You are on page 1of 2

Sticla romană[modificare | modificare sursă]

Sticlă romană din secolul al 4-lea

Romanii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei. Dar, ca în multe alte domenii, au
perfecționat spectaculos tehnologia inițială. În sec. I d.Hr., un meșter roman anonim a înlocuit
vergeaua metalică printr-o țeavă metalică, având la capătul dinspre meșter un muștiuc din lemn,
care ferea omul de temperatura înaltă a țevii. Adunând la capătul metalic o bilă din sticlă lichidă și
suflând, se obținea o bulă din sticlă ce putea fi apoi ușor modelată.
Această tehnologie nouă a fost făcută posibilă și de cuptoarele avansate ale romanilor, care
permiteau atingerea unor temperaturi mai înalte și obținerea, în locul sticlei vâscoase a egiptenilor -
imposibil de prelucrat prin suflare - a unei sticle aproape lichide.
Sticla romană comună, de culoare verzuie (opacă) a început să fie folosită tot mai mult. Era
întrebuințată pentru cupe și pocale, pentru vase de apă, ulei, vin, parfum etc, pentru biberoane și
alte obiecte practice.
Sticla romană scumpă era obținută din nisipuri albe, foarte pure, fiind incoloră și translucidă (încă nu
transparentă!). Era folosită pentru veselă, bibelouri, podoabe și ornamente prețioase. Alături de
aceste culori fundamentale, meșterii romani au izbutit a face nenumărate alte varietăți de sticlă, de
la cele ce păreau a fi piatră prețioasă (smarald, safir, opal, peruzea, rubin) până la cele care imitau
lemnul sau fructele (ca formă și culoare). În această epocă apare și ornamentarea cu aplicații din
sticlă, ca și folosirea formelor sau matrițelor pentru prelucrări complexe (vase care imitau chipuri sau
reprezentau scene de luptă etc). De asemenea se realizează primele fire din sticlă, destinate în
special colierelor și altor podoabe feminine. Un produs roman din sticlă a cărui tehnologie nu a fost
lămurită este butoiul din sticlă. Acestea erau de mari dimensiuni, putând cuprinde chiar și un adult,
iar felul în care au fost suflate nu este încă lămurit (se fac felurite presupuneri, dar nu există
siguranță). Prin acest mister butoiul din sticlă se înscrie pe o listă a produselor romane din sticlă
alături de care stau cupele murrhine și diatretele.Cupele murrhine erau mult, mult mai scumpe decât
aurul, cele mai ieftine valorând una prețul a zeci de sclavi! Erau mici, fără ornamente, dar aveau
străluciri uluitoare, în mii de scânteieri multicolore. Pentru un singur vas de acest fel Nero a dat nu
mai puțin de șaptezeci de talanți (echivalentul a trei sute de sclavi tineri, puternici). Tehnica exactă
de producere nu se cunoaște, ci doar unele elemente tehnice. La fel de scumpe și misterioase
sunt diatretele. Acestea erau un fel de vase din sticlă duble, cu o cupă în interior și o dantelă de
sticlă în exterior. Această dantelă nu atingea cupa interioară, permițând ținerea ori consumarea unor
băuturi fierbinți fără pericol de ardere (pentru mână). Altă formă de utilizare a sticlei în care romanii
au dovedit un mare talent a fost mozaicul. Realizate fie din ceramică ori piatră smălțuită, fie integral
din sticlă, mozaicurile romane au rămas până astăzi un exemplu concludent de măiestrie și
rafinament artistic. Se cuvine a menționa în final așa-numitele vase de Portland, ca vasul Audgio și
vasul lui Alexandru Sever. Ele erau lucrate în două straturi, primul de un albastru deosebit de frumos
iar al doilea, mult mai subțire, din sticlă albă ca laptele. Odată izbutită realizarea vasului - deosebit
de dificilă - urma partea cea mai grea: gravarea. Aceasta se realiza prin zgârierea sticlei albe
cu diamant, adâncirea treptată a zgârieturilor și desprinderea sticlei albe fărâmă cu fărâmă. Orice
greșeală distrugea vasul. Cu toate inovațiile lor romanii nu au izbutit însă a obține sticlă transparentă
(ci doar translucidă) și ca urmare nici geamul, nici oglinda din sticlă.