You are on page 1of 1

Floare albastră

de Mihai Eminescu

- Iar te-ai cufundat în stele De mi-i da o sărutare,


Și în nori și-n ceruri nalte? Nime-n lume n-a s-o știe,
De nu m-ai uita încalte, Căci va fi sub pălărie -
Sufletul vieții mele. Ș-apoi cine treabă are!

În zadar râuri în soare Când prin crengi s-a fi ivit


Grămădești-n a ta gândire Luna-n noaptea cea de vară,
Și câmpiile asire Mi-i ținea de subsuoară,
Și întunecata mare; Te-oi ținea de după gât.

Piramidele-nvechite Pe cărare-n bolți de frunze,


Urcă-n cer vârful lor mare - Apucând spre sat în vale,
Nu căta în depărtare Ne-om da sărutări pe cale,
Fericirea ta, iubite! Dulci ca florile ascunse.

Astfel zise mititica, Și sosind l-al porții prag,


Dulce netezindu-mi părul. Vom vorbi-n întunecime:
Ah! ea spuse adevărul; Grija noastră n-aib-o nime,
Eu am râs, n-am zis nimica. Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

- Hai în codrul cu verdeață, Înc-o gură și dispare...


Und-izvoare plâng în vale, Ca un stâlp eu stam în lună!
Stânca stă să se prăvale Ce frumoasă, ce nebună
În prăpastia măreață. E albastra-mi, dulce floare!

Acolo-n ochi de pădure, ..............


Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină Și te-ai dus, dulce minune,
Vom ședea în foi de mure. Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Și mi-i spune-atunci povești Totuși este trist în lume!
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești. (1873, 1 aprilie)

Și de-a soarelui căldură


Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.