunile politice deformante,
pe de altă parte situarea acestuia pe o creastă calmă, doctrinare caricaturizante, demonstrând cum literatura
deşi este evident că o creastă a oricărui munte nu poate română a fost/este smulsă din matca ei şi târâtă în
fi decât ascuţită, semeaţă, tăioasă, foarte greu de atins. afara domeniului de manifestare, arta.
Vocaţia de matematician a poetului nu se Germanii nu au o istorie generală a literaturii lor
dezminte şi îşi face loc în versul al doilea unde poetul „de la începuturi până în prezent”, în schimb posedă
reuşeşte o viziune riguroasă a imaginii conştiinţei în câteva istorii mai mult sau mai puţin cuprinzătoare,
oglinda unui albastru mântuit, albastru pe care se pro- redactate cu rerspectul criteriilor estetice ale poeziei,
filează o suită de sentimente sub forma unor cirezi prozei, dramaturgiei pe secole, pe decade, pe curente
câmpeneşti, rustice. Proiecţia unor astfel de sentimente literare, zeci de monografii dedicate unui singur mare
se realizează numai sub forma unui joc secund, mai autor, istorii literare pe generaţii, istorii dedicate
pur, într-o substanţă aleatorie materializată prin speciilor literare, formelor literare, încât nu există
cuvintele în grupurile apei. autor ignorat, fie numai pentru o poezie, un roman, o

22
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

piesă de teatru. Anecdotic, profesorii universitari de la început, Ion Roşioru este cel mai talentat, dacă
români Mihai Izbăşescu, Virgil Tempeanu, specializaţi vreţi, mai însemnat de destinul literar, dacă nu vreţi,
în literatura germană, au tradus importante deocamdată lipsit de prestigiul recunoaşterii, poet
capodopere, însă au alcătuit/compilat şi publicat două român care cultivă poemul în structuri fixe, de la
istorii ale literaturii germane, mai mult decât au făcut- minimalistul poem-într-un vers la formele clasice şi
o specialiştii în propria lor ţară, unde Fritz Martini a clasiciza(n)te, pantum, pantun, baladă, sonet,
schiţat un compediu pentru uz extern, adică bun de schaltiniană, lied, elidă, coplă, vilanelă, tanka, haiku,
export, de tradus în orice limbă, inclusiv în româneşte, senryu, epigramă, distih, terţet. Asta nu îl opreşte, ba
cu date superficiale, însă strict necesare, de orientare. din contra, îl stimulează să se aventureze inclusiv
La fel se întâmplă în celelalte literaturi serioase, printre formele cultivate de ceilalţi poeţi, poemul
franceză, italiană, unde faraonismul este exclus, strofă cu strofă sau continuu, elegia, satira, pastelul,
literatura fiind supusă istorizării concrete a valorilor, oda, cântecul, meditaţia, idila, chiar monologul, toate
analizelor pe secole, pe curente literare, pe forme şi aparţinând genului liric.
aşa mai departe. Mai trebuie observat că, în ceea ce priveşte
Toate acestea lipsesc istoriei literare şi literaturii tehnicitatea literară, niciodată poetul nostru nu
române, cu încercări fatalmente neduse la capăt, din apelează la versul minimalist, alb, liber, ci numai la
varii cauze, neputinţă, nepricepere, ambiţii tiparele complicate, maximaliste, cu rimă, măsură,
totalizatoare, încetarea din viaţă a lui Nicolae Scarlat, ritm, fără apel la verset sau la proza poetică, de fapt în
care încerca o istorie a poeziei, sau ignorarea din versete foarte ample; este ludic, după caz, sau invers,
partea noastră a unor capodopere precum „Istoria perfect temperat, strunit, strict în acea măsură unde nu
literaturii române vechi” de Nicolae Cartojan. Mai se simte incomodat, stânjenit în expresia poetică. În
sunt astfel de încercări demne de luat în seamă, însă de orice caz, deţine o ingeniozitate literară atât de
nişă, marginalizate, nereeditate, nepropuse ca exemple complicată şi versată încât îi reuşeşte orice poem, fără
de studiat. Pentru „Istoria literaturii române în secolul să se poată face distincţia între arta meşterului sau
XVIII” Nicolae Iorga a fost ironizat. Ce literatură? Ce artizanului sau arhitectului şi inspiraţia creatorului.
valori? Iată, abia secolul al XIX-lea descoperă pe Dacă ar fi să găsim o asemănare, aceasta ar fi numai
poeţii văcărăşti (dintre care, Ienăchiţă, cel mai cu muzica barocă, polifonică, arta lui Ion Roşioru
important, a trăit în secolul al XVIII), apare presa posedând un set de calităţi care o singularizează, iar pe
inclusiv literară, se implică scriitorii paşoptişti, triumfă poet îl aşează printre vrednicii poeţii susceptibili de
junimismul. Este adevărat, dar pe paginile secolulului această comparaţie.
precedent se iscălise Dimitrie Cantemir, creatorul unei Cartea sa cea mai reprezentativă pare antologia
capodopere gigantice, „Istoria ieroglifică”, sau Ion „Insomnii vesperale”, opera omnia, poezie contem-
Budai-Deleanu cu monumentul baroc de nedepăşit porană. Sumarul cuprinde 70 de elide, 83 de
numit „Ţiganiada”. Aşa că este mai profundă o istorie schaltiniene, 208 pantumuri, 86 de „pantumuri în spirit
literară pe unităţi mai mici, mai aproape de viaţa, de occidental”. Ion Roşioru a compus peste 700 de
ideile, de preocupările scriitorului cutare, fie că unul pantumuri de câte 12 versuri, adunate, parţial, în
este cronicar, fie că altul descoperă poezia „Pantumierul”, la care se adaugă câteva sute de
anacreontică, balcanică, se implică în clasicism, pantumuri traduse din diferiţi autori. Este o formă fixă
romantism, simbolism, avangardă istorică, absurd, extrem-orientală, de mare virtuozitate compoziţională,
modernism, postmodernism sau transmodernism. de o exigenţă maximă, unde fiecare vers este de fapt
Fiecăruia trebuie să i se recunoască meritul, nicidecum un poem-într-un-vers, cu un conţinut precis sau numai
celula politico-ideologică unde să fie încuiat, sugerat. Probabil Ion Roşioru este cel important
ostracizat de un critic literar sedus, fatalmente, de „pantumier” din poezia occidentală, recunoscut ca
fantome dogmatice. atare. Iată un exemplu transcris o dată cu propunerea
Pentru poezie, una dintre cărţile noastre cele mai de a urmări succesiunea versurilor într-un joc special,
importante rămâne „Geneza şi structura poeziei care face deliciul şi demonstrează virtuozitatea acestei
româneşti în secolul XX” de Aureliu Goci, Gramar, ţesături fixe de versuri într-o poezie.
2001, tocmai pentru că propune o panoramare în Atât sunt de-mpăcat cu moartea că orice la-
dimensiuni estetice, viziune deloc dogmatică asupra crimă-i în plus.
unui întreg secol, cam mult, ce e drept, însă culmea, Precum Pilat din Pont port vina de veşnică
analizele sunt amănunţite, gândite pe îndelete, cu o neimplicare.
inteligenţă scăpărătoare, cărturărească, de savant Dacă-aş râvni-o, aş obţine iertarea bunului
luminat, cu destule omisiuni reproşabile, însă Iisus.
incomparabil mai completă decât ambiţioasele Deasupra crucii mele albe refuză îngerii să
ceasloave politizante. zboare.
În aceste condiţii, unde găsim un teritoriu pentru
creaţia unui poet foarte important, în lipsa unor repere Precum Pilat din Pont port vina de veşnică
orientative? De aceea, sunt obligat să o spun răspicat neimplicare.

23
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Surâde ssigur de izbândă cameleonicul intrus. Mi s-au scrumit în fosta vatră scrisorile din
Deasupra crucii mele albe refuză îngerii să fostul scrin
zboare. Să nu mai pot s-astup cu ele imensa breşă din
Atârni pe zidul nostalgiei fotografia-n care nu-s. destin.

Surâde sigur de izbândă cameleonicul intrus. Lumină de poem pe neaua de mâine uit să mă
La miezul nopţii apa vie se stinge-n magice aştern,
ulcioare. Convins că orice drum spre bine se şi
Atârni pe zidul nostalgiei fotografia-n care nu-s. propteşte în infern.
M-asimilează voluptatea uitării purificatoare.
Pe malul nunţii ne-ntâmplate adastă cumpene
La miezul nopţii apa vie se stinge-n magice de fum
ulcioare. Să scoatem smoală din fântâna ce nu va exista
Din orice angrenaj holistic mă simt cu patimă nicicum!
exclus. Pe lângă pantumul dominant, Ion Roşioru pare
M-asimilează voluptatea uitării purificatoare. să-şi fi găsit în elidă o altă structură ideală, de aceea
Atât sunt de-mpăcat cu moartea că orice lacrimă perseverează în ocuparea formală a moşiei sugerate de
e-n plus. Dan Elias, într-un fel de frenezie suspectă de
Luate în totalitate, pantumurile lui Ion Roşioru genialitate.
alcătuiesc un singur poem între opt şi nouă mii de „Schaltiniana” vine din Franţa, unde poetul
versuri, o adevărată epopee lirică, de o diversitate to- Raymond Schaltin a tipărit în 1955 volumul „Les
tală, de o forţă a imaginaţiei unică, de o bogăţie schaltiniennes”. Ion Roşioru a plantat-o cu florală
poetică înscrisă numai în dreptul marilor creatori. abilitate în poezia română:
La fel se întâmplă cu celelalte forme fixe. Găsel- Bătrânul clopotar, altminteri un om cu multă
niţă, cuvântul pare nepotrivit, însă nu am altul, poftim, judecată,
născocire a lui Dan Elias, un poet care marchează, la Avea o fată înfiată şi se zbătea să-i facă-un
rândul său, accentuat începutul de secol literar ro- rost,
mânesc XXI, „elida” este alcătuită din patru distihuri Visând un ginere pe care să-l lase-n locul lui
cât mai percutante, cu legătură sau fără legătură pe post,
ideatică în cadrul quartetului. Textul ales propune o Căci meseria de a trage de sfori nu piere
legătură evidentă, realizând o elegie dintre cele mai niciodată.
nobile şi melancolice.
Sabri-Melissa-i azi doar nume în micul cimitir Necazul lui era că fiica-i, niţel balcâză şi
turcesc: lălâie,
M-am amăgit în tinereţea demult pierdută că-o Îşi consuma cu el în curte un rece celibat
iubesc. anost,
Vânzând răşină zgrunţuroasă căreia-i spunea
Peste zaplazul tot mai putred plecate sălciile tămâie.
plâng:
La prima noastră întâlnire voi fi pornit cu Anii s-au scurs şi clopotarul e oale şi ulcele
pasul stâng! Sub crucea ale cărei braţe s-au prăvălit de
mult şi ele.
Deasupra marmurei ca jadul cad frunze roşii
de arţar: Azi clopotul alungă norii doar tras de vajnica
Oricum n-aş fi-nţeles ce scrie pe monumentul momâie.
funerar! (Schaltiniana fiicei clopotarului)
În cazul de mai sus, conţinutul este baladesc,
Dinspre oraş se înteţeşte claxonul zdrumb al însă poate fi, de cele mai multe ori, elegiac, satiric.
unui dric: Forma cuprinde un catren, o terţină, un distih, un mo-
Îmi şterg o lacrimă furişă şi nu mai cuget la nostih concluziv, alcătuit dintr-un poem-într-un-vers.
nimic. Rimele cer, de asemenea, o aşezare specială, fixă.
Iată un exemplu contrar, unde distihurile sunt E mai şi-s singur chiar şi după ce izbucnesc
mai independente, însă alcătuiesc o supraunitate de cireşii-n floare.
sensuri: În zori taborica lumină s-a stins şi nu m-a mai
Martir singurătăţii mele, mă eschivez din ajuns.
calendar Ochiul triunghiului albastru de mine însumi s-
În fiece secundă-n care din vraja somnului a ascuns.
tresar.

24
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Măceşii-mi invadează toate cărările Văd amintirile de mâine cum vin spre mine şi
mântuitoare. mă sar!

Obsesia de-a-i pune capăt acestei vieţi mă E vineri şi buiesc nămeţii de jar spre tot mai
ţine-n viaţa. fostul joi:
Un strop de sânge n-o să curgă din lemnul Vin amintirile de mâine sa-şi ia adio de la noi!
crucii viitoare. (Vin amintirile de mâine)
Epitalamul se va stinge în faţa focului de Copla cu variaţiuni „M-am întors la ţară”
gheaţă. însumează nouă pagini de distihuri care repetă
invariabil cuvintele din titlu, la fel celelalte nouă
Podul pe iazul care-ncinge castelu-a putrezit poeme variaţionale, ceea ce este aproape imposibil de
demult realizat, deoarece este interzisă orice repeţie, nu din
Şi-n orice noapte prin lucarne polare corbul îl cauza vreunui canon, dar orice vers aruncat la
ascult. întâmplare se observă ca o pată vulgară!
Cu excepţia rondelului, copla alcătuieşte, prin
Departe-i vremea când sperasem să-i râd reluarea ostentativă, forma poetica cea mai muzicală şi
destinului în faţă. este de mirare că simboliştii nu au cultivat-o, de unde
(Schaltiniana totalei resemnări) absenţa ei în arta pe portative a liedului, songului,
Nu le rămâne poeţilor decât preia invitaţia, prin romanţei.
mijlocirea căreia să-şi demonstreze talentul şi Volumul „Mir(easmă) de nard” însumează 110
abilităţile la nivelul ridicat propus de Ion Roşioru, elide, într-o aceeaşi avalanşă, dar şi diversitate, poeme
însuşindu-şi o formă binedispusă de a fi umplută cu de dragoste, gnomice, pasteluri parţiale, idile, câteva
sentimentele, cu ideile universului lor poetic. satire.
Cum locuieşte, modest profesor de liceu într-un Prin presă, poetul risipeşte sute de „pantunuri”, o
oraşel cât o nucă, Hârşova, un „târg unde nu se formă fixă de catren de origine malayeziano-
întâmplă nimic”, cum spunea Sadoveanu, Ion Roşioru indoneziană, ultimul număr întâlnit la Ion Roşioru
a devenit, în mod intim, centrul de putere al unei fiind notat mai jos. Specificitatea pare să afle din
violente contradicţii interiorizate sub forma fixă a unui comentarea unui aforism/gnom, în acelaşi timp printre
imobilism alături de ţărmul unde curge permanenţa catrene înscriindu-se rubayatul persan, epigrama
Dunării. Fixism şi mişcare, pecetluire extremă şi funerară greacă sau satirică antică/modernă.
libertate, din această divergenţă s-a construit în timp În toate crâşmele din urbe se-ntâmplă mese
un spirit special, alcătuitor la rândul său al unei funerare
supralumi speciale, spirit supraconştient, neliniştit, Şi morţii pentru două ore nesăbuit de vii de-
încărcat de întrebări fără răspuns, care se exprimă în vin.
tipare nemişcate, matematice, într-o aparentă În intervalul cu pricina pornesc aiurea la
neclintire. plimbare
Volumul „Îşi pierde urma inorogul...” Şi nu mai ştiu la care tagmă din cele două
antologhează 10 „cople” cu variaţiuni şi alte 220 de aparţin. (562)
poeme, de fapt cople alcătuite din patru distihuri *
alături de elide. Nici un dicţionar nu explică termenul Hazardul bagă beţe-n roata
„coplă”, cu o excepţie, poezie în patru strofe de Norocului pe veci dator.
origine medievală spaniolă, ceea ce nu e cazul nostru. Avea priviri albastre tata,
În coplă, formă fixă de origine coreeană, fiecare vers Dar mi-a lăsat doar noaptea lor. (571)
începe cu un motiv repetabil, ceea ce lipseşte *
contemporanei elide, aşadar copla se prezintă în Cătunul şi-a pierdut nebuna
oglindă ca o variantă mai veche a elidei şi invers, Şi dintr-o dată, totu-i trist.
variantă mai nouă a coplei. Cum pot să spun că mi-e totuna
E vineri şi de-atât armindeni se coc cireşii pe Cât nici eu nu prea mai exist? (574)
coline:
„Incantaţii de mătase” antologhează 136 de
Vin amintirile de mâine să-şi ia adio de la
poeme diverse, unele în afara formelor fixe; destule ar
mine!
semăna cu elidele, câteva sonete, file dintr-un jurnal
rimat, balade. „File de jurnal (29.08.1996)” inventa-
E vineri şi în orice oră drumul spre luni e mai
riază obiectele dintr-un iarmaroc de Sânta-Ioana, „ziua
pieziş,
când în sat la mine/ Se-ncropeşte bâlciul”, mai mult
Trec amintirile de mâine să-şi ia adio pe furiş!
fantasmagoric sau ironic, pagini parcă rupte şi pierdute
de numitul Rabelais, părintele lui Gargantua şi Panta-
E vineri şi cu orice noapte urcuşu-n marţi e
gruel; alte înşiruiri regăsim în „Poem nominal”,
mai precar:

25
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

„Exorcizare”, „Poem ezoteric”, unde ni se sugerează totalitate, fragmentul deteriorând structura, mă opresc
universuri coşmareşti. „Balada hoţului de cai (zicere la la numai patru versuri, pentru a observa contaminarea
George Ţărnea)” reia în răspăr stilul baladelor lirice cu copla:
ale poetului vâlcean, de bună seamă un bun prieten. Copilul mână spre prisacă mireasma florii de
„Poemul total” este, ca o excepţie, compus în versete, salcâm.
unde toate cuvintele rimează între ele, într-un delir de Copilul face briza serii de-a lungul râului s-
moară de vânt donquijotescă. Totuşi, scurtul ciclu de adie.
„jurnale” pare departe de a fi terminat; s-ar putea con- Copilul replantează pomul pe care noi îl
tinua şi dus la capăt cu mult folos. Cam totul pare doborâm.
înainte-de-Roşioru în aceste poeme „de mătase”, pre- Copilu-i gata să mănânce cu şarpele din
cis construite, dincolo de aparentul joc liber al imagi- farfurie! (35)
naţiei pendulând între absurd şi halucinant, raţional şi Ion Roşioru a mai tipărit romane, povestiri, mai
nebunie de balamuc, jegos şi frumos, amoral, imoral şi multe monografii, volume de cronici literare, prefeţe,
moral, probabil scrise anterior perioadei următoare, a câteva mii de cronici de întâmpinare neincluse în
pantumurilor, când forma fixă a devenit o dimensiune volume, însă apărute în presă. Contestat de multe ori
necesară înţelepţirii, tocmai pentru a tempera exesele pentru aparenta largheţe a aprecierilor, cronicarul este
într-o parte sau alta. Poetul se întrece în versuri convins că în fiecare poet sau prozator se găseşte cel
esenţiale, prevestind perioada formelor fixe, gnomice, puţin un poem acceptabil, o pagină de reţinut. Chiar i-
sentenţioase: am comentat ironic cazul unui oarecare versificator, la
Să intru-n noaptea fără zori care răspunsul a venit cu atât mai sarcastic: „Nu am
La braţe cu hidoasa doamnă transcris nici un vers, deci stimabilul nu există!” Avea
* dreptate, era o obligaţie de culise şi nu observasem
Cai cu frâie de cenuşă subtilitatea.
Din copite-mi bat la uşă. Numai după tipărirea în întregime a operei
* poetice a lui Ion Roşioru, alcătuită din câteva mii de
Am venit pe lume să învăţ să mor. poeme, se vor putea aprecia dimensiunile ideatice,
* estetice, compoziţionale, stilistice ale unei creaţii
Fă, dar, ca duhul sacru-n cuvinte să-mi pogoare impresionante prin întindere şi adâncime. Deocamdată
Când se arată moartea s-o-ntâmpin viu mereu. se remarcă filiaţia preponderent orientală, iniţierea
* prin filieră franceză, dar şi direct, balcanismul acestui
De fapt mă voi ruga la Diavol să-mi vină somnul cu tezaur, jalonat în secolele trecute cu aproximaţie de un
toptanul Anton Pann, Caragiale-tatăl şi fiul, un Ion Barbu, un
Ca-n anul care şi el vine să nu mă mai trezesc deloc. Leonid Dimov şi nu numai.
* Bogăţia lexicală este uluitoare, între extreme,
Sub zăpadă trosnesc grei arhaisme de neînţeles şi neologisme stridente,
Brazii cu sicrie-n ei. barbarisme, multe turcisme şi regionalisme din zonele
* de deal buzoiene şi din Dobrogea, totul într-un
Pe câmpii oraculare amestec destul de nonşalant, liber, cerut de împrejurări
Vom fi grâu şi vom fi soare. şi în jarul inspiraţiei, care nu te lasă să alegi, ci te
* obligă la decizii rapide; rimele sunt somtuoase şi din
Între lună şi oglindă abundenţă, niciodată disonante, aşazate de mântuială.
Moartea nu ne mai colindă. Dacă azi am pune în cumpănă, pe o balanţă cu
* două braţe, greutatea lui Ion Gheorghe din Florica, un
Câtă vreme moare altu-n locul meu homeric, un făuritor de mituri, un ritualic, creatorul
Îmi trăiesc blestemul plusului de eu. unor stiluri dure, un modernist, pe de o parte, şi
gravitaţia lui Ion Roşioru din Mânzăleşti, un dionisiac,
Deconspirând reversul paginii, cartea este un stilist cu abuz de rafinamente pictate pe mătase
esenţială pentru înţelegerea poeziei lui Ion Roşioru, chinezească, un balcanic gnomic, în traista de călător
unde un anumit cinism şi o tentă de culoare apăsat cu sculele de cântăreţ, un modernist, pe de altă parte,
mizantropică, deocamdată ambele incipiente, se fac dincolo de orice aspect exterior al textului literar, sunt
presimţite, pentru ca să triumfe mai târziu, în marile sigur că vom ajunge la un fel de paritate. Da, îmi apar
cicluri, unde, la fel, multe poeme ar avea dreptul de în faţă, statuari, cei doi mari poeţi de azi. Mai ciudat
intrare în selecţia filozofului Peter Sloterdijk pentru este faptul că ambii sunt buzoieni, probabil rădăcinile
susţinerea demonstraţiilor din paradoxala şi lor coboară spre o comuniune, unde au suferit
înspăimântătoarea „Critica raţiunii cinice”. influenţe ale vulcanilor noroioşi, ale tezaurului de la
„Trecutul efectiv se pierde” antologhează 11 Pietroasele, ale migraţiilor tuturor seminţiilor
schaltiniene şi 49 de pantumuri, recolta scoasă între trecătoare şi, totuşi, ca iarba pârjolită de soare,
timp din caiete. Cum un pantum trebuie luat în nemuritoare.

26
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia!

Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinților,
În sama părinților,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te-nalță din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând!
Mihai EMINESCU De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
Doina De-i suna de două ori
Îți vin codrii-n ajutor,
De la Nistru pân-la Tisa De-i suna a treia oară
Tot românul plânsu-mi-s-a Toți dușmanii or să piară,
Că nu mai poate străbate Din hotară în hotară
De-atâta străinătate. Îndrăgi-i-ar ciorile
Din Hotin și pân-la Mare Și spânzurătorile!
Vin muscalii de-a călare, (Convorbiri Literare, XVII, 4, 1 iulie 1883)
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii Acad. Zoe DUMITRESCU BUŞULENGA
Au umplut omida cornii Căutătorul de Absolut!
Și străinul te tot paște
De nu te mai poți cunoaște;
Sus la munte, jos pe vale, Treptat ies la iveală legături pe care anevoie
Și-au făcut dușmanii cale, le-am fi descoperit din frânturile de informaţii
Din Sătmar pân- în Săcele oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul lui
Numai vaduri ca acele. Eminescu, unic în concertul politicianismului vremii,
Vai de biet român săracul, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al
Îndărăt tot dă ca racul, căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista
Nici îi merge, nici se-ndeamnă adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar
Nici îi este toamna toamnă, adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi
Nici e vară vara lui pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a
Și-i străin în țara lui. unor personaje malefice.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi *
Și s-așează pe la noi; Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a
Toate cântecele pier, impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Mihai
Zboară păsările toate Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută
De neagra străinătate. în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de
Numai umbra spinului sifilis şi alcoolic.
În ușa creștinului. Istoria sa reală este însă cu totul alta.
Își dezbracă țara sânul, Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate
Codru frate cu românul excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai
De săcure se tot pleacă ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un
Și izvoarele îi seacă militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi
Sărac în țară săracă!

27
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi
vizionar, un reformator. Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi
„Mihai Eminescu a fost declarat nebun şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului
internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare.
României urmărea să încheie un pact umilitor cu Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii
Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretențiile pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează
asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se
cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii,
la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi
proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance
de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în
dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă,
ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de
organizaţii independente, aflate în afara controlului internare forţată a lui Eminescu.
francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului
românesc şi de refacere a Daciei mari. De ce era atât de incomod Eminescu?

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Privită în acest context, nebunia lui Eminescu,
ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimen-
Acesta este mesajul pe care francmasonul şi siune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o
junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la
mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de În perioada care va urma se fac eforturi
cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia
ani. din România este sub control. Regina Elisabeta,
Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi
detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro- Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma
Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul
încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena. Aici,
Reputatul eminescolog, profesorul Nae Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru
Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese
internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită
tratat?, scrie Nae Georgescu. În primul rând, ca poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Judecând după măsurile luate împotriva
Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire
Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să
Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era
ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea membru activ în mai multe organizaţii care luptau
Ardealului, pentru drepturile românilor care erau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul
asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege),
în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care
Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti, în 1883. făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este
Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează de mirare că era constant urmărit atât de poliţie şi
primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-
tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi
Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la
diferite moduri la nivel cultural. Declararea Societatea Carpaţii.
nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.” La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-
petrec mai multe evenimente importante. Austro- ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea
Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de Carpaţii a ţinut, în 4 ale lunii în curs, o întrunire
48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost
trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă informat despre această întrunire [n.n - după toate
România cu războiul. La Bucureşti, au loc descinderi probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a
şi percheziţii simultane la sediile mai multor stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie
organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul,
şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu. Este a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de
închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul naţionalitate română, care frecventează instituţiile de

28
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi
să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale
Eminescu - sufletul poporului român
pentru a orienta opinia publică în direcţia unei
Dacii Mari.” Această notă a dus în final la
Poetul național Mihai Eminescu a fost al șap-
desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
telea copil al unei familii românești. Iată o frumoasă
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea pe Eminescu
legendă ce ne spune aceasta, de fapt, că zămislirea
cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare
unui copil înfățișează ceva din sufletele părinților către
pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod
lume și, mai ales, înfățișează bunătatea cu care Dum-
magistral în ziarul Timpul, pe care îl transformase în
nezeu creează copiii, uitându-se la ce este frumos și
cotidian naţional.
bun în părinți.
*
În această publicaţie demascase corupţia
„Pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petru
politicienilor români şi grasele comisioane pe care
umblau pe pământ sub chipul unor moșnegi gârbovi
aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate.
sprijiniți în toiag și cu sandale rupte, se întâmpla să
Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse
bată pe la ușile oamenilor la căderea nopții, iar de
României de puterile europene, în schimbul
multe ori erau izgoniți.
recunoaşterii Independenţei. În 1880, declanşase o
Odată i-a prins noaptea pe câmp și, odată cu
incitantă campanie de presă privind „chestiunea
ea, o ploaie care le-a udat veșmintele și i-a umplut de
dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri
noroi. Și tot rătăcind ei, numai într-un târziu, au ajuns
europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea
la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu
statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa
toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i
mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment
sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc,
naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În
întrebând cine bate. Și au răspuns:
sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie
– Oameni buni!
dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă,
articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a
unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn. El a
jurnalistului”, acesta era un protest la adresa
început să dea porunci, dar cu blândețe.
încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca
– Mario, ia mai pune niște vreascuri pe foc!
măsurile represive luate de guvernul Brătianu
Tudore, dă fuga la fântână după o doniță cu apă
împotriva jurnalistului Emil Galli.
proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Și le-au dat să se spele și să se șteargă cu
Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu
ștergare albe și i-au ospătat și i-au pus să doarmă
încă de la primele ore ale dimineţii
într-o odaie care mirosea a gutui și busuioc.
A doua zi dimineața, iar le-au dat să se spele,
Varianta cea mai des vehiculată despre cele
i-au ospătat, le-au pus și în traistă niște mere cum nu
petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În
mai văzuseră și le-au urat drum bun.
dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu
Cum au ieșit din sat, Sfântul Petru a început să se
noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se
roage la Dumnezeu:
certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă,
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că
Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele
tare ne-au primit frumos!
şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o
– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut
scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de
că nu erau nevoiași.
excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă,
– Fă ceva, fă să-și vadă măcar o dată sufletul.
pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun” – se duce
– Să-și vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
împreună cu Constantin Simţion, preşedintele
– Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa
Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu
cum vedem noi plopul acela, de acolo.
şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea
– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind
imediată a lui.
gânditor satul din vale.
Iar după o vreme, din neamul acela de oameni
s-a născut Mihai Eminescu.”

29
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Unde ni sînt visătorii?... Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o
boală,
de Alexandru VLAHUȚĂ Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Nu ştiu, e melancolia secolului care moare, Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare, Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte, Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte, Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire, Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire, Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale, Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale; Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate, Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate, Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite, A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite, Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată, Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată! Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară fructe istovite-n floare?... Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate, Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate, Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire, luptă
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire, În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine, Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine, Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute, Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute, Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic, Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?... trişti?
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune, Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate, Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate? Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde, Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde, Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă, Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă, Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală, Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Sub imensa şi eterna armonie generală?... Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten
gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aş mai aduce-aminte
Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea
sfinte!...

30
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

neamului uitat
Tatăl nostru...

Herghelia de lumină

Tristețea din lume se adună în frunze.
A mea agonizează în brațele acestei toamne hapsâne
ca o libelălă căzută prea devreme în cerul ca sticla.
Sunt ulii deasupra mea. Imenși, vicleni, gata să-mi
smulgă limba
și straiul cel port din străbuni. Pe prispa din suflet
încremenită într-o doină
îmi face semne duioase bunica. Mama toarce lacrimi
sub gutui.
Tata-i dus să învârtă pietrele în râu. Iară eu…
Mihaela AIONESEI mă dau de ceasul morții îngropând bănuții sorții în
cuvinte -
Pridvorul cu lacrimi necuvinte.

În partea asta ruptă de lume *
e altfel îmi spun. De-o parte case ochioase cu irizații Milă mi-i de biata talpă scrijelită ca o vită
albastre Milă mi-i de plânsul ierbii ce-a îndurat în van ocări
de cealaltă colibe înghesuite în pîntecul unui timp și-a răbdat să vadă în țeava puștii sângele
scorojit de amînări. Pe la ferestre îngenuncheat.
mușcate zîmbind îmi amintesc de mama Milă mi-i de codrul verde jefuit de atâtea ori de se văd
și parfumul ei nemaiîntîlnit. cum plâng puieții rămași orfani, cu trupul gol.
Toate mamele au un miros dumnezeiesc Milă mi-i de vietățile rătăcinde prin ruine
de lacrimi și rai fără să-și mai poată ascundă somnul, plânsul
de lut pe colinele străbune unde sapă întruna
și cireși înfloriți nemiloase gheare de smintiri străine
în crăpăturile din palmele bărbaților care le-au iubit. retezând din rădăcină sfânta noastră doină
Pe ulițe pustiul și din cînd în cînd lătratul unui cîine. sfântul nostru grai adunat ciorchine
Oamenii sunt ca un buchet de margarete dincolo de rai.
agățat la zăvorul unor uși încuiate.
Sunt rari dar buni de bătut ca icoanele în cui. Milă mi-i de păsări, ape..
Nu se plîng. N-au cui. N-au cum... dar mai milă mi-i de oameni
Le-au secat fîntînile de cînd copiii c-au orbit și au uitat când o țară
le-au plecat din bătătură și s-au rătăcit Tu le-ai dat!
pentru o bucată de pîine amară -
ca un ceai de pelin băut *
cu înghițituri mici mici... Ce arome! Ce culoare pe coline!
Cerul crește direct din ochii bufniței Au plecat la vânătoare și pictorii și poeții
sub care morții se odihnesc. să prindă în pana lor zvârcolirile flămânde
La adăpostul ierburilor oftează o flăcără. ale toamnei...Prea sfioasă. Stă lungită lângă apă
Aceeași de ieri, de azi și de mîine... cu-o sprânceană ridicată și privind în zarea mare
Prin ea se rostogolesc inimi munți-i spală sus pe creastă
cînd pe o parte cînd pe alta. unde-și face cerul cuib zămislind la foc de stele
Oamenii ăștia cu privire de prunci și din țâța lunii stearpă dulce dor de neam
au ridicat din dureri un turn de tine...Domnul meu cu cofe pline,
fără să cadă în genunchi. lasă-n lume să mai curgă mierea
În fiecare vineri prin el ca prin satele străbune
urcă si coboară îngîndurat să răsune
Dumnezeu, herghelia de lumină…

în timp ce la biserica dintre ruine
bătrînii satului spun în șoapta

31
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Dincolo

dincolo
e o lume cu pereţii
de aer
şi ferestre de cer,
e un tren care aleargă pe
două şine ce duc
spre nicăieri,
e un teatru
cu măşti de lumină
şi o scenă
pe care joacă actori din umbre
Ilie GORJAN albastre.
Cântec pe cerul inimii Dincolo
Cântec de-ai fi fost e o lume cu un nor
te-aş fi învăţat pe de rost de suflete
şi te-aş fi scris în cercuri de lumină,
pe cerul inimii mele. fără chip,
fără dorinţi şi
Aştept să-mi dai fără lacrimi.
muzica anilor tăi să mi-o aşez
lângă tăcerea clipelor de Dorm regii
taină.
Dorm regii în paturi de bronz
Cei care Cu mantii din lacrimi şi soare,
Coroanele-s stinse şi plâng
Cei care au strivit un cântec Lipsite de orice culoare.
Cu unghii din mereu rămasul fum,
Sunt tot atâtea aripi smulse Castele se sting în ţărână
Din prea firavul şi trecutul drum. Cu umbre pe lespezi de nor,
Albesc mucegaiuri în turnuri
Cei care au scris tăcutul semn Şi-n porţi de granit care mor.
Pe marginea apusului cu ochi de foc,
Sunt tot aceia ce pe-un pat de lemn Reci şi albastru dorm regii
Au scris cu sânge renegatul joc. În sicrie de fum, în castele cernite,
Sângele doarme şi el înverzit
Crengile-acelea ce ne-au fost soroc În perdele din lacrimi dospite.
S-au reaprins în poarta ultimului ceas,
Cu-acelaşi sânge din temutul troc Clepsidre de gheaţă se sting rămuros
S-au scris cuvintele din vraja ce-a rămas. Sub aripa timpului cernută din vreme,
Cresc clipele-n unghiuri de piatră
Copacii se sting Şi-aud şaua vieţii sub roată cum geme.
Se vor bate ţăruşii singuri
Este frig în ochii lumii
în hainele morţii,
în trena iubirii,
Este frig în ochii lumii
şi în apele de catifea ale
Și murdară marea-n port,
nopţii.
Tot mai înfloresc lăstunii
Deși cerul parcă-i mort.
Corbii îşi caută drumul
de sânge
Este frig și este ceață
prin aerul sec şi lemnos,
Chiar și-n poligon, sub deal,
copacii se sting lângă crucile vii,
Suntem reci și ne îngheață
lângă cerul de cretă,
Lacrimile pe Ardeal.
lângă puntea de lacrimi târzii,
sub mărul pietros.
Să visăm cum trecem munții

32
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Înc-o dată, înc-un rând, ai fi voit, cu albe flori de măr
Să uităm sudoarea frunții să tragi în ei, cum, din cireş, un tun...
Peste creste alergând.
Dar te-a cuprins boema ca un cântec,
S-avem degetu-apăsat care se pierde în amurgul mov,
Pe-un trăgaci fără păcate, precum harmonici, din duiosul pântec,
Și să curgă neîncetat balada Volgăi, despre Pugaciov!...
Armia, cât se mai poate! Scrisori şi Katia, Şura şi chiar mama,
îţi trimiteau - cuvinte murmurate -
Că de nu, vom fi prea morți iar tu plângeai, luându-le lor seama;
Să mai dăm atunci năvală, le trimiteai broboade înflorate...
Ne-or lega sub patru porți
Să dăm țării socoteală! Ce suflet bun, ca de mesteacăn lin,
prin care urcă sevele curate!...
De-ai fi ştiut că, peste ani, puţin,
de tine reazem voi avea-n Surpate!...

Te-ai dus, apoi, la Petersburg, să frângi,
cu cizme roşii, căzăceşti, podele;
să te scufunzi în doruri şi să strângi,
în braţe tari, fecioare subţirele.

America te răstigni pe cruce,
pe ,,Mirgorodul cel de fier”, urât;
simţeai că în spinare nu poţi duce
decât Rusia ta, ci nu un rât!

Iar dor te prinse de-arămii gruzine,
la Batumi şi Tiflis, dintr-o dată;
George VOICA de persiene,-n Baku, ─ dulci suspine;
de fraga gurii-n veci nesărutată...
Lui Serghei Esein, fratele meu
Întors pe Neva, Leningradul drag
Băiat frumos, cu părul de secară; mi te cuprinse-n braţe, ca pe-un sfânt;
cu ochii de albăstrele fumurii, Galina, blânda, îţi ieşi în prag,
mi-e dor de tine - o, cireaşă-amară! -; să moară,-apoi, pe propriu-ţi mormânt...
de-armonici de mesteceni, că nu vii
Un negru om te-ameninţa mereu,
să hoinărim prin crâşme moskovite, că în oglindă cu bastonu-ai dat,
cu chiote şi larmă, şi cu fete încât s-a speriat şi Dumnezeu,
ce se vindeau pe-o vodkă, darămite când sângele spre El ţi-ai revărsat...
pe-un basamak şi un sărut pe plete...
Şi pe pereţii văruiţi ai scris,
Se duse vremea-n care, la Riazani, la ,,Angleterre”, într-un hotel tăcut,
prin bălţi, desculţ, tu alergai - un drac -, cu sânge cald, ca floarea de cais:
pe când n-aveai în buzunar doi bani, ,,Să mori, nu-i nou, dar nici că te-ai născut!”...
ci doar în cap, viforniţe de mac... Am plâns acolo,-n Leningrad, văzând
hotelu-n care mi-a murit un frate,
Şi te-ai pornit spre Moskova, fierbinte, dar am simţit (şi mi-ai rămas în gând)
sărind, pe întuneric, printr-un geam; c-ai înviat la mine, la Surpate!...
doar luna dulce te privea, cuminte,
şi-arţarul, fluturându-ţi dintr-un ram...
Cum te priveau, prin lornioane, junii Octombrie
ce-ncondeiau cuvinte cu vopseli,
de parcă-n Moskova intrau păunii, M-aş vrea, în octombrie, dimineaţa, în mare,
când anii-ţi tineri explodau, rebeli... când soarele roşu, râzând, din valuri răsare,
Tu îi priveai şi îţi treceai prin păr
îngălbenite deşte de tutun; trecându-mi peste umeri, prin negrele-mi plete;

33
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

zicând, ştrengăreşte: ,,Frumoasă e marea, băiete!
De ani şi ani, doar o dorinţă, una, mai am:
Miroase a alge şi-a trupul tău în bronzuri turnat; prin ceaţa plutind, să-l văd pe tata la geam!
a lan de albăstrele, în ceruri, peste noi revărsat...”
Amurg de toamnă, la anii 70
*
Aud, departe, paşii iubitei, spre ţărmi grăbindu-se- Amurgul se-ngână cu frunze roş-aurii,
ntruna... în cireşii sălbatici, visând păpădii
Nu, nu sunt paşii ei, ci vine, rostogolindu-se, luna;
cu decolteu-n mici amfiteatre
se-aruncă, goală, alături de mine, de soare,-n talase; umbrite de gene lungi, Cleopatre,
sânii-i proaspeţi, a muguri de tei şi a smirnă miroase
de la Misir, Helliopolis, Memphís...
Soarele râde; luna se cuibăreşte între braţele mele Trece, desculţ, pe Calea Lactee,-un cais
Ce bine-i, în octombrie,-n zori, când încă, dimineaţa,
mai licăre stele; ce-şi scutură floarea pe umerii mei..
Ce aer proaspăt! Cămaşa la piept mi-o deschei!...
când încă mai freamătă-n tine globulele roşii
şi-auzi, în roua din cetini, cum cântă cocoşii!... Plămânii-mi se umplu de cercuri subţiri,
de orizonturi de rodii şi derbedei trandafiri!
Tata plângea! Pentru prima oară plângea!
Trec rândunici; cu aripa-i taie;
Februarie, noaptea, în ger, aburii grei, de locomotivă, trupul mi-e rană şi vâlvătaie!...
fierbinţi se-aruncau peste tatăl meu, răvăşit, în derivă...
Strig înspre cer: Te iubesc, toamnă frumoasă!
Plecam în armată,-n Ardeal, în Maramureş, la Sighet; Nu ştiu câte zile voi mai sta pe acasă!...
inima-n mine strânsă era de un crichet *
Dinspre fiorduri, aud cum mă strigă
rece şi vânăt, ca gerul, în viscol, de-afară... o luntre-ncărcată cu verde ferigă;
Singur intram în viaţă: pentru prima şi ultima oară!
aş vrea, în ea, mă legene,-adoarmă
* să uit de CAR-uri, de larmă;
Pornea locomotiva, şuierând haiduceşte;
tata plutea alături de tren, cum, prin ceaţă, un peşte; de scăldătoarea cuvintelor, flască,
în care m-aruncă atâţi gură-cască...
prin geamul pâclos încerca să treacă inima mea; *
prin aburii-n clocot, tata alerga şi plângea... Amurgul se-ngână cu cireşii sălbatici;
roşi frunze se-amestecă cu anii-mi zănatici:
Singurul lui fecior pleca, de acum, prin străini─
locomotivă năpustindu-se-n noapte peste garoafe şi prin măduvă-mi trec foetoane de gală,
crini! în care cântă cântăreaţa cea cheală!...

* Prieteni, scriitori cu mâna îi fac..
Ay, viaţă, ce-atât de cuminte Dumnezeu mi te-a dat, Ah, iată-l şi pe măscăriciul în frac!
de-ai fi fost pentru mine măcar o scândură verde, de
pat, O damă cu trenă roz pluteşte peste oraş
slobozind, pe catedrală, sânii-i vrăjmaşi!...
ori o boabă de rouă, mare cât o roată de TIR,
aş fi stat cu tine-n genunchi, până la umeri în al O, cum împroaşcă laptele-i cald, agurid,
leandrilor mir; ce curge pe tablă,-n burlane, şi pe crengi de molid!..

Dalila, amurgul îl mestecă-n sfârcuri;
poeme-aş fi scris cu tânăr sângele-mi crud, la ani 70, puterea ţi-e-n smârcuri ─
şuierul locomotivei acesteia să nu-l mai aud!... Să nu-l
mai aud!... amestec bizar de globule roşii şi nuferi;
să-l bei cu linguriţă de-argint şi să suferi...
Dar toate sunt duse, şi tata, de-acuma, *
când amintirile năvălesc peste mine, duium!... Amurg de toamnă târzie, de-acum;

34
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

tipografia îţi scoate-un ultim volum la culcare,
doar o seceră palidă de lună
de ,,Opera omnia”, cu poze color... în cuierul cerului.
Ai, suflete-al meu, vei fi călător!...
Va fi o dimineaţă
Ai, suflete-al meu, cândva de fecior!... desăvârşită!?

Aproape asfinţit

Şi eu şi tu ştim că
odată ajunşi
la marginea zilei
nu mai putem scrie,
cu gândul la ziua de mâine,
la ce-o să fie,
dacă va fi.

Ne împrumutăm
Emilia DĂNESCU unul altuia
amintirile.
Măicuţa mea Ne împărtăşim
tăcerile.
De ziua ta,
măicuţa mea cea bună, Şi ne dor îndepărtările
Dac-aş putea ce stau să vină
ţi-aş dărui încă într-un
pe-atâţia ani aproape asfinţit.
Şi o cuminte lună,
ofrandă dragostei Am strigat
ce o emani.
Am strigat către pădure,
De ziua ta, însă pădurea s-a întomnat
măicuţa mea cea dragă, dintr-odată.
îţi voi trimite-n zbor,
din depărtări, Am strigat către soare,
Un înger să te ocrotească, dar soarele s-a umbrit
iubirea mea întreagă cu un nor.
şi-mbrăţişarea mea
copilărească. Am strigat către mare,
însă marea a fugit
13 decembrie 2017 într-un ocean.
Bucureşti
Am strigat către Tine, Doamne,
iar Tu mi-ai răspuns de-ndată.
Mă ştiai?

Aşteptare Absenţa ta

Eu în nesfârşirea aşteptării În casa noastră din cândva,
unei dimineţi. Acum doar luna, prin perdea,
Pândeşte trist, iubirea mea,
Eu într-o închipuire caldă, Cât mi-e de grea absenţa ta!
vibrândă.
Păşind stingheră prin odăi
Eu în faţa oglinzii, Cu amintirile de ieri,
preamărindu-mi sufletul Te văd plecând spre nicăieri
în curând nefolositor... Cu fiinţa ta, cu ochii tăi.
Stelele au plecat demult Aici, acum te vreau din nou,

35
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Cu tot ce-mi este drag mereu,
Iar gura ta pe sânul meu
Să-mi sune-n inimă ecou.

Acasă la Neptun

Şuieratul prelung
al locomotivei,

Scâncetul flămând
al pescăruşilor, Passionaria STOICESCU
Croncănitul nelipsitului Către sus
corb de mare,
Aş fi nefericită să nu fi pus
Copiii alergându-şi umbrele în poeme acele muzici şi culori
prin grădina Casei Scriitorilor, cu care s-a contopit uneori
sufletul meu către sus...
Soarele răsărind în „Carmina Burana”
eternul balcon cu Orf cel bun de adâncit rana,
al dimineţilor de august. „Concertul de Aranjuez” pentru pansat,
Manuel de Falla înteţind focul iscat,
Astea toate la un loc Enescu, însufleţitor pentru scrum,
şi multe altele Rimski Korsakov purtându-l pe-al apelor drum,
le numesc simplu: Grieg, bun de spânzurat într-al lunii hallo,
„Acasă la Neptun”. ca să mă coboare-n arginturi Lalo...
De-aici, până la paftalele filigranate ale lui Klimt,
Acum, aici cel ce mi-a transformat porii
în ochi care simt
Sufletul tău mă umbreşte pentru jocul fără egal
Şi-mi e răcoare dinspre tine, de-a Marc Chagall
Surâsul tău mă înfloreşte cântând pe acoperişuri sau în zbor,
De-atâta dor, de-atâta bine. să-i respir pe Miro şi Kandinski multicolor,
să haicuiesc după Utamaro,
Spre cerul înstelat privesc gheişă contemporană,
În serile cu lună plină să sorb din Dali,
Şi dacă ochii-mi rătăcesc, să-mi aflu în Picasso hrană...
Ai tăi privirile-mi adună. Să fi luat măcar un pic de la fiecare
în numele iluziei scrisului,
De n-aş mai fi, de n-ai mai fi a hoţiei lui cinstite
Sub cerul ăsta poezie, sub îngăduitorul, orb soare...
Într-un poem ne-am regăsi,
Acum, aici, în veşnicie. În apărarea copacului

Dragă Blaise Pascal,
eu, trestia cugetătoare,
pe al vieţii mal,
(conform afirmaţiei tale)
îmi permit o negare:
„Omul este aşa de mare (zici tu),
încât măreţia lui reiese
şi din aceea că se ştie nenorocit.
Un copac nu se ştie nenorocit. (...)”

Stau sub un pin
şi te citesc/citez...
Ca-ntr-o biserică inhalez
răşina lui binemirositoare,

36
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

semnul cert al lacrimilor cu care, S.O.S. - gropi!
pentru că a fost lovit
şi-a astupat rănile, Nu bat câmpii...
ca să nu se mai simtă nenorocit... Îmi vin nechemaţi sub picioare,
cu buruieni sau ogoare
Să-ţi linişteşti rana în chihlimbar, şi pe muteşte
e semn de mare şi înalt cuget, Pământu-mi vorbeşte:
semn de har...
Îmbrăţişez pinul „N-ai făcut o gaură în albastrul hău
şi-i sărut scoarţa cu scrisul tău,
pentru comunul destin dar te-ai scuturat de ţărână
al nenorocirii, visând la pulberea stelelor,
pentru preaplinul simţirii la faţa neştiută din lună...
de trestie şi de pin...
Eu mă rup, mă scutur, mă frământ,
La ghenă casc din oboseală şi silă
găuri, gropi imense de milă
Un bărbat aruncând pentru OM, POM, ATOM,
în spatele blocului cu trecătorul lor zăcământ,
pomul gătit de Crăciun, cu lumea lor râcâitoare
bradul acum despuiat spurcându-mă,
de globuri şi beteală, otrăvindu-mă sub picioare,
ca o jalnică femeie goală, sub rădăcini şi bozii,
ca o-ndrăgostită neghioabă, sub cele mai infernale explozii,
care-a crezut în steaua-podoabă fără vreun scrupul,
pusă de el în vârf fără vreo teamă...
la vreme de sărbătoare...
Avertizarea mea nimeni
Vântul se chinuie să doboare, n-o ia în seamă!
dar uite, nu cad Cei primitivi în jungle sapă
câteva nuci poleite, câte-o minusculă groapă
nişte fructe nepotrivite şi se închină la ea
ajunse găteală în brad, cu credinţă -
pentru încă o soartă de pom înşelat... pasămite viaţa
într-o gropiţă a prins fiinţă...
Nucul, frunzişul lui des,
plin de rod, Cei avansaţi sapă
plin de nuci, galerii şi tunele
s-a trezit toamna perforându-mi trupul cu ele –
cu crengile, frunzele-n glod, frica lor, foamea lor,
bătut cu bâte şi furci lăcomia lor să încapă...
pentru-a fi jefuit,
vezi, Doamne, cules ...
Alături de mâini şi maşinării
Mincinoasă viaţă gândul însuşi sapă
în toamnă şi iarnă, de milenii, de ani şi luni,
pentru placul de-o clipă, în amărâtele circumvoluţiuni
pentru ce-i menit ale puţinilor zdraveni printre nebuni:
sărbătorii în pripă... „Cine sapă groapa altuia
Straniu declic! si(n)gur cade în ea...”
Un brad înşelat cu podoabe
rămas doar cu nuci poleite,
întâmpină la ghenă zorile albe La rând, în rând, pe rând,
fără să fi învăţat nimic. casc plictisit îngropând
vii şi morţi,
ferestre şi porţi...
A te naşte / a dispărea -
în groapa hămesită a lui „ a avea”,

37
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

a intra/ a ieşi - Sfinte Părinte,
în groapa comună a lui „a fi”, mi-e dragă ţărâna
verbe deloc auxiliare sub legământ deasupra nu sub,
pentru substantivul „Pământ”... şi apa, şi focul la fel,
doar cerul cu aer
Seninul tulbure mă rabdă sub el
să nu-i pot decât mulţumi.
Dar ce fac eu
chiar de nu se cuvine? Oricum, răul
Dau altfel de nume rămâne adjudecat de cei vii,
unor nume de şapte ori câte şapte
deja risipite în lume în vorbe, în fapte...
de Cine?
Le pipăi, le simt, le gust Fără aer de respirat
până devin una cu mine... şi lumină de băut şi mâncat,
viermii n-am să-i invidiez
pe-ntunericul cât cuprinde...
În cerul vast Pot să mă mânii oricât
există o fărâmă, de Nimicul care mă strânge de gât
doar o părere de senin cast, de când am crescut câte-un pic,
în care reaşez, să mă întorc în Nimic...
reloghez Cuvântul
atât cât mi-l cuprinde Trupul cu care am iubit,
şi-l reîntoarce gândul averea infimă pentru care
hrănit apos cu seva am ucis şi-am prădat,
de la Adam şi Eva... faima cu care-am trufit,
mi-au fost şi nu mi-au fost de folos –
viaţa m-a-mbrăcat la fel cu cei goi
Asta-mi reumple sufletul cu căptuşeală de moarte pe dos,
să-l risipesc pe tot – (straiul ei de când lumea împrumutat),
păcat că viaţa-i scurtă, iar ce-i de-mprumut, trebuie dat înapoi.
păcat c-atâta pot!
Din flacăra lumânării,
Spovedanie către duhovnicul absent Părinte Duhovnic învii,
Lui T.D. deşi foarte departe
De morţi, numai bine, aproape oricând
aminteşte-i cu bucurie... luminându-mi drumul şi sinele,
pentru că binele
Şi eu sunt un mort, rămâne adjudecat de cei vii.
mortul viu care scrie,
cum ucid ce-i în mine
plusul ăla prea viu
în ideea lui „încă”,
a lui „ încă să fiu”...

Şi cine-i „a fi”?
Un efemer legământ,
semn de apă, de aer,
de foc, de pământ
pentru clipă sau zi.

Răul rămâne adjudecat de cei vii,
de cei care au născocit
clipa, ziua şi anul,
să-i poată socoti Pictură de Dan Cioca
pe morţi cu toptanul...

38
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

doar când vă-nchinaţi
şi-n genunchi suiţi
pe Golgòte fiţi
cu olèu de sfinţi
la cei răstigniţi...

...Munţii mei
fraţii mei
de temei:
oi urca pe voi
să văd stele roi
oi urca pe voi
Adrian BOTEZ să văd şi Ziua
de-Apoi...
Doina poetului
Hristos şi cu Sfinţii
şi Pământ înflorit numa s-uit
şi Cer înflorit...: cuminţii
am privit cum eu Scripca-nstrùn
şi-am fugit pentru-un Cânt străbun...

frumosu-i frumos or plânge – or râde
la om sănătos ori m-or şi ucìde
la bătrân sfătos or râde – or plânge
şi la prunc sfios... Cântu-mi pe toţi frânge...
frumosu-i frumos
la stejarul gros ...Hristos stele plânge...
la bradul - Măria Sa ***
pururea-i Dumìnica... Arta banalului

cine-a vidè şi cunoaşte tot şovăim prin lumea-ntunecată
apoi acela – cu bună veste bănănăind pe drumuri cunoscute
pe toţi să-i împroaşte: de-am dispărea – nu este judecată
că de unde – este! iar de-am rămâne - nu se-observ volute...

iar cine-a vidè şi-o şti e-un aer de lehamite şi vrajă
împărat el s-o numì la Cer de mult nu se mai pune strajă
şi o luminà şi – bucuroşi – ne azvârlim singuri în mreajă
pân' Soarele-o stà cu sufletul scobit – un golf de plajă...
şi o tăinuì
pân' şi Luna nimic nu-i neceasar ori important:
s-o ivì.... să fie cât mai liniştit şi mai pedant
...cununaţi – necununaţi nimicul fie – el însuşi - ghid constant
Soarele şi Luna
fraţi... spre dispariţia supremă: spre neant...
...aşa ne-am calicit de-o veşnicie
...nu mă lăudaţi şi dispărem – hârtii la primărie...
şi nu mă hulìţi ***
pe cele hudìţi Porunci – Logofete!
ale Cerului
ale Hristului eram ascuns în tufiş – ascultând zguduirea
ale Mărului... de tropot şi chiot şi sfinte blesteme
e plină pădurea – în noapte – de firea
...şi nu mă cătaţi voivozilor noştri: simţim noi îndemne!
pe la Îngeri fraţi
şi nu mă cătaţi e plină pădurea de rime cumplite
pe la agăţaţi: lumină ca ziua – pustiu de ispite
de mine voi daţi
39
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

voievozii aflară bătaia de joc: curând – toţi câţi îşi lasă Plugul – pentru
pe marii călduţi trag în ţeapă – cu foc! Paloşul Plăţilor Drepte – cu totul riguros
Chitite - cu vârf şi-ndesat
„porunci – logofete - -s să zvârli reaua pană plătite – îşi vor confirma
şi zale şi paloş să scoată-a ta rană: Sfânt Meşteşugul!
cu Luptă se capătă Frunţi de Aramă ***
Spectacolul s-a terminat:
supuse nicicând: Sfânt Biciul - rău sfarmă...”
...şi Crist-Vânătorul poemelor slabe spectacolul prăpăstiilor
se-arată cu Craii – iar nu-n patru labe! s-a terminat: uite-aşa
*** i-a venit – deodată
rău – în plină
Privind pe fereatră scenă - şi - eroico-emfatic – pe
scânduri - a
privind pe fereatră sucombat
văd - deasupra DACO-VALAHIEI - cruguri schim-
bându-şi – cu grabă-nmiită (...noroc că - fraierii - biletul şi l-au
plimbarea – mersul şi achitat...)
sensul: o nefireasă şi înfierbântată
grabă – pe toţi – şi pe mine – mă mână - ne cine mai vrea să vadă
mână – spre luminoasa panorama deşertăciunilor – să ia
fulgerătoarea de demoni seama Lunilor: numai pe
treabă Lună - acolo – în simulacrele alea de
gropi şi oceane
se pare că Domnii şi vulcanice – paiaţe nude şi
Feţii Frumoşi – dar şi tiranice - se mai
Craii – după trecerea lor în înghit - chiar şi-n
rândul Arhanghelilor - nu-s lăsaţi – nicicum - de zilele noastre (fără apă fără
Crist a fi aer) - încă
trândavi – ci cumplit de aşa gogoşi – epopei de
harnic lucrează – cu negrăită senili - lăudăroşi
râvnă stăpână – grijind în altare - pentru moşi: Luna
Luminata Săptămână... străbună – strămoaşa
minciunilor şi a
fiece Duh de Voievod – scos - de îngeri - pe uşa din stricăciunilor de
faţă - nu se cap – furnizoarea
răsfaţă – ci ospìciilor – marèelor şi a
se-apucă de treabă – spre a-şi călăuzi şi serviciilor
re-ncălzi - până la sociale - de tot
incandescenţă - Neamul soiul!
său – scopit de mult prea indecenta n-aveţi decât să contactaţi
decenţă... - ...ofticoasa ramolit - satelitul pământului
prudenţă pământului singur - chinuit
de febre (istoriceşte şi cu
voievozii DACO-VALAHIEI ard cei mai harnici – în nădejde – răstignit pe
stelele lor: eu deja simt – în nări tenebre!) - şi – fără
sporul lor - de fierbinte a mai fi întrebat ori
şi de chiot prin realitate
ne-cuminte scurmat - să continuaţi a v-adora – în
creierii iluzorii
aşa că lepăd degrab' puroiul
Peana din mână – îmi pun cu tot
şartul - Şorţul – şi ...în niciun caz
deschid – îndat' - Covălia! zorii...în niciun caz – chiar sub
nas – buboiul...
curând – baroase şi oase de duşman ***
fărmate – îmi vor confirma
meseria

40
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Înţeleptul

a fi înţelept – înseamnă să-ţi ştergi – cu
guma – nervii – eroismul
epopeilor
amintirile... – ...şi să-ţi dai drumul
isteric – la
gură – rostind ceea ce – de fapt
n-ai aflat şi n-ai gândit
niciodată – decât (teribil de
tulbure şi-ngălat) - în
somn
Adriana TOMONI
dacă se potriveşte – cu ceva (nu importă
cu ce!) – ceea ce-ai
Ascuns într-un vers
zis – se va spune că eşti
înţelept – dacă
Ai plecat, lăsând ușa deschisă.
nu – te vei consola că
Am fugit să te ajung din urmă,
eşti doar
să-ți explic, dar n-am reușit să te prind.
filosof
Au trecut zile și nopți
și nu mai știam nimic despre tine.
înţeleptule – ridică-ţi
Te-am căutat pe toate străzile cetății,
prealăţitul şezut – care a prins
în locul acela, numai de noi știut,
între timp (cât ai sforăit
unde m-ai îmbrățișat întâia dată,
meditând...) – licheni – muşchi - tot
sus pe deal, unde-mi spuneai,
soiul de scoici
că, dacă întind puțin mâna, voi atinge luna.
suboceanice – care s-au ţinut
lipcă de tine – cu toţi
***
dinţii şi ghearele lor
În munți te-am căutat,
invizibile (cât ai
amintindu-mi cum îmi spuneai
moţăit în grota părăsirii de
că sunt floarea ta de colț.
lume – cu totul
Mi-am rănit gleznele, urcând stâncile.
insensibile!) – şi – pe dată – fără nicio
Înfloreau bujorii de munte în urma pașilor mei.
amânare – pe loc
Mestecenii și-au ridicat brațele spre cer a rugă,
dă-ţi foc!
să te găsesc,
***
și-au cheltuit toți bănuții de argint, să mă ajute.
Vulturii din înalturi, stăpâni peste zări,
și-au întins aripile să te găsească.
Plângea pădurea foșnindu-și frunzele,
vuietul se întindea în valuri de cântece de orgă.
Soarele trimitea raze țesute printre smaralde,
să-mi lumineze calea.

***
La ocean m-au dus pașii tristeții,
unde am fost cândva, împreună.
Pescărușii se tânguiau sfâșietor,
strigându-și iubirea.
Mi se părea că te văd ieșind
din spuma valurilor, ca pe un zeu,
ce-și părăsește celesta-i casă,
pentru o mare iubire.
Valurile strigau numele tău,
iar vântul, mângâindu-și strunele,
te chema și el.
Ochii perlelor mă priveau din culcușul lor
Biblioteca ”Rotonda valahă” sidefat,

41
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

suspicioase, desfăcându-și cu zgârcenie ***
ferestrele din scoici. În piața San Marco te-am căutat
Am trecut pe lângă localul acela, și la palat am fost, să întreb dogele de tine,
știi tu, unde am mâncat fructe de mare dar era plecat la o seară de bal.
și-am râs pe înfundate, că nu știam să le În toate picturile te zăream și treceai parcă,
desfacem dintr-o stampă în alta.
și am băut sangria. Tot același chelnăr cu barbă, Am băut o cană de cafea, de care-ți plăcea ție și
ca un lup de mare, servea, da,
mesele și scaunele erau tot într-o rână, așa zic și eu, că n-am băut cafea mai bună decât
cum să fie altfel, dacă strada este pe o stâncă. pe terasele de la Castello.
M-am urcat în turnul Campanile, să văd toată
*** Veneția
Desculță prin praful de pe drumul îngust, și-am poposit câteva minute pe podul Rialto,
din canionul trandafiriu, am umblat căutându-te. unde mai știi, m-ai sărutat
Am întrebat beduinii și nabateenii, și mi-ai promis că o să revenim.
dacă nu te-au întâlnit. În luciul uleios al apei, îți juca chipul,
În fiecare coloană de gresie corintică a Petrei legănat de bărcile ce purtau tinerii îndrăgostiți,
te zăream pe tine. perechi, perechi.
Am băut ceai aromat trăgându-mi sufletul, La Murano, tot un căluț a vrut să-mi facă din
privind, din înălțimea crenelurilor, sticlă.
caravanele cu mătăsuri din China, I-am spus, că mai am unul din anul trecut,
mirodenii din India și tămâie din Peninsula când am fost cu tine.
Arabiei. La Lido și la Burano, iar cu ambarcațiunea aceea
Auzeam tropotul copitelor cailor arabi am fost,
și răgetul cămilelor, în greul lor drum. pe care am așteptat-o jumătate de zi,
În jocul de lumini roz, roșii, portocalii sau bej, a până mateloții au ieșit din grevă.
canionului, Înghețata este la fel de bună și de scumpă.
îți deslușeam chipul parcă atât de aproape La Verona, aș fi vrut să te văd cățărându-te ca și
că te puteam atinge. Romeo pentru Julieta lui, pe zidul cu balconul.
Numele noastre, sunt tot acolo scrise, la intrare.
*** Același spectacol de operă juca la Arena Romană
Pe caldarâmul din Avila, Segovia și Toledo, și în urma doamnelor cu rochii de gală,
am călcat și am vorbit cu fiecare piatră în parte, pe micile străduțe, rămâneau aceleași parfumuri
cutreierând îngustele străduțe diafane,
cu case înalte, precum niște surori, pe care le-ai remarcat tu.
cu geamuri care parcă-și vorbeau. Te-am confundat cu un cântăreț din Nabucco.
Ciurosul de la colțurile de stradă, Corul sclavilor evrei m-a impresionat la fel de
m-a ispitit și de data aceasta, tare
porțiile de tapas sunt la fel de delicioase… și am plâns.
De pe zidul Avilei, te-am strigat în toate zările.
Mi-am împrospătat fața cu apă din apeductul Segoviei ***
și-am plâns. Am visat că te căutam și printre stele, în Carul
În orașul de sticlă, am sperat să fii, mare, străbătând întinderea de necuprins,
dar nu ți-am dat de urmă. pe drumuri poleite de lună.
În turnul Alcazarului m-am urcat, Perseidele dansau în mâna universului,
să-ți trimit mesaje, și nimic. pierzându-se ușor, una câte una.
Atunci, am urmat drumul pelerinilor spre câmpul Parcă pluteam cu tine pe nori pufoși de nea
cu stele, și îngerii ne chemau să ne dea lumină.
să mă rog Sfântului să mi te scoată în cale.
Scoica mi-a fost semn spre marea catedrală. ***
Mi-am ars hainele și-am devenit alt om de dragul tău. Prin ,,Anotimpurile” lui Vivaldi te-am căutat
Am crezut că te găsesc în rugăciune, și-am ascultat piesele lui Maradi,
în Sagrada Familia. sub ,,Clar de lună”, cum făceam altădat.
Ochii parcă-ți luceau în imensele vitralii, Strauss îmi place tot mai mult interpretat de
dar nu erai. Karajan,
indiferent de ce spui tu!
Când o să vii, o să stăm în fața șemineului
și o să ascultăm Ravel. Știu că-ți place.

42
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Dar nu foarte mult. O să ascultăm și rock, nu te învolburând apele.
supăra! Sarea mi se așază pe gene,
Am și-o sticlă de vin rose Alira și una de dantelând albe dureri.
Chateau Petrus. „- Ești prea mică!”,
Promit, să nu-l stric cu apă! îmi spune,
„- Nu ajungi nici până la
*** umărul meu stâng!”
Și Cronica Akashă mi s-a sugerat s-o cercetez, Întristată, pornesc iar de la A,
dar mi-a fost teamă. încercând să cresc.
Nu-i de joacă cu memoria universului! Mă împiedic în virgule, pun puncte, mă mir,
răsfoiesc bibliotecile alexandrine,
*** până adulmec șerpii de foc
În primii zori, m-am trezit singură, arzându-mi în ceafă…
cu rouă pe gene. Încerc să îi îmblânzesc,
Am luat cartea lăsată de tine pe noptieră dar simt cum mă mistuie.
și-am plâns până literele sau amestecat între ele. Alerg epuizată, sărac atlet de maraton,
Deodată, mi-ai întins brațele pline de litere spre C, D, E, să-ți duc vestea cunoașterii,
și mi-ai șters lacrimile de pe obraji. dar niciodată nu ajung la finalul alfabetului.
Erai ascuns într-un vers. Aș vrea să-mi crească aripi,
să fiu o învingătoare de dragul tău,
Picură dar urcușul, îmi zgârie gleznele și doare,
îmi sapă râuri pe chip
Picură și-acum, și-mi scutură argint din mesteceni pe bucle.
lacrimile lui Orfeu când plouă. Pe chipul bogat în ani,
Euridice, ochii copilului ascuns printre tristeți,
e-o pală de vânt fremătătoare, îți spun înlăcrimați, că nu vor să atingă
cu sufletul rupt în două. trufia umărului tău stâng.
Două emisfere, plângând, Cu un pas ce stă să treacă dincolo,
mereu, mereu, se caută, îți șoptesc plângând:
întregul să-mplinească „știu că nu știu nimic
în scurta viață omenească. și nici asta nu știu”.

Cresc Râsul tău

Simt desprinderea Din râsul tău,
din coasta Omului adormit, zburau păsări scăpate din colivii.
plânsul Evei amăgite, Un hulub ți se zbătea în carotidă,
părăsind Edenul cu bărbatul ei pe gâtul tău dăltuit ca o sculptură
și încep să cresc. de Michelangelo.
Pe Sara, soția credincioasă, Cuibul omoplatului tău,
o zăresc în clarobscurul visului adeneic l-a făcut tâmpla mea dreaptă,
și mai urc o treaptă. culcușul visurilor.
Vasul ales al Mariei, … și-am plâns de bucurie.
se varsă din femeie în femeie,
făcând-o Mamă. Ceasul
Aud glasul bunicii
ce mă aștepta la poarta lumii Ceasul s-a oprit,
de Sfântul Andrei, spunându-mi pe nume dar timpul totuși trece,
și mai adăugându-și un ram. se strecoară ca apa prin nisip.
În pântec mi-au crescut apoi, Mi-e frig,
semințele iubirii: Simona, Silvana… în mine-i din ce în ce mai rece,
ce urcă pe scara neamului, în cunoaștere. când macii ard și zorii
Cu trudă, se înalță arborele spre lumină sulițe în piept înfig.
Cuvintele unui Adam, mă biciuiesc Tu taci,
cu limbi de foc ce rănesc. ca ceasul aninat în grindă,
Ciocanul și nicovala, viața se duce fără rost,
trimit sunetele în largul mărilor. un chip cunoscut zăresc în oglindă,
Siajul lor, înalță nestăvilite talazuri, cineva, îmi zâmbește anost.

43
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Zborul libelulei cu gesturile lui aproape caligrafice,
blând dirijate.
Zborul libelulei rănește văzduhul, În palmele lui, curg râurile vieții,
Siajul lui furtuni va naște în oceane, bine înșiruite de Ziditorul.
Împrăștiat în patru zări ca fumul, Adesea, le văd în ,,expresia iubirii absolute”,
Tulbură și chipuri din icoane. în ruga plină de durere a lui Dürer.
Un domino ce năruie zidirea Le prind ușor în palmele mele
De frumuseți din visuri de copii, și-mi găsesc pacea.
Opaline voaluri acoperă sclipirea,
Picurând tristeți, în suflete pustii. Irizante chemări

Privirea lui Irizante chemări mă îndeamnă,
Să mă desprind din tainicul lut,
M-a fascinat privirea lui heraldică, În pântecul eternului mă cheamă,
de zeu. Uimită stau și glasu-i ascult.
Avea ochi de toamnă târzie, Scrisă mi-a fost toată viața,
cu mici sclipiri de licurici, Eu doar am urmat-o tăcând,
în minuscule smaralde. Semne mi-a pus… și ața,
Uneori se lăsau văluri, Pe mosor am înșirat-o, plângând.
ce-i pluteau o clipire, Am strâns din dinți când mă durea,
peste ochii lui blânzi. Zâmbind, că ,,viața e frumoasă”,
O adâncă tristețe îi tulbura orizontul Un înger tainic îmi șoptea:
și-i lumina trăirea. ,,Mai este încă pân-acasă”.
Din adâncuri, pesemne, un demon
îi măcina liniștea, Cobori
alteori, un fulger scăpăra,
ce sfâșia văzduhul Cobori, fiindcă eu nu mă pot înălța,
cu mii de întrebări. Este-a nobleței aleasă ziditură,
La întâlnirea privirilor, De la păsări încerc a învăța
cât un fâlfâit de aripă, A zborului urzită țesătură.
chipul i se vălurea, Fiecare piatră-mi este treaptă,
zorii de zi îi inundau ochii Când mâna mi se-ntinde uneori,
cu o salbă de raze încărcate Priveliști nevisate ne așteaptă
de taine. Dacă fruntea-mi se lovește de nori.
Un roi de fluturi se zbăteau în irișii lui și-apoi,
pleoapele închideau prea repede, Poeții
eternitatea noastră de-o clipă.
Adună poeții toată tristețea lumii,
Mâinile O cern prin suflare rănindu-se tăcuți,
Împovărați de neputința humii,
Îmi simt tâmplele Durerea o duc, la tâmple, cărunți.
în mâinile lui frumos modelate, În creuzete de suflete ei nasc lumină,
ca niște frunze de ficuși, Din lacrimile lor ascunse în pumni,
aidoma mâinilor lui David Frumosului mereu se închină,
sculptate de Michelangelo. Flăcări aprind din stinșii tăciuni.
Expresive, cu degete lungi, Neosteniți de aleasa povară,
îmi mângâie în nopți Punând aripi cuvintelor cerești,
zborul sprâncenelor, Răstignindu-se a mia oară,
îmi ating ușor buzele Poeții-nșiruie a lumii povești.
și-mi cheamă șoaptele dorite. Cu mâinile arzând întind lumină,
Doar filele de carte Singuri, pe drumul lor ales,
le-au mai simțit atingerea diafană O lacrimă le curge fără vină,
și clapele pianului, Dăruind, pe ei se dăruiesc.
cu o măiastră virtuozitate,
interpretând ,,Tarantella”.
Și, totuși, atât de puternice,
că mă înalță la ceruri.
Uneori, parcă-și scrie gândurile

44
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

pecețile zilei
topite la soare…

Ecouri de imnuri
în faguri de vară
scriu file de Râmnic
în cronici de Țară
și Râmnicul are-n
culori neperechi
zid nou ridicat
lângă zidul cel vechi…

Felix SIMA Păduri stăpânite
din veac de moșneni…
Imn Oltului mai jos - Inăteștii,
livezi și poeni…
Tu, Oltule,-n murmur și-ici, în Zăvoi,
de ape când treci, pe catrag: Tricolor!
adună-ți oltenii La Trecut: Amintiri!
din munți și poteci La Prezent: Viitor!
la zidul pictat
în culori neperechi…
zid nou ridicat
lângă zidul cel vechi…

De-aici, din Zăvoiul
ce este tot viu,
când trece spre munte
un cal auriu,
El, Mircea Bătrânul
mai țese hotare
din nuci și din tei,
către Marea cea Mare…

La Olt e moșia
întinsă a Lui
trecută-n hrisoave
cu Psalmi, Alelui…
Angelina NĂDEJDE
mai jos e Troianu,
mai jos Buridava… Suflet dezacordat
trăit-a în toate
Speranța și Slava! Dezacordat eşti suflete precum o vechitură,
Un trist pian abandonat, ce-n aspre nopţi îndură
Au scris, pe genunchi, Muţenii lungi, făr’ de sfârşit, cu-nţepenite clape,
priceasne – haiduci Singurătăţi prin partituri, în zorile mioape.
cu pană de corb
pe aripi de cuci Pedala viselor ce ieri era făr’ de oprire,
în cartea străveche, A ruginit necruţător de-atâta neclintire,
pe frunză amară, Claviatura a murit pe veci nemângâiată
cu sânge de vultur, Şi, Doamne, cum era cândva, în cântec sărutată!
pe oase de țară.
În simfonii cu primăveri şi valsuri cadenţate,
Mai sus e Capela Purtai lumina ca stindard, prin vremuri pastelate,
cu Bour de Piatră, Un zbor nefrânt, de întrebări, fără să ştii hotarul,
sub ea, Ivireanul Erai, prin tot ce dăruiai, şi jertfa, şi altarul.
ne-aduce la vatră
iar Pann, din Proverbe Azi, te-au uitat dezacordat şi nu ai trebuinţă,
adună-n izvoare Şi ai tăcerea ca mormânt prin ploaia de căinţă,

45
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Şi cât ai vrea încă să cânţi şi-acum valsul iubirii, Îmbătrânim, frumoasă doamnă,
Dar corzile s-au frânt, pe rând, în clipa neiubirii. Singurătăţi în cuib de cuci,
Ne-aşteaptă iarba de sub cruci,
Clipe de viaţă Să odihnim în ea trăiri,
Din lada plină cu-amintiri.
Sunt clipe când te iubesc Dar sufletelor noastre-acum
atât de mult Le cresc lăstari pe scurtul drum.
încât, Sunt înfloriți ca-n primăvară
dacă te-aş săruta Iar peste tot ne împresoară
ţi-aş lăsa sufletul Parfumul clipelor în doi
pe buze. Din vraja vieţii ca un roi.
Sunt clipe cu dor Şi te iubesc, iubită doamnă,
şi clipe Magnolie-nflorită-n toamnă!
ce dor
cât o eternitate. Mamă, file de carte
Sunt clipe când îmi simt durerea
umblând prin măduvă Plâng răsăriturile pe umerii tăi, mamă!
şi cerşesc sunt din ce în ce mai puţine…
un transplant Aplecată sub povara anilor grei, duci în spate crucea,
de bucurie. precum Iisus... pentru alţii;
Iubesc clipa din ce în ce mai grea, făcută din esenţă de trăiri,
întâlnirii cu tine. mustind în seva lacrimilor tale.
Cred că ne-a fost dat Amfora din lut sfânt ai purtat în tine firul vieţii
să ne fim clipe, fără să te întrebe cineva dacă vrei.
unul altuia. Ţi s-a dat şi atât.
Casă ţi-au fost durerile de tot felul;
Îmbătrânim, frumoasă doamnă pe zidurile ei au crescut grijile ca o iederă
împânzind sufletul şi trupul.
Îmbătrânim, frumoasă doamnă, Te-au încorsetat lăsând nevindecabile cicatrici.
Eu sprijin anii mei de tine Intactă e doar lumina sufletului tău
Ca de un munte de lumină. răsfrântă în ochi ca doi licurici;
Tu-i porţi... iar umerii tăi mici, infinită în timp şi spaţiu e pretutindeni cu noi.
Atât de firavi, de novici, Acum, pari o floare de câmp uscată
Ca doi călugări puşi să-ndure pusă în vasul ciobit din odaia cea mare.
Canonul lor în rugăciune, Fragilizându-te, scuturi petalele,
Îmi ţin tristeţile de-o viaţă Așteptând, împăcată cu Dumnezeu,
Şi zile fără de speranţă, trecerea între file de carte.
Când, rătăcind cărări prin ploi
Tu mă chemai să fim iar doi. În nopţi de sânzâiene
Luai în spate din poveri
Şi le-ngropai în primăveri. Se prind în joc fecioare despletite
Iar ceru-ntreg se scaldă în lumină,
Îmbătrânim, frumoasă doamnă, Pe fruntea lunii, saltă-nlănţuite
Dar cu atâta drag îţi duc Umbre de foc – pământului se-nchină.
Al neputinţei tăvălug
Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare Poartă cununi din flori, de sânzâiene,
Plăpândul trup, precum o floare... Şi-n dans străvechi cu soarele conspiră
Ţi l-aş purta spre infinit, Să stea ascuns, cât “apa de la stele”
Numai să ştii cât te-am iubit. Va stinge arsuri ce trupuri mistuiră.
Îngenuncheat pân' la pământ
E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt, Merg în alai, se-opresc pe la răscruci,
Tivit cu slăbiciuni șuvoi, Imploră-n cânt – rod bun fertilităţii,
De multe ori şi cu nevoi, E vremea când în amuţit de cuci
Ai cicatrici şi urme-adânci, Mirese cer cununi divinităţii.
Lăsate de dureri şi prunci.
Dar şi aşa, vei fi mereu, Transfigurat, pământu-n loc tresare,
Mireasa sufletului meu. Îngeri la braţ cu cerul, prin poiene,

46
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Par două lumi – firească împreunare fântâna își leagănă ciutura
Şi taina lor din nopţi de sânzâiene. agățată de cer,
Sufletul meu din flori de ape –
Sufletul ca o vioară jocul vieții
Ce se tânguie în noapte în aurul lanului…
Căci artistul ce odată
Blând o mângâia cu-arcuşul, Desculță printre maci
A uitat-o în cutie,
Tristă şi dezacordată. sărut umbra
Vrea vioara azi să cânte, plecării tale
Să vibreze, să răsune, în lanul infinitului
Patimă să pună-n cântec
Dor de dragoste, de jale, sub umbra de lotus
Armonie şi visare. s-au culcat amintirile
Nu-şi găseşte azi artistul obosite de-atâta reluare
Timp să-i cânte iar în strune.
Şi atunci, vioara veche, în căutarea sinelui
Stă uitată, necântată, joc alba-neagra
Plâns de pasăre ciudată. cu zarurile destinului
Totu-i pustiit în mine,
Cânt de jale fără tine. Aștept vindecarea

Mă doare timpul tăvălit peste mine,
Mă doare bucuria care nu mai vine.

Mă doare speranța pierdută pe drum,
Mă doare iubirea făcută scrum.

Mă doare veninul din zâmbetul tău,
Mă doare vorbirea cu sensul cel rău.

Mă doare lucirea din ochiul sașiu,
Mă doare neștiința de sunt mort sau viu.

Mă doare ziua pe care-o trăiesc -
Marilena CAPȘA Aștept luminarea Tatălui Ceresc!

În lanuri Aștept iertarea nespuselor păcate.
Aștept vindecarea, dacă se mai poate…
Amețite de dansul
etern al gâzelor, Dă-mi o șansă, omule
razele se împletesc
cu spicele de grâu dă-mi o șansă, domnule cu fular roșu,
spălate în zori de rouă – eu te aștept
lacrimi ale timpului în sunet de fanfară
în fuga cailor sălbatici. și miros de tuberoză
O ciocârlie înalță imnuri culcată
de slavă soarelui, pe foile timpului răbdător;
bucurând iia cu altițe dă-mi o șansă, domnule cu fular alb,
ce tresare mângâiată eu te aștept
de atingerea vicleană la căderea amurgului
a vântului. în noaptea dansului
Roșind de plăcere, în pijamale
macii în lanuri pe sofale
sărută privirea lacomă de mătase alunecoasă;
a secerătorului dă-mi o șansă, domnule cu fular verde,
cu păgâne vise. eu te aștept,
În zare, floare a soarelui nerotită,

47
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

să-mi mângâi petalele nesărutate
de roua dimineții;
pleoapa ochiului stâng se zbate –
frântă aripă de fluture în zbor
pierdut printre gene,
ochean căprui ce lăcrimează
obosit
de prea multă așteptare;
dă-mi o șansă, omule!

Amurg

gândul ofilit de dor Marius CĂRBUNESCU
așteaptă
ultima zvâcnire Nostalgii efemere
a bucuriei Atâtea gânduri fără rost m-apasă,
de a te îmbrățișa Înăbușind durerea dintr-un vis,
pe malul mării Încât lumina-ți ochilor imensă
în cântec de lebădă, S-a stins pe dată-ntr-un abis.
în amurg cu sălcii
ruginii… Aș fi dorit să-mi amintesc de tine
În zilele ce-mi sunt un lung calvar.
Lumina Da, zile care mă-mpresoară iar
Și nu mai pot să mă retrag în mine.
fulger în oglinda nopții
cu gust Căci gândul meu, privindu-te o clipă
de zmeură coaptă Ca pe-o minune-ascunsă în Olimp,
luminează Sfântul Mormânt Îmi leagă lacrima pe-un fir de apă,
unde șoptește dulce viața Întinerind coloana altui timp.
curățată
de păcatele Ș-atat de-aproape și așa departe,
nespuse Invoc Eladei dalta lui Lisip
salvând sămânța de lumină Și implicit prilejul de-a străbate
din noi Spre înălțimi un templu de nisip.

Vioara lui Paganini Paşi în doi
Purtaţi de-o mistică plutire
beat de fericire Pe-un ţărm ce nu ne-a fost ştiut,
aerul țâșnește Am renăscut din fericire
în cercuri concentrice Şi am cuprins cu-a ta privire
prin noaptea cântărilor Puterea caldului sărut.
violacee Și am păstrat în amintire
sfințite de corzile rupte Fior de-amor necunoscut…
ale viorii lui Paganini
virtuozul Prin freamătul adânc ce-aşterne
cel culcat lângă chiparoșii Sub paşii noştri flori de tei,
vrăjiți În noaptea cu puteri divine,
de sfânta lună Căldura mâinii tale fine
în delirul iubirii – Alină mersul pe alei.
sabie a destinului infernal
Îngemănaţi ca doi romantici
Prin lumea plină de nevoi,
Gustând din taina celor veşnici,
Din lira pajilor destoinici
Noi rupem viaţa, doi cu doi;
Sorbind din cupa celor veșnici
Din taina unor zei minoici.

48
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

de vremea tătarilor
a aprins focuri mari și a vrut
să fugă-n pădurile neamului
dar ele fuseseră tăiate de nemți, de arabi
de toți pirații, mai blonzi, ori mai negri
mai grași ori mai slabi
și n-am avut unde fugire
ne-am tot dus în țările mari
cerșetori și curve, căpșunari
n-am mai avut unde ne-ntoarce
Dragii mei, ursitele nației mele,
au fost doar întunecatele Parce
Nicolae Dan FRUNTELATĂ
Cântul doi
Scurt tratat de istorie contemporană
O, i-am văzut în timpul vieții mele
Dacă ar fi să mă îmbolnăvesc pe frumoșii prinți ai cuvântului
de uitare pe cântăreții cei mari din Valahia
rog, dragii mei, să fiu tratat scurt din Pretutindenaria, din lumea
de istoria contemporană care s-a dus pe apa memoriei,
pe care am trăit-o ca un cap de locuitor pe însetații de mirajul gloriei
poate ceva mai treaz decât altele Pe Nichita cel blond, pe Labiș cel brun,
oricum, mai român, decât pe Amza din Sudul nebun,
cei care stau cu laba pe pântecul plin pe Fane Iordache, pe Fănuș, pe Dinică,
când se cântă deșteptarea, pe femeile de iubit ca niște icoane,
cântecul acela vechi și considerat azi leopoldine, marii și ioane
un cântec de mahmureală, de ciorbă de burtă, Am trecut grăbiți, în Rusia veche
de mititei fumegând, de voturi date i-am căutat lui Vâsoțki pereche
în duminicile orbilor n-am găsit alta decât pe Marina,
În timpul tratatului scurt voi vedea floarea Parisului, boala, divina
scene din viața celor două veacuri în care Apoi am intrat în lumea amară
străjerii lui Carol, Regele Carol, cântau a Sudamericii ca o povară
imnuri ce au devenit tot mai verzi în lumea Orbului Sfânt, a Columbianului
și le-au trecut apoi în cazaciocul a tuturor celor din dunga Oceanului
bolșevicilor de strânsură Lumea mea e atât de plină de poveste
cu Lenin și Stalin în gură că nu mai încape nicio veste
Pe urmă ai noștri, precum coniferele decât o rimă totală a visului
au naționalizat toate averile în poarta de la Firenze, a Paradisului
ne-a lovit un vânt și i-am spus Ghiță
altuia Nicu și doamna Lenuța Cântul trei
noi, ca niște maimuțe indigene,
pe crengile timpului ne-am tot dat huța Domnul profesor Santiago Carillo,
Și, deodată, am căzut în democrație cu ochelari,
ca niște blinele rusești în farfurie asediat de marineri americani și mercenari,
călărite de hotdogi fierbinți Noriega, mafiotul panam
Doamne, atunci am uitat de părinți asediat de vecinii din marele neam,
ne-am urât tot trecutul și gloria Saddam, ucis ca un câine în șanț
ne-am făcut de două parale istoria de cruciații petrolului oriental
am scos în față golanii, nebunul Gaddafi, colonelul
hoții au devenit băieți deștepți care venea la conferințe de presă
din fier vechi, din petrol vechi, din aur vechi ca beduinii, călare pe cal
din fabrici vechi, din tot ce era târându-se prin Cartea Verde a Islamului
un morman de fiare vechi – ca un vierme strivit de tancuri Tiger
cum spunea un derbedeu fără fără gât urlându-și blestemele neamului
și fără credință, oameni-bombă vor cădea din cer
Foaie verde, mult mi-e silă peste toate turnurile gemene
Pe golani să-i văd în vilă vor năvăli camioane ucigașe
Țara mea și-a adus aminte în piețele veacului sătul

49
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

apoi va lovi un fulger afgan și copiii
noștri se vor întoarce acasă din Kabul
în sicrie învelite în steagul străin
se vor naște călăi noi, vor învia șerpi retezați
vor așeza la temelia lumii trotil
guri flămânde vor striga din nou
Kim-jong-il, Kim-jong-il, Kim-jong-il
și o trompetă îi va răspunde din Vestul
căruia îi aparține tot restul
Vrem un zid împotriva istoriei!
Proștilor, nu se va mai naște Marele Zid
mongolii sunt în sângele nostru Claudia VOICULESCU
ca o nouă credință, ca noul partid,
care va face ordinea veșnică, htonică
în era genocidelor, în era atomică! Se-aude un ecou prelung
Cântul Patru, undeva în Est Se-aude un ecou prelung,
Parcă venit din altă lume...
Aș fi spus că nu-mi pasă de voi Strigat, din timpi uitaţi, de-un ciung,
atâta timp cât am pâine pe masă Clar se-aude al meu nume.
cât mi se joacă fiii pe străzi
cât mai pot să mă-ntorc seara acasă Ca-n noapte, temător, străpung,
dar tornada a ajuns și la mine în vis C-un cal schilod, poteci de brume;
mi-a sărăcit limba, mi-a făcut țăndări istoria Se-aude un ecou prelung,
m-a făcut să trăiesc întâmplări de coșmar Parcă venit din altă lume...
Estul meu blând, bleg uneori, mioritic
s-a contaminat de virusul scitic La porţi străine, îndelung,
apăs pe blestematul buton al televizorului Tot bat şi-s urmărit de ciume;
din sufrageria prezentului și viitorului La casa mamei mai ajung
văd comploturi și trădări fioroase Regrete, încercând, postume...
frigul pătrunde fraged în oase
în ziua de Sfânt Crăciun, când ne strângeam neamul Se-aude un ecou prelung...
când veneau colindători să ne ureze geamul,
văd o cazarmă neagră și doi bătrâni
prăbușiți în genunchi, plini de gloanțe Aş mai fi vrut să mă fi-ntors
ca niște câini turbați, ca niște câini
Ș-am fi putut să fim în rândul lumii iar Aş mai fi vrut să mă fi-ntors
de i-am fi judecat întru dreptate Pe-un drum ce-„atunci” m-a ispitit...
i-am fi lăsat să moară-n boala lor Dar unde, Doamne, m-am grăbit
și în lor firească răutate Şi-am rupt al Parcelor fir tors?
ca alții, estici, foști prieteni și vecini
de ce volgarii-au fost mai milostivi Acum e drumul fulguit
de ce polacii-au înțeles mai drept Şi calul mi-e de vlagă stors...
de ce răsăritenii nemți, de ce hungarii, Aş mai fi vrut să mă fi-ntors
slovacii, cehii-au inimă în piept? Pe-un drum ce-atunci m-a ispitit...
Mă doare-acel Crăciun, mă simt părtaș
la dimineața crudă din orașul Dar dacă, totuşi, reîntors,
plin de biserici și de Dumnezei, Nu mai găsesc ce am iubit
când am fost martor, n-am murit de silă Şi-aşteaptă doar pallida mors
când i-am văzut căzând, cântând, ehei! Sub semn de zodie-mpietrit?
Istoria e-o curvă, dragii mei, Aş mai fi vrut să mă fi-ntors...
și nimeni, nimeni, astăzi nu mai are
rușinea și presentimentul ei ...

50
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Parcă-am trecut printr-un tunel... În spate, nişte bolovani...

Parcă-am trecut printr-un tunel În spate, nişte bolovani
C-un car de humă tras de mine; Îi tot duc mergând ca-n ceaţă;
Eram, oho, un tinerel Dar când s-au adunat ceşti ani
În cap c-un zumzet de albine... Punând vama fortăreaţă?

Vroiam s-ajung la un castel Îi simt din ce în ce duşmani
Cu-ntortocheate serpentine... – Şi m-avură ca o soaţă! –
Parc-am trecut printr-un tunel În spate, nişte bolovani
C-un car de humă tras de mine... Îi tot duc mergând ca-n ceaţă...

La capăt de tunel, mişel, Erau cândva mândri cârlani,
Nu m-aşteptau deloc festine Viaţa mea – dulce fâneaţă –
Ci-un ghiuj părând Mefistofel Iar azi ei muşcă – chiţorani –
Ce m-a-nţepat c-un mărăcine... Fără milă, din paiaţă...

Parc-am trecut printr-un tunel... În spate, nişte bolovani...

Departe de-acest tărăboi Eu, tot pe-un drum ce m-a pierdut...

O, ţărmuri cu nisipuri calde Eu, tot pe-un drum ce m-a pierdut
Cât aş mai vrea s-ajung la voi! Mai merg ca-n noaptea cea adâncă,
Valul ce vine să vă scalde Şi am plătit chiar un tribut
Să-mi spele trupul de noroi... Oh, crunt lovindu-mă de-o stâncă...

Venind iar valuri, ca în falde, Amară licoare-am băut
Să-mi ia gândirile ’napoi... – Şi mi-o dădea uşor o ţâncă –
O, ţărmuri cu nisipuri calde, Eu, tot pe-un drum ce m-a pierdut,
Cât aş mai vrea s-ajung la voi! Mai merg ca-n noaptea cea adâncă...

Duse-n adânc, vor fi smaralde... Un demon ce m-a petrecut
Al apelor mare puhoi, Mă mai colindă încă, încă,
Cuvintele-mi or să le scalde, Deşi ca-n sită a cernut
Departe,-n neştiut şuvoi... Viaţa din care el mănâncă...

O, ţărmuri cu nisipuri calde!... Eu, tot pe-un drum ce m-a pierdut...

Un deal, ca pe-o Gòlgotă-l sui... Mereu sub steaua azurie...

Un deal, ca pe-o Gòlgotă-l sui... Parcă mă mână o beţie
– Dincolo, ce se ascunde? – Să mai trăiesc cheltuitor
În spate, crucea nimănui Stăpân deplin pe veşnicie
Cerne rănile imunde... Şi peste tot biruitor

În somn, e gustul amărui, Să nu plătesc la zarafie
Mă trec timpii în secunde... Dobândă pentru niciun dor.
Un deal, ca pe-o Gòlgotă-l sui Parcă mă mână o beţie
– Dincolo, ce se ascunde? – Să mai trăiesc cheltuitor...

Ard mărăcini în vechi căţui, Mereu sub steaua azurie,
Bezna parcă mă pătrunde Să uit de cel uzurpator
Iar cuiele-n sipet le-ncui Ce-ar picura zădărnicie
Să uit rănile profunde... În timpul mult prea zoritor

Un deal, ca pe-o Gòlgotă-l sui... Parcă mă mână o beţie...

51
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Cai nărăvaşi, cu trap prelung... Pallida mors egal vine la toţi

Cai nărăvaşi, cu trap prelung Pallida mors egal vine la toţi
Mă tot purtară înainte, Bătând cu piciorul în uşă;
Sub cer senin cu stea fierbinte Bogat de eşti sau din neamul de hoţi
În aventuri de nibelung. Brăţara ţi-o prinde-n cătuşă...

Muşcată însă de-un rău dinte, Oricât de departe-ai vrea să înoţi,
Învinsă, nu credeam s-ajung... Chemat de o selfă ghiduşă,
Cai nărăvaşi, cu trap prelung, Pallida mors egal vine la toţi,
Mă tot purtară înainte... Bătând cu piciorul în uşă...

Trebuia să iau aminte Şi-oricât de sus neînvins te cocoţi
Inima neagră eu s-o străpung Şi-ţi pare că soarta-i ghiduşă
Cât nu suna cornul a lung Iar tu poţi cumpăra totul pe zloţi
Şi nu trădaseră cuvinte... Uitând de vechea cărăuşă,

Cai nărăvaşi, cu trap prelung... Pallida mors egal vine vine la toţi...

Sub torţe
Cum coboară, vai, în noapte!
Sub torţe merg în ritualul
Cum coboară, vai, în noapte, Unui trib sălbatic care geme...
Tot ce fu în zi ardent! Şi cum îl plânge pe Patrocle calul!
Vorba scade şi ea-n şoapte Eu uitată fi-voi şi de vreme...
Când fui, Doamne, inocent?

Trecui, oare, cercul şapte? În destrămat...
Când m-a dus viaţa-n torent?
Vai, când coborî în noapte, Doar în eter,
Tot ce fu în zi ardent? Deasupra zărilor,
Timpul mirărilor
Ieri, erau fructele coapte, E grănicer...
Drumul nu-l călcam atent, După îndemn
Mă-ndruma Calea de lapte Pe toate sparge-le
Când eram prea imprudent Şi du-le-n largele
Braţe de semn...
Cum coboară, vai, în noapte! Ca-n alte dăţi
Numai cuprinsele,
Mereu desprinsele
Pe-arama mâhnirii, altoi... Prejudecăţi...
Vreun soliloc
Mă cheamă undeva-napoi Strânge risipele
Ca pe-un copil ce-a rătăcit Printre tulipele
Doar glasul mamei dintre ploi Arzând ca-n foc...
Ca dintr-un dor închipuit. Adormitor
Parfum - desfoiere
Duc plânsul ţărânii şuvoi De flori efemere
Spre un tărâm mărturisit Curge-n fuior.
Ce cheamă undeva-napoi Şi în brocat
Pe-acel copil ce-a rătăcit... Rod molii repede...
Se şterge-o lespede
Pe-arama mâhnirii, altoi, În destrămat...
Se prinde viu şi osândit...
Purta-voi noul cămăşoi
În anotimpul desfrunzit

Ce cheamă undeva-napoi?...

52
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Cine?

Cine mai mă duce de mână
Cu o găleată la fântână?
Cine mai m-aşteaptă-n poartă
Să-mi ia găleata de toartă?
Şi la icoane cine se-nchină
Când m-aşez seara la cină
La masa ce-i în colţuri roasă
Pe care-am pus o pâine aburoasă?
Cine s-o rupă, s-o-mpartă la toţi
Cei aşezaţi: copii şi nepoţi? George BACIU
Şi cui să-i mai spun sărut-mâna
Dacă pe-ai mei i-a-nghiţit ţărâna? În dimineaţa aceea
.....................................................
Poarta veche plânge-n zăvor, În dimineaţa aceea,
În curte nu mai latră Azor, privirea ta trecea pe trotuarul celălalt,
Şi mama şi tata pe prispă nu sunt ca o bătrână, azvârlită în uitare.
Şi nici măcar într-o urmă de cânt...
Stă ochi deschis apa fântânii, Te-am strigat cu gândul
Sub streşini cuib n-au mai făcut lăstunii, rămas în biblioteca amantelor de cartier
Grădina e văduvă de stratul cu flori şi mă dojeneau copacii
- lacrima mamei curge din nori - sub care te sărutasem,cândva,
Greierii nu mai au arcuş şi viori... preţ de trei ceasuri.
Până unde, Doamne, ai uitat să mori?
Şi era o primăvară frumoasă
Invocaţie ca o fântână cocoţată pe buzele amiezei,
cu ghiocei la urechi.
Cuvântule de smoală,
Te voi topi în coală! Creştea ploaia
Cuvântule lumină,
Te voi zidi-n tulpină! Creştea ploaia până la glezne.
Hai cuvântule de foc Noaptea sta proptită-n gard,
Arde-mă tu, ca să joc, tăcută, ca o cadână pedepsită de sultan.
Desemnat de un mister Florile şi-au aruncat sânii uzi
Din pământuri sau dun cer! sub privirea vântului,
Cuvântule culoare, abia ivit de peste umărul ruginiu al toamnei.
Eşti bolnav de lingoare?
Vii din cenuşi uitate? Pe balconul somnului
Cari în spate păcate? moţăie luna, cu umbra ta în braţe.
Eşti umbră sau făptură?
Ai dragoste sau ură? Şi numai eu te iubeam,
Eu vreau să-ţi prind scriindu-ţi scrisori pe frunzele oacheşe,
Tulburătorul tău jind; dansînd goale pe trupul aerului dintre noi.
Poate vii din nevreme...
Cine ştie să te cheme? Am vrut să te iubesc
Te chem să fii al meu Eu
Să vorbesc cu Dumnezeu... Am vrut să te iubesc altfel.
Te-am chemat şi m-ai lăsat, Şi-am scris despre tine,
Câinii poate te-au lătrat... un poem, o strofă, un vers ...
Până când mă laşi pribeag
Să te cat pe alt meleag? Le şopteam dimineaţa,
Doar prin farmec să te chem, înainte de răaărit,
Iar tu numai prin blestem? în genunchi,
Cuvântule de smoală, pe marginea dintre mine şi tine.
Aşază-te pe coală!
Alb e sufletul, e alb, Le auzeam respirând
Nu te mai găsesc de dalb... sub cerul mov şi leneş,
53
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

măsurând ora cu faţa ovală Să mergem, iubito
înfăşurată pe gâtul aerului
ce se frământa între noi. Să mergem, iubito, la Vama Vache,
pe digul cu săruturi la liber
Aş fi vrut să te iubesc altfel. şi să petrecem majoratul sânilor tăi,
Şi-am scris despre tine, încă necurtaţi de iubire.
un poem, o strofă, un vers...
Să ni se umple trupul de mirosul algelor
Până să ţi le spun, plecate-n derivă,
pământul coborâse în buzunarul inimii, tu să plîngi pe umărul unei scoici
lăsând doar umbra să te mai ţină povestea primei înserări de femeie.
de mână.
Şi, când ochii albastri ai mării
Cred că se vor ascunde după geamandura
cu tricoul portocaliu,
Cred că ai fost o frunză căzând să adormim pe plajă
pe umărul de cu seară al sărutului. mahmuri de dragoste.
Şi eu mă uitam râzând
ln trupul vorbei din vioara trupului. In noaptea asta
Şi mai cred că te aşteptam în palma viselor,
In noaptea asta eşti chiar frumoasă,
ca pe un râu scuturându-şi şuviţele
Cum stai cu sânul lunii pe buze,
pe tâmplele geloase ale pietrelor.
ţinând de mână singurătatea stelelor.
Uite, adâncul din mine îţi întinde braţele ...
E iarnă, se aud colinde,
Şi tu plângi incest, într-un gând secret
zurgălăii au aţipit la fereastra visului.
culcată pe un căpătâi de tristeţe,
în vreme ce eu sunt un autoportret
În noaptea asta eşti chiar frumoasă!
care are rău de frumuseţe.
Oare nu ţi-am spus-o şi ieri,
la răsăritul inimii?
Soarele se urcase

Soarele se urcse pe curcubeu, Nu plânge
amiaza adormise pe şezlong,
copacii, transpiraţi la subţiori, Nu plânge, seara a adormit
fugeau înspre zăvoiul inundat de râu. sub un trandafir.
Prin petale aleargă visele stelelor.
Zarea, pitită sub umbrele cerului, Pe bulevard, un tramvai se plimbă agale,
sforăia visele păsărilor ciufulite de plictiseală. fredonând cântecul flaşnetarului
părăsit de nevastă.
În colivia sa, vara desena oameni de zăpadă,
ca să-şi mai răcorească umbra, Nu plânge, frunzele sunt pline de rouă,
căzută pe pârleazul şchiop ceasul din turnul primăriei a rostit
dinspre uliţa cu fântâni moarte de sete. miezul nopţii.
Undeva, la o ferestră din cartierul
Te-aş iubi cu ibivnice bătrâne,
un motan îşi ceartă gândurile pline
Te-aş iubi ca pe-o emoţie a ierbii de singurătate.
când vântul o pălmuieşte,
nu înainte de a-i şopti poeme de dragoste. Nu plânge, e amiaza nopţii,
dimineaţa cu pulovăr de crizanteme
Te-aş iubi ca pe un tremur de ploaie e încă în pat.
rătăcit în părul nopţii înnebunuite
de atâta nud de frumuseţe. Nu plânge, mai e timp pentru
o iubire la second hand.
Te-aş iubi chiar şi când nu te-aş iubi,
fiindcă în poemul privirii tale
nu sunt decât eu,
versul cu suspin de derbedeu.

54
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Crochiu marin

Marea îşi aruncă valurile
între ţărmul cu zâmbet de scoici
pierdute din buzunarul furtunii de ieri.

Pe şezlong, trupul tău,
îmbrăcat în pijamaua răsăritului
sughite insolaţii pasagere.

Eu privesc pescăruşii atârnaţi de cer,
strivind sub aripi umbra algelor Coca POPESCU
uitate de reflux.
Crezul meu
În larg a naufragiat gândul
cu care te iubesc. Am crezut mereu în visuri
Niciodată n-au minţit
Iubito, vine vara Ce-am văzut cu ochii minţii
Negreşit s-a împlinit.
Iubito, vine vara cu nopţi caniculare, Am fost tare ca o stâncă
Prin parc îndrăgostiţii se pierd în sărutări, Greul nu m-a doborât
Suspinul oboselii-n complot cu orişicare M-am rugat pios şi sincer -
Pe străzile din coapse ţi-atârnă înserări. Un grăunte de speranţă
Peste noapte a înflorit.
Mi te-aş iubi pe-o frunză plecată în haihui, Am luptat ca o leoaică
Sub ploaia care pică prăpăduri peste crâng, Visul să mi-l ocrotesc
Cu tinele din mine suspinul să-mi descui, Reuşitele din viaţă
Cu minele din tine în denii să mă curg. Vin cu ajutor ceresc.
Am de toate, nu mă plâng,
Şi-o dimineaţă şuie, cu răsăriri sublime, Mai puţin părinţi în viaţă
Să-ţi picure sub pleoape un zaţ de insomnii, Sunt în cer, mereu îi strig
Şi să te simţi regina îmbolnăvitei rime Cu sufletul schilodit.
Pe care-o scriu poeţii când nu mai au ce scri. Într-o mare de speranţă
Vâslesc singură acum.
Iartă-mă Norocul –
Vâlvătaie în culori,
Mai iartă-mă, iubito, înc-o dată, Zâmbete de după nori,
Ştiu că te mint, dar asta-i firea mea, Nu-l opresc, n-aş avea cum
Hai să trăim destinul laolaltă, Să păstrez abur şi fum
Că lumea-i o crîşmă de mahala. Sau tăciunele din vatră,
Flacăra ce se înalţă.
Nu mă-ntreba nimica despre mine, Lasă-mi doamne crezul viu
C-am să te mint un pic ca să mă crezi, Să nu mă pierd în pustiu
Mai bine lasă toamna să suspine Mintea s-o păstrez întreagă
In ochii tăi şi castanii, şi verzi. Pentru ziua cea mai neagră.
Dă-mi putere,
Am să te mint cu rele şi cu bune Dragostea s-o-mbrac în zeghe
Că fără tine nu-mi găsesc un rost, Să o ard pe rug de spini,
Am să te mint,o să mă ierţi, ştii bine, De ciulini, de mărăcini,
Dar te iubesc tăcut şi pe de rost. A fost falsă, m-a minţit,
Inima mi-a împietrit.
Mai iartă-mă, iubito, înc-o dată,
Cu sânul tău obraznic şi gelos, Siguranţă
Mai iartă-mă de toate câteodată
Că dacă mint, o să te mint frumos. Aveai puterea de a-mi fura gândul,
Până nu demult,
Eram o marionetă de tinichea.
Neputincioasă mă zbăteam să respir în lumea ta.
55
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Ai înfierat destul blândeţea, Cu visul cel mai frumos.
Ţinând-o sechestrată în beciuri părăsite de lumină Eternitatea iubirii mă face să tresar,
Dar, în sfârşit, a sosit clipa Sunt puternică!
când inima aşteaptă plata divină, Îmi creez lumea, dar
Întotdeauna judecata este dreaptă. Nu rog pe nimeni să stea.
De starea confuză mă dezmint Oceanul de amintiri mă răscoleşte iar,
Sunt sigură pe mine, Ce să fac?
Vocea conştiinţei s-a trezit. Ochii tăi mă minţeau,
Zâmbesc cu ochii scăldaţi de lacrimi amare Considerându-mă vinovată
Rostind cuvinte scânteietoare Când dimineţile fără păcat străluceau.
În urma paşilor mei răsar viorele Am învăţat prea târziu că eu nu înseamnă noi.
Încet, dar sigur, mă desprind de trecut, Păşesc peste vise,
Voinţa, niciodată nu piere. Le-am creat în secret
Îmi iubesc viaţa!
Eros Este darul divin fără preţ.

Ziua-nşelătoare ce mi-a promis iubire Amintiri prăfuite
S-a-ndepărtat încet, încet de mine.
Doar holograma o zăresc prin vis Miroase a flori de iasomie
Pe drumuri şerpuite, odor de neatins. Pe strada unde noi am locuit.
Plătind cu viaţa secundele de jad, În depărtare se aude o melodie
Templul plăcerii interzise Glasul tău -
Rezistă şi după un milion de ani. Îl port în gând.
Ce versatilă-i viaţa şi plină de comori! La fel şi anotimpul în care ai plecat.
În turnul rece şi azi se-aud viori. Acum, cad frunze din pomi,
Statui ce-ntruchipează fapta Pe caldarâm o feerie de culori.
Cu forme adâncite, lucioase şi divine Închid ochii -
Ispite pentru eros, Nu te-am uitat.
Clădeşti o temniţă cu vise pentru mine Aş vrea să te revăd doar o secundă
Când umbrele dansează languros Îmi este atât de dor
Să evadez îmi este teamă Iubirea mă inundă.
Mi-ai oferit o viaţă, dar ce folos Sub pleoapele mele
Fără iubire şi visul se destramă. Imaginea ta timpul o şterge.
Am trup de ceară,
Dimineaţă cu aromă de cafea Parfum de toamnă mă-mpresoară
Rog vântul să îmi lase gândul
E dimineaţă, Unde divinul leagănă pământul.
Umbra mă însoţeşte prin cameră
Păşim împreună în noua zi Desene din ceară
Până când soarele se înalţă.
Tălpile se dezlipesc cu greu de podea Cioplesc depărtarea cu gândul
Simt lemnul din care odată Picături cad din biblioteca şubredă
Drujba cu putere muşca Formând ochiuri de apă pe podea.
Spre pământ ca să-l piardă. Literele înoată -
Iubesc dimineaţa, Spălând cerneala roşie impregnată pe mucava.
Poartă deschisă spre viaţă. Inima şchiopătă -
Pe podea, lascivă, cămaşa pică, Când lira lui Orfeu îmblânzeşte cu cântul său
Goliciunea ne îmbracă pe amândouă Iubirea pierdută sau regăsită
Identică şi totuşi diferită, Desene din ceară împodobesc faţa de masă.
Umbra şi fiinţa savurează existenţa Sfeşnicul împrăştie lumina
Alături de o cafea fierbinte. Aducând plus de culoare chipului,
Ne ţinem de mână -
Iubesc viaţa Mângâi cu degetul mare, inelarul.
Gândul e prins de furtună
Sunt o femeie îndrăgostită de viaţă. Când bezna nopţii adună norii.
Nu pot separa anotimpurile, Cu aripi de înger poposeşte pe scrin.
Culorile fac parte din ea. Călimara e goală,
O secundă pluteşte Iar în vârful peniţei, aşteaptă tăcut un suspin

56
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Emoţie

Cu fiecare cratimă emoţia tresaltă
În inimi care iubesc poezia filtrată.
Degetele îmbrăţişează condeiul
Scrijelind pe coala albă gânduri.
Adevărul purtat pe aripi, de timpul furat
Strivit de sugativa hapsână,
Când literele îngroşate sau şterse
Fac din fiecare poem, o poveste.
Emoţia, irisul sufletului trist
Cu rădăcini adânci în călimară
îţi aminteşte că exişti.
Lidia LAZU
Farsele vieţii
Unde ne sunt cânticelele
E dimineaţă.
Pe cer Luna încă visează. Noi
Refuză, lumina soarelui ca să-i cedeze. poeții timpului pierdut
Privindu-mi chipul, am umplut rafturile târgurilor
Tu pleci, ca o pală de vânt de carte
Dărnicia nu te defineşte. până la refuz
Când anotimpul de poveste a început.
Nu ai răbdare încă o seară cum se deschude o ușă
Ca să petrecem Ajunul de Crăciun, mai larg
Nu-ţi pasă că, în urma ta, se aude un fel de foșnet
Viaţa rămâne goală. un fel de vaiet
Decizia îţi aparţine! un fel de susur
Dar viaţa mea, de n-ar fi fost - și de jelanie -
Ce rost mai are frământarea numai cântecul păsărilor
Ce rost mai are să ţii post a amuțit
Când mintea ţi-e jucată la ruletă deși noi
Şi tot ce fac, este în van, lipsit de rost. tocmai pe acesta l-am fi dorit
Iar aerul e prea fierbinte în prejma ta,
Îmi reproşezi că te sufoc, Strădania zilelor
Cu dragostea ce-ţi port!
Copil credul şi fără minte Zilele trecute
Eşti tot ce contează în viaţa mea, s-au bulucit astăzi
Şi te iubesc, în camera de la drum
Din drumul tău nu vreau să te opresc. câteva au rămas pe-afară
V-a trece timpul fluturând se uită pe geam și vor
Prin faţa ochilor imagini să se unească mai multe
Şi poate atunci ai vrea să-ţi spun să-și facă loc acolo
Că mintea ta îţi juca farse unde este atâta veselie
Alimentate de minciuni. atâta zbeguială
Tu vrei schimbare, fără să te schimbi atâtea cântece, atâta lipsă
Tu vrei iertare, fără să te-nchini și atâta risipă
E imposibil să vezi chipul fericirii
Clădind dorinţe pe altar străin. bucuria de-acum
mutată brusc
într-o altă buclă a timpului
unde o vor lua de la capăt
de câte ori vor simți
că se apropie prea mult
o gaura neagră -

nu le vine să creadă
cât de simplu și de ușor
57
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

le este se gândeau că greșisem ruta
nu înțeleg Moldovei cu a Ardealului
cum nu reușesc
și în altă parte Mie însă mi-a venit inima la loc
când am auzit
dar se vor strădui mai mult că n-am greșit decât în gând

Aici este oriunde la ora aia n-aveai cu ce
să mergi la marginea orașului
Am aflat că pe Marte așa că m-am înhămat cu bagajele
ar fi un loc taman bun de murit și-am pornit-o pe jos
când o fi și-o fi spre căminele de nefamiliști
să m-adun ale CPL-ului -
n-am să fur cu nerușinare am intrat în al doilea bloc
pentru a face rost de parcă aș fi știut adresa
de biletul meu și-am auzit undeva aproape
de-mbarcare pe o fantomă că cineva face duș
de rachetă
cu mânere de aur am așteptat să iasă
bătute cu pietre prețioase și l-am întrebat despre un geolog
de care să mă țin cu un copil cam de 8 ani
la o adică venit de curând în zonă
pentru a nu mă risipi și cazat absolut sigur
înainte de martenizare într-una din camerele acelui cămin

am să rămân până-n ultima mi-a răspuns răstit
clipă să-i caut la etajul doi
una dintre puținele persoane cam pe la mijloc
care poate să facă nu știe
salturi uriașe numărul camerei
călătorii fantastice
cuceriri inimaginabile am tot ascultat pe la uși
privind doar până ce
plantele păsările animalele dintrodată
și tot cerul de deasupra lor am bătut de trei ori la una
stând frumușel pe o bancă unde nu se auzea nimic nimicuța -
în parcul de lângă casă am așteptat
și ușa s-a deschis încet
Poveste nostimă ș-am întrebat unde este tata
înainte de-a-l vedea pe băiat
După o noapte întreagă
de încercări nereușite mi-a șoptit că
să adorm legănată de tren era plecat de-o oră și mai bine
m-am pregătit să cobor să m-aștepte
încredințată că te voi zări numai că
imediat ce mă voi uita pe peron pe urmă am aflat
că trenul meu venise
am stat mult pe scară ca niciodată
ș-am strigat disperată cu 20 de minute mai devreme
Aici este Bârladul iar el o luase pe scurtătură
crezând că în graba mare s-ajungă mai repede
m-am urcat în alt tren
minunile se țin lanț
deși era întuneric afară câteodată
și toți moțăiau prin compartimente
s-au repezit la ferestre
și mi-au răspuns alarmați
că Aici este Blajul

58
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Întoarcerea acasă

Soarele a fost zgârcit
astăzi
doar câteva clipe s-a prelins
peste crestele munților
ca și cum le-ar fi mângâiat
ne-a privit printre gene
de nori
și a plecat
lăsând burnița
vântul și norii cenușii
să ne alunge de colo colo Romița Mălina CONSTANTIN
în căutare de adăpost masa cu pești
nici noi nu ne-am lăsat
-am găsit o casă veche nu îmi mai purtați de grijă când ies în afara mea
părăsită aceasta nu este o liturghie peste care Domnul să stea
încă frumoasă iubiți-mă doar când mă sting precum vinul vechi
cu toate crăpăturile
vă spun drept că doar atunci cade poezia
la vedere
nu din umbră
am stat pe pragul ei ci din umbra umbrei unde porumbeii se întorc
de piatră
cu penele strălucind
ș-am sporovăit
nu mă răstigniți de șapte ori șapte
ca și cum ne-am fi întors și nu așteptați cântatul cocoșilor
acasă un ou lângă o piatră mă așteaptă
și așteptam să iasă întru mângâierea mea și a fiilor fiilor mei
cineva din familie
care fug de acasă cu numele în candelă
pe ușa de la drum și cu două picioare stângi
să ne poftească (probabil zborul se moștenește încuiat)
la masă
când măsor paiele pe furiș
Exaltare
toate femeile din mine au doar câte un ochi
de aceea îngenunchiez
Am alergat ca bezmeticii înainte de îngropăciune
simțeam cum aerul ca să vă puneți mâinile pe capul meu
se schimbă
cu toți cei dinainte
odată cu noi și dacă în singurătate mă pierd
pașii noștri avântați nu îmi arătați nici o scoarță
lăsau în urmă nici un cer
neputințele și umilințele nici o masă cu pești
fiecărei zile
trăiam într-o secundă
iubiți-mă întâi
mai mult decât într-o noapte ca pe voi înșivă
geroasă
la coada de la butelii ochii bunicii
ne simțeam frați
ne simțeam uniți bunica citea pe litere
și aveam iluzia că noi facem istorie îmi cârpea ciorapii la lumina lămpii
hotărâm astăzi aducea soarele cu un topor înfipt în mijlocul curții pe
cum vom fi de-acum furtună
încolo
și umplea mereu borș rostind peste creștetul meu
eram pregătiți să plătim prețul ,,cucuruz mumuruz borșul meu să sară-n sus''
fără să știm că nu zdrunciunându-mă bine de cap
era cel corect
deodată bunica știa când mi-e somn
am simțit plutirea
cobora luna în mărul de la fereastră
fluturelui cât să o ating cu mâna
pe-nserat

59
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

poveștile se prindeau în codițele împletite tot acest miros
întotdeauna legate cu fir roșu habar nu am de când
și valsau până eram într-o sală de bal de cum...
unde mâinile ei mă însoțeau ca prin farmec ci doar că te-am iubit îndărătnic
și numai pe tine te-am strigat
de sărbători frământa aluat ca fiind singurul Dumnezeu
eu mă ridicam pe vârfuri cât să văd masa căruia m-am închinat
aveam făină pe nas
și un mare război cu numărătoarea colacilor
aliniați ca niște soldați de ieri măsor fiecare pas
din departe în departe
vara mă lua la târg unde cumpăra sandale și mă aflu mustind
căluți din turtă dulce a restul Dumnezeilor care m-au așteptat
și o căldărușă cu flori dedesubt și deasupra
într-o zi a adus un ghiozdan din carton acum e vremea de frângere
câteva caiete într-o altă lume
și o călimară cu toc unde nu ești
(așa m-au asigurat îngerii)
când am crescut și-am să rămân doar cu atingerea tainică
mi-a arătat o rândunică care s-a întâmplat
și am înțeles că poveștile se pot auzi fără cuvinte la trei degete sub zăpezi
de atunci primăvara repar cuibul de aceea în coșul pieptului tău
iar ochii bunicii mă văd se zbat apele
din poalele Domnului.
privesc
ne(uitată) departandu-mă
ungerea
să nu uiți că am iertat mâinile
ce m-au răstignit gurii tale noaptea altui chip
să nu uiți că toate femeile îndrăgostite
se dau din Sine ca să se reverse nici țipenie de umbră în ochii lumii când te acoperă
dizolvându-se în sânge te miri unde-s grijile luate din așternuturi
până la rescriere și același miros obosit
de bărbat care fredonează ,,Endless Love''
într-o zi ne vom arunca asupra lui Dumnezeu până în punctul unde nu se mai visează nimic
dintr-un sac de nisip nimic, nimic, nimic
luându-ne zborul
vom ști că purtatul în sânge nici nu mai știi conturul acestui anotimp
e un fel de ordine divină parcă-i iarnă
aparent haotică parcă-i primăvară
și poate că din iubirea ta nici măcar inima ta care te știe
vor crește cireșele nu te mai știe
și se vor scutura ca o neînțelegere a acestei lumi
iar eu voi învăța să te iubesc din nou tot ce pot să fac e să mă dau de trei ori peste cap
și voi așeza pe rând pietrele, păsările, oamenii la ținându-te în buzunar
locurile lor și să tip până ne înghite luna de tot
până se va risipi îndoiala că
totul e o cursă a Bing- Bangului nici țipenie de chip sau de haine
sau un puzzle creat de Eu-rile noastre superioare doar un abur prin care intru fără să simt
pentru această viață să văd
care mă vrea frumoasă deși cândva am fost tu
pierzându-te și tu ai fost eu
în palmă ne creșteau privighetori
sub trei degete ne lipseau teii dar aveam câteva sălcii în Herăstrău
și un ponton( fără colac de salvare)
dacă m-ai întreba de ce se topesc zăpezile însă ce mai contează cum au fost aruncate zarurile
și de ce te-am trădat sau dacă a dat cu plus
ți-aș spune că am știut dinainte ca după o unică noapte de dragoste te-am plâns

60
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

te-am așezat acolo unde nu pot să întorc capul Cu bunătatea de mândrie şi puritate românească, ce-o
și mă prefac mereu că pajiștea e bogată mai
iar în bibliotecă stau legate frumos cu panglici roșii Avem.
zilele Cu Oltul, cu Mureşul, cu Cerna şi cu Dunărea,
în așa fel încât oamenii să zâmbească Cu munţii Carpaţi, cu dealurile şi cu satele noastre,
să se lumineze Cu blândele noastre apusuri pe coline,
și să aducă trandafiri albi Cu prezentul,
în timp ce noi privim totul din lună nestingheriți Dar mai ales cu viitorul nostru!
fără atingeri
doar Dumnezeu… Vă spun cu mâna pe inimă!
Orbilor cărora vi s-a arătat Dumnezeu şi v-aţi făcut că
Nu-l vedeţi !
Cărora v-a plâns Dumnezeu pe umăr
Şi nu l-aţi băgat în seamă !
Obsedaţi de treburile voastre mici şi meschine !

Mihai Viteazul

Atâtea steaguri pe coline
În vântul lumii bubuind
Pe culmea dealului cum vine
Domnul Mihai cel fără Chip

Ștefan DUMITRESCU Iată-l cum intră-n bătălie
Asemeni unei togi pe-o poartă
Vă spun cu mâna pe inimă Lumea miroase a veşnicie
Parc-ar începe înc-odată
Vă spun cu mâna pe inimă, români,
Orbilor, cărora vi s-a dăruit Când ceţurile se lumină
Lumina şi n-aţi văzut-o! Şi-n vecii lumii am învins
Cărora v-a strigat Dumnezeu în ureche El o apucă trist pe dealuri
Şi nu l-aţi auzit ! Împovărat şi parcă nins !
Eu vă spun plângând şi cu mâna pe inimă!
Sã cădem în genunchi toţi românii
Nu omul Ilie Ilaşcu a fost închis
Ca o fiară în cuşcă Să cădem în genunchi toţi românii
Ci tot neamul daco-românilor ! Să ne rugăm pentru Basarabia şi Bucovina
Pentru pământurile româneşti înstrăinate
Nu românul Ilie Ilaşcu a fost aruncat Sfinte prelungiri ale inimilor noastre!
Ca o zdreanţă în cuşcă,
Nu el a fost scuipat şi batjocorit, Să stăm în genunchi toţi românii
Ci neamul românesc, Să ne rugăm pentru fraţii noştri
Dimpreună cu Burebista şi Decebal Plecaţi în bejenie pe faţa pământului
Şi Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare Să stăm în genunchi toţi românii
Şi Mihai Viteazul şi Brâncoveanu Constantin
Cu Horia, Cloşca şi Crişan, Să stăm în genunchi toţi românii
Cu Nicolae Bălcescu şi Mihai Eminescu Să ne rugăm pentru defectele şi speranţele noastre
Şi toată mitologia noastră! Pentru neamul întreg ce o FIINŢĂ fie-şi
Să stăm în genunchi toţi românii !
Nu trădatul şi sărmanul om , Ilie Ilaşcu,
A fost băgat în cuşcă, Iisus
Ci toţi eroii neamului românesc
Şi toate valorile noastre spirituale, M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,
Cu toate eresurile şi credinţele noastre, Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Cu bătrânii, cu soţiile şi copiii noştri, Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,
Cu râul şi ramul, Tu răstignit pe ţipătul din mine.
Cu sărăcia, cu nefericirea, cu spaimele noastre,

61
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Te simt în mine ca melancolie, Și ne ia, Preabunule, la sân
Sfâşietoare, naltă, dureroasă,
Murmură dulce firea-mi de mătasă, În oceanul lacrimilor noastre
Un urlet sunt, înfipt în veşnicie ! Adunate de la început
Tu ne spală, Doamne, plin de grijă
N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt, Ca pe pruncul Tău acum născut
Silabă sunt şi literă cu care,
Vorbeşti cu tine. Naltă întrebare, Şi ne fă, Preabunule, curaţi
Ecou însângerat al unui gând . Cum este paharul pe colină
Parc-ar fi un munte de cristal
M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine, Numai încântare şi lumină
Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,
Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce. Şi ne ia, Preabunule, la sân
Eu răstignit pe ţipătul din Tine ! Cum ai lua un pui de ciocârlie
Şi ne fă din Neamul Tău Pierdut
Imnul tinerilor care s-au jertfit pentru ţară Neamul Tău Ales pentru vecie!

La baza veacului acesta, Istoria noastră
Asemeni unui Dom urcând,
Nu vedeţi oasele acelor tineri, Ţară frumoasă, fără asemănare,
Ca nişte furci pe dealul ţării sfânt ! Pe cât de naltă-ţi este strălucirea,
Pe-atât de urgisită ţi-a fost soarta,
Şi cum se duc asemeni unor coruri, Cum steaua strălucind cheamă orbirea !
Printr-o ninsoare mare aiurând,
Şi cum lumină ei ninsoarea aceea, Potop după potop izbiră-n tine,
Ca o amiază a lumii mai curând ! Că trebuia în scrum să te prefaci,
Albite-n soare dealurile să lucească,
Şi cum cântarea lor cuprinde lumea, De oasele ţăranilor săraci !
Şi munţii ei înalţi ca un veşmânt,
Şi nu mai ştim de nu-i o nebunie, Şi-n loc nenorocirile să te doboare,
Ori sărbătoarea lumii pe pământ ! Tu te hrăneşti cu ele, senină şi-mpăcată,
Unii se aşteaptă să dispari din lume,
Şi patriile cum se-nseninează, Însă tu creşti adâncă şi înaltă !
De acele oase galbene pe rând,
Ale părinţilor care se duc spre moarte, Ţară frumoasă, fără asemănare,
Într-o cântare veşnic delirând ! Pe cât de-naltă-ţi este strălucirea,
Pe atât de urgisită-ţi este soarta,
Vino Basarabie acasă! Cum steaua strălucind cheamă orbirea!â

Vino Basarabie acasă Visători coralii mării
Stau Munţii Carpaţi în rugăciune
Cu plămânii arşi de-atâta dor Visătoare plângea noaptea
Murmurându-te-nlăuntrul lor pe Tine Până dincolo de mare
Visătoare lucea luna
Vino Basarabie acasă Visătoare!
N-auzi codrii cum adânc vuiesc
Tot chemându-Te pe Tine jalnic Visător sta Eminescu
Înspre înlăuntrul românesc Lângă ţărmul mării dor
Visător murise ţărmul
Vino Basarabie acasă Visător!
Nu mai pot colinele de aşteptare
Stând de mii de ani ca nişte berze Visători coralii mării
Cu privirea aţintită-n zare Au iubit de-atâtea ori
Visători îi bate marea
Vino Basarabie acasă Visători!
Tot pământul românesc Te cheamă
Toate pietrele din vaduri hohotesc
Basarabie, spunându-ţi mamă !

62
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

când plec să mă plimb nu mă iau cu mine
mă las acasă
fac curățenie mătur norii ud florile binelui
le țin închise într-o colivie
de mult nu mai am pasăre a zburat cu cerul meu cu tot

nu văd mlaștina doar nuferii albi plutind deasupra
toate în mine tac așa cum tac norii
când privesc fără rost din înaltul cerului
și trec

mă plimb și zâmbesc ca la fotograf
Nuța CRĂCIUN vreau să arăt fericită
de fapt fericirea e doar un detaliu adăugat buzelor -
gândesc apoi îngenunchez
cântec de iubit singurătatea mă rog să dăinuie imaginea asta cu zâmbetul și atunci
când eu n-o să mai fiu
iată-mă mulțumită de singurătatea mea să rămână după mine o imagine vie
îmi plimb liniștită zilele în căruciorul de butelie dincolo de cea moartă
ca o plecare în largul cerului o imagine fără gânduri
cu legile mele gravitaționale cu tot
noaptea nu-ți căuta umbra verific dacă cerul e la locul lui
totul se întâmplă doar înlăuntrul tău în rest mai nimic apoi calc cu demnitate pământul
adună-ți lacrimile să-i poți plânge pe cei vii cei plecați
au găsit singuri lumina greierul roșu din mine a început să cânte
desenează-ți în gând o hartă cu toate iubirile și
trădările care-au fost dreptul la secundă
și ferește-te să mai crezi în duminici
în fond duminica e doar un sentiment bipolar îmi spu- s-au plictisit de aşteptare nasturii cămăşii
neai o tinereţe zurlie ţi-a dezlegat sângele
din spatele ei te privesc aceeași ochi hulpavi încătuşat de stâlpul porţii
care vor să te sfâșie încet să te înghită pe nemestecate
nimeni nu plânge cu tine și nici nu se bucură cu tine alergi pe străzi să prinzi răsăritul
cuvintele au mereu două capete să pregăteşti balansoarul pentru ceasul din turn
pe umăr îngerul e vremea să-ngropi toţi anii trăiţi în zadar
îl cari cu tine peste tot îl hrănești îi cânți
dimineața beți cafeaua împreună ți se confesează încercuieşti fiecare secundă cu mănunchiuri de iarbă
tristețea lui seamănă cu o piatră doar că e vie să ştie îngerul tău unde eşti
îl consolezi cum te pricepi mai bine îngerul te privește
tăcut vorbeşti cu ferigile din vânt
îți umpli buzunarele cu blândețea lui unu doi trei paşi până la marginea lumii
nu te simți singură ai învățat să-ți iei în fiecare zi
viața înapoi fără să-i mai pui nicio întrebare ceasornicul te strigă pe numele de copil

pe umărul tău îngerul cântă așa frig în noi ca-ntr-o biserică

cerul din colivie soarele răsărea direct din mlaştină
ne ţinea împotmolite zilele
prea îmi iau viața în tragic mi-am zis
mai bine merg desculță prin iarbă ne-am despărţit atunci fără cuvinte
să-mi simt iar rădăcinile aproape fără explicaţii şi fără puncte de suspensie

cred ca soarele are și el rădăcini aşa pur si simplu ca o plimbare cu bicicleta
uneori ne îmbrățișăm în taină pe sub pământ pe străzile unui sânge părăsit
seara aud vocea lui cum se tânguie înainte
de a fi înghițită de beznă îi fac loc în mine iar el era frig în noi ca-ntr-o biserică
se cuibărește ca-ntr-o scorbură aerul picta icoane

63
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

sub coaste stăteau puii de frig
singuri

vântul îngheţat cădea din stele
cu zgomot
ca o cheie pe gresia din bucătarie

străinătăți

îmi spuneai că aşteptarea e un zâmbet
purtat de-o femeie
la început ne-am şi iubit prin vise
vorbind despre sălcii cu plânsul uitat
Tatiana ROMAN
cum s-a scurs albul iernii peste frunţile noastre
Italia
pescuiam umbra unui înger
din marea căzută pe gânduri Cînd toate tac
prea târziu mă-ntreb cum reuşeai începuse flautul la fel ca şi cerul
să falsifici mereu imaginea într-o fîntînă
din mâna fotografului adîncind mult plecăciunea cumpenei
nespus de periculos
se apropie sfârşitul curcubeului sărat
această noapte scrie între noi încolăcindu-mă
străinătăţi
cei singuri sunt cei mai gălăgioşi
al nouălea cer pe stânga şi mai expansivi
dar şi cei mai stingheriiţi
tu mi-ai zidit în carne mănăstiri le vezi sufletul
şi-l poartă haotic într-un bostan
în clopotul lăsat de veghe din care s-au scos toate seminţele
înverzea iarba o lumînare aprinsă trei găuri cioplite
mai înaltă decât o singurătate alergînd să-i prindă pe ceilalţi de mînă
să plecăm de la zidul alb doar aşa poate ca un zîmbet
ziceai să le stea pe faţă tot timpul
de la altarul aşezat pios fără rictusul celor plini şi sătui de lume
între nopţile noastre
jerbe de lumini şi umbre măcelăresc momentul
să trecem apoi umerii flautul cu salturi mortale deasupra aortei
clipelor lunecă şarpe de hîrtie pe o scenă
prin urechile altui timp o invazie de îngeri deja
secţionase transversal pielea solzoasă
dar eu mă topeam
ca o monedă eu vin, frumoasă, tu alungă vîntul
în palma cerşetorului
Aleargă-n noi un cerb spre asfinţit,
cu delfinii coapselor Ce nu de primăvară se aprinde-
ademeneam E gîndul ca o stîncă prăvălit
sfinţii pereţilor
Cînd ne iubim cuminţi şi ne surprinde
acum locuiesc în cerul al nouălea Durerea că e timpul arvunit
pe stânga La alte vieţi şi nouă ni se vinde
bate o singură dată.
Doar o poveste dusă cu trăsura.
Ascultă inima de atlas şi plînsul

64
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Cînd dorul e un foc şi apa-ntr-însul Cu gestul ca al mamei îşi face plopul pleata
Îşi pierde iar condurul şi măsura. şi-şi sprijină cu fruntea durerea ca-ntomnat
pe un genunchi de noapte. Parcă-l si văd pe tata!
Eu vin, frumoasă, tu alungă vîntul Pe umăr bate toaca jelind că-s condamnat
Căci e un joc al ielelor natura
De vreau să îţi amanetez făptura să mă preling din `nalturi prin transparenţa pielii
Aşa cum florile ne iau pămîntul. spre crăpătura palmei răşină de molid.
E toamna blestemată sau mi se joacă zeii
aquarium cu ocheade să-mă-ncerce de-am sufletul lichid?

în secolul acesta mult prea fluid în afara legii
de cîte ori se termină ziua
vine şi sentimentul privesc aiurit vrăbiile
că ai scăpat de ea cu greu ca de pîntecul unei balene poc! poc! scurt cu ciocurile
în fond nimic concret ciugulind
n-ai cum să-ţi aminteşti din aceeaşi firimitură
cum intri sau cum ieşi
de ce eşti captiv poc! poc! se aud si frunţile norilor
sau cum arată interiorul în care poate încăpea şi-o porţelan alb dantelat
barcă atingînd acoperişul
şi clopotniţa aceluiaşi gînd
e vorba doar de-o senzaţie
și atît de puţine ore pînă vei deveni vîntul face piruete
la rîndul tău mamiferul acvatic al somnului copacii ajunşi boschetari
în stomacul căruia cerşesc primăvară
vei levita fără să apuci să faci mai nimic
să-ţi admiri herghelia cu ultima achiziţie pur sînge doar eu sunt o altă/nouă mirare
apusul aristocratic siluetele se petrec tropa! tropa!
mănuşile albe încoace şi-ncolo
respirul ultimei frunze cu zîmbete scăpate monezi pe-asfalt
cravaşa abia pocnit-o de carîmbul cizmei ce de risipă
plin de satisfacţie
nu te mai repezi!
acum ninge ţi-am zis de atîtea ori
din nou nimic concret de ţinut minte cînd nu îţi dansezi fericirea ca pe o incantaţie cu tobe
importantă rămîne alarma de trezire pentru o nouă zi cu paşi cît mai mărunţi
faptul că îţi aduni trupele de pe front cu mişcări cît mai lente sfidînd timpul
faptul că îţi îngropi comorile rămîi pe dinafară
faptul că laşi deschisă marea spre Levant
tropa/tropa/topa/topa/topa/topa/tap/tap/tap
și spaima concretă tu şi iluzia caleştii
că de fiecare dată rămîi
cu tot mai puţine ore în care să te simţi Mo(nu)mentul
cu adevărat
nobilul încoronat de ceea ce clădeşte încerc să strîng de gît nostalgia
ca pe o lighioană
Naturi lichide ce iese pervers
umbră/n odaie
M-am cocoţat cu ploaia pe colţul unui bloc și asta numai pentru că a făcut
scuipînd satisfăcute peste mărunţii străzii să bată ceva
înşiruiţi de-a latul spre unicul lor scoc înăuntru / ’n-afară
să-şi ducă ziua-n casă şi să-şi hrănească plozii. și m-a făcut să tresar

Rîdeam. Nu suntem ei! Hrănitu-ne-am cu fluturi, pontonul cu tot cu peisaj a dispărut
călcînd prin ochiul bălţii cu tălpi de clopoţei devenind ceva cu două fețe
în ritmul unor tobe şi-apoi prin aşternuturi cînd trambulină cînd topogan
pierdutu-ne-am în cerul sortat după idei. cînd si cum sau de ce
n-am habar

65
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

respir încă bine Ariciul și castorul
așa de bine de mă cuprinde un dor de ducă și de stîn-
jeneală Nu departe, lângă râu,
găsindu-mă preț de cîteva secunde Sub un dâmb mărunt, sub iarbă,
față în față cu soarele La hotar de lan de grâu,
în momentul lui de maximă intimitate Viața începea să fiarbă,
și în toata feminitatea lui
goală Căci venise apa mare.
roșie Castorii s-au descurcat,
incandescentă Doar ariciul, bietul, care
Era tare speriat,

Că se-apropie puhoiul
Și putea să-l ia cu totul,
N-avea ditamai căsoiul –
Un bordei, cât să-ți bagi botul.

Hotărât să-și facă altul,
Mai ferit, pe curmătură,
Pregătit să ia asaltul,
Dărâmă, c-o-njurătură,

Mica, draga coșmelie.
Vasile Răvescu Își luă cu el bocceaua,
Porni ca o vijelie,
Spre casă Cât îl mai ținea cureaua.

Mă grăbesc s-ajung la țară, Găsi locul potrivit
La căsuța părintească, Și se apucă de muncă.
Reședința mea de vară, N-a văzut când a pornit
Dulcea oază românească. Un nor greu, ca o nălucă.

Bucuros că, la mustață, Și abia acum simți
Am prins cursa cea rapidă, Cât de tare strânge gerul:
Caut locul mai în față, „Ce bine ar fi, gândi,
Ca privirea mea avidă În bordeiul meu stingherul”.

Să se bucure de toate Și parcă, uitând de dânsul,
Ce le vede în natură, Strânse și plecă la vale,
Pe-un traseu de patru roate Neputând s-oprească plânsul,
Și asfaltul pe măsură. Neavând o altă cale.

De la-Autogara mare, Îl trezi din buimăceală
Pîn’ la satul de răsfăț, Castorul, vecinul bun:
Nu-i decât o aruncare, „Nu ți-ai făcut socoteală…
Cum se zice, doar de-un băț. Ai distrus, ce faci acum?”

Dar aștept, aștept… Se pare
Nu mai am vreo legătură,
Nu mai e drumul de care,
Nici istorica trăsură.

Simt că m-am grăbit degeaba,
Parcă totul e-n viteză,
Graba care strică treaba
Nu e doar o ipoteză.

66
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Poezii din ciclul Tricolorul românesc
„Centenarul durerilor şi speranţelor noastre”
Insemnul nostru de suflet
La Aba Iulia De fală şi de fior
Visul după-atâta umblet
În cetatea Albei iară De-a ne strânge dor cu dor
Clopotele vremii bat
Lacrimă de bucurie
Precum inima de Ţară
De tristeţe şi de dor
A Poporului-Bărbat.
De lumina pururi vie
De raiul culorilor
Pe sub bolţile de piatră
Cu emoţii şi extaz Patria din fiecare
Urmăm paşii demni ai Horii Moştenire din părinţi
Şi ai Domnului Vizeaz. Intre blândele-i hotare
Cu avere şi credinţi
Tras pe sfoară şi pe roată
Tot românul trăitor Tu eşti îngerul cel care
Vine să se-nchine iată Ne arată tuturor
In credinţă şi onor. Că o ţară mândră are
Un trecut şi-un viitor
Pe altarul sfânt al jertfei
Româneşti pentru Unire Este datul astei naţii
Pentru dreptul vieţii veşnic De-a reanşte din urgie
De-a fi-n pace şi-nfrăţire. Chiar sacrificându-şi fraţii
Pentru ce va fi să fie.
Salutăm cu pietate
Şi cu drag drapelul ţării Vecine, vecine
Şi simţim cum Libertatea
Iar cuprinde largul zării. Ai venit vecin cu mine
Te-am primit cum se cuvine
Roată până la hotare M-am restrâns când ţi-ai adus
Şi înalt pân la tării Neamurile din Apus
Gândul României Mare Chiar şi când ai fost nervos
Din Părinţi către copii M-am arătat omenos
Şi te-am lăsat ca să iei
Trece flacără mireasă Mai mult decât pe ai mei.
Legământ de viitor... N-am vrut a te deranja
Alba iulia-i aleasă Te-am lăsat pre limba ta.
Simbol sfânt pentru popor. După secole întregi
Te faci că nu înţelegi
Dăinuire Te prefaci că nu vezi bine
Când sar câinii tăi pe mine.
Temelii de piatră dură Măi vecine, măi vecine...
Ţin zidiri peste zidire Nu e bine, nu e bine!
Ocrotind cu-a lor armură
Să facem cum se cuvine!
Secoli lungi de dăinuire
Eminescu
Şi cu gândul şi cu fapta
Şi mai deseori cu fierul Destinul făcu să se nască
Inchinându-ne cu dreapta Sclipire de geniu, unică,
Am ţinut aproape Cerul. Rătăcitoare clipă cosmică
Sub bolta de stele sihastră.
De s-ar zgâlţâi Pănântul
Ne-om uni iară şi iară... Lumina lui rece şi pură
Cât va dăinui Cuvântul Se-ndreaptă mereu către noi,
România n-o să piară. Ca să revină din haous-napoi
Sămânţă de viaţă, izvor de căldură.

67
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Nemuritorul rege stelar
Cu chip de Luceafăr firesc Te văd a fi fost un martir
Din universul lui Eminesc Și-oi face legământ
Veghează pre noi tutelar. Să mă închin în fața ta,
Ca la icoana unui sfânt.
Urgie
Dăruit
Bate vântul peste Sud
Şuieră şi nu-l aud Străbați amurgul
Bate toaca în ulucă cu pași prudenți,
Se strecoară să se ducă apoi
Peste Dunărea-ncreţită din ce în ce șovăitori...
Intre maluri chinuită cu zâmbete în picuri –
Se suceşte şi se-ntoarnă de sărbători –
Pe dealurile de coarnă cu gânduri răspândite
Peste uliţe-nierbate în trecut,
Peste case răsturnate... nopți tăinuite
Urlă viscolul hai-hui mai demult...
Bate doar în dorul lui! dar între tâmple
drumul...
drumul se-arată ascendent
și
plămădit –
cu câteva ecouri
și chiar
mai dăruit...

Calea dată

În umbra pleoapelor dispar
Să-mi plâng azi anii petrecuți demult...
Încet, tot de atâta vreme-ascult
Cleopatra LUCA Și îmi doresc să pot trăi mai mult...

Cerință simplă a omului obișnuit –
Închinare Și în văzduhul răcoros al nopții,
Lui Mihai Eminescu Prin somnul veșnic chinuit,
Încerc să trec pe drumul sorții.
Întotdeauna te-am admirat,
Dar nu spun multe, Rămâne-așa cum Nu Se Știe Cine
Cum poate-un simplu muritor Mi-a scris biletul trecerii prin lume –
Să mângâie pe frunte De la părinți până la mine.
Pe calea dată, altă scrisoare nu mai vine...
Un vis ce-a fost,
Continuă să să fie Poate
Și-ar trebui să-l aibă toți
Care-or să vie. Știu, de om depinde totul,
Însă cum ne-o fi norocul,
Tu ne-ai lăsat stăpâni Numai el poate să-ndrepte
Pe ce-ai creat; să drămuim Ce s-a tot stricat în trepte.
Această-avere.
Cu ochi plecați, să-ți dăruim Nici lacrimi n-o să avem,
Că-n nimic nu mai credem –
Respect, să te-nțelegem, În gânduri mereu furate,
Să încercăm a te ajunge, Ori în visuri spulberate?
Păstrând distanța cuvenită
În preajma unui rege. Într-un nou îndemn la bine?
Nu știu ce-o fi până mâine,

68
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Urâte zile trăim, Palimpseste
Dar, poate, n-o să murim...
Vreți să mă refer la pictura modernă?
Prinși Da, voi face și acest lucru
după ce o decodific,
Flori frânte, smulse, aruncate, pentru că are un cifru.
Lauri simpli, grei, neridicați, Pe toate zidurile au mâzgălit
Lacăte imense ferecate aurolacii...
Și-amărâții vieții judecați. Nemaiavând spațiu,
au suprapus imaginile,
Mers împiedicat, cam asta este, de-aceea mi-e greu,
Cum să-l mai schimbăm acum, n-am cultura necesară
Suntem prinși într-o poveste pentru
Cu balauri mulți ce stau în drum. palimpseste în aer liber...

E vreo scăpare spre lumină? Stăpânire
Atunci, într-un târziu , o vom găsi.
Mulțimea are o singură vină – M-a durut în cot
Aceea-i rațiunea de-a trăi... De ce se întâmplă...
și am făcut o baie în apa
Voi, cei bogați, scuzați-ne! tămăduitoare,
bine încălzită în adâncurile
Scuzați-ne că încă mai suntem umani, pământului,
Deși de mult nu știm ce sunt aceia bani. apoi m-am hotărât –
Scuzați-ne că mai vorbim corect, am cumpărat izvorul.
Deși nimeni nu e cu noi nici bun , nici drept. Cine-a zis că omul nu poate stăpâni
natura?!
Scuzați-ne că nu vă lingușim,
Deși ne zbatem zilnic să trăim.
Scuzați-ne, nu vrem să deranjăm,
Deși mai rar avem ce să mâncăm.

Scuzați-ne că suntem prea săraci față de voi,
Deși nu suferiți că ne vedeți atât de goi.
Scuzați-ne că vă e greu la numărat
Și că de mii de ani v-am încurcat.

Scuzați-ne că de milenii v-ați tot lăcomit
Iar noi am rezistat și încă n-am murit...

Griji
Biblioteca „Rotonda valahă”
Am o grijă permanentă –
mi-a fost indusă
pin diverse mijloace –
să se simtă bine la noi
investitorii străini
și să-i atragem.
Nu vă imaginați
cât de corect
știu ei să facă afaceri!
O singură mulțumire am –
nimic nu va mai fi al meu,
scap de poveri,
plec
să-ntorc brazda altora...
Tot în istorie intru.

69
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Picătura de sânge a lui Dumnezeu Javra (fabulă)

Poetul este coloana spirituală, fără sfârşit, care Nu-ş ce mi-a venit odată,
leagă cerul de pământ. Indiferent că aceasta intră sau Fără niciun chichirez,
nu, în graţia de obicei subiectivă a contemporanilor şi S-aduc la mine-n poiată
a criticilor ,dacă devine celebru sau dacă rămâne un Un căţeluş maidanez.
mare anonim într-o lume pe zi ce trece din ce în ce
mai inaptă, în stabilirea valorilor spirituale, Poetul este Şi, ajuns cu el acasă,
alesul Divinităţii. El are astfel, Acolo, Undeva, jilţul L-a văzut nevastă-mea,
lui de cinstire şi mărire. Pentru că Poetul este unul din Şi constată cam nervoasă,
marii sacrificaţi în dumnezeire, atunci când, modest şi Că maidanezu-i... căţea.
cu credinţă, îşi etalează menirea. Trebuie să se ştie
însă că nu Poetul îşi alege această stare de graţie, pen- După care, tustrei, zilnic,
tru că el nu este făcut, el este născut şi starea lui este Eu, nevasta şi ăl mic,
predestinată. Ne-am pus să-ndopăm potaia
Cine simte şi înţelege poezia adevărată, Care, a dracu,-avea melic;
aproape că nu mai are nevoie să citească decât Sfintele
Cărţi ale lumii şi cărţile lui, ale Poetului. Căci, în zidi- Şi când vream să-i umplem blidul
rea lui demiurgică, interpretează precum nimeni altul, Cu ciorbă, oase, ori pâini,
şi inconştient, Invăţăturile… Lacomă şi nesătulă,
Poetul este crucificat pe destinul personal, Javra ne muşca de mâini.
trăind şi murind singular, niciodată destul de apreciat
la întreaga sa valoare. El este un fiu al lui Dumnezeu Că după trei luni de zile,
care se naşte, fulgeră şi dispare ca o cometă, viaţa Ca munciţi în abataje,
fiind de obicei, pentru el, un lung travaliu. Nu că nu i- Trebăluiam toţi ai casei
ar plăcea să aibă şi el o viaţă normală, tihnită şi lipsită Cu mâinile în bandaje.
de griji, dar, pentru că este un ales, el trebuie să sufere,
având tribut greu de plătit pentru rolul hărăzit şi asu- Ajunşi la un doctor mare,
mat.Puţini ştiu că după ce a creat lumea cu locuri, Ăsta, fără vorbă multă,
fiinţe şi lucruri, Dumnezeu şi-a transpus opera Sa, Ne-a tratat şi de turbare:
unică, într-un goblen, la care lucrează în continuare, Cu injecţii d-alea-n burtă.
adăugând sau îndepărtând alte şi alte elemente. Uneori
rar, foarte rar, dar sigur nu din greşeală, Părintele Geaba însă, fiindcă fiara
Vieţii Se înţeapă cu acul, cu care împunge în miracu- Năravul nu-şi lepăda
losul Lui gherghef. Din arătătorul Lui se prelinge Şi când simţea ora mesei,
atunci, o picătură fierbinte, de sânge. Ea ajunge, ca un Ne lătra şi ne muşca.
altfel de Duh Sfânt, pe Pământ, zămislind Poetul Ade-
vărat. Până când, în faptul serii,
Terorizaţi de căţea,
Ion IANCU VALE Am chemat urgent hingherii
Care ne-au scăpat de ea.

Azi, în lipsă-i, rătăcită,
O idee mă răsfaţă,
Gândind că javra corcită
Măcar, ne muşca din ... faţă.

Morala-i cam ... centripetă;
Ce te faci; te-ntreb ritos:
Cu jigodia bipedă
Ce te muşcă ... pe din dos?

Prof. Gheorghe Piele
Curtea de Argeș, martie 2005

70
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Un triple saint chant
Pour l’Image Cachée !
Je lui mets un habit
Selecţie, traducere și note Que je tisse sans arrêt –
Anneau-arc-en ciel infini...
Paula ROMANESCU Je chante pour Lui,
Pour le Dieu-des-Cieux,
Sélection, traduction et notes Psaume de gloire
Paula ROMANESCU Dans le Temple de la Lumière –
VICTOIRE !

Virgil MAXIM Ionel ZEANĂ
(1912 – 2007
(1922-1997)
Medic. Condamnat în 1948 la 18 ani de temniţă, plus
La vârsta de 18 ani, elev în ultima clasă de liceu, este
60 de luni de muncă forţată.
arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică
Eliberat în 1963.
pentru activitate anticomunistă. Eliberat în 1964, după
22 de ani de temniţă.
***
Médecin. Condamné en 1948 à 18 ans de prison, en-
***
suite à 60 mois de travail forcé.
À 18 ans, élève en classe terminale de lycée, il fut
Libéré en 1963.
arrêté et condamné à 25 ans de travail forcé pour acti-
vité anticommuniste. Libéré en 1964, après 22 ans de
Halucinaţie
bagne.
Tii ! ce frig, ce foame mi-i !
Ca un darnic vistier,
Cântec de început
«Şi a pus în gura mea cântare nouă,
Noaptea a spuzit pe cer
Cântare Dumnezeului-Celui-Viu» Zloţi în roiuri brumării.
(Psalm) Printre negrele zăbrele,
Din nemărginire stele
Cânt Mă măsoară ca apaşii
Un Gând, Şi-şi scufundă-n haos paşii...
Un Cuvânt,
O Lucrare ! Luna rumenă ca chifla
Cânt, Îmi tot dă mereu cu tifla
Intreit sfântă cântare Şi-mi aruncă, ah, nebuna,
Pentru Chipul-de-Taină ! Câte un crâmpei de stea
Şi-l îmbrac într-o haină Nu mai mare ca aluna
Pe care-o ţes tot mereu – Pentru toată foamea mea.[...]
Curcubeu în inel...
Daţi-mi pietre, măi, şi humă,
Cânt pentru El, Să le rod şi să le ling,
Pentru Dumnezeul-din-Cer Poate-oi reuşi să-mi sting
Psalm de mărire Foamea care mă sugrumă !
În Templul-Luminii Parcă merg desculţ prin brume...
NEÎNVINSE ! Cine urlă, măi vecine,
Ca o fiară-n cuşcă, cine
Chant de commencement Scoate răcnete şi spume?

«Et on a mis dans ma bouche nouveau chant: Ptiu ! Mormântul tău de lume!
Hymne à Dieu-Le-Vivant»
(Psaume) Hallucination
Je chante
Une Pensée, Qu’il fait froid, combien j’ai faim !
Un Verbe, Charitable trésorier –
Un Fait. La nuit allume dans le ciel
Je chante Des zlotys, brumeux essaim.
71
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

À travers barreaux de fer, Trec în caravană magii dorului
Les étoiles – apaches sans voix, Peste fruntea rece-a luptătorului.
Me surveillent de l’univers
En m’épiant pas à pas. Refren :
Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim
La lune, pain doré, magique, Fără ţară, fără, nume, Velerim...
Me convie, me fait la nique Gândul nostru-n gândul Ţării să-mpletim,
Et m’en jette, la folle chipie, Flori de măr într-o cunună, Velerim...
Des étoiles, un petit débris
Pas plus grand qu’une noisette La noel des prisonniers roumains de Russie
Pour toute la faim qui me guette. [..])
Sous la fenêtre du souvenir nous, on vient,
Donnez-moi des pierres pour que j’ Chanter le chant d’antan de la Noël.
Les lèche, pour que je les ronge, Un ange y tamisa des fleurs, doucement,
Peut-être réussirai-je Sur mon serein front de petit enfant.
Apaiser la faim qui m’égorge !
Je me sens marcher pieds nus Refrain :
Dans les brumes du chagrin... Maman, maman, la neige tombe sans arrêt...
Qui hurle là-bas, mon voisin, Velerim, fleurs blanches de pommier...
Comme une bête en cage de vent ?
Les sapins crépitent dans l’ancien foyer,
Maudit sois-tu, monde sanglant ! Nous, on chante des noëls pour La Noël sacrée.
Dieu, tamis dans l’âme de la neige du feu,
Ștefan TUMURUG Notre front, maman, tout doux caresse-le...
(?)
Refrain :
Profesor de muzică. Prizonier de război în Siberia. La Maman, maman, la neige tombe sur la terre...
repatriere a fost arestat şi condamnat la închisoare Velerim, des fleurs de glace tombent sur nos pau-
unde, bolnav, refuzându-i-se operarea, avea să se pières...
stingă.
Hurlante, la steppe s’élance vers le ciel,
Professeur de musique. Prisonnier en Sibérie. Rapa- Les sapins balancent aux cimes Lerui-Ler...
trié, il allait être arrêté et condamné à beaucoup Les mages du dor passent doucement
d’années de prison. Il y allait mourir, l’opération sal- Sur le front glacé de tout combattant.
vatrice lui étant refusée.
Refrain :
Colindul prizonierilor români din Rusia Maman, maman, les neiges montent, on va périr
Sans pays et sans nom, Velerim...
Sub fereastra amintirii ne-adunăm, Que la mémoire du Pays reçoive notre pensée,
Cântecul de altădată-l colindăm. Velerim, fleurs blanches de pommier...
Şi-a cernut un înger florile tiptil,
Peste fruntea mea senină de copil.
Zorica LAŢCU (Maica TEODOSIA)
Refren : (1917 – 1990)
Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim...
Flori de măr într-o cunună, Velerim... Lingvist, poetă, călugăriţă din 1948. Arestată în 1956.
Trei ani închisoare.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi cântăm colindul unui nou Crăciun. Linguiste, poète, traductrice, religieuse à partir de
Doamne, cerne-n focul inimii zăpezi, 1948. Arrêtée en 1956. Trois ans de prison.
Fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o desmierzi...
Noi nu suntem morţi
Refren :
Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim... Noi suntem undeva, în iarba moale,
Cad pe gene flori de gheaţă, Velerim... În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Răbufneşte-n vuiet stepa către cer, Noi n-am murit de tot, luaţi aminte !
Brazii leagănă în vârfuri cântul Lerui-Ler...

72
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată, Regardez humblement la petite croix
Sus, sus, la ale veşniciei porţi, Perdue dans le cimetière quelque part,
S-aducem iarăşi jertfă neîntinată, Sans la moindre fleurette. Ce sera
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi ! Le signe que nous sommes toujours vivants. (...)

Când treceţi albe drumuri prăfuite Nous, sainte offrande apportée à Dieu,
Ce strălucesc în soare, luaţi aminte, De nous se lève la plus claire flamme de la vie
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite ! Par laquelle nous rappelons dans les cieux
Căci nu călcaţi decât pe oseminte. Qu’il y a sur terre un pays : La Roumanie.

În smalţul florilor când străluceşte Et si les nôtres pleurent sous les verrous,
Cu boabe mari de rouă sau de ploi, Nous restons à veiller sans arrêt
Sclipirea lor de noi vă aminteşte En demandant le grand salut pour vous
De câte ori am plâns acolo noi. Car c’est pour ça qu’on s’est sacrifié.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică Levez la tête vous tous, mon père, ma mère,
Pierdută undeva în ţintirim, Mon frère, et toi aussi ma petite sœur,
Fără de cea mai mică floricică. Car vous avez pour témoins fils et frères,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim. (...) Non, n’oubliez pas, nous ne sommes pas morts !
bon de croire et d’espérer !...
Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacăra cea vie
Prin care-n ceruri amintim mereu Drd. Mihail
Că este pe pământ o Românie.
ROGOJINARU
Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus, necontenit Povara veridicităţii
Şi cerem izbăvire pentru voi în memorialistica
Căci numai pentru asta ne-am jertfit. detenţiei comuniste
De-aceea, capul sus vi-l ridicaţi,
Tu, frate, soră, mamă şi părinte, Descrierile abominabile, recurente în mărturi-
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi. sirile scrise ale foştilor deţinuţi politic (torturile din
Nu ! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte ! anchete, pedepsele corporale din coloniile de muncă,
reeducarea prin tortură de la Piteşti, Gherla, Canal,
Non, nous ne sommes pas morts ! gropile comune etc.), dar, aşa cum vom vedea, şi alte
situaţii sumbre (interacţiunea cu figuri cunoscute afla-
Nous sommes quelque part, dans l’herbe molle, te în temniţă), ori miracolele ce au avut loc produc, în
Dans les épis de blé, dans les rayons cele mai multe dintre situaţii, o impresie de ficţionali-
Du champ, dans les montagnes aux larges plaines, tate, receptorul fiind introdus în ceea ce pare a fi o
Sachez-le bien, nous ne sommes pas morts ! poveste.
Această „cădere” în ficţiune a receptorului re-
Nous sommes là-haut et, toujours aux aguets prezintă, după părerea lui Gabriel Liiceanu – care face
Aux portes de l’infini, porter encore referire la literatura ficţională inspirată din Gulag –, un
Par notre âme offrande immaculée scut al său, un mijloc prin care acesta se apără în faţa
Sachez-le bien, nous ne sommes pas morts ! cruzimii:
„Tot cortegiul acela de învingători care îşi tor-
Quand vous passez par les blancs, larges chemins turează semenii şi îi ucid fără să cadă o clipă pe gîn-
Qui brillent dans le soleil, marchez doucement, duri, ce are el comun cu noi, cu cititorii halucinaţi ai
N’oubliez pas en murmurant vos prières faptelor lor? Oricît de mult ne-am imagina că lucrurile
Que sous vos pas il y a des ossements. acestea s-au întâmplat, ceva ne împiedică mereu să le
extragem din ficţiunea unui horror şi să le aducem în
Dans l’émail des fleurs sous la rosée realitate. [...] La un moment dat mintea refuza să mai
Ou sous les goûtes de pluie, souvenez-vous realizeze echivalenţa dintre pagina scrisă şi realitate.
Que leur éclat ne fait que répéter Ceea ce citeam recădea mereu în poveste. Dacă nu s-
Les larmes versées (combien de fois !) par nous. ar întâmpla aşa pesemne că fiinţa noastră s-ar dezinte-
gra sub povara adevărului celor relatate. [...] Totdeau-

73
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

na cifrele sunt o abstracţie. Dar în Panta rhei această mărturisitori, cum este Dumitru Bordeianu, impun o
«secvenţă istorică» devine, dacă se poate spune aşa, diferenţiere a receptorilor, în funcţie de capacitatea de
viaţă. Răul pur, moartea, dezolarea supremă irump pur „a crede”, înaintea expunerii5:
şi simplu în camera în care citeşti. [...] Cine poate trăi „Dacă nu aş mărturisi în acest capitol ceea ce
până la capăt adevărul acestei «întâmplări»? Pentru am trăit atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru că
orice cititor care vrea să-şi păstreze mintea întreagă, ea minunea a făcut-o El, iar eu trebuie să spun aceasta.
trebuie să rămână în parte (şi să fie percepută) ca po- De aceea, acest capitol este singurul care se adresează
veste”1. numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evan-
Extinzând această ipoteză asupra memorialis- ghelia şi Biserica Lui.
ticii – unde avem de-a face nu cu fapte inspirate din [...]
situaţii reale, ci cu evenimente trăite sau cărora autorii Minunea minunilor, pe care raţiunea ome-
scrierilor le-au fost martori –, faptele apăsătoare par- nească nu o poate înţelege şi admite, este Învierea din
curse au nevoie de recepţie ficţională pentru a putea fi morţi a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pă-
„suportabile”. mânt ne-a spus: «Eu sunt Învierea şi Viaţa, Eu sunt
Viaţa lumii, Eu sunt Calea, Adevărul si Viaţa»”6.
Referindu-se la arestarea mamei Monicăi Lo-
vinescu, Gabriel Liiceanu pune la îndoială chiar impo- Reproducem partea finală – şi cea mai intensă
sibilitatea empatică: „[...] Acestea sînt faptele. Au – a experienţei mistice trăite de Dumitru Bordeianu, ce
intrat şi ele în poveste, mai întîi în cartea Doinea Jela, pare cu adevărat desprinsă dintr-o nuvelă fantastică:
apoi în cartea de memorialistică a Monicăi Lovinescu. „[...]
Le citim şi ştim că sunt adevărate, dar cine le-a trăit În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu
până la capăt în afara victimei şi a fiicei ei care şi-a mâinile încrucişate şi ochii aţintiţi printre gratii, toată
pierdut, o vreme, somnul?”2. Astfel, chiar şi în cazul fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi au început să-mi
mărturisirilor, cititorul este plasat în preajma verosimi- curgă şiroaie de lacrimi.
lului, dar tendinţa este către neacceptarea acestor crun- Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti:
te adevăruri. «Doamne, fie-Ţi milă de mine!» N-am apucat să ter-
De altfel, protagoniştii înşişi iau în considerare min aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de
dificultatea pe care cititorul o va avea parcurgând cele un tremur şi o zvârcolire ca a posedaţilor şi am simţit
citite –„Scriu pentru cei care mă vor citi, să se opreas- cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o
că o clipă, să se coboare în adâncul sufletului lor şi să putere străină. Era duhul satanei care mă muncise şi
cugete întrebându-se: «A fost posibil?»...”3. În acest mă stăpânise, timp de patru ani de zile”7.
mod, Nicolae Purcărea îşi introducei cititorul în mărtu- Dacă până acum am observat încercări ale
riile despre reeducarea de la Piteşti. mărturisitorilor de a crea o punte între experienţele lor
şi receptor – în fapt, de a anula senzaţia ficţiunii –, în
Într-adevăr, descrierea bătăii colective ce pre- continuare vom observa o tendinţă întrucâtva contrară.
ceda procesul de reeducare conţine imagini greu de Luând în considerare opinia lui Eugen Negrici
suportat: „[...] Numai feţele – care după atâtea lovituri cu privire la expresivitatea involuntară, conform căreia
deveniseră ca faţa lui Quasimodo, tumefiate, desfigu- „efectul conferă mesajului adevărata structură”8 şi că
rate – încercam să le ferim. Capetele, mari cât baniţa, „totul semnifică”9, la Galina Răduleanu se poate iden-
aveau ochii ieşiţi din orbite sau umflaţi de nu ne mai tifica o desprindere – parţială, prin omisiune – de fap-
vedeam, iar gurile erau strâmbate înspre urechi. Nimic tic şi istoricitate, în favoarea cursivităţii narative. În
nu mai era în noi din ceea ce fusese. [...] Pieptul, fragmentul de mai jos, ce descrie interacţiunea mărtu-
braţele, coastele, toate dureau şi sângerau”4. În faţa risitoarei cu Laurenţia Arnăuţoiu – mama fraţilor To-
unei asemenea scene, în momentul lecturii sau după, ma şi Petre Arnăuţoiu, luptători ai grupului de rezis-
cititorului este tentat să gândească – „nu este posibil tenţă armată anticomunistă „Haiducii Muscelului”, din
aşa ceva”, veridicitatea „recăzând mereu în poveste”. Munţii Făgăraş –, vom observa că informaţiile de or-
Dincolo de atrocităţile specifice detenţiei, citi- din biografic lipsesc, ceea ce facilitează intrarea recep-
torul se poate lovi de un obstacol mult mai mare în torului în „povestea” menţionată de Liiceanu:
calea acceptării textului memorialistic – miracolele ce
au avut loc între aceleaşi ziduri. În cazul acesta, unii
5
Este vorba despre episodul trăit la Gherla, ce marchează
1
Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, Bucureşti, Editura revenirea lui Dumitru Bordeianu după trauma reeducării.
Humanitas, p. 40, 41. 6
Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării,
2
Ibidem, p. 42. Bucureşti, Editura Scara Print, 2014, p. 321.
3
Nicolae Purcărea, Urlă haita... Piteşti, Canal, Gherla, 7
Ibidem, p. 323.
Jilava, Aiud, Piteşti, Editura Fundaţiei Sfinţii închisorilor , 8
Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară, Bucureşti,
2012, p. 13. Editura Scrisul Românesc, 1977, pagina 36.
4 9
Ibidem, p. 75. Ibidem, p. 25.
74
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

„Cu o singură persoană n-am putut discuta de- Mărturii din Infern
cât o singură dată şi asta din simplul motiv că nu au-
zea. Era maica-mare, cum i se spunea d-nei Arnăuţoiu. Există momente în istorie peste care nu se
După prinderea lor o jumătate din sat intrase în închi- poate trece. Holocaustul roșu este unul. Nu singurul.
soare. Iniţial fusese condamnată la cinci ani, i se dădu- O dramă din milioanele de drame ale luptăto-
se drumul, dar după câţiva ani şi-au reamintit că mai rilor anticomuniști se află cuprinsă în paginile povesti-
trebuia să stea cinci. rii „Istoria unui schelet” de Ioan Barbu. O dramă care
Mai avea câteva luni şi-i termina şi pe aceştia. s-a lăsat greu de cuprins în cuvinte, dacă avem în ve-
Ardea de nerăbdare să-şi revadă feciorii. Nu ştia că dere fie şi numai faptul că această „formă” a mai tre-
fuseseră împuşcaţi. Stătea mai mult retrasă şi se ruga cut prin câteva purgatorii publicistice.
tot timpul. Femeile, din motive necunoscute, n-o iu-
beau (dar oare iubeau pe cineva?). Într-o zi i s-a făcut
rău, încât era gata să cadă. Nimeni n-a crezut-o. «Se
preface, ca să i se dea voie să stea în pat», ziceau cu
Ioan BARBU
răutate.
Maica-mare nu se prefăcea. Cu câteva zile Istoria unui schelet
înainte de a fi eliberată de la Ciuc, a avut hemoragie
În memoria dragului prieten
cerebrală şi a murit. Dorinţa de a-şi revedea fiii i-a fost
Prof. dr. ing. POMPILIU MANEA,
îndeplinită”10. a cărei iubire vie pentru glia
Cu excepţia numelui „Arnăuţoiu”, Galina Ră- străbună și adevăr
duleanu nu oferă alte detalii legate de identitatea cole- nimeni n-a putut să i-o distrugă:
gei sale de detenţie, lăsându-l pe cititor să facă această nici tortura morală și nici anii negri de teroare oarbă.
legătură. Mai mult, în ajutorul receptorului vin mai
mulţi indici: folosirea pronumelui „lor” – ce are rolul Liminar
de a-i induce ideea că se vorbeşte despre actanţi ce ar În secolul trecut, pe la mijlocul anilor 60, m-
putea fi cunoscuţi –, introducerea substantivului plura- au purtat pașii prin Dobrogea. Căutam urmele unui
lizat „feciorii” şi participiul plural „împuşcaţi” („După unchi dispărut, Dumitru Gh. Dumitru, frate mai mare
prinderea lor o jumătate din sat intrase în închisoare”; de-al mamii. Timpul îl îngropase fără să-i pună măcar
„Ardea de nerăbdare să-şi revadă feciorii. Nu ştia că o cruce la căpătâi. N-am dat de nicio urmă. Într-o
fuseseră împuşcaţi”). dimineață însă mi-a apărut în cale un schelet. Un
Astfel, cele expuse mai sus facilitează acea schelet de om!
intrare a receptorului în ficţional, fără să anuleze, de- Povestea sa este una dintre cele mai cutre-
sigur, discursul memorialistic, ba chiar îmbunătăţindu- murătoare povești auzite de mine vreodată.
l din punct de vedere stilistic. Textul aceasta, ieșit din negura uitării,
Concluzionând, se poate afirma o continuă povestește un „caz” din milioane de cazuri reale ale
confruntare între veridicitate şi iluzia ficţiunii, cea din holocaustului roșu. Istoria unui om în carne și oase,
urmă acţionând ca o armură pentru cititor. De aseme- dar cu un munte de minte și suflet, cu soție și copii, cu
nea, unele opere memorialistice reuşesc să se sustragă, prieteni.
într-o mică măsură acestei continue lupte pentru veri- Și dușmani… Proletarii lui Lenin, ucigători
dicitate purtată de memorialişti. de creiere în gulaguri de tip stalinist. Bunica avea o
vorbă: „Iartă-i, maică, dar relele care le-au săvârșit să
Bibliografie nu le uiți niciodată!”

o Bordeianu, Dumitru, Mărturisiri din mlaştina dis- Timp împietrit
perării, Bucureşti, Editura Scara Print, 2014 S-a căscat dintr-odată un uriaș crater. Privirea
o Liiceanu, Gabriel, Uşa interzisă, Bucureşti, Editura nu-i atingea adâncul. Apoi, s-a ivit un jet de scântei
Humanitas, 2002
alb-roșiatice. Veneau din străfundul pământului,
o Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, Bucu-
reşti, Editura Cartea Românească, 1977 împresurându-mă ca un brâu ca de foc.
o Purcărea, Nicolae, Urlă haita... Piteşti, Canal, Am închis ochii. Nu știu cât am stat așa.
Gherla, Jilava, Aiud, Piteşti, Editura Fundaţiei Sfinţii în- Când i-am deschis, lângă mine era un schelet. Oase
chisorilor, 2012 înșirate, cu tălpi și picioare, cu coaste și cu un craniu
o Răduleanu, Galina, Repetiţie la moarte… din spa- în orbitele căruia jucau pulbere de stele. Mâinile, ca
tele gratiilor, Piteşti, Editura Fundaţiei Sfinţii Închisorilor, niște lopeți. Mintea mea s-a dus la o vorbă ce-o au-
2013 zisem cu ceva timp în urmă. „Ce mai face văr-tău
Fane?” „Ce să facă, sapă la canale… I-o fi mai greu
10
Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte… din spatele pe-acolo, n-am cum să-l mai întreb.” „E plecat prin
gratiilor, Piteşti, Editura Fundaţiei Sfinţii Închisorilor, vreo țară?” „Nuuu, a murit, sărmanul, mai e un pic și-i
2013, p. 191, 192. fac ai săi parastasul de un an.”

75
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Un gând ca o nălucă îmi fulgeră creierul:
pesemne și scheletul acesta lucrează la vreun canal „Fețele durerii. Apel la memorie”, de Daniel Lăcătuș
subteran. Cu lopețile astea de mâini!...
N-apuc să-l întreb dacă putem comunica… De curând, a ieșit de sub tipar, în Iași, volu-
Mi-a ghicit gândul. Zice: „Vorbesc ca tot omul.” „De mul „Fețele durerii. Apel la memorie”, vol.
unde vii?” „Din măruntaiele pământului, de la canalul I, Personalități decedate în închisorile comuniste.
morții… Erai puști, pe-atunci, când l-a proiectat Stalin Dicționar, prefață de prof. univ. dr. Gheorghe
și Gheorghiu-Dej. Lumea se întorsese pe dos. «Clădim Onișoru. Cuvânt de întâmpinare, coperta a IV-a, de
o țară nouă, ne este călăuză învățătura marxist- acad. Dan Berindei și prof. univ. dr. Marian Cojoc.
leninistă!» Urlau tovarășii în vânt. Vorbe goale, Cartea este prima dintr-un proiect mai amplu. Proiect
minciuni și praf în ochii românilor. O lume deformată care are în vedere studierea Holocaustului în România
și absurdă.” „Ești sigur că vii din străfundul și pe teritoriul Basarabiei, deportările pe criterii etnice,
pământului? Parcă ai coborât adineauri de la un rezistența anticomunistă în perioada 1940–1989 (Ro-
pupitru universitar.” „Am fost profesor la Filozofie.” mânia și Basarabia).
„Cum ai ajuns schelet, în fundul pământului?” „Într- Primii „dușmani” în orice dictatură sunt, de
una din zile, o toamnă în care cerul parcă se spărsese, cele mai multe ori, elitele, istoria a confirmat-o, și nu
am rămas spânzurat de târnăcop. Se înfipsese adânc în doar o dată. Din acest sentiment, autorul a înțeles să
pământul cleios de-atâta ploaie. Eram sleit de puteri. înceapă proiectul cu ilustrarea personalităților care și-
S-a sfârșit cu mine! mi-am zis. «Ridică-te, bă, au găsit sfârșitul în timpul detenției. Volumul II (în
’mnezeii mă-ti de dușman de clasă!» Nu m-am putut lucru) are ca tematică Orașul Călan sub totalitarism.
ridica. «Stai acolo, un telectual mort, un dușman al Printre personalitățile arestate din Călan, unde au
poporului mai puțin!» locuit, se află poetul Traian Dorz, poetul și pastorul
Când s-a întunecat bine, peste noi, cei care n- Sigmund Herland, medicul Emil Rațiu, fratele lui
am reușit să ne ridicam, au aruncat câteva bascule cu Anton Rațiu, apropiat al lui Lucrețiu Pătrășcanu (nici
o fiertură din smoală și pietre. În câteva minute, s-a el străin de orașul Călan) și mulți alții. De asemenea,
dus carnea după mine, am ajuns cum mă vezi…” tot aici a fost intens urmărit de securitate (cum indică
„…Creștem, anii dulci se fac carne/ Primăveri mai multe note ale fostei securități) Radu Ciuceanu,
trec în unghii, în peri, în aripe/ Timp întemnițat (…) și președintele fondator al Institutului Național pentru
iar ne Împietrim: stalactite de clipe.” Studiul Totalitarismului.

Îngropat în gânduri
De câte ori îmi vin în minte vorbele sche-
letului un tremur îmi cuprinde corpul. Crimele anilor
’50 de la canal umblă și azi prin lume. Ca șoc al
iradierii în timp.
Întind o mână şi culeg timpul. Îl țin în palmă.
Iar din adânc se desprinde scheletul. Şi nori negri se
strâng jur-împrejur. Ne-mpresoară. Stropi de lacrimi
îmi îngroapă răsuflarea. Bucăți de emoții.
– Ai aflat cum mă cheamă?
– ?
– Sunt profesor universitar, cum ți-am spus la
prima întâlnire, fiul unor învățători dintr-un sat ar-
geșean, care se înscriseseră în partidul lui Mihalache.
M-am înscris și eu. La universitate am devenit dintr-
odată sperietoarea educației pentru studenți. Am fost
săltat într-o noapte și dus cu o dubă, împreună cu alți
membri ai Partidului Național Țărănesc, să muncesc la
canal.
Visez și acum malul de roci friabile, mai înalt
decât un blockhaus, care se prăbușea îngropând tot ce
găsea în cale. Oameni vii piereau sub invazia apelor
negre de la infiltrațiile Dunării. Săream prin izbirile
valurilor să-i salvăm pe cei prinși de urgie, neștiind
dacă apucăm o mână de om sau un trunchi de arbore.
… Și, deodată, scheletul a dispărut.
Eu am rămas îngropat în gânduri.

76
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

preluată de la jocul de șah. Mult modificată. Parcă,
dinadins, să-i zădărnicească lui încăpățânarea de a
crede că, lumii, i s-ar potrivi zis, mai bine, omenire. I
se pare c-ar fi normal, odată ce vine de la om. Pe
când, așa, lume, nu vine de nicăieri. Și, totuși,
stăruie, ca enigma din ochii Sfinxului. Probabil, să nu
i se descopere înrudirea cu șahul. Față de care, lumea
e mult mai aprigă. Adesea, chiar, feroce. Sub
înșelătoarea aparență a blândeții! Din cele trei șanse,
victorie, remiză sau înfrângere, Facerea n-a admis-o
decât pe ultima! Atât i-a fost lăsat omului!
Privind tulbureala apei, Colivaș Destolnic vede
pâlcuri de oameni încurcați în urzeli străvezii. Să fie
plăsmuiri?, tresare. Oare, au și ele lumea lor? Sau
omul, prefăcut în umbră, trece dintr-una în alta? Ca
printr-un șir nesfîrșit de camere! Nu, n-are noimă, își
anihilează singur gândul Colivaș, amărât că nu poate
ști despre nimic cum e.
Ion NETE Încurcat în zig-zaguri nebuloase, își pironește
arătătorul în coaste, sugerând pilda biblică și
Jugastrina albul zării fulgera declamă: Aici e un om! Poate ști din care lume face
parte?
Cuprins de spaimă se afundă sub pânza apei tulburi.
Întreabă, poticnindu-se în aceeași nedumerire
Scapă de îmbierea ispitei să înoate, pentru a se
care îi face zilele negre. Cu greu își înfrânează
îndepărta de locul blestemat. N-are chef de nimic.
pornirea de a răbufni. Temător că-și dă de gol
Mai ales de vorbă. Înainte de toate n-ar avea cu cine.
ascunzișul. Coclaurile fiind pline de duhuri rele, îi e
Și, ce-ar putea spune? Să-și plângă de milă că e sin-
ușor de presupus ce s-ar întâmpla!
gur? Cui i-ar păsa că, tot ce face, se aseamănă cu
De altfel, presimțirea că e pândit îl obseda
scrisul pe nisip? N-apucă să ducă la capăt lucrul înce-
decuseară. Pe când se apucase de plănuit drumeția la
put, că-l și vede spulberându-se în vânt! Ca nisipul
Piatra Unică. Singurul punct sigur din viața lui.
din pustiuri. Stă în cumpănă, simțindu-se pândit. Nu
Neapărat, își impusese s-o facă a doua zi. Mânat de
știe de cine! Nici dacă i-o fi vrând binele sau răul! La
curiozitate că, poate, de aproape, își dă seama mai
urma, urmei, ce-i mai pasă? N-are rost să se mai
lesne de unde i se trăgea numele. Instinctul îi mai
frământe! Își pune toată nădejdea în milostivirea
spunea că, deslușindu-l, are să primească o veste. În
Celui de sus. Singurul care îl mai poate salva. Da,
taina stâncii sta puterea să-i schimbe soarta. I se
cum să ia legătura cu El? Doamne, imploră, cu glasul
păruse singurul lucru ciudat de pe lume, cum
stins, ultima mea rugăminte e să nu fiu găsit vinovat!
înțepenise piatra. O mogâldeață, arcuită, pentru salt.
De-i adevărat, cum se spune, că ești Atotputernicul,
Nu se putea ghici unde voise să se arunce, după ce
poți face, măcar o dată și pe voia mea! Vezi, cât mă
singură se cocoțase pe culmea muntelui pleșuv. O
umilesc, cu gândul la Tine! Ațin calea trecătorilor,
pândea și pe ea un pericol? Lui Colivaș Destolnic îi
milogindu-mă: Lăsați-mă să mor în locul vostru! Da,
vine în minte înscrisul din Biblie: Feriți-vă de
ce să fac, dacă nimeni nu cade la învoială? Pot fi
oameni! Povața Lui Iisus, dată lumii. Într-adevăr, se
învinuit pentru așa ceva?
miră Colivaș Destolnic, stranii întorsături se petrec în
Ascultă, îndelung. Până ce întrebarea se stinge
adâncul unei ființe! Măcar, de-ar putea fi prevăzute!
în ecou. Întârzierea răspunsului așteptat îl scoate din
Nedumerirea deschisese o portiță prin care
răbdări. Disperat, își lasă gândurile momite de pustiul
năvăliseră spiriduși, speriindu-i somnul. Petrecuse,
tăcerii. Bântuit de felul de a fi al lumii. Misterios și
îndelung, cutreierat de fiori! În târziul nopții, somnul
imposibil de priceput. Putând fi luat ca aievea dar și
abia îi potolise. Nu și senzația că e pândit. Cu toate
neaievea!
astea, nu avea de gând să renunțe la drumeție.
Asaltat de o puzderie de stafii, apărute din
Se amăgește că visează și nu e, cum i se pare că
senin, dă uitării ispita înotării. Norul arătărilor i se
se vede, afundat în tulbureala apei.
vântură pe dinaintea ochilor, orbindu-l. O ia ca
Frica, înviată în carne, îl contrariază.
pedeapsă pentru îndrăzneala că fusese de acord cu
Caută o altă cale de amăgire și recurge la
părerea despre felul de a fi al lumii. Tocmai, el,
interogarea timpului scurs de la începutul serii. Dar,
necunoscătorul celor mai elementare lucruri! N-are
fără folos. N-află un capăt de fir după care să-și dea
idee nici de unde i se trage denumirea de lume! Sau
seama ce se întâmplă. Doar drumeția pusă la cale nu-
de ce unduie, șerpește, închizând și deschizând
i iasă din mintea bezmeticită.
același cerc! Lăsând impresia c-ar exersa o mișcare

77
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

De m-a ajuns sfârșitul, nu mai contează dacă Arar, câte unul, mai slab de înger, îl căina: vai
știu… și-amar de capul bietului om! Și-a pierdut mințile
Colivaș Destoinic se simte tot mai nimicit. În într-atât că nu mai deosebește binele de rău.
pofida ambiției lui de a face lumină, denumirea de Ocările nu-i făceau atâta rău cât faptul că
lume va dăinui veșnic. Nici cu întrepătrunderea nimeni nu cădea la învoială, să facă schimb. Lăsându-
lumilor n-a făcut mare lucru! S-ar putea să se fi căznit l să se frământe, pe mai departe, de poate sau nu să
degeaba să le despartă. O fi una singură. Chip cu fie găsit vinovat! Starea de încordare, prelungită, îl
două fețe, cum s-a mai văzut! istovise. Își dorea să-și dea duhul! Ar fi făcut-o,
Pierde și ultima speranță că găsește ceva în simțindu-și sufletul împăcat. Se achitase de datorie,
care să creadă că-și află rostul. Deznădăjduit, prinde a umilindu-se. Treaba trecătorilor, că nu se învoiseră!
se legăna, prostește. Ca omul, a cărui minte s-a Bieții oamenii, oftează, îndurerat Colivaș
desprins de lume. În loc de „ Nani, nani”, îngână Destolnic. Le-a intrat în sânge obiceiul să repete,
fărâme din colindele auzite în prag de sărbători. Să-și papagalicește, lucruri răsștiute. Auzi, la ei, mare
aline zbaterea sufletului. La spus rugăciuni nu se scofală, să știi că moartea nu se dă după bunul plac!
încumetă. Nu-i vin în minte. Din păcate, nici colinde Sau că se duce unde și când e trimisă. Ca mesager al
nu știe cât s-o poată tărăgăna la nesfârșit. I-ar cădea Domnului. Dar, ce-ar împiedica-o să se abată, măcar,
bine să se povățuiască. Și, îndată, începe, zicându-și: o dată, de la regulă? Colivaș Destolnic înghite nodul
N-are a face, Colivaș, de-acum, poate să se întâmple din gât.
orice. Leac de spaimă nu se află. Cât privește lumea, Brusc, se însuflețește. Acum, ar fi potrivit, ca
mintea omului nu e făcut să-i tălmăcească noima … moartea să se abată de la drumul său! Dând de gol
Oleacă, pare mai răzbunat. Înseninarea îi dă legătura dintre lumea asta și cealaltă.
curaj să întețească povățuitul. Silabisind sacadat, Lumea cealaltă e de-adevăratelea?, tresare,
caută să-i impună tactul învățăturilor de minte. Îi cade Colivaș. Atunci, descoperind legătura dintre ele, aflu
atât de bine, ungându-l la suflet: Vezi, asta-i, Colivaș și cum poate fi sigur omul că e în una sau în cealaltă!
Destolnic. Ți-a fost scris s-auzi ultima bătaie a Și nu-mi mai pasă.
ceasului când te-așteptai mai puțin! Așa pățește omul Amăgit de iluzii, Colivaș Destolnic are
într-o lume stricată de netrebnicii. N-ai pe ce mai impresia c-ar fi căzut pradă. Chiar, se întâmplase?
conta. Întâmple-se orice! Gândul că ar fi, deja, vânat, îl îngheață. Prefăcându-l
Chircit, se face ghem, luând forma pruncului în stană! Aidoma, Pietrei Unice, spre care drumețea!
din pântec. Afundat, până peste creștet, în tulbureala Nu cumva, de-aia simțise nevoia să se apropie?
apei! Tremurul nu se potolește. Vederea Pietrificarea îi dă fiori. Se închipuie, neclintit, pe
împăienjenită, iscodește împrejur, să nu fie luat prin creasta muntelui. S-ajung, și eu, străjerul zării?
surprindere! Nu-l slăbește presimțirea că i se întâmplă Doamne, fă, să miște, neapărat, ceva! Să știu
ceva. Ce, anume, rămâne de văzut! De-ar ști în ce dacă sunt viu și n-am fost pocit, imploră Colivaș
lume se află. Lăsându-se în voia închipuirii, crede că Destolnic. Auzul, încordat din răsputeri, nu prinde
urcă panta muntelui. Adică, a pornit în drumeție. Are urmă de foșnet. Privirea i se îneacă în hăul zării.
de înfruntat păienjenișul tufelor de jnepeni. Care îl Ajunge până la inelul luminos, care o încolăcește cu
năpădesc cu întunecime. Și iar se trezește în tulbu- alburiul cețos. Acolo și-o fi având cuibul neliniștea
reala apei… care mă chinuie? Semn bun c-am dat de ea, se bucură
Colivaș Destolnic tresare. Dă înapoi, de la tot Colivaș Destolnic. O clipă, descumpănit, nu știe de
ce-i trecuse prin cap. N-are siguranță că mai vede. făcuse bine bucurându-se. Iar îl cuprind îndoielile,
Privirea împăienjenită n-are cum să-i fie de folos. nefiind sigur că e treaz sau visează. Lăsându-se greu,
Halucinează? Dacă, nici nu s-o fi crăpat de ziuă iar el, se afundă în tulbureala apei. Unde dă cu ochii de
chiar, dormita? Atunci, ce-l putuse înspăimânta, Păsărar. Aha, își spune, în sine. Numai unul ca el mă
băgându-i frica în oase de căuta să se ascundă? făcuse să cred că pot fi găsit de vină! Ia, să-i fac și eu
Tremură și mai vârtos. Poate fi găsit de vină? în necaz, prefăcându-mă că nu-l văd. Să-i dau de
Deznădăjduit, se întreabă: Chiar, pot fi găsit de vină? înțeles că nu mă omoară teama de ce-o fi să fie. Nici,
*** chiar, de sfârșit.
Adevărul e că, de-o vreme, încoace, viața lui e Are o strângerea de inimă și, imediat, îi învie
o continuă buimăceală. Presimțiri sumbre îl teama că poate fi găsit vinovat.
împresoară, făcându-l să se piardă cu firea. Așa, a Sigur, visez, șoptește Colivaș Destolnic. N-
ajuns să ațină calea oamenilor, milogindu-se. Fiți buni am să mă mai las speriat de nimic.
și lăsați-mă să mor în locul vostru! Binevoiește Nici de vedenii?
careva? Glasul, aspru, e al Păsărarului. Îl recunoaște
Nu se găsise unul să nu-l ia de nebun. pentru că mai fusese, odată, cât pe ce să se prindă în
Îndepărtându-se, în grabă, lăsau să curgă în urma lor vorbă cu el. Se întâmpla în alt vis. Atunci, pierduse
pâraie de apostrofări ucigătoare: Nici atâta nu știi că ocazia, zăbovind să deschidă gura, auzind că, numai
moartea nu se dă la bunul plac? de el depinde, adică de Colivaș Destolnic, ca legenda

78
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Jugastrinei să nu împărtășescă soarta celei despre fata Stafiile, care îl orbiseră mai înainte, se fac
fără de seamăn, pe nume Corbeanca. Care fusese dată nevăzute. Colivaș Destolnic e ca un om în toată firea.
uitării, cu frumusețea ei, cum nu se mai afla alta pe Încântat, peste măsură, gata să asculte o întâmplare,
valea Bistriței. De neînchipuit, se mirase, în sine, nemaipomenită, petrecută cine știe când! Prefacerea
Colivaș Destoinic, că se putuse întâmpla una ca asta, Jugastrina în stană de piatră, din care iese, la ceas de
după ce, aceeași lume îi admirase curajul dovedit în taină, ca o părere albă, îi ațâță neastâmpărul! Faptul îi
înfruntarea căpeteniei hoardei tătarilor. Văzând că nu sare în ochi Păsărarului care dă să-l potolească,
se poate salva, frumoasa își pusese capăt vieții, făcând aluzie la unii oameni care se cam pripesc,
aruncându-se cu pieptul drept în colțul stâncii, ivite când nu e cazul. Și-apoi, tot ei se plâng că n-ajung
din învolburarea înspumată a Bistriței. Așa apăruse unde vor. Chipul lucitor al lui Colivaș îl face pe
legenda, îl lămurise Păsărarul, impresionat de Păsărar să-l ia, de-a dreptul, la rost. Chiar, arzi de
buimăceala vizibilă pe chipul lui Colivaș. Adăugând nerăbdare? De-i p-așa, nu te supera, c-am s-o iau și
că stânca, de pomină, arăta, întocmai, ca Piatra Unică, eu mai pe ocolite!
lângă care făcuseră cruce cărările bătătorite de ei. E Și-n locul legendei pe care o aștepta, Păsărarul îi
mult, de când n-o mai știe nimeni, își arătase părerea povestește despre unul, Cilică.
de rău Păsărarul. Vorba vine, Păsărar, pentru că, de Până mai ieri, se împăunează Păsărarul, aici, în
fapt, lui Colivaș Destolnic i se părea o umbră, pisc, petreceam ceasuri nesfârșite la taifas. Află că,
aducând, mai degrabă, a stafie. Interesant că, după unul, pe lume, a fost Cilică! Om, mai de treabă, nici
chip, îi era cunoscut. Da nu știa de unde să-l ia. Așa, c-a existat pe suprafața pământului. Tot ce știu, el m-a
că-l numise, cum îi venise la gură, Păsărarul. învățat! Ți-nchipui, ce s-alegea de mine, de nu-l în-
Incredibil, se minunează Colivaș Destolnic. tâlneam? Acolo, un terchea, berchea. Nu mai pupam
Arătându-se gata să intre în vorbă cu Păsărarul despre podoaba asta de uniformă, după care, când cobor în
legendă. Acesta, însă, oarecum, surprins, își retrage sat, femeile mă petrec pe ulițe sorbindu-mă din ochi.
chipul în dosul tufelor de jnepeni. Dar nu atât de iute Cilică avea capul calendar. Păstra fiecare dandana
cât să nu i se observe umbra de stânjeneală. petrecută în lume. În timpul povestitului, își răsucea,
Apoi, ca printr-un farmec, jnepenii dispar. Și întruna, vârful mustății. Cu atâta dichis, de puteai jura
Colivaș îl vede din cap până în picioare. Îi întinde că prin meșteșugul ăla scotea la lumină ce spune.
chiar mâna, să-l ajute, văzând cum se chinuie să-și Numai cu Arghir nu se împăca, nici de-al naibii. Să-i
petreacă, peste umăr, cureaua de care are agățat, fi văzut cum se ciondăneau. Din cărpănos nu se
cornul. Al cărui sunet se aude, uneori, fără să se știe scotea, unul pe celălalt. Pricina, putea fi că și Arghir
de unde vine. avea în cap o grămadă de întâmplări uitate de oameni.
Garantez, că un an, maximum doi, și de legenda Numai că îi plăcea să le tăinuiască. Odată, Arghir a
Jugastrinei n-are să se mai audă. întors lumea pe dos. În viul nopții, a început să bată
Păsărarul e sigur pe aproximarea făcută, în timp din poartă în poartă, întrebând oamenii dacă vor să
ce, Colivaș Destolnic, se tot miră cum de se putuseră facă schimb cu el. Se da, gata, să moară în locul
alipi cele două vise. Întâlnirea Păsărarului din visul oricui. Supărat, că e luat în derâdere, s-a răzlețit, către
trecut îi dă fiori. hotarul satului. Ăștia, murmura, disprețuitor, nu știu
Amândoi, vădesc oboseală și se așează la o palmă pe ce lume trăiesc. Păi, omul, cu cât își dorește mai
distanță de Piatra Unică. mult să moară, cu atât e ținut mai mult de Domnul în
Jugastrina zici? N-am știre de așa legendă. Întâia viață. Simplu, ca bună ziua!
oară aud. Colivaș Destolnic îi caută chipul, pe care nu Lui Colivaș Destolnic îi stă pe limbă să-i facă
observă nicio tresărire. Păsărar, pus pe șotii, îl pocinogul Păsărarului. Asta-i bună, îi vine să zică,
apostrofează în gând, îmi ațâți curiozitatea! Adică, acum pui în seama lui Arghir ce fac eu, umilindu-mă
vrei să spui ce dacă nu-ți e cunoscută, uite că există! față de trecători să mor în locul lor! Vezi, ceva, ceva,
Cu încetul, i se dezleagă tot mai mult limba ți-a ajuns la ureche, păcatul tău e că nu le-ai prins
Păsărarului. Jugastrina asta, o deplânge pe fata cum se cuvenea. De te interesează întâmplarea, nici
necunoscută lui Colivaș, vroia binele oamenilor. Da, nu râvnesc să-mi lungesc viața. Dimpotrivă, așa,
a pățit-o rău de tot! Numai prefăcută în piatră, a scârbă mi-e de ea și lume, că le-aș părăsi cât ai zice
scăpat. Uneori, zice lumea că se mai arată, bântuind pește. Ce-mi doresc eu, mult de tot, e să dezleg de ce
văzduhul, ca o părere. Fulgeră prin albul zării până lumii i s-a spus lume și nu omenire. Și, încă, ceva, o
piere. Posibil c-o fugăresc mitroforiscariotenii. fi vreo legătură între lumea asta și cea de dincolo.
Afurisiții, pe nicio lume, nu-i dau pace. Poate, pricepi ce vreau să spun. Or fi deosebite sau
Colivaș Destolnic, și mlădiază glasul și, ca una și aceeași? Omului i-ar prinde bine să știe,
un copil, se roagă de Păsărar să-i povestească legenda înainte de a trece dincolo!
cu de-amănuntul. Are glasul, întocmai, cum se Păsărarul face pe surdul și nu se abate de la
milogea de trecătorii în locul cărora vroia să moară. istorisire zicând că, de nu era râca dintre Arghir și
Spune-mi, insistă, Colivaș, cu privirea ațintită pe Cilică, n-ar fi auzit legenda Jugastrinei. Pentru că,
Piatra Unică. Arghir, sâcâit de fandoseala cu care Cilică se da

79
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

atoateștiutor, într-o zi a apărut în pisc, abia trăgându- Bine, c-am aflat-o și p-asta! S-ar putea ca la
și răsuflarea. Vădea o nevoie acută de vorbit. I s-o fi poalele zării să fie intrarea în cealaltă lume. Colivaș
năzărit că n-o mai duce mult și-l amăra gândul că- tresaltă, cu ochii înfloriți de scânteierea bucuriei.
ngroapă legenda cu el. Pe nepoftite, s-a pus pe turuit, La vederea cioporului de călăreți, continuă
obligându-ne să ascultăm. depănarea păsărarul, Jugastrina se oprește.
Uite-așa a început: Înfricoșată, se uită împrejur, căutându-și ascunziș.
Într-o dimineață, cu albul zării mai curat ca ăsta, Lăstărişurile sălbatice îi stau la îndemână. Tropotul
Jugastrina fulgera ca o părere. călăreţilor se apropie. Se văd clar. Numai bărbați, cu
Oameni bătrâni, zic de Cilică și mine, precizează chipurile învăluite în porfira pe sub faldurile căreia
Păsărarul, am ascultat cu gurile căscate. Atât ne-a sclipesc odăjdii tivite cu fireturi aurii. Numai ei pot fi,
prins, farmecul legendei. Nu ne-am fi iertat s-o mitroforiscariotenii. Năvălitori, care secătuiesc
pierdem, pentru că, poveste unei fapte bune nu se pământul de comorile dăruite de Domnul. Veșmintele
aude pe toate drumurile. Iar legenda Jugastrinei, după lor, înșelătoare, de camuflaj, îi sunt cunoscute
numele fetei, făgăduia să fie o astfel de poveste.. Jugastrinei. Citise numeroase cărți care le preamărea
După cum s-a și dovedit. setea de sânge, iuţeala la mânie și pofta de haos.
Jugastrina, așadar, zorea, ca o părere, spre Piatra Apăreau ca nălucile, ori de câte ori, băștinașii înălţau
Unică… un altar, lângă care să se statornicească.
Plănuisem și eu o drumeție, e gata, iar, Colivaș Mitroforiscariotenii nu pregetau să le
Destoinic să se destăinuir, dar momentul e nepotrivit, pângărească locul. Asalturile lor tulburau orice
așa, că-și înfrânează pornirea, minunându-se de încercare de orânduială. Li se răspândise faima, în
măestria cu care aduce Păsărarul, în poveste, stolul cele patru zări, prin viclenia și cruzimea cu care tăiau
vulturilor. Rotindu-se în albastru cerului. Parcă se- și spânzurau, pustiind locurile de altare și secătuind
mbăia. pământul de comori.
Își priveghează cuiburile, îl corectează Păsărarul, Mitroforiscariotenilor le era cunoscută o
de parcă îi citise în închipuire.. vrăjitorie prin care făceau să piară bogăția din
Jugastrina prinsese, de mică, un zvon că sunt pământ. După un ritual, ca o formulă magică,
anumite zile în care o perdea de ceaţă își întinde peste însămânțau un bob aurit, care, în loc de sâmbure,
zare vălătucii de pânză azurie, de care nu se știe dacă învăluia o fărâmă de os îmbălsămat. Boabele le
sunt vrăjiți sau nu. Mai ales că se desfășoară din păstrau în niște lădiţe miniaturale, argintate și
vârful Pietrei Unice. Cui prinde una din acele zile, i s- încercuite în brăţări din alămuri cu gheare de fier
arată cele două ceruri. Despre care, legea nescrisă, fixate pe umerii cărătorilor. Soarta cărora fiind
interzice să se vorbească. Un cer, dedesubt, sclipind pecetluită pentru că, însămânțarea bobului, era urmată
sticlos, ca pavat cu flori de gheaţă. Deasupra, alt cer, de sacrificarea lor pe jăratec, să se împlinească
de-un albastru atât de că, la cea mai mică atingere s- farmecul.
ar face fărâme. În forfota lor continuă, mitroforiscariotenii,
Jugastrina vroia să se convingă că există cele ferecau pământul cu boabe stârpitoare de comori,
două ceruri. Chibzuia că, fiind două, atunci se luând în stăpânire teritorii după teritorii. An de an, din
svhimbă și numărul Atotputernicilor. Să văd, mai vară până în toamnă, de cu zori şi până-n seară,
întâi, cerurile, se înflăcăra, grăbind pasul, sădeau boabe îmbălsămate, uscând pământul de
neîndrăznind să dea în vileag ce avea de gând să suflarea omenească. Pentru stârpirea lumii, dădeau
facă, după adeverirea lor ... iama prin râpi şi văgăuni, văi şi vâlcele, străbăteau
Urca spre Piatra Unică, strecurându-se anevoios hăţişurile pădurilor, mlaştinile câmpurilor și mocirla
prin strâmtoarea numită Gâtul Iadului,. Apoi, a ocolit mătcilor. Nu era loc pe care să nu-l calce.
turbăria, ajungând sub Pietrele Arse. Izbucnite ca Spre nenorocul lor, un blestem le atârna
tăișurile de pumnale, înafara pământului, pe flăcările deasupra capetelor ca o sabie a lui Damocles. În caz
unui vulcan. Aerul tare, de munte, le încremenise, că bobul din lădiţă încăpea pe mâini străine, atunci
arcuite. puterea le înceta iar ei piereau. Așa le fusese scrisă
Pusă pe fapte fără seamăn, Jugastrina călca în soarta.
neștire. Doar, nu era de ici, de colo, să petreacă lumea Jugastrina, ascultă, vraja-descântec a
sub un alt atotputernic! Nu lua seama la viperele care mitroforiscariotenilor în timp ce îngropau lădița în
viermuiau, însorindu-se pe luciul stâncilor. Înainta, pieptul muntos. Era vădit că voiau să-și întindă
adâncită în cântărirea presupunerile care i se perindau hotarul până la Piatra Unică.
prin cap. Un zgomot, mai aparte, a facut-o să Căpetenia mitroforiscariotenilor face un semn și
deschidă, larg, ochii. Se cutremură, de ce vede. cioporul se strânge în cerc, intonând isonuri
Departe, pe sub geana zării, alergau, în trap, un ciopor nemaiauzite. La sfârșitul cărora, îngenunchează,
de călăreţi. Vâlvătăile care ies din ochii Jugastrinei depunând jurământul:
întrec cu mult pe cele care scoseseră Pietrele Arse din „Lădiță, jurăm, locului de taină te încredinţăm!
adânc. Nu cumva s-ajungi la vederea unui ochi străin.

80
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Secătuiește tot și când venim să te găsim cu bobul cum fi găsit de vină. M-am temut degeaba. De-acum,
îmbălsămat, cum te-am pus”. las somnul să mă prindă. Mă afund în adâncul apei
Ţine minte, ce-auzi, își poruncește Jugastrina. tulbure. Legenda e vestea pe care presimțeam c-o
Cuvânt cu cuvânt, nu scăpa nimic, să le poți rosti primesc. Îmi dezvăluie trecerea dintr-o lume în alta.
legământul, întors pe dos, să nu se împlinească. Prin labirintul celor două ceruri. Scap, și eu, ca
Mitroforiscariotenii își duc mai departe ritualul. Jugastrina, fără a fi găsit vinovat…
„Fie, intonează în cor, ca bobul să secătuiască Asta, era taina, înclină, în semn de mulțumire,
locul, întru cinstirea vremii celei despre care mulţi îşi capul către Păsărar. Poți fi sigur c-o țin minte toată
vor aminti doar c-a fost pe când mâncau, beau, se viața. Așa, că, rămășagul e ca și pierdut de tine!
însurau şi măritau, cumpărau, vindeau, sădeau, arau, Colivaș Destolnic, ușurat de apăsarea spaimei că
semănau, prăşeau, secerau şi culegeau, tăiau, e pândit, alunecă prin apa somnului, fulgerând albul
ciopleau, construiau şi zideau, îndeletniciri ce-au zării. Întocmai ca Jugastrina, înainte de a încremeni în
pierit odată ce mitroforiscariotenii le-au călcat Piatra Unică.
pământul în copitele cailor...” Îi e atât de bine cum nu s-a mai simțit niciodată.
Jugastrina e înspăimântată de vehemența cu care De s-ar putea și-ar amăgi zilele, una după alta, s-o
amenință să ia tot pământul în copitele cailor! ducă, așa, la nesfârșit…
Înseamnă că vor sfârșitul oamenilor. Trebuie să facă
ceva.
Între timp, mitroforiscariotenii se precipită. Se
strâng roată și-și împreună degetele, îndreptate spre
cer, desenând, semne ciudate. Însoţindu-le cu isonul
cântării desprinse ca din amvonul unei biserici
nevăzute.
Nu durează mult și mitroforiscarioteanii,
terminând săvârșirea celor de cuviinţă, dispar în nori
de praf, urmând același drum, pe care apăruseră.
Părăsindu-și ascunzişul, Jugastrina se îndreaptă
spre movila sub care oaspeții nedoriți îngropaseră
lădiţa cu bobul îmbălsămat, bun de secătuit pământul.
Scormonește, până simte sub degete fierul rece.
Apucă, zdravăn, lădița, scoțând-o la lumină. În tropot Nicolae ADAM
de cai, mitroforiscariotenii dau năvală.
Franța
Jugastrina, prinde lădița în brațe și o rupe la
fugă, prin jnepeni. Cioporul călăreților îi ia urma.
Aleargă fata în sus, spre coama muntelui. Ne-aflând Hipopotamul şi lacrima
loc dosit. Prinsă la strâmtoare, îngenunchează și, cu
lacrimi de sânge în ochi, cere ajutorul lui Dumnezeu. Perfecţiunea este hidoasă! Internetul se apro-
În culmea deznădejdii, simte mâna uscată a unui pie de această performanţă, aculturalizarea planetară!
mitroforiscariotean înfigându-i-se în umăr. Dar mai există fisuri! Cenzura dementă a
Jugastrina, acoperind lădița cu brațele, corectitudinii politice nu s-a strecurat până în inti-
împietrește. Prefăcându-se în stânca numită Piatra mitatea imaginii, a sensurilor sale! Actul interpretării
Unică. O mogâldeață, pe punctul de a se arunca în nu a fost robotizat, încă!
gol. Minunea se datorase învăluirii trupului său în Deci, am văzut pe Internet câteva imagini în
șuvoiul lacrimilor de sânge. mişcare, o secvenţă de câteva minute definitive!
Păsărarul adaugă că, după Arghir și-n ziua de Un crocodil care se avântase în apele
azi vin oameni la Piatra Unică, atrași ca de un teritoriale imaginare ale unui hipopotam.
miracol. Pleacă, înapoi, la fel cum vin. Fără să afle Instinctul nu l-a avertizat, crocodilul se credea
nimic… invincibil, asta curgea prin sângele lui de milioane de
Bănuiai că legenda Jugastrinei e legată de ani, eşti forţa şi viclenia absolute!
Piatra Unică, îl iscodește Păsărarul. Crocodilul nu avea aerul fiarei la atac,
Din vina mea?, se sperie, Colivaș, probabil ar fi făcut cale întoarsă!
blestemându-și nechibzuința de a fi plănuit drumeția. Atunci, a apărut la suprafaţa terciului în care
Legenda-i legendă, vine, ca o binecuvântare, îşi duceau viaţa cei doi, a apărut carcasa colosală a
glasul Păsărarului. Acum, să mi te văd cât ai s-o ții hipopotamului, articulată de ceva mişcător, capul şi
minte. Pun pariu că, n-apuci să te trezești și-ai să gura cu maxilarele uriaşe închise!
pretinzi c-ai avut un vis... Şi când crocodilul a înţeles că nu este în apele
De data asta tu ești cel care te înșeli, îl contrează lui şi a dat să se întoarcă, tocmai atunci hipopotamul a
Colivaș, înviorat. Am prins învățul legendei. N-am început să-l împingă cu capul, cu maxilarele sale încă

81
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

închise, a început să-l împingă, ai fi zis, în joacă, dar în ziua de azi...
nu era! Coca şi Nora erau colege de birou. Amândouă
Şi crocodilul a simţit şi parcă i-ar fi spus divorţate, şi amândouă cu câte o fată. Silvia le cunos-
celuilalt: bine, am greşit, plec, ni se întâmplă tuturor să cuse la Circa financiară, unde trebuia să-şi rezolve o
mai greşim; dar, nu, pentru celălalt nu exista dreptul la situaţie contabilă. Se completau de minune: Nora ţea-
eroare, şi acum îl tot împingea cu maxilarele pănă, veşnic regizată, Coca nebunatică, naturală şi
întredeschise şi crocodilul nu riposta, nici măcar nu i- spontană, chiar neglijentă cu persoana ei. Una din ele
ar fi trecut vreun gest nepotrivit prin instinctul acum îi botezase celeilalte copilul. Dar Silvia nu mai ştia
treaz, şi hipopotamul avea maxilarele desfăcute şi se care şi când. Acceptase invitaţia lor nu din amiciţie,
vedeau pumnalele caninilor şi crocodilul a ridicat căci pentru ea, asta însemna un lucru delicat, poate
capul şi i se vedeau ochii, ochii unei fiinţe care nu chiar imposibil, ci aşa, ca să-şi omoare un timp pe
înţelege şi cere iertare, ochii care plâng lacrimi de care, deocamdată, n-avea cui să-l dăruie. Se plictisise
viaţă şi de moarte şi hipopotamul a deschis gura şi de copilă, şi de tot. Socrii o tot luau la ei pe fetiţă şi
necruţător şi maxilarele uriaşe şi caninii pumnale s-au îi făceau hachiţele. Când venea acasă, mai mult o
închis peste trupul zvârcolit al crocodilului străpuns enerva cu mofturile.
sângeros! Dacia opri în faţa unui bloc nou cu patru etaje.
Era vădit o clădire cu un confort aparte. Nora verifică
atent dacă s-a închis bine uşa maşinii şi o luă înainte,
Passionaria STOICESCU ţăcănind strident cu tocurile pe mozaicul sălii. Urcară
cu liftul. Deschise uşa apartamentului şi se întoarse să
vadă efectul.
Şarpele - Ei da, se declară învinsă Silvia, care înţelesese
jocul. Poţi resimţi un fel de jenă socială privind tot ce-i
În faţa staţiei opri încă un troleibuz înţesat de aici...
lume. Silvia îşi ferea buchetul de flori, care foşnea Ca să-i facă plăcere gazdei, se prefăcu că a uitat
enervant la fiecare atingere. O goană obositoare de să se dezbrace şi începu să cerceteze admirativ toate
maşini îi răsucea privirile dintr-o parte în alta. Dar nici colţişoarele. Bibelouri, tablouri, carpete, covoare, can-
una nu se oprea în semn de recunoaştere. Şi Coca şi delabre, toate vorbeau despre bunăstarea materială a
Nora o asiguraseră ţipând în receptor: „Stai în staţie şi stăpânei. Ajunsă cu investigaţiile în fundul holului,
venim să te luăm!” „Sunt blocuri noi şi nu prea ştie Silvia deschise o uşă şi zări o cameră mică, simplă, cu
lumea. E cam încurcat.” „Să n-ai nicio grijă că venim. un fel de pat, care era de fapt o saltea Relaxa, aşezată
Nu uita de tipar!” pe diagonala încăperii.
Trecuseră deja zece minute. Seara de noiembrie - Asta ce mai e? nu se stăpâni ea să întrebe, vă-
era rece şi umedă. Plecase bucuroasă că are unde ple- dit nedumerită de contrast.
ca, după ce se certase cu ursuzul de bărbatu-său şi-i - Pat, ce să fie! răspunse înţepat Nora şi oftă os-
dictase tema la gramatică fetiţei ei. Aşteptarea asta o tentativ. Lasă, nu mai avea atâta „jenă socială", se
înnebunea. oţărî ea, că degeaba am de toate, dacă n-am pic de
... Totdeauna a trebuit să aştepte. Chiar de la în- noroc! Camera cealaltă pusă la punct, cu mobilă vreau
ceput, nu acum, după zece ani de căsnicie, îşi amintea să spun, e a fie-mii. Eu, de când a plecat imbecilul,
cu o deznădejde înfrântă cum îl aşteptase pe Gaie prin aici dorm, pe salteaua asta, pe care i-am luat-o fetii,
parcuri, pe la film, pe unde o tot invita şi întârzia. Dar fiindcă patul nostru „con-jug-al” (şi accentua forţat
îl iubea şi acum. Şi fetiţa era leit el. Până făcea o trea- jugul), i l-am dat lui. Ah, dac-ai şti cât am suferit...
bă, albeai amintindu-i. zise ea privind cu milă camera aceea golaşă, care se-
O maşină frână brusc în spatele troleului şi Nora măna cu sufletul ei batjocorit. Şi ca să nu spună mai
scoase prin fereastra Daciei albe o mână care te sfida mult şi să-şi stârnească vechea nenorocire, fugi în
cu inele şi brăţări de aur. O reperaseră. Coca se agita bucătărie să pregătească o gustare.
să elibereze bancheta din spate, ca să-i facă loc. - Ei, dar astea? şi Silvia arătă mirată o pijama în
- Bună, gági! Hai mişcă! Sau vrei să mai dungi şi o trusă de bărbierit. Era pusă pe inspectat şi
aştepţi? se alintă Nora cu glas contrafăcut. când închisese uşa, zărise în cuiul de pe spate, panta-
- Vă pup, surâse cam strâmb Silvia, nesuportând lonii şi bluza de pijama, iar în nişa de deasupra uşii,
apelativul şi aşteptarea la care fusese supusă. Deschise trusa. Ale cui sunt?
repede uşa maşinii şi se aşeză pe bancheta din spate, Coca începu să râdă gros, scuturându-şi ţigara
începu să-şi desfacă nasturii de la cojoc. abia aprinsă:
- Alo, ce faci? E în virtutea obişnuinţei? o apos- - Dar ce, tu te crezi aici la mănăstirea Suzana?
trofă Coca, trăgând cu coada ochiului în oglinda retro- Adică Nora o fi vreo stareţă şi eu vreo arhondăreasă?
vizoare, într-un minut am şi ajuns. Acolo, fetiţo, vom Păi, imbecilul de-aia-i imbecil, că a plecat cu patul ăla,
fi între noi! Nu prea mai ai pentru cine să te dezbraci în patul alteia, dar mai vine şi în patul ăsta! Ştii, vor să
se împace, zise încet, să n-o audă Nora. Dar ea e o

82
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

proastă că-l primeşte. Ce să-i faci? Rău cu rău, dar mai un zuluf, privind-o fix pe Silvia, şi dorind ca din
rău fără! Eu, pe cine dracu’ să primesc înapoi? Imbeci- această uimită neştiinţă, ea să înţeleagă cât e bărbatu-
lul meu, căci e de presupus că am avut şi eu unul, a său de absurd. Altminteri, închipuita croitoreasă toc-
şters-o definitiv! O pisălogesc pe biata fie-mea, şi atât! mai îi petrecea metrul de croitorie peste sânii goi.
- În sufragerie! le chemă Nora clincănind trei - Mai bine întreabă-te „de ce” s-or fi iubind, da-
pahare de cristal. Doar nu vrei să stăm aici în hol. Până că, săracele, se pot iubi, nu „cum”! sări Coca iar, bă-
vine gági de la şcoală (tot „gági” îi zicea şi fie-sii, şi se tând nervoasă cu degetele în fundul pachetului de ţi-
pare că de la ea adoptase apelativul), stăm la o şuetă... gări. Ah, găsiţi-mi unul să-l sfâşii! şi trase adânc în
Şi-n timpul ăsta ne desenezi şi nouă tiparul de bluză piept fumul, pentru a-l revărsa pe nări în vălătuci albi
dintr-o singură bucată. şi ameninţători.
Într-adevăr, Coca o prevenise pe musafiră. Lua-
se cu ea o foarfecă de croitorie, două coli mari din *
hârtie de calc, ace cu gămălie. Silvia terminase cu foşnitul şi măsuratul pe hâr-
Nora începu iar să se plângă de ticăloşia bărba- tiile acelea. Apăsă clapa unui casetofon. Apoi căutând
tului ei, dar avea nevoie de susţinătoare. Adică „fete- în biblioteca gazdei o carte, oricare ar fi fost ea, numai
le” să-i mai spună încă o dată că imbecilul care o pentru a-şi ocupa mâinile şi a fi silită să tacă, scoase
înşelase, nu o merita. Compătimirea lor îi făcea bine. un album de artă. Nimeri un Rubliov. Dar icoanele de-
Ciocniră paharele lungi cu picior. acolo nu-i spuneau nimic. Luă alt album. Era un Cour-
- Să fim iubite! ură Coca entuziastă. Tocmai ea, bet. Deschise la întâmplare.
care nu avea pe nimeni în momentul acela, care s-o - Ia te uită, exclamă ea cu ochii pironiţi pe o pa-
iubească. gină. Deşi îşi propusese să nu vorbească, să nu se
Se priveau pe furiş, strângând în palmă firimitu- plângă, să nu se mire, nu reuşi. Era acolo reprodus în
rile de chec, cu grijă. Trei femei fără nici un bărbat. alb-negru un tablou care se intitula „Femei dormind”.
Strângând numai cu grijă firimiturile. Totul respira o senzualitate absurdă, întruchipând deo-
Silvia era stingherită. De obicei nu bea, iar fu- potrivă frumuseţea şi urâciunea. Frumuseţea era a
mul ţigărilor îi făcea rău. Vasăzică n-o chemaseră din femeilor şi a somnului, urâciunea a poziţiei corpurilor,
simpatie, nici ca să-i spună ce se alege de adresa aia care-ţi trezea un fel de silă, de saţ pentru atâta unduire
care zăcea în sertarul lor, ci ca să plângă în comun. Un şi armonie, risipite în zadar...
plâns fals de muieri, fără rezolvare, aşa ca să le mai - Cam aşa! se trezi ea exclamând ca o continua-
sporească isteria. Le luă câteva măsuri, notă, şi începu re la întrebarea de mai înainte a Norei, cea cu iubitul
să-şi facă de lucru pe hârtia de calc. între femei. Dar regretă că vorbise, de parcă nu ştiu
Coca înfuleca iute, lăudând checul. Apoi furioa- cum, cuvintele ar fi adus imaginii o impietate.
să pe bunătatea lui, zise: Abia atunci, stârnite, Coca şi Nora se aplecară
- Uite, nenorocita, îi mai face şi prăjituri!... peste umărul ei. Ochii li se aprinseră întărâtaţi. Cele
Nora dădu a lehamite din mână, ceea ce ar fi două femei din tablou dormeau mai departe, un somn
vrut să însemne că prăjiturile sunt un nimic pe lângă greu de patimă seacă, înlănţuite, îmbrăţişate, cu o car-
alte multe desăvârşite lucruri pe care i le făcuse şi i le ne moale şi aburită, care parcă umezea hârtia făcând-o
mai putea face ea. lipicioasă.
- Ah, n-oi găsi unul să mă răzbun? zise Coca, - O fi vreun semn, se trezi brusc din mirare Co-
mestecând cu ură checul, de parcă ar fi fost făcut din ca.
carne de bărbat şi văzând că Nora tace. M-am săturat - Nici n-am ştiut că am „chestia” asta în biblio-
şi de mofturile şi de minciunile lor! Astă-vară, am tecă, se dezvinovăţi cu pudoare prefăcută, Nora. Cred
simţit şi eu că trăiesc şi de atunci... pauză! Cred că o să că imbecilul a cumpărat-o... lui îi plac albumele de
înnebunesc! Un italian pe an, acolo, câteva zile e o artă, nudurile...
nimica toată! Şi bestia de bărbatu-său, continuă ea, şi Silvia privea tabloul cu un sentiment nelămurit.
se uită la Nora, aşa ca pentru o aprobare tacită, în ge- Ceva se împăca în străfundul ei tulbure, ceva se tulbu-
lozia lui absurdă, că e şi gelos pe deasupra, îi face ra mai tare. Recunoscu fără să mărturisească faptul că
scandal când ne găseşte împreună. Pe noi, două! Zice, găsea tabloul desăvârşit ca execuţie, ca artă, dar oribil
auzi ce tâmpenie, că suntem „combinate”. Adică eu cu ca fapt de viaţă.
ea... Noi, două femei! Dar mai ştii? O fi cumva şi aşa! - Ei, gata, lasă-le să doarmă în pace şi croieşte-
Nora se înroşi şi dădu din cap. Coca îşi mai pu- ne bluzele, o avertiză Coca. Măcar una!
se un pahar, îl sorbi cu sete şi cu buzele crâmpoţite de - E târziu! Trebuie să plec...
acreala vinului, ţipă strâmbându-se: - Cum să pleci, aşa, deodată!? Ce ţi-a venit?
- Bărbaţii din vremea de azi s-au prostit rău! Şi - Nu vă supăraţi, mi-am adus aminte de ceva...
nu e departe ziua, când o să înnebunim de ticăloşia şi Trebuie să plec. Am stat şi aşa prea mult...
neputinţa lor! Da, da! Doamne fereşte, să nu ajungem Sângele îi fugise din obraji şi parcă nu mai avea
cum ne meneşte imbecilul! nici o putere. Nora o prinse de bărbie şi o întrebă di-
- Oare cum s-or fi iubind femeile? îşi săltă Nora rect:

83
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

- Ce-i cu tine? Nu te simţi bine? poate aşa mi se părea mie. Nu ştiu de ce, dar totdeauna
- Ba da, răspunse ea silnic. Dar cred că mi-a fă- am crezut că oamenii graşi trebuie să fie veseli şi buni.
cut rău tabloul ăsta... Într-o zi am desluşit că pricina tăcerii şi priviri-
- Mofturi! sări Coca. Îi făcu cu ochiul Norei, să lor ei urâcioase, fixându-mă ţintă, eram eu. Probabil
mai aştepte puţin, că o aduce ea pe micuţa croitoreasă pentru că depăşisem măsura cu veselia şi larma. I-am
de ocazie, pe calea cea bună. De ce ţi-ai adus aminte? cerut scuze, dacă vacarmul din rată o deranja. S-a în-
Zi-ne şi nouă, să nu murim proaste... Hai, dă-i drumul! roşit îngrozitor, a bâiguit că nu. „Dacă nu, am zis eu
Şi-o împinse la loc în fotoliu, luându-i de pe umeri respirând uşurată, atunci hai să ne mutăm mai aproape
şalul, pe care Silvia se grăbise să şi-l pună. şi să o contaminăm şi pe domnişoara Nichi”, şi m-am
- Şi dacă nu pot să vă spun? şopti ea şi frânse o aşezat lângă ea. Avea aerul unei redute. Totuşi, în
bucăţică din checul moale, ca să-şi biruie tracul. curând ne-am împrietenit. Dar era cu totul obositor să
- Of, dar răsuflă şi tu, fetiţo, că prea ai privit şi mă fi aflat în preajma ei: locul meu trebuia să fie nu-
n-ai zis nimic! Ne-oi fi judecat în sinea ta numai pe mai lângă ea, să vorbesc numai cu ea, să primesc da-
noi! Te-am văzut după ochi. Ai fi vrut numai să cum- ruri şi atenţii numai de la ea.
peri, ia vinde-te acum, cu încredere! Mă învăţase tare rău. Era de ajuns să-mi exprim
Şi Coca, prevestind o descărcare după nările o dorinţă şi ca-n basme, ea se împlinea, îmi zicea „co-
tremurătoare ale Silviei, îşi puse o perniţă sub gâtul pilule scump”,de parcă n-aş fi avut nume. Ba şi maică-
care-i spânzura ţeapăn, pe speteaza fotoliului. sa, când ajunsesem să-i fac vizite (stăteau separat),
bătea din palme şi surâdea bucuroasă: „Ia te uită, cine
* a venit la noi! Copilul scump”. Apoi mă luă lângă ea,
- ...O chema Nichi, începu cam jenată Silvia. se făcea că-mi probează o rochie (era croitoreasă şi de
Ca la comandă cele două finanţiste schimbară la ea ştiu să fac tipare şi să cos), şi începea să mi se
între ele o privire cu subînţeles. văicărească: „De ce nu s-o fi măritând? Nu-ţi spune
- „O chema” sau „îl chema?” Iartă-mă, dragă, nimic Nichi a noastră? Că doar sunteţi prietene! Zi-i şi
dar ăsta e un nume de bărbat! se foi nemulţumită Co- tu să-şi schimbe felul ăsta...”
ca. Nora, tu ţi-l mai aduci aminte pe Nichi ăla cu „lista Dar felul ei de singurătate, pe vremea aceea cel
neagră?” puţin, mie, nu mi se părea curios. Avea ca amică o
- Ei, şi mai dă-l dracului! Las-o să vorbească! fostă colegă de liceu cu care se vizita, până am apărut
Ziceai de mine cu imbecilul! Dar tu, cum l-oi fi supor- eu. Apoi, nu ştiu de ce, s-au certat. Prezenţa bărbaţilor
tat pe idiotul de care ţi-ai amintit şi care te punea să-i o irita. Ori îi sfida, ori pur şi simplu îi alunga. Am fost
faci o listă cu cine-ai fost până la el... Ca şi când o martoră odată, cum a gonit un individ, care venise cu
femeie seamănă cu un bărbat! Ei, bieţii de ei, îşi mai flori şi bomboane să o ceară în căsătorie. Mi-a fost
fac şi liste... milă de bietul om... A aruncat cu florile după el, iar
- Dacă au şi cu cine! surâse Coca, îngăduitor. bomboanele le-a mâncat purcica unui vecin!
Am fost eu o proastă, dar m-am deşteptat. Listă de Îmi cumpăra cărţi şi mă punea să-i scriu scri-
preţuri, da, asta o să fie! sori, în care „să-i povestesc” ce-am citit. Eram pe
Silvia deschise încă o dată albumul. Dar ce ciu- atunci îndrăgostită de un coleg de şcoală, de fapt ma-
dăţenie! Fără un semn anume, numai acolo se desfă- rea mea iubire, cu care intenţionam să mă mărit. Mă
ceau paginile, la tabloul monstruos. Tuşi scurt, se uită punea să-i citesc plicurile de la el şi veghea să nu-mi
în tavan, apoi închise cartea şi-o vârî la loc, în biblio- scrie cine ştie ce „obrăznicii”. Era unicul bărbat pe
tecă. Respiră profund, mângâind piciorul paharului de care îl accepta în „compania” mea. Căruia, de fapt, îi
cristal şi sorbind mecanic câte o înghiţitură. Apoi în- accepta scrisorile, căci el era departe şi ne vedeam
cepu să depene o poveste ciudată. Rostea cuvintele cu arareori, în rest eram admonestată crunt pentru orice
un fel de halou sonor, de parcă le apăra de propriul lor fel de ocheadă sau bileţel primit de aiurea. Interogato-
conţinut. Aveai senzaţia că începuse de mult să vor- riile erau caraghioase şi mă amuzau, îmi dădeau chiar
bească şi ăsta era sfârşitul... o anume satisfacţie. Mama era foarte mulţumită de o
- ...Pe atunci făceam naveta cu maşina, în zori şi astfel de prietenie aspră şi plină de grijă pentru mine.
la amiază călătoream într-o cursă plină de ţărani îm- Într-o sufragerie mică, bătrânească, plină de du-
povăraţi de saci şi coşuri. Lucram la un depozit de lapuri scârţâitoare şi perniţe de catifea pe jos, stăteam
colectare a legumelor şi fructelor. Nu împlinisem opt- la taifas şi-i povesteam tot. Cărţi citite, întâmplări de la
sprezece ani. Râdeam şi vorbeam tare ca toţi ceilalţi serviciu, discuţii din familie. Ceasuri întregi sub ochii
navetişti. Toţi ceilalţi, în afară de Nichi... Era cu vreo ei, şi numai ai ei. „Ce-mi ascunzi?”, mă lua pe nepusă
cincisprezece ani mai mare ca mine. Tăcea şi te sfre- masă, deşi nu-i ascundeam nimic. Formula era sacră şi
delea cu privirea. Avea un cap rotund, care părea inviolabilă: „Copilule scump, tu nu ai voie să greşeşti,
enorm din pricina unei singure cozi petrecută de câte- tu nu ai voie să mă minţi!”
va ori pe ceafă, într-un coc. Nu-şi tăiase părul nicioda- Nu mai eram de mult un copil; dar tare îmi plă-
tă de când o născuse maică-sa. Ursuzenia ei nu se po- cea să mă copilăresc! Nu greşeam, căci nu prea aveam
trivea deloc cu trupul masiv şi greoi pe care-l avea, sau când, cu cine şi de ce. Mă aşezam pe sofaua de catifea,

84
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

ea-mi lua mâinile şi mi le mângâia, iar eu îi povesteam acum mireasma aceea nebună de regina nopţii şi de
vrute şi nevrute. Mi se părea firesc să fiu iubită şi alin- crăiţe. Rochia mi se udase pe poale. Am ieşit pe poarta
tată. grădinii şi am ţinut-o într-o fugă până acasă...
Avea un pick-up cu plăci napoletane. Printre ele - Şi maică-ta? se încovrigă şi mai tare, în foto-
era una ritmată sacadat, „Canta Napoli”, care mă înne- liu, Nora.
bunea de câte ori o auzeam. Ca-n reflexul condiţionat - ... Petrecerea nu se sfârşise. Mama căuta în şi-
al lui Pavlov, placa asta deschidea întregul tabiet de a fonierul din camera mea aşternuturi. Când m-a văzut,
fi alături de Nichi. Asta, la ea acasă. La mine, în s-a speriat. Plângeam şi nu spuneam nimic. Nu găseam
schimb, era stingheră, se aşeza pe un colţ de scaun şi cuvintele pentru întâmplarea aceea. N-aveam ce să-i
mă urmărea cu ochi de câine supus. spun. Nici eu nu ştiam ce fusese asta. În faţa oglinzii,
ca o mărturie absurdă, mi-am dezgolit umărul, pe care
* mama a văzut, cu groază, urmele degetelor ei, care n-
Într-o sâmbătă, la o mare petrecere, ni s-a um- apucaseră să mă îmbrăţişeze...
plut casa de oaspeţi. Rude, străini, care n-au plecat în Apoi toată săptămâna a plouat cumplit. M-am
aceeaşi seară şi a trebuit să-i găzduim la noi. Ca să îmbolnăvit şi nu m-am mai dus la serviciu. Într-o sea-
eliberez camera mea musafirilor, mama mi-a pus că- ră, prin toată răpăiala ploii, am desluşit o bătaie discre-
maşa de noapte în braţe şi m-a trimis la Nichi. Aşa, pe tă în geam. „Copilule scump... copilule”, tot îngăima şi
nepregătite. mă ruga s-o iert, s-o primesc în casă. Dar eu am stri-
Când m-a văzut în poartă, s-a fâstâcit rău de tot. gat-o pe mama să-i deschidă. Şi-a dat seama că am
Parcă i-aş fi adus o veste groaznică în rugămintea de a pârât-o, şi a fugit. Aş fi primit-o, şi n-aş fi primit-o...
dormi la ea. Nu ardea lumina sau poate ardea, dar n-a Mi-era şi frică, dar şi milă, simţeam şi furie, dar şi
vrut s-o aprindă. Şi regretând că nu pot să ascult „Can- ruşine. Nimeni nu-mi lămurea purtarea ei şi mama îmi
ta Napoli”, şi obosită de tot zaiafetul de peste zi, m-am interzisese să ne mai vedem. Mă obseda făptura aceea
dezbrăcat şi m-am băgat sub pătură. Întunericul era neverosimilă, de bărbat-femeie, cu părul lung, desple-
urâcios şi casa aceea bătrânească, trosnind din dula- tit, gâfâind şi înfigându-şi degetele în umărul meu.
puri şi duşumele, trebuia scufundată repede în somn.
Aţipisem, dar ca prin vis am auzit o respiraţie gâfâită, *
şuierându-mi fierbinte la ureche...: Se lăsase o tăcere urâtă. Coca închisese ochii, cu
- Ce spui? sări Coca, dând pe gât vinul din pa- capul căzut pe spate, ca şi când nu se mai dezlipea de
har. filmul mental al celor povestite de Silvia.
- Doar nu vrei să insinuezi că... se simţi datoare Deodată se auzi deschizându-se uşa de la intra-
să completeze şi Nora, neîndrăznind să sfârşească re.
presupunerea. - E fie-mea, tresări Nora, abătută că povestea
- Nu insinuez nimic. Era ea, Nichi, dar cum ară- care promitea să continue, se întrerupsese aici, din
ta, Dumnezeule! Coada cea groasă, sugrumată de obi- cauza ei. Îi dau ceva să mănânce şi vin imediat! Să nu
cei în cocul greoi de pe ceafă, era acum despletită şi vorbiţi nimic fără mine, porunci ea. Dar când văzu că
un păr până la pământ o înfăşura bizar. Trupul mare şi Silvia se ridică încet şi îşi pune şalul ca de plecare, se
gras nu era ascuns într-o cămaşă de noapte, ci îmbră- răzgândi şi strigă din sufragerie: Mami, ia tu din frigi-
cat într-o pijama bărbătească, în mână ţinea o lumâna- der ce vrei, că eu sunt cu naşe-ta şi cu o doamnă! Şi
re, care-i aurea doar o jumătate de chip roşu şi aţâţat. zicând aşa, se apropie de musafira gata de ducă, îi luă
Era ca la Drăgaică, unde într-un panou cu un trup care şalul de pe umeri, o aşeză moale, la loc, în fotoliu, şi
nu ţi se potriveşte, tu înrămezi doar capul. Un cap de şopti blând, dar autoritar:
femeie despletită, pe un trup mătăhălos de bărbat. Pâ- - Nu ne lăsa, aşa, neterminate... Courbet ăla, cu
nă să mă dezmeticesc, cămaşa mea de noapte era albumul lui, e un mic copil pe lângă tine! Şi? Ce-a mai
sfâşiată pe spate şi o arsură teribilă îmi chinuia umărul făcut?
stâng. Nu ştiu când am ajuns în grădiniţa din faţa ca- Silvia îşi luă capul în palme. Stătu aşa câteva
sei. Era frig, pe la început de septembrie, dar încă mai secunde, apoi îşi ridică fruntea şi privi în pătratul întu-
cântau câţiva greieri uitaţi din vară. Aveam un plâns necat al ferestrei.
cu sughiţuri, întrerupt de ţârâitul slab al greierilor şi de - Bărbaţii sunt răi şi egoişti, dar necesari! Fără
uşile acelei case bătrâneşti, care se închideau şi se ei nu se poate! Altminteri, totul e disperat şi nebunesc!
deschideau singure, ca de un curent nevăzut. Într-un - Parcă noi credem altfel... mârâi Coca, deschi-
târziu, care mi s-a părut o veşnicie, Nichi m-a chemat zând ochii mari. Dar lasă, tu, filosofia asta de trei para-
cu un glas stins să vin în casă. N-aş mai fi intrat, nici le şi spune mai departe... Nichiduţă aia sau ăla al tău,
dac-ar fi fost poleită cu aur. îmi clănţăneau dinţii de ce-a mai făcut?
frig şi de frică. Parcă băteau un morse al spaimei. - De unde ştii că o chema Duţă? tresări speriată
Apoi, văzând că nu vin, mi-a adus lucrurile pe pragul Silvia. Exact aşa: Niculina Duţă!
uşii ce da în grădină. Fără nici un cuvânt. - He, he, unde-şi vâră dracul coada, iese cu nu-
M-am îmbrăcat tremurând, în flori; parcă simt şi me cu tot, o lămuri Coca, grozăvindu-se de calamburul

85
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

întâmplător. Gaie. Şi a avut toate motivele. Dar ce să mai lungesc?
- Ei, nu te speria, o linişti Nora. Aşa s-a nimerit! „Copilul scump” care eram, afla o biografie înspăi-
De unde să ştim noi numele ei? A brodit-o şi Cocuţa, mântătoare. Nichi mai avea o soră mai mare, pe care
că ea-i mică şi-a naibii! Hai, spune, spune, că mor să n-o cunoscusem. Se ferea să-mi vorbească de ea. Era
aud până la capăt! măritată, cu doi copii şi stabilită undeva, în nordul
- Dar e târziu, protestă Silvia. ţării. Nici maică-sa nu pomenea de ea. Scrisoarea rela-
În sinea ei însă, nu ştiu cum, se bucura că-şi ta un fapt cumplit pentru condiţia unei fete. Pe vremea
scoate din suflet istoria asta urâtă, care zăcea acolo când ruşii aveau garnizoană în oraş, la şosea, într-o zi,
nemărturisită şi o apăsa. în parcul din centru, soră-sa se iubise cu un ofiţer. Şi
- După câteva săptămâni de tăcere, reluă ea şirul cum rusul n-a mai putut scăpa din îmbrăţişarea ei,
întrerupt, ne-am întâlnit pe stradă. Nu mai făceam înţelegeţi voi ce vreau să spun, că au rămas aşa, unul
naveta, venisem în oraş. încheiasem socotelile cu de- în altul, un întreg târg de provincie, avid de cancanuri,
pozitul de fructe. Urma să fiu prezentatoarea unui i-a huiduit până la spital, unde au fost duşi sub un
spectacol folcloric şi să cânt o melodie populară. cearşaf...
- I-auzi, se minună Coca. Să ne cânţi şi nouă ce- Nichi era numai o fetiţă pe atunci. Dar scria în
va până pleci! acele pagini că a fost silită să înţeleagă mai mult decât
- Asta mai lipsea, zâmbi Silvia. Deci, reluă ea trebuie şi să urască şi mai mult. Mergând la braţul
firul, i-am, spus toate astea ca să vorbim totuşi ceva, surorii stigmatizate, care cu timpul nu s-a sfiit să se
altceva decât intenţionam să ne spunem. Nichi s-a mărite spre binele ei şi să facă şi copii, deşi trecuseră
luminat deodată şi m-a întrebat: „Şi-ai să fii o ţă- anii, gurile rele şuşoteau pe stradă: „Uite şi spasibele
răncuţă cu fotă şi brâu?” „Mă voi strădui”, i-am răs- lui Duţă” sau „Zdrasvui, zdrasvui, agăţată-n cui!”
puns, neînţelegând unde bate. „Dar părul?” s-a intere- Luni întregi a stat încuiată în casă de ruşine şi a
sat ea. .„Cine-a mai văzut ţărăncuţă tunsă garson?” blestemat. „Toţi bărbaţii de pe lume”, scria ea. Şi ziua
Pe moment n-am înţeles întrebarea şi nici ferici- în care maică-sa o născuse fată, în urma nenorocitei de
rea nesperată care-i aprinsese privirile. Seara însă, mi- soră-sa. „Şi dacă semăn cu ea? Trebuia să păţesc la
a bătut în geam. Când am deschis fereastra, m-am fel?” se întreba ea înnebunită în scrisoare. „Nu, nicio-
îngrozit. dată”, răspundea tot ea.
- Ce dracu mai făcuse? sorbi emoţionată din pa- Apoi în şcoală ar fi întâlnit o colegă, căreia şi-a
harul cu vin, Coca. deschis sufletul şi s-au împrietenit. O chema Veturia.
- Părul ei, netuns de o viaţă, dispăruse. Acum Dar, Doamne! Şi Veturia asta avea o poveste a ei, tot
semăna cu un bărbat gras, vorbind subţire şi înduioşă- ceva în genul ăla misterios şi groaznic, poveste pe care
tor: „la-o şi iartă-mă”. Şi mi-a lăsat pe pervaz într-un mi-o descria tot acolo, în epistola aceea. Credeţi-mă,
ziar, coada ei lungă şi groasă, de care nu se despărţise n-am mai avut răbdare să citesc toată nebunia. Pe
niciodată, singura ei podoabă pur feminină. atunci, mulţumeam sorţii că am doi fraţi şi nici o soră,
- Dumnezeule! A făcut ea asta? întrebă Coca de- şi un iubit pentru care să plâng, chiar dacă-mi plăteam
loc convinsă. singură prăjitura la cofetărie. Apoi, la scurtă vreme,
- Eu, l-am rugat pe imbecil să-şi facă altfel căra- am părăsit oraşul şi doi ani n-am mai dat pe-acolo.
rea, pe stânga, că-i şedea mai bine... dar credeţi că a Când m-am măritat cu Gaie, am simţit nevoia,
vrut? zise fără o legătură aparentă, Nora. târzie, ce-i drept, să-i răspund fostei mele prietene la
- Jertfa aceea mă umilise şi mă uimise în egală acea scrisoare. Dar printr-o vizită. Trecuse vreme bu-
măsură, continuă Silvia, fără să ia în seamă vorbele nă. M-am întors într-o vară în micul orăşel unde o
gazdei. Era un gest disperat. Amorul meu, colegul de lăsasem pe Nichi, să-i prezint noul meu ales. De data
şcoală după care mă topeam, mă obliga cu calicia lui, asta, pe viaţă. Nichi stătea tot singură, în casa aceea
care-mi era dragă şi ea, să-mi plătesc prăjitura la cofe- bătrânească. Se împăcase cu Veturia, vechea ei amică,
tărie, când mergeam împreună. Iar ea, iată de ce fusese dar ca o amintire a vremilor de odinioară, m-a aşezat
în stare... lângă ea, pe sofa. În timp ce-l sfredelea pe Gaie cu
A doua zi, impresionată de părul ei pe care mi-l privirile, îmi mângâia mâinile. În ochii ei se citea un
adusese ca pe o ofrandă, un fel de şarpe gros şi undui- dispreţ total la adresa lui de „ales” şi o milă dezgustă-
tor, i-am scris o scrisoare în care îi promiteam s-o iert, toare pentru mine. De altfel, la plecare, mi-a spus de
cu o condiţie: să se explice pentru toată nebunia din faţă cu el: „Niciodată nu va face nimic pentru tine. Cel
noaptea de pomină şi să-mi trimită plicul la post res- mult o să-ţi facă un copil. Dar ţine minte, pentru el”.
tant. La o săptămână după această vizită, când încă
- De ce la post restant? luna mea de miere nu se terminase, am primit o carte
- Pentru că mama îmi citea toată corespon- poştală scrisă cu cerneală roşie: „Îmi datorezi 500 lei.
denţa... Peste două zile plicul mă aştepta. Era atât de Am nevoie urgentă de ei, Nichi”. Îmi dăruise odată
voluminos, încât nu ştiam ce să cred. Nichi vorbea bani pentru o excursie. Mi-i dăruise atunci, şi mi-i
destul de puţin, şi scria nespus de rar! Acum se între- cerea acum. Numai că scrisul nu era al ei. Era mâna
cuse pe sine. Nu mai păstrez scrisoarea. Mi-a rupt-o Veturiei...

86
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Camera se umpluse de fum. Nora morfolea un precum şi pe cele psihologico-filosofice şi este
muc de ţigară şi tot aştepta ca Silvia să mai zică ceva. imposibil ca cititorul să nu găsească între cunoştinţele
- Nemaipomenit! se trezi ca dintr-un vis, Coca, sale pe cineva care să merite un astfel de cadou). Iar
simţind că povestea e încheiată. Ce nebunie! dacă nici nu se tăvăleşte de rîs, nici nu plînge-n hohote
- Şi părul? Ce-ai făcut cu coada pe care şi-a tă- sau nici măcar nu se smiorcăie, dar nici n-aruncă
iat-o pentru tine? romanul în foc şi nici nu-l face cadou, ci, terminînd de
- Am păstrat-o o vreme, apoi i-am dat-o unei citit sau chiar fără să-l termine, se întoarce să arunce o
verişoare a lui Gaie, care-a plecat cu ea, în Suedia, şi privire pe copertă pentru a vedea cine-i autorul şi dacă
dusă a fost... Dar, credeţi-mă, îmi făcea silă. La un realmente stă scris că volumul pe care-l ţine în mînă e
moment dat, am vrut să mă gătesc cu podoaba aceea roman, ei, atunci nu întotdeauna romanul nu e roman
pe care puteam s-o ataşez, mai uşor la ceafă, mascând şi cititorul ar face bine să nu-şi bată capul şi nici să nu
părul scurt şi strâns. Avea însă luciul şi atingerea unui se enerveze, pentru că – este în afara oricărui dubiu! –
şarpe mort, care, parcă mă izgonise din raiul acelei are în faţă o mostră de modernism autentic, adică o
adolescenţe târzii. treabă nu pentru contemporani, ci pentru viitorime,
cum de altfel este şi prezentul meu roman. Nu-i vorba
că să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, dar pur şi
simplu nu mai avem de-a face cu acea frescă, cu acea
pînză întinsă şi lin curgătoare, pe parcursul căreia poţi
plînge în voie, poţi rîde pe săturate sau poţi trage o
spaimă pe cinste, ci avem în față un petic de pînză, o
zdreanţă, în care au fost încifrate idei de neînţeles
pentru cititorul de azi, unde se perindă punctat şi în
ritm bezmetic acţiuni cel puţin stupide – conform
părerii actuale –, în faţa ochilor apar fugitiv nu feţe
omeneşti, ci măşti şi este imposibil de dedus, dacă
purtătorii lor sunt cumsecade sau răi, veseli sau trişti,
frumoşi sau urîţi ş.a.m.d. Şi nu mai e vorba de sute de
Corneliu IROD pagini, ci de cîteva (ce suferim noi de criză de timp,
dar ce-o să sufere urmaşii noştri!). Nu se găsesc în
astfel de opere niciun fel de descrieri, niciun fel de
Roman forestier reflecţii în accepţiunea actuală a acestei noţiuni, niciun
fel de conflicte autentice. Totul e redat telegrafic. Ce
sau
mai, e un roman-telegramă! Şi-atunci ce să facă bietul
Cum s-a lăsat de pescuit tîmpitul de unchi-miu cititor?! La aşa cap – aşa căciulă... De aceea astfel de
Ion și s-a apucat să vîneze vulpi negre romane sunt încă neinteresante. Totuşi, e util să fie
scrise şi, se-nţelege, să fie citite şi recitite, nutrind
Avertisment literar-estetic şi estetico-literar nădejdea că – mai ştii? – s-o fi născut deja careva din
viitorime... Iar viitorul, oamenii viitorului, lumea
Romanul este o frescă de dimensiuni viitoare şi tot felul de alte chestii viitoare sunt – se ştie
apreciabile, din care, parcurgînd-o (de dorit, cu – tot ce avem mai scump! Toate speranţele noastre,
sufletul la gură) de la prolog la epilog, cititorul ia toate năzuinţele, toate strădaniile noastre au în vedere
cunoştinţă de tot soiul de istorii: de dragoste sau viitorul şi numai viitorul!...
sociale, de război sau politice şi, evident, chiar istorii Cît priveşte romanul meu forestier, el aparţine
istorice. În privinţa personajelor, a eroilor adică, de asemenea viitorului, adică nu-i pentru fitecine, nu-i
cititorul trebuie să afle totul: dacă-s frumoşi sau urîţi, pentru orice suflet şi – mai e vorbă? – nu-i pentru orice
graşi sau slabi, buni sau răi, înalţi sau scunzi, cu chelie cap. Numai generaţiile viitoare vor putea înţelege cît
sau fără, dacă-s bărbaţi sau femei (dar înainte de asta, de tîmpit a fost unchi-miu Ion, cînd s-a lăsat de pescuit
ar trebui să deducă, de e posibil, dacă-s oameni sau şi s-a apucat să vîneze vulpi negre!
nu) şi – obligatoriu! – cînd s-au născut, cum au Dar înainte de a trece la roman, voi spune –
crescut, cum au trăit şi, dacă slaba realizare a operei pentru că mi-ar plăcea, de ce să nu recunosc?, ca şi
nu-i va lăsa bietului cititor posibilitatea să afle cu ce cititorul contemporan să guste cît de cît din
fel de moarte şi-a încununat viaţa cutare sau cutare frumuseţea, măreţia, încărcătura lui de idei – voi
personaj, atunci, indiscutabil, va trebui să deducă ce, spune, deci, folosind procedeele şi limbajul obişnuit al
pe cine şi de ce au iubit sau urît eroii romanului. romanelor de azi, că unchi-miu Ion s-a născut, a
Aflînd toate acestea, cititorul trebuie – altfel romanul crescut – să nu-i fie de deochi! – şi, desigur, odată şi-
nu e roman – ori să plîngă, ori să rîdă, ori să-l arunce-n odată va muri. Cum era vremea? Iote, ca vremea: cînd
foc sau să-l dea în dar de sărbători, de ziua cuiva (am înnorat, cînd senin, cînd plouă, cînd ninge, ba adie
în vedere mai ales romanele filosofico-psihologice zefirul, ba suflă vîntul, ba urlă furtuna. Unchi-miu Ion

87
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

e cînd vesel, cînd înnegurat, cînd flămînd, cînd sătul, Cartea I
cînd beat, cînd treaz, cînd nefericit, cînd se laudă că în
curînd nu va mai putea de bine. Are, în general, un Iată o pădure. Adică un codru bătrîn. Fag şi
suflet bun. În schimb e prost ca noaptea. În romanul carpen. Stejarii au dispărut, iar brazi se pare că nici n-
meu, alte personaje – mă refer la oameni – sunt cam au existat vreodată. Doar poate cîndva, în străvechime.
puţine, adică, mai bine zis, nu prea sunt, dacă avem în Fiare sunt destule: o bătrînă Ursoaică văduvă,
vedere că mătuşa Domnica, nevastă-sa, e reversul Veveriţe, Iepuri, Vulpi (dar negre, nu ca azi – roşii),
unchiului Ion, cealaltă faţă sau masca lui, partea lui Rîşi, Mistreţi, Cerbi, un popor gălăgios de păsări. Iar
invizibilă, umbrită. Cum să vă spun? Mătuşă-mea e peste tot şi peste toate împărăţea bătrînul Lup. Sur,
oglinda psihologică a unchiului, adică reflectarea viclean şi sîngeros.
chipului în care el n-ar dori să se întrupeze. În roman, În mijlocul codrului se află un lac. Pe malul lui,
carevasăzică, nu sunt alţi oameni. Dar pot fi inventaţi. în fiecare dimineaţă, dar cel mai adesea de dimineaţă
În schimb, seamănă leit cu unchi-miu Ion. pînă seara, dădea la undiţă unchi-miu Ion. Şi prindea
Iar în ceea ce priveşte animalele, ele sunt atîta pește, că mătuşă-mea Domnica începu de la o
cunoscute tuturor şi descrierea lor ar fi inutilă. Totuşi: vreme să facă nazuri:
lupu-i lup, peştele peşte, vulpea-i vulpe (aşijderea – O să ni se aplece, Ioane! Numai crap şi crap,
vulpoii), iar porcu-i porc. Astfel de lămuriri lipsesc din caras şi caras, lin şi lin! Să nu ne apuce lehamitea şi
romanul meu; cititorul e invitat să-şi imagineze totul brînca! Vezi, poate pică v’un bălos, v’o ştiuculiţă,
singur: ce vrea şi cum vrea. Are cititorul chef de scene hă?...
erotice – n-are decît să şi le închipuie; are chef de De atunci pescuieşte unchi-miu Ion nu numai de
conflicte psihologice, de suspans poliţist sau de dimineaţa pînă seara, dar şi de seara pînă dimineaţa.
descrieri ale naturii – metoda e aceeaşi; are chef să Toată noaptea. A scobit un dovleac, a înfipt în el o
petreacă preţ de cîteva pagini în vîltoarea luptelor lumînare – şi felinaru-i gata.
sociale – Dumnezeule! –, oare ce poate fi mai uşor de Într-o dimineaţă, de nopţi nedormite şi zile
imaginat? moţăite (Asta ce-o mai fi?! În cap îi răsună dangăt de
Aşadar, după cum probabil a înţeles oricine, clopote sau geme pădurea?), era cît pe ce să cadă în
metoda este extrem de simplă. Totuşi autorul admite apă. Din stufăriş ţişni un Iepuraş, bîţîi ştrengăreşte din
posibilitatea existenţei ici-colo a vreunui cititor atît de lăbuţe, se făcu ghem pufos şi se dădu de-a dura, apoi
nepriceput, încît să nu-i fie la îndemînă chiar şi o rămase lat, hohotind de rîs:
metodă atît de lesnicioasă, adică să nu fie capabil să-şi – Hi-hi-hi ! Hă-hă-hă ! A crăpat javra bătrînă !
imagineze nimic din ceea ce şi-ar dori inima lui într-un Hi-hi ! Hă-hă !
moment sau altul. În astfel de cazuri, pentru a gusta – Bă, derbedeule ! Cum îndrăzneşti să vorbeşti
deliciile romanului meu, cititorul este sfătuit să se astfel despre Luminăţia Sa, Măritul nostru Împărat ?
adreseze cu toată încrederea literaturii clasice şi celei – Da’ ce, tată, crezi că n-am auzit cum îl numeai
contemporane. El se va convinge curînd că acea dumneata cînd vorbeai cu mama ?... Hi-hi-hi !
literatură n-a fost scrisă chiar degeaba. Ce-i drept, aici Iar bătrînul Lup-Împărat, cel hain şi viclean,
metoda e puţin alta; deci, alături de acest roman al chiar c-a dat colţul, adică murise. Sau poate crăpase...
meu dedicat viitorimii, trebuie deschise cîteva romane Mă rog, fie-i ţărîna uşoară!... Numai că din ziua aceea
clasice şi contemporane, în care cititorul va găsi ceea unchi-miu Ion s-a lăsat de pescuit şi s-a apucat să
ce n-a găsit în imaginaţia sa. Pentru că – subliniez încă vîneze Vulpi negre, nu atît din cauza răposatului
o dată – n-o să mă apuc de dragul cititorilor incapabili, împărat, cît din cea a urmaşului său. Tîmpitul...
să-mi împănez romanul cu pagini inutile: posteritatea
o să-mi reproşeze că, pe lîngă atîtea boabe de aur, a Cartea a II-a
dat şi peste pleavă.
Iar pentru cei care se pot folosi cu uşurinţă de Şi-a cumpărat unchi-miu o puşcă cu două ţevi,
propria imaginaţie şi nu au nevoie să apeleze la şi-a burduşit cartuşiera, s-a echipat în uniformă de
modele literare, dar, cu toate acestea, nu sunt în stare vînător, şi-a pus pălăria pe-o sprînceană şi a luat-o
să descopere semnificaţia, profunzimea şi splendoarea spre pădure. Dar nu dintru început la Vulpi, ci aşa, ce
acestui roman şi nici să se lase îmbătaţi de parfumul s-o nimeri. De prost e prost unchi-miu – ce-i drept nu-i
existent-inexistent pe care-l emană stilul unic, păcat –, dar nici într-atît, încît să se apuce să vîneze
irepetabil în care a fost scris, autorul i-a adresat fiicei hodoronc-tronc reprezentanţi ai noii familii
sale Maria în vîrstă de cinci ani rugămintea de a ilustra împărăteşti! Pentru că în timpul doliului de trei
grafic cele mai semnificative momente ale acestei săptămîni ştirbul străbunic al răposatului împărat n-a
capodopere literare. Ea le-a realizat în anul 1982, pare- fost în stare să se urce în tronul moştenit, atunci, în
mi-se într-o marți sau miercuri. Însă, din lipsă de urma unor scurte, dar sîngeroase, deşi aproape
spaţiu tipografic, nu dăm acum ilustraţiile – le păstrăm democratice, dezbateri, tronul a fost cucerit de
pentru altă ediţie. Vulpoiul Negru, cel mai mare dintre fraţi. Ei, iar abia
Prin urmare, să trecem la roman! după aceea a fost proclamat Împărat în unanimitate –

88
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

cum altfel? –, întîmpinat cu urale şi ovaţii şi rugat cu Dar la începutul acestei cărţi m-am exprimat
smerenie să se urce pe tron, spre fericirea întregii oarecum greşit. Nu s-a iscat nici un scandal. Numai
împărăţii forestiere. Fratele mezin al Vulpoiului Negru nişte şuşoteli şi-atît.
a fost investit şef al coteţului central de găini, care Adevărul adevărat îl cunoştea însă doar singur
tocmai fusese înfiinţat şi apoi adus în dar familiei Împăratul. Nu-i ardea lui nici de roşcată, nici de coadă
împărăteşti – de cine credeţi? – de Rîşi şi de ştirbul îmbîrligată. Numai de ochelarii Caprei, de ochelarii ei
străbunic al Lupilor: lor, cică, li s-a făcut lehamite de verzi îi ardea. Şiretenia înnăscută şi agentura imperială
atîtea păsări... Nepoţii, verii şi alte rubedenii ale l-au ajutat să afle că nu are de-a face cu o simplă
Vulpoiului Negru strîngeau birurile, judecau diferite Capră, care nu ştie nici măcar me-he-he, doar be-he-
pricini, îi inspectau pe intendenţi, conduceau he, ci cu o adevărată inventatoare, o savantă, a cărei
instrucţia, organizau tot felul de bairamuri, zaiafeturi epocală invenţie sunt chiar ochelarii verzi pe care-i
şi chiolhanuri în cinstea noului Împărat etîcî. Cine ar fi poartă! Vă imaginaţi ce fericire ar fi pe capul bietelor
îndrăznit, în aceste împrejurări, să vîneze Vulpi ierbivore? Le arunci un braţ de paie, un coş de pleavă
negre?! Unchiul Ion? Da’ de unde! El îi ochea numai sau de frunze uscate, le pui ochelari verzi, iar lor li se
pe netrebnicii de Iepuri, pe îngîmfaţii Cerbi, pe năzare o grămadă de iarbă verde şi grasă! Ar zice că l-
stricăcioasele Veveriţe şi pe destrăbălaţii şi muieraticii au prins pe Dumnezeu de-un picior, nu alta!
Gotcani. Dar, pînă una-alta, n-a-mpuşcat nimic. Nici De cum află de invenţie, Marele Vulpoi Negru
cu Porcii mistreţi nu-ndrăznea să se răfuiască, nu se şi gîndi să pună mîna pe ea, pentru că, după cum se
numai pentru că erau adepţii noii dinastii, dar a aflat c- ştie, grija permanentă a Împăratului e tocmai
ar fi şi cumetri cu Împăratul. bunăstarea şi fericirea generală. Aşa se şi explică de
De la prima partidă de vînătoare, unchi-miu Ion ce, nu peste multă vreme, construi prima fabrică de
s-a întors cu tolba goală. ochelari verzi din lume.
Cineva şi-ar putea închipui că unchi-miu Ion s-a
Cartea a III-a prins de manevra asta. Nici vorbă! Nu-l ducea capul la
astfel de subtilităţi. A-nţeles abia după ce i-a explicat
Şi, deşi ceea ce s-a spus în ultima propoziţiune a Calul. Mai ales cînd a adăugat:
cărţii precedente e adevărul gol-goluţ, cu toate acestea – Uite, stăpîne, o chestie ca asta mi-ar prinde
populaţia pădurii era în continuă scădere. În palatul bine în locul nesuferiţilor mei ochelari de cal! Toată
împărătesc, în fiecare noapte, era fie bal, fie banchet, iarna m-aş îmbuiba numai cu coceni şi ogrinji! Dacă i-
fie ospăţ. (Iepuri la frigare, ouă coapte, Crap şi Iezi la aş vedea verzi...
proţap, Raţe şi Fazani umpluţi, uneori, zice-se, chiar
Purcei ai cumătrului la tavă; hribi afumaţi, ghebe Cartea a V-a
murate, hulubiţe şi iuţari fripţi; vin de fragi, rachiu de
zmeură şi tot felul de alte bunătăţi; o imensă orchestră: Cum se întorsese din prima expediţie cinegetică,
Greieri, Cocoşi, Broaşte, Cloşti, Șerpi, Ciori, Pupeze, tot aşa s-a întors unchi-miu Ion şi dintr-a cincea, şi
Capre şi Cocostîrci.) Iar de se întîmpla să nu fie nici dintr-a zecea, adică cu tolba goală. La cea de-a
bal, nici banchet, nici ospăţ, atunci avea loc o unsprezecea, îi spune Calului:
expediţie – doar aşa, de dragul plimbării – sau vreo – Paşte, murgule, iarbă deasă uite aici, pe malul
adunare generală, în care, chiar în prezenţa lacului. Iar eu o să mă apuc iar de undiţă...
Împăratului şi spre marea lui satisfacţie, toţi, de la cel Peste vreo trei-patru ore, juvelnicul era aproape
mai mic şi pînă la fratele Marelui Vulpoi Negru, într- plin. Dar asta e de-acum
un cuvînt, toţi se lăudau cît sunt de fericiţi şi de egali
între ei şi cît de bine trăiesc (măcar că în prima frază a Cartea a VI-a
acestei cărţi s-a spus adevărul gol-goluţ).
Juvelnicul, vasăzică, era aproape plin, şi unchi-
Cartea a IV-a miu Ion se pregătea să-l scoată din apă, dar nu-l lăsa
peştele: trăgea întruna. Soarele se săltase, vipia creştea
Scandalul s-a iscat şi liniştea împărăţiei a fost din ce în ce şi unchi-miu se gîndi să se scalde, cu toate
tulburată numai după ce Marele Vulpoi Negru a că nu ştia să înoate. Ei, o să se bălăcească unde-i apa
început s-o curteze şi să se gudure pe lîngă Capra pîn-la genunchiul broaştei. Puse undiţa şi puşca
Roşcată din orchestra palatului. deoparte şi începu să se dezbrace. Aruncă totul de pe
– Se vede treaba, – bîrfeau slujitorii, – că el, pentru că pe aproape nu era nici ţipenie, ca să-i fie
Împăratul nostru nu mai e în toate minţile... Cu ce e teamă că-l vede cineva gol-puşcă, iar de Cal, să mă
mai cu moţ desfrînata asta decît Vulpea-Împărăteasă? iertaţi, unchi-miu nu se ruşina. Scuipă în palme şi...
Că e roşcată, că ţine coada în sus sau, poate, pentru că În acea clipă, de după stuf apăru lin luntrea
poartă ochelari? împărătească. La vîsle era însuşi Marele Vulpoi
Aşa gîndea şi tîmpitul de unchi-miu Ion. Negru... Unchi-miu Ion înlemni!

89
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

– Cine ţi-a îngăduit, mîrlane, să pescuieşti în Cărţile a VIII-a, a IX-a şi a X-a
lacul meu, hî?! – tună Împăratul.
Ochii unchiului Ion scăpărară. Vulpoiul din Aceste cărţi, adică a opta, a noua şi a zecea,
luntre nu mai părea negru, ci suriu, apoi nu mai era cititorul e invitat să şi le imagineze singur. Autorul
nici sur, ci violet sau verzui, ca pînă la urmă să devină este însă conştient de faptul că romanul lui are o
chiar roşcat. deosebită complexitate şi profunzime atît ideatică
– Cum îndrăzneşti, găinarule?! – se proţăpi precum şi tematică. De aceea este de acord să-i dea
unchi-miu demn. – Eu sunt OM! cititorului o mînă de ajutor, sugerîndu-i cîte ceva.
– Hă-hă-hă! Ce? – se-nveseli Împăratul. Astfel, de-o pildă, Vulpoii pot fi puşi să-l rănească pe
– Ce-ai auzit! Cară-te de-aici, că altfel... – se- tîmpitul de unchi-miu Ion la mînă sau la picior –
ntinse unchi-miu Ion după puşcă. bineînţeles, trăgînd chiar cu puşca lui. (Dar numai în
În chiar clipa aceea foşni ceva în spatele lui. Se mînă sau în picior, că în alt loc e periculos!) De
întoarse: în jur vreo zece-cin’ş’pe Vulpoi. Toţi păreau asemenea, şi Capra poate fi pusă să facă (în afară de
la început negri, apoi suri, violet-verzui şi în sfîrşit ochelari verzi) şi alte invenţii umanitare sau să fie
roşcaţi. Se furişau, înconjurîndu-l din toate părţile. Dar rugată – aşa, pentru delectare ştiinţifică – să behăie în
Calul unde-o fi, să-i dea o mînă de ajutor? Iată-l... vreo limbă străină. Mătuşa Domnica, exasperată de
Fratele mai mic al Marelui Vulpoi stă în şa, Calul îl neputinţa bărbatului ei, ar putea măcar o dată să-l
priveşte mîndru prin ochelarii verzi pe fostul său însoţească la vînătoare pe unchi-miu Ion. Nu i-ar strica
stăpîn, iar Vulpoiul ţine în cumpănire puşca unchiului o tăvăleală – goală! – prin urzici... (Eu mă jenez să
meu şi rînjeşte batjocoritor... Un căţelandru de Vulpoi descriu aşa ceva. Ea mi-i totuşi mătuşă...) Ei, ş.a.m.d.
se apropie fără teamă, obrăznicătura, de hainele lui sau etîcî.
unchi-miu şi le luă pe toate: uniforma de vînător,
cămaşa, izmenele, cizmele de cauciuc, pălăria, tot-tot. Cartea a XI-a
Alţi doi au scos juvelnicul din apă şi l-au urcat în
barcă. Unchi-miu Ion se pierdu de tot. Mai apoi, îşi
făcu socoteala c-ar putea scăpa cu fuga. Dar gol? Gol, În afara celor descrise de cititor în precedentele
păi cum! E cazul să mai facă nazuri?... Aruncă o trei cărţi, nu s-a mai întîmplat nimic.
privire, ochi cărarea şi-o rupse la sănătoasa. Dar se
dovedi că unchi-miu căzu din lac în puţ... Pentru că Cartea a XII-a
Vulpoii l-au ajuns curînd, fratele mai mic al
Împăratului se ridică în scări şi-l croi cu cravaşa pe Într-o dimineaţă sau într-o seară, mai bine, într-
spinarea goală. Ceilalţi Vulpoi îl trîntiră pe unchi-miu o zi, tîmpitul de unchi-miu Ion şi-a cumpărat altă
în nişte urzici dese, îl tăvăliră încolo şi-ncoace vreo puşcă, dar nu şi uniformă de vînător. În locul
două’ş’pe-trei’ş’pe minute, după care îl apucară de uniformei, a cumpărat o piele de Vulpe. A pus blana
mîini, de picioare şi – heirup! – îl aruncară în apă. pe el, deşi-i venea mereu să strănute, pentru că
năpîrlea, a încărcat puşca şi a pornit spre pădure. Ah,
Cartea a VII-a zidirea mă-sii de Vulpoi negri, acuʼ le-a sunat ceasul,
aşa să ştie! În blana asta de Vulpe, o să se poată furişa
Nu, nu s-a înecat unchi-miu Ion. Spre seară, plin aproape de tot, fără să fie observat, şi pe neaşteptate:
de băşici, s-a furişat ca o nălucă goală prin grădini, pe bum! bum! Las’ că le-arată el!
lîngă livezi, pînă a ajuns în curtea casei sale. A alergat tîmpitul de unchi-miu Ion şi a colindat
– Vii din iad, Ioane?... – se holbă la el mătuşă- toată pădurea, pînă a scos limba de-un cot, dar n-a
mea Domnica. văzut nici o Vulpe. N-o avea noroc azi? Sau poate că-s
Numai că lui nu-i ardea de glumă. Chiar a doua la baltă şi pescuiesc chiar cu undiţa lui?
zi şi-a cumpărat uniformă nouă, altă puşcă de Şi lacul era pustiu. Pe luciul apei – nici o
vînătoare şi se apucă să vîneze Vulpi negre. încreţitură. Alergătura zadarnică l-a scos din sărite,
Tîmpitul! cînd deodată zări în apă, chiar lîngă el, ditamai
N-a împuşcat niciun Vulpoi. În schimb, a Vulpoiul!... S-a băgat sub apă, se vede treaba, după
devenit nu o ameninţare, ci o caraghioasă sperietoare, vreun peşte... Unchi-miu duse cu băgare de seamă
pentru că fiecare expediţie se termina absolut la fel: îi arma la ochi şi trase. Apa dădu în clocot, broaştele
luau uniforma şi puşca, apoi îl tăvăleau prin noroi sau amuţiră, ecoul hohoti din tufă-n tufă. Dar Vulpoiul, nu
urzici şi la sfîrşit – bîldîbîc! – îl aruncau în apă. După se ştie de ce, nu ieşea la suprafaţă... Cînd valurile şi
asta, unchi-miu iar se echipa, Vulpoii iar îi luau totul clăbucii se potoliră, unchi-miu Ion privi în apă şi se
ş.a.m.d., ş.a.m.d. văzu pe sine însuşi, îmbrăcat în piele de Vulpe şi cu
arma în mînă. Carevasăzică, a tras nu într-un Vulpoi
negru, ci în propria umbră... Tîmpitul! Bine măcar că,
deşi a ochit cu atenţie, a nimerit în coadă şi nu în alt

90
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

loc. Dar, oricum, tot nu-l doare, fiindcă nu e coada lui sugrumă mama în fața ta? Nu mai raționezi, iei ce
– e o coadă cumpărată. găsești lângă tine și-i dai în cap pentru a-ți salva mama
Aici se termină romanul. Sau dimpotrivă... de la moarte, care, la rândul ei, ia asupra ei fapta, lă-
sându-ți ție calea vieții liberă în continuare, chiar dacă
[P. S. – Am scris acest „roman” în 1982 – atunci avea remușcările nu-ți dau pace, iar ea ducându-se pentru
Maria mea cinci ani; toată ziua desena vulpoi, îi punea să mulți ani la pușcărie, fără să fie vinovată cu ceva.
joace în „filme” şi „piese” scornite de ea şi în care tot ea Sau ce să mai înțeleagă din viață o elevă în
interpreta toate rolurile. Vulpoii Mariei m-au îndemnat în ultimul an de liceu care, după doi ani de meditații cu
mare măsură să comit „romanul forestier”. I-am citit
doi doctori celebri (pentru a lua admiterea la medici-
„romanul” lui Gheorghe Tomozei. Tom a rîs și m-a sfătuit:
„Dă-i încolo, bătrîne, pe Vulpoi și pe Capră! Și nu mai citi nă), se trezește violată de către aceștia, drogată cu
nimănui romanul ăsta...”. Nu i-am ascultat sfatul prietenesc, morfină pentru a nu putea vorbi și sechestrată cu știin-
am tradus „romanul” şi l-am publicat în 1983 în revista ța și aprobarea șefului lor (alt mare doctor), care a
ucraineană Obrii (Orizonturi), care apărea la Editura acceptat minciuna că fata se droga pe stradă cu niște
Kriterion din București. Din păcate, desenele Mariei s-au studenți străini? Cum să reacționezi în locul părinților
rătăcit la redacţie; erau de tot hazul. Cînd am predat manus- fetei care, inițial au crezut versiunea doctorilor, iar
crisul, îl întreb pe Mykola Corsiuc – el era redactorul –, când, în final, și-au dat seama că fata are dreptate, au
pentru că pamfletul avea adresa prea străvezie: „Ce zici, fost “sfătuiți” de către “marele doctor” să lase lucrurile
trece?” (aveam în vedere Cenzura). Corsiuc se preface a nu așa cum sunt și să nu se pună cu cine nu trebuie că vor
pricepe gravitatea situaţiei în care-l bag şi-mi răspunde: „Te
avea numai de pierdut?
priveşte. Tu semnezi...”. Credeţi că nu ştia ce-l aşteaptă în
caz că cineva ar fi recunoscut personejele şi ar fi ieşit Fapte de viață tulburătoare, abominabile, ne-
scandal? Ba bine că nu! Cu toate acestea, a avut curajul să- drepte, cum vreți să le spuneți, fapte pe care Lia-Maria
mi tipărească „romanul forestier”. Azi ar putea părea că n-a Andreiță le creionează artistic, cu mult talent, determi-
fost mare lucru, adică n-a fost din parte-i un act de curaj. nându-l pe cititor să creadă că totul se petrece într-o
Gîndiţi-vă totuşi că era anul 1983 şi ne aflam în plină oglindă la care se uită siderat.
„iepocă de aur”...] Povestea de viață a Sorinei este una, pe cât de
obișnuită, pe atât de tragică, dar de un tragism dincolo
de limitele normalului, o dramă din atâtea altele, pe
Ilie GORJAN care știrile de la ora cinci le prezintă cu nonșalanță zi
de zi. Se spune că destinul e implacabil, dar, de multe
ori și-l mai face și omul cu mâna lui. O fi ceva adevăr
„Deprinderea nefericirii” în această zicere, dar știu că o fetiță ca Sorina, adopta-
tă de la un bețiv și o femeie de moravuri ușoare, n-
Ne confruntăm, uneori, cu fapte, întâmplări, avea cum să-și influențeze destinul atâta timp cât aces-
fenomene, care ne înfioară și pe care, oricât ne-am ta se afla la îndemâna celor care au înfiat-o, Sebi,
strădui, nu ni le putem explica și nici nu întrezărim Rozica și Clara, fata lor, handicapată și neîmplinită.
soluții pentru a le preîntâmpina, mulțumindu-ne, ade- Părinții adoptivi ai Sorinei, Sebi, Rozica și
sea, cu singura explicație plauzibilă și anume existența Clara, oameni cu stare, dar nefericiți din cauza Clarei,
destinului implacabil în fața căruia orice rezistență e ajunsă la maturitate, dar fără nici un rost în viață, se
inutilă. Cum altfel s-ar putea explica unele pagini cu- ocupă îndeaproape ca Sorinei să nu-i lipsească nimic,
tremurătoare din viața Sorinei, personajul central al să ducă o viață îmbelșugată, dar au pretenția ca aceasta
romanului Copil de suflet (Editura Semne, București, să se numere printre premianții clasei de la școala
2016) scris de doamna Lia-Maria Andreiță, autoare unde învăța. De la acest motiv și până la dramă nu mai
care radiografiază viața cu precizia unui aparat de e decât un pas. Deoarece Sorina nu știe să rezolve, la
specialitate performant din dotarea clinicilor medicale tablă, o problemă de matematică pe care i-o dă învăță-
moderne. toarea (numai că problema era din lecția următoare pe
Câte fete, ca această Sorina, nu încearcă, ba- care Sorina n-o învățase), bunica Rozica și mama
zându-se pe liberul arbitru, să-și croiască un drum în adoptivă, Clara, intră în clasă și o bat pe Sorina cu o
viață, un drum pe care să-l parcurgă lin, ocolind sau plasă de nailon până când o desfigurează la propriu,
luptându-se cu asperitățile, și odată ajunse la capătul lăsând-o schimonosită pentru toată viața. De aici înce-
lui să se declare pe deplin mulțumite? Numai că, în pe calvarul Sorinei. Internări, operații peste operații,
realitate, parcurgerea acestui drum este mai complicată speranțe deșarte că fizionomia sa va fi ca înainte, rău-
decât s-ar putea crede, pentru că apar oameni care au tăți greu de suportat din partea colegilor de clasă și
grijă să-ți transforme viața într-un calvar din care să multe altele.
constați că orice evadare e de-a dreptul imposibilă, și Sorina crește, învață, își croiește cu greu un
să-i dai dreptate lui Plaut cu al său Homo homini lu- drum în viață și ajunge să fie cerută în căsătorie de un
pus. fost pușcăriaș (de altfel, printre puținii tineri care o
Ce poți să faci, când, tu, adolescentă în toată acceptau așa desfigurată cum era), Sebi, Rozica și
firea, îți vezi tatăl, aflat în stare de ebrietate, cum îți Clara fiind nevoiți să accepte. Dar cum Sorina se năs-

91
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

cuse sub semnul unui destin nedrept și nemilos, n-are Și eu mă tem câteodată până și de mine. Am nevoie de
parte de această căsătorie. În timp ce se întorcea în sat nume și prenume pentru a ști ceea ce sunt. Îmi dă un
cu viitorul soț, cu o mașină de ocazie, în care erau doi fel de siguranță. Așa voi ști că nu sunt doar ceva cu-
bărbați, într-o pădure, aceștia îl leagă pe partenerul prins de euforie. Acel ceva numit simplu iubire.
soției, iar pe ea o violează, producându-i răni grave din Mă întrebi mirat:
cauza unui os pe care o așezaseră, din întâmplare, și - Cine vrea? Cine este acest eu din mine sau
care-i pătrunsese în plămân. După consumarea oribilu- din tine?
lui act, Sorina, mai mult moartă decât vie, are de su- - Este acel cineva care să nu îmi ceară expli-
portat și loviturile celui cu care se însoțise, care îi re- caţii, să nu mă certe că nu am folosit cuvintele corect.
proșa că nu opusese rezistență actului de viol. Acel cineva ce bate pe clape cu un deget şi simte
Viața își urmează cursul, Sorina se reface cât muzicalitatea sunetului ca pe o întreagă simfonie a
de cât, și se ocupă cu o destoinicie greu de descris în lumii. Și care face doar gestul și paf! piramidele se
cuvinte, de îngrijirea Clarei, mama sa adoptivă. Iar răstoarnă născîndu-se altele.
intervine destinul nedrept al Sorinei: Clara moare când - Vorbești despre nume să înțeleg- spui
nu erau acasă decât ele două, iar Rozica depune plân- încercînd să mă corectezi. Este vorba doar despre
gere la miliție, acuzând-o pe Sorina de uciderea cu nume.
intenție a Clarei, și cum erori juridice au fost și vor - Nu aș putea să-ți dau dreptate. Viața unei
mai fi cu duiumul , Sorina ia drumul pușcăriei, fără să femei este ca un nod de cale ferată, de întretăieri, de
înțeleagă dacă și cu ce a greșit acestei lumi și de ce ea porniri masculine ce o vor. Mereu trece prin situaţia
n-a cunoscut decât umbrele vieții și nu lumina ei bine- cînd nu ştie cui să-i dea întîietate.
făcătoare. Privindu-i. Ademenindu-i. Făcîndu-le capcane. Doar
La sfârșitul acestei cărți, concomitent cu admi- ca ea să crească.
rația pentru talentul doamnei Lia-Maria Andreiță, nu Să crească.
poți să nu-ți pui întrebarea: oare cât va mai avea ființa Și va reuși doar cînd va afla încet treptat cine
umană de îndurat machiavelismele, nedreptățile și, este. Doar după ce îi va lăsa pe toți să se ducă din viaţa
uneori, chiar ororile vieții? Sau, vorba lui Cioran, oa- ei la casele lor asemenea umbrelor spre noaptea ce
menii s-au născut, oare, cu “deprinderea nefericirii”? firesc le înghite.
Doar așa va putea avea momentul ei unic în
bezna unde ochiul minţii se deşteaptă.
Și lumina unui singur drum- al acelui drum pe care şi-l
Tatiana ROMAN doreşte împlinit în viaţa ei.
Italia Înlăuntrul ei. Nimic în afară.
De unde toată povestea asta că un el ar fi
Fragmente din romanul „Eea” trofeul și de care sufletului ce se vrea liber nu îi pasă!?
Sufletul.
Clasic Su-fle-tul.
Aş vrea să nu plîng dar buzele au atins deja
De azi voi începe doar să-mi aşez gîndurile pe freaticul clipei asemenea cerbului ce vine să se adape
hîrtie. Să le așez. din oglinda tremurătoare a apei şi gîndul s-a deschis
Așa fără vreo intenție de a scrie frumos și să ca un fluture. Planează. Mă trage prin ierburi. Aşa cum
placă. este, exotic de colorat, îmi trece prin colb tot albastrul
Cînd vreau să scriu frumos, scriu confuz și privirii. La fel cum frămîntam aluatul pîinii să asude
negativist. Scriu cu plumb. grinda în covata tapetată de făină, cu ochii în lacrimi și
Mă urăsc pentru asta. plină de năduf- plină de făină albă și de aluatul care
Te-am întîlnit pe tine: nu știu cine ești și de ce îmi încleia palmele fără să înțeleg că o combinație
ții pe Dumnezeu de un picior! între ele două înseamnă pace. Iubire. Mi se încleia sub
Privindu-te, realizez că și ție îți pasă enorm că limbă pînă si rugăciunea învăţată din cărticica de
zilele trec lichide în baloane de săpun. căpătîi a bunicii în care erau o grămadă de greşeli de
Asculți cîteodată Enya, ca și mine, nu poți să ortografie. Nu am putut niciodată să o duc pînă la
mănînci, nu poți să dormi, ai sentimentul că ai greşit capăt oprindu-mă la “precum în cer aşia şi pe pămînt”.
scriind acel mail sau acea scrisoare, exact ca mine: îți Da, aşa mă pusese bunica să intru la taină cu doamne
vine să scrii altul, să trimiți poze, să înveţi să sari cu doamne, să citesc dintr-o carte cu greșeli. Cu atîtea
paraşuta, să pilotezi ca şi mine, să te teleportezi, să greșeli, imposibil de citit, nu știu zău ce-o fi avut în
vizitezi Luna, să faci o grămadă de nebuneli. cap!
Ne asemănăm atît de mult! Așa că, pe ascuns, mă decisesem într-o noapte
Din exuberanţă? Este cuvîntul potrivit? să stau trează și să o copiez toată corectată pe un caiet.
Mă tem este cuvîntul. Să îndrept pe ascuns pămîntul cum vine vorba,
cuvîntul și cînd se vor trezi să fie deja trreaba făcută.

92
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

O treabă bună. Să stai treaz o noapte întreagă singurătatea computerului poţi fi doar cu gîndul/
cînd lumea invisibilă trăiește partea ei prin sunete este gîndurile altora.
ceva colosal pentru un copil și care te prinde pentru Nu le răspund/ nu le-nfrunt stările/ nu contra-
toată viața. Mai ceva ca o boală. carez/ nu explic. Dar nici că mă pot desprinde închi-
Dar din acel caiet nu am mai citit niciodată zînd calculatorul.
rugăciunile. Resemnat, notez: Nu ştiu dacă-i vreo dife-
Bătuseră de multe ori îngerii cu pocnetul ca de renţă-ntre jocul de-a (in)dependenţa “ hai, trage şi tu
monedă pe o sticlă de geam în ochiul ce îmi contura un fum, doar aşa…” sau “fă-ţi şi tu un cont şi pune-te
lumea în nopțile lungi cînd mă găseau trează scriind. pe scrisul/cititul blogurilor”.
- Cărticica! Cărticica! Dezamăgirea mă-mprăştie. Nimic clar. Merg
Dar i-am alungat cu mîna dusă streaşină la de pe un blog pe altul fără nicio emoţie: teamă,
frunte certînd norul că acoperă soarele. Plecau săracii bucurie, tristeţe, furie.
licurind mărunţi prin miriştea ce îmi străpungea talpa
subţire. Zile întregi mi-am văzut bunicii prinzînd Gol
snopul cu dreapta, hîrşind cu lama tăioasă, ţinută în
stînga, viul din spice, frîngîndu-le splendoarea. În Scriam şi eu, şi scriu zece ore pe zi, fără să m-
urma lor miriştea era o gură știrbă înghiţind opresc. Abia de reuşesc să exprim tot. Îmi place la
nemestecat cerul cu păsări cu tot nebunie ceea ce-nţeleg c-un pas înaintea lor, scriind.
Eu eram singura care încercam să mă smulg. Invenţia computerului mi-a dat un mare ajutor
- De ce să te smulgi, mă tot întreba cărticica!? dobîndind viteză la scris. Apoi, a-nceput să facă
- Nu eu v-am frînt zborul, plîngeam treaba-n locul meu: eu vorbesc şi el scrie.
răspunzîndu-le, şi nici cîntecul ce mi l-am lăsat des- Și vine "madama", Eea, să-mi spună c-ar
peltit în mersul spre fîntînă, pe cărarea îngustă acope- trebui să mă grăbesc, că scriu încet la cît de celebru
rită de ierburi necosite din care îmi săreați în găleata sunt, că, ce mai tura vura, risc să pierd ceea ce-am
plină de apă preschimbați în tot felul de gîze. Şi nici construit pînă acum.
zborul de fluturi. Cu doi ochi cît două cercuri mari, cuprinzînd
Dar pe unde puteam eu să să calc pe atunci albastrul pămînt, am privit ochii ei- reci ca pereţii unei
cînd coborînd din nori nu făceam decît să calc direct case cu ferestrele-nchise.
pe cuie? Sunt ani de cînd ne cunoaştem. Ani!
- Nu eu v-am frînt ci drumul în care m-am Desfăşuraţi în paralel, intersectaţi la ceva lansări.
născut s-a rupt. Două trenuri: unul ce se vrea tot mai iute, celălalt,
A crăpat.. mocăniţă. Deh, ăsta-s eu, migălos pînă la virgulă!
Precum coconul din care iese fluturele, Dar în momentul ăla m-am simţit plumb pus
expulzat și trimis să își caute adevăratul drum. în ţeava pistolului. M-am oprit din scris.
Un alt gînd mi se deschide. Zboară. Brusc, Eea a schimbat tonul.
La fel ca o piramidă cu susul în jos se Ha! Nu mă las prostit- îmi repet în gînd. Sunt
transformă. pregătit să-ntîmpin tertipurile feminine.
Înger. Eea:
Cale. - Priveşte-mă bine. Curaj. Nu-i
Nenume și neprenume. închis. Dimpotrivă.
Fraza curge de la ea la mine fără sunet. Mă intrigă. Mă
Eea simt manipulat!?
Îmi schimb poziţia spatelui rezemat de spăta-
Tocmai notez- azi am tăiat frunză pe net. a rul fotoliului pentru a cîștiga timp de analiză.
tăia frunză la cîini este poantă veche. Prima dată-mi cerea viteză la scris, acum vrea
Cert este că m-am pierdut printre bloguri, contrariul!
comentarii, gînduri şi-njurături notate/ adnotate/ - Să scrii? se minunează toată, dulceaţă. Vezi
parafrazate/s.a. cum ne-nţelegem noi doi fără de cuvinte şi-s atîţia
Lumea asta chiar scrie în draci. Cum de? Habar n-am. care, cu toate cuvintele scrise, nu reuşesc să te-
Scrie prost şi fuge. "Căldura" netului şi a tastelor îi nţeleagă?
mai poate destinde? Singurătatea virtuală? - Nu, nu mi se pare, pleacă sec răspunsul meu.
Notez ideea pe agenda deschisă tot timpul pe Continui fraza în gîndul meu, tot mai suspicios:
birou, lîngă tastieră, reflectînd: nu era mai bun un - O laie, noi şi înţelesul! Ceva e diferit.
şemineu, lemne uscate trosnind bine, ei, la o măsuţă părul… gura…felul cum îmi vorbeşte, mă rog, cum
din lemn de brad, foi albe, parfum de lemn ars, miros comunică …Nu-i aud vocea.
de hîrtie proaspătă, trăind marea lor solitudine şi-n Eea:
acelaşi timp în contact cu universul tuturor gîndurilor, - Eu nu am nevoie de cuvinte. Știu ce-ţi trece
cu ritmul inelelor ce cresc în trunchiul stejarului!? În acum prin cap. Ti-e f r i c ă!

93
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Eu: Simt frig. Ea întinde brusc mîna şi-mi aranjează pătu-
- Vrăjeală! ra.
Poc! Uşa de la bucătărie se deschide sec. Din - Mama!
nimic. Apoi cea de la camera din hol. Bum! Aud o Mă-ntreb unde e Eea. Ca din senin zîmbeşte
alta. Se-nchide prima, apoi a doua, o iau toate de la lîngă mine. Mă mîngîie.
capăt, care cum. Poc! Bum! Zdup! Mă mîngîie?! Cred că mă confundă! Eea, fără
Sar nedumerit în picioare. Printre uşi sau prin să mişte buzele:
uşi de-a dreptul, fîţîiala şi pocnetele par să nu se- - Nu te mai mira atîta. Parcă nu ai ști!
oprească, un ceva, lipsit de un contur clar, împinge Deschid ochii, îi închid, habar n-am. Nu mai
spre mine un sac: contează.
- Cuvintele tale! Curios, mi-aduc aminte cum Eea, de cîte ori
- De ce în sac, mă rog, întreb spontan făcîndu- mi-aducea cafeaua, faptul mă deranja enorm, trecea
i cu mîna atent mai mult la sac- hai, dispari, astea nu peste unul din pătratele de marmură albă cu scîrţîit
sunt cuvintele mele! sinistru, de parc-ar fi avut un gol dedesubt. Apoi brusc
Chiar dispare. O secundă după, în spatele memoria-mi fuge la momentele cînd, nemişcat în
meu: fotoliu, auzeam acelaşi zgomot dar nu vedeam pe
- Cum de ce în sac? Încap mai multe. Mai ales nimeni. Ca şi acum.
dacă-s goale. Cu cît scrii mai multe, mai multe vreau. Eea:
Și sunt ale tale. Toate. - Încă un mister total pentru tine!?
Linişte. Brusc, lîngă mine: Se amuză. Eu, ca ars:
- Prezentul tău îl au toţi. Vă credeţi fiecare - De-unde naiba ştii despre asta? N-am deschis
unic scriindu-vă unul altuia. Nimic memorabil dar este niciodată gura!
distractiv pentru mine. Sunt fanul concurenţei din - Știu, mă-ntrerupe. Cuvintele sunt doar un ar-
poveştile voastre. tificiu inventat să ne-ndepărteze de la esenţă. În tot
- Mă laşi o dată-n pace!- mă răstesc la el agitat ceea ce faci nu contează cuvîntul ci forţa lui. Pînă scrii
de zgomot, de uşi, de insolenţă. de faptul că nu știam cuvîntul, pînă ajunge să se-mplinească…hehehe, tim-
cine este. pul devine duşman! Poţi s-o faci direct. Încearcă!
Dispare din nou. Rîde apărînd în faţa mea cu Mă-ntărîtă? Buuun. Lucrez la povestea cu vulcanul.
sacul gol: Ok:
- Bine. Te las. Tocmai ce l-am golit. Ia sacul. Vreau să văd vulcanul!
Cuburi de gheaţă-mi cad pe şira spinării! Ce naiba O căldură imensă se-mprăştie în jurul meu.
vrea?! Lumini incandescente, efeverscenţă, culori de nedes-
Ideea singurătăţii absolute mă paralizează căci cris. Dedesubt, infernul. Waw! Prind curaj. În surdină,
mă simt tot mai clar complet singur. mama, rămasă lîngă mine, ahhhh, ştie cît mă ener-
Pe cine să chem? vează să-mi stea-n coaste cînd lucrez, dă explicații:
Să chem să ce? - Lumînarea este bine să stea aprinsă tot
Îmi vine să scriu, să-mi recuperez siguranţa. timpul. Am pus una mare.
Nu găsesc agenda. Fug între cearceafuri, cu faţa la Veşnica poveste cu biserica! N-am timp acum.
perete. Încep Tatăl Nostru. Vine după mine, îmi Detaliile din descriere apar instant în faţa mea. Cînd
zgîlţîie patul. Ignor. Mi se aşează la spate, cu capul la spun instant este instant! N-apuc nici măcar să formu-
picioarele mele. Dar simt cum îmi suflă-n ceafă: lez gîndul. Fantastic! M-apuc de răsfoit alte scrieri,
- Hai să facem pace. Deschide ochii! euforic, bulversat: cînd dau să caut ceva niciodată nu
- Nuuu. Nu-i deschid. găsesc. Acum toate foile sunt în ordine perfectă. Dau
- Deschide-i! urlă la mine. să scriu. Bleah. Scrisul e nimic pe lîngă viteza-n care
Continui urlînd și eu Tatăl Nostru.. mă bîlbîi prezentul acesta se desfăşoară. Asta da emoţie! Aveam
realizînd că nu m-aud deși sunt convins că urlu, așa de nevoie de acest suflu!
rău mă doare gîtul, o iau de la capăt, o dată, de două… - Oh, doamne cum tresare! mă urmăreşte ecou
de trei… emoţia mamei. Îi simt mîna pe umăr. - Ăsta e norocul
Respir, cald, tot mai cald, şi-ntr-o lumină nostru! Cît timp are frisoanele, mai avem ceva
plăcut verde, o văd pe mama cu una din surori, speranţă.
rugîndu-se alături de mine. Cel puțin nu mai sunt Râd. Este normal. Mă mişc, mă mișcă faptul
singur cu…! că tot ceea ce am scris este adevărat. Nu-i doar
M-opresc. Și întrerup rugăciune mirat că le imaginaţie. Presupusele mele scenarii. Îmi văd
văd, căci nu îmi amintesc să fi deschis ochii! Mama se personajele. Ultimul e Maria. Accidentul. În timp ce-
opreşte şi ea, privindu-mă. Foarte tristă: mi amintesc de el, deşteapta de sora-mea-mi continuă
- Nu există explicaţie. Ce s-a putut întîmpla, gîndul. Taman acum are de aranjat un buchet de flori
numa’ Dumnezeu ştie! într-o vază lîngă mine și o aud foarte clar:
- Știi de ce nu a mai venit ambulanţa?

94
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Mama-i răspunde ceva apropiindu-se de urechea ei. La vânătoare de Vânt
Le privesc perplex. Este exact scena mea! Face aşa
(O poveste adevărată în trei acte)
pentru că simte c-ar putea fi auzită de Maria, care se
va trezi din moarte clinică peste cîteva minute.
Primul: Mănicești
Îmi vine să mă pup singur în oglindă. Mă-
ntorc spre Eea:
Când am auzit pentru prima dată cuvântul
- Spune-mi cum faci?
Mănicești, denumire de localitate pe harta României,
- Nu fac nimic. Invenţia cea mai tare a lumii
mintea mi-a fugit la ceva legat de mânica, mâneci din
ţi-a luat minţile. Ăsta eşti tu. Eu, sunt ceea ce vrei.
dialectul popular al bunicii. Aproape că mă lua pe sus
Acum c-ai înţeles de ce se aud zgomote ciudate şi nu-i
o senzație de la acea “țară” unde mergeam la bunici, în
nimeni, tu deja ştii: cînd vei trece și tu discret prin
vacanță. Nicidecum, explicația era cu totul alta. Mult
încăperi și alţii s-or întreba cine-i, dacă nu te vor vedea
mai oltenească. Și cu mult mai multă profunzime.
nu-nseamnă că nu eşti.
Veche așezare, aflată inițial cu mult mai sus pe
- Și sacul?
colinele Argeșului, pe un platou înconjurat de pădure,
- Sacul!!!?
părăsită complet astăzi și mutată cu totul - până și
Închid cartea. Stop! Pîn-aici. Inspir, întind
cimitirul satului - mult mai spre vale, avea rolul de loc
braţele, vreau conectare terestră.
de popas de hrană, somn și schimbat caii diligențelor
Deschid fereastra reflectînd:
ce purtau solie pe vremea drumurilor voievodale ce
Aberaţii. Nu se mai numesc îngeri?
împânzeau Țara Românească. Măni și cești. Hrană și
Ciudat. Aud sunetul de la calculator că este un
somn în graiul popular.
mesaj. Îl redeschid. Prima postare ce-mi cade sub ochi
Drumuri voievodale! Pe bisericuța reconstruită pe
nu-şi are locul pe site-ul unde intru dar citesc primul
ruinele uneia mai vechi, la margine de sat, văd scris
rînd.
anul 1428.
„Eminescu. Iată că dupa 135 de ani, versurile
– A trecut, cumva, pe aici și Tudor
lui sunt foarte prezente.”
Vladimirescu? întreb.
Dau din umeri. Tocmai caut tasta pentru
– Nu chiar, îmi răspunde gazda și ghidul meu,
‘delete’ bolborosind controversat:
Nicolae Onu. Dar am găsit locul unde a descălecat
- Adică? Nimic schimbat!?, că și aud în urechi
Neagoe Basarab, exact piatra despre care se vorbea că
întrebarea șoptită clar de data asta:
ar fi doar o legendă.
- Și sacul?
Și arunc o privire în jur. Ne aflăm deja către
Mi-opresc degetul în aer continuînd să citesc
piscul colinei, treziți de la ora cinci dis-de-dimineață și
repede, sacadat:
plecați de acasă ca să prindem răsăritul și zbenguiala
„Doar cuvîntul viziune, aşa şi pe
căprioarelor.
dincolo…piatră de temelie peste timp, bla bla bla…”,
În 2017, pe vechea vatră a așezării se mai văd
reiau pe diagonală cititul postării. Să caut ceva fără să
doar copaci. Frumusețe de pădure și mister și drumuri
știu ce.
de țară ascunse printre arbori ce se întind cât vezi cu
Tot mai acaparat de-articol surprind tîrziu
ochii. Casele mici, pipernicite, model ancestral și
senzaţia clară că nu mai sunt singur în cameră.
practice, amestecate cu cele ceva mai mari și moderne,
- Cine-i? împuşc la nimereală cu vocea.
semn de civilizație și prosperitate, au rămas în vale.
Întunericul îmi invadează inima. Se opreşte. Secunda
Vor mai ține prin curte lucruri vechi, așa cum Nicolae,
prinde o dimensiune cosmică.
pe lângă casa lui, a reușit să mai salveze o moară
dacică găsită, aruncată, nu mai știu pe unde și o veche
- Sunt ceea ce eşti pregătit să vezi.
roată de olar cu pedală. Se mai fălește cu niște forme
Tulburat întreb:
din aluminiu de făcut turtă dulce, de pe vremea
- Eea?!
străbunicii sale, vechi de aproape 150 de ani, cu o
Creierul, promt, sare s-aprindă lumina.
seamă de chestii de-ale bunicului și străbunicului, acte
de la început de secol 20 și câte și mai câte, multă
fierărie… Un început de muzeu personal, în natură.
Cum se mai poate ajunge la ceea ce era odată
aici, la tot ce era pe aceste meleaguri? Cu un talisman
de safir. La acele lăcașe de așezământ și preocupări
gospodărești, când mintea omului folosea mâinile și
nu tehnologia de astăzi, care anulează folosirea lor;
când halvița cea de toate zilele se făcea folosind o
anume plantă prin tehnica știută de când lumea –
fierberea; când cărbunii se făceau în gropi anume prin
pădure pentru a se câștiga la schimb ceva de mâncare;

95
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

la acel ceva pe care noi, cei de astăzi, îl continuăm și îl formulă magică, o lume întreagă a început să
purtăm mai departe fără prea multe întrebări și fără să folosească acest “unic al nostru” pentru orișice chestie
îi dăm un sens datorită unui sentiment de mare într-atât de mult că a devenit un mod de a a avea, de a
familiaritate, că ești unul de-al casei… fi, un mod de a fi posesiv, de a pune totul sub lacăt și
Civilizația, modernitatea și goana după con- prejudecăți, de a tocmit totul pe bani. Dar copacii?
fort pare să ne rupă de acest sens. Dăm vina pe cei Pădurea? Ei nu, ei sunt bine mersi și nu au nicio treabă
care pleacă departe, în alte țări. Noi, cei care am plecat cu nicio religie. Nu văzusem în toată pădurea copaci
dăm vina pe cei care au rămas prea conservatori și ne catolici sau ortodocși sau cine știe ce budist sau martor
trag mereu de urechi, vorbindu-ne despre tradiții! Dar al lui Iehova. Doar copaci vii și copaci icoane.
pentru a avea continuitate este nevoie și de unii și de La plecare, m-am simțit deodată ca cel care pleacă
alții… reflectez în timp ce-i ascult gazdei mele de la un loc de popas, cu caii schimbați, unde nu doar
povestea curților. O apă dacă nu iese din puț, dacă nu se doarme și se mănâncă ci se stă și la un pahar de
se întoarce schimbată și curată de la ploaie, dacă nu vorbă cu un hangiu dăștept, cum vine vorba, care a
primește ceva de la alte izvoare se împute. „Fântâna înțeles că nu are sens a îndrăzni să corectezi pe
cu cât este mai folosită, cu atât are apă mai bună - ne Dumnezeu și a-l certa că a făcut lumea strâmbă.
ziceau bătrânii. Cândva, se putea trece dintr-o curte în
alta prin dos, printr-o portiță. Sătenii, cu casele lor Al doilea: Omul care îl ține pe Dumnezeu de un
lipite gard în gard, mai mult pentru găini, ca să nu picior
treacă de la unul la altul, aveau acces direct. Se
sfătuiau, se luau unul după altul, se încurajau, se susți- Da, recunosc. Mă apucase de ceva timp
neau. Noi, copiii eram ai tuturor, nici poveste că nu nebunia să mă duc să caut Omul despre care am auzit
mănânc la tine, ci doar la mine… Ne așezam la masă că îl ține pe Dumnezeu de un picior și cioplește cruci
unde ne prindea foamea. Astăzi, continuă să-mi din lemn și în piatră. Așa l-a apucat, cică! Și m-am
povestească cu amărăciune Nicolae, nu se mai pus la drum. Cu merinde în traistă, cu bani puțini,
întâmplă așa, totul e altfel… Curțile sunt păzite, au intenționat cu minim confort de călătorie. Se spune tot
porți încuiate, treci dincolo de ele numai dacă suni și mai des că dacă trăiești măcar o dată pe săptămână cu
tre poftește omul în curte. Se vorbește în de obște la ideea că te afli în pădure, fără condiții de civilizație și
poartă, dacă îți răspunde cineva de pe ulița care, cauți să te descurci cu ceea ce mama natură îți pune la
cândva, era doar pentru a lega satele între ele, așa cum dispoziție, corpul îți va mulțumi. Și nu doar el.
se legau curțile, aflate la distanțe unde se ajungea doar Și nici nu mi-a trecut prin cap că exact într-o pădure
cu căruța cu cai sau doar cu caii. Fiecare acum este cu de genul ăsta voi ajunge! Știam doar că aveam o bună
cetatea lui, criticând vecinul de lângă, dacă are cumva ocazie de a verifica ceea ce, în plină civilizație, cu
chiar o mică dușmănie, în urma unei sfade.” toate magazinele la dispoziție, pare o tâmpenie.
Să fie civilizația de vină? Adică evoluția Și întâlnesc Omul.
orașului și a tehnologiei, care uneori tâmpește? Destul de surprinzător pentru mine să fiu
Îl privesc pe Nicolae Onu. Înalt și slab, merge așteptată cu bucurie chiar de Omul care îl ține așa pe
alături de mine pe poteca pădurii, sigur și atent pe Dumnezeu, dar și mai surprinzător a fost faptul să
unde calcă, cu urechea în patru la orice sunet, cu ochii înțeleg că nu îl ținea ca să îl implore să coboare în
în șaisprezece ca să nu piardă niciun semn, atent și ograda lui și să-i facă viața mai ușoară sau mai
curios totodată și la mine, viclean, ca o vulpe, cu comodă, ci pentru a-l ajuta să se înalțe deasupra
trăsături de negustor oltean, garantate… Are nasul ogrăzii și a tot ce aceasta poate reprezenta pentru o
drept și fin și cu ochii poziționați un milimetru mai ființă umană, să evolueze și să își atingă esența. Esența
înspre nas decât perfecțiunea grecească, totul într-o divină. Reflectez din mers la asta în timp ce privesc cu
față puțin lunguiață, E fericit, surâzător mai tot timpul, atenție crucea de piatră pusă la intrarea în curte pe un
jovial în simplitatea lui și în ceea ce face, cu o privire soclu și care pare lucrată dinspre dinăuntru. Adică? De
de un albastru inexprimabil în cuvinte. A lăsat parcă Nicolae se transformase într-o noapte în ceva
civilizația acum 20 de ani. A lăsat-o să existe fără el. mic, s-a pus să roadă blocul de piatră pe dinăuntru
S-a schimbat el. A devenit un om al pădurii, dar nu al până la o anumită dimensiune, apoi, ca la un semn,
unei păduri reci și primejdioase. Dimpotrivă. Pădurea gata:
lui este vie și darnică. Pădurea lui există, la fel și – Foarte bine așa.
civilizația există. Rece și primejdioasă? Și da, și nu! După care a ieșit afară bine sănătos să își priveas-
Ce anume face să existe amândouă? Ce le că truda: crucea din interiorul pietrei. Și să-i mulțu-
permite să existe? Cu siguranță, voia sau bunăvoința mească.
unui ceva mai mare decât noi toți la un loc. Dar unde Privesc crucile rămase încă prin curte, expuse pe
se găsește „acel ceva”? Are un nume, cine este? rafturi, sunt încă multe, nedate sau neluate drept ca-
Probabil este închis într-o idee de biserică, fiind numit dou. Sunt din lemn, din piatră, din os… Într-o
din ce în ce mai des în ultimul timp. Dumnezeu unic al fotografie, le privesc pe cele mai frumoase și
nostru de către fiecare religie în parte. Și ca la o reprezentative… Nici urmă să fie pe aici și mi se pare

96
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

normal să fie așa, dar mă tot întreb ce l-o fi apucat pe direct din pământ și bea din el… nu mai simte foame
“nenea" ăsta, apelativ de-al locului, să facă atâtea toată ziua.
cruci? La ușa magaziei văd o plasă de năvod făcut din Și fac ochii mari. Și deschid urechile…
fir de cânepă plină de cruci mici, din lemn, dându-mi- Îl ascult și simt cum aceste izvoare de apă vie și apă
se explicația că este năvodul cu care se pescuiește moartă, ca o fată morgana mă cheamă, și nu doar ele,
credința. ceva ce vine mai de din adânc, de parcă un diapazon
De fapt, ceea ce el îmi tot arată este doar atinge un alt diapazon, un sunet întâlnește mirat un alt
aburul care se vede la suprafața unui vulcan, doar acel sunet și se amplifică împreună, cum plantele care mai
licăr văzut noaptea deasupra comorilor. de care miraculoase și dătătoare de sănătate pe care le
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, devin un întâlnim la tot pasul, pe care el le cunoaște pe toate,
copoi cu mai multe capete, doar- doar voi desluși ceva care atrag misterios ideea de un „mâine voi începe și
din misterul acestei vieți desfășurată printre câinii eu” mult mai aproape de un azi, ciupercile dintre cele
curții, găini, zarzavaturi, o curte clasică de țară, mai rare și misterioase, printre care și ciuperca lui
armonizată cu obiecte găsite prin pădure, o pădure Dumnezeu pe care dacii o foloseau în ritualurile lor,
parcă din fier și nu din copaci, scaune, care mai de îmi face o glumă bună și îmi scoate în cale ciuperca
care ciudate ca formă, realizate din trunchiuri de denumită „lingurița zânei”, ciupercă rară, doar așa ca
copaci uscați, găunoși, crăpați și care inspiră fel de fel să mă transform într-o Lizucă înconjurată de mai mulți
de jilțuri, tronuri și alea altea: jucării din lemn pe Patrocli, de păsări, de mure, de cătină, de lumină, de
arcuri create de el pentru nepoți, un cap sculptat de miros de fag și brad, de cărări, de broaște adunate
om în piatră, călare pe o moviliță improvizată drept toate de la secetă în singura baltă de pe drum și care
soclu, vorba bancului acela cu bustul călare, care nu vroia să facă pe misterioasa cu noi arătându-se toată
vede, nu aude și nu vorbește, negații reprezentate galbenă, galbenă, de flori rare, de de-ce-uri care au
simbolic prin două lumânări așezate pe ochi, clopoței toate răspunsuri la cheie, de ierburi amestecate cu
la urechi și ceva din lemn drept ban pus în gură. Un fel toate cele ce le aveam și eu cândva în pădurea
de blazon al curții. Mă face să înconjor curtea, mă copilăriei mele. Ca la o magie, o fi fost de la porii
scoate afară din curte prin spatele casei, prin iarba ciupercii, râd în sinea mea, tocmai îmi explicase
înaltă, printre ierburi de leac replantate aici, pe alocuri puterea de drog prin simpla atingere a porilor unor
văd cruci vechi din piatră salvate de la cei care le-au ciuperci, că totul devine o nebunie, o imensă
aruncat în pârâu când au mutat cimitirul, unele cu Dumbravă minunată.
scriere slavonă, văd moara de grăunțe în stil dacic, La un moment dat curtea chiar s-a umplut de
roata de olar cu pedală, alte scaune fistichii și măsuțe oameni-diapazon, de patrie, de istorie, de valori, curtea
din trunchiuri uscate, trăsnite de fulgere, risipite prin devenind simfonia română a lui Enescu!
pădurice, măsuța de judecată, reprezentată de gazdă Câinii din când în când dispar, ca să se
printr-o poziționare anume de pietre ca să aibă toți reîntoarcă vorbind parcă despre mesaje misterioase.
dreptate. Să fie o reprezentare a faptului că binele și Ne fac să ne oprim, să ascultăm, să le urmărim
răul în absolut nu există? A faptului că tot ceea ce mie mișcările, să-i observăm, ne ținem respirația și, dintr-o
îmi face bine ție poate să îți facă rău?! A faptului că nu dată, devenim toți nimeni. Dar suntem, existăm. Dar
are niciun sens în a te înverșuna să ai dreptatea ta? Că afurisitul de gând, nu este prima dată când, simțind
ideea spusă ca o rugăciune de toate zilele „fă bine și această plinătate, acest „așa trebuie să fie binele”, mă
nu fă rău”… este o spusă așa ca să fie, dacă nu știi să face să mă simt vinovată că trăiesc frumusețea doar
îți și răspunzi la întrebarea: „Care bine, care rău, al cui eu, drept pentru care mă împinge în abis să îi salvez pe
bine, al cui rău? ” toți ceilalți, de fiecare dată sfârșindu-se cu neputință și
Locuiește în acest tărâm al stră- străbunicilor de mai vinovăție și mai adâncă, reușește să mă tragă și de data
bine de douăzeci de ani, unul din ei a fost chiar oștean asta, să mă coboare în vale la toți ai mei cunoscuți, cu
de-al lui Tudor, îl chema Ion și care, când s-a terminat vieți distruse, dependenți de fumat, de băutură, de boli,
urât povestea lui Tudor și se punea la cale masacrarea de jocuri de noroc și care se chinuiesc, și care explică
tuturor colaboratorilor, ca să scape cu viață și-a cum se chinuiesc și cât le este de greu să.…
schimbat numele în acte drept Onu. Și Onu a rămas Să ce la urma urmei? Să își apere identitatea,
până astăzi. prestigiul, numele cu tratamente, cu medicamente, cu
Și iată cum acest Om, descendent de-ai lui documente, prin toate modalitățile care au acest final
Onu, care locuia la oraș într-o viață de huzur și beție, de cuvânt „mente”. Adică minte?
care nu știa să prețuiască nimic, nici măcar pe el în- Norocul meu, doar pentru o secundă mă trage,
suși, a lăsat dintr-odată orașul, vine în sat și se explicația lui Nicolae mă aduce înapoi, declanșând un
regăsește între lucruri bătrâne, atinge lemnul, piatra, adevărat răsărit de soare:
pământul și, paf!, trezește la viață tot ce atinge. – Plantele astea își fac pe deplin efectul dacă vii să
Începe de-a dreptul să creeze, să recreeze aducând la le culegi personal.
lumină și dând mai departe ceea ce poartă înăuntru de
la străbunii săi și care, când găsește un izvor de apă

97
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Al treilea: Prezența de spirit În lumea asta, a Vântului, să zic așa, atât
pricep eu acum să zic că este, dar cine spune că este
Folosim de multe ori cuvintele doar pentru că așa le- doar atât? De fapt, se și stă foarte puțin aici. O dată că
am auzit folosite la ai noștri. Și tocmai pentru că vântul nu stă o clipă în loc. pe urmă frica, nesiguranța
aceștia sunt ai noștri, familiari până la sânge, nu a ce-o fi însemnând această lume care nu pare a ta,
îndrăznim să-i mai întrebăm de ce și cum… Copleșiți obsesia acelui “ trebuie să știu” al creierului care zice
de un tip de reproș indus că, întrebându-i, i-am putea că te salvează de toate relele dacă știe tot, sentimentul
jigni, le-am putea pune la îndoială autoritatea, de păcat că intri pe un lăcaș al unei divinități din
personalitatea lor și nu doar cuvintele folosite. Și ne Ceruri, cum ne spun preoții, și care nu trebuie atins cu
lăsăm păgubași. Acum că încep să mă familiarizez cu spurcăciunea ta, ne scoate repede în afară și atunci
mine, îmi găsesc curajul să mă întreb ce o fi acest „a luăm cuvintele, legile, regulile ca pe niște ancore,
avea prezență de spirit?” corzi, funii pentru a ne fixa în materialitatea cenușie a
Nicolae mă surprinde de-a dreptul cum se creierului. Suficient pentru a ne vedea înrădăcinați.
uimește la orice floare, la orice plantă, la orice Protejați. În siguranță.
ciupercă, la orice mesaj lăsat de natură, la orice sunet Ah, ce bine! Și în liniștea de gheață ce te
ciudat de pasăre gata să intervină, mulțumind oricărei învăluie realizezi că nu mai există Vântul. Nici măcar
chestii descoperită pentru că se face văzută în viața lui, tu.
că-i transmite ceva, că-i confirmă cine știe ce, O fi de la pădure felul cum aceste înțelesuri
familiarizat cu felul de a fi un copil adult în așa hal că trec prin mine cum trec razele de soare printre crengi?!
nu își mai face niciun fel de analiză, de introspecție, Suntem împreună doar de câteva ore, eu și cu Omul,
zicându-mi mereu: cu plecări din astea ad-hoc în afara minții contabile.
– Ăsta sunt, nu are mama altul. Am senzația că suntem aici de săptămâni, chestie pe
Cuvântul spirit vine din latinescul spiritus, care mintea, asemenea unui panou de bursă, prin
italienescul spirito. Să fie vorba de o prezență a unui explicații-cifre într-o continuă mișcare, mă
ceva nepământesc? Bine, bine dar noi când folosim actualizează în acest aici și acum, îmi calmează
expresia nu ne referim la prezența unor duhuri, alea entuziasmul ca să mă facă să uit de întrebarea ce
sunt chestii normale! Deci, nicio legătură cu sursa devine tot mai clară;
aceasta, care, făcătură, mai înseamnă și spirt. Ce să – Dar ce este Vântul?
înțeleg? Descopăr că originea cuvântului este și mai Se spune că întrebarea odată formulată conține
veche, din grecescul pneuma, a sufla, a adia, un sens deja jumătate de răspuns. Și că de fapt nu răspunsul
folosit și în ebraică, unde se spune și mai simplu - este marea noastră problema ci formularea întrebării.
vânt. Dacă ar fi să reiau expresia înlocuind cuvântul Noțiunea noastră de timp în acest tip de
spirit, aș spune, de fapt, a avea prezență la adierea de pădure nu are nicio valoare. Dacă ești, ești, dacă nu
vânt, a fi prezent când bate vântul. Ce vroiau să ne ești, pur și simplu nu ești. Am văzut căprioara cum
spună străbunii cu expresia asta și care, luată acum la sare la câțiva metri de noi, am simțit cum soarele
bani mărunți, o simt ca pe un mesaj criptat găsit în ră/sare deasupra orizontului, în spatele colinei după
castelul „Cireșarilor”a lui Constantin Chiriță!? cum simțeam văr/sarea de lumină, clopoței am văzut
Mare scofală în a fi prezent când vine ceva, ca pe o re/văr/sare a copilăriei mele: urme de mistreț,
când se simte acel ceva! Și-apoi, vânt îi, slavă ca pe o a-pă-sare dacă nu sunt acoperite măcar de o
Domnului, că nu se mai gată! Dar eu sunt prezent ca și frunză, o piele de bursuc mort cum pre/sare verdele
Vântul? Și da și nu. Stai puțin, cum ar veni, dacă pun deja la margine de drum ca un altfel de trecere a
la punct baiul ăsta cu prezența eu pot percepe fără acel timpului. Mă simt în depla-sare. Într-un joc de gleznă
creier reptilian - concept modern - acel ceva care se printre cuvinte. Cuvinte chei. Dacă ai chei, ai totul.
mișcă, se deplasează, cam cum făceau indienii punând Mă las inundată de bucuria trăită, copil fiind,
urechea pe pământ, doar că nu are legătură cu rostogolindu-mă prin câmpul plin de margarete și clo-
primejdia și care este cu mult mai subtil? Și dacă eu poței: mă las furată de spaima care îmi curgea prin
sunt în măsură să îl percep, să îl captez, să îl transform sânge auzind-o pe bunica vorbind despre urmele de
în gând, gândind să-i dau o formă, în scris cel puțin, mistreți ce dădeau târcoale câmpului cultivat cu trudă
într-o lucrare din lemn, să zicem, așa cum face și pe care eu mi-i imaginam uriaș, mă las copleșită de
Nicolae, acel ceva se conturează, prinde formă, devine acea emoție când am așteptat cu orele să văd și eu o
carne și oase… Devine o creație? capră neagră pe stâncile de pe Negoiu și o văzusem
Privirea lui Nicolae curge albastră în timp ce îmi doar ca pe o săgeată neagră, dacă nu cumva ca pe o
arată crucile făcute de el din lemn sau din piatră, când urmă de săgetată, așa fusese de rapidă. Trecutul
îmi vorbește despre lucruri întâmplate pe aceste locuri, inundă prezentul. Nu mai știu care pe care.
povestind istorie adevărată, în timp ce mă poartă pe Și dintr-o dată lumea mea devine foarte mare, tot
coclaurile argeșene, însoțit fiind mai tot timpul de cei mai mare, în care timpul, este altceva decât un tic tac
șapte câini ai săi. al nu știu cui după care alerg să-l fac trecut, prezent,
viitor. Se simte ca un tic-tic mic sau un tac-tac mare,

98
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

personal, ritmat și plin de emoții. Ajunge doar să mănuşile, sunt ude şi lipite de piele, nu ai niciun chef
schimbi o frecvență și universul ți se arată negru sau să opreşti apa şi fapta. Îţi spui în gând: „lasă, cine mă
alb, frumos sau distrus, strâmt sau imens? Se pare că vrea mă mai caută.”
da. Se pare că “sau” face tot jocul. Am petrecut mult timp căutând să aflu cine
„Plec din conversația noastră instant, călătoresc cu o sunt. Ce este important în viaţa mea, pe cine iubesc şi
viteză amețitoare, mă duc la acel atunci, la acel la fel cum să-mi trăiesc cel mai bine viaţa, sunt mulţumită
ca atunci (ca și care, atunci? - o întrebare fără sens), și de existenţa mea şi de tot ce am realizat, dacă ar fi să o
mai și apuc să mă întorc să prind din zbor cuvântul iau de la capăt, nu aş schimba nimic şi nu aş alege să
următor din conversație. Căci Nicolae îmi vorbește trăiesc diferit.
aproape tot timpul. Când vorbește. Da, acest Nicolae Am fost privată de unele bucurii, pentru unii
în carne și oase și cu sânge de negustor oltean. Așa neînsemnate, dar pentru mine, nepreţuite. O simplă
cum știu să vorbesc și eu când mă apucă și nu mă mai îmbrăţişare m-a ancorat de prezent, odihnindu-mi ari-
opresc. pile obosite chiar şi pentru o clipă la pieptul tău, m-am
Astăzi, mulțumesc Dumbrăvii care m-a învățat încărcat cu energie pozitivă şi mi-am continuat drumul
să tac, lăsând loc întrebării: prin jungla cotidiană lipsită de voinţă şi umor.
– Dar acel Nicolae cu a sa prezență de spirit în Prietenia este diamantul cu multe faţete
a ciopli crucile și a îmbina simbolurile universale unde strălucitoare indiferent de anotimp. Nu există entitate
se află? să ne şteargă amintirile, bagajul cel mai preţios, pe
Tic-tic mă adie: care, cu bucurie sau tristeţe, îl purtăm în suflet.
– La vânătoare de Vânt” Este o ploaie de vară cu stropi călduţi şi adieri
uşoare, pe care o priveşti cu admiraţie sau nepăsare
până când se vor opri lăsând curcubeul să inunde
cerul. Iubirea este mereu aproape de noi, indiferent de
Coca POPESCU trăire, însoţeşte capriciile vremii, de aceea o asociez cu
«doi». Ce strângi în braţe astăzi, mâine poţi pierde,
Diamantul cu multe faţete dar ce păstrezi în suflet se impregnează indiferent de
vreme.
Tu eşti cel mai bun prieten al meu şi, oricum ar Cuvinte nerostite sau tăceri profunde adâncesc
fi viaţa, ar însemna enorm pentru mine dacă ai păstra frumuseţea şi creează nevoia de propriul răsărit.
aceleaşi sentimente ca până acum, sinceritatea fiind şi Gândul pozitiv îngemănat cu zâmbetul conferă întregii
este liantul. M-ai tratat întotdeauna ca pe o fiinţă zile confort şi bună dispoziţie. În lucruri mărunte
demnă de prietenia care ne leagă găsim perle de fericire.
Îmi pare rău dacă te-am indus în eroare şi te-am Am scris şi nu mă voi opri, iubirea cu toate
făcut să crezi că sunt slabă şi nu mă pot bate cu viaţa, formele ei alungă tristeţea din suflet şi ploi. Scriu cu
că am nevoie de un umăr sau de un toiag ca cerneală roşie, sigilând parcă orice cuvânt pentru
sprijin. Vocea şi gândul că eşti acolo, pentru mine a eternitate pe coala albă de hârtie, astfel am sentimentul
fost suficient pe firul vieţii. Inima ta înjumătăţită poate că o pot păstra vie. Iubirea, ridicăm privirea spre cer
face un întreg cu inima mea mică şi tare ca o stâncă. pentru a-i mulţumi divinului. Acelaşi cer, căruia nu i-
Sunt o grămadă de bărbaţi buni, doar că nu sunt pentru am cerut nimic, dar însoţindu-ne protector oferă, în
mine, am învăţat treptat că totul se plăteşte, iar eu nu acelaşi timp, raze de soare şi boabe de rouă pentru o
am moneda potrivită pentru acesta tranzacţie, prefer să bucurie fără hotar. Pentru ca acest ciclu «natură-om»
păşesc pe canalul sufletului desculţă să simt fiecare nu este îngrădit decât de propriul gând, avem puterea
tresărire să mi-o asum. Să slujesc unui templu să ne ridicăm după ce ne-am afundat în durere şi
imaginar, fără teama că voi pierde din nou ce nu am întuneric, zâmbim după ce plânsul ne-a înecat orice
avut niciodată, dar mi-a aparţinut într-o altă dorinţă, într-un cuvânt, renaştem cu mai multă forţă.
dimensiune pe care noi am cunoscut-o impregnată sub Timpul este constructorul ideal, clădeşte sau
piele şi însemnând mai mult decât o prietenie. O sfărâmă relaţii, sufletele sunt fragile dar uneori se
dragoste de sânge, frăţească. Chiar dacă nimic nu ne dovedesc de nepătruns, un suflet ce păşeşte pe spinii
leagă trupeşte în interiorul fiinţei noastre am vibrat cu vorbelor chiar şi însângerat, recunoaşte cea mai
aceeași intensitate la bucurie şi durere, ai fost acolo, preţioasă călătorie. Aşa cum cea mai rezistentă armură
am fost lângă tine, şi asta însemnă adevărata prietenie. are un punct slab, iubirea este fragilă când rănile dor,
Ştiu că obosim cu toţii într-o zi, mai ales când dar şi pansament sau medicament vindecător. Secate
dragostea sufocantă devine banală, poate ne dorim să de lumină, dorinţele umbrelor unui suflet trist primeşte
schimbăm ceva, să aducem un plus de culoare, dar frumuseţea unei candele ce-l însoţeşte pe treptele
inevitabil monotonia îşi face cuib în suflet. Din acea necunoscutului, călăuză fiind întotdeauna divinul.
zonă de confort este foarte greu să te dezlipeşti. Este Mulţi dintre noi ne trăim viaţa fugind, speriaţi de
precum spălatul vaselor în chiuveta plină de spuma responsabilităţi furând clipe de plăcere sau
detergentului, telefonul sună şi nu îţi poţi scoate

99
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

împrumutând identităţi chiar şi pentru o zi, ne – Soacră-si, n-auzişi? Fi-niii. Şi din vorbă-n
declarăm norocoşi pentru experienţe unice. vorbă a apucat s-o ispitească.
Încrederea este zdruncinată până la cutremur, – Nu zău!?
nici spaţiul şi nici timpul nu mai contează, – Cum e pă dincolo!
personalitatea nu ne aparţine. Numai iubirea ne face – Aşa… şi?
îngăduitori, visători şi darnici. În afară de sufletul – Păi cum să fie... Asta să cam codea, că una-
pereche, nimic nu mai contează, acea schimbare de că alta, da-n urmă i-ar fi zis că e bine. Aş, zice ăsta lu’
situaţie face ca jumătatea bucuriei să formeze un Bădicu neîncrezător… Cum adică?! – Uite-aşa, e bine,
întreg şi să arunce năvodul în ochii celuilalt cu atingeri cum să nu fie... că totu-i de-a gata… vine pă ţeavă, ca
molipsitoare, indiferent dacă plouă sau este soare, o mireasmă… şi-ţi trece şi dă sete şi dă foame. Şi-i
zâmbetul luminează orice încăpere şi depăşeşte orice aşa, ca un cântic… că ciripesc păsărelele bată-le pustia
frontiere. Acel freamăt în care bătăile inimii îşi dă te-asurzesc. Dă făcut, face fiecare care cum îl taie
înteţesc ritmul cu fiecare şoaptă aşa cum lacrima capu’… dar făr’ să mai osteneşti.
cerului opreşte foşnetul pădurii amestecându-se cu – Ia stai fă aşa... ori tu te scrântişi, ori io nu
lacrima omului. Această contopire unindu-se cu natu- mai înţeleg de fel. Nu te crez.
ra, atingându-ne fiinţa, pământul le soarbe pe amân- Şovăind:
două. – Da, d’alde Cotovelea, vecinu’, l-o fi-ntrebat?
Iubesc ploaia şi ropotul ei intersectându-se cu – Cum să nu, că era curios… şi i-a luat pă
tropotul cailor, în urma copitelor rămân goluri în care rând, până-n capu’ satului, la ăla lu’ Mierloiu. Cică tot
apa dătătoare de viaţă aşteaptă cuminte să răsară şi să primar.
crească o floare. – Nu să poa’… io-te al dracu’… tot la huzur,
Un trandafir roşu, plin de iubire, mulţumindu-i învârte catastive. A’păi io zic aşa, măi femeie, că nici
cerului şi pentru spinii protectori. Iubirea! Sentiment acolo nu-i bine. Aşa să ştii… Că nu s-a schimbat ni-
puternic pentru natură şi om. mic, devreme ce tot ăia’s “la butoane”. Încă mă şi mir:
oare Dumnezeu, Dumnezeu tăicuţu’ ce-o păzi?!

II.
Urca zilnic zăgazu’ – de cealaltă parte a gârlii,
pe Golăşeanca.
– Încotro, mă băiete? Îl chestiona Mitu Troacă
cât să se afle-n treabă.
– Cum… ce?! Stan ca pă taica! răspundea mi-
rat, urmându-şi gândul ăla numai de el ştiut.
– Aşa cu noaptea-n cap?
– He, hee… a mai trecut un cârd. Şi descria pe
cerul siniliu o acoladă largă, până privirea i se proptea
departe, în dunga pădurii Voanta.
N-a fost de totdeauna aşa. Tânăr şi cu arţag, se
George Theodor POPESCU ţinea semeţ şi greu de stăpânit.
Nu, ca… acu’ slab de înger şi de tot rătutit.
Academia lui Diogene L-au ajuns din urmă întâmplările. De când cu
(dialoguri – sub o streaşină ruptă) portăreii. Or mai fi fost şi altele?!
Era în primăvară, dă timpuriu, încă nu cântase
I. cucu’ – după războiu’ din urmă. S-a pomenit cu “ceata
– …O lua încolo pă Izlaz – că era dus. ghintuită de irozi” în bătătură.
– A’ păi când să fi fost? Nu i-a priit... a văzut negru ’naintea ochilor.
– Când – necând... dinainte dă colectiv, că mai L-a pus obejdia de li s-a împotrivit... l-au dovedit
aveam iapa. A roaibă. jandarmii. L-au aruncat în dubă ca pe o treanţă.
– Ce să zic… De găsit, l-au găsit unii dintr-ai lu’ Manole
– Şi – acolo, cum treci cătina “La Buturugi” s- Robu, lepădat în câmp – la puţu’lu Puşcoi, bătut măr...
ar fi despicat pământu’. Aşa o văgăună. Acu’, c-o fi cât să nu piară, dar nici om întreg să mai fie.
fost dă secetă, nu ştiu... cică ar fi ieşit gătită nevoie Nici la spital nu l-au dus. L-a oblojit cum s-a
mare, şi veselă… ca şi cum era p’acilea, la vreo priceput Gulunoaia – a bătrână, gaşperiţa, cu fierturi şi
cumetrie. Da’nsoţită d-un câine – unu tărcat. Uite-aşa oleiuri. Când s-a-ntremat, o vreme, a căzut în muţenie
se gudura şi-i împleticea mersu’. ca luat… Coborâse în el un fel de tihnă, ca o pâclă
– Ai da’ Marie! Cui? grea şi crâncenă.

100
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Cu pas aşezat, oarecum chibzuit, da ocol Nepricepând, cam cum devine cu starea ăluia,
ogrăzii, cerceta gardul dinspre Livede, salcâmii, trase cu năduf din “naţionala”, pe jumătate stinsă,
grajdul, celaru’ ca şi cum le-ar fi aflat acu’ prima oară. uitată-n colţul gurii. Curios.
Cu duioşie reţinută, vinovată – dinainte ştiută, – Era ca malu’, ce mai... muiere zdravănă,
mângâia fetele cele două, de le-avea cu Anica. lată-n dos de răsturna caru’. Firoscoasă – ce să spun...
Ăsteia... cică a apucat să-i zică: şi arzoaică, câţi n-a-nşirat?! – c-avea cârlig, mai toţi îi
– Nu mă-întreba, n-aş şti să-ţi răspund. Şi tot purtară zâmbrele; când pă vale – când pă deal, când în
n-ai înţelege... fiindcă nici io nu’nţeleg. Un lucru-i crâng – când pă maidan. Îi năucise cu chicoteala aia-n
hotărât, aşa nu mai merge. scări, de parcă-o gâdila-ntr-una careva. Când să
Vorbe-n două clinuri, din care femeia a înţeles năpustea ca năluca – ăla erai, c-avea nesaţ – dată-n
totuşi ce era de-nţeles. grijania mă-sii. Pe-alde Titirliu nu-l făcu praştie, cât
Nemaifiind cale de-ntors, trupul şi aşa mic şi era el de spilcuit şi de galanton (sic?!)… Până-ntr-un
sfrijit i se chirci ca unei gângănii. timp, că i se făcuse băieţii mari, c-avea vea trei… i-o fi
De parcă soarta n-o batjocorise – ’ndeajuns, trecut… ori dă ruşine… nu ştiu. Păi nu l-a-mpins pă
încă de la naştere, împovărând-o cu acea proeminenţă bărbat’su să-l otâncească –ntr-o noapte… cu vătraiu’?
ruşinoasă şi umilă. i-a crăpat ţeasta ăluia de-a mierlit-o scurt. Bucluc
Într-o încercare disperată de a se fixa într-un mare!
timp anume cedă, în genunchi, nădăjduind că – E-te zdrâng… ea n-a avut nicio treabă… iar
pământul o va înghiţi şi suferinţa va înceta. pă ăla, pă Nae – purtat o lună – două, cel mult, l-a
Est’ timp lui Oane nu-i era limpede de-i e găsit procuroru’ pă considerent de legitimă apărare
totuna. Neclintirea aia surdă întârzie destul să treacă nevinovat. Sta-n drum, cu flaneaua ruptă-n coate şi
de la milă la înverşunare, de la ură la spaimă, sfârşind rânjea ca prostu’ „ci-ci-ci- cine a fost ci-ci-neva, nu –
avan, într-o nelinişte vagă, stăruitoare totuşi – nu-nu mai e cineva”
îndeajuns să-l îndemne la o decizie. – I-auzi măre! Nici usturoi n-a mâncat, nici
Curând, îndată după Câşlegi – era o dimineaţă gura nu-i pute. Hai că mă bagi la idei. Cum vine asta?!
şubredă – cu gesturi ce păreau a nu fi ale lui, înghesui – Apăi după cât deşert îţi încape ţie în cap…!
în raniţa uzată de-l însoţise pe front, sculele de Uite că vine… dă să-mbucă… cu vremurile… şi
bărbierit şi-un ciob de sticlă colorat. Nu înainte de a-şi politica. Ai ştampilă, ai putere – asta e. Conta pentru
cerceta cu luare aminte chipul. Dincolo de luciul ăia de la securitate s-au de und’ ori fi fost, unu ca
oglinzii, din apele adânci şi tulburi – insul acela străin amărâtu’ ăla hăcuit şi aruncat în şanţ?! Pagubă-n
şi îndepărtat îl privea chiorâş. ciuperci. Altu’ le era interesu’, să-i puie să semneze,
Avertizându-l într-un fel, că de acum, bucuria să-i aibă la mână, să-i manevreze. Asta s-a aflat mai
lui nu mai putea fi niciodată întreagă. încoa’ când cu Vasile Popescu – învaţătoru’. Umblă
În urmă, prin poarta de la drum întredeschisă, vorba că n-au fost străini de l-au ridicat.
costeliv Austrul – insinuându-se perfid floreal. – Efectiv… s-au făcut tovarăşi… de ticăloşii.
– Te limpezişi? Se prea poate, efectiv… L-au
III. nenorocit – În numele poporului. Că la ei, poporu’ era
– Vorba... ca zăluda. Poţi să-i pui căpăstru?! ăştia doi – cică cine nu era cu ei, era împotrivă. A şi
Tot slobodă. murit săracu’, acolo, la stuf, în iarna lui ’59. Ai habar
– Stai mă... care-i chichirezu’. Fă-mă să- ce-a lăsat în urmă?
nţeleg. Vădit tulburat, grăbit să-şi ascundă lacrima de-
– Să-nţelegi... ţine de capacitate. Ai? Glagore i scăpase:
zic. – Dă’ mă din lumină… mută-ţi noada... te
Ăsta lu’ Encică – oarecum nedumerit. În fine. proţăpişi ca momâia... nimeritule.
– Am, cum să n-am… că doar nu-s venit dă pă – Maaare istorie! Să te cruceşti, nu alta.
arie. – Mare, mică – ce-are a face. Mă şi-ntreb: ce
– N-am zis io... da, să presupunem. naţie de oameni or’ fi fost şi ăştia?!!
– Să pre su pu nem? Un’ vrei să mă duci?! Uite, la întrebarea asta cât sânt io de Diogene,
– Un’ să te duc… Nicăieri. Stai pă loc, ia o tot nu-i dau de capăt.
mastică dă te-adună. Taci şi ascultă. Şi rămase aşa tăcut – captiv în propria-i
– M’da?! Fie. gândire. Într-un târziu se ridică, şi scârbit împinse
– Asta de-o văzuşi... îmbrobodită şi adusă, ca paharul în care mai lucea un strop de licoare.
smerita-n porumb, nu-i Mia lu’ Carată?! – Ai mă d-acilea, dă-o-n pustie – că nici asta
– Ba bine că nu. Târlie are, tichie îi lipseşte. nu mai e ce-a fost.
– De-asta zic.
– Zi. IV.
– Zic, de mă laşi. Altcum îmi ies din stare. – Auzi mă… cică ăsta lu’ Tudor Barbu de tre-
cu… e scriitor.

101
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

– Aş, nu să poate. De unde până când? Ana dă deoparte cartea, aruncând-o cât-colo
– Cum să nu să poată, din moment ce are cu ciudă, se trântește în pat cu un oftat și deschide
rubrică!! Uite dovada… jurnalu’. laptopul care aparținuse lui Daniel. Acum era al ei. L-a
– Fugi d’acilea, doar n-o fi Stelian Popescu cerut și polițistul care investigase moartea lui Daniel,
de-avu moşie p’aci? E-te-te… păi ăla om. Când trecea dar după trei zile l-a returnat alături de un proces
cu trăsura, tot ‘nemetu’ cu pălăria-n mână!!! Uite-aşa verbal indescifrabil. Spunea că n-a găsit nimic
vălătuci, şi-n urmă chiotul jucăului. relevant. Acum, Anei nu-i mai ardea de citit sau de
– Ce-are a face… navigat pe internet, dar îi plăcea să se uite pe poze.
– Păi are … că ăsta-i cam r ă z l e ţ. Daniel, fiind și un fotograf pasionat, depozitase în
Într-un târziu, sorbind tacticos dintr-o licoare folderele calculatorului mii de poze de prin delegații,
fierbinte: de la redacție sau de prin te miri știe unde. Aproape o
– Accept, în fine, da tot n-aş crede. Păi tac’su luase somnul de la derularea atâtor imagini prin fața ei
era vecin cu ăl bătrân, colea pă Sârbeasca. Cumsecade când, deodată, ceva straniu o face să clipească des.
şi de ispravă de altfel. Numa’ c-o păţi… când se- Prin noianul de poze, îi cade privirea pe un document
mpotrivi ălora… fu ridicat într-o noapte. inscripționat cu majuscule ”JDR”. Cu răsuflarea tăiată
– Păi şi el ce are? deschide documentul și constată că era o pagină de
– Are, cum să n’aibă. Admit chiar cum ziseşi, jurnal al tatălui ei. Jumătate de oră mai târziu, Ana
cu rubrica. O fi având, da cine-l ia-n seamă? Are şi el abandonase laptopul, stătea vlăguită, cu mâinile sub
păreri. Toţi avem… da cine-l c o m b a t e?! Aici e cap și cu privirea fixă, pironită în tavan. ”Tata nu avea
aici. probleme cu justiția, așa cum am fost mințită, tata a
– Io’te la el, ce vrei să spui? fost șantajat de oameni răi, fără scrupule”, rostește ea
După o câtime de gândire: într-un târziu, mai mult pentru sine, pentru a auzi cum
– Vreau să spui că nu-i p o p u l a r… să dea sună acest verdict de reabilitare postumă.
dom’ne şi el acolo de-o măslină, de-o bere… să stăm Nici nu știa dacă avea rost să-i spună mamei
la o dispoziţie pă şanţ, la o vorbă. N-ai văzut d’alde de descoperirea făcută. Îi spusese de atâtea ori că ea
Cristoiu, pă toate posturili… scuipă sămânţă dă floare, nu-l credea pe Daniel în stare să-și pună singur capăt
când în stânga – când în dreapta. vieții, încât obosise. De fiecare dată Georgiana o
– Ai bă, dă-o-n lampa măsii dă treabă… mângâia afectos pe păr si-i spunea că nu trebuie să mai
Diogene, las-o baltă. Afectat, cu agilitatea insului privească în trecut pentru că ”tu ești o fată tânără și
cotropit de băutură: frumoasă, vei avea un viitor strălucit”. ”Vorbe goale!
– O las… o las, da de-aici trag o concluzie: E clar că ar fi inutil să mai încerc să vorbesc cu
nu-i nimic dă capu’ lui. P’ormă să-mi răspunzi la o mama”, își spuse ea în cele din urmă. În acea seară
întrebare… pă şleau: Asta-i meserie? Cât câştigi bă? Ana a adormit neobișnuit de devreme, iar pe fața ei se
He… Cu-cu-ri-gu!! vedea o stare de liniște, mușchii relaxați, propice unui
somn profund, cum nu mai avusese de mult timp.
II
Marius CĂRBUNESCU Era în jur de ora nouă când în redacția
”Evenimentului” începuse forfota de dimineață.
Casa Presei Telefonul de la secretariat tremură dintr-o dată și
începe să sune prelung. În ultima vreme o serie de
(Partea a doua) evenimente neprevazute întunecaseră prestigiul acestui
I ziar respectabil. Totul a început cu moartea
Ana își reluă locul obișnuit la biroul jurnalistului Daniel Rădăuțean. La scurt timp,
supradimensionat al tatălui său. În partea dreaptă o directorul publicației a fost forțat să-și dea demisia
fotografie înrămată, cu tatăl și fiica uniți într-un după ce pe numele său a fost emis un mandat de
zâmbet, era întoarsă cu spatele. Ca de atâtea ori arestare, într-un dosar disjuns din cel al liderului
încerca să învețe, citind și recitind dintr-o carte cu Blocului Național Liberal. Fusese acuzat de primire de
colțurile roase, fraze al căror înțeles părea să se fi foloase necuvenite, deturnare de fonduri, fals și uz de
statornicit într-o altă limbă, necunoscută. Tenacitatea fals. De asemenea, ziarul s-a ales cu un control de la
era punctul forte al Anei încât, abandonă cartea abia Garda Financiară și Poliția Economică, în urma căruia
când lacrimile îi spălau obrazul. Trecuseră mai bine de i s-au blocat conturile și a fost forțat să-și înceteze
trei luni de la tragicul deces și tot o mai bântuia vocea apariția pentru o perioadă. Societatea care editează
caldă a tatălui ei care o ruga să-i îndeplinească o ”Evenimentul”, deși în insolvență, a reușit cu o condu-
ultimă dorință: să doarmă cu el. Iar ea l-a refuzat. cere nouă și o echipă mult diminuată să repornească
Poate, dacă ar fi acceptat să doarmă împreună, n-ar ziarul și încerca să-și reocupe locul pe piață.
mai fi plecat de acasă în viul nopții, iar acum ar fi fost ꟷ Alo, aici redacția ”Evenimentul”. Cu ce vă
viu. putem fi de folos? se aude într-un târziu vocea gâtuită

102
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

a secretarei, proaspăt sosită de pe scări, după ce a ridi- inserat vreun nume, ar fi fost stearsă și acea frântură
cat receptorul. de informație, pe baza unor cuvinte cheie. Așa, fișierul
ꟷ Fiți drăguță, aș dori cu domnul Adrian Ene, a fost ascuns prin noianul de poze și a rămas valid. Un
dacă se poate, se aude de la capătul celălalt al firului o lucru era clar, Daniel era decis să lupte și în nici un
voce feminină în formare. caz nu și-a pus capăt zilelor.
ꟷ Îmi pare rău, dar domnul director nu este ꟷ Dragă Ana, împreună vom scoate la lumină
disponibil. Vă rog să sunați mai târziu sau, dacă-mi acest caz. Am nevoie de discreția ta. Nu vorbești cu
spuneți cine sunteți, vă poate suna el. nimeni, nici măcar cu mama ta, nu te conectezi la in-
ꟷ Sunt Ana, fata fostului dumneavoastră ternet de pe acest calculator. Mă voi ocupa eu de res-
coleg, Daniel Rădăuțean. Domnul Adrian Ene este tul. Nu e vorba doar de reabilitarea lui Daniel, priete-
director? Nu știam. nul meu cel mai bun, dar și de prestigiul ziarului, care
ꟷ Da, a fost numit de curând. Am să-i transmit a fost grav compromis. Am să te țin la curent periodic
că l-ați căutat. cu tot ce aflu nou. În primă fază, va trebui să iau
O jumătate de oră mai târziu, o mașină a re- legătura cu un mecanic auto foarte bun de la repre-
dacției branduită cu sigla ”Evenimentul” parchează în zentanța Mercedes, să vedem cum a fost preparată
fața blocului Anei și din ea coboară Adrian, grăbit, cu mașina tatălui tău.
un buchet de flori și o cutie de bomboane în mână. ꟷ Aș putea să vă ajut eu cu asta, a sărit în sus
Urcă câte patru trepte deodată și în scurt timp era în Ana, străfulgerată de o licărire de idee. Vărul meu,
fața ușii, sunând la sonerie. Ușa se deschide încet. Bogdan Rădăuțean, este student în Anglia, la Compu-
ꟷ Ana, am sosit cât de repede am putut. M-am ter Science, University of Cambridge. E pasionat de
temut ca nu cumva să pleci la școală. Bănuiesc că e mașini și inteligență artificială, și chiar se pricepe.
ceva important, rosti Adrian cu răsuflarea marcată de Odată a adaptat o mașinuță de jucărie să poată fi te-
efort, în timp ce-i întindea florile și bomboanele. leghidată de pe calculator. Se întoarce în țară peste o
Ana rămase tăcută, înclină doar puțin din cap săptămână, într-o minivacanță. Aș putea vorbi cu el...
în semn de mulțumire și-l invită înăuntru. Abia când s- ꟷ Ana, draga mea, aici nu ne ocupăm de
au așezat pe fotoliile adânci din sufragerie, a putut să păpuși, nici de mașinuțe. Vărul tău ar putea să ne
vorbească: ajute, dar să ne și încurce. Discreția este cuvântul de
ꟷ Tata nu s-a sinucis. A fost ajutat să moară. ordine. Te rog să nu faci nici un pas fără mine. Ai
Vorbele clare, fără echivoc, ieșite din gura putea vorbi cu vărul tău când se întoarce în țară, nu la
unui copil, aveau o tonalitate stridentă. Adrian era telefon, să-i propui o întâlnire în trei, pentru a discuta
impresionat. Avusese și el propria versiune despre ceva important. Și încă ceva. Vreau să te concentrezi
moartea lui Daniel, apropiată pe undeva de cea a Anei, numai pe școală și să nu lași impresia că ești marcată
dar fusese neutralizată de verdictul experților care au de decesul tatălui tău. Asta ne-ar ajuta mult. Între timp
verificat mașina: ”Nu au fost intervenții la sistemul de eu voi afla dacă există un dosar al lui Daniel la SRI și
frânare, iar acesta a funcționat normal înaintea ce conține acesta.
impactului. Viteza excesivă a fost cauza accidentului”. III
Pus față în față cu aceste concluzii despre care avea Casa Presei fusese cândva mândria regimului
date certe că nu sunt măsluite, Adrian s-a resemnat de tristă amintire. Construită în anii 50 după modelul
spunându-și că bunul lui prieten nu a făcut față Universității Lomonosov din Moscova, adăpostise
presiunii și a cedat, pe fondul acuzațiilor ce urmau să i vreme de decenii principalele organe de presă ale
se aducă. Acum, în timp ce citea fila de jurnal alături partidului muncitoresc. Holurile lungi și ramificate în
de Ana, Adrian vedea toate aceste lucruri într-o lumină care te pierdeai ca-ntr-un labirint, tavanele înalte,
nouă. Deși puține indicii puteau fi puse cap la cap în ferestrele adânc sculptate în zidurile masive, probabil
acea frântură de text, un singur paragraf nu lăsa loc la i-a inspirat pe exponenții clasei ploretare să susțină
nici un fel de interpretări: ”Am făcut destule coloanele ideologice din paginile oficiosului de partid,
compromisuri. Dar acum gata! Nu am de gând să Scânteia. Acum totul era o ruină, încât te temeai
cedez. Nu voi semna vreun autodenunț pentru a oferi pentru siguranța ta, odată ce pășeai în interiorul acelei
țara pe tavă socialiștilor, iar pe mine să mă acopere de clădiri. La etajul al treilea, în spatele unei uși
căcat. Dacă acum sunt slab, șantajul va continua. capitonate, din care ieșise buretele pe jumătate din
Trebuie să mă lupt să-l dau în vileag. SRI-ul mă poate suprafață, Adrian stătea cu fundul rezemat de birou și
ajuta”. dicta o cerere: ”In atenția conducerii Serviciului
Adrian era înmărmurit. Acest mesaj spunea Român de Informații”. Secretara a luat din sertar o
atât de multe, și totuși, nu mare lucru. Nici un nume, hârtie cu antet, călimara, ștampila, apoi zgomotul
nici o pistă, nimic. Dar poate era mai bine așa. Adrian imprimantei, de avion la decolare, s-a împrăștiat în
avusese un jurnal, însă cel mai probabil, a fost șters de încăpere. Hârtia tipărită nu trebuia să aibe nici o
la distanță printr-un vierme informatic, înainte ca greșeală, de aceea o mai citește încă odată: ”Având în
laptopul să ajungă pe mâna polițiștilor. Dacă ar fi vedere condițiile încă neelucidate în care s-a produs
decesul colegului nostru, Daniel Rădăuțean, ziarul
103
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

”Evenimentul” a decis să desfășoare propria anchetă foarte speriat și confuz, susținând că este victima unui
jurnalistică în acest caz. Pentru aceasta, vă rugăm să serviciu de spionaj extern care vrea să-i fabrice un
ne răspundeți la câteva întrebări (...)” denunț, și de aici problemele sale cu DNA. Evident,
Timpul într-o redacție se dilată sau se omul nostru i-a replicat că Serviciul nu are competența
contractă nefiresc. Este perceput ca spațiul dintre două de a se implica în actul de justiție, ceea ce este
ședințe, în care trebuie făcute atâtea. În acest interval, adevărat. Cam asta este tot.
ușa secretariatului nu are o clipă de răgaz, se închide și ꟷ Nota respectivă conținea vreun element de
se deschide continuu, expulzând oameni preocupați, legătură cu acel serviciu de spionaj, vreun nume de
agățați de câte un pix, o agendă sau un ziar. Să tot fi persoană?
trecut vreo șase ședințe de redacție, când o sonerie de ꟷ Da, un anume Frantisek, dar amintește că
telefon se amestecă în zgomotul ca de uzină din era român, ceea ce nu prea se potrivește.
secretariat. Adrian, intuind parcă ce avea să urmeze, ꟷ Nu v-ați gândit că poate fi un nume
ridică personal receptorul, îndeasă o mână în urechea conspirativ? În plus, un denunț chiar a avut loc la
liberă, în timp ce mimica feței chinuită produce un val Blocul Național Liberal, marcând alegerile trecute,
de liniște instantaneu. Pe fir, mai clar decât și-ar fi fapt unic în istoria post-revoluționară a țării...
imaginat cineva, se aude o voce caldă, feminină. ꟷ Tocmai că ne-am gândit. Numai că am făcut
ꟷ Bună ziua, de la biroul de presă al Serviciul conexiunile, ca și dumneavoastră, abia în urmă cu
Român de Informații, am dori cu domnul director câteva zeci de ore, când am văzut această notă aparent
Adrian Ene. banală. Și am demarat propria noastră anchetă. De
ꟷ La telefon. aceea am și solicitat să ne întâlnim, pentru a colabora.
ꟷ Stimate domn, sunt împuternicită să vă Aveți o ușa deschisă la mine tot timpul. Orice
informez, urmare a solicitării dumneavoastră informație care vă parvine, v-aș ruga să ne-o
înregistrată cu nr..., că în urma verificărilor întreprinse comunicați și nouă pentru că, în plus, avem un întreg
de Serviciul Român de Informații nu s-a găsit nici un aparat în spate pentru a o verifica. La final, după ce
dosar pe numele ”Daniel Rădăuțean”. Acest răspuns îl rezolvăm acest caz, ziarul dumneavoastră se va alege
veți primi și prin corespondență. Totuși, directorul cu o exclusivitate. Cred că e fair așa.
adjunct al Serviciului dorește să stabilească o întâlnire ꟷ Am tot interesul să vă ajut. Nu este vorba
cu dumneavoastră, la noi la sediu, într-una din zilele numai de colegul și prietenul meu, dar și de fiica lui,
următoare. căreia i-am promis că voi afla adevărul. În plus, a
A doua zi Adrian se învârtea pe trotuarul din rămas o pată uriașă pe renumele ziarului nostru care
fața sediului SRI de pe Bulevardul Libertății și se uita trebuie ștearsă, spune Adrian protocolar, în timp ce se
lung la Casa Poporului, în așteptarea orei stabilite. pregătea să plece, crezând că nu mai e nimic de adău-
”Același stil inconfundabil de arhitectură gat.
megalomanică a făcut prozeliți și aici și la Casa ꟷ Mai luați puțin loc. Observ că sunteți un
Presei”, își spuse în gând cu vădit dezgust. În clipa apropiat al familiei. Ați putea să ne ajutați cu o primă
următoare era la registratură unde, în schimbul actului informație. În lista convorbirilor telefonice de pe
de identitate, primi un ecuson cu care urcă la biroul de telefonul lui Daniel, pusă la dispoziție de operatorul de
presă, și de acolo la cabinetul adjunctului. Acesta telefonie, apare un număr din Liechtenstein. Aș dori să
vorbea la telefon pe un ton familiar, probabil cu soția, aflați dacă au ceva rude, prieteni statorniciți în acest
când a intrat Adrian însoțit de purtătoarea de cuvânt, și micuț stat sau plecați în vreo excursie acolo. Înțelegeți
le-a făcut gesturi largi să se facă comozi. ce vreau să spun.
ꟷ Domnule Adrian Ene, a rostit adjunctul la ꟷ Înțeleg perfect și îmi pare foarte rău,
vreo treizeci de secunde după ce a închis telefonul, domnule. Dacă vreți să fac pe informatorul în sânul
timp în care cei doi interlocutori s-au măsurat din acestei familii traumatizate și de incompetența unor
priviri, vă mulțumesc că mi-ați onorat invitația și, mai cadre ale dumneavoastră, nu pot să fac acest lucru.
mult, mi-ați prilejuit să dau câteva sancțiuni pe unitate. Prefer să-mi desfășor ancheta jurnalistică pe cont
După cum v-am informat deja, nu există nici un dosar propriu. La revedere.
la noi pe numele colegului dumneavoastră. Cu toate IV
acestea, am aflat și eu cu surprindere, o întâlnire a avut Bogdan era un tânăr care se dez-
loc între domnul Rădăuțean și un cadru al serviciului voltase incredibil de mult în ultimul an. Părul lung,
nostru. Mă rog, persoana la care facem referire, un rebel, terminat cu o creastă pictată în culori nedefinite,
căpitan, nu și-a informat superiorii la timp, motivând întorcea mai toate privirile din complexul comercial.
că întâlnirea a avut loc într-un context care nu-l Ana, vara lui, îl ținea de mână și se rotea sprintenă în
avantaja. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Abia la jurul lui, neștiind de pe ce parte să îl observe mai bine.
săptămâni bune după tragicul accident a scris o notă Când l-a văzut ultima oară, înainte de a pleca la studii,
internă în care menționa lapidar că Daniel Rădăuțean erau aproape la aceeași înălțime, dar acum trebuia să
i-a cerut ajutorul pentru a scăpa de anumite probleme dea capul mult pe spate pentru a-l putea cuprinde cu
cu justiția. De asemenea, a mai amintit că ziaristul era
104
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

privirea în toată splendoarea. În acea după-amiază era la piciorul mesei și după câteva căutări pe google a
multă lume la mall, iar scările rulante făceau cu greu putut citi următoarele: ”Charlie Miller, inginer la
față fluxului de călători. Twitter, și Chris Valasek, director al departamentului
ꟷ Haide, să nu mai zăbovim! Colegul tatălui de securitate informatică la firma americană de
meu ne așteaptă de minute bune la Trattoria Buon- consultanță IOActive, au primit o finanțare de 80.000
giorno, se aude Ana la un moment dat, în timp ce de dolari din partea departamentului de cercetare al
Bogdan se codea dacă să pășească pe prima treaptă a Pentagonului pentru a descoperi vulnerabilitatile
scării zimțate, acordând prioritate celor mai grăbiți, sistemelor de securitate ale autoturismelor. Cei doi au
așa cum îl învățase metropola londoneză. învățat codul Unităților Electronice de Control pentru
Ajunși la etajul al doilea, dintr-o privire îl văd modele Toyota Prius și Ford Escape și au făcut apoi
pe Adrian la o masă îndepărtată, citind ziarul care se mai multe teste. Ei au demonstrat că pot controla de la
revărsa peste o ceașcă de cafea. Mai aveau doar vreo distanță automobilele, intervenind asupra frânelor,
doi pași, când Adrian a abandonat coloanele de plumb, combustibilului, volanului și chiar asupra radioului și
aparent întâmplător, s-a ridicat și i-a poftit pe cei doi sistemului de aer condiționat. Miller și Valasek nu
tineri să ia loc, după ce în prealabil s-a confruntat cu o sunt primii care au demonstrat că se poate accesa de
strângere strașnică de mână din partea lui Bogdan. la distanță sistemul informatic al unei mașini, ci primii
Prezentările fiind făcute, s-a trecut la treabă. care au arătat ca acest lucru poate fi extrem de peri-
ꟷ Mă bucur să te cunosc, tinere. Nu știu dacă culos”. Așadar a avut dreptate puștiul, a conchis
Ana ți-a spus ceva despre obiectul întâlnirii noastre. Adrian în timp ce-și îndesa laptopul înapoi în geanta
Dacă nu, o fac eu. Tatăl ei, Daniel, conducea în mo- de umăr.
mentul accidentului o mașină Mercedes S350 Avant- V
garde, an de fabricație 2015. Deși experții care au Adrian se trezise de peste o oră, dar stătea încă
verificat mașina nu au găsit nici un fel de probleme de în pat cu mâinile sub cap și privirea pierdută. Deși
natură tehnică, avem motive temeinice să credem că aflase câte ceva, ancheta jurnalistică ajunsese într-un
accidentul a fost premeditat. Deocamdată, singura punct mort. Chiar dacă Bogdan i-ar fi dat vestea că
soluție viabilă care transpare din rapoartele specialiști- sistemul electronic al mercedesului ar putea fi vulne-
lor este că Daniel s-ar fi sinucis, dar noi știm că nu rabil în fața unei imixtiuni externe, asta n-ar fi dovedit
este așa. Mai trebuie s-o și dovedim. De aceea, am nimic. Ar fi urmat o investiție serioasă în cercetare și
apelat la tine, ca la un specialist în materie de mașini. testare a modelului respectiv de mașină. Bani pe care
ꟷ Mda, ar putea să fie ceva. Lăsați-mă să mă oricum nu-i avea. În plus, și-ar fi făcut un dușman
interesez, să studiez mai îndeaproape acest model de nedorit, și nu unul oarecare, gigantul german din
mașină, și am să vă dau un răspuns cât de repede pot. industria automobilului care și-ar fi văzut astfel
La o primă vedere, pare să fie vorba de o intrare afectată producția de serie. Însă peste toată acestă
frauduloasă în calculatorul de bord al mașinii și mobilizare de forțe și eforturi plana sentimentul
preluarea controlului de la distanță. deșertăciunii și al inutilității atâta vreme cât autorii
ꟷ E posibil așa ceva? crimei nu mai puteau fi găsiți. Nici măcar un nume
ꟷ Au fost cazuri întâlnite la alte mărci, dar din real nu cunoștea și, mai mult ca sigur, făcuseră
câte știu eu mercedes este destul de sigură. Repet, sunt curățenie la locul de muncă și plecaseră de mult din
doar niște presupuneri. Ce vă pot promite este că mă țară. Singura idee care-i venea în minte în acest
voi ocupa de asta. moment era să treacă pe la adjunctul directorului SRI,
ꟷ Mulțumesc mult. Am încredere în tine. Și deși nu-i plăcea mutra acelui individ, poate aflaseră ei
încă ceva. Te rog, maximă discreție. Până atunci însă, ceva nou. Cu acestă ultimă concluzie în minte se ridică
să mâncăm niște paste. din pat și se pregăti pentru încă o zi la birou. La
ꟷ Îmi pare rău dar nu pot să rămân la masă. redacția ”Evenimentului” Adrian nu zăbovi mai mult
Trebuie să mă întâlnesc cu niște foști colegi de liceu. de o oră. Rezolvă urgențele, delegă câteva sarcini, apoi
Când ajung rar în țară, toată lumea vrea să mă vadă. coborî la mașină și nimeni n-a mai știut de el.
Adjunctul SRI a privit neîncrezător pe sub
ꟷ Ana, tu? Apropo, vroiam să te întreb: ai
ochelarii cu rame groase când șefa de cabinet l-a
auzit de Liechtenstein?
anunțat cine-l așteaptă la registratură: domnul ziarist.
ꟷ Da, este un micuț principat alpin în centrul
ꟷ Poftește-l înăuntru. Se pare că a revenit la
Europei. Vreți să mă testați la Geografie?
sentimente mai bune. Chiar mă întrebam când își va
ꟷ Nu, habar n-am de ce am întrebat asta. Eram
călca peste orgoliu.
pur și simplu curios.
Adrian a urcat în grabă scările, s-a oprit câteva
ꟷ Atunci, eu merg cu el, a spus fata, ridicân- secunde în spatele ușii masive pentru a-și trage
du-se sincron de la masă, împreună cu vărul, înainte de sufletul și a-și lua o mimică amabilă a feței, înainte de
a-și lua rămas bun. a ciocăni discret. Adjunctul îl aștepta cu un dosar pe
Văzându-se singur, Adrian nu mai avea as- birou din care frunzărea câteva pagini.
tâmpăr. A deschis laptopul pe care-l avea într-o geantă

105
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

ꟷ Ce surpriză să vă revăd, domnule Ene!
Credeam că ați abandonat ancheta în cazul decesului
colegului dumneavoastră. Lucru de care, drept să vă
spun, mi-ar fi părut rău în condițiile în care șantajul,
despre care la început eram sceptic, începe să se
contureze.
Adrian este luat pe nepregătite încât, decât să
spună ceva greșit, preferă să schițeze doar un zâmbet
amabil în timp ce-i strângea mâna adjunctului. Apoi
onorează invitația de a lua loc la măsuța din fața
biroului. Adrian ardea de nerăbdare să afle noutăți
despre cazul la care convenise să colaboreze cu SRI,
dar era conștient că pentru a le primi trebuia să ofere Corin BIANU
ceva în schimb. Așa că nu mai stă pe gânduri și
vorbește răspicat: O uzină la dolar
ꟷ Am...Am aflat că Daniel nu avea vreo
cunoștință care l-ar fi putut suna din Liechtenstein. Doamne, noroc în nenoroc… Nenorocirea asta a lui
Doar dacă... Izbăşescu, moartea violentă a lui fuse norocul meu! Şi
Ar mai fi vrut să zică ceva, dar se oprește încă ce noroc! Unul orb, cum se spune. Şapte-opt luni,
brusc, așteptând ca la piață, după ce a dat banul, să-i un an, cât durează cercetarea asasinării lui, îmi
fie îndesate sacoșele. Adjunctul schițează un zâmbet dublează faima, îmi asigură înălţarea în ochii tuturor,
fugar înainte de a-i face pe plac. colegi, avocaţi, procurori şi judecători, concetăţeni…
ꟷ Această informație are valoarea ei, mai ales Doamne, mă ajuţi să urc în ochii tuturora, acolo unde
că nu este obținută în urma unui interogatoriu sâcâitor. merit! Şi după aia, pot să ies la pensie – una
O bănuiam. Dacă se confirmă, ne-ar putea ajuta mult. binemeritată – în plină glorie! Să rămân aşa, faimos şi
Dacă-mi dați voie, am să vă pun în legătură cu ofițerul respectat de toată lumea din Râmnicu Vâlcea. Ce zic
care se ocupă de acest caz, să vă integreze în program eu, nu doar în municipiul Râmnicu Vâlcea, în tot
și să faceți un scurt instructaj, mai ales că anumite judeţul, chiar mai mult, în toată zona Olteniei! Poate
informații preliminare pe care le avem sunt deosebit chiar în toată ţara, Doamne, facă-se voia Ta, după
de sensibile. Domnul colonel Brebu să vină la mine! dorinţa mea cea sinceră şi cinstită!…
ridică vocea adjunctul, adresându-se de data aceasta Şi aşa, în ziua de azi, mai rămăsei doar eu cu încă
secretarei aflate în antecameră. doi de vârsta mea, însă ăia, numai pentru că au
Adrian avea o stare de neliniște ciudată în vechime mai mică; ei n-au început munca de poliţie în
urma întâlniri cu colonelul Brebu. Un amestec deru- tinereţe ca mine, şi-au început cariera de poliţist pe la
tant de entuziasm cu pusee de furie îl încerca în timp treizeci de ani, şi sunt tinuţi din omenie, să-şi
ce se întorcea la redacție. Cum de nu i-a venit lui ideea completeze anii de vechime pentru pensie, nu ca mine,
s-o verifice pe fosta șefă de cabinet a Blocului care sunt menţinut să aibă altii, mai tineri, de la cine
Național Liberal, Minodora Vasile? Ar fi putut lesne învăţa!...
face rost de un CV, dacă nu chiar de un dosar de După documentarea crimei ăsteia, chiar îmi fac
cadre. Astfel, ar fi aflat că înainte de Blocul Național formele de pensionare! Când o pronunţa instanţa de
Liberal lucrase ca secretar șef la Facultatea de Relații judecată hotărârea de condamnare, o să fiu aproape
Economice Internaționale din cadrul ASE. Mai de- pensionar, mi-ajunge... He he, ce cruce de voinic fusei
parte, ar fi fost la mintea cocoșului să judece că în şi eu la viaţa mea! Eram drept ca bradul, mă număram
acestă calitate intra în contact cu diverși studenți străi- printre cei mai înalţi bărbaţi când am început munca-n
ni care vin să-și completeze studiile la București. Izbi poliţie, însă de o vreme spatele mi s-a cam aplecat fără
puternic cu pumnul în bordul mașinii. Un lucru era voia mea, oasele mi se tasară şi ele, încheieturile nu
clar: nu avea stofă de detectiv. Sau, cel puțin, nu și-o mă mai ascultă… Muşchii cu care mă grozăveam şi îi
croise bine. Avea însă și un motiv marginal de satis- jucam pe sub piele ca armăsarii, nu prea mai sunt, nu
facție, care mângâia într-o oarecare măsură, orgoliul se mai văd, nu mai sar în ochii nimănui şi nici ochii
său primitiv. Echipa de investigatori se izbise de o mei… Cu ce ochi frumoşi priveam eu lumea! Aveam
tăcere ca de mormânt atunci când au încercat să o ochii albaştri, cei mai frumoşi, limpezi cum e cerul
interogheze pe Minodora Vasile, chiar dacă i-au fără nori, dar acum culoarea li s-a spălăcit vizibil.
promis integrarea într-un program de protecție a Oricât m-aş mai da eu de forţos, corpul împuţinat,
martorilor. Părerea unanimă era că se temea pentru culoarea stinsă a ochilor mă dau de gol. Sigur, nu faţă
securitatea ei, mai ales în contextul zvonurilor ce de oricine! Puţini au mai rămas din cei care mă ştiu
apăruseră despre moartea jurnalistului. din tinereţe! Nici acum nu mă poate dibui orice
ageamiu, prestanţa mea sare oricui în faţă. Dar,
(Fragment din romanul în pregătire cu același titlu)
vorbind aşa, sincer... cam asta e situaţia. Plus chelia.

106
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Chelia mea nu mai poate fi scuzată doar de portul crimei – că fu crimă, fără îndoială – e clar! Asasinul a
neîntrerupt al caschetei. Munca intelectuală vrut să-l înlăture de tot din viaţa Catincăi şi a lui, să
îndelungată cheleşte fără milă şi în mod sigur. Aicea vină acasă la ea când şi cât pofteşte şi să huzurească
nu mai e după părerea unuia şi a altuia, fenomenul are împreună cu vădana, la adăpostul motivului că se
la bază ştiinţa – nu spune ea, antropologia, că folosirea tratează cu ape minerale! S-ar fi tratat, dar cu altceva!
tot mai intensă a intelectului l-a despuiat pe om de Dar ce mutră nevinovată face criminalul! Parşiv,
păr?! Spune… În ce mă priveşte, nici acum nu m-aş da mare parşiv şi cu atât mai periculos! Face pe inocentul,
pe doi-trei mai tineri, încă sunt în stare de cele mai că el nu, nimic, doar cu Tincuţa ce făcea şi ce dregea,
complicate anchete! Dar e bine să iau aminte şi la că ştia şi victima şi fusese de acord tacit cu adulterul
altele în viaţă, cum ar fi fotbalul, de-o pildă – când ai lor! Ca hoţii-hoţi, de ce-ar fi el mai prost?…
fost un mare fotbalist, retrage-te cât mai însemni încă - “Da’ nu e domnule, crimă de omor! Iar dacă
ceva pentru toată lumea, nu întârzia pe iarbă până te e omor, n-are legătură cu mine! Asta să ştiţi
driblează şi te ridiculizează toţi neisprăviţii! Să-şi dumneavoastră!
aducă aminte lumea de tine numai cum te făceau alţii - Cum băi P..., cum de moare victima, strivit
de râs, după ce fusesei printre cei mai mari şi mai ad- sub roţile maşinii tale, cu tine înăuntru, în maşină, iar
miraţi… La rândul lui, va proceda cu cap, va pleca în tu n-ai legătură cu moartea lui?! “
curând, deşi puterile i-ar mai permite încă o vreme. Că, el, infractorul, aşteaptă finalul cercetărilor,
Are dreptate legea, când îi pensionează pe militari mai al autopsiei, care să-i stabilească nevinovăţia!
timpuriu ca pe civili. Păi cum să alerge un sectorist de Completa nevinovăţie! Scârţ! A mai avut el de-a face
55 de ani, noaptea, după un hoţ de 25?! Noroc cu cazul cu uneltitori din ăştia, dar nu le-a mers. Păi acum poţi
ăsta spectaculos, ca să mă retrag în mod absolut glo- să pui pe seama mortului tot ce vrei, poate să spună
rios... acest nenorocit chiar că victima era şi de faţă şi că
Acuma, cinstit vorbind Doamne, schema asta cu asista când nevastă-sa îşi punea poalele-n cap cu el. Că
norocul în nenoroc, am lămurit-o la început de tot, în el se uita de aproape cum ea şi-o băga pe-a altuia.
tinereţe, atunci după ce intrai în pâine. Deh! Asta e a Poate să spună orice, el va reţine exact ce trebuie,
poliţiei – trebuie să se ocupe cineva, tot dintre oameni, exact acele probe care să-l înfunde la douăzeci-treizeci
şi de treburile murdare ale lor, ale oamenilor! de ani de pârnaie, pentru că este sigur omor
- Ai furat hoţule? premeditat, omor comis cu mijloace calificate, un
- N-am pus mâna pe nimic. Dumnezeu să mă bată, adevărat scenariu criminal, întocmit şi dus la
dacă… îndeplinire, punct cu punct şi cu sânge rece! Nu mai
- Da’ asta ce e? vede nenorocitu-ăsta nicio p... de femeie de-acum
- O fi furtişag, n-o fi furtişag, nu ştiu, că numai încolo, gata, s-a zis cu toată viaţa lui! Când o ieşi din
Dumneavoastră, domnule poliţist, care le ştiţi pe puşcărie, dacă mai iese viu, o să fie mumie ambulantă,
toate… atât!
- Ce care, mă, ce care? Sunt martori care te-au Ai dracu’ nenorociţi, în loc să-şi caute şi ei câte o
văzut… femeie, să cheltuiască cu ea s-o întreţină, să se
- Lumea e rea, mânca-v-aş… gospodărească adică într-o familie, cu sau fără copii,
- Bă, dacă hoţu-ar fi cinstit… îşi cheltuiesc banii aiurea şi umblă după nevestele
- Da, mânca-v-aş, dacă! altora, să le coţăie pe gratis, pe banii prostului de
- N-ar mai fi hoţi şi hoţii, bă. La arest cu tine! bărbat! L-ar întreba cu năduf:
Asta e, nu eu am făcut lumea, eu fac numai parte - Ce cauţi mă, la nevasta altuia?! Mă neisprăvitule,
din lumea asta. Îţi mulţumesc Doamne, că a venit şi nu eşti în stare nici să-ţi găseşti o consoartă, dar te
vremea mea, cât n-a fost prea târziu! Destul mi-am duce mintea la…
irosit toată tinereţea muncind din greu şi acceptând, de Nu poate să-i pună întrebarea, chiar aşa, însă
nevoie, ca roadele muncii mele să fie însuşite de rezultă cu vârf şi îndesat din toată speţa asta murdară.
politruci, de cine se afla în graţiile oamenilor de la O mare pacoste pe lume, nenorociţii de soiul ăstuia de
partid. Am tăcut şi mi-am făcut datoria faţă de lege, după gratii!... Hm – unde-l duce gândul?! – la nevasta
faţă de meserie! Dar de când cu Revoluţia (sau ce-o fi lui, proprie! O fi făcut şi ea la fel ca paceaura asta de
fost ea, nu contează din punctu-ăsta de vedere), poţi să Tincuţa, care, mare mirare să n-aibă şi ea o contribuţie
te bucuri direct şi nemijlocit de roadele muncii tale, cât de mică la lichidarea lu’bărbatu-său, indirectă doar,
poţi să şi vorbeşti deschis, nu-ţi mai e frică să spui măcar aşa, de-o complicitate, acolo!
adevărul! Şi e bine, mă simt un om fericit, că apucai şi Timp ar fi avut şi nevastă-sa, zvăpăiata lui tovarăşă
eu vremurile de azi… de viaţă, că dacă ar fi să se ia după zilele şi nopţile
Of, dar să lăsăm vorbele, să trecem la fapte, aşa pierdute cu serviciul lui greu!... Acum e noapte, e
cum mi-a plăcut mie dintotdeauna! Păcat că nefericitul trecut de miezul nopţii, dar el nu doarme, nu reuşeşte
de Izbăşescu s-a dus de tânăr! Că ar fi avut el şi ceva să adoarmă, se tot răsuceşte pe cearşaf, lângă nevastă,
diabet, diabetul nu omoară, putea s-o ducă cu diabetul nu se lipeşte încă somnul de el, deşi a venit târziu şi
lui, hă-hă, pân-la bătrâneţe! Tocmai de aia, mobilul obosit de la slujbă. Altfel cum, cu atâtea probleme pe

107
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

cap? Trebuie să se pună şi în pielea victimei şi a - Păi, dacă aşa e la morgă!
agresorului, ca să afle exact – iar unde nu află, îşi - Păi nu, fa, că înainte de Morgă fu ciopârţit
imaginează şi pune de la el – unde merge, merge, unde rău!
nu, nu. De ce adună probe la dosar, el şi toată echipa - Cine făcu treaba asta, fa?
de colaboratori, specialişti unu şi unu, criminalişti, - Cum cine? Tu pe ce lume trăieşti? Vuieşte
medici-legişti şi toţi ceilalţi?! Consoarta doarme muncipiul, ba tot judeţul şi tu acuma mă-ntrebi pe
liniştită şi respiră lejer alături, somn sănătos şi fără mine?! C-am auzit eu, de la spital…
griji. Patul, larg, cu cearşafuri curate şi scrobite, - Păi ce cătaşi acolo?
călcate de mâna ei, îi asigură tot confortul. Da, da’ - Nu, că am o cunoştinţă, femeie serioasă, care
sunt cumpărate, mai mult cu banii lui, că el aduce cei are o soră la spital şi văzu ea tot, eu auzii doar ce spuse
mai mulţi bani în casă. Dar oare el, dacă ar afla că e ea, sora lu’ sora de la spital…
încornorat, ca şi victima Ginel, ce-ar face?! S-ar - De Ginel al nostru? Ce zise?!... Păi, îl ştiu aia
răzbuna pe amant, i-ar face felul?! Ei, Doamne, unde l- pe el, care nu prea ieşi din oraşul lui decât la f-un meci
a dus gândul! Mai bine să nu se gândească! Oricum, de forbal?
Tincuţa asta e dintre cele care fac şi tac, pe când - Fă, da’ proastă eşti! Păi, ce trebuia să-l ştie
nevastă-sa, numai gura e de ea, ca şi câinele care latră, pe el, săracu’?! Cazu’ lui, care uimi o lume! Dacă fu
da’ nu muşcă! Dar nu te poţi pune cu femeia, că mai omorât şi apoi tăiat bucăţi-bucăţele şi băgat în maşină,
sunt şi excepţii de la regulă, numai dracu’ ştie ce e în ca să-l arunce în…
sufletul lor, al femeilor! Important e că puse mâna pe - Păi cine, ce să fi avut cu el?! Iar dacă era
adulterinul ăsta nenorocit şi o să aibă grijă să-l făcut bucăţi, ce să mai caute cu el la spital?!...
pedepsească pentru tot ce fac toţi ceilalţi nenorociţi de - Ce să mai facă spitalul cu el, dacă era făcut
teapa lui, care n-au ghinionul sa fie prinşi! bucăţi? Păi stai să vezi, că nu e după voia criminali-
Acuma nu-i mai pare rău că s-a făcut poliţist, cum lor!... E un Dumnezeu sus, dar stai şi ascultă, nu mă
regreta mai de demult, când compara greutăţile muncii mai opri mereu, că mă încurci şi nu mai afli nimic de
lui, cu avantajele inginerului de frate-său, agronom la la niminea!
Ceape, care frate se plângea, că bate câmpurile cu - Zi, odată!
piciorul ca ţăranii neşcoliţi, dar avea de toate în casă, - Zic ce zice lumea! Lumea zice că l-a omorât
nu trebuia să se dea peste cap să facă rost de cele nevastă-sa, putoarea aia de Tincuţa, cu amantul ei, un
trebuitoare familiei... Se vede acuma, că nu în zadar a nenorocit de pe la Bucureşti, că-ar fi dat Ginel peste ei,
suportat privaţiunile vieţii militare, cum exact spune că se încârligaseră chiar în patul lui co… cojungal,…
severul regulament al serviciului său greu. conjugat!
* - O fi dat, deh, se mai întâmplă, dar cum să-l
- Tu eşti fa, Aneto? omoare, dacă erau deja înjugaţi?!
- Eu, mă Frosino, de câte ori să-ţi zic - Păi zice c-a vrut s-o pălmuiască pe nevastă-
să nu mă mai iei cu “fa”?! sa, pe curvă, şi sări ăla! Că s-o lase în pace, că el o ia
- Şi ce fa, te supăraşi?... de nevastă! Auzi, nenorocitu’! Să strice casa omului!
- Păi?! Da’ Ginel nu fu de acord şi se luară la-njurături!
- A dracu’ pielea pe tine! Îţi sări ţandăra, fă, Numai că nenorocitu’ se simţi jignit, se-nfurie şi puse
cocoană, că-ţi zisei aşa? Mie mi se rupe inima de cât mâna pe cuţitul din bucătărie! Şi dădu să-l bage-n
sufăr, şi pe tine, ete-te ce te doare! Ginel zace făcut Ginel, dar băiatul se feri, aşa cu o fiţă, de-l răsturnă pe
bucăţi, tranşat ca vita şi tu… ăla, mai să cadă-n nas! Ăla, deloc să renunţe! Pus
- Păi, cu Ginel, s-a întâmplat de vreo zece zile, mâna pe un par şi dădu să-l repeadă în capul fratelui
poate mai mult!... Acu’ te găsişi tu?! nostru!...
- Cum, fă acuşica?! Acuşica am reuşit să birui - Un par în bucătărie?!
suferinţa! - Taci şi ascultă, că-mi pierd firul!... Ginel se
- Nu mai spune! feri iar, da’ să enervă şi el, ce vrei?! Calm, calm, băiat
- Păi ce-ţi pasă ţie, niciodată nu trăseşi cu fa- bun şi liniştit, da’ până când? Să se lase bătut în casa
milia! lui? Şi de către cine? De ăl de-i regulează nevasta? Îi
- Cum, aşa la jug, cum îl îmjugaşi pe repezi un pumn în falcă nenorocitului!
bărba’tău?! Da’ mult alergă el până dădu peste una ca - I-auzi!
tine, bietul!... - Ăla văzu stele verzi pe loc, da’ nu se lăsă
- În loc să-ţi baţi gura degeaba, mai bine te-ai nici el. Că de felul lui e un d’ăsta… un violent, că
fi dus şi tu pe la Ginel! probabil şi pe curva aia de cumnata noastră o fi violat-
- Unde, fa, la morgă? Na, că o luai şi eu ca o mai întîi şi apoi, ori că-i plăcu şi ei, aşa, cu smotoceli
tine! Păi, morga e la Vâlcea, acolo, la tine, tu te-ai de sălbatic, ori c-o ameninţă ori o bătu în continuare,
dus?! când îi făcea… Ce mai, când se repezi ăla, tot cu cuţi-
- Cum să mă duc, fa, să cad acolo, moartă, da- tu-n mână…
ntreagă lângă el, care e bucăţi-bucăţele? - Păi nu era cu parul?!

108
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

- Nu, că-l lăsase jos! …Ginel îi ntoarse cuţitu’, nu tu sporuri, nu tu ore suplimentare sau de dumini-
aşa printr-o răsucire iute, da’ când să iasă afară din ci… Şi nici nădejde nu trag, când vezi că ăi de-au
casă şi să-i lase dracu’, ori să se ducă la poliţie să-i ajuns la conducere nu aduce materie primă; dacă nu
reclame, Tincuţa… sări şi ea, curviştina! Îl prinse pe la fabrici nimic ca să dai mai departe, să vinzi, de unde
spate, de mâini, ca să-l lege amândoi după aia! bani pentru salarii şi toate alilalte?
- Auzi, tu! - Fa Aneto, da-n urmă eşti cu toatili! A venit
- Atunci Ginel îi dădu cu stânga un cot în privatizarea, fabrica trece de la stat la particolari, o să
ficat… fie din nou cu patroni ca-nainte de război!
- Păi dacă ea îl prinse pe la spate, în stânga n- - Şi ce poţi tu să ştii, apucaşi tu vremurile
are cum să fie ficatul! alea?
- Cu stânga, zisei?! Cu cotul drept o lovi! - Nu, dar vorbeşte lumea, că între oameni
Drept în ficat, dar ea se agăţă cu dinţii de urechea lui trăim, nu? Se vinde ieftin de tot, o fabrică d-alea
stângă, asta era cu stânga, urechea! marili cu oameni cu tot, pe un singur dolar!
-! - Auzii şi eu de o fabrică la dolar, dar n-are
- Ehe, şi-atunci Ginel se mai răsuci o dată, o cum să fie chiar aşa…
luă pe nevastă-sa-n braţe ca p-un snop de coceni şi-o - Auzi, fa, un dolar, un singur dolar, o hârtie d-
săltă deasupra capului, ca atunci când arunci snopu’ aia de bani, una singură, pentru ditamai combinatul
sus în căruţă, da’ ăla se repezise deja să lovească cu chimic! Cum dracu’o fi fa dolarul ăla, de ajunge unul
parul… Parul se duse în mâna nenorocitei, i-o rupse singur pentr-un combinat aşa de mare! Da’ zic tot eu,
de-i atârna ca o fleandură, când o puse jos Ginel, între că dacă era doar un dolar, aş fi putut să-l cumpăr eu,
ei… dacă m-aş fi trezit la vreme, fir-ar el de combinat!...
- Păi cum făcu el atâta efort, cu diabetul lui, că - Să-l duci apoi acasă la tine!
şi la serviciu, nu făcea nimic, era paznic, îl pusese - Ar fi fost o idee!
directorul paznic, că fuseseră colegi de clasă cînd erau - Păi ce să faci tu, cu el fa? Că trebuie plătiţi
mici, şi prieteni… Prieteni fură, că Ginel, băiat bun… oamenii, care fac marfa, producţia adică, apoi trebuie
- Ce diabet, fa? De frica morţii, frica morţii îţi şi ea vândută. Tu l-ai fi dus la fiare vechi!
dă coraj! - Ha ha! Păi ăştia de puseră mâna pe el, ce
- Nemaipomenit! Dar…Aicea greşi el, deh om crezi că fac? Care oameni de plătit, care producţie,
cuminte, nepriceput la bătăi!... Când se aplecă s-o care vânzare? Eu de ce ieşii la pensie, nu, că ne dădea
pună pe curvă între ei – mai bine ar fi aruncat-o dracu’ afară pe capete, cu turma, ca pe vite? De bine de rău,
din braţe, da’ te pui cu criminalii?!… Ăla îi înfipse eu am un venit, mic da sigur. Mototolul ăsta de bărba-
cuţitu’ pe la spate… tu-meu e-n şomaj fără plată! Din ce-am fi trăit
- Da’ cum ajunse în spatele lui, dacă era amândoi?
cumnata?! - Deh, eu nu ştiu ce să mai zic…
- Mă laşi fă să termin?! - Ne-am angajat ca oamenii şi ne dă ăştia afară
-! acuma cu turma, ca pe vite! Ei, nu tot la fiare vechi
- Şi când începu el să se zbată, ea-l ţinu şi ăla duc toate maşinile d-acolo, fie bune, fie rele? La noi în
îi luă gâtu’, aşa ca la găină! Păi ce te pui cu de-alde secţie nici nu le despachetaseră de noi ce erau şi le-au
ăştia, care omoară din când în când câte-un om, chiar ăştia şi le-au dus direct la grămada de gunoaie, pentru
şi fără nici un motiv, numai aşa, ca să-şi facă mâna?! fiare vechi! Când au întrebat muncitorii, de ce, patro-
- Chiar aşa, mă Frosino?! nul le-a zis: “Comuniştilor, vreţi să continuaţi cu
- Ho, că nu se opriră acilea! Când îl văzură maşinili şi maşi… maşi… naţiili ceauşiste?!” Culmea,
mort de tot – şi fără lumânare, bietul de el! – îl că unul din patroni a fost secretar de partid pe combi-
tranşară iute ca pe viţel şi-l băgară-n maşină, să-l ducă, nat! Şi taie utilajili tot cu aparatele combinatului, ca
să scape de el… Zice lumea că curgea la sânge după pădurea tăiată tot cu topor care are coadă din lemnul
maşina criminalului!... Aşa îl prins poliţia, după dâra ei! Tot ca toporul cu pădurea sunt şi oamenii din com-
de sânge, şi-i duse la spital pe toţi! La spital încercară binat, măcelăresc maşinili de lucru şi-şi taie singuri
ei doctorii să-l mai repare pe Ginel, dar nu se mai putu craca de sub picioare!
deloc! Cum să-l mai învieze pe om din bucăţi? Aşa că - Hai că eşti deşteaptă, o ziseşi! Dar asta n-o
criminalul fu arestat pe loc, dar curvei îi dădu drumul puteai scoate din capul tău! De unde ai auzit-o?!
Poliţia, că-i puseseră doctorii mâna în gips!... Hî! - Păi, de la ăi de taie toate maşinili bune
Săracu’ Ginel, de ce moarte avu şi el parte! Of, of, of, pentru fier vechi! Înjură toţi şi zic cu năduf: “Când om
Blestem pe capul nostru, nu alta! termina de tăiat şi încărcat în maşini fiarili vechi, ne
* vine şi nouă rândul să fim încărcaţi pentru… descăr-
- Fă soru-meo, Ginel ca Ginel saracu’, avu care! Ha, nu se mai încarcă nimeni cu noi, nici pe
moarte năpraznică, da’ acuma se linişti. Mai rău, de hârtie! O să fim descărcaţi direct!
noi ăştialalţi, de rămaserăm în viaţă. Păcătoasă viaţă - !
veni peste noi! Stau tot în şomaj, cu salariul de bază,

109
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

- Şi iar îmi vine cu păreri de rău. De dispe- Cu speranța în suflet că va fi înțeles de fratele
rare chiar. Al dracu’ dolar, cum de n-am avut şi eu lui mai mic cu vreo șapte ani și că-i va da spre înfiere
unul, să fi luat eu mândreţea de combinat! Că mai rău pe Nuțu, băiatul mai mic, se prezentă într-o fugă
de atât, nu puteam să-i fac nici eu, cât zici tu că sunt acasă, ceru sfatul mamei Dumitra și-i propuse lui
doar… muncitoare fără carte! Hî, hî… Săracul! Marin scurt și fără ocolișuri să i-l dea pe Nuțu. Marin
- Ce faci fa, plângi după combinat, nu ziseşi clătină din cap în stânga și în dreapta, în semn de
că te-ai ales cu pensie; mică, mică, da-ţi vine acasă şi respingere a propunerii, – ceea ce la bulgari înseamnă
tu stai pe loc şi-o aştepţi?! acord total – îi spuse franc în față că ”și zece de aș
- Hî hî, săracu’ Ginel; după Ginel plâng, avea și unul chior sau șchiop, tot nu ți-aș da un copil
auzi să-l taie în bucăţi, ca pe combinatu-ăla de de-al meu; tu știi că tata a vrut să mă dea de suflet
fierătanii!... unchiului Peleacă și știi că am sta acolo o vară și o
toamnă. Ce nu știe nimeni este că îmi ședea în gât
Fragment din romanul Un thriller psihologic, orice dumicat când vedeam privirea la masă, nu
în curs de pregătire neapărat dușmănoasă, dar rece a mătușii Lina. Și de
Crăciun i-am spus tatei că să mă omoare și nu mai
merg acolo. Așa că…înțelege-mă, Costeo! Am eu
două principii peste care nu trec: ginere în casă și copil
de suflet nu dau!”
Costea privi dezamăgit, și la propunerea lui
Marin ”ia de la ea din Ardeal vreun nepot sau vreo
nepoată!” spuse sec ”nu!” și plecă fără să salute, glonț
la gară. În tren își reproșă că barem nu a spus tot ce
avea de gând să facă: să construiască, la banii lui, o
casă mare și frumoasă în București, să-l poarte prin
școli, de-l va duce capul, să-i facă și la țară o casă de
să se-nvârtă după soare, că nu va mai bea picătură de
Ion DRĂGHICI băutură, că…și tot el își zise că ”mai bine beau și-mi
petrec până la ultimul șfanț și uite-așa adio gânduri de
Cai verzi pe pereți pricopsire a urmașilor! În fond, își zise Costea, dacă n-
a fost să fie…să vedem cum o să iasă!” Nici nu știe
După război, Costea a trecut la meseria lui de cum a ajuns în București, cum s-a desprins din
ospătar la Capșa. Aici a început să vină lume selectă – sarabanda gândurilor și cum, parcă s-a trezit dintr-un
politicieni, artiști, ofițeri superiori, oameni care vis care, după el, putea să devină o realitate frumoasă.
prosperau din comerțul cu făină și slănină; ”vechii” Și Costea s-a ținut de cuvânt: a început, după
erau marginalizați, iar prin anii cincizeci a început ce termina lucrul la Capșa, niște beții cum rar s-au mai
teroarea; arestări în noapte, lagăre de muncă, închisori văzut. Din bacșișul ce-l primea - spunea că putea să
sinistre, canalul. Unii, chiar fără motiv, au fost săltați, cumpere o vacă bună – Costea tocmea două trăsuri și-
duși și duși au fost. O vorbă interpretată aiurea de un taraf de lăutari. În trăsura din față ședea el, în cea
vreun delator și la proces primeai sentința.- de-a doua taraful, care trebuia să-i cânte orice fără
”Confiscarea averii și închisoare pe viață”-. întrerupere și să-l plimbe din cârciumă în cârciumă
Costea îi servea pe toți cu zâmbetul veșnic pe până în zori, când plătea boierește lăutarii și vizitiii și
față, cu respect, cu vorbe bune și niciodată nu a refuzat se prezenta acasă în zori cântând cântece compuse de
vreun bacșiș indiferent de cine era lăsat. Chiar el despre viața lui, cum fusese, împletită cu scene ale
Gheorghiu-Dej, când servea cu câte cineva masa la altor vieți închipuite ca și cum le-ar fi trăit. Atunci,
Capșa - și se întâmpla adesea – Costea era solicitat să ultimii bănuți erau puși pe masă, cât pentru a asigura
servească, iar la sfârșit se achita nota și o sută de lei – coșul de a doua zi și, ca și cum s-ar preda, ridica
mare era suta pe atunci – de care Costea știa, era pusă mâinile sus în fața Suzanei, care nu se ridica din pat și-
special pentru el sub fața de masă. l privea ca pe un răufăcător, și-i spunea teatral: ”ia,
Banii se strângeau cu grămada la Costea, trimite în Ardeal, că…face Costea bani cum face găina
devenit șef de sală cu separeuri în restaurantul devenit ouă. A cam înțărcat bălaia, că de, e vremea să treacă și
acum al puterii populare. Și tot cu grămada plecau ei la păscut!”. Și bodogănind în dialoguri imaginare,
spre rudele Suzanei din Ardeal, care, pe când alții nu adormea repede cu sforăituri, uneori aproape îmbrăcat,
aveau ce pune pe masă, ele își ridicau case ca niște dar în mod regulat, în zorii zilei.
palate. Și Costea știa, și pentru că nu avea copii, privea Costea, însă, rămăsese în suflet cu un vis
cum banii lui se duc în buzunarele altora. Încerca spulberat și o dragoste parcă din ce în ce mai arzândă
adesea să se îmbete să uite de durerea de a nu avea pentru Nuțu, pe care ar fi vrut să-l știe copilul lui.
urmași. Semăna cu tatăl lui, cu Ion, bunicul lui Nuțu, care se

110
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

stinsese pe la șaptezeci de ani și fusese om hotărât, acolo?” Dar beat spune multe povești cu haiduci, cu
demn și de cuvânt. zmei, iar mie îmi place să-l ascult”.
Acum, când se îmbăta, îl apuca dorul de casă, În vremea asta, intră în clasă valvârtej mama
de Nuțu și spunea tuturor că chiar de n-a avut copii, lui Nuțu, coana Ana croitoreasa, nedumerită de o așa
are un nepot cu care n-o să piardă nicio luptă. Ce fel invitație. Venise în capotul de casă și în papuci cum
de luptă?! El știa! Și pentru că după război rămăsese apucase, iar cei o sută de metri până la școală îi făcuse
cu patima băuturii și traumatizat de câte văzuse și în pas grăbit. După ”bună ziua, doamnă, ce s-a întâm-
îndurase, când era beat transforma fantezia în realitate plat?”, clasa s-a ridicat în picioare în semn de respect,
și povestea câte ceva amestecând visul cu aievea și a urmat repovestirea scenei de către doamna
ieșea un ghiveci de povestire de credeai că ai de-a face învățătoare cu accentul pus pe prezența lui Costea pe
cu un nebun de legat. Așa l-au găsit polițiștii prin câmpul de luptă. Coana Ana înțelese repede despre ce
București odată, beat cui. L-au întrebat cum îl cheamă este vorba și în câteva cuvinte lămuri situația. ”Cai
și de unde este, iar el le-a spus că se numește Radu de verzi pe pereți, doamnă!. A plecat om zdravăn la cap
la Afumați și că, evident, locuiește la Afumați. și s-a întors țăcănit și cu patima beției. Când bea, îți
Polițiștii l-au dus la numărul 9 și când Costea s-a trezit povestește vrute și nevrute cu toată seriozitatea că,
între nebuni, a început să întrebe cum a ajuns acolo. dacă nu l-ai cunoaște, ai zice că așa e. Păi, luna trecută
”Radule, stai, nu mai bea, uite potera colea” i-a i-au căutat milițienii și-n sobă, că a spus la unii că are
răspuns un asistent solid. Ne-ai spus că te cheamă niște pistoale în cuptor. Copilul n-are, doamnă, nicio
Radu și că ești haiduc. Lui Costea, care nu-și aducea vină. Om bun de altfel Costea; respectuos, gospodar,
aminte de nimic, nu-i venea să creadă unde a ajuns și îți sare în ajutor cu orice; asta când nu bea. Când bea,
de ce; cu greu lega ceva din ziua de ieri. Nu era prima și stă uneori și cu săptămânile beat, parcă îl poartă
oară când pierdea actele și rămânea lefter. Doctorii s- necuratul. Zi și noapte umblă prin sat cu vadra cu vin
au convins că are o formă de delirium tremens latent și cu câinele după el. Și cântă tot felul de balade, că
pe care alcoolul peste limită îl excită și-l face să se are glas și știe să cânte, cânta-i-ar popa, că n-are și el
manifeste. un copil și de-aia suferă și e nebun. Bani are, că-i face
Stând în preajma lui Costea când era beat și repede, dar cum îi face, așa-i cheltuie, că…” și
ascultându-i balivernele, Nuțu , care credea, copil discuția deveni între doamna și coana Ana mai tainică
fiind, cu sfințenie ce spunea unchiul, a avut surpriza să din care se auzea doar ”Suzana unguroaica…nu…la
fie luat drept copil cu probleme. frații ei”. Clasa începu zumzetul de copii lăsați liberi,
Când doamna învățătoare preda o scenă din Nuțu luă loc în bancă, iar femeile continuară cu fața
lupta de la Călugăreni, în timp ce povestea, Nuțu a numai zâmbet să povestească între ele ceva când vesel,
sărit ca ars și a spus că el știe cum a fost acolo. Doam- când misterios, în șoaptă cu ”al meu…nu ședeam un
na l-a lăsat pe el să povestească și Nuțu a început să ceas”, dar fără talentul teatral al lui Costea și fără
spună cum oștile conduse de Mihai Viteazul au întâm- balade despre haiduci.
pinat semețe armata turcilor condusă de Pașa Hasan, Se despărțiră cu prietenie doamnele și coana
cum frații Buzești, căpitani de nădejde ai lui Mihai, Ana nu uită să-i amintească lui Nuțu: ”vii tu acasă,
luptau alături de unchiul Costea și cum…aici pușlama, că ți-am spus să nu te mai văd pe la Costea
învățătoarea l-a întrerupt cu un ”stai puțin, cine era când e beat”.
unchiul Costea”, iar Nuțu flămând să-și spună mai
departe povestea a răspuns fără ezitare:”fratele tatălui Costea Viteazul
meu”. ”Stai, stai puțin!”, a încercat doamna să-l
oprească iar…”măi băiatule, bănuiesc că unchiul Ei, cine e Costea?! Ei, bine!... A fost mai bine
Costea trăiește”…”trăiește tovarășa. E la București, zis; era o minunăție de om, bine legat, cu mers drept și
vine mereu acasă, el mi-a povestit despre asta. Avea și cu umărul stâng puțin înainte, cu privire blândă sau
un lănțișor de argint în mână cu bobițe roșii și spunea severă, în funcție de împrejurări, dar întotdeauna parcă
că după ce i-a dat lui Pașa Hasan un pumn zdravăn, l-a privea ochi prin ochi fixând cu cel stâng imaginea spre
aruncat de pe pod cu cal cu tot în apă…”, ”Hm…” și a o analiza cu temeinicie. Un bun cunoscător ar fi
doamna își făcu semnul crucii și-l însoți cu zâmbetul dedus că e stângaci; și stângaci era. Însă de o dexteri-
pe buze cu un ”Doamne-ferește!”....”Măi băiatule, ți-e tate rar întâlnită în tot ce făcea. Încă din preadoles-
rău, ai halucinații, ce spui tu acolo?!” Clasa râdea. cență cunoscuse lumea restaurantelor bune din
Nuțu rămase uimit și doamna se adresă lui George: București. La nici paisprezece ani l-a adus trenul din
”Ia, mergi și cheamă pe coana Ana aici să-și vadă Roșiorii de Vede în gara de Nord., a ochit restaurantul
odorul vorbind în dodii, că anul trecut la serbare s-a ”La bulgaru”, a cerut de muncă; ”orice fac” – a zis el
supărat foc că nu a luat premiul întâi”. George o tuli și i s-a dat. Întâi să măture și să spele cu grijă pe jos să
pe ușă, iar Nuțu se dezvinovăți și spuse că mai bine îl nu deranjeze clienții, pentru că nu se închidea nicio-
aduce la școală pe unchiul Costea când vine, să poves- dată, în afara sfintei sărbători a Crăciunului când se
tească el, dar că ”trebuie să așteptăm să se îmbete că puneau în ușă patru scaune – semn că nu se poate intra
treaz spune că ”de unde să știu eu?! Ce, eu am fost

111
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

- și atunci tot personalul ședea la masă și patroana în răsturnată, cu pământul parcă mai dușmănos rupt în
persoană îi servea cu toate bunătățile ca pe oaspeți de jurul lui. Ochii aceia implorând parcă un zeu absent,
seamă. de negăsit, i-au rămas lui Costea în memoria care nu l-
Apoi, Costea a trecut la bucătărie la curățat a trădat până la moarte.
ceapă, morcovi, cartofi și să arunce un ochi și el la S-a uitat în jur cu privire de fiară
cratițe și oale să nu se ardă sau să dea în foc. Peste nici neputincioasă și resemnată când își vede puii uciși
doi ani era un iscusit bucătar stăpân pe meserie și pe mișelește în absența ei. A văzut prin ușa strâmbă a
toate ”rețetele casei”. Chipeș, politicos, mergea în mașinii răsturnate lădița cu documente și
timpul liber la teatru și la film, citea orice îi pica în corespondență unde era depus și steagul regimentului
mână, de la ziarele ministrului Dincev, care era cu fireturi de aur. Colonelul îi spusese lui Costea de
patronul restaurantului și îl iubea ca pe propriul copil multe ori că ”dacă pierdem steagul suntem morți”. Și
pentru că nu avea decât o nepoată care făcea studii așa era: unitatea se desființa; era o pierdere
juridice la Paris de câțiva ani și nu le mai termina…… costisitoare pe plan moral și o rușine pentru militari.
Costea a intrat în sală ca ospătar și parcă Costea a deschis forțat capacul lădiței, a luat steagul și
sporeau clienții în sectorul unde servea el, lucru ce a l-a înfășurat pe trup pe sub tunică, după care a strâns
fost observat de patroană, care veghea totul. Era o lege centura cu tot ce avea înșirat pe ea: încărcătoare,
internă: banii – la casierul central de unde îi ridica lopata de front, bidonul cu apă, baioneta și un săculeț
doamna de două ori pe zi, bob numărat cu note de cu merinde și lucruri personale. A pus damigeana la
plată și confirmate de bucătarul șef, iar bacșișul era al gură și a băut fără să răsufle cât a putut; a băut ca un
ospătarilor, cinci la număr dintre care unul era șef de bivol însetat când trage căruța în baltă, a răsuflat și în
sală și primea douăzeci la sută de la fiecare ospătar. câteva momente oboseala, spaima, ochii colonelului
Nu se păcăleau. Crescuseră împreună și parcă erau căutând o salvare în ceruri l-au amețit și au făcut
rude apropiate. Și banii se strângeau parcă mai cu spor pământul să se învârtă cu el într-un vârtej nebun. A
când era înțelegere și cuvânt. căzut în genunchi și un icnet parcă l-a împăcat cu un
A venit după alți câțiva ani al doilea război și somn de piatră în care trecutul și prezentul se
Costea a fost nevoit să plece la oaste. Lăsa acasă la confundau. Imagini nevinovate, rupte parcă dintr-un
mama lui în Teleorman, la Papa, o frumoasă album al altuia se împleteau cu scene din copilărie, din
unguroaică de pe lângă Cluj, din Țaga, cu care se adolescență. O vedea pe mama Dumitra plutind, pe
căsătorise în urmă cu un an. Nu aveau copii, însă atât Suzana zâmbind nimănui, parcă fără motiv, ca o
de mult se iubeau încât plecarea lui a fost ca o trage- zăludă; vedea figuri necunoscute, trecătoare și fără
die. S-a plâns și s-a jelit ca la înmormântare. Mama semnificație pentru el, pe care le zărise în viața lui la
Dumitra, care văzuse multe în viață și trecuse peste restaurant, pe icoane, în imaginația lui din lecturi.
multe necazuri grele, i-a zis lui Costea:”Mergi sănătos, Vedea eroi de legendă; s-a văzut cu Tudor Șoimaru'
mamă; Dumnezeu să te aibă în pază și să te întorci cu când a pus leșul boierului ucis pe mormântul părintelui
bine. Iar Suzana, dacă te iubește, te așteaptă cuminte său. Toate i se păreau aievea și un nod în gât îl chinuia
lângă noi”. Și așa a fost. Costea s-a întors cu bine și îndemnându-l spre un plâns de copil. S-a văzut martor
după război, în anii tulburi până s-au instalat bine la o nuntă de bărbați care se jeleau parcă în loc să fie
”patimile roșii”, a fost primit la ”Capșa” în centrul fericiți și să chiuie. Simțea cum soarele îi arde fața și o
Bucureștiului unde câțiva îl cunoșteau iar decorațiile lumină de foc îi chinuia privirea. Când a deschis ochii,
primite pe front îl recomandau și-i dădeau drepturi întâi o ceață albastră i-a inundat vederea, apoi a auzit
mari de care Costea nici nu a vrut să audă. ”Hm, eu voci și a deslușit clar lângă el:
ofițer! Se duce armata de râpă; fac din ea cârciumă să - Bă, ăsta s-a trezit. Uite, e viu și n-are nicio
bea toți de la soldat la colonel” își zicea Costea când rană.
era rugat să rămână sub arme. El fusese ordonanță la - Lăsați-l să-și revină – a adăugat cineva pe un
un colonel care a avut un sfârșit tragic împreună cu tot ton gutural – E zăpăcit săracu'!
corpul de oaste. Pe Costea l-a salvat o damigeană de Și și-a revenit…Când a văzut iar prăpădul, a
vin cu care venea de acasă și pentru că a încercat sa se izbucnit într-un plâns fără voce, cu respirația tăiată și
odihnească o noapte, răpus de oboseală când era foarte brusc lăsată în voie să soarbă aer, cu fața roșie de
aproape, a aflat că ai lui fuseseră tocați de nemți în soare și plâns, un plâns cum nu mai plânsese niciodată.
urmă cu câteva ore până la ultimul, după ce au intrat Plângea toți morții din jur, pe care acum soldații îi
într-un defileu. El s-a încăpățânat, a spus că trebuie să cărau și-i înmormântau la poalele dealului după ce îi
ajungă la colonel, că și așa cu două zile de întârziere l- identificau și le preluau corespondența și lucrurile de
or fi declarat dezertor. Și când soarele începea să se preț cu săculețele individuale și le dădeau nume și
ridice bine pe cer, în zi de sfârșit de august, a găsit numere spre a fi înmânate familiilor mai apoi.
dezastrul de neimaginat, în care ici-acolo doar niște Costea îl plângea pe colonelul blând și bun ca
văitături stinse ale unor muribunzi în agonie îi țineau un părinte, pe care-l slujise cu credință și care acum
atenția trează și nu-l lăsau să creadă că e vis sau plecase singur în lumea celor drepți fără un muc de
delirează. Și l-a găsit și pe colonel; prins sub mașina sa lumânare la cap. Dar avusese lumină satanică de

112
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

trasoare și rachete, de șrapnele cu țipete și explozii şi el cum poate – adicătelea cade un pic în romantism
apocaliptice. şi siropel... Nu vreau, Ada, mă jur! Nu fac pe
A fost interogat și a compus un fel de decla- mironosiţa tandră, dedată la drame telenovelistice şi
rație verbală, notată de un sublocotetent, care descria suspine de amor... ! Uite cum decurge procesul
un atac prin surprindere în defileu. Trunchiat, cu ne- tehnologic: iau pixul în mînă, îl rog, uneori chiar îl
concordanțe uneori, oricine poate să-și imagineze cum ameninţ să fie haios, că de nu, schimb macazul spre
a fost, iar Costea fără prea multe alte întrebări a fost versuri, el zice da, da – şi-n timp ce eu cad în transa
lăsat în pace după ce le-a înmânat steagul de sub tu- scrisului, el îşi face de cap şi se întoarce în adolescenţa
nică, pentru care maiorul a cerut să fie trecut în raport duioasă şi lacrimogenă, cu floricele pe cîmpii şi
acest lucru. Veneau din urmă alte regimente rusești, fluturaşi în stomac... nostalgia, ce vrei! Sau poate mîna
însă în față mergeau românii – ”carne de tun” – cum este de vină, că o avea intelighenţia ei proprie, aşa, ca-
își ziceau și li se zicea. De acest eveniment au aflat la n filmul Familia Adams sau alte filme horror cu mîini
raport și frații sovietici și cum aveau nevoie și de pro- independente, că parcă mai sunt... ! Nu ziceam chiar
pagandă - de multă propagandă – s-a hotărât să-i fie eu: axa creier-inimă-mînă se inversează uneori?! Sau
înmânate lui Costea ”Ordinul Mihai Viteazul cu îşi schimbă proporţiile, după caz. N-ar fi rău să încerc
spade” din argint din partea Armatei Române și ”Or- aşa: o poveste scrisă numai cu creierul, alta cu inima,
dinul Victoriei” din metal aurit din partea Armatei alta cu mîna!... Dar niciodată intenţia şi rezultatul nu
Sovietice. Costea le-a primit în cadru festiv, le-a sunt egale... Decît să caut vinovaţi, mai bine mă pun
mulțumit tuturor printr-un ”Servesc patria!” și le-a pus pe treabă şi ce o ieşi, o ieşi!
în săculețul lui cu care a trecut peste Tatra până la Aşadar:
Berlin, unde triumfătoare intra acum Armata Roșie. Nu ştiu alţii cum fac, dar Mişu deţine fără doar şi
Costea s-a întors pe jos din Germania, fără poate reţeta succesului. Eu nu am aflat-o niciodată, şi e
tălpi la bocanci, cu ținuta ferfeniță, până în satul lui la dovedit că nu merge s-o adopţi pe a altora. Asta ar mai
mama Dumitra și la Suzana. Pe sub Arcul de Triumf lipsi! După ce l-am luat în custodie pe perioadă
,ca învingători, au defilat alții, care, poate, unii dintre nelimitată, să-i mai fur şi reţeta! E tentant, nu zic nu,
ei, atunci îmbrăcau haine militare. dar clar aş claca – ba aş greşi dozajul ingredientelor,
Decorațiile sunt purtate cu mândrie de Costea ba nu i-aş înţelege pe alocuri scrisul (n-aţi văzut cum
când se îmbată și spune tot felul de povești în legătură alungeşte literele mai grăsane, deh, e un estet!, cum
cu ele, unele de domeniul fantasticului. Atunci Costea scrisul lui e cînd peltic, cînd şîşîit, cum aruncă
spune că e haiduc și câte și mai câte alte năstrușnicii. rotocoale de fum îmbătător pe unde te aştepţi mai
puţin, cum virgulele lui devin jumătăţi de lacrimi şi
Din volumul în pregătire „Ultima vânătoare” aşa mai departe?)... Asta îmi aminteşte de o întîmplare
nostimă din copilărie. O vecină îi cere mamei reţeta de
zacuscă. Mama i-o scrie pe o foaie de caiet dictando:
1 kg ardei
2 kg roşii
– “ – vinete etc.
Vecina o studiază atent... ”Ce sunt semnele
astea?” „Ghilimele... ” „Şi cîte kilograme de ghilimele
să pun?” ∞≠¥≤#¤%/?*/#¤!... Q.E.D.! Asta e cu
interpretarea reţetelor, de orice natură ar fi ele!
Întrebare: Mişu a avut un profesor de... succes sau e
autodidact? La agerimea lui şi la experienţa de viaţă,
nu m-ar mira... Uneori chiar îmi vine să-l iert pentru
Luminița ZAHARIA diluare şi haşurare: cum să rămîi fix, de sine-stătător şi
cu contrastul dat la maxim, cînd ai trecut prin atîtea?!
Aproape că înţeleg acum de ce e aşa înnebunit după
Reţeta succesului contur – darul suprem, spune el, pe care l-ar aştepta de
la o femeie... Fiindcă e tocmai ce-i lipseşte lui, v-aţi
Ada, şefa mea de cenaclu, afirmă că aş avea prins! Cum să scrii aşa genial doar din imaginaţie,
aplomb în proză. Judecîndu-mă după poezie, desigur, cînd n-ai experimentat mai nimic în viaţa asta?!... Păi
unde excelez (spune tot ea!) printr-un umor teribil, dă-o-ncolo de treabă! Undeva trebuie să te sacrifici. Şi
ironie dusă uneori pînă la sarcasm şi idei bisericile s-au clădit cu sacrificii umane! Depinde pînă
fantasmagorice să te tăvăleşti de rîs, nu alta... unde eşti dispus să rupi din tine pe altarul artei. Şi
Raţionamentul ei n-ar fi tocmai rău, dar uite că Hitler a fost artist, la urma urmei! Ei, ce comparaţie
sufleţelul meu poeticos nu are atîta suflu, atîta idioată! Mişu a pierdut doar puţin din omenesc (era să
determinare să ducă proza pe culmile satirei adevărate zic din omenie, dar aş fi fost prea dură, zău!), arta lui a
şi, cum totul în natură tinde spre echilibru, se răzbună cerut mai puţine sacrificii pentru că avea de unde, bă

113
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

(vorba cîntecului), avea de unde! Materia primă exista. – Nu există o reţetă a succesului, trebuie doar să
Născut din părinţi nu tocmai tineri, deci material scrii din suflet şi să te adresezi cititorului cu sinceritate
genetic de calitate! Aşa se spune. Într-un oraş şi onestitate!
supeeeerb! Cu energii astrale în împrejurimi, la Sora mea Lisette a înregistrat interviul cu
momentul sortit. Într-o zodie alunecoasă, visătoare, reportofonul cumpărat special în acest scop. Mama,
senzitivă, cu înclinaţie spre plăceri, orgoliu dar şi mai nepricepută în ale tehnicii moderne, a fotografiat
compasiune. Uite cum înţelege, în operele lui, fiinţa televizorul. Mămăiţa Aglae m-a tras întruna de
umană, cum o vede, pînă-n străfunduri, cum o disecă mînecă:
el aşa, meticulos, ca un veritabil dr. Freud! E – Ce zice, maică, ce zice?! Parcă ar fi băiatul ăla
inegalabil, jur pe roşu! Vede oamenii cu ochi de genial de-l dă la toate toc şourile... El să fie?
vultur, de pisică, de goriloi, de căţeluş, de elefant, de Eu am luat carneţelul de torturi uitat într-un sertar, să
felină sălbatică, de răţuşcă ş.a.m.d... Are şi vedere în mai studiez nişte reţete sau mai degrabă să le updatez
infraroşu, cred! E domnul Ştie Tot şi Poate Tot, o pe cele vechi, că nimic nou sub soare pînă la urmă,
combinaţie uluitoare de introvertire şi extrovertire, o m-am tuns la zero să absorb mai bine energia solară şi
enigmă a naturii, ce mai! mi-am ascuţit creioanele, cuţitele şi simţurile, aleator.
Se pare că reţeta succesului lui Mişu stă în Nu se ştie niciodată, tehnica asta evoluează atît de
autoficţiune – un gen literar deloc nou, dar cu haină rapid că te poţi trezi mîine poimîine cu personajele din
nouă, aşa cum selfie a devenit un trend doar de cînd i televizor direct în casă. Trebuie, aşadar, să fii pregătit.
s-a dat acest nume, şi a luat amploare din spirit de
turmă. Nimic mai la îndemînă decît autoficţiunea,
cititorul e băgat în ceaţă, despre Mişu s-o vorbi în
propoziţie au ba, nimeni nu poate preciza cu
certitudine! Şi lui Mişu asta îi vine ca o mănuşă.
... Sau autopromovarea, cu o falsă modestie bine
condusă prin hăţişurile lumii virtuale, unde oamenii
ies în faţă fără pic de stil! Un fel de talentatul domn
Ripley, dacă doriţi. Tăiaţi-l pe Mişu la deget: nu va
curge sînge, ci laudă de sine la greu! Iar hemoragia
nici măcar nu-l va ucide, ba dimpotrivă, îl va face mai
puternic, ha ha.
... Sau pusul bine cu cine trebuie: critici influenţi,
doamne sensibile la înclinări, scoateri de pălării sau la Ion DINCĂ
emoticonul înger îngeraşul meu!
Reţeta succesului lui Mişu are ca piatră de
rezistenţă însăşi rostirea cuvîntului succes. Genial de Moartea „clenică”
simplu, nu?! De cînd sunt un scriitor de succes... ,
începe Mişu, şi nu mai contează absolut deloc cum se
În zori, Oneacă ieşi pe prispa casei s-aprindă o
continuă fraza, publicul e deja în delir.
ţigară. Din odăiţa ei, – şi mama lui - , plângând într-un
Azi am avut o revelaţie: cheia succesului lui Mişu
prosop. Oneacă o privi mirat.
sunt chiar eu! Numele lui apare în aceste povestiri de
– Mamă, s-a întâmplat ceva? Ce ai, bre, eşti
197 de ori, Mişu e adorat, venerat, îmbrăţişat pînă la
bolnavă? Zi, spune, ce te doare?
leşin, aşadar cum să nu atragă invidii, gelozii,
– Sufletul, mamă; inima! Mi-e dor de fetele-
îndrăgosteli subite, atracţii sălbatice sau măcar
alea: de Ana, de Lenuţa…! Am 7O de ani şi mă tem
curiozitate?! În acelaşi timp, Mişu e desfiinţat,
c-am să mor şi nu-mi văd fetele! Doi ani, şi nici un
mototolit, acuzat, tocat la greu – iarăşi, va stîrni
semn de viaţă de la ele! Şi cât m-am zbătut, mamă,
simpatii, înduioşare, simţul matern al sexului opus se
pentru ele!... Văduvă de când aveai tu 8 ani, - ele abia
va trezi brusc, va fi înconjurat de întreaga tagmă
plecaseră pe 6 - , v-am crescut pe toţi trei. Tu ţi-ai ales
feminină, sub pretextul ce se dă aici?!, de la puştoaice
tractorul; frumoasă meserie, n-am ce zice. Pe ele le-
înamorate de cuvîntul scriitor şi pînă la femei mature,
am dat la şcoala de meserii, mamă; croitorese de lux!
care ştiu ce vor, sau femei trecute bine, înnebunite de
Şi le-am făcut şi zestre!
atenţia un tînăr-brav-autor... Oricum am da-o, Mişu va
– La zestre, te-am ajutat şi eu.
cădea tot în picioare, reflectoarele îl vor iubi,
– Păi trebuia, măi mamă, trebuia! Cine ţi le lua
aplauzele la scenă deschisă nu vor înceta neam!...
în fundul gol? Ai muncit şi tu, nu zic nu. D-aia, de
Azi a fost invitat la o televiziune privată, pentru un
multe ori, şi pentru tine plâng; n-ai prea avut noroc;
interviu îndelung mediatizat.
sau ţi-ai făcut-o tu cu mâna ta. Ai 4O de ani şi, uite,
– Care este reţeta succesului dumneavoastră,
tot singur eşti prin curte. Binefăcut eşti; de deştept, nu
domnule scriitor?
mă plâng; să se fi lipit şi de tine vr-una, să fi avut şi tu

114
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

un rost; să nu mai to-ot bănănăi prin curte, zi şi Anei, tâmplarul, o să-ţi aducă şi un cadou. La fel şi al
noapte, singur! Lenuţii; şi el o să-ţi aducă un cadou.
– N-am avut, mamă, cinci? Dar nu vezi? Le – Mă maică, nu poţi să le aduci! Ştiu că ce au avut de
prieşte la vreuna locul? Stau şi mă socotesc şi nu luat, le-am dat; restul – după ce mor; d-aia nu vin
găsesc răspuns: “Ce au de fug de mine, ca iaca cine de acum!
tămâie?!” De multe ori, de foc, de jale, chiar şi plâng. – Tocmai aici e şpirul, mamă! Asta este chichiţa: le
– Şi-atunci apuci sticluţa, Onişor, şi nu-i dai scriem că ai murit!
drumul, mamă, pâna când nu vezi dublu; până când nu Batrana, din înlăcrimată, izbucni-n hohote de râs.
mai poţi să mergi drept şi-ncepi să faci instrucţie cu – Şi cum le faci, măi mamă, să te creadă? – se
câinele.; faci pe dresorul. Ai uitat câd ţ-a rupt pantalo- domoli puţin din râs bătrâna. Nu ştii că nici când le-ai
nii? De ce crezi că-ţizic toţi “Oneacă drojdierul”? Că dat telegramă că sunt bolnavă grav, n-au dat pe brânci
bei aghiazmă? Mi se pare că nu!… Te-a aflat lumea, să vină?
maică! Eşti debitor; ai cont deschis la cârciumă. De – Le trimit document, mamă; poze cu tine
câte ori nu a plătit mama în urma ta!... Ai uitat? Dintr- moartă, sus pe masă, între flori! Facem fotografii! Le
o amarată de pensie!... Dacă aş fi aruncat şi eu ca tine scriu, le trimit câte-o poza-n plic; în plus, tâmplarului,
banii…! D-aia, Onişor, mamă, n-are curaj niciuna să îi trimit şi dimensiuni de sicriu. Poate, mai ştii…! Că
se-ncârduiască cu tine. Păi, s-o pui la instructţe ? Ai au bani, mamă!
uitat cât s-a chinuit ultima, că după ce ai golit toata – Onişor, mama, - deveni grav întunecată la
sticla, ai obligat-o să se suie în dud şi să chip bătrâna -, tu te-ai uitat atent la ce fel de medica-
cotcodăcească? Să-i arăţi, chipurile, că tu eşti cocoşul; mente ţi-au băgat ăia pe gât la dezalcolizare? Ţi-o fi
tu trebuie să cânţi în casă. A cotcodăcit ea, - plangea vârât careva altfel de pastile în tratament! Ai rămas cu
săraca şi cotcodăcea - , dar când a coborat, după ce ceva de la dezalcolizarea aia! Cum o să ceri aşa ceva?
adormisei tu, şi-a luat, amărâta, tot, - că mare lucru nu – Da, mamă; iar Lenuţa cu bărbatu-său să vină cu ceva
avea - , şi duăa a fost! îmbrăcăminte pentru “înmormântare”, că sunt
– Am fost la dezalcolizare, mamă; să nici nu amândoi croitori. Şi Ana, la fel, poate să aducă şi ea
mai aud de băutură! M-am făcut om de treabă. ceva de îmbrăcat, dacă vrea să te considere de mamă.
- Aşa, dar stai să se convingă lumea, fetele. Ce- Ce, îţi strică două rânduri de îmbrăcăminte, mamă?
au trecut, două luni? Acum de-abia se-ntreabă dacă n- Că, ă-hă, cine ştie când le mai prinzi pe-aici!... Mergi
oi fi bolnav, de nu mai dai prin carciumă. Unii mai şi tu mai gătită la biserică. Uite, chiar azi le scriu
ştiu că ai făcut tratament, dar ceilalţi toţi te urmăresc scrisorile; şi facem şi fotografiile. Peste doua zile,
cănd mergi pe drum, să vadă, chiar mergi drept? trimitem plicurile; recomandate; cu raspuns. Le scriu
Maicăă, dacă ai intrat în gura lumii, cu greu îi schimbi s-aducă şi ceva d-ale gurii, “ să putem încropi şi noi,
părerea! acolo…, o pomană, că ne aflam la blană cu
– Nu mai beau, mamă; de asta să fii sigură; proviziile”.
una e rezolvată; urmează o a doua – însurătoarea. Dar – Şi cum o să faci pozele, mă zăpăcitule?
uită-te la mine: şi p-asta, cât de curând o pun la punct. Onică, eşti nebun! Sunt vie, maică, nu sunt moartă!
Promit. Şi-apoi vine a treia; dar nu, asta o s-o rezolv a Nu crezi că se cunoaşte?
doua; e mai urgentă. Numai să ai încredere în mine, – Dar poţi să faci pe moarta; şi la fix! Chiar şi
mamă. pe tine însuţi te poţi convinge că ai murit, când te-i
- N-am avut mereu, Onişor? Tu ai fost cel mai vedea-tre flori, pe masă; o candelă aprinsă şi câteva
scump al mamei; chipul tatălui tău. În tine am avut lumânări firave aruncând peste chipul tău o lumină
mereu încredere, dar câte-o data, ai mai nimerit şi cu palidă. Dar stai, vorbim prea mult şi timpul este scurt.
oiştea-n gard; a ieşit pe dos faţa de ce ai fi vrut tu. Mergi în grădină şi vino cu un braţ de flori. Şi până
– Mamă, atunci poate eram cu cu capul plin; vii, eu scot din ladă cămaşa aia albă, lungă, înflorată,
acum e pe trezie; totul gândit şi bine studiat. O sa stea de-am primit-o la nuntă ca dar în hora mare. Când vii,
mâţa-n coadă, când o să-ţi povestesc. Păi, mamă, în te-mbraci cu ea; cu capul gol, desculţă, o pătură pe
capul ăsta, eu n-am numai tărâţe, bre…prostie; este şi- masă, tu – sus pe masă, între flori, cu ochii-închişi şi
un pic de fantezie! Şi cu asta, eu, în cinci zile, ţi-aduc candela palpâind în perete, la cap. Să vezi ce poze
acasă fetele; cu gineri, cu maşini, cu tot! Că ăsta este înduioşătoare o să iasă! Să vezi ce bine îţi stă moartă!
focul tău; ştiu eu!... Nici n-o să-ţi mai vină să te scoli!
– Mor, mamă, şi n-o să-mi mai văd fetele! – Doamne, apără-mă şi fereşte! Şi de ce cu camaşa ta?
- …Că sunt departe, zici? D-aia nu crezi că pot Şi-apoi, de ce desculţă?
să le aduc? Păi bre…, ce sunt 8O de Km? Au maşini, – Ca să priceapă, mamă, că nu ai de nici unele:
mamă! Ai încredere în mine şi, chiar de azi, punem în nici de-mbrăcat, nici de-ncălţat.
aplicare planul. Amândouă sunt în Balaci, amândouă – Ptiu! Ştii că-ţi merge mintea? Şi…până când
au maşini mici, se scaldă-n bani, pe amândouă ţi le sosesc ei aici, eu tot aşa culcată stau, cu mâinile pe
aduc. Ţi-am spus: şi cu bărbaţi şi cu maşini. Bărbatul piept?

115
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

– Nu, mamă…! Doar acum la pozat şi atunci cu ele-n deal, la poştă. Recomandate. Clipe de
când vin ei. aşteptare.
– Şi de unde ştim noi cănd vin?
– Păi mie unde îmi sunt ochii? *
Exact a cincea zi, pe seară, în trâmbe fumurii
* de praf, se apropie două Dacii; opresc în faţa porţii,
Face Oneacă pozele, şi-apoi scrie o epistolă. O virează gata de intre-n curte. Prima avea deasupra un
transcribe, ca s-o aibă în dublu exemplar. sicriu! Până să deschidă Onişor porţile, vecinii s-au şi
Draga mea surioară și scumpul meu cumnăţel, strâns, buluc, miraţi, nedumeriţi – sicriul le inspira
abia pot să scriu de lacrimi, ceea ce vă doresc şi oroare, fiorii reci ai morţii. Din maşini, coborâră
vouă… Nu aşteptam, şi nici voi, cred, ca mama să se cernite, în hohote de plâns, Ana şi Lenuţa – fetele. Cu
ducă. Cât a plâns, cât s-a văitat, săraca, văzând că i se coroane şi flori, intrară pe poarta mică. Coroanele le
apropie moartea, că îi bate în geam Doasmna cu lasară pe o masă şi, ambele, disperate, îşi înabuşe pe
coasa!... umerii lui Onişor hohotele de plâns.
– Nu, mooooarteee! Nuuuu! Fie-ţi milă! - zi- Deschizându-se şi porţile mari, Daciile intră una
cea. Nuuuu pe mine! N-ai tu destule, altele mai tinere după alta, lăsând în drum, pe lângă garduri, lumea cu
şi frumoase? Ce faci tu cu o hoaşcă bătrână? Tocmai ochii holbaţi, nedumerită de moartea grabnică a
la mine te oprişi? La una amărâtă, părăsită de fete şi Anghelinei.
de gineri şi uitată în lume?! La una zbârcită, ofilită… – Când muri, fraţilor? Întreabă, iritată, Ţoapa lui
Cu mine mergi tu sus, în cer, iscusita mamei? Te văd Calonfir, o bondoacă trecută de 80 de ani, cu ochii
isteață, pentru mine bătuşi tu atâta drum?... bulbucaţi, căprui, nas coroiat, buze parcă mereu
Cât v-a strigat, pe nume!... Cum mai întindea mirate, aproape fără gât, cu ploştile pieptului
mâinile după ajutor!... atingându-i cingătoarea. Azi-săptămână am vorbit cu
– Ano! Lenuţa mea! striga. ea la gard!
Apoi, mă apuca de mâini pe mine: – Duminică, măi oameni buni, azi-cinci zile,
– Adu-le, Onişor! Mă duc şi nu le am la se-nchina la biserică! le vorbi Gică, epitropul; un
căpătăiul meu! Nu-mi mai văd niciodată ginerii! bătrân cam slăbuţ, înalt, dar destul de vioi.
Ofta într-una. – Ce bătaie de joc şi viaţa asta!... Când nu te-
Apoi, o dojenea pe moarte, o înfrunta, îi re- aştepţi, te lasă! filosofă Chireaţa, o femeie trecută de-a
proşa: „Ce repede venişi, fă uscătură neagră! Ne-ai doua tinereţe, care, cât îi ţinuse frâiele, mulţi bărbaţi
prins complet nepregatiţi! Cum se descurcă amărâtu- obosise. Cum muri, bre, maica Anghelina, aşa repede?
ăsta de băiat, acum? Nu, de îmbrăcat; nu, de mâncat – – Şi mie să nu-mi spuie nimeni!... Ptiu! – se
sărăcie lucie! Cu ce-mi face pomană? Cu ce mă făcu foc Bolboaca, bătrâna care tămâie şi trage la
scoate, fă, din curte? Nici de sicriu nu are bani! ” morţi clopotele, rămânând dârză-n poarta mica. Și
Sunt cuvintele ei, cumnăţele şi surioară! Şi-i porni să se jeluiască, mai mult admonestând
curgeau lacrimile…ca boabele de strugure! Şi se înţepătoare: Trebuiasă mă anunțe ca toata ziua să fi
ducea aşa în tacere, se întrista… se întrista… Îi citeam tras clopotili! Biata Anghelina! D-o seamă amăndouă,
pe chip frica, disperarea! şi să moară înaintea mea!... Ce milă mi-e dă ea! Ea –
Dar chipul i s-a înseninat când i-am amintit de moartă, şi Oneacă să n-anunţe pă nimeni?!...
voi, spunându-i că n-o să ne lăsaţi! N-a mai vorbit, Oneacăăă! Popa ştie, mă?”se revoltă angajata bisericii.
dar, împăcată, a zâmbit fericită. Apoi, moartea i-a – Fă, du-te dracului şi hai, închide poarta! se
întins mâna şi i-a inchis pentru vecie ochii. întoarce brusc spre ea Oneacă, plin peste cap de griji.
P.S. Vă dau, alăturat dimensiunile pentru sicriu. Du-te, să nu te-ncalţ cu vreo vorbă grea!
Atât. Lumea, înţelegând necazul, îl compătimi pe
Mărimea la costum, la-ncălţăminte… cred c-o Oneacă şi unii dintre gură cască plecară rânduri-
ştiţi: 48 la îmbrăcăminte, 38 la încălţăminte. rânduri. Bolbaca – nici în ruptul capului!
Şi încă ceva, dacă mai aveţi rabdare. Mi-a zis, – Ptiu! Bată-te Dumnezău! Mie-mi spui, mă, aşa?
la nimeni să nu mă plâng de sărăcie, decât, în Bolboacii îi spui? Angajatei bisericii? Ce, mă, gură
rugăciune, Domnului. Dar eu, cap sec, care nu ştiu să spartă, o-ngropi ca pocăiţii, fără popă? Ăia – să n-auză
ţin secret, uite, vă spusei vouă. Dar numai vouă! dă popă, dă clopot, dă biserică!...
– Fă, nu mă-nnebuni! Tu nu ştii româneşte? Du-te,
Vă saruta printre lacrimi, până nu-ţi rup cocoaşa! N-am chef acum de tine!
Onişor Sau… ia stai, fă, că de mult ţi-am promis-o!
– Aoleu! Ce faci, mă, iei paru’?! La Vedea, la nebuni,
Gata fiind scrisoarea. O copie s-o aibă în dublu mă! Tu nu mai eşti întreg la minte!
exemplar. La echipă în mare grabă în două plicuri: Oneacă îşi luă avânt şi aruncă spre poartă parul care
două: o poză, o scrisoare – în fiecare plic. Apoi, fuga însă nu nimeri ţinta; Bolboaca apucase de trăsese iute
poarta şi fugea închinându-se şi scuipând.

116
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Scăpând de ea, Oneacă merse spre cumnaţii şi surorile cât de des! Înviaz-o, Doamne, nu ne pedepsi pentru
care aşteptau nerabdatori pe prispa casei: ele – bocind, nepăsarea noastră!
ei – trişti, vorbindu-și în șoaptă. La o palmă de Leana sta Ana, aplecată mult
– Onică! și Lenuţa, sora ce mare, îl îmbrățișă. spre urechea ei:
Unde e mama? În care cameră? Este curtea pustie fără – Ce, eşti nebună, Leano! Fă, tu eşti
ea! proasta… Ai uitat ce-am vorbit, pentru ce am venit?
– Cum a putut să moară, frăţioare? se vaită şi S-o învieze?! Nu zi de doua ori, că s-au mai întâmplat
Ana. Tu ai fost lângă ea? A zis ceva de noi, când a minuni! Ai uitat pentru ce am făcut drumul și chel-
murit? tuielile? Acum este momentul: împărţim totul; până la
– Cumnate - se apropie Titi, însoţit de ultimul fir de aţă! Ne întoarcem cu semnătură în bună
Petrache, cumnaţii - noi ducem sub şopron sicriul; regulă! Avem şi lista cu cheltuielile… Să ne
aranjăm mâine, ce trebuie în el. despăgubească Onică! Păi frate-frate, dar… ştii tu
– Şi mâncarea, Onică! săriră surioarele. Unde vorba aia, brânza e pe bani!
o punem? Şase cocosi, trei raţe…şi ce-o mai fi pe- Moarta auzea, înregistra totul cu durere în
acolo; E bine in beci? Am adus şi ceva de-mbrăcat: suflet şi-i venea, de n-ar fi fost înţelegerea cu Onişor,
două costume, două perechi de pantofi, vreo patru îi venea să sară, să-i înfigă mâinile în păr Anei.
baticuri… Că suntem vinovate, frăţioare! De dorul “Doamnee, pe cine am crescut!’’ gândea și plângea
nostru a murit! Puteam să fi venit şi noi, cât mai trăia! inima-n ea.
Doi ani de când nu i-am călcat pragul!... N-o să ne – Ce dor ne-a fost de tine, mamă! continua să
ierte niciodată! Iartă-ne, frăţioare, tu, în locul ei! plângă Leana. Întoarce-te, hai, nu ne părăsi! Te-am
Haideţi s-o pupăm rece, că vie nu ne-am obosit să supărat mult, mamă! Numai dorul de noi te-a omorât;
venim! ofta într-una Ana, sora ce mică. singurătatea! Cine-o să ne mai dea poveţe, cine o să ne
– Mergem, mergem, surioarelor - răspunde mai ierte când greşim?
tărăgănat Oneacă, asa… ca să-i rămână timp să Oneacă, ascultând, îsi simţi şi el ochii
cugete: a făcut, oare, totul, să nu se dea de gol? înlăcrimaţi; se temea chiar să nu fi murit cu adevărat
Îmm… imediat, surioarelor!... mama-sa. Se apropie de bătrână şi vede licărind în
umbră, la colţurile ochilor ei, boabe şirag de lacrimi.
* Grijuliu, să nu se trădeze cumva bătrâna, o ia
În sat, se aprinseseră peste tot lămpile. Oneacă sentimental pe după gât pe Leana, o prinde şi pe Ana,
aprinse şi el lampa nr. 8, în tinda celor două odăi din le trage pe amândouă de-o parte, lângă bărbaţii lor
casa mare şi – fuga şi-n camera de sub fânar unde, pe care, solemni, respectau consternarea celor trei fraţi
o masă înaltă, între flori, c-o candelă aprinsă, zăcea îmbrăţişaţi.
întinsă bătrâna. Aprinse şi aici o lampă nr. 5, mai mult – E timpul să mâncăm ceva - le zice Oneacă.
chioară, cu o sticlă de săptămâni neştearsă, afumată. Sunteţi lihniţi, cred, topiţi de drum!
Lumina slabă abia de pătrundea prin mormanul de Îi convinge şi îi aduse sus în casa mare, unde
flori ce înconjurau moarta. Capul neacoperit al bătra- însă, de pus ceva pe masă, el nu avea ce. Reuşeşte să-i
nei, părul alb, asemeni şi cămaşa scoteau în relief un ţină mult de vorbă, povestindu-le despre dorul de fete
chip îmbătrănit, livid, “răpus de suferinţă. Mai erau şi al bătrânei, despre aşteptările ei, mereu cu ochii spre
picioarele, desculţe, care veneau ca o strigare a chi- poartă, despre cătările ei triste, aşa…pe seară, în
nurilor sărăciei în care se zbătuse bătrâna.. lungul drumului.
Răsuflă uşurat.Îi invită apoi pe toţi s-o vadă pe
moartă. *
Primii paşi peste pragul înalt îl făcură ele, Se lăsase grea bezna, deasă. Leana de mult nu
fetele care, înfiorate de imagina rece a mamei, dădură mai trăia sensul discuţiilor. Ochii, larg deschişi,
brusc înapoi un pas, ducând mâna la gură. În urma lor, priveau prin geam, afară, retrăia amintiri, clipe dragi,
instinctiv, apucaţi prin surprindere, frânară brusc însoţindu-şi pe câmp mama, prin crâng, pe râu, prin
cumnaţii. lipăr vara. Tăinuindu-şi durerea, iese să plângă afară.
Oneacă înregistră primul succes; îl savură. Plânge ea, plange, dar cui să-i spună oful? Beznei?
Primul pas era încununat cu lauri. Stelelor? Nu ar înţelege-o; n-ar alina-o. Se îndreaptă
– Apropiaţi-va, apropiaţi-vă! îi invită. Nu vă spre mă-sa, spre trupul neînsufleţit al ei. Intră… dar
înfricoşaţi. E mama noastră; de ce vă speriaţi? îi bătrâna nu mai era pe masă! Iese ţipând:
îndemna. – Săriiţi! Au furat-o pe mama!
Prima se apropie Leana. Merge, oarecum Ies toţi afară, în curte; aprind luminile maşini-
şovăind, spre chipul întristat, livid al moartei. lor, lanternele… Alertă! Alarmă generală! Căutari
– Ţi-o fi fost dor de noi, mămicoo! se tânguia disperate! Fiecare în câte-o directie: prin curte, pe
din suflet ea. Oi fi plăns, oi fi fost bolnavă! De câte ori după casă, prin gradină, pe după glugile de coceni. De
nu ne-i fi aşteptat, uitându-te în lungul drumului! nicăieri, nicio veste… Dar deodată…
Doamneee! Dă-ne-o înapoi, Doamne, şi-o s-o vizităm

117
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

– Stafia! strigă disperat de printre glugile de Privid-o insistent pe Leana, Ana îşi lasă gândul
coceni Titi, bărbatul Anei, intrând vijelios în curte. să vorbească: „Smiorcăita, dracului! Ţi-am spus, fă
Ceilalţi, speriaţi, se strâng buluc lângă poarta proasto, să nu-i plângi în ureche, să nu-i rogi duhul să
grădinii, ocrotindu-l pe Titi, neştiind ce să facă. se-ntoarcă! Uite-acu’ ce-ai făcut!” Apoi, ca şi când ar
Din grădină - în cămaşă albă, înflorată, lungă - fi aşteptat să fie măngâiată, se lăsă, cu tresărire de
despletită, venea încet şi şchiopătând bătrâna. copil, îmbrăţişată, când mama îşi întinse spre ea
Oneacă, intrigat de dispariţie şi înţelegerea braţele cu un duios: „Fetiţa mamei!.... Era să nu ne
avută, de căutări disperate prin curte, pe după grajd, mai vedem! Şi când gândesc cât ai suferit… cât de
pe după casă, dă buzna, trece vijelios pe lângă grupul mult îţi doreai să mă mai vezi măcar o dată vie… !
speriat, dezorientat. Dumnezeule, mă copiii mei, mă! Dumnezeu a rânduit
– De-o fi să mor, mor pentru mama! zice şi se să fim iar împreună; să vin iar înapoi! Am avut
apropie hotărât de stafie; atât cât nici să dea de bănuit, moarte, cum îi zice?...„clenică”
dar să-i poată fi auzită vorba în şoaptă. Înduioşaţi, ginerii lăcrimară.
– Ce dracu făcuşi, mamă? Ai dat peste cap – Ano - zise Titi, cred că aţi băgat
totul! lăzile alea cu bere în beci! Dar ţuica, vinul…? S-or fi
– Mă, tu eşti prost, eşti nebun? Ce, era să mă răciit! Aduceţi căteva sticle-ncoace; câţiva pui făcuţi,
piş pe mine? îi şopteşte plină de furie bătrâna. Nu e pâine, nişte cozonaci din ăia mai crescuţi,
destul că-mi scrăntii şi piciorul… Că şi tu… mă castraveciori, gogoşari… Hai să gustăm ceva; să
cocoţaşi la dracu-n praznic! Puseşi tocmai mas-aia- ciocnim câte un pahar, două, că merită acum să ne şi
naltă! Ştii c-am venit pe brânci? Uite, am spintecat şi veselim puţin, nu?! Petrache, pentru noi bărbaţii,
cămaşa; când să mă ridic, am călcat-o cu talpa pe merge-antâia câte-o ţuică, adu damigean-aia! Pentru
poale şi…m-am pomenit în curu’ gol. trei zile am plecat, trei zile vreau să chefuim. Onişor,
– Şi-acuma ce le spunem? tu ce bei?
– Nimic. Mergem încet în casă; eu – aşa – Eu am la rece nişte ceai; respect un trata-
teapănă, cu mâinile înainte, privind ca somnabulii, tu ment; n-o să beau. Sunt fericit că mama e iaraşi printre
– cu capul plecat, în urma mea, ţinându-mă de poale; noi; m-aş bucura dacă i-aţi da o bere mamei; partea
o parte dată peste aialaltă În casă, îmi revin; le spun c- mea.
am avut moarte “clenică”, aşa cum plănuisem, că Bătrâna se ridică-ntr-un cot.
sufeream cu inima şi-acum mi-am revenit. – Onişor, mamă, stricăm noi rănduiala? Iar ţi-o
Cu bătrâna de poale, Oneacă trece, prin ia gura pe dinainte? Păi… bere, mamă, înaintea ţuicii?
mijlocul celor împietriţi ce fac culoar. Urcă-n casa Ana şi Leana aduseră din beci berea; o ladă cu
mare. sticle reci, brumate şi câteva sticle cu vin negru, gros,
– Veniiţi! - zice apoi făcănd semn cu mâna, de tămâioasă. Petrache, soţul Leanei, aduse damigeana
ieşit pe prispa casei şi abordând o mimica de om cu ţuică de prună altoită.
vlăguit, după o aşa întâmplare. Masa începu veselă. Bătrâna îşi îndemna
Cu fata-n sus, în pat, bătrâna îi aşteaptă şi fetele, ginerii să guste, lăudându-le ţuica dulce.
rămâne mută câteva clipe-n şir şi după ce intră toţi. Ana şi Leana începură direct cu berea rece. La
Muţi rămân şi ei, cei intraţi, neştiind ce să zică. fripturi, soacra şi ginerii o schimbară şi ei pe bere.
Prima care rupe tăcerea e bătrâna: După prima sticlă, bătrâna o apucă pe-a doua;
– Mi-e foame, măi copii - zice la general. o ridică peste înălţimea umerilor, apoi, cu priviri
După trei zile moartă, mă simt lihnită, istovită. Onişor, duioase, tulburi:
vezi mamă, mai e fasole… d-aia fiartă? O mai fi – Prima petrecere, măi maică, de la nunţile
bună? Acum trei zile, până să mor, ştiu că se cam voastre-ncoace!... Pentru întoarcerea mea dintre
acrise puţin; dar când nu ai altceva… morţi, copiii meri! Bine că trăii de-o văzui şi pe asta!
Fetele se priviră-n tăcere, mirate. Prima care Te ia moartea sărac-lipit, fără nimic, şi te scoli cu de
reacţionă, fu Leana. toate: sicriu făcut ca lumea, îmbrăcăminte nouă… Mă
– Am adus noi ceva mai bun, mamă: şase trezii gata echipată şi mă apucai de petrecere. Acu’
cocoşi, cinci raţe… Astea le gătim mâine. Pentru vaz eu, pe viu, ce înseamnă moarte „clenică”, ce cap
acum avem patru pui pregătiţi la cuptor cu mujdei de plin de glagorii a mai avut şi ăla de a inventat-o!...
usturoi, castraveciori şi gogoşari în oţet; îi luasem să-i Duse sticla la gură, gălgâi de cinci-şase ori,
avem pe drum, dar cui i-a mai ars de mâncare, când apoi… sporovăi din nou:
ştiam unde mergem, că n-o să te mai vedem vie? – Pentru altă petrecere şi mai şi… Şi vara
Bătrâna izbucni în plâns. Leana o viitoare, şi mulţi, mulţi ani ani de acu’ înainte! Căţi o
îmbrăţişează, prinde să i se jeluiasca: vrea Dumnezeu! Că cu moarte-asta „clenică”, zău, nu
– Cât suntem de fericiţi, mamă, că te-ai întors, ştii niciodata când te duci de tot…! Eşti la cheremu’ei!
că ţi-ai revenit din somnul morţii! Ce ne-am fi făcut Poa-să te-ncerce şi zece ani la rând!
fără tine? Ana îi strânse cotul Leanei: „Ne-a tras pe
sfoară, Leano!.. îi şopti în ureche. Aici e lucrătură! Îl

118
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

are p-ăl de sus de partea ei! Moare când o vrea ea! Trebuia să fie atent, încă o trebuşoară ca asta şi cine
Nici gând de semnătură, de împărţeală! Plecăm cu ştie cu ce poreclă se alegea...
mâna goală! Chiar dacă moare, asta iar înviază!” Se gândi să-şi repare „onoarea” cu ceva nema-
Pufnind des, pe nări, înverşunată: „Păi ne mai duce, ivăzut – adusese cu el un pic de carbid de la vecinul
mult?... Ne mai prinde pe aici? Mai zici că te-nţeleg Matei, din Rahova – tatăl aceluia lucra pe şantier şi
părinţii, că te ajută!...” adusese un săculeţ acasă, nu ştiau ei copiii pentru ce...
Matei juca cu băieţii mai mari un joc: făceau o gaură-n
pământ, pe maidanul din capul străzii – „stadion” de
fotbal duminical - punea carbid şi, cu o cutie goală de
conserve în mână, punea cutia deasupra, turna apă şi
fugea: cutia sărea cât colo cu un pocnet teribil.
Aici, la ţară, nu avea prea mult carbid şi în
plus, îi venise ideea să inventeze o... magie. Îi chemă
pe toţi cei patru prieteni de pe uliţă în bucătăria de
vară – bunicu’ era la câmp, cu oameni plătiţi să-l ajute,
iar bunica se dusese să le ducă de-ale gurii. Soba de
gătit mai avea destul jar în ea, aşa că Florin luă tuciul
pentru mămăligă, îl puse pe plită, apoi adăugă carbidul
şi crema de ghete neagră a bunicului – o cutie întrea-
Gabriela BANU gă; amestecă cu un băţ. Toţi îl priveau cu sufletul la
gură – le ceruse să stea pe laviţă, departe de sobă „ca
să nu-i fure magia”... Mai lipsea un pic de apă... A
Bolnav de vrabie
turnat o cană şi... grozăvie! O bufnitură teribilă umplu
odaia de fum şi toţi copiii se buluciră afară... Se pri-
Florin al lu Vasile Bogătanu era bolnav. Palid,
veau speriaţi, şi Florin se albise la faţă, dar tot nu lăsa
moale ca o cârpă, cu lacrimi cât bobul de mazăre –
steagul jos: „aţi văzut, mă, ce bubuială? Hai să mer-
cine şi-ar fi închipuit că drăcuşorul venit de la oraş şi
gem la un fotbal!”
„ţărănit” cât ai clipi se putea „cuminţi” într-atât!
Sigur, nu voia să fie acasă când venea bunica,
Bunica Alexandra l-a trimis pe Vasile la Pri-
iar aceasta, când a văzut dezastrul, s-a luat cu mâinile
mărie, „du-te şi dă telefon, să vie mă-sa, că nu ştiu ce
de cap: bucătăria era neagră, şi încă mai fumega! Pe
să mă fac cu el! N-are fierbinţeală, da’ nu stă-n picioa-
tavan, ici şi colo, se vedeau dâre ca nişte râme uriaşe,
re, plânge, vezi şi tu ce-o să-i spui, da’ n-o speria prea
negre – Florin le va spune „virgule” peste ani – iar
tare”... Bunicul însă fusese felcer pe front, aşa că l-a
tuciul - era de aruncat la gunoi... „Florineee!”, strigă
luat în primire. „Te doare ceva?” – niciun răspuns.
înspăimântată, gândind că băiatului i se întâmplase
„Auzi voci? – Numa’ una, încetişor... „Ce zice?” – O
ceva. Dar când a ieşit pe uliţă şi l-a zărit, a pus mâna
doare...
pe o jordie şi l-a „invitat” să dea socoteală: „treci aca-
Băiatul venise la bunici să-şi petreacă a doua
să, împieliţatule!” Nu l-a „nuielit”, era fericită că-l
lui vacanţă de şcolar, iar puştanii de pe uliţă îl primise-
vedea întreg, iar bunică-su l-a luat seara pe un ge-
ră cu destulă răutate, încercând să-l „minimalizeze” cu
nunchi ca să-i „esplice” cum era cu carbidul. Fusese
fiecare ocazie. Dar Florin era o nucă tare: chiar dacă la
pe front, făcuse războiul – avea şi decoraţie de la Mă-
fotbal ieşea jumulit de atâtea faulturi, nu se lăsa până
răşeşti – şi i-a povestit ce nenorociri se întâmplă cu
nu băga un gol; luase undiţa bunicului şi se lipise ce
focul, cu explozibilii...
cei mai mărişori care mergeau la pescuit – mai greu
S-a potolit vreo două zile, pe urmă, a făcut
era cu râmele, trebuia să-i dea lu’ Bâlbâitu câte doi lei
prinsoare cu al lu’ Putinae pe cinci lei că se duce-n
pe cutie... Încetul cu încetul, l-au acceptat, mai ales
cimitir după căderea întunericului, că lui nu-i e frică...
după ce s-a încăierat cu al lu’ Putinae, ăl mai forţos de
Mai greu era să-i dea voie bunica să iasă din casă la
pe uliţă, şi l-a pus jos – Florin făcea karate la el acasă,
ora aceea – satul se înfăşura într-o beznă ruptă doar de
la oraş.
lătratul câinilor care se strângeau în haită şi de puzde-
Dar au râs de s-au prăpădit în ziua când a apă-
ria de stele care înspicau cerul... Aşa că ieşi tiptil pe
rut îmbrăcat cu un fel de şpilhozen care-i plăcuse aşa
fereastră şi se întâlni în capul uliţei cu ceilalţi – toţi
de mult, încât n-a mai aşteptat să i-l termine bunică-sa.
aveau câte un băţ în mână, să se apere de câini, numai
Avea o cămăşuţă cu dunguliţe, de care el prinsese cu
Florin venise cu mâinile-n buzunare... Fluiera într-un
ace de gămălie, pe dedesubt, pantalonaşii scurţi care
fel anume şi potăile veneau de se gudurau pe lângă
nu aveau încă elastic... „Iote, mă, ultima modă!”, stri-
el... Se înţelegea cu păsările şi cu animalele de minu-
gase râzând Andrei, când îi ridicase un colţ al cămăşii.
ne, s-ar fi putut face dresor la circ dacă ar fi vrut, aşa
L-a îmbrâncit cât colo, şi a fugit în casă unde s-a
zicea Andrei când îl vedea cum vorbeşte cu Lătrău, cel
schimbat, dar n-a suflat o vorbă despre ruşinea păţită.
mai fioros câine din sat; dimineaţa arunca grăunţe nu
numai la găini, ci şi mai încolo, în crâng, pentru păsă-

119
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

relele de tot felul, cărora acum le ştia numele – îl luase Iar acum – zăcea bolnav, sau ameţit, sau cine
bunicul odată în pădure şi-i arătase cum se numesc, şi mai ştia cum... Bunicul a venit repede şi s-a uitat cu
vietăţile cerului, şi copacii, şi ciupercile – o adevărată atenţie în jur: i-a văzut praştia scăpată din mână, şi mai
lecţie de ştiinţele naturii... încolo – vrăbiuţa: nu murise, avea doar aripa ruptă... A
S-au oprit la poarta cimitirului – Florin trebuia luat-o în palmă, i-a adus-o şi i-a spus: „hai sus, s-o
să stea acolo până fluiera al lu’ Putinae să se-ntoarcă. facem bine – are aripa ruptă, eu i-o pun la loc şi tu ai
A intrat şi s-a pierdut repede în beznă, dar nu se depăr- grijă de ea vro lună de zile! Nu mai umbli teleleu, că
tă de cărarea principală pe care intrau alaiul şi căruţele are nevoie de tine!”.
purtând sicriul când murea cineva... Voia să audă flu-
ieratul ăluia, deocamdată se auzea numai cântecul
greierilor şi câte-o cucuvaie ţipând... Se uita la crucile
strâmbe de pe laturi – ici şi colo câte un buchet de flori
ofilite şi o lumânare stinsă... Nu, fantomele încă nu
apăruseră, dacă erau, dar el nu prea credea... În lumina
lunii, zări în drum ceva strălucind: era un ban, pierdut
poate de ultimul mort, care trebuia să plătească vamă
când trecea dincolo, aşa-i spusese bunica... L-a luat şi
l-a băgat în buzunar tocmai când auzi fluieratul – bă-
ieţii se înghesuiseră unii într-alţii de frica strigoilor –
se apropia de miezul nopţii şi cine ştie...
A câştigat prinsoarea, şi cu banii aceia şi-a Radu ADRIAN
cumpărat o praştie. Toţi băieţii aveau, nu se putea ca
tocmai el să nu aibă... Numai că a doua zi avea mâna Mărturisiri
plină de negi... A trebuit să-i spună bunică-sii, care l-a
dus imediat la baba Safta. I-a descântat, l-a stropit cu (Partea a III-a)
apă în care pusese argintul viu – degeaba. L-a dus la
popă şi s-a spovedit, spunându-i că fusese în cimitir şi Tata a făcut armata în perioada 1930-1932 la
găsise un bănuţ, nu se putea să nu recunoască - altfel cavalerie, la Sibiu. Învăţase, cu ocazia asta, câte ceva
se ducea în zadar - iar acesta i-a găsit leacul, sau cel despre cai. Îi privea cu mult respect, dar am
puţin s-o încerce şi pe asta: tot noaptea, să se ducă să convingerea că cei doi sau trei ani ai serviciului său
pună bănuţul la loc în cimitir. Însă atunci l-a dus buni- militar nu i-au priit fiindcă nu ne relata mai nimic din
că-su şi – minune!, negii au început să se usuce, şi perioada cătăniei. Singura treabă despre care ne
unul câte unul, au căzut de pe mâna băiatului... vorbea a fost cum un soldat i-a venit de hac în grajdul
Dacă a scăpat şi de beleaua aceea, s-a dus sub cailor majurului, care era excesiv de rău. Spunea că
nucul cel mare să-şi încerce praştia – gândea că va de cum a intrat omul ordinii şi al disciplinei răcnind,
trebui să ţintească vreo nucă, ceva – pe urmă le-ar fi răcanul l-a pocnit în frunte cu o şipcă la capul căreia
arătat şi băieţilor de ce era în stare. Mai făcuse în pro- bătuse în caiele o potcoavă. La examinarea leşului,
bă, cu Andrei, cu care pusese prinsoare că nimereşte legistul şi toţi ofiţerii au tras concluzia că victima a
becul de pe prispă cu ochii închişi. „Pe cât?”, îl între- fost lovită în cap cu copita de un cal nărăvit.
base pe acela. „Pe trei arşice de miel”, i se oferise. A Adevăratul făptaş îşi demontase repede arma crimei şi
primit, era cam puţin, dar fala era mare dacă reuşea – nimeni nu l-a putut bănui că ar fi fost implicat cu
însă nu prea credea... „Mare pagubă dacă nu nime- ceva. Mie nu-mi venea să cred povestea pentru că mă-
resc”, îşi spusese el, apoi îşi potrivi praştia, închise ntrebam, în primul rând, de unde ştie el totul cu atâta
ochii şi dădu drumul la piatră. Un pocnet scurt îi arătă lux de amănunte. Ca să scape teafăr, împricinatul
că ochise bine... Altă papară de la bunicu’... Abia se trebuia să nu spună nimănui. Altminteri, din perioada
stinsese supărarea pe care o pricinuise întregii familii cătăniei i-am găsit doar două fotografii păstrate într-
când a vrut să încerce toţi pepenii din grădină – buni- un album de buna. Când îl întrebam ceva arătându-i-
cul îi pusese acolo şi pentru fetele de la oraş, şi pentru le, ne relata lucruri simple despre momentul din poză,
ei... Le făcuse dop la toţi, la rând, deşi era abia iunie şi ca şi cum nu aveau importanţă. Am luat cu mine
nu se copseseră... pozele alea fiindcă ţineam mult la tata, şi le păstrez şi
Trecuse şi aceea, ca toate „nefăcutele” lui... astăzi. Când dau de ele rătăcite prin teancul de
Gata, lăsase becurile şi luase la cătare nucul: mare, fotografii din trecutul meu, parcă-mi apare viu alături
stufos, plin de nuci – nu se putea să nu nimerească şi-i aud vocea povestind mereu şi mereu câte ceva din
una... A pus o piatră cât oul de bibilică în praştie şi a vremurile lui.
tras. Nenorocire! Din pom a căzut secerată o vrăbiuţă! În Ardeal pulsa în români, de mai bine de un
I s-au înmuiat picioarele şi abia a reuşit s-o strige pe secol, o tradiţie în abandonarea locului natal şi
bunică-sa... plecarea în America. Probabil că emigrarea asta în
masă a prins mai bine-n Apuseni pentru că moţoganii,

120
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

de felul lor, munceau mai mult risipiţi prin ţară şi altfel, despre populaţia de culoare avea numai cuvinte
purtau mereu în ei chemarea unui dor de ducă. Dar de laudă. Îi admira sincer pe cei harnici şi mai ales pe
peste graniţă plecau mai mult cei care nu aveau femeile lor care-şi duceau copiii de culoarea
pământ sau alte bunuri care să-i ţină legaţi de glie. ciocolatei într-un fel de traiste atârnate de gât. Cred
Majoritatea celor care apucau să plece, porneau din că a revenit în ţară pentru că srtuctura sa de om corect
Constanţa, tocmindu-se să fie angajaţi pe vapoare cu nu putea să bată palma cu clica albilor orientaţi doar
diferite munci. Şanse mai mari aveau cei care accep- spre căpătuială.
tau să fie fochişti. Oameni care încărcau cărbuni cu Legat de perioada petrecută în Africa, ne
lopata în cuptoarele din subsolul uriaşei nave cu abu- istorisea o mulţime de întâmplări cu lei, cu elefanţi,
ri. Nu trebuia să ai studii. Trebuia doar să fii spătos, cu crocodili, hiene, şacali şi maimuţe de toate felurile.
sănătos, să rezişti mult timp la locul acelei munci şi să Bine documentat, ne explica despre aspectul şi viaţa
nu pretinzi confort ca pasagerii care-şi plăteau bine fiecărui animal din spaţiul continentului negru.
drumeţia. Mulţi au reuşit să emigreze în felul ăsta. Uneori ne relata scene de vânătoare încărcate de
Există o seamă de comunităţi etnice româneşti stabi- tensiune şi inedit. Printre altele ne-a spus că cineva a
lite de mai bine de un secol şi jumătate peste Atlan- pozat chiar şi un piton lung de 40 de metri care a fost
tic. În Canada, în New York, în Cicago, în California surprins atârnând de creanga unui copac foarte înalt.
şi, de la un timp, chiar şi-n Australia. În Ardeal se Se vedea că fusese atent cu animalele pentru că le
vorbea cel mai mult despre emigrarea în America. descria corect cum arată şi le putea imita perfect chiar
Statele Unite era socotită ţara tuturor posibilităţilor şi şi răgetul, mugetul, mormăitul sau scheunatul
chiar unicul tărâm lipsit cu totul de şovinism. Când se sălbatec. Dacă ar fi avut şi harul scrisului, prin toate
primea o scrisoare de la cineva de acolo, se adunau o istoristirile lui, tata ar fi stat bine alături de Mihai
mulţime de oameni să asculte ce se citea din ea. Apoi Tican Romano.
se comparau noutăţile cu alte informaţii, din alte Revenit pe meleagurile natale, a început să-şi
scrisori, şi toate se comentau luni întregi. Toţi simţeau caute alte îndeletniciri din care să se poată întreţine.
atracţia altor meleaguri. Ca şi astăzi, sărăcia generală Era lefter şi nevoia zilnică de pâine îl făcea să accepte
chema prostimea peste graniţe unde cârmuirea unor orice fel de muncă. Dintotdeauna era obişnuit cu un
legi mai drepte îi permitea omului să trăiască mai bine trai modest, în compania unor meseriaşi simpli. Se
ca acasă la el. pare că de când avea 13 ani şi-şi abandonase şcoala,
Moştenind tradiţia acestei năzuinţe, tata a plecat se tot sbătea săşi găsească o meserie de care să fie
şi el, la trei ani după armată, să facă avere peste mulţumit, o profesie de care să-şi lege tot timpul
graniţă. Dar nu în America ci în centrul Africii. În existenţa, dar nu reuşea. Dar abia după întoarcerea în
colonia Congo Belgian, numită astăzi Zair. Avea 25 ţară spiritul lui inventiv a pornit să dea roade. A
de ani. A lucrat doi ani în diferite locuri, dintre care început să câştige bani frumoşi în Bucureşti, utilizând
primul a fost o mină din care se extrăgeau pietre singura sa iniţiativă, neomologată ca invenţie, dar
preţioase. De aici s-a întors tot sărac, cu sănătatea explicată-n gura mare şi demonstrată practic în faţa
şubrezită, dar şi-a mascat eşecul spunând lumii că şi-a oricui avea ochi de văzut şi urechi să-l audă. Vorbea
depus banii la o bancă din Elveţia, cu clauză pentru de ea fără nici o reţinere, oricui avea timp să-l asculte.
mai mulţi ani. Nu ştiu corect de ce s-a întors sărac. Şi totuşi, spre norocul lui, meseria pe care a început s-
Poate din cauza firii lui nestatornice, ori din cauza o practice în capitală nu a reuşit s-o facă nimeni altul
unor boli care au secerat în Africa mulţi din coloniştii decât el. În baza cunoaşterii din moşi-strămoşi a
europeni. Odată mi-a spus că s-ar fi îmbolnăvit de abilităţii cu care se scoate aurul din nisipul râurilor
tifos exantematic, dar asta-i o boală de care se zace din Munţii Apuseni ori din minereul calcaros, dar
mult timp şi nimeni din ai lui nu-şi aminteşte de aşa şcolit puţin şi în chimia câtorva acizi de bază, a-
ceva. Mai plauzibilă-i altă explicaţie. Când eram nceput să bată la uşa bijutierilor şi dentiştilor care se
licean şi mergeam să-mi petrec vacanţa de vară la găseau cu duiumul în Bucureşti. Mai toţi erau evrei şi
rudele lui din Brad, am lucrat câteva luni la minele de armeni. Le explica pe rând şi răbdător că, dacă îi dau
aur ca să mă-ntorc acasă cu un ban. Aşa am văzut că lui tot gunoiul adunat cu mătura şi făraşul de pe
minerii de acolo erau foarte săraci, chiar dacă-şi duşumeaua atelierului, el le poate recupera toată
câştigau existenţa scotocind după aur în măruntaiele cantitatea de aur risipit în timpul muncii pe jos ori pe
muntelui. Îl scoteau cu mâna lor din piatră seacă şi bancul de lucru. Era vorba de pilitură ori de micile
totuşi erau de-o corectitudine şi o cinste impecabilă, particule care cad în timpul prelucrării. Bossul nu
pe care o moşteneau din moşi-strămoşi. Aşa sunt trebuia decât să adune zilnic mizeria într-un sac de
moţoganii. Casele lor tot timpul au fost ieftine şi fără hârtie. A durat ceva timp până să fie privit cu
garduri, risipite peste dealuri. Cred că în Congo seriozitate. Reuşita i-a plecat de la un fel de pariu
Belgian tata, care niciodată n-a ştiut să fure sau să iscat între bijutieri. Ceva de genul: – Dă-i mă gunoiul
facă negoţ cu ceva, nu putea fi decât tot miner ca cei ăla, că n-ai ce pierde! Noi oricum îl aruncăm după ce
din ţinuturile sale natale, şi nu un comerciant, sau un facem curat! Zi mersi că ţi-l cară el! Şi apoi, dacă are
ins care exploatează munca altora. Fie ei şi negrii! De dreptate, tot noi câştigăm!

121
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

nimeni să-i stea cu răbdare alături, ca să-i prindă cum
În copilărie am apucat să-l văd de câteva ori pe trebuie meseria. A rămas singurul băieş care-şi
tata cum scotea aurul din gunoi. Când se apuca de practica meseria străbună la oraş, în capitală. Singura
treabă, răsturna tot sacul într-o albie de tablă şi, în diferenţă dintre munca lui şi cea a vechilor mineri era
primul rând, dădea foc adunăturii de deşeuri. Ardeau că nu scotea metalul nobil din sursa naturală, ci din
cu flacără vie toate peticele de hârtie, de scame, de gunoiul adunat din atelierul aurarilor. Câţiva ani, până
rumeguş ori alte reziduuri. Peste toată cenuşa turna la instalarea definitivă a regimului comunist şi
apă cu găleata şi decanta cu multă atenţie lichidul naţionalizare, tata a câştigat bani frumoşi din
înnegrit de funingine. Repeta operaţia până rămânea colaborarea asta cu bijutierii şi tehnicienii dentari. Era
la fund doar o depunere sfărâmicioasă de calcar şi de singur şi ducea o viaţă boemă. Povesteau amicii lui
pilitură metalică. Calcarul era îndepărtat şi el prin că, uneori, era plătit de beneficiari cu o părticică din
frământare, diluare şi dizolvare cu apă. Apoi, după ce metalul recuperat. Aşa cum plăteau ţăranii săraci
usca restul sedimentului plimbând peste el flacăra treieratul grânelor cu o cotă din boabe, numită uium.
unei lămpi de benzină, extrăgea cu un magnet pilitura Atunci îşi permitea să-şi achite consumaţia în
feroasă şi o separa de cea neferoasă. Aceasta din restaurante cu câte-o pepită galbenă. Ba se-ntâmpla să
urmă, fiindcă rămânea singură, era scoasă din baie şi şi dăruiască aur vreunui cunoscut. Îi plăcea să pară
tratată succesiv cu diverşi acizi în borcane de sticlă, nabab. Uneori se-ntâmpla să ţină lângă pahar câte un
ca să dispară reziduurile de aluminiu, de cupru, de lingou mititel, de câte două sau trei sute de grame, şi-l
alamă, de alpaca, sau cele care se mai găseau pe-acolo dădea dezinvolt cadou câte unui cunoscut zicând: Na
şi nu-i trebuiau. Toate astea se dizolvau şi lichidul era mă, să ai şi tu ceva de la mine!
dat la canal. Apoi, printr-un soi de tratamente similare Nu-i colinda restaurantele luxoase pentru că
cu acizi, separa din puţinul rămas, aurul de argint. asta l-ar fi obligat să umble la costum şi cravată
Argintul îl recupera sub formă de nitrat, sau de pudră pompoasă. Le prefera pe cele modeste şi ieftine. Ni s-
albicioasă ca făina, prin depunere pe fundul a povestit că, uneori, se isca şi câte un scandal prin
borcanului. Aurul – ultima rămăşiţă din sacul de tavernele în care poposea. Dacă se cerea, nu dădea bir
gunoi, rămânea ca zaţul cafelei, pentru că el nu poate cu fugiţii. Participa cu bărbăţie la busculade,
fi atacat de nici un acid. Doar de o soluţie numită apă răsturnând mese şi scaune. Şi, cu ochii în patru, se
regală, alcătuită din două treimi de acid sulfuric în implica activ în regizare. Striga spre cei din grupul
amestec cu o treime de acid azotic. Dar niciodată n-a lui: – Spatele la perete, spatele la perete, să nu te
fost cazul să intervină aşa pentru că-i trebuia metalul lovească! Nu se făcea moarte de om. Era mai mult o
pur. În final, topea cu pistolul de aragaz zaţul aurifer luptă între opinii de gaşcă, cum se-ntâmplă la pahar.
într-un creuzet de şamot, şi-i punea-n palmă Dar, în gălăgia aia plină de ţipete, de huiduieli şi
beneficiarului o pepită de aur de câteva grame sau înjurături, se lăsa cu cucuie, şuturi în fund ori cu
mai mult, atâta cât putea recupera din sacul lui de vânătăi la ochi. Câteva zile se auzeau comentarii în
gunoi. O cantitate de aur despre care, până la venirea cartier: – Bă! Lu Iordan i-a dat borşul pe nas! Lu
tatei în capitală, nu se ştia nimic. În lumea Mihai i-a pus unu măselele la inventar! În bătaia de
meseriaşilor, de când cu dacii lui Zamolxe, piliturile aseară al lui Tănase a fost pipăit cu şişu la coaste! Lu
astea nu erau luate-n seamă. Se credeau irecuperabile Dinu i-au umplut curul de pantofi şi l-au aruncat în
şi li se dădea drumul pe apa sâmbetei. Interesant e că, stradă!
în felul acesta, randamentul lui era de zeci de ori mai Cu o parte din banii câştigaţi în perioada aia,
mare decât al zăcământului aurifer care este trimis la tata a putut cumpăra la Brad un teren de 3.000 de
prelucrat de la gura minei într-un vagonet de o tonă. metri pătraţi care avea în fund şi câţiva pomi
În tot ce făcea, tata nu ştia să păstreze secretul fructiferi. Împreună cu fratele lui a construit aici, prin
meseriei. Ba dimpotrivă. Conştient de valoarea sa, îi anii 1938 - 40, la deschiderea spre stradă, o casă bună
plăcea să se laude oriunde şi oricui despre ce şi cum cu patru încăperi. În spate au lăsat spaţiu suficient
face. Dar mai ales se mândrea în faţa noastră, a pentru o grădină de legume. Pe latura din dreapta a
copiilor. Ne explica despre toate treburile astea doar acelei grădini fratele lui a zidit un atelier în care in-
ca să băgăm bine la cap. Se gândea că poate-i va tenţiona să meşterească tot bocănind, puţin mai retras
moşteni meseria careva din noi. de locuinţă. Era tinichigiu şi spera să rămână stabilit
La fel ca minerii din ţinutul său natal, tata era toată viaţa în Brad. La casa asta tata a participat cu
foarte cinstit. Din tot metalul galben pe care-l banii şi frate-su, Cornel, mai mult cu munca. În final
recupera din gunoaie, n-a fost tentat niciodată să nu s-au putut împăca frumos între ei şi, purtaţi pe
dosească vre-o părticică pentru el. Vestea despre drumuri diferite de destin, n-a locuit nici unul în casa
priceperea asta a lui nea Radu s-a dus iute de la un pe care au ridicat-o. Dar a fost locul în care a rămas să
bijutier la altul şi devenise apreciat de toţi trăiască, singură, doar mama lor. Buna a stat câteva
bucureştenii care lucrau cu aur. De la un timp era decenii într-o cameră din spate care dădea într-o
căutat şi de cei din Ploieşti, Giurgiu, Târgovişte sau verandă lungă. Prin geamul acestei verande îşi putea
Piteşti. Şi, deşi explica oricui tot ce face, nu s-a găsit privi şi veghea curtea cu păsări şi grădina. O jumătate

122
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

din viaţă bătrâna a crescut aici păsări, muncit cu sapa bătrâna n-a recunoscut nimic. Susţinea că el nu
şi şi-a udat răsadurile cu stropitoarea de tablă. Restul văzuse bine şi-l tot îndemna să meargă la coteţ să
locuinţei, partea cu ferestrele spre stradă, o ţineau numere păsările. Să vadă că sunt toate. De aici s-au
închiriată, şi banii îi reveneau tot ei. Prin 1955 Cornel iscat discuţii, contraziceri şi certuri. El ţinea cu tot
s-a stabilit în Timişoara şi a lucrat, până la dinadinsul să ştie de ce bunica i-a dat fiică-si cocoşul
pensionare, ca maistru la o şcoală profesională de acela. Acea soră, Rodica, era deja măritată, avea
ucenici. Era o fire dificilă care nu s-a înţeles bine cu copii, şi el susţinea că trebuie să se-ntreţină singură,
nimeni din familia lui. A ţinut oficial cinci neveste, că doar îşi avea bărbat şi casa ei. Chiar şi după ce se
din care prima a murit tânără, când trebuia să nască mutase definitiv din Brad, îşi lua mama la
primul lor copil. Nu ştiu în ce situaţie a fost cu ea, dar interogatoriu ori de câte ori mai dădea pe acasă. Peste
cu oricare din restul muierilor a fost mereu în ceartă alţi ani, când era bătrân şi buna murise de mult, la un
şi, în cele din urmă, îşi rezolva disputele prin divorţ. taifas cu o verişoară de-a mea – pensionară de-acum
Era un mare crai. Umbla tot timpul elegant şi-i plăcea şi ea – unchiul Cornel i-a mărturisit cu amărăciune că
să revină în vizită la Brad însoţit de câte o femeie încă n-a aflat ce-a fost cu cocoşul ăla. Verişoara asta
proaspătă. Era foarte atent cu ea şi se plimbau la braţ era prima din fetele surorii lui mai mici, cea
prin centrul oraşului. Se purta drăgăstos şi galant, ca împricinată în poveste. Tot restul vieţii fratele tatei a
tot omul când, după chin şi vai, îşi găseşte iubirea cea trăit obsedat de enigma cocoşului roşu. Toate rudele îi
mare. Îi arăta cucoanei casa făcută cu mâna lui, o ştiau de câteva decenii necazul şi se mirau de cât su-
prezenta bunei, tuturor rudelor înstărite, cunoştinţelor, feră, sângeră şi probabil că zăcea uneori noaptea fără
şi stăteau câteva zile la hotel. Era mai tânăr cu doi ani somn. Buna fusese tot timpul săracă şi foarte drămuită
ca tata, ceva mai înalt, atletic, şi cu părul albit înainte cu ce avea, ca să-şi poată creşte copiii. Totuşi, când
de vreme. Tata zicea c-a albit fiindcă avea vocaţia unul din ei o ducea mai prost, n-avea reţineri să-i mai
suferinţei. Adevărul e că tot timpul s-a chinuit să fie strecoare ceva în traistă.
singurul proprietar al casei pe care au făcut-o Când avea 80 de ani, după revoluţie, acest
împreună, şi era un zgârcit de-şi mânca de sub unghii. unchi s-a stabilit în Germania prin ultima lui căsătorie
Cu a doua soţie a avut trei fete. Cu a treia a avut şi un şi şi-a luat şi băiatul cu el. Bănuiesc că a fost singurul
băiat care, după divorţ, a rămas în grija lui. Din lucru bun pe care i l-a făcut acelui copil. De acolo a
cvartetul acestor copii nu s-a ocupat decât de păstrat permanent legătura cu restul familiei prin
creşterea băiatului. Dar uneori, în mulţimea scrisori şi telefoane. Când a murit avea 101 ani. Urna
perioadelor lui de burlăcie, când n-avea nevastă cu cenuşa funerară i-a fost adusă de băiat în ţară şi i-a
oficială ori prietenă, îşi ţinea copilul într-o magazie cu pus-o în cavoul familiei, lângă alte urne şi sicrie de
scule de la şcoala din Timişoara unde lucra. Ajuns la lemn. Era-n ianuarie, 2013. Când, după ritualul
majorat, băiatul ştia doar teoretic care din femeile funebru, rudele s-au întors din cimitir şi s-au adunat la
tatei i-a fost mamă reală. Le-a cunoscut şi pe celelalte, masa de pomenire, toţi erau pătrunşi de gerul de afară.
dar n-a simţit mângâiere maternă din partea niciuneia. Şi-au frecat mâinile îngheţate şi au început taifasul
Fetele au rămas la Brad în grija mamei lor, care se luând mai întâi între degetele câte un păhărel de
numea Sâmziana. Ca un făcut, de parcă şi aici unchiul pălincă. Majoritatea aveau părul alb şi, încercând să
Cornel ar fi fost cu tot sufletul potrivnic tatei, copiii simtă că sunt încă vii, din când în când o mai dădeau
lui s-au născut în ordinea inversă celei în care am şi pe glume. Şi fiindcă-n ultimul timp vară-mea
apărut noi pe lume. La tata ne-am născut trei băieţi şi, vorbea deseori cu răposatul la telefon, unul din
în final, o fată, în timp ce la unchiul Cornel s-au ivit – meseni a întrebat-o ca-ntr-o doară: – A aflat până la
aproape în acelaşi timp cu noi – trei fete şi, în cele din urmă unchi-tu cum a fost cu cocoşul ăla roşu? Ea a
urmă, un băiat. râs şi a răspuns: – Nu! A murit şi n-a aflat. Dumnezeu
Pe unchiul Cornel l-am văzut doar de trei ori, în să-l odihnească! S-au servit câteva bucate şi, după un
vremea copilăriei. Ultima dată, în urmă cu 55 de ani, timp, când soba a apucat să-ncălzească suficient
într-o vacanţă de vară pe care am petrecut-o la Brad. încăperea, o altă rudă a-ntins mâna spre bărdaca cu
El venise din Timişoara, era tot în vacanţă, iar eu vin şi privind peste adunare, i-a îndemnat pe toţi: –
eram elev. Fusesem trimis din Bucureşti de părinţi ca Hai fraţilor! Morţii cu morţii şi vii cu viile!
să-mi serbez admiterea la Liceul de Arte Plastice. M-
am plimbat întro zi cu acest unchi pe străzile micului
oraş şi am remarcat semeţia cu care păşea alături de
cucoana cu care venise. Atunci l-am auzit povestind
cu mândrie cum, în tinereţe, acoperise cu tablă turla
bisericii din oraşul lor de pe Crişul Alb. De sus se
vedea binişor casa lor, cu întreaga grădină. Şi mai
spunea că de acolo a remarcat într-o zi cum buna îi
dădea surorii lui mai mici un cocoş roşu peste gard.
Seara, când a ajuns acasă şi i-a cerut socoteală,

123
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

sub măr seamănă teribil cu expoziţiile din pieţele pu-
blice de ziua recoltei. De aici se desfăşoară firul vor-
bei, pentru că se poate vorbi, sigur, nu chiar de către
oricine, specialiştii, vreau să spun pot vorbi la nesfârşit
despre altoi, semănare, stropire, curăţare, îngrăşare,
mană la păr ori la viţa de vie, mă rog, eu cam atât am
reţinut din domeniu, deşi m-am străduit destul să me-
morez pentru a fi un bun participant la conversaţia
generală, data viitoare. Cumnatul meu, cuvântăreţ
altminteri şi fără piedică la limbă, după două ore de
contemplare mută şi admirativă, abandonând mişeleşte
a conchis: băi, frate, fir-aş al naibii, habar n-am avut
Zinica IONESCU că poţi să vorbeşti două ore despre cum se împrăştie
bălegarul pe câmp şi să nu termini. Eu o vorbă n-am
scos!
Leacul Desigur, vorba n-ar curge aşa de dulce fără
glaja plină pe masă. Şi păhăruţe. Mici. Pline, egale,
Canicula nebună din Bucureştii ultimilor ani pentru toată lumea. Aici am început să am o problemă,
ne alungă vara dincolo de munţi, la Sibiu, să punem căci, lipsindu-mi exerciţiul, abia puteam să-i dau de
tabără în grădina vărului Ioniţă, mai precis, drept sub capăt primului când gazda îmbia deja la al doilea, la
mărul văratic, cu umbra suficient de generoasă ca să fel de plin: „no, hai, să fim sănătoşi, Doamne ajută!”
acopere lunga masă din lemn. E momentul când, sub Mi-a trecut prin minte că o mică minciună m-ar scoate
pretextul participării la un picnic, neamurile se adună din impas, să spun, cum ar veni, că am ceva, o chestie
cam din tot judeţul să-şi vadă rudele de la Bucureşti. medicală care m-ar împiedica să consum ţuică şi am
Şi deodată lucrurile încep să-ţi iasă de sub invocat o grozavă şi spontană durere de cap. Tuşa
control, totul fiind rostuit de câte-un văr: văru’ Ioniţă Marinica mi-a şi sărit în ajutor, repezindu-se la unchiul
porneşte focul, de doi metri, ceva în genul focului de Cornel: „no, pune, măi omule, răpide la fată o ţuică,
tabără, prilej pentru copii să-i dea roată cu tot felul de nu vezi că îi suferindă?” apoi către mine: „no, ai să
iniţiative periculoase; văru’ Ditu, totdeauna elegant în vezi cum îţi ie cu mâna durerea, ăsta-i leacul păntru
cămăşile lui albe scrobite, suflecat, trebăluieşte, el ştie durere de cap!” Unchiul Cornel m-a supravegheat
cum nimereşte mereu la fel, în cele mai unsuroase atent administrându-mi „leacul” până la fund. După al
locuri; văru’ Ghiţă întoarce, cu mare preocupare şi doilea pahar mi-am zis că am greşit cu boala asta tre-
grijă, cu furcoiul de urcat fânul în şură, un ditai crăpă- buia să invoc o crampă la stomac, alcoolul, e ştiut că
lăul, perpelit în sare, aşa cum se cuvine pe grătar, vă- produce boli digestive, ceea ce am şi făcut, m-am
ru’ Costel umblă cu mâinile pricepute prin produsele plâns de stomac. Iar sare binevoitoare tuşa Marinica:
de carmangerie, nu mai spun ce prăpăd fac verişoarele „da’ vezi, măi omule, şi mai pune la Zina un pahar să-i
prin bucătărie, intrând în reţetele de familie. Şi, cum ieie crampele!” De data asta mi s-a recomandat să-l
cere protocolul, nimeni nu vine la întrunirea anuală cu dau iute peste cap să-şi facă efectul curativ instanta-
mâna goală: doamnele desfac din coşuleţele lor plăcin- neu. Pentru că ezitam, unchiul m-a ajutat sprijinind cu
te ciobăneşti, calde încă, prăjituri complicate, unde se mâna fundul paharului. Zis şi făcut. De-acum stomacul
simte urma ingredientelor nemţeşti, conserve de legu- meu se putea considera vindecat, cât despre cap, o
me, invenţie recentă, cine ar fi crezut că zacusca de căldură aducătoare de chicoteli puerile tot urca spre
„vară” se face din mere verzi, spre exemplu! Gemuri mansardă, lucru oarecum îngrijorător, pentru că sunt
din plante, flori şi fructe despre care atunci afli că totuşi adult. În faţa confruntării cu paharul următor
există, nu pentru că eşti incult la botanică, ci pentru că, găsesc, deodată scuza inspirată: mi-e rău, am palpi-
veramente, nu ţi le-ai imagina în ipostaza aceea, ba taţii! „No, apăi, Zina dragă, explică răspicat tuşa Ma-
chiar, eu mărturisesc că am consumat cu mare interes rinica, cel mai bun şi mai bun lucru păntru tensiune, că
bomboane fondante din morcovi, gândind că sunt un asta ai tensiune, îi o ţuică de prună curată, reglează
produs nou Raffaello. tensiunea şi circulaţia sângelui, ia, mai pune-i un pa-
Odată pornită treaba, gospodarii trec la hodi- har, omule” „Apăi la toate-i bună de leac ţuica asta?”
nă: înşiră pe masa lungă de lemn daruri pentru gazde, întreb de tot învinsă şi predată cu arme şi bagaje.
câte-o minunăţie răsărită în grădina lor: un păstârnac „Dragă, Zina, no, vezi că ai înţăles cum îi treaba”, râde
gros cât braţul unui adult, roşii uriaşe, inimă de bou, veselă tuşa.
niciuna sub un kilogram, dovlecel lung de un metru, Unchiul şi-a îndeplinit sarcina exemplar şi fă-
pe care, ca să-l termini la o masă, trebuie să se reu- ră alte îndemnuri, cu toate că, la un moment dat, e
nească două familii, vinete albe şi morcovi albaştri, posibil să mă fi bănuit de nesinceritate, căci, altfel de
pere despre care mai întâi crezi că sunt de ceară, până ce ar inventa cineva atâtea boli, dacă nu pentru a câşti-
să le simţi savoarea, în sfârşit, ceea ce vezi pe masa de ga un pahar în plus!

124
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

O chiftea și-l zgâlțâie. Băiatul trage capul între umeri, închide
ochii, se ferește ca și cum s-ar fi așteptat la o palmă
Înconjurat de un grup numeros, copilul se peste față. Diriginta își retrage mâna, tonul vocii i se
smucea disperat, încercând să scape din prinsoare. îmblânzește.
- Lasă-mă, mă! - Hai, spune liniștit, nu-ți face nimeni nimic.
- Nu-i da drumul, Costele! Vreau doar să știu ce se întâmplă cu tine, trebuie să
- Vezi că scapă! știu, sunt diriginta ta, mă cunoști?
- Ține-l, mă, că fuge! - Da, șoptește moale copilul, fără să ridice
- Bă, lasă-mă, că-ți trag două! amenință privirea.
încruntat băiatul prins. - Hă, hă, auzi! Cine n-o cunoaște pe tovarășa?
Fetele țipă subțire, cu exclamații monosilabice, se hlizi Costel.
ajutând la hărmălaia generală. În mijlocul lor, băiatul - Sîît, să nu vă mai aud comentând! Ia, voi n-
se zbate îndârjit, fără succes, puterile îi scad. aveți oră? Mergeți la clasă toți!
-Dă-mi drumul, când îți spun! - Păi, avem cu dumneavoastră, îndrăzni
Haina de uniformă, prinsă cu ac de siguranță Aurica.
în față, în loc de nasture, i se sucise pe piept, lăsând - Ce-am zis eu, la clasă și cuminți, că jar
căscată crăpătura zimțată a mânecii desprinse din mâncați, dacă vă aud că faceți gălăgie!
umăr. Cu el înghesuit între băieți, copiii trec șoseaua și Copiii se bulucesc spre clasă gălăgioși. Sunt
intră în curtea școlii, prin față, pe la intrarea elevi în clasa a șasea, la A, adică la clasa mai bună.
profesorilor. Fetele, precipitate, aleargă spre diriginta Foarte competitivi, luptă pentru note mari și premii,
lor, grăbite să-i dea de veste. Aceasta fuma în luptă pentru aprecierea profesorilor și a părinților. Se
secretariat și voia s-o facă în liniște; pătrunderea mândresc cu faptul că sunt o clasă bună. Așadar,
intempestivă o irită, ar vrea să le admonesteze. absențele lui Drăgoi, elevul nou, li se par un fel de
- Tovarășa, tovarășa, l-am prins pe Drăgoi! ofensă personală pe care o comentează la ședințele de
anunță fetele victorioase. pionieri, așa cum au fost învățați.
- Cum? Unde? Diriginta, surprinsă, uită de - Acum, poate îmi explicit mai pe îndelete ce e
mustrarea lor. cu tine, de ce lipsești, băiatule? Eu trebuie să dau notă
- La cofetărie. explicativă pentru absențele tale, știi?
- Stătea lângă lăzile de biscuiți, pitit. Copilul ridică din umeri.
- Da, și l-am văzut cum fura, era cu mâna-n - Ce e asta? îi imită profesoara gestul. Mie să-
ladă. mi răspunzi cu subiect și predicat. Maică-ta știe că
- N-avea, fată ce să ia, că lăzile erau goale. lipsești, nu te trimite, dimineața, la școală?
- Ba l-am văzut cum băga ceva în buzunar, l- - Nțî!
am văzut! - Cum nu? Ce nu? Nu te trimite sau nu știe?
-Lăsați vorba, aduceți-l aici. Băieții îl - Nțî! repetă băiatul, cu același gest. Mama nu
îmbrâncesc, din spate, pe băiat în secretariat; acesta se mai e cu noi… ne-a lăsat și s-a dus de-acasă cu unu…
poticnește în fața dirigintei și înțepenește rigid. răspunde cu glas stins și apăsat.
Pironește privirea în pământ. Profesoara rămâne tăcută câteva clipe.
- Tu ești Drăgoi? Uite că nici nu știu cum - V-a lăsat? Păi câți sunteți?
arăți, dacă lipsești de atâta vreme. Nici n-ai dat pe la - Suntem cinci.
școală trimestrul ăsta. - Merg toți la școală? la grădiniță? Ce vârste
Copilul nu răspunde, nu ridică privirea de jos. au?
Ține capul înclinat spre umărul stâng ca pentru a se - Nțî. Sunt mai mici. N-are haine bune ni-
feri de o lovitură. Haina veche de uniformă, prea largă ciunul și nu poa’ să meargă, că râde copiii de el.
pentru trupul firav, se sucise pe trunchi, prin rupturile - Râd copiii, îl corectează moale profesoara.
ei se vede pielea albă. Pe dedesubt nu purta altceva. Copilul repetă docil râd copiii. Bine, dar tată n-aveți?
Fața, sub petele de murdărie, are aceeași paloare El ce face, nu se ocupă el de voi?
nesănătoasă. Părul în neorânduială nu era pieptănat de - Tata e dus la muncă, la vaci, n-are cum veni
mult. acasă, decât la săptămână.
- Ia zi, mă, de ce nu vii tu la școală? îl - Și voi cu cine stați acasă, aveți o bunică?
interoghează diriginta pe ton aspru. - …, copilul ridică iar din umeri.
- …, copilul tace încruntând sprâncenele. - Doamne, stați singuri? Cine vă spală, cine vă
- Că nu vrea, d-aia nu vine, to’așa dirigintă, face de mâncare…
sare Costel cu explicația. - Eu, șoptește Drăgoi încet de parcă îi era
- Chiulește, țipă ascuțit Vetuța. rușine.
- Nu v-am întrebat pe voi, pune diriginta - Păi știi tu să gătești? Ia, ce știi să faci?
lucrurile la punct. Ia zi, mă, n-auzi, de ce taci? Ce faci
tu când nu vii la școală? profesoara îl apucă de rever

125
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

- Am învățat. Acum e mai ușor că a ieșit stevia La coadă
și loboda în curte, știu să fac o ciorbă. Și mâncare de Din experiență știu că nu e recomandat să intri
cartofi știu să fac, dacă am cartofi. în vorbă cu oamenii aflați la o coadă, oricât ar vrea ei
Profesoara amuțește. Privește lung, peste și, mai ales, că e de-a dreptul periculos să fii amabil
capul copilului, spre secretară, care ascultase cu capul sau cel puțin să pari astfel. Consecințele se reflectă
în mâini tot interogatoriul. imediat asupra ta în mod negativ.
- Și la cofetărie ce ai căutat, copiii spun că te- De pildă, stai la rând să plătești impozitul, (fi-
au văzut furând. rește, la rând, pentru că așa e românul, mioritic, trebu-
- N-am furat…, eu nu fur… ie să fie și bătut când i se iau banii). Deci, stai la rând,
- Cum, ia să văd ce ai în buzunar, că e umflat. transpiri, te dor deja tălpile, ți-e sete, amețești...
Scoate mâna din buzunar! În tot acest timp, Drăgoi Vine una din spate, intră în vorbă repede cu
ținuse mâna în buzunar ca și cum ferea acolo ceva tânăra nevinovată din fața ei. Se miră: ce face, domne,
prețios. Profesoara bagă mâna în buzunarul său, cu nu e nimeni la ghișeu? Că văd că nu avansăm deloc!
intenția să-l întoarcă pe dos. O scoate uluită. Tânara zice că, da e cineva la ghișeu. Da’ nu se vede
- Ce-i asta, firimituri de biscuiți? Un pesmet nicio mișcare, continuă durdulia făcând un pas mare
fin de biscuiți i se scurge printre degete. înainte; deja o depășește pe tânăra obligată să-i facă
- Tanti Marieta mă lasă… nu fac nimic rău. O loc. Stați de mult? Tânăra zice că da, stă de ceva vre-
mai ajut să descarce lăzile și mă lasă să iau firimiturile me. Muierea planturoasă mai avansează ușor pieziș,
rămase în ladă. împingându-și țâțele pepenoase în spinarea domnului
- Da, generoasă tare Marieta asta, îți dă grizonat din față; pentru că e chiar domn, acesta, jenat,
resturile de biscuiți! se ferește într-o parte ca să evite atingerea agresivă,
- Câteodată mai îmi dă și câte-un biscuite prilej pentru ea să ocupe, cu hotărâre, locul eliberat. Îl
întreg… și, așa, la vreo două săptămâni îmi dă zece fixează îndrăzneț cu privirea, gen e, hai să văd ce poți
lei. să-mi faci? Of, nu mai pot, se vaită după o secundă, să
- Și cu astea ce faci? arată firimiturile. vii din tură ca să stai la coada asta e un coșmar! Nu se
- Le…mănânc…pâine nu ne dă, că n-avem știe cui se confesează, face privirea roată așteptând
cartelă…Tonul copilului e tot ezitant, are sentimentul confirmări de pretutindeni. Mă dor picioarele de nu
confuz că e ceva greșit în tot ce face el, însă nu mai pot, sunt și eu după dumneata, se adresează tână-
înțelege ce anume. rului cu căștile pe urechi din fața domnului grizonat,
Profesoara oftează. O tăcere grea stăpânește mă duc să mă așez oleacă pe scaun. Buimac adoles-
încăperea mică. Umblă în geanta ei uriașă, de navetist; centul scoate căștile, nu pricepe nimic, dă din cap.
scoate un pachețel, îl desface și-l întinde copilului. După cinci minute revine alături de tânăr, care o recu-
- Hai, ia și mănâncă, știu că ți-e foame, îl noaște desigur ca existentă în rând.
îndeamnă blând. Curând îmi suflă mie în ceafă. Da’ pân’ la ce
Cu sfială întinde mâna și apucă o chiftea și oră au program, măcar să nu stăm degeaba, mă include
felia de pâine; rupe bucăți mari de pâine și mușcă ea în ecuație, prin pluralul persoanei întâi. Nu-i merge
mărunt, câte puțin, din chiftea, legumește; mestecă cu mine, pe lângă discursurile lui Cicero, eu am studi-
îndelung, bătrânește, preocupat să nu piardă nicio at-o și pe soacră-mea: când spunea la plural „noi tre-
firimitură, înghite cu greu. Ochii îi stau fixați pe buie să mutăm dulapul ăsta” era clar că ea mișca doar
pachetul pus pe birou. Când termină chifteaua se degetul și eu dulapul ei. Nu, nu-i merge, nu-i răspund,
oprește. nici nu privesc spre ea. Neluată în seamă, matroana
- Mănâncă-le pe toate, că nu te-ai săturat pornește atacul la baionetă: mă împunge cu mameloa-
numai cu una, îi arată cele patru chiftele rămase în nele în coaste. Doamnă, vă rog, păstrați distanța, nu-
pachet. mi doresc atâta intimitate cu dumneavoastră, îi spun cu
- Pot să le iau, mi le dați pe toate? răceală, fără să cedez.
- Sigur, ți le-am dat ție pe toate. Sunt ale tale. Există și stilul direct. Am văzut la poștă. Aco-
Copilul le înfășoară în hârtie împreună cu lo e mereu coadă. Vine după tine și se așază în rând cu
feliile de pâine, dă să le îndese în sân. tine, nu în spatele tău, cum ar trebui. Ca să nu bagi de
- Ce faci, băiete, unde le duci, mănâncă-le seamă te acostează imediat: da’ câte sunt la ghișeu?
aici, să nu te mai vadă copiii! îl oprește profesoara. Numai una? Unde s-a dus domne? Pe noi nu ne bagă
- Mai am patru acasă…, șoptește cu tristețe nimeni în seamă? Sigur, nu contează că nu-i răspunzi,
băiatul și, pentru prima oară, îndrăznește să-și ridice ea continuă. Te bombardează cu întrebări, răsuflându-
privirea din pământ și să-și privească diriginta în ochi. ți puturos în ureche. Stă atât de aproape încât îi simți
Avea ochi frumoși, cafenii, în care dureri de om mare mirosurile corpului, căldura încinsă a cărnii învechite.
apăsaseră neguri adânci. E și asta o tactică, atacul cu arma chimică! Te îmbol-
Privirea verde a profesoarei se întunecă și se dește cu geanta în spate, în coaste, în pulpă. Important
pleacă în pământ. e să nu te miști din loc așa cum ar vrea ea, să reziști.

126
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Nu-i vorbești, te uiți cu reproș, peste umăr. -Nu ești singură, mamă, o să-i facem împreu-
Da’ ce, v-am deranjat, te apostrofează provocator. Se nă...
așteaptă să te intimideze și să te scuzi, să zici că nu, nu -„o să-i facem”, bătrâna o maimuțărește pe fii-
te deranjează. Eu aici acționez, le contrariez pronun- că, că și ești tu în stare să faci ceva ca lumea!
țând răpicat că da, cu siguranță m-ați deranjat, stați Tânăra roșește și pleacă ochii.
prea aproape fizic de mine, mă atingeți și deci mă -De nimic nu ești în stare! mama o fulgeră cu
deranjați! Da? Ia uite ce sensibilă e, o deranjez, silabi- privirea.
sește ea ironic cu intenția clară de a-și găsi simpati- -Cum zici tu, mamă, aprobă blajin femeia.
zanți între cei din jur. Nu-s sensibilă, sunt civilizată, o -Nu mai am nimic pe lumea asta de când s-a
corectez, lucru care s-ar cuveni tuturor! Replica mea dus băiatul meu!
deși nu o îndepărteză, măcar o oprește cu țâfnă pentru -Ce spui, mamă, cum nimic, eu sunt aici și am
o vreme. grijă de dumneata...
Acum stăm frumos încolonați la casieria cimi- Bătrâna o privește cu răutate: -Nu-mi trebuie
tirului să plătim taxa anuală pentru locul de veci. N- mie grija ta, eu am nevoie de băiatul meu!
am știut programul, venisem cu o oră mai devreme, Tânăra întoarce capul să nu-i vedem lacrima
așadar am mers în cimitir să aprind lumânări alor mei pe care o ascunde.
și m-am întors. E bine, doar trei persoane înaintea -Nu mi-a lăsat Dumnezeu ce-am avut mai
mea, altminteri, pe arșița asta e greu de așteptat. În scump, mi l-a luat pe Mircea, băiatul meu frumos...se
urmă se adună lumea. Pe la capătul rândului se ițește o jeluiește uscat bătrâna, fără ca din vocea ei să răzbată
bătrânică uscată, mică, cenușie și văicăricioasă. Fiica, durere ci tot un fel de răutate și ranchiună.
o femeie încă tânără, subțire, cu umerii încovoiați, cu -Mamă, și eu sufăr, Mircea e și fratele meu, nu
chipul șters, parcă nescris, fără expresie, îi ține deasu- doar fiul dumitale, de ce spui asta, știi că nu ești sin-
pra o umbrelă roșie, de soare. gură!
-M-ai târât prin tot cimitirul două ore, pe căl- -Mai bine te lua pe tine, nu pe el! izbucnește
dura asta....se oțărăște bătrâna cu o voce ascuțită, rea. cu ură mama, îi întoarce spatele și se proptește în tocul
- Mamă, o jumătate de oră, cât am aprins lu- ușii.
mânările, o corectează moale femeia. -Mama nu e om rău, e doar bolnavă, e bătrână,
-Într-o jumătate de oră pot să și mor, în soare- șoptește timid fiica. Ne luptăm cu o scleroză...
le ăsta! Da’, ce-ți pasă că mie îmi crește tensiunea! Am sentimentul că mai degrabă încearcă să se
-Ți-am dat pastilele dimineață, mamă, ar tre- convingă pe sine decât pe noi. Bătrâna nu pare senilă,
bui să nu-ți crească tensiunea, răspunde blând fiica. e cu verbul la ea, cu replica vie, foarfecă cu privirea,
Bătrâna ridică vocea. munte de egoism și răutate.
-De ce m-ai adus aici? eu nu pot să stau la -Aveți multă rabdare, doamnă, nu mă rabdă
coada asta, mi-e rău. inima să tac. Femeia ridică din umeri a neputință și o
-Mamă, dumneata ai vrut să venim, pentru ca- urmează în incintă pe mama care o îmboldea nervoasă:
vou, știi bine. Uite stai pe băncuța asta până ne vine hai, odată, ce stai ca momâia?
rândul. Odată intrate, cele două nu mai ies. Trece o
De pe bancă bătrâna comentează cu ranchiu- jumătate de oră fierbinte în arșița de august, cu umbră
nă: -Eu nu pot să aștept! Dacă era Mircea aici nu mi săracă, strecurată prin iedera aplecată peste strașină.
se-ntâmpla asta! Tânărul, care le cedase rândul său cu generozitate și
Femeia oftează și lasă privirea în jos, îmi șop- noi aprobasem, dă semne de agitație. Pentru început
tește ca o scuză: mama nu se poate obișnui cu gândul vorbește singur: poftim! zisă că stă cinci minute și
că fratele meu nu mai este, suferă foarte mult. trecu o juma’ de oră. Fraier eu, că mă lăsai prostit!
-M-a lăsat și s-a dus, asta e, m-a lăsat cu tine! Zici să faci un bine! mama mă-sii! apoi strigă spre
bombăne pe ton de reproș. ușa-nchisă: alo, mamaie, ce faci, bre, acolo, te-
-Ia puțină apă, mamă, îi întinde femeia sticla. mbălsămezi? În cele din urmă către noi: ce facem
-Nu-mi trebuie apa ta, împinge nervoasă sticla domne? Astea nu mai ies de-acolo până dăsară! Face-
de apă. Mai stăm mult? Așa-mi trebuie că te-am lăsat rea de bine...
pe tine să faci treaba asta! Of, că nu e Mircea aici! Femeile ies totuși după patruzeci de minute,
-Mama e mai nerăbdătoare, mai e și vârsta, o cu bonul de comandă, chitanță de aconto, planul cavo-
scuză iar fiica cu voce înceată către noi! ului. Tânăra împreunează palmele și tăcut ne cere scu-
-Treceți doamnă în locul meu, îi cedează rân- ze prin gest și cu privirea spășită. Agitând hârtiile,
dul bărbatul cu cămașa cadrilată, din fața ei. bătrâna, fără să bage în seamă pe cineva, cu voce acră
-Lăsați, protestează cu sfială tânara; de fapt și rea o admonestează pe fiică: să nu te zgârcești la
noi vrem doar să întrebăm ceva. bani, că ai destui! Poți să dai și pentru frati-tu. Cu
-Vreau să-i fac eu cavou băiatului meu, că me- marmură neagră! Măcar atât poți să faci și tu!
rită, n-a fost altul ca el. Of, ce mă fac eu fără el, am
rămas singură pe lume!

127
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Ne privim muți, fără replică. Doar tânărul care indian Baby Kid la piept și cu o rochie indigo… o
comentase mai înainte aruncă în urma lor: mamaie, un combinație de culori șocante pentru o indiancă, o ade-
mulțumesc, ceva acolo? vărată declarație de război modei din New Delhi; ca o
replică imperială, are alături un domn elegant, probabil
englez, care poartă un costum de tweed, pantofi de
piele scumpă, cămașă Vigella și cravată bleumarin, cu
o agrafă de aur; mai văd alte grupuri de toate vârstele,
cu replici vestimentare mai modeste, dar nu lipsite de
bun gust, din care îmi atrag atenția câteva fetițe cu
șalvari trei sferturi, alături de un sari redus la jumătate,
pavada, în culori deschise, cămăși coli, strânse pe corp
și bijuterii ieftine; băieții par a fi cei mai rebeli repre-
zentanți ai tradiției locale, cu blugi și cămăși luate de
la marile mall-uri ce anunță o schimbare de macaz în
vestimentația indianului...

Radu ALEXANDRESCU
Culorile străzii în New Delhi
Mergând pe Akbor Road sau pe Bulevardul
Dr. APJ Abdul Kalam, din New Delhi, într-o după
amiază târzie de august, îți schimbi aproape radical
impresia despre o Indie adâncită în propria istorie.. nu
mai vezi atâtea chipuri și haine ponosite, oamenii dis-
cută cu gesturi mai relaxate, chiar dacă soarele arde pe
cer cu aceeași intensitate, răspândind triunghiuri de
lumină peste vestimentația multicoloră a mulțimilor
care se balansează, ca pe un val de mare liniștită, spre
parcuri, teatre și locuri de promenadă... Primii nori cenușii, cu forme de saci ce ascund
Zăresc într-un grup o doamnă cu un sari de cu- comorile vechi ale Indiei, încep să împânzească ce-
loarea sticlei, părul roșcat, gene blonde, ochii gri și o rul... simt cum cineva iese dintr-un grup de turiști eu-
salbă de aur pe care indienii o poartă lipită de piele din ropeni și se apropie privindu-mă fix.
cele mai vechi timpuri, fiindcă aurul purifică tot ce - Cherche la femme! îmi spune zâmbind un
atinge; o altă doamnă, între două vârste, poartă o ro- francez cuprins și el în vârtejul adrenalinei.
chie numită lehenga, un vișiniu de Hollywood, cu un - Je fais un recherche (cercetare) antropologique, mon-
sari șofran, o bluză gri, numită koli și niște șalvari de sieur! îi răspund eu, cât se poate de sobru.
culoarea gălbenușului crud; un grup de tinere frumoa- Cetățeanul cu ochelari, bretele albe și mustață în formă
se, cărora le-ar veni bine orice, poartă churidaar, un de furculiță, transmite mesajul meu grupului de fran-
soi de șalvari albi de culoarea norilor după furtună, cezi care încep să dea șugubăț din cap.
strânși pe picior până la genunchi și baggy (largi) până - E nous aussi!! (Și noi facem același lucru) îmi
la șolduri, cu o tunică (kurta) până sub genunchi, ma- răspund câțiva în cor, râzând cu poftă.
chiaj local Bindi și pietre semiprețioase; câteva doam- Ca și cum croitorii indieni ar fi învățat la timp că ma-
ne au rochii din trei piese, numite Sandor, având înfă- terialul respiră și are viața lui, că mătasea care inundă
șurat pe cap un șal Mekhela și o bluză pentru a le aco- piața este încăpățânată, batistul este posac iar flanelul
peri pieptul; mulți bărbați poartă turbane, tunici roșii este dur, nu este greu să vezi cum, la câteva femei din
sau albe, în stil Ghandi, al căror mesaj clar este “sunt mulțimea străzii, croiala cade armonios, odihnindu-se
un om obișnuit” și kurtas, o cămașă lungă, de culoare pe formele gingașe ale corpului în contrast cu varianta
deschisă, sau în dungi, costume Bandhgola sau mai largă și fără forme a hainelor tipice castelor și
Ackhan, cu pantaloni albi, strâmți pe picior, cu tunici grupurilor religioase.. se spune că mătasea, un produs
până la talie sau chiar până la genunchi despărțite de pe care chinezii și-l atribuie în exclusivitate, ar fi tre-
nasturi, cu guler înalt, Nehur... îmi fură ochii o altă cut granițele țarii orezului, încă din AD 140, când o
doamnă, cam în floarea vârstei, cu trăsături nobile, prințesă chineză a pătruns ilegal în India, cuibărind în
mersul arogant și privirea rece ca o lespede de piatră, cocul ei bogat câteva dude și viermi de mătase, cu
purtând semeață, pe deasupra mulțimilor, ca pe un intenția de a se căsători cu regele din Khotan-moment
panou publicitar, o pălărie de pai galben-citron, legată în care China și-a pierdut supremația fabricării mătăsii
cu un voal negru, cu buline albe, tronând peste un sari în lume...
roșu-acaj, cu pătrățele în fir de aur și cu un trandafir
128
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Dacă veșmintele de bază ale indianului - dhotti și sari - Primele ore în India seculară
se pot vedea încă din preistorie, pe statuetele găsite în
preajma minaretelor, am rămas fascinat de felul în care Continui să merg spre necunoscut după ce
bumbacul, un alt martor al vieții peninsulare, a fost văd, într-o juxtapunere concentrată în mai puțin de o
țesut și vopsit în cele trei culori naturale de bază, lună, țări asiatice ca Mongolia, Coreea de Sud,
rămase până în zilele noastre: indigo, roșu- acajiu și Taiwanul și Vietnamul, cum toate drumurile către
șofran- la fel cum albul avea nuanțe de lună de august, subcontinentul Indian sunt învelite în câteva straturi
nor de după ploaie și scoică... iar roșul se obținea din de nori mitologici, în care Brahma, Buda, Shiba sau
cărmâz, o plantă erbacee, cu bobițe roșii și negre... Vishna domină Olimpul Indian ce-și revarsă iubirea și
legenda spune că însuși împăratul Aurelian al Romei ura asupra unui popor obsedat de ideea reîncarnării ,
ar fi primit un șal de cașmir colorat cu vopsea roșie din nu înainte de trecerea pe o potecă îngustă, cât un
cărmâz și că acesta l-ar fi răsplătit pe maharajahul firicel de ață, pe deasupra Infernului. Călătoriile
respectiv cu multe monede de aur... noastre până la marginea pământului, fie din dorința
Dacă mătasea a pătruns în Europa încă din se- de a forța limitele propriei cunoașteri, fie din nevoia
colul al 16-lea, anul 1970 a marcat prima poveste de de a mai schimba ceva din rutina noastră zilnică,
dragoste cu marile case de modă din Milan și Paris... desfășurată într-un singur cerc, ne mai oferă și câte o
în căutare de nou, designerii au preluat nota de mister Himalaya a cunoașterii umane, o concentrare maximă
a mătăsii, eliberând-o de prejudecăți religioase și con- de civilizație veche, turism spectaculos, suspans și
servatorism, astfel că, fusta și cămașa scurtă iau locul inedit.
rochiilor, apoi, își face loc pe piață costumul clasic și
ținuta business la bărbați, iar blugii, tricourile și
cămășile strâmte amenință deja tradiționalele variante
lungi și șalvarii, cu aspect desuet... de atunci, o armată
întreagă de artiști plastici, regizori, muzicieni, oameni
de știință, industriași sau filozofi încearcă să găsească
și să valorifice esențele tari ale Indiei...
Cum toate călătoriile mele au și un sâmbure
amar al neîmplinirii, am trăit un astfel de moment și în
Mama India... poate sunt prea îndrăgostit de canoanele
frumuseții românești, poate sunt prea pretențios, sau,
pur și simplu ghinionist, dar mă simt puțin intrigat de
faptul că, deși India a câștigat, în anul 2000, Miss
World și Miss Universe, nu am văzut, după multe zile
petrecute prin satele și orașele acestui ținut exotic, Mulți călători mai avizați, văd India ca pe o
femei cu adevărat frumoase, care să-ți facă din oțet vin femeie frumoasă, plină de capricii, parfumuri exotice,
și din fier aur... cu arome dulci de iasomie, grație și eleganță clasică,
În rest, pentru cei 1% foarte bogați, pentru cei cu o arhitectură după chipul și asemănarea lumii
30% din clasa mijlocie și pentru restul Indiei sărace, primordiale, în care timpul devine altarul focului iar
moda străzii rămâne un dialog între generații, între oamenii privesc spre cer cu frică și consternare. Așa
caste, între modele și filozofii de viață, aducând cu cum avea să mi se confirme, în timp ce tibetanii sunt
sine ineditul combinării culorilor, al simbolurilor, al într-un continuu pelerinaj, rotind clopote pentru cele
gusturilor, al unui nou mediu de artă în înfrumusețarea șase cercuri ale mântuirii, starea de înmărmurire în
corpului și, poate, un firicel de speranță pentru o viață timp a indianului este menită în a-l duce spre nirvana,
mai bună... etapa supremă de perfecțiune a sufletului..
Mi-am propus să văd India în felii de viață
care să reflecte în egală măsură viața cotidiană prin
ochii turistului realist și trăirea sacră în preajma
monumentelor sau a sărbătoririi vieții.
Formalitățile vamale decurg normal, șoferul
de taxi, prima mea cunoștință indiană, pare într-o stare
de surexcitare și îmi vorbește non-stop despre
greutățile profesiei, strictețea patronului și despre
importanța bacșișului pentru el și familia sa.
Întunericul și căldura ostilă îmi dau senzația că
parcurg o zonă rurală, în Vechiul Delhi, unde gropile
sănătoase, tarabele cu mâncăruri improvizate,
Piața liberă din New Delhi mirosurile inimaginabil de neplăcute străinului,
văcuțele ce se plimbă în voie, ca pe o pajiște verde, și
129
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

sutele de oameni ce dorm pe jos, sub cerul liber, te pot trăit, bătrâni cu aer de hermeneuți și cu bărbi netăiate
împinge spre concluzii pripite, înainte de a descoperi de ani, turbane ponosite de timp, cu privirea țintuită în
farmecul ascuns al acestui popor.. neant, temple unde intri și dai peste un întreg Babilon
Intrarea la Hotelul Krishna, de trei stele, cu un de nații, zeități înmărmurite în ziduri, religii, costume
geamantan și o sacoșă de mână, creează un mic tradiționale, femei cu contururi calde, voaluri stacojii,
conflict de interese între portar și alți doi oameni-toți galbene, verzi sau lila, cocuri, cozi și steluțe în frunte,
vor să-mi apuce geamantanul pentru vreo opt metri, coronițe cu flori galbene, de hena, priviri dominant
câți sunt până la camera mea spațioasă, cu două paturi triste, tarabe cu pepeni, struguri și ofrande. Pe străzile
în plus. Intru cu o oarecare rezervă, mi se prezintă largi, demonstrații pentru independența justiției,
detaliile tehnice dar, doar după cinci minute, am polițiști blazați ce caută jocuri pe telefoanele mobile,
impresia că toate mașinile din Delhi claxonează în mii de mașini ce-și fac din claxonat o profesie, bătrâni
același timp, cu un zgomot lugubru la trecerea prin cu cămăși lungi, de culoarea șofranului, cu săbii mari
gropi. Revin la recepție cu o hârtie de zece dolari, ce- la brâu, menite să le apere religia, mirodenii, bijuterii
mi aduce un zâmbet și promisiunea că, în cinci minute, locale, din jad și rubin, oameni din lumea bună, cu
voi fi reinstalat la etajul doi al hotelului cu aspect priviri hipnotice, bărbi negre, turbane violet, ce par a
impunător de afară, și cu nume de zeitate indiană. Este te privi de sus, ca pe niște amatori în arta vieții
clar, mă aflu într-o fostă colonie, în care instituția veșnice, scamatori și hoți de buzunare prin preajma
bacșișului este respectată cu sfințenie. Îmi stabilesc grupurilor masive de americani, dornici să se ocupe și
cartierul general într-un interior de epocă, cu de tainele sufletului. Oare cum voi face eu lumină
baldachin, tablouri de vânătoare, o baie de stăpân de printre atâtea lucruri ce fug ca niște năluci pe un ecran
plantații și cu mirosuri ademenitoare. Adorm cu cinematografic al străzii?
gândul că dis de dimineață, înaintea valului de căldură
dar după micul dejun, îmi voi închiria un taxi, cu
douăzeci de dolari pe oră, voi opri de câte ori va fi Cleopatra LUCA
nevoie de vreo poză, și voi încerca să văd India de la
firul ierbii. Cântecele indiene, cu tonalități mieroase și
cu dialog în doi, îmi însoțesc trecerea spre un somn Curajul lui Păvăluț
plin de vise ce mă duc aproape de Taj Mahal, un loc
pe care nu mi-l pot imagina încă în fața ochilor. Era în vara anului 1916, în timpul primului
război mondial, când se ducea o luptă a nervilor, ală-
turi de acele confruntări bine puse la punct prin dublă
învăluire din partea nemților asupra spațiului româ-
nesc, mai ales în Oltenia, până când au avut loc ulti-
mele bătălii, prin octombrie-noiembrie la Podul Jiului,
la confluența acestui râu cu afluentul lui, Motru. Ro-
mânii ținuseră piept atacatorilor. Acolo s-a remarcat și
eroina Ecaterina Teodoroiu, printre mulți alții, dar
fuseseră copleșiți de superioritatea armamentului ger-
man. Războiul a continuat până în 1918. După atâtea
jertfe, s-a obținut ceva măreț pentru întreaga țară –
unificarea ei.
În zona aceasta de deal, satele erau așezate fie
într-un spațiu deschis, fie într-unul dosnic, ferit de
La micul dejun, mă dezamăgește calitatea multe pericole, dar aici greutatea accesului exista și
cafelei dar mă las ademenit de câteva meniuri locale pentru localnici. Cum o dai, n-o nimerești – e o vorbă
aflate din abundență pe platouri: plăcintuțe de ovăz, a celor care au înfruntat răul generații la rând și oricât
dulci amărui, cu sos picant (parathahos), apoi vermalli, l-au tăiat ei de la rădăcină, n-au reușit să-l stârpească.
adică tăieței cu orez, vegetale și bucățele de carne Oamenii, speriați de ce li se întâmpla, proce-
picantă, parsi-cartofi crocanți cu ouă și suji, legume cu dau cum credeau ei că le e bine. Femeile tinere și fete-
mirodenii, picioare de caracatiță cu frunze de curry, iar le mari se-ascundeau în inima pădurii, atâta vreme cât
sucurile de portocale și mango domină secțiunea aceasta își menținea podoaba. Aveau experiență din
răcoritoarelor. întâlnirile cu turcii. Bărbații apți de luptă se aflau pe
Mersul de dimineață pe o stradă în New front ori muriseră deja de glonț, de sabie sau de tifos
Delhi, cum este Jampagh, sau Akbar Road, în drum exantematic. Nemții nu se comportau ca barbarii, în
spre Templul Vieții, are un scenariu dinamic, cu afara scenei de bătălie, dar nici nu veniseră la noi ca
derulări dramatice: copii în uniforme școlare discutând turiști, ci să cucerească, de aici spaima celor asupra
aprins și împingându-se, cerșetori ce-ți fac semne cu cărora plana pericolul.
mâna la gură, dându-ți de înțeles că nu mai au mult de

130
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Într-o dimineață, care anunța că până seara se „Ce-or zâce ăilalți – Gheorghe, bărbatul ei, și Ioana,
va topi pământul de atâta potop de soare, mătușa Ane- noră-sa, și... – că băiatul ei era plecat să se bată cu
ta, copleșită de treburi și cu patru nepoți pe cap, aduna năvălitorii. Vui de mine, ce-ntâmplare!” se tânguia în
de zor niște lobodă și dragavei să facă o ciorbă. Între gând amărâta. Pavel se bârâcase într-un coteț înalt,
timp mai arunca în coș câteva prune bine coapte căzu- unde erau câteva cuibare ale găinilor, a numărat de
te pe sub poala pomilor, intenționând să fiarbă o chisă- două ori câte zece ouă, le-a pus într-un ștergar, așa
liță, mai lega o fasole pe arac, mai proteja o cloșcă cu cum procedase adesea, când le ceruse cu împrumut
puii abia scoși din găoace, când tocmai aude câinele vreo vecină, și i le-a înmânat celui care dorea să mă-
lătrând și zbătându-se să rupă lanțul. nânce și altceva decât conservele lor, zicem noi, copi-
Bătrâna și-a îndreptat șalele și, cu mâna strea- lul n-avea de unde să știe lucrul ăsta.
șină la ochi, da să vadă ce se petrece pe bătătura lor Băiețelul era, ca și sora lui, frumușel, isteț și cu neas-
mare, dar a rămas încremenită. Ca un fulger i-a trecut tâmpăr în priviri și în jocul picioarelor.Tare nu-i con-
prin cap ideea că poruncise celor mici să stea în casă venea să stea ascuns, să nu se cațăre prin pomi ori să
cât trebăluiește ea înainte de a așeza la foc ceva de-ale nu-și vadă de treburi prin gospodărie, fiindcă erau,
gurii. Numai cu poame nu puteau trăi copiii. Ce-or fi slavă Domnului! destule, mai ales că responsabilitățile
făcând ei în acel moment? Doar o fetiță de vreo trei i se înmulțiseră de când pe bătătură se învârteau decât
ani se ținuse pe-aproape. Copila era o țărăncuță în copilașii pe care nu-i prea stăpânea bunica.
miniatură. Avea o cămășuță de pânză albă cusută cu Soldatul străin a mulțumit în limba lui, l-a luat pe Pă-
arnici roșu, prinsă peste mijloc cu un brâu lat de două văluț de mână și au ieșit amândoi pe poartă. Femeia
degete, în rest, desculță și cu părul blond creț acoperit copleșită de treburi și de griji s-a uitat lung după ei,
de un tulpan cât o batistă care sta să cadă. Fără să știe crezând că n-o să-și mai vadă vreodată nepotul. Nu se
ce-i teama alerga spre un bărbat care nu ținea cont de gândea să intervină, ar fi înrăutățit situația, chibzuise
atitudinea patrupedului lătrător și înainta să se apropie ea. Cum să se înțeleagă cu străinul? Puștiulică era
de femeia de la colțul magaziei. Aceasta reușise să îngrijorat, dar îndrăznea să spere că prin satul lui se va
iasă din grădină sărind pârleazul ce prilejuia trecerea descurca. Nu avem de unde să știm precis ce voia să
spre curte, dincoace de gard, de-acolo de unde aveau facă neamțul, decât presupunem. Poate l-a luat pe co-
răzoarele cu legume, pomii fructiferi, ceva porumb, pil drept garanție a trecerii lui singur, în plină zi, prin
cânepă și ce mai sămănaseră în primăvară. sat. O fi făcut pariu cu niște camarazi că vor mânca
Cel care nu se da bătut de gălăgia lui Grivei și omletă și, până una-alta, câștigase. Va fi avut și el
ținea morțiș să rezolve ce-și propusese nu era altcineva acolo, de unde a venit, copii de seama celor văzuți în
decât un soldat neamț. Bunica a strigat-o pe Mândra, gospodăria țărănească pe care tocmai o părăsise. Se va
așa o alintau pe micuță pentru că era foarte frumoasă, fi îndoit de necesitatea expansiunii lor în țară străină...
dar aceasta avea o țintă precisă, să-i ofere „musafiru- Cine știe?...
lui” o pară. S-a uitat apoi galeș la el, așteptând, proba- Cei doi traversaseră ulița și-o luaseră spre deal, pe
bil, s-o ia în brațe, așa cum știa că i se întâmplă de drumul care duce la fântâna de sub mal. Probabil,
obicei. De piatră să fi fost ori din praf de pușcă și tot s- neamțul venise pe aceeași cale. Era destulă umbră și
ar fi domolit intrusul, dacă avea intenții rele. El a pri- urcușul mai lin. Acolo s-au oprit și, dacă s-a așezat
mit fructul și, la rându-i, i-a întins fetiței un baton de străinul, a făcut la fel și Păvăluț. Adultul a aprins o
ciocolată. După ce s-a încheiat schimbul de marfă, țigară, nu înainte de a-l servi și pe copil. Acesta a pri-
omul a scos din buzunar un ou, încercând s-o determi- mit-o și a pus-o în sân, nu fuma. Îmbrăcămintea era
ne pe bătrână să-i dea mai multe, vreo douăzeci, ară- asemănătoare cu aceea a surioarei lui, dar cămașa nu
tându-i de două ori mâinile cu toate degetele desfăcu- avea altițe și purta în plus niște izmănuțe albe strânse
te. sub genunchi. Era desculț și fără nimic pe cap. Părul
Până să se dumirească sărmana mătușică în a castaniu închis cădea greu peste ochii scăpărători. Și-a
cărei minte și, mai ales, în suflet se buluciseră eveni- așezat coatele pe genunchi și se uita nedumerit la tova-
mentele, ce se precipitau în fața casei, apare lângă ea rășul de studiu. Îl frământau gândurile.
Pavel, cel mai măricel dintre nepoții lăsați în grijă. „De ce mă mai ține ăsta aici, de ce m-a luat cu el?
Putea să-i apere de multe inconveniente, dar confrun- Dacă trece cineva dinspre pădure și, văzându-mă, vrea
tarea cu neamțul nu fusese prevăzută, așa că bătrâna să știe care-i tărășenia?”, se întrebă el, apoi se pomeni
părea, în continuare, stană de piatră. vorbindu-i liniștit:
– Maică, i se adresă puștiulică ce nu avea șase – Nu ți se pare c-ai năcăjit-o destul pe maica? E și ea
ani, nu-ți dai sama că omul vrea ouă? bătrână și amărâtă. Lasă-mă să mă întorc acasă. Ți-oi
– Bine , du-te tu și adă-i câte are nevoie, îngă- da și altădată ce mai vrei tu, dacă avem, bineînțeles, și
imă ea o frază scurtă. dacă știi ce să ceri. Azi ai primit ouă. A arătat spre
Biata femeie! Când a aflat că este vorba doar de atâta ștergar și a pronunțat din nou cum se numesc acele
lucru, și-a mai revenit, că se făcuse albă ca varul. Până sfinte produse ale găinilor. A ridicar din umeri și a
și câinele tăcuse. schițat un început de zâmbet. Neamțul n-a înțeles ni-
ciun cuvânt, dar o fi intuit ce i se cere, așa că a întins

131
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

mâna, a strâns-o pe a micuțului oltean și i-a făcut semn cum era şi faptul că nimeni, încă, nu se îndura să se
că este liber. ridice şi să plece, părăsind sala.
– Poți să bei și apă, i-a mai zis demn micuțul, arătând — Exagerezi, căută să-i abată gândul Iuliu, aşe-
spre izvor, ai ce să mănânci și cu ce să-ți astâmperi zându-şi, pe masă, o mână peste a ei. Acoperind-o, în
setea. Rămâi sănătos! întregime.
La început a mers degajat de-a-ndăratelea, apoi a luat- Gloria nu schiţă nicio mişcare. Nu-şi retrase
o tacticos și normal spre casă. Când a considerat că mâna, ci doar ridică privirea, îndreptând-o spre el.
drumul face o cotitură și beligeranții nu se mai pot Dădu din cap, în semn că ascultă.
vedea între ei, copilul a zbughit-o la fugă. A găsit-o pe — Nu te lua după ceilalţi, o îndemnă bărbatul.
biata bunică mai mult moartă decât vie. Povestea Au alte unităţi de măsură. Gândeşte-te la tine: eşti încă
comportamentului firesc al celor doi frățiori, mai ales tânără şi în formă.
episodul despre curajul lui Păvăluț față de vizitatorul Îi vorbise cu glas scăzut, înclinându-se uşor că-
neamț a făcut înconjurul satului, iar ecoul a ajuns până tre ea, atribuind dialogului o notă de intimitate. Poate
la noi și s-o duce mai departe... că ar fi vrut să-i spună: „Gândeşte-te la noi“. Sau:
Pe parcurs, Pavel a învățat multă carte, inclusiv limba „Greşeşti. Suntem încă destul de tineri“. Ori: „ Avem
germană, care i-a folosit în viață, în general, și chiar în o vârstă rezonabilă, ne-am putea încumeta să croim
cel de al doilea război mondial dus tot cu prietenii planuri de viitor“, dar o anumită reţinere, care nu i se
noștri de la izvoarele Dunării, război pe care l-a susți- potrivea, îi cenzură cuvintele.
nut de la început până la sfârșit. — Suntem, majoritatea, în bună formă, se co-
Periodic, poporul român s-a confruntat cu multe limbi rectă, c-o anumită leha-mite-n glas, mânios pe sine că,
năvălitoare. Unele au pierit după cum și-au așternut, el din motive de neînţeles, nu spusese exact ceea ce gân-
a rămas... dea.
Făcu un gest circular cu braţul, ca şi cum ar fi
vrut să-i cuprindă şi să-i tragă spre sine pe toţi priete-
nii şi neprietenii aici de faţă. Generaţia lor. Bărbaţi şi
femei care era evident că nu abdicaseră. Au ştiut ce
vor. Şi-au tras pentru asta destul. Cu anumite sacrificii,
până la urmă fireşti. Nu fuseseră cocoloşiţi. Părinţii lor
prinseseră războiul. Iar ei crescuseră îndârjiţi. Cu
obişnuinţa cozilor unde erau trimişi, de dimineaţă, cu
cartele-le-n mână. Călcându-se, uneori, în picioare.
Îmbrâncindu-se şi vociferând. Dând din coate, pentru a
ajunge în faţă, spre a apuca bucăţica mai bună sau
măcar o parte din ea. La rândul lor, au fost înjuraţi de
alţii. Bruscaţi, agresaţi, bumbăciţi. Luaţi la pumni,
încât, înainte de-a fi capabili de ripostă, mulţi exersa-
seră „arta fugii“. Nu era o fugă laşă, ci una impusă, de
Dana GHEORGHIU conjunc-tură. Un mod de-a se salva, mai ales de-a se
conserva pentru „mâine“, când le vor spori puterile.
Vor riposta, atunci. Şi fiecare avea o anumită înţelege-
Îndoiala re pentru cel de alături, însă asta era regula jocului, o
ştiau. Aşa făcuseră faţă. Tineri şi vârstnici, împreună.
— Ce repede s-au consumat vieţile noastre spu-
Poate că ei, puştanii de ieri şi adolescenţii de mai târ-
se, aparent fără nicio legătură, Gloria şi privi concen-
ziu, dobândiseră un soi de înverşunare, care-i urmărise
trată la cei din faţa ei. Şi câţi realizează asta? întrebă,
ca o umbră, întreaga viaţă. În felul lor vroiau să scape
c-o voce înăbuşită, adresându-se, mai degrabă, sieşi.
de veşnica pâine cu marmeladă! De necontenitele
Îşi miji puţin ochii, aşa cum obişnuia să facă, de regu-
drămuiri! Cu timpul, situaţia se mai ameliorase. Lice-
lă, în mometele ei de concentrare ori dezolare.
eni fiind, privaţiunile se mai diluară. E drept, nu pen-
Le cerceta chipurile, congestionate sau palide,
tru toţi, dar pe ansamblu vieţile lor cunoscuseră o
cu semnele oboselii adâncindu-le cearcănele. Stăteau
anumită ameliorare. Dacă, într-un final, existase ceva
acolo, debitând banalităţi, râzând şi vorbind deodată,
care să-i lege fusese tocmai dorinţa comună şi nemăr-
fără să se asculte, aşezaţi la masa încărcată cu pahare
turisită a multora de-a se ajunge. De-a deveni „cine-
pline pe jumătate, sticle cu băutură, golite de conţinut,
va“, aşa cum le repetaseră, nu de puţine ori, părinţii.
farfurii cu resturi de friptură, salate veştejite şi platouri
Visând, pentru copiii lor, un trai mai bun decât cel de
mânjite, cu urme rămase de la feliile de tort, totul într-
care avuseseră ei înşişi parte. Iar aceştia, înţelegându-i,
o devălmăşie ce nu deranja pe nimeni, dar nici nu avea
înălţaseră ştacheta. Trecând-o, fie răsturnând-o, după
cum să placă. Se aflau la un pas de spartul banchetu-
cât fuseseră de dotaţi.
lui, era foarte limpede pentru oricine, la fel de limpede

132
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

— Ba nu! îl contrazise Gloria, cu totul străină unde mă aflu. Unde-s uşa, fereastra, dulapul şi aşa mai
de gândurile bărbatului. Cel puţin eu, te asigur… departe. O clipă doar, îl asigură — precipitată, temân-
În vacarmul de voci stârnite în sală, printre râ- du-se să nu fie înţeleasă greşit — pentru ca imediat
sete şi chemări frecvente, tonalitatea femeii părea să după aia să mă simt foarte bine. Cumva imponderabi-
vină de departe. Parcă nu ea, Gloria, rostise acele vor- lă, înţelegi, ştiind şi nemaiştiind cine sunt. Ori, perce-
be, ci o altă fiinţă, prezentă şi nevăzută, pitită într-un pându-mă altfel. Tăcu.
ungher al încăperii. Pândindu-i şi trăgând cu urechea. — Ei bine, cum? n-o slăbi Iuliu.
Şi intervenind, când şi când. — De parcă…
— Iarăşi o iei pe arătură? o dojeni Iuliu, bătând- Din nou, vocea i se înecă. Dinspre extrema
o uşor cu palma peste mână. stângă a mesei răzbi un râs strident, asemănător unui
— Nicidecum, sunt perfect lucidă, însă n-are behăit şi-n clipa următoare dopul unei sticlei de şam-
rost să ne amăgim. Cu toate că… Şovăia. panie ţâşni în aer, odată cu jetul efervescent şi necon-
Bărbatul profită pe loc de ezitare. trolat al băuturii. Udă câteva persoane de sex feminin,
— Păi, vezi, zise aproape bucuros, există un „cu stârnind o arteziană de ţipete ascuţite, urmate de râse-
toate că...“ Şi tocmai asta-i realitatea! tele groase ale bărbaţilor din vecinătatea lor.
Femeia îşi trase mâna de sub palma lui spre a-şi — Nu-i băga în seamă! o îndemnă Iuliu, cumva
netezi o şuviţă de păr. Era un tic sau un truc menit să-i indispus. „De parcă...“ insistă, nerăbdător, repetându-i
acorde un anumit răgaz socotit necesar, ori ambele, cuvintele şi aşteptând să fie legate de altele, dătătoare
laolaltă. de sens.
— Deşi, îşi duse mai departe gândul, strecurân- Fără să-şi dea seama, glasu-i scăzuse iarăşi, as-
du-şi mâna la loc, sub palma ocrotitoare, uneori mi se tfel că acum, stând alături şi aplecându-şi puţin capul,
întâmplă un lucru, hai să-i spun, curios. vorbise în şoaptă. Îşi simţeau răsuflările şi poate că şi
Amuţi, strângându-şi buzele şi privind într-o în- bătăile repezi ale inimilor, dar mai ales întreaga făptu-
depărtare ce nu avea nimic în comun cu dimensiunea ră, atât de apropiată, a celuilalt. Oricând, o atingere, o
sălii, nici cu mobilierul şi nici cu Iuliu. Cumpănea înlănţuire ar fi fost posibile, nerealizându-se totuşi,
dacă era cazul sau nu să-i facă destăinuirea. În fond, deşi ar fi reuşit să anuleze distanţa, să străpungă carca-
Iuliu, pentru care simţea, mai nou, o constantă atracţie, sa, eul fiecăruia, înzidit în sine.
putea s-o ia în serios ori numai să glumească şi tocmai — De parcă în acel moment ambiguu, îşi făcu
gândul din urmă o neliniştea cel mai tare: nu mai avea Gloria curaj şi vorbi c-o linişte neaşteptată, chiar de-
anii şi nici dispoziţia necesară — prea mulţi „glumise- taşare, în clipa aia, suspendată între somn şi trezire,
ră“ cu viaţa ei! Era o femeie singură şi nu tocmai tână- viaţa mea abia ar sta să-nceapă, asta simt. Şi-n niciun
ră. Întrucâtva, supraponderală. Timidă, pe deasupra — caz că m-aş afla la capăt de drum.
un dezavantaj. Şi nu mai avea niciun chef de noi expe- O spusese şi, nu peste mult timp, vorbele ei vor
rimente, asta cu siguranţă! Aşa gândea, în clipa de fi reluate de altcineva. Tot o femeie. Fără să aibă habar
faţă. de această mărturisire. Poate nereproduse întocmai,
— Zi mai departe, îi ghici Iuliu îndoiala. De dar dezvăluind şi definind o stare care le era comună.
mine să nu te fereşti — te văd aşa cum eşti, să n-ai Comună şi întrucâtva latentă.
niciun dubiu. Inspiră adânc şi se trase cumva mai — Dar nu eşti! se revoltă Iuliu, scoate-ţi asta
aproape de ea. din cap. Scumpo, vrei să te programez la niscai şedinţe
— Păi, zise ea c-un oftat, nu-i mare lucru de vă- de psihoterapie? Încep să mă supăr, ai grijă! Izbucniră
zut: am o figură anostă, se citeşte pe ea c-am dat-o în în râs şi ea, prima, îi strânse, împăciuitoare, mâna.
bară, încercă să se eschiveze, glumind, dar el îi strânse Asta era, îşi spuse femeia, simţindu-se subit
palma cu putere, mustrând-o iarăşi, ca apoi s-o ducă despovărată. Ştia că bărbatul din faţa ei nu trişa. O
înspre buze. înţelegea şi de undeva, din „neunde“, între ei începea
Suprinsă, femeia îşi smulse mâna. Cu toate să se lege o punte. Iar puntea nu trebuia decât să fie
acestea, zâmbea. Un surâs frumos, poate puţin încur- traversată, de unul sau altul, n-avea importanţă. Poate
cat, luminându-i faţa, pe care, însă, nu-l putea vedea. Îl chiar ea va face pasul dintâi, cine ştie… Prindea curaj.
vedea el, în schimb. — Ei, ia ascultă, auzi vocea bărbatului foarte
— Îţi spun, se hotărî, dar să nu te aştepţi la cine apropiată: tu ştii că ai ochii cei mai frumoşi din lume?!
ştie ce. Uneori când mă trezesc, mă mai trezesc câteo- Ţi-a spus cineva asta? Hai, nu mai clipi aşa şi nu te
dată în miez de noapte, recunoscu uşor alarmată, ca şi zgâi la mine cu gura căscată: ai cei mai frumoşi şi mai
cum s-ar fi dezvinovăţit, iar el zâmbi nepăsător, dând expresivi ochi căprui pe care i-am zărit vreodată, insis-
cu mâna într-o parte, de parcă fi izgonit un gând ne- tă. Îi ridică c-o mână bărbia. Şi ce mai gene, pthiii! —
plăcut, bunăoară. nerimelate, o gratulă. Le baţi pe toate!
— Ei, şi?! exclamă şi râse puţin, cu aceeaşi ne- — Râzi de mine, protestă femeia. Nu fă aşa ce-
păsare căutată, menită s-o încurajeze. va, te rog.
— …mă treeezesc, continuă Gloria, tărăgănând — Nici pomeneală! o asigură, c-o voce gravă,
vocalele, şi-n întune-cime, e posibil să nu mai ştiu privind-o în adâncul pupilelor.

133
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

— Da’ sunt... grasă! se împotrivi Gloria, aproa-
pe cu vehemenţă. Nu vezi?!
— Grasă? Plinuţă, zi mai bine aşa, o contrazise Prof. univ. dr. Marian Cojoc: „Numai sufe-
şi o luă de după umeri şi-i şopti la ureche: rința înnobilează”, scria cândva Alfred De Musset
— Dar tu nu ştii că doamnele plinuţe au un atu („La numit de mai”), în vreme ce Andre Malraux, în a
în plus? sa „L'Espoir” considera, în „consonanță” deplină cu
— Care anume? tresări neîncrezătoare femeia, Musset că „moartea nu este un lucru atât de serios:
cercetându-l atentă. durerea, da!” Așadar, două concepte esențiale, în fapt,
Era puţin intrigată. Şi poate chiar niţel încorda- împreună, un nefericit binom ce marchează destinele
tă. Din nou, teama de-a nu fi luată-n răspăr îi umbri implacabile ale personalităților ce și-au găsit sfârșitul
chipul, dar întoarse iute ochii spre sală, eliberându-se. în vastul univers concentraționar românesc.
— Sunt mult mai orgasmatice decât toate slăbă- In volumul de față, inspirat intitulat „Fetele
noagele astea ifosite şi dietetice. Bagă la cap! îi ceru durerii. Apel la memorie”, tânărul cercetător Daniel
bărbatul. Apetisante şi iubăreţe, adaugă, hai că nu Lăcătuș, poet, prozator și nu în ultimul rând un verita-
glumesc! bil „passionaria”,slujitor al muzei „Clio”, printr-un
— Şi nici să n-o faci, că... încercă să pareze remarcabil efort științific, reușește să ofere cititorului
Gloria, în timp ce bărbia, simţea, se pornise să-i tre- o valoroasă și documentată contribuție istoriografică,
mure a plâns. Se stăpâni. Să nu-ţi treacă prin cap să-ţi epuizând literele alfabetului cu numele celor „dați
baţi joc de mine, c-ai încurcat-o! îl ameninţă, şi-i morții” pentru vină de a nu fi corespuns exigențelor
strânse pentru a doua oară mâna. Cu putere, de astă politice ale timpului.
dată. Şi c-un început de tandreţe. Autorul și-a propus și a dat astfel tiparului o
radiografie aproape exhaustivă a personalităților pie-
(Fragment din romanul „Stil Diwal“, rite în spațiul „morții concentraționare” (Pitești, Gher-
în curs de elaborare) la, Târgu Ocna, Rahova, Târgșor, Peninsula, Sighet,
Râmnicu Sărat, Aiud, Jilava sau Văcărești și nu nu-
mai), proiectând o viziune amplă, enciclopedică, la
nivelul României Mari, devoalând prigoana succesivă
având ca efect tragic dispariția unor nume imense
aparținătoare tuturor domeniilor consacrate ale civili-
zației românești, începând cu victimele regimului de
autoritate monarhică al lui Carol al II-lea (1938-1940),
ale regimului legionar și apoi doar Antonescu (1940-
1944), cele din anii tranziției spre regimul socialist
totalitar (1944-1947) și desigur cele ale regimului
comunist (din Romania și Basarabia), din anii 1948-
1989.
Avem in față un demers special centrat pe
înregistrarea fidelă a tragediilor existențiale certe,
dedicat celor care nu doar au trecut prin închisorile
amintite, suportând ca mulți alții rigorile durei detenții
ci, așa cum am precizat deja, a acelora care nu s-au
mai întors vii din infernul totalitarism, oricum ar fi
arătat acesta.
Am convingerea că rezultatul cercetării dlui
Daniel Lăcătuș, concretizat în acest prim volum,
căruia îi vor urma curând altele, astfel concretizat, va
fi primit așa cum se cuvine de către cei interesați de
acest important segment al istoriei contemporane a
românilor.”

Din cuvânt de întâmpinare la Dicționarul
Desen de Dan Cioca „Fețele durerii. Apel la memorie”

134
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

aduce... și între timp citesc/recitesc creația lui Geo
Bogza, minunatul său BASM...
„Pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petru
umblau pe pământ sub chipul unor moșnegi gârboviți,
sprijiniți în toiag și cu sandalele rupte, se întâmpla să
bată pe la ușile oamenilor, la căderea nopții, iar de
multe ori erau izgoniți. Odată i-a prins noaptea pe
câmp și odată cu ea o ploaie care le-a udat veșmintele
și i-a umplut de noroi. Și tot rătăcind ei, numai într-un
târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit
să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au
repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas
bărbătesc, întrebând cine bate. Și au răspuns:
-Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă,
unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn. El a
început să dea porunci, dar cu blândețe.
Romanița Maria ȘTENȚEL – Mario, ia mai pune niște vreascuri pe foc!
Tudore, dă fuga la fântână după o găleată cu apă
proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Basm despre Eminescu... Și le-au dat să se spele și să se șteargă cu
prosoape albe și i-au ospătat și i-au pus să doarmă
În zi de ianuarie am pășit cu dreptul în casa într-o odaie care mirosea a gutui și busuioc. A doua zi
unor buni prieteni. Știam eu că timpul fuge-fuge iute, dimineață, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au
dar în casa prietenilor mei, în locul unui puști, așa cum pus și în traistă niște mere, cum nu mai văzuseră și le-
îl știam pe fiul lor, Mugurel, mi-a deschis ușa, au urat drum bun. Cum au ieșit din sat, Sfântul Petru
surâzător, urându-mi „la mulți ani”, un adolescent a început să se roage la Dumnezeu:
frumos, cu păr bălai, încât am fost tentată să cred că – Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că
era chiar Făt-Frumos... când era el mai mic! tare ne-au primit frumos!
M-am bucurat, i-am mulțumit pentru urări, și – Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut
mi-a venit ideea să-l întreb: „Mugurel, când și cum ai că nu erau nevoiași?!
aflat tu de Mihai Eminescu, cum te-ai apropiat de – Fă ceva, fă să-și vadă măcar o dată sufletul.
poezia lui?”. – Să-și vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
Am fost încurajată să văd în camera lui de – Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa
licean o bogată bibliotecă, desigur alături se afla și un cum vedem noi plopul acela, de acolo.
computer personal, necesar informării unui tânăr. – Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind
– Așadar, când și cum l-ai descoperit tu pe gânditor satul din vale.
Poet?... reiau întrebarea și mărturisesc, mă așteptam la Iar după o vreme, din neamul acela de oameni
un răspuns în-răs-păr... sau un ironic surâs de lipsă a s-a născut Mihai Eminescu.”
interesului pentru întrebare sau chiar mai rău! Dar n-a
fost așa! Convorbire cu un Șoarece-de-bibliotecă
Dintr-un raft al bibliotecii sale Mugur a scos
un volumul „Orion”, cu poezii, proze, eseuri semnate Deunăzi, am avut o întâlnire și chiar am
de Geo Bogza, creatorul reportajului literar și, convorbit cu un personaj nu prea cunoscut în lumea
recunosc, drag sufletului meu acest autor! noastră, cea reală, ci mai ales în cea fantastică: cu un
Eu îl întrebasem totuși despre Eminescu... Șoarece-de-bibliotecă! Adică a unui iubitor de hrană
Mugur mă scapă de nedumerire, și îmi spune: specială, obținută din pagini de carte.
– Bunicul meu mi-a citit, când eu aveam vreo Era calm, liniștit, cu ochelari pe nas! Nu se
10 ani, un basm din această carte. Cred că știa textul putea altfel… mustăcea din timp-în-timp, semn că
pe dinafară! Basmul era despre poetul Mihai ceva îi era pe plac sau dimpotrivă?...
Eminescu, pe care el îl iubea mult. Așa am început să-l Când m-a zărit, nu s-a neliniștit, ci mi-a făcut
cunosc și eu pe acest mare Poet, de la un „basm” des- semn să rămân… „fac și eu o mică pauză, până la
pre apariția lui pe lume.... cină!”
Se uita amuzat la mine, crezând că nu știam -Am să primesc invitația Dvs., mai ales că am
basmul! și politicos zice: „Pot să vă aduc o cafeluță și în față o asemenea… Bibliotecă!
o murată, cât timp citiți acest basm?”. -A, este una specială, ai dreptate să fii mirat!
Mugur pleacă o vreme din cameră, după ce am Este Biblioteca unui om-mare-iubitor-de carte, de
aprobat printr-un semn al capului că doresc ce îmi va
135
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

cultură, care are și mari responsabilități în domeniu,
Domnia-Sa este un Ministeriabil…
– Mini…ster…înțeleg eu bine!?
– Da, da, chiar așa! Acest Ministeriabil este
stăpânit, de-o vreme, de o dorință care nu-i dă pace
nici în somn… Dă, Doamne, să se împlinească, eu
unul chiar mă voi bucura. Zău, mi s-a cam săturat
sufletul și mai ales stomacul, de atâta hrană-de-hârtie,
în volume mari, tomuri supra-sățioase, sute de
pagini…
– Stimabile, rogu-te, ia-mă ușor cu atâtea
informații… le-ai spus cam prea pe-repede-înainte, nu
le-am rumegat pe toate! Despre ce dorință a
Ministeriabilului, care te-ar face fericit, vorbești? Vasile SZOLGA
– Păi… pot să-ți spun, nu cred că este un
secret. Omul meu, mare iubitor de cultură scrisă, vrea
să facă loc, în biblioteci, dar și în spații speciale… La dona e(t) mobile
Revistelor- culturale și publicațiilor periodice, de tot
felul. Să fie puse în valoare pentru cititori, pentru Am de călătorit, prin București, până la desti-
cumpărători… asemenea cum sunt și cărțile, peste tot nație, cu tramvaiul și, apoi, cu metroul. Aștept tramva-
unde s-ar afla doritori de lectură și de ronțăială, așa ca iul în stație. Lângă mine un tânăr cu un mobil în mână
mine! Acum îți e clar, prietene? și cu niște fire ieșindu-i din urechi dă din cap în ritmul
Ai mai auzit Domnia-ta până acum, un unei muzici sacadate, care se aude până la mine, la
asemenea proiect al unui om cu greutate circa doi metri de el. Oare, câți decibeli suportă creie-
ministeriabilă? rul lui, dacă până și eu aud bubuiturile tobelor. Îi văd
– Adică, în toate orașele vor fi locuri speciale, ochii lipsisți de orice urmă de inteligență. Probabil că,
să zicem :Centre de cărți, pentru a cumpăra și a citi deja, creerul lui este o masă gelatinoasă, un fel de pif-
Reviste culturale și alte publicații… (desigur și cu o tie vibrând în pulsațiile muzicii ritmate.
oarece susținere de la buget, pentru apariția lor…?). Vine tramvaiul, urc și mă așez pe un scaun în
Măi să fie! Asta zici Dumneata? spatele unei femei, tipul de gospodină ce plecă la ora
– Să știi… am citit eu într-o carte, că orice asta la piață pentru cumpărăturile zilnice. În tramvai,
zvon „pe surse” SE ADEVEREȘTE! Da, da! câțiva călători liniștiți. Deodată, sună un telefon, o
Și mie mi-ar prinde bine ca acest zvon să melodie dintr-un serial siropos. Femeia din fața mea
devină realitate… Ar prii și stomacului meu, sactisit duce mobilul la ureche. În curând aflu ce a gătit, și
de atâtea volume mari… Sunt gata să-mi comand o cum, pentru prânz și, apoi, cum se scot petele de pe o
nouă pereche de ochelari și pentru aceste reviste fustă colorată. Mă uit împrejur și constat că cei câțiva
literare, unde pare-se găsești de citit lucruri călători, printre care și câțiva mai în vârstă, ori vorbesc
interesante! Pe cuvântul meu de Șoarece-de-bibliotecă, la telefon, ori ascultă ceva – căci din urechi le ies fire
voi citi/ronțăi filă cu filă. Dumneata te bucuri ?? conectate la mobile – ori dau cu degetele pe ecranele
– Eu… deh, să zic că sunt mut de surpriză, și telefoanelor. Oare, chiar toți oamenii depind acum de
voi spune tare-tare: Dă, Doamne să fie așa! mobile? Nu mai pot trăi fără ele?
– Mulțam, pentru știrea cea bună! Mai ales În sfârșit, cobor și intru în stația de metrou,
venită de la o așa sursă de încredere, cum ești care tocmai sosește. Urc. Lume puțină, la ora asta, pe
Dumneata, domnule Șoarece-de-bibliotecă! această rută. Dar toți au telefoanele mobile în mâini.
Sunt îngrozit de constatarea că toată lumea stă cu un
Semnează: telefon mobil în mână, sau la ureche. Nimeni nu mai
Reporter-cârcotaș, Romanița citește o carte, o revistă, sau un ziar.
Cobor la prima stație și ies la suprafață. La in-
trarea în metrou, într-un colț, o cerșetoare tuciurie stă
pe niște cârpe murdare. În sfârșit, cineva care nu vor-
bește, sau nu manevrează un mobil.
Trec pe lângă ea și îi las, parcă din recunoștin-
ță, un leu pe cârpele din fața ei. Când mă îndepărtez,
aud în spatele meu soneria unui telefon mobil. Mă
întorc. Cerșetoarea scoate din largele-i fuste un mobil
de ultimă generație și îl duce la ureche:

136
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

– Haoleu, mâcati-aș, da, sunt Dona măi Maca- jos și se duse spre acel loc. Cu grijă îndepărtă o frunză
rena. Ți-am mai zâs să nu mă contactezi când sunt la și de sub ea îl privea, parcă mirat, un broscoi care își
sărvici. umfla gușa.
Îngrozit o iau la goană. De undeva, răsună Ștefănel întrebă în șoaptă:
glasul lui Pavaroti: „La dona e mobile”. – Ce-i acolo?
– Nu-i decât o broască râioasă, spuse în șoaptă
La pescuit Ionel.
-Să nu cumva s-o atingi că te umpli de râie,
Ionel se trezi dimineața și imediat începu pre- spuse Ștefănel. Capra noastră a avut odată râie și o
gătirile: se duse în magazia de lemne unde își ascunse- săptămână au uns-o cu gaz, de mirosea întreaga ogra-
se prețioasa undiță confecționată dintr-o creangă de dă.
alun, o ață de cizmărie - primită de la bunicul care Broasca între timp scotea niște sunete ca un
fusese cizmar pe vremuri - un dop de plută și un cârlig gâlgâit. Ionel spuse:
făcut dintr-un ac cu gămălie îndoit. Se învârti pe lângă – Cred că boscorodește ceva, dar eu n-o înțe-
casă tot căutând pe sub pietre, și în spatele grajdului, leg.
până reuși să adune, într-o cutie de tablă cu capacul – Măi Nelule, nu se spune broscorodește, ci
găurit, câteva râme și niște viermișori de bălegar. bolborosește.
Apoi, după ce o anunță pe mama lui că se duce la Ște- – Ba nu, broaștele broscorodesc, căci sunt
fănel, plecă grabnic. Între timp soarele se ridică bini- broaște, mămăliga și ciorba bolborosește când fierb.
șor pe cer. Ștefănel, vărul lui de aceeași vârstă, adică Ce, broasca asta fierbe?
de cinci - șase ani, era și el pregătit cu o undiță asemă- Ștefănel nu apucă să răspundă căci undița
nătoare și o sacoșă de rafie pe umăr. lăsată jos se mișcă și el strigă:
– Ești gata, măi Fănele, întrebă Ionel și fără să -Nelule, trage!
aștepte vreun răspuns intră pe poarta gospodăriei un- Ionel se repezi și ridică undița. La capătul
chiului. firului, în cârlig se zbătea un peștișor argintiu cât un
– Hai, să mergem, spuse Ștefănel și amândoi o degețel. Cei doi copii se uitau cu uimire la mica vieta-
porniră spre fundul curții unde, printr-o portiță, ajunse- te. Primul care vorbi fu Ștefănel:
ră în livadă. Mergeau preocupați când, Ștefănel între- – Ce mic este, mi-e milă de el. Cum oare să-l
bă: mâncăm când este așa de mic și frumos?
– Ai adus și râme? Între timp, datorită zbaterii, peștișorul scăpă
Fără să zică nimic Ionel îi întinse cutia și îi din cârlig și cu un plescăit căzu în apa de la mal. Se
arătă viermișorii și cele câteva râme ce se mișcau în opri parcă amețit, pentru câteva secunde, apoi, cu o
cutie. Ștefănel se uită cu atenție și spuse: zvâcnitură, dispăru în apa mai adâncă. Cei doi copii se
– Oare ne-o ajunge pentru cât vrem să pescu- uitau tăcuți după el.
im? Uite aici, eu am luat sacoșa asta și cred că vom Ionel rupse primul tăcerea:
pescui mult. Tu ce crezi, măi Nelule, ne-o ajunge pen- -Auzi măi Fănele, eu cred că nu mai vreau să
tru cât vom pescui? pescuiesc. Și apoi mi s-a cam făcut foame.
Ionel se uită cu un ochi expert la sacoșă și – Ai dreptate, și în fond, și la urma urmei,
zice: mama poate să cumpere pești de la magazin.
– Eu cred că ne-o ajunge, iar dacă vedem că Își luară bețele pe umeri și porniră prin iarba
peștele trage, atunci mai lăsăm și pe altă dată. înaltă, îngândurați, spre casă.
– Ai dreptate, dar cum adică să tragă peștele?
-Păi nu știu nici eu cum trage dar i-am auzit pe
cei mari spunând că peștele trage.
Între timp ajunseră pe malul unei gârle. Se
așezară lângă niște tufișuri și își desfăcură undițele.
Prinseră în acul undiței câte o râmă și lăsară cârligele
în apă. Stătură așa nemișcați și tăcuți circa cinci minu-
te. Apoi Ionel spuse în șoaptă:
-Auzi măi Fănel, cred că aici la mal nu prea
vin peștii, mai ales cei mari, care nu prea încap în apa
mică. Dacă am fi avut o barcă, măcar una bosumflabi-
lă, am fi putut pescui mai în mijloc.
– Măi Nelule cred că i se spune barcă gonfla-
bilă, nu bosumflabilă.
– S-ar putea să ai dreptate, spuse Ionel împă-
ciuitor și în acel moment se auzi un orăcăit gros de Pictură de Dan Cioca
undeva de sub o frunză de brusture. Ionel lăsă undița

137
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

ACTUL I

Poarta palatului lui Irod, în fund la dreapta. Spre
stânga vedem spre Betleemul Iudeii ( în zare).
Corul și orchestra (în depărtare, cântă):

Marșul Regilor, (melodia de G. Bizet)

În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi ce se duceau departe
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi p-un lung drum înșirat.
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, bărbați viteji și trei-
zeci copii de casă,
Constantin C. POPIAN Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, și-n straie scumpe
îmbrăcați erau.
Și-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi smeriți ca
Sfânta noapte niște îngeri
Dramă religioasă în 4 acte.
Și-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi de flamuri
adumbriți.
1929. R. Vâlcea
Originală.
O mândră stea pe regi îi conducea
Pe drumuri lungi, naintea unui staul.
N.A.
O mândră stea pe regi îi conducea
*Am prelucrat una după A. Pan, în vers popular și am
La ieslea-n care Dumnezeu dormea.
tipărit-o în 2 ediții, ambele epuizate,(1912 și 1916)
La Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ
(Actuala piesă nu are nimic comun cu cea prelucrată
Se duc smeriți tre regi să se închine
după Anton Pan și care se numește Nașterea lui
Spre Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ, pășesc, și
Christos. n.n.)
laude smerite-i cânt.
Din sacul lor, aur lucitor, ei scot și-i dau și aur și tămâ-
PERSOANELE
ie
Din sacul lor, aur lucitor, dau Pruncului de viață dătă-
Irod, împăratul iudeilor
tor.
Un centurion roman
Iosif, logodnicul Mariei
SCENA I
Maria,(Fecioara)
Gabriel, (Arhanghelul)
Gabriel: (Cu spadă în mâna dreaptă, c-o floare albă-
Soldatul I (roman)
n mâna stângă)
Soldatul II (roman)
Sunt Gabriel și Vestitor am fost chiar de la început
Coridon
Serv credincios lui Jehova de fire Cel neîncăput.
Acteon
Eu am făcut pe Daniel vedenia ca s-o înțeleagă
Miron = păstori.
Și far i-am stat spre-a-i lumina să scrie cartea sa în-
Baltazar
treagă.
Melhior
Și am vestit pe Manoah, că fiu avea-va pe Samson
Gaspar (e tânăr la 45 de ani, îmbrăcat ca șef beduin,
Cel ce-a ucis pe filisteni, din peștera lui Simeon.
oacheș la chip)
Eu, Anei și lui Ioachim i-am dus întâiul, bucuria
= Magi din răsărit
Că din ei, fiică va ieși, și că se va chema Maria.
Sfetnicul lui Irod (ebreu bătrân)
Iar Zahariei, la altar i-am prezis, tot eu, viitorul
Ana
C-așa bătrân, va avea fiu pe Înainte Mergătorul.
Avdia
La rându-i și Mariei, iară, vestea cea bună-am dus-o eu
Micheia
Că-n pântece a zămislit pe Fiul drag lui Dumnezeu.
Osias = cărturari, membri ai Sinedriului
Și dacă astăzi mă cobor din bolta cerului albastru
Împărăteasa
Este ca lumii să vestesc că-n noaptea asta iese-un as-
Un sclav
tru.
O voce
Ce-n raze vii, strălucitoare va colinda întreg pământul
Soldați, arhierei, cor, orchestră, popor.
Și se opri-va peste-un staul în care trup va lua Cuvân-
tul.
În noaptea asta se îmbracă întreaga lume-n haină nouă

138
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Și-n suflet picură lumina ca stropii argintii de rouă. Iosif: Să-ți răspund, mi-e peste poate, căci n-ași mai
Se prăbuși-vor în țărână toți zeii cei ciopliți în piatră găsi cuvinte.
Căci Mielul se sălășlui-va sus în palat și jos în șatră. Sunt străin și-n noaptea neagră nici un adăpost n-aflai
El, orbilor va da lumină și muților le va da gură Pentru mine și-o femeie.
Și peste toți împrăștia-va dumnezeiasca lui căldură. Sclavul (în zeflemea): Dar căruță n-ai și cai ?
Păstorii zgribuliți de brumă, s-or minuna de-atâta soa- Că sunt gata chiar acuma să te-adăpostesc cu tot
re Ba vă punem chiar la masă ! O, bătu-te-ar de netot
Și regi vestiți călători-vor după steluța lucitoare. Tu nu simți că-n casa asta este mare sărbătoare?
Și-n calea lor vor duce vestea aducătoare de noroc Că e zi de veselie, păgânească închinare ?
Pentru-a-ntări cele prezise, din prooroc în prooroc. Voi sunteți străini, așa e ?
Voi, scuturați-vă de patimi, vă îmbrăcați cu înfrățirea Iosif: Streini zici? Așa ne chemi?
Fiți gata să-l primiți în suflet, căci El v-aduce mântui- Blestemat să-ți fie neamul dac-un pic tu nu te temi
rea. Ca să faci strein pe unul din sămânța lui Avram.
De toată grija cea lumească, o clipă să vă lepădați Noi, streini ? Și voi petreceți, faceți mare baeram !
Și în cântări de bucurie pe Domnul Sfânt să-l lăudați. Sclavul: (dându-i brânci pe scară):
(iese) Fii cuviincios, bătrâne, crezi c-aici ți-ai găsit prostul?
Scena II Dac-o iei așa, atuncia, îți aștern eu adăpostul.
Iosif și Maria (obosiți de tot) După veșmintele voastre bine văd că faceți parte
Maria Din murdara seminție a Ebreilor ; departe
Să mai cercăm și la poart-asta, să batem, poate ne răs- Deci, de noi, mila pentru voi; chiar acuma de-ați pieri.
punde Domnul și stăpânul casei nu vă poate suferi !
Iosif: De nu vor fi-npietriți și ăștia Puteți bate mai încolo, pe la hanuri mărginașe
Maria: Atuncea, unde mergem, unde ? Sunt destule-n târgul ăsta, ca și-n orice orașe.
Unde-odihnim a noastre trupuri, când toți ne-alungă ca Nu cereți aici, odihna, niște javre de evrei
pe câini ? Plecați, dară ! (îl îmbrâncește tare și-i închide ușa).
Și sarcin-asta... și vânt rece... și-o veșnicie până mâini. Iosif: (în genunchi): Streini, noi suntem și stăpâni sunt
Iosif: Vezi, tu, aicea-i mai răcoare decât la noi în Na- numai ei .
zaret (Iar se aud urale și strigăte de veselie)
Și lumea-i rea... Când noi tremurăm la scară, ei petrec în voie bună.
Maria: Încearcă-a bate; dar, dă mai tare ! Și suntem în țara noastră și ne încălzim la lună
Iosif: Ba, încet Noi, stăpânitori de veacuri al acestui sfânt pământ
Că, iar mă pomenesc c-o slugă că îmi trântește ușa-n Nu putem, din el, pretinde decât locul de mormânt.
nas Fii prea lăudat, o, Jahve, și ca Tine, lăudat
De-mi taie pofta de-ospeție. Fie și-Abraam și Jacov ce Chananul ni l-a dat.
Maria: Eu, pân-atunci, mai fac popas Dară noi, niște netrebnici, am iubit cele deșarte
Colea, pe treapta asta rece, că-mi tremură cele picioare Și-am ajuns la uși streine...
Și amețesc, mi-e grea suflarea și trupu-ntreg parcă mă Maria: Să cercăm în altă parte
doare. Căci îmi e peste putință ca să mai suport durerea.
(Se-așează pe o treaptă de marmură) Iosif: L-altă ușe? Unde-afla-vor oropsiții mângâie-
Iosif: (ciocănește cu bățul în poartă. Deodată se aud rea?
chiuituri înăuntru palatului și cântece de veselie) Noi, cei urgisiți de soartă, noi cei depărtați de milă
O voce (din palat): Mărire ție, Joe, o, Bachus, salve ție Când stăpânitori vremelnici ne înghit numai de silă.
! Unde ești, Joșua Navi, cu prăpădul de oștire
Tu nobilă matroană, atâta măreție, în jurul tău desfă- Să –l întuneci iar pe soare, să ne duci așa-n neștire
șuri... Ca să curățim Cananul de Venere și Bacante
Altă voce : Să cânte corul dară Și să piară cântăreții imnurilor sacro sante!?
Și jertfe să se-aducă pe sfântul său altar. Da, aici e ospăț mare, aici cidrul curge-n spume
(Scandal mare, urale, chiote) Peste sânuri de matroane cari nu merit- acest nume
Iosif: (bătând mai tare cu cârja): Nebuni fi-vor oa- Cari și-au uita menirea și deprinsu-s-au dezmățul
meni-ăștia, ori petrec în astă seară ? Cari se capăt-așa lezne, când orgie e ospățul.
(ridicând pumnii și lovind în porți):
Scena III Samson doarme? Cum n-aude glasul unui neam ce
Aceiași, un sclav geme?
Maria: Nu doarme Samson, bătrâne!
Sclavul: Ce izbești așa bătrâne, vrei să scoți o lume- Iosif: O, popor roman, te teme !
afară? Maria: (vine-ncet lângă el și-l trage de haină):
Ce tot ciocănești în poartă, ori ești chiar scrântit la Liniștește-te, bătrâne, nu te mai zdrobi zadarnic
minte ? Căci pedeapsa li-i aproape, vor avea sfârșit amarnic !

139
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Noi, vom merge-n altă parte; acum iar mă simt în Dă porunci să iasă oastea spre a cerceta orașul?
stare Soldatul I:
Să mai prelungesc durerea. Cine știe, astronomii, ce vor fi citit în stele ?
Iosif: Ei, să n-afle îndurare Soldatul II
Nici în ceasul cel din urmă. Aaa, tâlhari și ucigași ! Tot ce știu e că-mpăratul trece azi prin ceasuri grele
Maria: De pedeapsă nu se iartă niciodată cel trufaș. Geme-ntr-una, s-oțerește, și cu ochi sticloși de groază
(Maria și Iosif vor să plece, dar scena se umple de Cu privirea-i rătăcită, stă pe tronu-i și visează
lumină și apare Gabriel. Ei cad cu fața în țărână spe- Vorbind singur, pomenește de un crai ce se va naște
riați) Și-i va uzurpa domnia.
Scena IV Soldatul I
Gabriel: De, păcatul lui îl paște !
Bine știi cât e de vesel când înoată-n sânge cald
Gabriel: Când cad leșuri dupe leșuri în val verde de smarald.
Prea mărită fii, Marie, pururi binecuvântată Și când fiarele sfâșie în circ, prinșii de război
Căci aleasă ești, din toate, să fii Maică Preacurată Dupe obiceiul Romei; nu mai e om, ci strigoi !
Și, ca să se împlinească întru tot proorocirea Când ești plin de-așa păcate, poți dormi o noapte bună
Veniți să v-arăt eu locul de-unde pleacă mântuirea. ?
Căci în bezna unei peșteri, într-un loc întunecos Eu am spintecat doar unul și n-am odihnit o lună.
Va să naști Lumina lumii ce se va numi Hristos. Ce-s atâtea chefuri, frate? Ce, atâta desfrânare?
Ursită ești tu, Fecioară, cum bine ai fost vestită Am văzut femei pierdute, pază sfintelor altare !
Ca, ștergând păcatul Evei, să fii veșnic fericită. Fără frică, orișicine profanează, azi, un templu
Și-mpăratul, nu odată, a fost primul, el, exemplu.
Maria și Iosif (cu fața la pământ): Soldat II
Glas din cer îmi poruncește, roaba Domnului eu sunt Trebuie să piar-odată, o așa de grea rușine
Deci, te voi urma, pe dată, n-am să calc al Lui cuvânt. Când din munte privesc țara, să m-arunc în rîpă-mi
Dacă Sfântul Duh în mine, pe Dumnezeu zămislit-a vine
Ce-s eu vrednic a răspunde, dintre toate, fericita ?
Hai, să mergem, dar, bătrâne. Soldat I
Iosif: Cred că semne chiar de-a surda nu se fac peste tărie.
Da, să mergem, scump copil Văzuși cele trei vedenii pe o dungă argintie
Gabriel : După dâra de lumină a servului Gavriil. Și-auziși cum glas, aievea, ciripi pe lângă poartă.
(Ei pornesc și depărtându-se, poarta casei se deschide Eu mă prind că va să-nvie până chiar și Marea Moar-
și doi oșteni romani apar. La vederea dârei de lumină, tă....
cad cu fața la pământ)
Corul și orchestra (mistic, de la distanță, intonează
Scena V armonios. Soldații ascultă înmărmuriți):
Cor și orchestră: Imnul lui K. M.von Weber Andantino:Colindul:
(Rar și crescendo): Nouă azi ne-a răsărit
Mergi copilă, mergi sfioasă Domnul Iisus Hristos
Spre peștera-ntunecoasă Mesia Cel mult dorit
Acolo coboară stele Domnul Iisus Hristos.
Te înalță, treci de ele, să treci de ele. Din Fecioară s-a născut
Doamne sfinte, către Tine Si cu lapte s-a crescut
Ce n-ai început, nici fine Cu scutice s-a-nfășat
Rugăciunea mea s-avântă Și în brațe s-a purtat
Ține-mă sub paza-ți sfântă Cum e robul de smerit
Sub paza-ți sfântă ! Și pe noi ne-a mântuit,
Domnul Iisus Hristos.
Soldat I (Pe măsură ce cântul se pierde soldații pornesc mași-
Ce să fie asta,frate ? Pe o dâră de lumină, nal pe locul unde a fost dâra de lumină)
O vedenie!
Soldatul II Scena VI
Ce vedenie ? O zee și doi oameni cari se-nchină
Și-apoi, n-auzi tu ce imnuri, parcă vin din altă lume ? Irod (aiurit, coboară în scenă, trântind poarta dupe
Hei, să știi că vracii astăzi n-au pierdut vremea cu el. Se oprește brusc, se freacă la ochi; soldații se tre-
glume zesc și trec imediat unul de-a dreapta și altul de-a
De ce cheful se ridică chiar așa ? Și deodată stânga lui și înapoi)
Împăratul cu glas aprig și cu fața-ntunecată

140
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Sfetnicul ( e bătrân, evreu dintre farisei și e socrul lui (Scuturându-se)
Irod ) Hei, la naiba, nu se prinde; astea-s, toate, nerozii.
Ave Caesar ! multe zile Jehova să-ți dăruiască Visurile-s pentru fete, pentru oameni cu păcate
Dar nu pot s-ascund povestea ce a prins să se lățească Pentru cei ce zac în temniți, cu zăbrele ferecate.
Irod: O poveste ? Pân-acuma, povești fost-au toate (dâra de lumină pătrunde în scenă. Toți rămân în-
cele mărmuriți.)
De-am ajuns să-mi scutur carnea, parc-aș fi mâncat din Corul și orchestra
ele? (cântă): O mândră stea pe regi îi conducea.........
Povești sunt visele negre care îmi alungă-n noapte (se cântă toată bucata)
Toate clipele de-odihnă, de tresar la orice șoapte ? Irod (în genunchi)
Spune, dară, ce poveste a mai ispitit cetatea O nălucă este omul, o minciună viața lui !
Peste care eu adus-am răul tot și nedreptatea ? Cine poate sta-mpotrivă la voința cerului ?
Sfetnicul: Împărat, pumn de țărână și munte de răutate
Crai puternici, cu cămile, cu servi mulți și daruri multe Printre nori își poartă fruntea și orbit de nedreptate
Fac ca lumea să se plece și minciuna lor s-asculte Seamănul, pigmeu îi pare, el e totul, numai el;
Despre un copil minune căruia îi zic Mesia Dar sub talpa grea a vremii, cade frânt ca un surcel.
Ce s-ar naște-n noaptea asta și-ar domni peste Iudeia Ce putere omenească te înfrânt-a până azi ?
Irod. Te întreabă, o, Iroade !
Ești nebun ? Ori vrei să-ți șadă capul jos lângă picioa- Gabriel (de afară)
re E-n zadar, căci astăzi... cazi !
Ori în temnița negrită să mucezești la răcoare? Irod (privind cerul)
Crai puternici, în cetatea-mi cu cămile și cu robi ! Glas de trâmbiți și chimvale; regii trec să se închine !
Ha ! Dar oastea-mi, ce păzește ? Eu am oaste de ne- Simt aicea cum se pierde tot ce e regesc în mine.
ghiobi ? (Cortina cade încet).
Sfetnicul
Au trecur prin streji și nimeni nu le-a stat de împotrivă ACTUL II
Blânzi ca mieii, dulci la vorbă și cu fața milostivă.
Înainte-n chip de pază mergeau guarzi cu coif de aur (Noapte pe câmp, pe cer o singură stea. Păstorii dorm
Și treizeci copii de casă cari duceau un scump tezaur lungiți pe jos în neregulă).
Pe un car ca din poveste, adumbriți de mândre flamuri. Scena I
Ca trei sfinți steteau ei, regii, mari cârmuitori de nea- Cor de copii, Orchestră, Gabriel
muri. Cor de copii, Orchestră.
Înapoia lor, cămile, cu căpestre lungi de fir Andantino. Muzica de D. G. Kiriac
Și-armăsari cu coade albe de pe la Diarbechir. Sfântul Domn Iisus/ astăzi ni se-arată
Au o stea drept călăuză, căci sunt cititori în astre Blând și mititel/ lumea spre El cată
Fața lor era senină ca-nălțimile albastre Pruncușor înfășățel/și la față frumușel
Și de slaba-ți stăpânire ar fi spus că nu se tem... Îngerii veniră/nașterea vestiră
Irod (teribil): Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit
Ha, destul ! Te crăp în două! Tu, mă turburi când eu Lui Iisus ei s-au plecat/scumpe daruri Lui i-au dat.
gem ? Sfinte Domn Iisus, Tu ești zi frumoasă
La ce bun să am în casă slugi cu platoșe de-aramă Pentru cei sărmani, holdă ești, mănoasă
Când dujmanul zace-n mine măruntaiele-mi făramă ! Pruncușor înfășățel/și la față frumușel
Și, cu cât încui zăvoare, cu cât pui mai multe streji Îngerii veniră/nașterea vestiră
Cu atât aci, (arată la inimă) dujmanii stau la pândă, Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit, etc........
aprigi, treji. (își rupe chiotora)
Aer vreau ! Mă-nec, mă-năbuș; îmi simt sufletul la Scena II
gură Păstorii
Rege-s eu, ori o nimică? (învins) Sunt o biată secătură. Coridon
La ce bun supuși, avere, dacă n-am o vorbă bună ? Se întâmplă câteodată visuri foarte curioase
Dacă-n visurile mele, cu ghimpi, capu-mi se-ncunună? Dar ca să visezi minuni în așa pustietate
Vracii-mi spun că se va naște un copil și-o lume nouă Unde lupii, doar la vreme, săvârșesc câte-o minune
Că topise-vor toți zeii ca de soare-n strop de rouă. Când uităm afar-din staul, așa .. câte-o slăbiciune...
Iară regii și-mpărații de domnie pământească Însă lupii știu că urlă, dar eu auzii cântare
Vor rămâne o poveste; și că pacea-o să domnească Și acolo, pe tărie, strălucește-o stea mai mare.
(rîde, halucinează) I-aș scula pe-ai miei tovarăși, dar mi-e că mă fac de-
Ha, ha ha, ce nebunie ? Cum se poate ? Un Irod ocară
Mare și atotputernic peste un viteaz norod Au mai rîs de mine-odată când visasem o comoară.
Să se clatine în fața unor visuri cu copii? Ia să mă mai culc o țâră, să văz eu ce mai visez

141
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Și de-oi mai avea vedenii, iau ciomagul și-i pisez Că venit-a pe pământ/ Fiul Domnului Cel sfânt
Pân’ m-or crede. ( se culcă) Steaua ne-a călăuzit/ Drumul ei l-am urmărit
Acteon: Însă-aici la Betleem/ N-am putut s-o mai vedem
Ce ți-e vere, de bolborosești prin somn ? Ca o taină s-a ascuns / În văzduhul nepătruns.
Nu cumva mai visași iară că s-a mai născut un domn? (În tot timpul cât se cântă, păstorii stau în genunchi cu
Zău dacă n-ai tu plezneală de nu ne dai bună pace mâinile pliate pentru rugăciune, privind fix la stea)
Dup-atâta osteneală, să dorm și eu cum îmi place. Miron:
Coridon: Acum nu mai am ce zice, fiindc-am priceput, fârtate
Ho, mă, ho! Lovite-ar ciuma, că-i dormi pe-ailantă Că n-a fost doar o părere, ci sunt lucruri minunate.
lume Povestitu-mi-a bunicul că ar fi proorocia
Pân ți s-or cufunda ochii Că la Vitleemul nostru va să se nască Mesia.
Acteon Și că tot la cărți mai spune că al lumilor Stăpân
Fii mai cu cântar la glume ! Va avea în loc de leagăn ieslea cu ogrinji de fân.
(Ambii se culcă. Dupe o mică pauză, corul începe din Fraților, să lăsăm somnul și să fim mai cuvioși
nou: Sfântul Domn Iisus) Și să ne-ndreptăm spre ceata celor buni și credincioși.
Coridon (sare drept în sus): Acteon:
Somnurosule Acteon, ia ciulește din ureche Să-mi iertați, măi frați, cuvântul, dar vă pun o întreba-
Și ascultă, frățioare, vezi, sunt eu ciupit de streche ? re:
Ori în câmpul nostru luciu unde doar jivine urlă Împăratul de-o să afle, nu-i va fi cu supărare ?
Coborâtu-s-a tot cerul, de nu știi de-i rai ori târlă. Coridon : Ba i-o fi, că e mai fiară decât lupul din pă-
I-auzi, cântă sfinții îngeri de te vindecă la rană dure
Acteon Acteon : Hei, și-apoi ? Mai fost-au și-alții cari ajuns-
Bag de seamă că în ceruri nu e lume năzdrăvană. au sub secure.
(mișcă pe Miron) Coridon : De, să nu grăiesc o vorbă aruncată-ntr-un
Scoal-prietene și-ascultă cântări sfinte de chimvale ceas rău
Coridon Bine nu i-o fi; c-aicea este cum vrea Dumnezeu.
(făcând mâna streașină și ridicându-se pe genunchi) Peste zeii lui de piatră, cumpărați de la păgâni
Dar, să vezi, măre fârtate, către peștera din vale Cu care-a spurcat pământul ăsta-al nostru din străbuni
Roi de îngeri și lumină câtă n-are sfântul soare Strălucește ca un soare Dumnezeul lui Avram
Miron (întinzându-se) Irod, dară, se topi-va ca un lucru de haram.
Măi, ce năbușală vere, și aseară, ce răcoare ! Acteon : Bine mă, voi bateți câmpii și-mi dați zor cu
Acteon: Scoală măi și uite colo să vezi ce n-ai mai Iehova
văzut Dar cum ? Iehova se naște pe aici pe undeva?
Miron: E vreun colț în câmpul ăsta unde Miron n-a Jehova credeam că este un unchiaș cu barba mare
șezut ? Și, ca să se nască iară, nu vă pare de mirare ?
Coridon : Bă, dar orb să fii măi vere, și tot ai vedea Miron:
lumina Chiar că ești prostuț fârtate și în cap ai doar bureți
Miron : Vreun pârlog ce arde-n vale, asta poate fi Păi tu nu asculți în templu când citește din profeți
pricina. Că spre-a lumii mântuire, un Mesia va să vie
Coridon : D-apăi tu n-auziși glasuri și cântări cu dulci Să întemeieze-n lume o nouă Împărăție ?
cuvinte? Coridon:
Miron: Parcă n-au trecut, șoimane, pe aici și mai nain- Eu vă rog s-aveți răbdare cât a soarbe –un blid de linte
te ! Și să-mi ascultați și mie visul ce-avui mai nainte:
Ia să mă lăsați în pace, că-s sătul eu de palavre, Veți vedea cum că prin mine vă vorbește-un prooroc
Noaptea voi îmi stricați somnul, ziua: latră cele javre Acteon:
Știu că vouă vă priește ca să stați colea la stână Un cioban nu are minte, nici să umpli-un năpârstoc.
Îngroșându-vă la ceafă, mâncând brânză și smântână Miron:
Voi nu stați cu mine-n pripăt și nu luați vântul în piept Leagă clanța, măi neroade; tu nu știi că uneori
Coridon : Ori ce-ar fi, să crezi ce spunem, pare-mi –se Duhul Domnului grăiește prin gura unor păstori?
c-ar fi drept Nu s-a arătat lui Moise și lui frate-său Aron
Să-și lase turma să meargă, să piardă pe Faraon ?
Corul Îngerilor și orchestra Dară Jacov, tatăl nostru, nu era păstor în seara
Colind de D G Kiriac Când de la pământ la ceruri el își sprijinește scara
Moderato, a modo de canon Ca să urce și coboare îngerii lui Dumnezeu?
În cetatea Betleem/ Am venit ca să vedem Acteon :
Pre cel Prunc acum născut/ De din vremuri cunoscut Tu te duci mai des la templu, că știi carte, însă eu....
Dupe semne c-o să stea/ De deasupra Lui o stea Miron :
Un luceafăr lucitor/Pretutindeni vestitor Tu ești prost și-atâta totul; lasă visul să și-l spuie

142
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Coridon : Nici chiar lutul.
Acteon (rîzând): Uite o scară; vrea în ceruri să vă suie Miron Fapte bune
Coridon : (ridică ciomagul să-l lovească) Coridon : Singurele ce nu pier.
Acteon: Iaca tac (Începe a cânta fiecare-n parte, acompaniat de or-
Coridon: C-atâta trebe să mai cașci odată gura. chestră ):
Miron : Haide-ncepe și-o s-asculte și-Acteon, învăță- Coridon :
tura. Eu am două mii de oi/ tot codalbe și plăvițe
Coridon: Am să-i duc doi mielușei/ mititei și bălănei
De cum ațipii, măi frate, mă cuprinse-un vis cumplit: Preamărire lui Hristos
Parcă s-aprinsese cerul, acolo , în răsărit. Domnul Cel prea luminos
Și din nori aprinși de flăcări, răsărea un Împărat Acteon
Care nu avea nici spadă și nici cal înveșmântat. Înspre Vitleem voi trece/ și- i voi duce un berbece
El, păstor zicea că este; dar n-avea sac și ciomag Cu cornițe răsucite/ și cu flori mândru gătite,
Și-i curgea vorba din gură ca celui mai meșter mag. Că e împărat Hristos/ Soarele Cel luminos.
(Ascultătorii devin din ce în ce mai uimiți și mai im- Miron :
presionați) La-mpărătescul locaș/ eu, păstor lângă oraș
De-ntâlnea un orb în cale, El îndată-i da vedere O biseric-am să-i fac/ Să fie la toți pe plac
Da-i zicea: ai două haine, să dai una cui îți cere Din peșteră păstorească/ biserică creștinească
Și mai zicea că bogații pe săraci să n-asuprească Împăratului Hristos/ Domnul Cel prea luminos.
Și să fie blând și darnic cine vrea să moștenească (Toți trei înaintează în fața scenii și cântă împreună
Un colț bun în sânul dulce al părintelui Avram. cu corul și orchestra):
Acteon: Eu să știu că merg acolo, azi aș vinde tot ce Colindul:
am . Trei păstori se întâlniră / Trei păstori se întâlniră
Coridon (continuă pasional, iar ceilalți îl urmăresc Raza soarelui, floarea soarelui / Și așa se sfătuiră
într-un crescendo de extaz) Haideți fraților să mergem / floricele să culegem
Și cum sta pe vârf de munte, jos în poale s-adunase Și să facem o cunună/ s-o-mpletim cu voie bună
Sumedenie de neamuri; părăsiser-a lor case Și s-o ducem lui Hristos/ să ne fie de folos.
Unii își lăsară luntrea și năvod și pescuire (Pe măsură ce cântul se îndreaptă spre sfârșit, păsto-
Și mergeau după acela ce-mpărțea la toți iubire. rii pornesc spre fundul scenei în direcția grotei dela
Numai hăt, departe-n zare, se mișca pe o câmpie Betleem, iar cortina cade foarte încet).
Altă ceată, purtând suliți, și-nainte-i o solie
De-nvățați și capi de lege, cari spre munte se mișcară ACTUL III
Și pe -acel păstor îl prinse și-n sobor îl judecară. (Decorul actului I)
Și-n bătăi, scuipări și sânge, pe o cruce-l țintuiră. Cor și orchestră, din ce în ce mai pronunțat, marșul
El zâmbia, încât și gâzii de răbdarea-i se-ngroziră. de la început pe muzica lui Georges Bizet
Când fu sufletul să-i iasă, s-a cutremurat pământul
Și un trăznet sparse norii... dar n-am auzit cuvântul Marșul Regilor
Ce-a grăit, că-mi sări somnul și....
Acteon ( fără ironie): mă deșteptași pe mine! În zori am dat de-alaiul minunat
(Umilit și cucernic): Uite-acuma pricep și eu, semnele, A trei mari regi ce se duceau departe
și mi-e rușine.... În zori am dat de-alaiul minunat
(După câteva momente de descumpănire și teamă A trei mari regi p-un lung drum înșirat. Etc......
sfântă ce-i apucase pe toți):
Miron: Scena I
Ce să mai lungim povestea ? Ar fi să pierdem din Gaspar, Melhior, Baltazar, trei magi în costumele
vreme. timpului
C-ar mai fi doar o părere, nu avem de ce ne teme. Gaspar
Visu-acesta, prevestit e, de ai noștri sfinți Profeți Regi măreți, care vi-i sfatul dacă steaua s-a ascuns ?
Hai să ne-nchinăm acolo, ca oameni cinstiți și drepți. Baltazar:
Mesia, de-o fi acela ce lucește ca un soare Cer senin de-aveam azi-noapte, ași fi studiat de-ajuns.
Apoi care fericire decât asta e mai mare ? Totuși, dup-a mea părere, steaua se va ivi iară
Acteon : Melhior:
Bine, mergem; dar ce facem, măi fârtate, oilor? Vorba este c-avem termen să-l aflăm în astă seară
Le lăsăm așa în voie, pradă bună lupilor ? Căci atunci, ce-ar zice lumea despre-ntreaga noastră
Noi, altă avere n-avem și-avem case și copii. știință?
Coridon : Baltazar:
Oile le pierzi ? dar Mielu-mparte multe alte bucurii. Mă bazez pe-nvățătura-mi îmbinată cu credință.
Nu uita că mori ca mâine și nu iei cu tine-n cer Și părerea mea v-am spus-o

143
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Gaspar: Să nu-ntrebăm pe Irod ! Unde trebuie să nască Impăratul cel mai mare.
Baltazar: Irod e certat cu cartea, cu morala... Du-te la Irod și-i spune că trei regi așteaptă-n poartă
Melhior: Un nărod Că-s grăbiți, că-ntreg alaiul prin Jerusalim se poartă
Care stă fără sfială-n fruntea oștii păgânești Și că e rugat să vină ca să fie salutat
Și e putred până-n oase de păcate omenești. După care, vor purcede
Nu-i vorbă, poporul ăsta nu merită altă soartă Centurionul:
E mai mort ca un cadavru, e mai mort ca Marea Moar- De, e lucru cam ciudat
tă Melhior: Vizită-n palat nu-i facem; dac-avem ceva
Dar, oricât, nu-i regesc lucru să batjocorești o țară de-ales
Cine nu-nțelege asta, nu e rege, ci ocară! Se va hotărî aicea
Gaspar: Centurionul: Crailor, am înțeles ! (iese)
Hai să ne oprim o clipă și să-i cerem o-ntâlnire
Într-un loc Scena III
Melhior: Aicea, chiar că nu e timpul de gândire. Craii ( singuri)
N-am plecat în vizitarea împăraților vecini Baltazar:
Nu uitați că azi noi suntem niște simpli pelerini. Poate că era mai bine să ne ducem noi la el !
Baltazar: Melhior:
Vom strica vorba degeaba. Irod, după câte-aflai Ba, cum i-obosit de vise și muncit, se face miel.
E atât de strâmt la minte, încât vracii lui... Oricât de pornit veni-va, noi nu-i facem temenele.
Gaspar: Vai, vai, Chiar la vorbe de ocară, nu ne sinchisim de ele.
Vai de țara-al cărei rege se conduce după vraci. Trage spada? Noi n-o tragem; îl împungem cu privi-
Melhior: La evrei povestea-i veche: vracii lor, ce să le rea.
faci ? Gaspar: Nu cu spada se câștigă cerul,
Irod crede că se-aude că Mesia-i pământean Baltazar: Viața,
Că se naște să-i ia tronul... Melhior: Nemurirea...
Baltazar: Îngerul când ne chemat-a din a noastre țări cu soare
Pângărit de un tiran. Nu ne-a-ncredințat pieirii, ci steluței călătoare.
Ba nu-i rău să ne petrecem câteva clipite-n șagă Orice om în a lui viață e condus de-o stea anume.
Să-l încolțim cu-ntrebarea, să vedem: o să-nțeleagă Curaj, dar ; și-a noastră faimă s-o lăți-n întreaga lume.
Că noi, cititori în stele, dacă suntem, suntem regi (Se aude trâmbițat prelung și Irod apare urmat de
Și că de-am pornit încoace, nu suntem niște pribegi. curteni. Salută dupe obiceiul romanilor. Regii răs-
Noi, ne vom purta cu cinste, vom vorbi cuviincios pund, salutând oriental.)
El de-și va-njosi coroana și va fi răutăcios, Scena IV
Apoi, vom găsi cuvinte inspirate de credință Aceiași, Irod:
Să-l punem la-ncurcătură și să cadă-n umilință Irod: Era bine ca-ntâlnirea să fie, după cădere
(Se aude un sunet prelung de trâmbiță) Într-o sală de primire, mai regește...
Gaspar: Melhior: De părere
Un semnal de peste ziduri, cineva pare că vine... Noi am fost să fie-aicea; ne iertați, v-am obosit
Vreun paznic ne zărit-a... Irod: Bun venit vă poftesc, dară
Melhior: Tot ce ne-am dorit ! Toții Craii: Majestate, bun găsit !
Baltazar: Irod: Regilor cu strae mândre și cu strălucit alai
Mai bine; Cum de v-ați pornit deodată la un drum, atâția Crai ?
Că nevoie de-a trimite vreun sol,nu mai încape. Unde mergeți ? La plimbare ? Încotro? Spre care țară?
Baltazar:
Scena II Sire, încotro pornit-am, va s-ajungem astă seară.
Aceiași, un centurion Ne cam miră întrebarea pusă de un rege care
Centurionul (oprindu-se în poartă, se uită înapoi) Stă vecin lângă minune și nu-i gata de-nchinare.
O voce ( din interiorul curții palatului ) Noi venirăm pân-la tine ca să aflăm deslușire
Împăratu-acum consultă tocmai murmurul de ape Încotro se află locul dătător de mântuire.
Vezi de caută cu grije cei trei regi din răsărit Irod:
Melhior: Câteși trei, aici așteaptă Bine, dar, până aicea, cum de n-ați rătăcit drumul
Centurionul: Jupiter fie mărit ! Și de ce, oprirea voastră fu tocmai Jerusalimul ?
Dupe voi, o lume-ntreagă de oșteni, fără odihnă Gaspar:
Caută întreg orașul și voi povestiți în tihnă. Pân-aicea, o steluță ne conduse pas cu pas
Împăratul, chiar acuma, pe toți trei vrea să vază Și-n cetate cum intrarăm, pe-ntuneric am rămas.
Baltazar: Și, citind în cărți, văzurăm, din profeți cum se vestește
Suntem gata să răspundem; luna este la amiază Că Mântuitorul lumii...
Și ni-i grabă să ne ducem către locul de-nchinare Irod: .. e ceva ce mă uimește.

144
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Prooroci, stea călătoare și-un mântuitor de lume N-avem platoși de aramă; dar purtăm aici, în noi
În regatul meu ? Credeam că numai vracii, doar, sunt Nestrămutata credință în ceea ce va să fie:
buni de glume. Despre un Prunc sfânt ce-L naște feciorelnica Marie.
Vă văd oameni cu bărbi albe și purtați sceptru de regi Eram toți la Craiul-frate, Baltazar învățătorul
Dar ce spuneți, nu sunt vorbe de bărbați cu minți în- Petreceam frumos la nuntă; își căsătorea feciorul.
tregi. Peste noapte, fiecărui i s-a arătat în vis
Eu știu că peste Iudeea și pe-acest bătrân norod Îngerul Gavril, și-i spuse: Să pornești, căci este scris
Împuternicit de Roma sunt doar eu; nu-s eu, Irod ? Că la Betleem, cu daruri, să te duci și să te-nchini.
Nu-i a mea această spadă ? Ăst palat nu este-al meu ? Noi, tustrei, și visu-același, regi astronomi, buni ve-
Poate dorm; nu-s eu, acesta ? Spuneți: eu sunt, ori nu-s cini:
eu ? Eu, o stea dupe tărie vă voi da să vă conducă.
Sfetnicul bătrân (ebreu dintre sinedriști, socrul lui Baltazare, ai cuvântul:
Irod): Baltazar:
Luminate, nu-i nevoie să te tulburi peste fire Ce cuvânt ? Cu gând de ducă
Oamenii veniră numai ca să-ți ceară deslușire: Ne gătirăm fiecare, dupe cum ne cere rangul.
Știi ceva despre Mesia cel proorocit în cărți ? Vremea când sosi
Despre care ei aflat-au că se naște-n aste părți ? Gaspar: Nainte, Baltazar !
Irod: Gaspar și Melhior: Noi țineam hangul...
Eu, să știu ? Eu stau cu nasul, toată ziua-n papiruse ? Irod:
Voi, răspundeți: ce preziceri, pentru el, stau în cărți Sunteți și glumeți acuma; vă dă mâna, oameni mari
scrise ? Regi și cititori în stele, astronomi și cărturari
Baltazar: Cu țări dulci, cu mândru soare și izvoare cristaline..
Dacă-i vorba după carte, pierdem vremea în zadar Ia-n să fiți colea-n Judeea, veșnic pizmuiți, ca mine!
Toate cele le citit-a astronomul Baltazar. Mie cine vru să-mi spună despre-o naștere divină?
Noi când am pornit pe cale, acum un an și mai bine Sunt iudeu; dar mama-mi dete creștere-n lume streină.
Studiasem tot ce scris ie; și, de te-ntrebăm pe tine Fericit e acel rege care datina cunoaște
Datoria doar ne facem, să nu te nesocotim; Care suge-al țării lapte și-apoi neamul lui îl paște.
Găsim că-i treabă regească c-am venit să te vestim. Acel rege simte-ntocmai ca țăranul de la plug
Am dorit să te cunoaștem, să vedem pe norocosul Care pe plugar cunoaște, sapă, coasă, tăfălug...
Pe ale cărui meleaguri va să se nască Cristosul. Eu, sărmanul, ce văzut-am decât capete tăiate
Că aicea se va naște și în noaptea asta chiar, Sânge din belșug, ospățuri și spinări încovoiate!
Nu încape îndoială.. Cine dintre scribii- aceștia, mi-au deschis cărțile sfinte
Irod (brusc): Nu se poate ! Așa dar Pentru ca acuma, gura-mi, deslușiri să vă cuvînte ?
Dupe-o stea, o viziune, voi mi-ați zăpăcit poporul Melhior:
Care forfote pe uliți căutând mântuitorul Ba, eu, pe cât știu, în cartea Isaiei Proorocul
Ați ținut mult ca în treacăt să v-abateți și la mine ? Spune că în Vitleemul Judeii se află locul
N-ați știut că spada asta... ( o trage) Unde va veni Mesia să ia trup dintr-o fecioară
Melhior: N-o atinge; e rușine Adumbrită de puterea unui Duh Sfânt..
Ca în noaptea asta mâna-ți, măcar, să atingă spada Irod (oțerindu-se):
Că ești mare și puternic cu asta vrei să faci dovada ? Mă-nfioară
Pleacă-ți capul; e mai bine ; și te roagă ca și noi Credința atât de oarbă ce pe voi vă stăpânește !
Să ni se dechidă calea către El. Mă-nchin înaintea voastră și așa fiind, firește
Irod: Vă fac adânca rugare ca să rămâneți la mine.
E vai de voi Nu-i frumos, trei regi să-ntrebe la-ntâmplare pe orici-
Lucrurile de-or sta altcum și v-oi prinde cu minciuna. ne.
Mulți spioni au dat pe-aicea; dar i-am prins întotdeau- Neamul ăsta de bicisnici nici nu înțelege bine
na. Ce înseamnă oaspeți nobili; împietriți în nesimțire
Gaspar: Ei pun capul în cenușe și își bat cu pumnii pieptul
Nici n-am bănuit vreodată să-ntâlnim în lunga cale Omorându-te cu Legea...
O primire-așa anostă ca-n țara Măriei Tale. Sfetnicul:
Păi, de ne era dorința ca să-ți tulburăm norodul Luminate, aveți tot dreptul
Nu-ți mai ciocăneam la poartă; dezlegam noi singuri Însă cărturarii noștri fură oare întrebați ?
nodul. Irod (teribil, rîzând nervos)
Noi spioni ? Spionii pleacă cu împărătesc alai? Cărturarii ? Centurioane, voi să fie ascultați !
Cu sute de robi, cămile și curteni călări pe cai ? Vreau să vadă oamenii-ăștia pe-ai Judeii farisei.
Încărcați de daruri scumpe pentru Mesia gătite? Chiam-aicea Sanhedrinul, fiindc-așa naiv fusei
Părăsind popor și tronuri, dupe basme născocite ? Și nu cercetai Scriptura, nu-ntrebai pe învățați
N-avem arme, o, Iroade; căci n-am plecat la război Rău ce-mi pare, dragi prieteni că n-aveți pe ce să stați.

145
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Centurionul: Frate, nu te tulbura
Învățații laolaltă în sala de chibzuire Vom răspunde cei din urmă
Cercetează tocmai cartea cu astă proorocire. Irod: (lui Baltazar): Cum voiești Măria Ta !
Irod: Marii preoți au cuvântul, fiind vorba de o-ntâmplare
Spune-le să vină-aicea, să le auzim cuvântul Ce se desfășoar-aicea-n țara lor și nu-n oricare..
N-or fi-n stare să răspundă, îi fac una cu pământul Ana:
(Centurionul iese, cărturarii și fariseii vin cântând un Așa dară, deschid cartea unde Isaia zice
imn de slavă lui Jehova) C-o fecioară fiu va naște și c-aceea, prea ferice
Se va coborî din David. Pruncul ei, Emanuel
Scena V. Se chema-va. Unde însă, nu pomenește nici el.
Aceiași, Corul cărturarilor și fariseilor Micheia:
Ba n-ai citit tocmai bine cartea marelui Profet:
(cântă acompaniați de orchestră Imnul din Opera Acolo spune anume că va fi din Nazaret
Moise de Rossini. In depărtare se aude în pauze o Adică-n vecinătate, nu știu locul cum să-l chem
vioară care cântă acelaș imn Dal tuo stellato soglio, Irod (nervos): Scurt de minte !
prelucrat de Paganini ): Avdia: Luminate, pare-mi-se Vitleem
Din înstelat locașu-ți, o, Doamne, ne privește Irod: Ți se pare, nu știi bine, cum știu magii, he he
De păcătoși ai milă, de-al tău, de-al tău popor hei,...
Ne dă putere, Sfinte, necazul să-ndurăm Voi citiți pe cărți soioase, ei în stele
Ție ne rugăm. Ție ne rugăm. Ana :
Dacă vrei
Susține-n noi credința ca-n veci să adorăm Să știi, după legea noastră, ai un pic de îndurare
Și Sfântului Tău Nume în veci să ne-nchinăm. Și ne lasă să răspundem fără de cutremurare.
Tu ești Părinte bun, Tu ești Părinte bun. Marele profet Mihea zice-n sfintele lui cărți:
Tu ce cu-a ta putere, ordoni la elemente, Și tu Betleeme, mare fi-vei în aceste părți
Măreț, puternic sprijin fii celor rătăciți. Căci din tine se va naște păstor poporului meu
În aste imnuri triste coboară-o, Doamne, Tu ești Părin- Asta-nseamnă că-i al nostru: Mesia va fi iudeu.
te bun. Irod: Altceva mai pipăelnic, mai pe șleau, mai deslu-
Tu ești, tu ești prea bun !!!!...... Amin... șit.
(Învățații salută pe Irod și rămân înșirați toți în stânga Micheia: De, poate și proorocii, ici colea să fi greșit.
scenii. Irod cu suita ocupă centrul. Magii, dreapta Ana: Asta nu se poate; sfinții cei plăcuți lui Jehova
scenii. ) Nu se spune nicăierea c-au greșit pe undeva .
Irod: Micheia: De ce dară, Osias zice în a sa proorocire:
V-am așteptat cu răbdare deși nu e timp de rugă Din Egipt voi chema fiul!
Micheia Irod: Asta este peste fire!
În numele tuturora, mă închin, supusă slugă Voi cu toții studiați legea, dar în lege vă-ncurcați
Era ceasul rugăciunii și ne facem datoria Ana: Nu sunt toți tari în Scriptură
Irod: Irod: Ca p-o minge m-aruncați!
Credeam că vă bateți capul să aflați despre Mesia. Altceva mai bun!
Osias: Ana: Să caut ce ne spune Ieremia
Semnul vremii nu e încă și te turburi fără vreme Avida: Tot mai tare-n prevestire e slăvitul Isaia.
Irod: Ieremia spune numai: că va fi plângere-n Rama
Ce ? Când forfotă o lume, voi îmi spuneți : nu te teme Că Rahel va plânge fiii
? Irod: D-asta mai c-ași ține seama !
Când magi, cititori în stele, îmi spun lucruri minunate, Avdia: Da, va fi plângere multă și pe mame jale mare
Voi, cu mutre de fățarnici și cu frunți înseninate Căci li se vor tăia pruncii, de ostași, pe cât îmi pare .
Spuneți că n-a sosit vremea și că pot fi liniștit? S-o chema Nazarineanul cel ce se va-naște atunci
Ana Irod: Cum văd eu, în noaptea asta o să vă cam pun la
Ca Irod pe lume altul nu este mai iscusit. munci !
Și mă mir cum, Luminate, poți pleca a ta ureche Micheia: Tot mai lămurit îmi pare prea măritul Isaia
Să asculți minciuna unor mincinoși fără pereche. Când spune că proorocitul prunc-care va fi Mesia-
Îi cunoaștem noi pe magii făcători de calendare Se va naște între mare și între râul Iordan
Pe cititorii de stele care nu plătesc vreo dare Între țările Naftali, Zabulon și a lui Dan.
Dacă, din tolba regească aruncă-n al nost-popor Că aceste țări, din beznă vor fi scoase la lumină
Zâzanie și revoltă drept un biet mântuitor Dacă nu spune și ziua, eu nu cred să am vreo vină....
Melhior: Ana: El va alunga pe diavoli și bolnavi va vindeca.
Avem voie, Majestate ? Irod: De voi trăi pân-atuncia, pe toți vă voi spinteca !
Baltazar: Ana: Da, însă Hosia zice că Mesia va veni

146
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Pentru păcătoși, lunatici... pentru a-i înzdrăveni. Am chemat bărbați la mine cu cap bun și suflet rece
Deci: că nu-s semnele vremii, nici nu-ncape îndoială, Și m-am pus să fac știință. Ce frumos e a-ți petrece
Dreptul Maleahi zice și eu spun fără sfială: Nopțile, citind în stele despre-a omenirii soarte
Că-nainte de Mesia, va sosi un vestitor Și-am uitat a mă mai teme și de viață și de moarte.
Irod: Poate Hermes, negustorul Adevăr nu este altul decât singur Dumnezeu.
Ana: Și, tot privind cu ocheanul, iată ce am văzut eu:
Eu sunt foarte ‘ncrezător O steluță mititică, dar mai vie decât toate
În așa proorocie, când în scrierile sale Care stete în lunetă pân-la ziuă-ntreaga noapte.
Pune -naintea Mesiei un pregătitor de cale Apoi a venit un înger și-mi șopti lângă ureche:
Și Isaia mai spune că: Mesia nu-i de loc Să urmezi steluța asta, mândră fără de pereche
Rege pământean, El fi-va cel mai mare prooroc ! O urmezi un an de-a rândul pe pământul ca un ou
El va face judecata vestită păgânătății, Până dai de-un prunc în iesle, între un măgar și-un bou
Și cuvântu-i va fi tunet împotriva răutății. Fiindc-acela fi-va singur, împărat peste-mpărați.
Și la glasul judecății nu va fi jale pe uliți Și-am plecat, luînd la dreapta și la stânga pe-acești
Și soldați nu vor împunge vinovații cu-a lor suliți. frați.
Feștilele fumegânde n-or apuca să se stingă Melhior:
Trestiile mlădioase n-or apuca să se frângă Și-am înfrânt fățărnicia și, încrezători în stea
Pân-ce Duhu-i nu va trece la victorie deplină. Am pornit cu-alai și daruri până unde stătu ea
Irod: Gaspar.
O, destul, destule vorbe; eu, lumină vreau, lumină ! Am fost vărsător de sânge și-am înăbușit cruzimea
Să vedem ce spun acuma magii de la răsărit M-am văzut mic și nemernic, am concediat oștimea
Astronoame Baltazare, ai cuvântul Și, propovăduind pacea în întreg regatul meu
Baltazar: Am făgăduit să nu stau pân – nu văd pe Dumnezeu.
Prea mărit Și-am tot mers. Și, ce e frica ? Nici o frică n-am simțit
Să fii strălucite Rege, pentru-atâta-nțelepciune Și-n drum n-am urmărit alta decât chipul prea-sfințit.
Pentr-atâta dărnicie cu care dai iertăciune Baltazar:
Unor oameni cari se cheamă sfetnicii Măriei Tale Iar aicea, chiar la poarta-ți, îngeri iar văzui în cale
Mie unuia mi-e scârbă... Cari cântau: Mărire-n ceruri, pace popoarelor tale !...
Melhior și Gaspar (deodată): Irod (Pare gânditor, dar este speriat și agasat):
Iară nouă ne e jale Voi m-ați năucit cu totul și v-aș chema visători!
Ana (vrea să protesteze): Dar, dacă în fața morții, voi zâmbiți nepăsători...
Irod: Nici o vorbă ! Ei tăcură ca și când n-avură grai. Voi plutiți deasupra lumii încărcată de păcate
Baltazar: Și-i târziu și ni-e de grabă Și nu vă-nchideți ca mine în celule ferecate.
Gaspar: Și ne-așteaptă un alai. Voi citiți pe ceru-albastru și-aveți inima senină.
Baltazar: Mergeți dar și cătați singuri izvorașul de lumină.
Deci, voi căuta, o, Rege, să vorbesc cât mai puțin Veți descoperi misterul ? Trimiteți la mine crainic
Și-apoi n-aș vrea pe un Rege în picioare atât să-l țin. Vreau și eu în noaptea asta să fiu iertător și darnic.
Ceia ce s-a spus din carte și chiar prin gurile lor Cu alai și slugi, cu daruri, să merg și eu să mă-nchin
Noi știam de mai nainte și am spus-o tuturor (către sfetnici)
Tocmai de-aia, astă seară ne găsim în ăst oraș Voi duceți-vă! Al meu suflet poate va scăpa de chin
Încrezători că-n chiar noaptea asta, micul îngeraș Hai, întoarceți-vă-n templu și mai ticluiți vreo jalbă
Pe aici, de tot aproape, cu toată slava cerească Către Cezar ; vedeți, spuneți că nu-mbrăcai toga albă
Va lua chip de om ca cele scrise să se împlinească. Și c-am spus la oaspeți vorba rușinoasă că-s Judeu !
Dar, desigur, întrebarea o să fie: cine-o spune ? Ana (și dupe el toți, cu mâinile la piept)
Și-atunci cer îngăduială să povestesc o minune: Luminate, niciodată noi....
(pauză) Irod ( făcând un gest ) Destul, o, fariseu !
Eram tânăr și ferice, și iubeam pe o regină (Fariseii și cărturarii pornesc spre poartă cântând.
Care domnea peste Saba și era de farmec plină. Irod salută pe magi și pornește și el cu suita încet spre
Dar ea m’a trădat; și-atuncia, am căzut în mâini poartă. Poarta se închide greoaie, cântecul se pierde
dujmane. încet)
Fui zdrobit în bătălie și cu trupul plin de rane Gaspar : Am pierdut atâta vreme fără pic de folosință
Am zăcut: o lună, două, nu mai îmi aduc aminte. Melhior: Ori șireți sunt cărturarii ori sunt plini de
Știu atât: c-am văzut moartea; însă ea, o, Doamne neștiință
Sfinte Baltazar: Ori se încăpățânează a susține că doar ei
Ea se mărită cu altul. Mă făcui, mai târziu, bine. Sunt chemați să înțeleagă cele scrise
Dar, în loc s-o uit, aicea, se topea inima-n mine Gaspar: Sunt mișei
Fiindcă ea era mai bună decât visul; ca dorința Și Irod un prost, ce-acuma, săturat de-atâta sânge
De frumoasă și vioaie. Și ca să-mi impun voința Are remușcări, vedenii și putere doar de-a plânge.

147
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Să pornim; și ținta noastră să ne fie Vitleemul. Dar pe cine tai? Dujmanul, unde este ? Cine-i el ?
Mergem drept, căci tot aicea e imboldul, e îndemnul Haidem sfetnice să mergem, căci se revarsă de zori
(arată inima) Și nu-i vară să ne cânte în stufiși privighetori.
(Pornesc mașinal ; corul începe dulce și mistic) Haide, să amăgim lumea cu chip vesel fericit
Corul : Chipul trebue s-ascundă ce creerul a gândit.
Plecarea magilore: colind de D. G. Kiriac (Intră amândoi în palat, palatul se luminează roșu de
Allegro. aprinderea cerului în răsărit. Corul izbucnește. Scena
La la la la este în plin întuneric.)
Dacă Magii au plecat Corul (cântă pe melodia de D. Chirescu în timp ce
De la Craiul fermecat apare arhanghelul Gabriel care stă în mijloc cu spada
Steaua iar le-a răsărit întinsă spre palat ):
Drumul ei l-au urmărit Sfânt Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot.
Pân’ n-a fost oprită sus Plin e cerul și pământul de mărirea ta. Osana Osana
Unde s-a născut Iisus întru cei de sus ! Bine este cuvântat cel ce vine întru
Magii dorm visând și-așteaptă numele Domnului
Răsplătirea lor cea dreaptă, la la la la........ Osana întru cei de sus !

Scena VI ACTUL IV
Irod/Sfetnicul bătrân (Acelaș decor ca-n actul 3)
Irod (tremurând de mânie și enervare) Scena I
M-am urcat în turn de-a dreptul să citesc și eu în stele Centurionul, Sfetnicul și doi soldați romani.
Și din cer veni un cântec, pleoapele se închid grele
Și văzui în fundul minții, într-o clipă, ca-ntr-o noapte...
Iar un spirit la ureche îmi rosti aceste șoapte: Centurionul:
Regii-au dispărut în beznă conduși numai de o stea Au trecut trei zile- aproape și cei regi nu mai veniră
Și-n cale numai de tine unul altui povestea. Sfetnicul:
Unul dintre ei, mai tânăr, mai frumos, mai învățat Și, dupe semnele date, cele scrise se-mpliniră.
Le-a spus: taina este taină: nu vom spune ce-am aflat. Astăzi se-ntrunește sfatul pentru ca să hotărască
Și, m-am coborât în grabă, căci m-a prins un frig cum- Dacă, de toți pruncii, țara trebuie s-o curățească
plit. Eu, unul, pe jumătate, sunt ieșit din balamale;
Sfetnicul : N-am gustat în două zile decât câteva curmale
Să dau ordin să se-aducă ceva pentru învelit ? Iar bătrâna mea soție într-atât s-a speriat
Irod: Fiindcă d-atâta cruzime, poporul s-a-nfuriat !
Dacă frigul este-aicea (arată inima) cu ce -l poți înde- Nu mai vrea să țină seama de nimica și de nime..
părta ? Centurionul:
Sfetnicul : Cu încredere deplină în înțelepciunea ta. Bine, dar, copiii ăștia nu sunt numai din prostime.
Irod: (privind în urma regilor) Un măcel așa de groaznic nici că s-a mai pomenit
Cum v-ați depărtat oracoli ? O, de ce nu veniți iară ? Să s-aleagă numai pruncii; împăratu-a-nebunit
Căci va fi plângere mare, sabia va merge-n țară. Parc-ar fi stană de piatră, nu mai are simțăminte
Pe toți preoții lui Jahve îi voi mai scurta c-o palmă. Sfetnicul: Vezi, el n-a fost niciodată și n-o să fie pă-
(gândindu-se la copilul Mesia): rinte
Și nici tu nu scapi, copile, de regeasca mea sudalmă. Centurionul
Sfetnicul Cred că de-o afla Cezarul n-o să mai fie nimica.
Rege, ăsta mi-este capul, ți-l pot pune la picioare Sfetnicul: Și împărăteasa, biata, plânge toată ziulica,
Irod: (continuând cu înverșunare): Și-i îmbrățișează gâtul și sandalele-i sărută
Pământul va face spume ca a apelor vâltoare El nici nu apleacă ochii și în furie se frământă.
Da, se va-nroși și apa, că va curge sânge mult Crede, el, nenorocitul că, făcând așa tăiere
Căci de vraci și de-ai mei sfetnici eu nu vreau să mai Va ucide pe Mesia.
ascult. Centurionul
Sfetnice, două preziceri se-mpliniră pân-acuma Ce stranie mângâiere!
Una, că o stea se stinge și un tron piere ca spuma. Și, soldații refuzară așa cruntă misiune
Înștiințarea nou sosită poate fi și rea și bună. Un roman nu e capabil de așa deșertăciune.
Orișicum, până acuma s-o primim ca pe-o arvună A tocmit cu plată mare o ceată de derbedei
Deși arvuna aceasta pare-a nu fi-nșelătoare Să-mplinească –așa ispravă.
Dar spectacolul, vederea, e de tot îngrozitoare. Sfetnicul: Sper că nu vor fi Iudei !
Uite, se zbârlește părul pe trupul ăsta regesc (Din depărtare se aude un vaer mare și o jelanie cân-
Capu-mi urlă ca o moară de simt că înebunesc. tată. Cei din scenă rămân nemișcați, ascultând o cli-
Cugetul meu mă îndeamnă ca să fac un nou măcel, pă, îngroziți)

148
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Auzi, a-nceput urgia; se îndreaptă spre cetate Ginere și împărate, însuși cerul te- amenință.
Centurionul Nu-l vezi negru ? Să te rabde, nu-i mai este cu putință.
Da, dar și răscoala-i gata; cetele înfuriate Și-apoi, nu-ți pare prea lungă noaptea asta ? I-e rușine
Pregătesc un atac groaznic, chiar asupra lui Irod Zilei ca să mai apară; S-a-ngrozit și ea de tine !
Sfetnicul: E puternică Cetatea! N-auzi cântece de jale ? N-auzi urlet de norod?
Centurionul Tații-aicea năvăli-vor ca să-ți cânte de prohod.
Da; dar capu-i e nărod. Irod:
(Corul se deslușește din ce în ce mai bine. Cântă O Taci, znamenie bătrână; cobe, că te crăp în două !
puternice Iroade de D. G. Kiriac). Cântă-n pod o cucuvaie pentru domnia cea nouă.
Corul: Ori, poporu-i cucuvaie ? Păi atunci voi fi eu, vultur !
O, puternice Iroade / mii de lumi sunt supărate Sfetnicul:
C-ai făcut un mare rău/ Negândind la Dumnezeu Înaintea avalanșei, vulturul devine flutur.
C-ai ucis nenumărați / Prunci sărmani nevinovați Și-apoi, nu odată, șoimul fu ucis de-o cucuvaie.
Îngerii s-au speriat / Dumnezeu s-a mâniat Irod: Destul, zic ! Uit tot, și-acuma dau poruncă să te
Rânduit-a Dumnezeu/ Împărat în locul tău taie !
Pe Iisus Hristos mărit / Mesia Cel mult dorit. Sfetnicul : (tace și se închină)
Rău îmi pare că azi, sfatu-mi, nu mai are însemnare
Scena II Doamna: Vai de capul ce de sfetnici l-așa vremi, ne-
Aceiași, Irod, Împărăteasa voie n-are.
Irod ( vine furios, ea se ține dupe el și în scenă îi cade Înțeleg dacă omorul care-l faci ți-ar da izbândă;
în genunchi) Însă, oricât sânge-ar curge, fiara-ți fi-va tot flămândă.
Nu-i destul! Setea de sânge, viu fiind, n-oi sătura-o. Și-apoi, cârmuirea-ți aspră presărată doar de rele
Doamna: Singură-ți va-nfige junghiul sângerat, până-n prăsele.
Pe cenușa mamei tale, te conjur ; pe viața-mi: na-o ! Odioasa crimă de-astăzi nu îngăduie-așteptare;
Uite, nu mă scol de-aicea, taie-mi capul; dar, sfârșește Îți vei lua răsplata-aicea.
! Irod: Tu-mi treci peste-orice răbdare
Sângele de prunc îneacă pe-orice mamă ! Nu uita că-s soț și rege, totodată; te opresc
Irod: Înebunește Să mai scoți o vorbă numai
Chiar acum, de vrei; te-ntinde la pământ, te scoală Doamna:
iară, Fără voia-ți, azi vorbesc !
Rupe-ți haina de pe tine, fă-mă-ncaltea de ocară, Moartea ce mi-o dă hangeru-ți e izbândă; spre cetate
Despuiată și cu părul despletit, plin de scaieți Tu n-auzi cum vine marea de capete-nfuriate ?
Du-te, strânge de pe uliți hârci schiloade de băieți, Într-un ceas vor fi aicea și-or preface în cenușe
Fă-le salbă și le poartă pe plăpândul tău grumaz Cuibul ăsta plin de sânge.
Și te-i vindeca de spaimă ! Irod:
Doamna (aiurând): Mare dulce, blând talaz Centurioane, afar- pe ușe
Cer albastru, plin de stele, cum mai plângi picuri de Dă-o; și, de-a dreptu-n fiare și apoi la închisoare.
rouă Doamna:
Când atâtea mame varsă lacrimi pentru-o groapă nouă Era bine-mpărăteasa să fie otrăvitoare,
? În comploturile-urzite de miniștri și de sfat.
Cum fui eu ursită astăzi să suport așa durere ? Dar a stat împărăteasă și de ei n-a ascultat.
Dumnezeule-al tăriei, cum de mi-ai mai dat putere ? Nu mi-e teamă azi de moarte, mi-era teamă altădată.
O, de l-aș întoarce-o clipă din adânca-i rătăcire Dintre mamele ce țipă, nu-i niciuna cea căutată.
Și pe-atâți copii ai țării să-i scutesc de la pieire ! Ceia, e proteguită de o stea din înălțime.
Irod: Eu mă urc până la dânsa, ea nu coboară la tine.
Când săgeata ucigașe aruncat-a fost, ea zboară Haidem, dar, centurioane; îmi dă brațul, mă ridică
Și n-alege; te ferește, deci din cale-i ! Să pornim pe dâra albă, de Irod nu mai mi-e frică
Doamna : Că m-omoară ? Uite, colo printre nouri, pe spate de Hieruvimi
Asta vreau; arunc-o dară ! (Se ridică și dezgolește Drăgălași, un Prunc se poartă, strejuit de Serafimi.
pieptul) Gardă-i fac și cântă-n surle și tobițe și chimvale.
Irod: Hai și tu cu noi, bătrâne, lăsăm pe Irod pe cale.
(trăgând jungherul): Fugi, femeie, că acuma Calea lui, bătătorită doar cu chiaguri mari de sânge
Îmi spăl junghiul, nu mă face; he ! te-ai întrecut cu Și, drept muzică, urlatul unui neam care se stinge.
gluma ! Unui neam a cărui lacrimi pot să potolească vântul
Sfetnicul: Dar nu pe Irod; (arată cu mâna spre Betleem ): acolo e
Șaptezeci de ani ca clipa îmi călătoresc prin față; El: Mesia, Cuvântul.
Dar, ce văd, nici auzit-am, nici chiar în întreaga-mi
viață. Corul și orchestra cântă: O Iroade tiran mare.

149
Anul III, nr. 8 ● Ianuarie – Martie 2018

Scena III Dar copilul ce tu cauți nu se află...
Irod. Toți: Ce mister
(Împărăteasa, Centurionul și Sfetnicul ies mașinal pe Coridon:
dâra de lumină care re-apare și pe care au mers Craii Am venit să-ți spun că oastea a rămas neputincioasă
regi magi. Irod rămâne buimac. Vrea să se repeadă Unii au plecat cu magii după steaua luminoasă
dupe ei dar nu poate să se miște din loc. Vrea să tragă Doamna înseși, nebunită de grozava priveliște
spada, dar nu poate. Își pipăie pumnalul și privindu-l De pe cap își rupe părul și-l împarte pe miriște
lung cu ochii turburi): Tot ce are-n piept suflare a pornit încoa-n neștire
Irod: Să te-nnăbușe-n cetate pentru-a țării izbăvire.
Ești în mâna mea ? Ești roșu? Ești svântat și umed încă Tu, n-avuși copii, tirane,tu nu știi ce e mai bun
? Irod:
Am lovit într-o femeie ori înfiptu-te-am în stâncă ? Ieși afară! N-am nevoie de-un nou sfetnic ! Ce nebun !
(Se freacă la ochi și privește aevea. După o pauză) Coridon:
Dacă adâncești în minte orice gând, înebunești. N-am venit să plec; dorința-mi e să fiu eu cel dintâi
(răcnind) Care să-mi răzbun copilul; azi sunt fără căpătâi
Sfetnice, Centurioane, Doamna mea ! Nici tu nu ești ? Nu mai am decât viața care nu face-un argint
Cum, sunt singur? Sunt cu moartea? Moartea e sfârșit (Se aud urlete de norod)
vieții Irod: Ieși afară !
Și în tot palatul ăsta, doar eu sunt tovarăș ceții Coridon : Niciodată ! Am jurat și eu nu mint !
Ce-a cuprins întreg ținutul încă de la asfințit? Irod (coboară furios la el