You are on page 1of 2

MIRCEA ELIADE

Limbajul mitologic, symbolic si ritual implica o pozitie metafizica


Ontologia arhaica transforma memoria istorica intr-un eveniment impersonal.
Pentru constiinta omului arhaic, sacrul este singurul “real”; a trai = a te conforma unor
arhetipuri, “a trai in inima realului”, caci nimic real nu exista in afara arhetipurilor.
Suferinta , inerenta conditiei istorice, devine (in societatile traditionale) o experienta
pozitiva, pt ca favorizeaza detasarea omului de conditia sa si de planul temporal.
Ontologia arhaica refuza istoria: intelegandu-si decadenta istorica, acceptand ca este
contemporan cu crepusculul, omul se poate el insusi rascumpara , alegand libertatea. Insa
numai printr-o trecere anevoioasa printr-un ciclu istoric isi poate rascumpara omul
definitiv libertatea →istoria este “utila”, dar in mod negativ.
Pentru omul premodern, “cultura” avea o origine supranaturala si functia ei era de a
restabili contactul cu sacrul .
Trecerea de la lumea profana la lumea sacra implica intr-un fel sau altul experienta
mortii: se moare intr-o anumita existenta ca sa se acceada la alta.
Nu exista decat doua experiente privilegiate, care pun omul direct in contact cu “misterul
totalitatii”: dragostea, cautare a totalitatii, si moartea, ca “semn de lumin”, fuziune in
totul.
Eliade este deschis unor orizonturi pe care omul modern le abandonase: Europa
platonicienilor, magicienilor, alchimistilor, cabalistilor. Una dintre preocuparile obsedante
ale lui E. =de a detecta miracolul in lumea desacralizata. O ‘alta” lume, paralela cu a
noastra, se manifesta prin intruziuni in viata cotidiana. Uneori , aceste iruptii sunt
malefice, ca in romanul “Domnisoara Cristina”, naratiune care face apel la toate retetele
demonologice ale folclorului romanesc
A povesti = a stabili relatii intre niste serii fenomenologice aparent eterogene, a nu mai
vedea ceea ce par a fi obiectele, ci ceea ce sunt realmente, a restabili trans-semnificatia
hierofanica a obiectelor
“Nunta in cer” –Eliade pare atras de speculatia Kabbalistica in jurul nuntii. Nunta pe
pamant nu-i decat implinirea unirii celor doua jumatati care, intr-al saptelea cer, alcatuiau
o unitate androgina. Pogorand in lume, sufletul a trebuit sa se scindeze si sa se intrupeze

1
intr-un barbat si o femeie, care se cauta unul pe altul “pana la capatul pamantului” ca sa-
si refaca unitatea in conformitate cu arhetipul celest
Basmul folcloric = un scenariu initiatic. Reia si prelungeste initierea la nivelul
imaginarului – dezvolta aceeasi tema a cautarii pana la capatul lumii”

Geografia povestirilor sale este una mitica, vizionara. Eliade deosebea trei feluri de
“timp” in “Noaptea de Sanziene”: timpul fantastic, timpul psihologic si timpul istoric.
Timpul fantastic, care este timpul povestirii –deci al mitului, al “naratiunii adevarate” –se
opune timpului istoric, pe cand cel psihologic e o consecinta dureroasa a paradoxului
personajului care traieste “intre doua lumi”
In “La tiganci” reuneste tema conditiei istorice cu aceea a “jocului aparentelor” ca
incercare initiatica: eroul trebuie s-o gaseasca, dintr-un numar de figuri in aparenta
identice, pe aceea “adevarata”, dar el rateaza→imposibilitatea de a recunoaste miracolul
in cantitatea dezordonata de aparente “normale” care ne inconjoara. Statutul hierofaniilor
nu mai este recognoscibil in lumea moderna. Miracolul este “aici”, dar nimeni nu-l poate
vedea. Precum acea lapis philosophorum a alchimistilor, el este aurul care zace in noroi.
Proza fantastica a lui E = o poetica personala a fantasticului (dialectica sacru-profan)
Doua tipuri de real: Realul inteles Ca Realitate Ultima este camuflat in aparenta; realul-
maya, aparenta, existenta profana, istorica.
Pentru omul arhaic real era numai ceea ce era sacu; spatiul consacrat (templu, oras) era
singurul “real”, deoarece Universul intreg se concentra acolo. Singurul timp real = cel
liturgic.
Intre realitatea empirica si realitatea absoluta exista continuitate. Lumea nu poate fi decat
o iluzie, sau proiectarea unei magii divine. Creatia ca iluzie are o functie ambivalenta
pentru ca reveleaza si ascunde misterul. Pe de o parte, prin iluziile ei, antreneaza pe om in
ciclurile nenumarate de existenta, pe de alta parte il ajuta indirect sa-si caute mantuirea
sufletului
Fantasticul = un atribut integrat Realului, un mijloc de revelare a realului ultim. Prin jocul
planurilor real-ireal ofera posibilitatea de a arata infinita bogatie a realului, nevazutele lui
fete in vederea desprinderii semnificatiilor