disertatie

Cuprins

Introducere / 5 Capitolul 1 Noua comunicare / 8 1.1 Lumea în care trăim / 8 1.2 Mass-media şi charisma / 11 1.3 Efectele mass-media / 14 Capitolul 2 Charisma la graniţa dintre discipline /17 2.1 Carismă sau charismă? / 17 2.2 Rude, prieteni, cunoştinţe / 18 2.3 Teorii ale charismei / 19 2.4 Liderul charismatic / 22 Capitolul 3 Charisma bună versus charisma ne-bună / 29 3.1 Charisma bună. Iisus / 29 3.2 Charisma ne-bună / 32 3.3 „Mulţimea este ca o nevastă proastă” / 34 Capitolul 4 Caracteristicile unei persoane charismatice sau cum recunoaştem o persoană charismatică / 39 4.1 Mustaţa, Pălăria, Papionul, Pipa şi Barba / 39

3 4.2 Gesturi, atitudini, abilităţi / 43 4.3 Exerciţiul suprem al charismei – a vorbi în public / 45 Studiu de caz – Charisma mărcii / 48 Concluzii / 53 Lista bibliografică / 54 Anexe Anexa A – Prima dezbatere televizată dintre Nixon şi Kennedy Anexa B – Elemente ale aspectului fizic definitorii pentru persoane charismatice Anexa C – Logo dincolo de marcă - adidas Anexa D – Lista profesiunilor păpuşilor Barbie vândute până în acest moment

Introducere

Ideea de a realiza o lucrare de disertaţie cu acest subiect nu mi-a venit doar datorită faptului că am regăsit această temă pe lista de propuneri a profesorului coordonator, dar şi pentru că este o veche dragoste de-a mea: am vrut să fac şi teza de licenţă pe aceeaşi temă, dar avântul caracteristic acelor ani m-a ghidat către alte domenii, deoarece era un moment în care mă fascina creaţia publicitară, pe care am ales-o în detrimentul acestui subiect. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată. Se vorbeşte prea mult despre charismă. Prea mult sau insuficient? Conform teoriilor formei fără fond, a vorbi mult despre un subiect nu înseamnă a vorbi cu substanţă. Nu am pretenţia, şi vreau să clarific acest lucru de la început, de a putea lămuri în aceste pagini toate problemele legate de charismă. De fapt scopul meu este să ridic noi întrebări, astfel încât izvorul cercetării să nu sece niciodată. Din păcate, majoritatea cazurilor în care se foloseşte termenul sunt legate de violenţe brutale şi de personaje nefaste precum Hitler. Iată un singur exemplu, al celui mai de temut criminal american, Charlie Manson. Manson şi aşa-numita sa „familie" au creat valuri de groază în întreaga Californie, stat care nu este tocmai neobişnuit cu crimele bizare şi criminalii în serie 1. Acele valuri de groază aveau să se răspândească, curând după aceea, în toată lumea. Fost puşcăriaş fără nici o perspectivă, Manson îşi domina discipolii de aceeaşi calitate cu un amestec de filosofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl
1

www.wikipedia.org, accesat la 27.10.2007

6 exercita asupra membrilor de sex femeiesc ai „familiei" sale, au asigurat controlul fizic şi spiritual complet al lui Manson asupra grupului. Primele crime despre care s-a aflat în mass-media au avut loc în vara anului 1969, pe când „familia" ocupa o fermă părăsită, utilizată pentru filmări cinematografice. Aici, Manson şi-a organizat „Armada de uscat", o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos, care urmau să-i protejeze pe membrii gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea „Helter Skelter"2. Este caracteristic pentru educaţia lacunară a lui Manson, faptul că, pentru el, „Helter Skelter" era o simplă interpretare eronată a cuvintelor unui cântec scris de Beatles – nu ştia că denumirea se referea la căluşeii din iarmaroc. Charlie hotărâse deja că un alt cântec, mai vechi, al celor patru celebrităţi, Blackbird - „Mierla" - (literal „pasărea neagră") - reprezintă o chemare pentru toţi negrii din America la răscoală împotriva albilor, iar acum era de părere că sosise momentul să înceapă Holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor şi ar fi permis „familiei” să preia controlul total. Prin 1969, acest bărbat charismatic şi schimbător ca un cameleon era punctul central al unui grup de admiratori; cât despre noul Mesia pe care îl reprezenta Charlie pentru ea, „familia” ar fi făcut orice - chiar şi o serie de crime. De-a lungul întregului an care a urmat, ei aveau să acţioneze la îndemnul furiei oarbe şi sociopatice a lui Manson, împotriva autorităţilor şi a întregii omeniri. Charles Manson ar fi putut fi eliberat condiţionat de destulă vreme: încarcerat la San Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are această posibilitate, folosindu-şi sinistra forţă de persuasiune psihologică, pentru a convinge autorităţile care răspund de eliberarea condiţionată că e perfect normal şi că nu au de ce să se teamă. Este, totuşi, puţin probabil ca bărbatul definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat vreodată. Este evident, din cele povestite mai sus, că forţa persuasivă a unor persoane îşi lasă amprenta definitiv în caracterul şi acţiunile discipolilor. Iată una din ideile de la care pleacă acest studiu şi anume aceea că există şi charismă care poate fi folosită în influenţarea oamenilor în mod pozitiv – de aceea am ales exemplul lui Iisus – dar şi
2

Cântecul compus de Lennon/McCartney a fost la momentul respectiv o schimbare în muzica celor de la Beatles, considerată de unii, dulceagă. Cântecul este zgomotos, iar titlul simbolizează ascensiunea de la bază la vârf, termenul fiind folosit în engleza britanică şi cu sensul de confuz, derutat. (n.a.)

7 aceea că, deşi este considerat un har, o calitate cu care omul se naşte, poate fi „învăţată”. Iată de ce am considerat că este bine să se depăşească graniţele cercetărilor în acest domeniu realizate până acum şi am propus descoperirea puterii charismatice a anumitor mărci. Drumul este lung şi anevoios, dar orice potecă bătută este un pas înainte.

Capitolul 1 Noua comunicare

1.1. Lumea în care trăim Secolul XXI va fi al comunicării sau nu va fi deloc este deja o afirmaţie depăşită. Acum câţiva ani, în momentul în care se vorbea despre comunicare, lucrurile erau stabilite, frumos ordonate, în anumite graniţe, modele, scheme. Iar în privinţa mijloacelor de comunicare, diversitatea nici nu gândea nivelul la care s-a ajuns în zilele noastre. Deja radioul este piesă de muzeu, iar televiziunea aspiră puternic la acest statut. Vorbim de media care se nasc pe măsură ce scriu aceste rânduri, de viteze ce nu pot fi atinse şi de cantităţi impresionante de informaţie. Se speculează deja apariţia unei noi specii: robosapiens, astfel încât ne întrebăm nu de puţine ori: „Încotro?” şi „oare va face faţă structura noastră mentală valului de schimbări?” Din păcate, de cele mai multe ori, evoluţia pare să capete conturul unei in-voluţii. Lupul îşi schmbă părul, dar năravul ba, aşa că avem de-a face cu noi mijloace pe vechi structuri. Neschimbată rămâne setea cu care oamenii consumă spectacolele morţii oferite de circuitele de viteză, umplând paginile ziarelor şi revistelor cu prim-planuri de trupuri zdrobite, ascunse timid de televiziune prin imagini din care totuşi curg şuvoaie de sânge.

9 Marshall McLuhan spunea ca există „o foame metafizică de a experimenta totul prin prisma sexualităţii, de a smulge inima misterului, ca să te bucuri de un superfior.”3 Pentru a susţine afirmaţia conform căreia, deşi mijloacele se schimbă, subiectele şi scopurile rămân de cele mai multe ori aceleaşi, iată un exemplu citat din acelaşi autor, al unui fapt care s-a petrecut în secolul trecut. La 5 ianuarie 1948, Life a prezentat o fotografie de dimensiuni mari, cu textul explicativ „Zece secunde înaintea morţii”. O femeie din Chicago a chemat ziariştii şi le-a spus că are de gând să se sinucidă. Un fotograf s-a grăbit să ajungă în apartamentul ei şi a făcut un instantaneu. Imediat după ce a reuşit să imortalizeze acel chip torturat, femeia s-a strecurat pe lângă fotograf şi a sărit pe geam.4 De fapt este vorba de a oferi emoţii din ce în ce mai puternice, situaţii în care este evident rolul tehnologiei moderne. Chiar şi persoanele charismatice îşi măresc această calitate datorită mass media. Să nu uităm în acest sens, rolul jucat de radio BBC în discursurile lui Winston Churchill din timpul celui de-al doilea Război Mondial, subiect de care vom mai aminti pe parcurs. Este aproape imposibil să trasăm graniţa între mass media pentru informare şi mass media pentru senzaţional. Capitularea Japoniei din august 1945, care a pus capăt luptelor celui de-al doilea Război Mondial, a folosit ca mijloc de comunicare tot radioul. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică şi bombardamentele atomice de la Hiroşima şi Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferinţe imperiale să accepte în principiu termenii capitulării necondiţionate aşa cum fuseseră ei stabiliţi de Aliaţi prin aşa numita „Declaraţie de la Potsdam”. Au trebuit să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele uşilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat naţiunii prin intermediul radioului, anunţând pe 15 august acceptarea condiţiilor impuse de Aliaţi. Ceea ce este lamentabil este faptul că mass media îşi folosesc de foarte multe ori puterea charismatică pentru a dezinforma, funcţia de informare definită în raportul UNESCO5 şi care ocupa primul loc între cele cinci fiind, după părerea mea, istorie.

3 4

Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil, p. 33 ibidem 5 Apud Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, ed Şansa, Bucureşti, 1996, pag. 170

10 Consumul zilnic de informatie cu diferenţele cantitative şi calitative de la un individ la altul, de la o comunitate naţională la alta, reprezintă o obişnuinţă, o necesitate de la sine înţeleasă şi a cărei ignorare generează inevitabil frustrare, nemulţumire. Presa, radioul, televiziunea şi mai nou Internetul sunt canale prin care se influenţează, orientează şi dirijează opinia publică, interesele, motivaţiile oamenilor, conştiinţele lor, independent de graniţele propriilor voinţe şi simţuri, iar oamenii sunt tot mai dependenţi de această reţea globală pentru a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în lume. De aceea ne bazăm pe credibilitatea mijloacelor de comunicare în masă. Avantajele pe care le oferă mass-media înseamnă, din păcate, tot atâtea puncte slabe, iar dependenţa tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă acestea reprezintă o ocazie propice şi pentru dezinformare. Iar prin aceasta este posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile şi comportamentul oamenilor fără a apela la mijloace violente; în acest sens putem vorbi de charisma mass-media, căci dacă ar fi să analizăm studiile, sondajele, am putea observa că fiecare mijloc de comunicare are proprii disciploi. Din păcate, de multe ori, metodele prin care mass-media aleg să îşi perpetueze şi, de ce nu, legitimeze, puterea de influenţare, nu sunt cele mai ortodoxe. Noţiunea de dezinformare poate fi echivalată cu „minciuna” sau orice “informaţie falsă”, dacă analizăm termenul în sens larg, sau poate fi delimitată mai strict. În măsura în care ideea de influenţare a opiniei publice îi este inerentă, dezinformarea se apropie de alte trei tehnici de manipulare a informaţiei – intoxicarea, propaganda şi publicitatea – dar păstrează faţă de acestea diferenţe, având un domeniu specific. Spre deosebire de publicitate, care încearcă atragerea opiniei publice, în vederea declanşării unei acţiuni de achiziţie, a unui schimb de părţi, dezinformarea ascunde sub o falsă aparenţă de obiectivitate dorinţa sa de a obţine un profit unilateral. Principala deosebire între dezinformare şi propagandă este aceea că aceasta din urmă se prezintă cu faţa descoperită, fără a avea intenţii ascunse. Chiar şi în cazul în care foloseşte ca mijloace neadevărurile, o face în slujba unui scop asupra căruia nu are nimic de ascuns – scopul scuză, la urma urmei mijloacele - în timp ce dezinformarea este mult mai discretă, scopul ei final fiind foarte greu perceptibil, cel puţin în timpul desfăşurării campaniei de dezinformare.

11 Avantajele televiziunii sunt rapiditatea cu care poate reacţiona la situaţii noi sau schimbătoare, faptul că nu este necesar ca cei care o urmăresc să aibă un nivel ridicat de cultură şi faptul că orice societate este capabilă să asimileze mesajul transmis printr-un program de televiziune. Dar, odată cu extinderea impactului televiziunii asupra opiniei publice şi a creşterii rolului său în societate, au luat proporţii şi posibilităţile de denaturare şi de trucare a imaginilor, de folosire a lor în alte scopuri decât cele cunoscute până acum. Iată de ce puterea de seducţie a unor personalităţi poate fi mărită prin intermediul acestui mijloc de comunicare, sau, mai bine spus, poate fi chiar creată uneori. Vorbim încă de televiziune ca principal mijloc de comunicare şi în acest secol, supremaţia acesteia neputând fi depăşită de noile media, cel puţin nu în curând. Puterea argumentului oferit de televiziune – “am văzut cu ochii mei” – subjugă masele şi le transformă foarte repede în sclavi ai imaginii pentru care conţinutul nu are atât de multă importanţă – ca să nu spunem că nu are deloc! Vina este a lumii în care trăim. Un secol de haos şi de neîncredere, în care zilnic sunt lansate semnale de alarmă, din care nu înţelegem că trebuie să salvăm ce a mai rămas din acest petec de civilizaţie. O lume aflată la sfârşitul unei crize şi la începutul uneia noi. O lume tocmai bună pentru apariţia unor noi lideri charismatici. 1.2. Mass media şi charisma Dacă trebuie să analizăm relaţia dintre mass media şi charismă, cele mai puternice figuri sunt cele ale oamenilor politici, dat fiind faptul că sunt şi cele mai dese prezenţe în viaţa noastră zilnică. Iar dacă vorbim de charismă politică, America ocupă un loc de frunte în acest sens, nume ca Franklin Roosevelt, Ronald Reagan, Bill Clinton sau John Kennedy transmiţându-ne multe din acest punct de vedere. Succesul pe care John Kennedy l-a obţinut în alegerile din 1960, în faţa adversarului său, Richard Nixon, a pornit, în mare parte, chiar de la prima dezbatere televizată a celor doi6, din data de 26 septembrie 1960. Multe aspecte ale acestei dezbateri se bazează pe puterea de seducţie şi pe imaginea de erou de film a lui Kennedy, care degaja optimism şi personalitate. Nixon a
6

Textul original al dezbaterii se află în Anexa A

12 pierdut bătălia nu numai din aceste cauze, dar şi datorită faptului că discursul său era lipsit de umor, de relatări amuzante, de lucruri care să dovedească afecţiune de vreun fel. Era un discurs plin de forţă şi încredere, fără a stipula şi latura sensibilă a populaţiei, fără a le oferi iluzia unei apropieri. De altfel, diferenţa dintre cei doi a fost foarte mică 7, tocmai de aceea charisma lui Kennedy a fost hotărâtoare. Afirmaţia care încheie prima intervenţie a lui Kennedy din acea zi - vezi anexa A – este „Cred că a venit momentul ca America să se pună din nou în mişcare”, spre deosebire de afirmaţia lui Nixon „Ştiu că senatorul Kennedy se preocupă de aceleaşi probleme de care mă preocup şi eu, dar dezacordul nostru nu se bazează pe scopurile Americii, ci pe mijloacele folosite pentru a atinge aceste scopuri.” Diferenţă de discurs clară: Kennedy se adresează direct poporului, vorbind pe limba lui, vânzând speranţă, nu certitudini, în timp ce Nixon este mai rezervat, lucru care îl face să piardă din voturile alegătorilor. Cu toate acestea, charisma nu este întotdeauna o condiţie suficientă şi necesară în procesul electoral, dovadă stă faptul că Nixon a câştigat ulterior alegerile din 1968 şi din 1972, la diferenţe mai mari faţă de cea cu care pireduse în faţa lui Kennedy. Cuvintele sunt un element important al abilităţilor de comunicare, dar în era televiziunii nu poţi fi charismatic decât dacă „îţi pui faţa în slujba publicului”. Charisma nu este doar un produs al aparenţei, al alegerii cuvintelor, nici măcar al stabilirii unor obiective îndrăzneţe. A capta atenţia presei, a televiziunii în special, deci a fi charismatic în zona comunicării şi a comunicaţiei, depinde de „politicile politice ale politicianului”. Aşa cum se va vedea şi în capitolele următoare, dacă ne referim la puterea de fidelizare a mass media, charisma nu este întotdeauna un lucru bun. Doar a fi bun în mobilizarea discipolilor nu spune nimic despre nobleţea scopurilor. Hilter este un bun exemplu al părţii negre a charismei: dacă valorile unei persoane sunt distructive, bolnave, efectul lor negativ creşte odată cu puterea charismei. Alt exemplu în acest sens, mai aproape de timpurile noastre, este Osama bin Laden. Astfel de lideri ştiu cum să îşi câştige publicul, cum să şi-i apropie pe indivizi: felul în care vorbesc este foarte încrezător, promiţător, articulat. Aşadar, la bine sau la rău, charisma are aceleaşi efecte, cărora televiziunea le oferă credibilitate neîndoielnică.
7

Conform wikipedia.org, Kennedy a câştigat alegerile din 8 nov 1960 cu 49,7% faţă de 49,5% cât a obţinut Nixon. http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_presidential_election,_1960, accesat la 16 ianuarie 2008

13 Sociologii după Weber au sugerat, aşa cum vom mai afirma pe parcursul lucrării, că oportunitatea apariţiei unui lider charismatic creşte în momentul declanşării unei crize. Într-un articol din aprilie 20048, cercetătorii au descoperit în urma unei analize, că discursurile preşedintelui Bush au devenit mai charismatice după 11 septembrie, în acelaşi timp în care portretul său, reflectat de mass media, şi-a schimbat liniile de până atunci, câştigând popularitate. Rolul jucat de ruda mai bătrână a televiziunii, radioul, în amplificarea puterii de seducţie a unor personalităţi, este şi el de necontestat pentru timpul respectiv. Părerea mea este că valoarea unei charisme este cu atât mai mare cu cât persoana respectivă nu beneficiază de avantajele oferite de televiziune – imagine – sau nu îşi creionează puterea de atracţie pe aspectul fizic. „Nu am nimic să vă ofer decât sânge, noroi, lacrimi şi sudoare. Avem în faţa noastră un chin din cele mai dureroase. Ne aşteaptă multe luni de luptă şi suferinţă. Mă întrebaţi care este politica noastră? Nu pot spune decât că este aceea de a ataca războiul pe mare, în aer, pe pământ, cu toată forţa şi puterea pe care ni le-a Dumnezeu. Să câştigăm războiul cu această tiranie monstruoasă, catalog lamentabil al crimelor umane. Aceasta este politica noastră. Vă întrebaţi care este scopul nostru? Pot răspunde cu un singur cuvânt: victoria, victoria cu orice preţ, victoria în ciuda terorii, victoria, indiferent de cât de lung şi de greu ar fi drumul; pentru că fără victorie nu există supravieţuire.”
9

Este un fragment din primul discurs al lui Winston Churchill, ca prim ministru, din 13 mai 1940, prezentat în faţa Camerei Comunelor, ulterior fiind transmis radiofonic. Discursurile sale au fost unul din elementele cheie ale mobilizării armatei britanice în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Puterea cuvintelor a fost combinată cu rezonanţa glasului sobru al lui Churchill, cu inflexiunile vocii şi pauzele care ofereau întotdeauna timpul necesar pentru a analiza cele spuse până atunci. Din păcate, dat fiind faptul că avem de-a face cu o lucrare scrisă, nu am mijloacele necesare recreării stării de spirit pe care aceste discursuri o ofereau şi, de ce nu, încă o oferă.
Michelle C. Bligh, Jeffrey C. Kohles, James R. Meindl, Charisma under crisis: Presidential leadership, rhetoric, and media responses before and after the September 11th terrorist attacks, în The leadership quarterly, volumul 15, numărul 2, aprilie 2004, ediţia electronică, www.sciencedirect.com, accesat la 14 decembrie 2007
8

9

http://winstonchurchill.org/i4a/pages/index.cfm?pageid=391, accesat la 16 ianuarie 2008

14

1.3. Efectele mass media Peste 1.000 de titluri de cercetări ştiinţifice, validate epistemic, relevă relaţia dintre programele mass-media (îndeosebi televiziunea) şi comportament. De asemenea, multiple cazuri reale de comportament deviant (mai ales la minori şi mai ales în şcoli) scot în evidenţă această relaţie. Multe studii pun accentul pe numărul de scene violente vizionate de tineri în raport cu timpul de vizionare sau vârstă, iar guvernele au intrat în posesia unor multiple rapoarte pe această temă. În acest context, charismatice pentru tineri devin vedetele, al căror comportament îl imită şi care nu le oferă decât modele superficiale, lucru de care nu îşi dau seama deloc sau mult prea târziu. Promovează televiziunea un "cult al violenţei"? Multiplică ea riscul de violenţă? Studiile efectuate asupra atenţiei relevă că aceasta este captată cu precădere de către scenele de violenţă, mai ales la băieţi, şi că această captare poate orienta unidirecţional comportamentul lor. Subînţelegerea mesajelor duce la credinţa şi convingerea că ceea ce se vede este şi real. Televiziunea influenţează, în mod inevitabil, prin limbajul utilizat, prin scăderea abilităţii de a citi, precum şi a învăţării academice. Uzul şi abuzul de televizor interferează negativ cu achiziţiile şcolare deoarece cantitatea de efort mental investită în programele de televiziune este mai mică decât cea depusă în şcoală. Privitor la emoţii şi comportament, s-a constatat că televiziunea creşte agresivitatea şi scade comportamentul prosocial, consecutiv provocării şi frustrării, mai ales la copii şi mai ales pe termen scurt, dar chiar şi pe termen lung. Televiziunea dezvoltă imitaţia şi trecerea la acte ce devin voluntare, ca adevărate modele de comportament, astfel că imaginile văzute, mai ales la copii, le formează acestora sensibilitatea şi spiritul într-o anumită direcţie nocivă. 10 Nu sunt deloc neglijabile noile mijloace de comunicare, cum ar fi Internetul sau blogul. Avantajele şi dezavantajele acestora sunt similare cu cele ale altor media prezentate, însă răspunsuri categorice sunt greu de dat în acest moment. Cercetările sunt încă în curs de realizare, iar efectele imediate ale noilor media sunt mai degrabă pozitive.

10

Gh. SCRIPCARU, “Virusul interiorităţii”, http://www.vmr.ro/pg1-1106.htm, accesat la 13 noiembrie 2007

15 Dacă vom putea vorbi despre charisma Internetului rămâne de văzut. Ceea ce este sigur este că Internetul devine, destul de rapid, principalul mijloc de informare.

Capitolul 2 Charisma11 la graniţa dintre discipline

2.1.Carismă sau charismă? Multe discipline ar fi mândre să îşi asume paternitatea acestui termen, împreună cu implicaţiile sale. Adevărul, ca întotdeauna, este la mijloc. Ceea ce este cert este că vehicularea cuvântului în spaţiul public se face din ce în ce mai des. Se merge atât de departe încât s-a ajuns şi la denumirea unui centru comercial, a unui soft, a unei pensiuni, a unui model de maşină ş.a.m.d. Ba chiar în anul 1979, pe albumul „Dinasty” al formaţiei Kiss, apare un câtec intitulat „Carisma”. Este cuvântul charismă un cuvânt charismatic? Să încercăm mai întâi să îl înţelegem. Cuvântul charismă, din grecescul χάρισμα (kharisma), s-ar traduce prin “dar” sau “favor divin” şi se referă la o calitate destul de rar întâlnită la anumite personalităţi, aceea de a exercita asupra celorlalţi un puternic magnetism, combinat de cele mai multe ori cu tehnici de persuasiune şi cu abilităţi de comunicare sofisticate. Încercarea de a da o definiţie exactă termenului probabil că ar eşua lamentabil, mai ales datorită lipsei unui set de criterii referitoare la această problemă; iată de ce, de multe ori, termenul este folosit pentru a descrie puteri
11

În ediţia din 2005 a DOOM (Dicţionarul Ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române), editată de Univers Enciclopedic, apare ca formă corectă „charismă”. Datorită acestui fapt, pe parcursul demersului meu ştiinţific voi folosi acest termen (n.a.)

18 supranaturale de a-i conduce, inspira sau influenţa pe ceilalţi. Se referă mai ales la acele persoane care reuseşc cu uşurinţă să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur, determinându-i uneori să facă lucruri în numele acestui magnetism. Iată de ce uneori charisma are conotaţii negative. În ciuda emoţiilor profunde pe care le produc celorlaţi, persoanele charismatice creează o atmosferă de calm, încredere, dominanţă, autenticitate şi concentrare, şi aproape întotdeauna sunt dotaţi cu abilităţi oratorice excelente. Iată unul din argumentele ideei că această calitate, dacă nu este un har înnăscut, ar putea fi “învăţată”, chiar dacă originea cuvântului duce clar la ideea de divinitate, unde mâna omenească nu prea are cum să intervină. Unii sunt de părere că poate fi predată sau învăţată, dar numai cu ajutorul hipnozei. Alţii cred că este un har înnăscut şi nimic mai mult, aşadar nu poate fi dobândită prin intermediul unei pregătiri teoretice şi practice.

2.2. Rude, prieteni, cunoştinţe

Darshana sau Darshan este un termen sanscrit derivat de la „drs” – a vedea – cu sensul de revelaţie divină. Darshana se primeşte de obicei prin intermediul unei persoane sfinte, cum ar fi un guru. În sensul de a vedea cu reverenţă şi devoţiune, termenul s-ar traduce prin epifanie, şi se poate referi fie la viziunea unui sfânt fie la a fi în prezenţa unuia. Aşa cum am afirmat, literal el înseamnă „a vedea”. Derivă din rădăcina verbală drs-„a vedea”, şi este legat de drasta-„vizionar”. Darshana este procesul vederii. Prin urmare, Yoga Darshana înseamnă „procesul vederii prin yoga”, dar nu în sensul vederii cu ochii sau cu orice alt simţ destinat lumii exterioare. Înseamnă a vedea ceva dincolo de simţuri şi dincolo de minte. Este procesul vederii când ochii şi celelalte simţuri sunt închise şi mintea se află sub un control absolut. Yoga Darshana este o metodă de percepţie superioară; astfel este un mijloc de „a vedea invizibilul” sau „de a vedea prin intuiţie spirituală”, similar puterii pe care o conferă charisma. Scrierea e privită ca fiind cel mai precis şi ştiinţific text despre yoga care a fost alcătuit vreodată. Noţiunea se regăseşte şi sub alte forme, derivând din sanscrită, şi având sensul de „viziune”. Conform Dicţionarului de teosofie, esoterism, metafizică şi masonerie,

19 noţiunea semnifică: o demonstraţie sau o învăţătură sau un sistem sau un punct de vedere al filosofiei hinduse. Darshana este numele generic al celor „Şase sisteme” filosofice, denumite şi Shad-Darshana.12 Barakah sau Baraka, este un termen arab care înseamnă binecuvântare sau înţelepciune spirituală transmisă de Allah oricărei creaturi doreşte. Pentru a aduce cât mai multă Baraka în viaţa lui, un musulman trebuie să rămână aproape de Allah prin îndeplinirea obligaţiilor faţă de Acesta (într-ajutorare, rugăciune, ascultarea poruncilor etc). De asemenea ar trebuie să dezvolte o relaţie strânsă cu Dumnezeu, prin cunoaşterea Lui, amintirea sau chemarea Lui ori de câte ori are nevoie, prin invocaţii şi rugăciune. Musulmanii cred că prin sincera invocare a lui Dumnezeu, Barakah poate fi adus în vieţile lor de către Acesta, ceea ce presupune o viaţă mai uşoară, mai veselă şi mai plină de binecuvântare. Pentru musulmani, acest termen de fapt reprezintă a face imposibilul posibil şi se referă la rezultatele favorabile ale oricărei acţiuni cu binecuvântarea lui Allah. În franceza contemporană cuvântul este sinonim pentru noroc, o persoană dotată cu Barakah se spune că poate ieşi cu succes din situaţii limită13.

2.3. Teorii ale charismei

Aşa cum s-a putut observa din subcapitolele de mai sus, termenul a fost preluat ulterior de biserică. Aplicarea lui la contextul de conducere a survenit mult mai târziu, datorită sociologului german Max Weber, principalul ei teoretician, care a dezvoltat trei tipuri ideale pentru a descrie forţele autorităţii într-o societate: dominaţia tradiţională, dominaţia raţional-legală şi cea charismatică, de care ne vom ocupa în subcapitolele următoare. Prin termenul de charismă, Weber înţelege calitatea aparent extraordinară a unei persoane, în virtutea căreia este considerat posesor de forţe supranaturale sau supraumane – cel puţin, în afara normalului şi neaccesibile oricui – sau ca trimişi ai lui Dumnezeu şi,

12 13

Dicţionar de teosofie, esoterism, metafizică şi masonerie, p.71 www.wikipedia.org

20 în consecinţă, şefi, căpetenii, lideri14. Validitatea charismei se decide prin recunoaşterea, ivită din dăruirea revelaţiei, din reverenţa în faţa eroului, din încrederea în şef de către subalterni sau de către cei dominaţi, deşi acest termen mi se pare destul de radical. Ce este interesant este faptul că adevărata charismă se recunoaşte prin faptul că acele persoane chemate îşi urmează liderul din datorie, bazată pe o dăruire personală născută din entuziasm, sărăcie sau deznădejde. Cadrul administrativ al dominaţiei charismatice nu este de factură birocratică. Nu există carieră, ascensiune sau ierarhie, precum nu se pune problema vreunei retribuţii de ordin material. Nu există vreun regulament, nici precepte juridice abstracte, nici aplicarea raţională a dreptului orientat de către aceştia; decisive sunt creaţiile de drept, după caz. Conform lui Weber, charisma pură este străină economiei, ceea ce nu implică renunţarea la proprietate, la câştig, cum se întâmplă cu profeţii. Liderul charismatic, aşa cum se va vedea şi din modelul Conger-Kanugo, dispreţuieşte formele cotidiene, obişnuite, de obţinere a mijloacelor economice, căutând, în permanenţă, metode neconvenţionale pentru a reuşi. În forma sa neprihănită, dominaţia charismatică are un caracter extraordinar, convertindu-se într-o relaţie durabilă, precum grupările de credincioşi, de adepţi, de discipoli, şi schimbându-şi caracterul, fiind necesare legalizarea şi tradiţionalizarea acesteia. Interesele care duc la aceste transformări determină momentul culminant când apare problema succesiunii: deoarece charisma este o însuşire de neimitat şi nu se moşteneşte, presiunile celor interesaţi sunt tensionate şi este nevoie de metode speciale, cum ar fi desemnarea unui lider charismatic prin existenţa anumitor semnale care îi asigură infailibilul, tragerea la sorţi sau revelaţia, desemnarea de către liderul charismatic original sau de către discipoli, ideea care consideră charisma drept o calitate a sângelui, aşa-numita charismă ereditară ş.a.15 Aşa cum afirmă R.Bendix, „diferitele metode conservă unicul element care îl distinge pe liderul charismatic de toate celelalte tipuri de dominare: exerciţiul autorităţii este esenţial legat de o persoană concretă şi de calităţile care îl deosebesc”.16

14 15

Apud Cătălin Bordeianu (2003), Introducere în sociologia clasică, p. 101-107 Idem, pag.103 16 Ibidem

21 În concepţia lui Weber, cele trei tipuri ale dominaţiilor mai sus menţionate apar foarte rar ca tipuri pure. Dominaţiile absolut charismatice sunt aşadar neobişnuite, existând totuşi în istorie şi astfel de exemple (Napoleon I), ceea ce întăreşte ideea majorităţii sociologilor care consideră că tiparele weberiene de dominaţie au statut ideal. Mai târziu, sociologii care au studiat fenomenul nu au fost de acord cu Weber în două aspecte importante ale studiului său. În primul rând, ei nu considerau că liderul charismatic este neapărat o personalitate extraordinară. În al doilea rând, ei nu considerau charisma ca o simplă calitate, ci, mai degrabă, ca un efect al unei multitudini de cauze, care combinau abilităţile, comportamentul, reprezentaţiile ş.a. Plecând de la această a doua afirmaţie, unii cercetători defineau charisma în termenii reali ai comportamentului liderului. Weber însuşi explica atribuirea charismei la anumite personalităţi politice şi religioase ca o derivată a anumitor abilităţi şi calităţi anterior demonstrate de acestea, calităţi denumite mai târziu categorii ale abilităţilor charismatice17. Conform unor autori, o abilitate charismatică este de fapt o demonstraţie a unui nivel înalt al persoanei de a juca după regulile arenei. O astfel de abilitate îi ajută pe politicieni, Weber scoate în evidenţă de asemenea un alt tip de charismă: cea instituţională sau rutinizată, care se traduce prin distanţa instituţiei faţă de nucleul simbolic al naţiunii, reprezentat de valorile centrale ale acesteia. Charisma instituţională este atribuită şi membrilor instituţiilor, iar puterea sa este o funcţie a poziţiei ierarhice în instituţie. Aceasta înseamnă că nivelul charismei instituţionale atribuit actorului este o sumă a centralităţii politice a instituţiei la care acesta este conectat şi locul politic al său în instituţie. Ca abilităţi charismatice, centralitatea şi locul politic sunt resurse, respectiv resurse politice, care îi ajută pe actori în procesul de obţinere a legitimităţii în arenă. Aşadar, în competiţia pentru legitimitate, actorii se bazează pe două seturi generale de resurse, resursele politice mai sus menţionate. Abilităţile charismatice sunt acele abilităţi, talente, performanţe demonstrate care sunt pertinente în arena principală în care activează actorul; fiecare arenă are cerinţe proprii, reguli diferite ale jocului, astfel compoziţia abilităţilor charismatice se schimbă de la o scenă la alta18.
17

Apud Tamir Sheafer, Charismatic Skill and Media Legitimacy. An Actor-Centered Approach to Understanding the Political Communication Competition, în Communication Research, decembrie 2001, ediţia electronică, www.politics.huji.ac.il/TamirSheafer/skills.pdf, accesat la 16 ianuarie 2007 18 ibidem

22

2.4. Liderul charismatic

Prezenţa liderilor charismatici se face remarcată în mai multe domenii ale vieţii sociale. De pildă, în cultura organizaţională, Williams, Dobson şi Walter19, sintetizând munca altor autori, stabilesc patru categorii de astfel de culturi: cultura orientată spre putere, cultura orientată spre rol, cultura orientată spre sarcină şi cultura orientată spre oameni. Prima dintre cele patru, având drept simbol pânza de păianjen, are ca surse ale puterii charisma, controlul resurselor şi adepţii. Perspectivele angajaţilor sunt limitate, ca şi securitatea acestora, datorită faptului că aveam de-a face cu un mediu instabil marcat puternic de lupta pentru putere.

Trecând în alt domeniu, în Occident, charisma în politică este un lucru mai degrabă suspect, suscitând îngrijorare şi ducând mai degrabă cu gândul la personalităţile charismatice nefaste ale Europei naziste şi fasciste. În schimb, în România, liderii politici îşi doresc să fie percepuţi drept „charismatici“, chiar şi atunci când nu posedă această trăsătură. Limba română, aşa cum am arătat în subcapitolul precedent, acordă o nuanţă religioasă difuză acestui termen, de coloratură bizantină, ceea ce sporeşte confuzia. Decriptarea mecanismelor autorităţii şi a punerii ei în practică constituie una dintre cele mai vechi preocupări ale sociologiei. E. Durkheim şi G. Simmel s-au numărat printre primii sociologi interesaţi de problema autorităţii, considerând-o un veritabil centru al vieţii sociale, cu un rol esenţial în formarea caracterului şi personalităţii. Nici unul dintre cei doi nu foloseşte însă în mod explicit cuvîntul „charismă“. Marea schimbare va fi adusă de Max Weber, aşa cum am văzut deja. Nu insist asupra definiţei weberiene a termenului, deoarece am abordat deja subiectul. Voi nuanţa numai acele particularităţi care definesc liderul charismatic, în viziunea sociologului german. Max Weber atrage atenţia asupra faptului că dominaţia exercitată de un lider charismatic este dificil de înţeles şi de analizat cu mijloace obiective, din punct de vedere etic, politic, estetic etc. Datorită formării sale, Weber pune accent pe consecinţele psihologice ale acestui tip de autoritate.
19

Michael Armstrong [1977] (2003), Human Resource Management Practice, p. 203 – 215

23 Liderul charismatic îşi arată adevăratele calităţi în maniera de abordare a celorlalţi, în vederea exercitării procesului de „dominaţie charismatică“: obţinerea, recunoaşterea şi validarea socială a charismei. Nu este vorba doar de certe calităţi de actor, ci şi de spontaneitatea necesară pentru a fi orientat şi deschis către ceilalţi. De exemplu, un lider politic aflat într-o vizită îşi găseşte timp pentru a schimba câteva cuvinte cu un simplu trecător – unul din aspectele acelei “spontaneităţi calculate”, care dă atât de bine în ochii publicului larg, necunoscător şi uşor manipulabil. Paradoxal, inteligenţa emoţională de care dă dovadă liderul charismatic permite o lectură clară a unor situaţii complexe, luciditate în demistificarea realităţilor sociale. Liderul charismatic degajă un dinamism contagios, având drept consecinţă o mare atracţie asupra publicului. Prin el însuşi „umple scena“ cu o energie particulară, în faţa căreia nimeni nu poate rămâne indiferent. Persoana „atinsă“ de charismă ştie instinctiv acest lucru şi mai ştie că cei care îl urmăresc fascinaţi cum evolueză liber, fie îl adoptă ca model, fie resimt o puternică opoziţie sau chiar dezgust. Ambele atitudini contribuie însă la formarea acelei comunităţi „emoţionale“ la care face referinţă Weber, rezultatul fiind imediat: unanimitatea nu este atinsă niciodată, dar se poate ajunge la o majoritate importantă. În sfârşit, o ultimă trăsătură din registrul emoţional este legată de faptul că liderul charismatic rămâne un „furnizor“ de optimism într-un context socio-politic dificil. Prin discursuri simple şi imaginea de „salvator mesianic“ pe care o poartă aproape natural, aduce speranţă şi încredere unor oameni atinşi de sărăcie extremă, catastrofe naturale sau pur şi simplu mult prea derutaţi de complexitatea situaţiei actuale, copii orfani rezultaţi din moartea unui sistem paternalist. „Tonusul“ optimist ce rezultă astfel este un fenomen greu de interpretat din punct de vedere sociologic, iar rezultatul întâlnirii conjuncturale dintre „omul situaţiei“ şi „omul aşteptat“este întotdeauna imprevizibil. Una dintre cele mai bune intrepretări date populismului a fost furnizată de sociologul italo-argentinian Gino Germani20. În centrul acesteia se găseşte o constatare fundamentală: populismul „charismatic“ derivă dintr-o dublă tensiune socială – pe de o parte, contrastul existent între sectoarele dezvoltate şi cele periferice ale unei societăţi, iar pe de altă parte, hiatul produs de trecerea de la o societate tradiţională spre modernitate.
20

Apud Mirel BĂNICĂ “George Becali: charisma populistă”, articol publicat în Dilema Veche, Anul IV, nr.167 - 23 aprilie 2007

24 Germani crede că, în aceste condiţii specifice, liderii populist-charismatici îşi asumă rolul de „administratori“ ai schimbărilor sociale produse, în special la oamenii cu un grad scăzut de inserţie socială în noile forme de societate, în lipsa unei elite guvernamentale capabile să răspundă aşteptărilor generale. Populismul charismatic prezintă totuşi un mare avantaj democratic, în viziunea lui Gino Germani: dincolo de manipularea demagogică, sectoare marginalizate de alegători ajung să aibă astfel o reprezentare publică, precum şi o mai bună conştientizare din partea celorlalţi actori politici a unor teme ignorate sau ocolite cu bună ştiinţă (cum ar fi – repetăm – referinţele la religia ortodoxă în care se regăsesc totuşi mulţi alegători). Liderul charismatic-populist lasă impresia că şi-a făcut apariţia de „nicăieri“ în spaţiul public, un adevărat auto-făcător. El nu are un discurs bine pus la punct, nici o doctrină elaborată. Revenind la analiza weberiană, sociologul introduce în final ideea că, în evoluţia firească a personalităţilor charismatice, intervine un moment în care acestea trebuie să construiască ceva în relaţia cu societatea şi cu cei care îl sprijină – procesul de rutinizare a charismei. Personalitatea charismatică este „străină economiei“ – scrie Max Weber 21– nu pentru că nu ar utiliza pârghiile economice ca sursă proprie de venit, ci pentru că-i lipsesc ideile şi programul necesar pentru a realiza o „acţiune economică continuă,“ durabilă şi de mare anvergură. În fine, dominaţia charismatică este obligată cu timpul să-şi schimbe caracterul: fie devine „tradiţională“, fiind din ce în ce mai rigidă şi mai antimodernă, fie se „raţionalizează“ (un alt termen weberian ambivalent), în sensul adaptării la exigenţele şi conjunctura modernităţii „În perioade pre-raţionaliste, tradiţia şi charisma îşi împart aproape toate orientările de acţiune“ – scria Max Weber acum aproape 100 de ani. Mai ales datorită conceptelor lui Weber, cercetările organizaţionale din anii 19801990 s-au concentrat pe rolul liderilor charismatici în schimbarea şi inovaţia organizaţională. În mare parte, interesul pentru liderii charimatici a reflectat anumite tendinţe, mai ales în lumea afacerilor. Creşterea competiţiei la nivel global exercita, la acel moment o presiune puternică în America de Nord şi a determinat corporaţiile să se reinventeze, prin schimbări profunde, în scopul de a-şi menţine poziţiile. Atunci s-a
21

Ibidem

25 descoperit faptul că un rol fundamental în procesul schimbării organizaţionale îl avea conducerea, şi că printre modelele exemplare de agenţi de schimbare se aflau liderii charismatici. Viziunea acestora, inovaţiile lor, dar mai ales resursele motivaţionale păreau ideale pentru a uşura schimbarea la scală largă precum şi procesul de adaptare la aceasta. Din aceste motive, conducerea charismatică a fost şi continuă să fie un subiect de larg interes pentru cercetările organizaţionale. În timp ce mai multe modele teoretice erau propuse începând cu 1975 – Bass, House, Roberts, Zaeznick şi de Vries, doar câteva din acestea erau studiate în mod empiric şi validate. De exemplu, în modelul Bass, charisma este doar o parte a unităţii numite „conducerea de transformare” (transformational leadership). Aşadar, exista necesitatea cercetării pe două fronturi: identificarea dimesiunilor liderilor charismatici precum şi dezvoltarea unor măsurători valide ale acestui tip de comportament pentru folosirea în cercetările ulterioare. Unul din cele mai celebre modele este cel elaborat de cercetătorii Conger şi Kanugo (1987, 1988, 1992 şi 1994)22. Acest model se concentrează pe diferite dimensiuni comportamentale ale liderilor charismatici, percepute de către „discipoli” în trei stagii ale procesului de conducere. Mai exact, în prima etapă, rolul liderilor charismatici de deosebeşte de rolul celorlalţi lideri, deoarece aceştia sunt foarte sensibili la constrângerile şi oportunităţile mediului, precum şi la nevoile „discipolilor”. Aceste calităţi se regăsesc în cea de-a doua etapă, cea a formulării viziunii, deoarece liderii charismatici vor fi percepuţi drept vizionari şi plin de sens. Tot în etapa a doua se creionează şi direcţia viitorului organizaţional. Scopurile formulate de liderii charismatici vor fi futuriste şi inovatoare. Vor fi implementate în etapa a treia, în care principala îndatorire a liderului va fi aceea de a cultiva încredere, dar şi de a dezvolta tacticile necesare atingerii scopurilor. Liderii care sunt percepuţi drept charismatici vor fi văzuţi implicându-se în acţiuni exemplare, care presupun riscuri şi sacrificii personale. Prin aceste acţiuni, acest tip de lider este capabil să îşi construiască un model de conducere bazat numai pe încredere. Ideea pe care se bazează este aceea că,
22

Jay Conger, Rabindra Kanugo, Sanjay Menon, Purnima Mathur „Measuring charisma: dimensionality and validity of the Conger-Kanugo scale of charismatic leadership” în Revue Canadienne des Sciences de l`Administration, sept. 1997, varianta electronică.

26 dacă liderul este în stare să facă sacrificii mari şi să îşi asume riscuri personale, atunci înseamnă că acesta crede în potenţialul strategiei şi va fi puternic implicat. Riscurile devin simboluri ale investiţiei personale a liderului. În plus, managerii din conducerile charismatice dezvoltă metode inovatoare şi neconvenţionale pentru a-şi aplica viziunea, ceea ce îi dezarmează pe reprezentanţii concurenţei, care sunt obişnuiţi cu metode convenţionale de răspuns, lucru care creşte şansele de reuşită a iniţiativei. Având la bază acest model, Conger şi Kanugo au aplicat în 1994 un chestionar de 25 de itemi pe 485 respondenţi. Scala denumită C-K se bazează pe şase dimensiuni comportamentale ale liderilor charismatici: sensibilitatea mediului, sensibilitatea la nevoile membrilor, nepăstrarea status-quo-ului, viziune şi articulare, risc personal şi comportament neconvenţional. Modelul a fost aplicat în SUA şi în Canada, ulterior în India. Principalele concluzii ale studiului celor doi se pot sintetiza astfel. Liderii charismatici: 1. Au o viziune puternică şi limpede şi ştiu cum să o prezinte către publicul ţintă. 2. Ştiu cum să îşi expună viziunea astfel încât problemele să devină aparente iar soluţiile propuse nu sunt doar justificate, ci şi dezirabile. 3. Au credibilitatea, profesionalismul şi viziunea necesare pentru a propune schimbări faţă de vechile tradiţii. 4. Conduc prin puterea exemplului motivând astfel publicul să îi urmeze. În esenţă, liderul charismatic are o viziune pe care o comunică eficient şi are competenţă pe care o transmite celorlalţi. Deşi a fost îndelung analizat ulterior, modelul rămâne unul de referinţă în dezvoltarea empirică a noţiunilor avansate de Weber. În viitor scala C-K va putea fi folosită nu doar ca o unealtă de diagnosticare, ci şi pentru a evidenţia efectele comportamentului charismatic asupra atitudinilor şi comportamentului „ucenicilor”.

Capitolul 3 Charisma bună versus charisma ne-bună

3.1 Charisma bună. Iisus

Iisus este o personalitate unică, fără egal în istoria omenirii. Asupra vieţii Lui sau scris şi se scriu numeroase lucrări şi studii, autorii interpretând viaţa şi opera Sa în funcţie de ideile lor istorice, filosofice, sociale, politice şi economice. De aceea El este prezentat rând pe rând ca un gânditor, un filosof, um moralist, un idealist visător, un reformator, un vizionar. Pentru creştini însă, Iisus Hristos este o persoană divino-umană, este Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat din Fecioara Maria şi a vieţuit ca persoană istorică în timpul împăraţilor romani August şi Tiberiu. Iisus Hristos s-a născut în zilele lui Irod, regele Iudeii, şi ale procuratorului roman Quirinius, guvernator al Siriei, în timpul Împăratului Augustus, cu câţiva ani înaintea erei creştine, al cărui început a fost stabilit de Dionisie cel Mic 753. În genere, istoricii acceptă că Iisus Hristos s-a născut cu 4 sau 5 ani mai înainte de 753, şi nu cum greşit a stabilit Dionisie cel Mic. Mai târziu, tradiţia creştină a fixat şi ziua naşterii Mântuitorului Hristos la 25 decembrie în fiecare an. Din Sfintele Evanghelii, cunoaştem că Iisus Hristos s-a născut în Iudeea, la Bethleem, cu prilejul unui recensământ făcut sub Împartul Augustus, în timpul procuratorului Quirinius, cum am mai spus. Din cauza poruncii regelui Irod de a ucide pruncii din Iudea “de doi ani şi mai jos”, Fecioara Maria şi Iosif au plecat cu pruncul Iisus în Egipt, de unde s-au întors după moartea lui Irod şi s-au stabilit la Nazaret, în

29 Galileea, în timpul regelui Arhelau, fiul lui Irod cel Mare. La vârsta de 12 ani, mergând la templul din Ierusalim, cu prilejul sărbătorii Paştelui, s-a rătăcit de părinţii săi şi a fost găsit după trei zile în templul din Ierusalim, în mijlocul învăţătorilor. De la Ierusalim, s-a întors cu părinţii Săi la Nazaret, unde a trăit până la vârsta de 30 de ani. Iisus Hristos şi-a început misiunea la vârsta de 30 de ani, pe malurile Iordanului, nu departe de comunităţile esenienilor, printre ucenicii lui Ioan Botezătorul. Este un lucru cunoscut acela că o persoană charismatică va avea întotdeauna un grup, ce se măreşte pe măsură ce puterea de seducţie a persoanei creşte, de discipoli. De ce am intitulat acest subcapitol “charisma bună”? Deoarece am vrut să dovedesc faptul că un lider charismatic poate să îşi folosească influneţa în a-i determina pe ceilalţi să facă fapt bune. Primii Săi discipoli au fost discipolii lui Ioan Botezătorul, ca Ioan şi Andrei. Când Iisus află de arestarea, de către Irod Antipa, şi moartea ulterioară a Sfântului Ioan Botezătorul, se retrage în Galileea, unde începe să înveţe în oraşele din jurul lacului Ghenizaret, numit şi Marea Galileei sau Marea Tiberiadei şi în ţinutul Decapolis, adică ţinutul celor zece cetăţi, unde pe lângă iudei, se aflau şi greci. El şi-a ales doisprezece Apostoli şi învaţă în zilele Sabatului în sinagogile iudeilor. Iisus se adresează de preferinţă oamenilor simpli, celor umili şi bolnavi: orbi, paralitici, leproşi, îndrăciţi, precum şi vameşilor, cărturarilor şi farseilor în sinagogi, pe drumuri, în satele şi oraşele din Galileea, Iudeea şi Samaria. Durata activităţii publice a Mântuitorului nu este sigur cunoscută din cauza deosebirii dintre Evangheliştii sinoptici Matei, Marcu şi Luca, care vorbesc de un singur Paşte, şi Evanghelistul Ioan care vorbeşte de trei Paşte la care a participat El, ceea ce arată că activitatea Sa a durat peste trei ani. Din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos, Evangheliştii au reţinut: botezul Lui de către Ioan în apele Iordanului, chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa însoţită de minuni în Galileea, Iudeea şi Ierusalim, intrarea Sa triumfală în Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, răstignirea pe cruce, moartea, învierea şi înălţarea. În aproximativ trei ani de misiune publică, Iisus Hristos a desfăşurat o activitate extraordinară ca învăţător, profet şi făcător de minuni, care, pe de o parte a făcut o impresie puternică asupra poporului, iar pe de alta a stârnit ura conducătorilor religioşi ai iudeilor. În cele din urmă, Iisus Hristos a fost arestat din ordinul procuratorului roman Pontiu Pilat, la instigaţiile conducătorilor iudei şi

30 judecat de marele arhiereu Caiafa şi de Sinedriul iudeilor. Vina care s-a adus lui Iisus Hristos de conducătorii iudei este religioasă şi politică. El este acuzat de blasfemie, pentru că S-a declarat pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Totodată a fost acuzat că s-a facut pe Sine regele iudeilor, ceea ce în ochii conducătorilor iudei constituia o mare teamă politică. Iisus Hristos a vorbit şi a lucrat în numele, cu autoritatea şi puterea lui Dumnezeu Tatăl, a mărturisit înaintea Apostolilor şi a oamenilor misiunea Lui dumnezeiască, a avut o viaţă morală de o curăţie şi înălţime unice şi incomparabile. El a dat învăţături sublime în cuvinte, parabole şi imagini de o simplitate, sinceritate, adâncime, frumuseţe şi înţelepciune supranaturale. Evanghelia, adică Vestea cea bună, propovăduită de Iisus Hristos este un mesaj religios şi moral, nu social, politic sau economic. Prin învăţătura Sa urmăreşte mântuirea omului, care înseamnă curăţirea şi eliberarea lui de păcate, restaurarea firii umane, reînnoirea, sfinţirea şi îndumnezeirea omului. Ideea centrală a propovăduirii Mântuitorului este Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia cerurilor. Această împărăţie este înţeleasă ca o nouă ordine religioasă şi morală a lumii. Prin credinţa într-un singur Dumnezeu spiritual şi nevăzut, prin respectarea virtuţiilor morale şi a poruncilor divine, omul poate dobândi mulţumirea şi fericirea, chiar din timpul vieţuirii pamânteşti, iar în viaţa de dincolo, mântuirea şi fericirea veşnică. Iisus Hristos Şi-a afirmat dumnezeirea nu numai prin cuvintele şi învăţătura Sa, ci mai ales prin faptele, minunile şi profeţiile Sale. In morală, Evanghelia lui Iisus Hristos aduce o înnoire şi un progres tot atât de mare. Principiul şi temeiul raporturilor dintre oameni este iubirea, iar semenii noştri devin prin iubire fraţii noştri. Iubirea este cea mai mare poruncă dată de Iisus Hristos şi cea mai mare realizare a vieţii creştine: iubirea faţă de Dumnezeu, ca Tatăl ceresc al tuturor oamenilor, şi iubirea de oameni ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai noştri. Iisus Hristos a adus nu numai ideea de iubire a aproapelui nostru, ci a şi dat pilda dumnezeiască a unei vieţi de iubire, bunătate, iertare şi curăţie sufletească, la care fiecare trebuie să năzuiască, spre desăvârşirea sa. Astfel, Iisus Hristos a unit strâns credinţa şi fapta, religia şi morala. Prin concepţia Sa spiritualistă, prin accentuarea nemuririi omului şi a răspunderii lui înaintea lui Dumnezeu, prin curăţirea şi intensificarea sentimentului religios şi moral, prin concepţia despre Dumnezeu şi om,

31 Iisus Hristos a ridicat considerabil sensul şi valoarea religiei şi a lărgit orizontul ei ca religie revelată, dumnezeiască23. Napoleon Bonaparte spunea despre Iisus: "Eu cunosc oamenii şi vă spun că Iisus Hristos nu este un simplu om. Între El şi oricare altă persoană din lume nu există nici un termen de comparaţie. Alexandru, Cezar, Carol cel Mare şi eu, am fondat imperii. Dar pe ce am bazat noi creaţiile geniilor noastre? Pe forţă. Iisus Hristos şi-a întemeiat imperiul pe dragoste; şi la această oră, milioane de oameni ar muri pentru El." La sfârşitul vieţii, Napoleon, care a cucerit jumătate din Europa prin război, a scris în jurnalul său: "Cu toată armata şi generalii mei nu am reuşit să domnesc măcar un sfert de secol pe un singur continent. Iar acest Iisus cucereşte fără violenţă popoarele şi culturile de mii de ani.”24

3.2.Charisma ne-bună

Intrat în jocul puterii, omul poate fie să piardă totul din cauza unor erori fatale, fie să meargă prea departe. Ca şi în alte situaţii, ideal este să găsim calea de mijloc şi, dacă ne luăm după tratatele de manipulare, „să stoarcem” cât mai mult din ea. De ce am numit acest subcapitol charisma „ne-bună”? Aşa cum am menţionat încă din introducere, majoritatea cazurilor în care ne sunt prezentate persoane charismatice sunt asociate, de fapt, cu un control total asupra individului, asupra modului său de gândire, asupra comportamentului şi asupra sentimentelor sale. Vrând-nevrând, toate acestea ne duc cu gândul la sistemele totalitare, la reducerea individului, la debusolarea acestuia, la transformarea lui într-un tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur. Este vorba de o supunere necondiţionată, instinctivă. „Stăpânul” unor astfel de mase este o persoană charismatică: pentru a-i atrage pe indivizi trebuie să aibă, în primul rând, acel magnetism caracteristic tipologiilor charismatice. Dar cum se ajunge de la conducerea maselor la dezumanizarea totală a lor? Prin însuşirea şi aplicarea constantă a tehnicilor de manipulare şi a persuasiunii.
23

Rămureanu Ioan (1992), Istoria Bisericeasca Universală, p. 19-23. http://www.bcbluncailvei.net/articole/afirmatii.htm, accesat la 20 nov.2007

24

32 Cărţile secolului XXI, destinate noului val de „manageri” - unul din cuvintele pe care le detest pentru că este unul din acele exemple care îngroapă puterea sinonimică a limbii române – sunt considerate cu atât mai bune cu cât sunt mai amorale, mai perfide şi mai nemiloase. Este adevărat că nu se scrie acum istoria, pentru că majoritatea se bazează de fapt pe rândurile scrise în secolele trecute de gânditori ca Machiavelli sau Sun-Tzî, sau pur şi simplu pe moştenirea lăsată de oameni de stat, militari, escroci sau seducători. Nu vreau să mă opresc asupra sfaturilor descurajatoare, care nu acordă nici o şansă speciei umane, cum ar fi: „Arătaţi ca un prieten, lucraţi ca un spion!”, sau „Făceţi-i pe ceilalţi să lucreze pentru dumneavoastră, dar asumaţi-vă întotdeauna meritele în locul lor”, ci voi prezenta acele legi care se bazează pe puterea de seducţie a unei persoane. „Legea 11. Învăţaţi să-i ţineţi pe oameni dependenţi de dumneavoastră! Pentru a vă păstra independenţa, trebuie să fiţi întotdeauna dorit şi indispensabil. Cu cât alţii se bazează mai mult pe dumneavoastră, cu atât aveţi mai multă libertate. Faceţi ca fericirea şi prosperitatea oamenilor să depindă de dumneavoastră, şi nu veţi mai avea de ce vă teme. Nu-i învăţaţi atât de mult, încât să se poată descurca fără dumneavoatră. (...) Legea 27. Folosiţi nevoia oamenilor de a crede în ceva, pentru a vi-i transforma în adepţi! Oamenii au o dorinţă copleşitoare de a crede în ceva. Plasaţi-vă în focarul acestei credinţe, oferind oamenilor o cauză, un nou crez pe care să-l urmeze. Rostiţi lucruri vagi, dar încărcate cu promisiuni; cereţi oamenilor entuziasm, şi mai puţin raţionalitate şi gândire limpede. Daţi-le noilor dumneavoastră adepţi ritualuri pe care să le îndeplinească şi cereţi-le să facă sacrificii în numele dumneavoastră. În absenţa religiei organizate a unor cauze măreţe, noul dumneavoastră cult vă poate aduce o putere nebănuită.(...) Legea 31. Preluaţi controlul – faceţi-i pe ceilalţi să joace cum le cântaţi! Cel mai bine vă amăgiţi victimele dacă le daţi impresia că au de ales: oamenii respectivi sunt convinşi că deţin întregul control, când, de fapt, nu sunt decât marionetele dumneavoastră. Siliţi-i să aleagă cel mai mic dintre două rele, ambele servind scopului dumneavoastră. Agăţaţi-i în coarnele dilemei: vor fi împunşi oriunde s-ar întoarce. (...) Legea 34. Adoptaţi un stil regal: comportaţi-vă ca un rege, ca să fiţi tratat ca un rege! Conduita dumneavoastră influenţează adesea felul în care sunteţi tratat. În timp, dacă le păreţi vulgar sau banal, oamenii îşi pierd respectul pentru dumneavoastră. Căci un rege se

33 respectă şi le inspiră şi celorlalţi respect. Dacă vă purtaţi ca un rege încrezător în puterea dumneavoastră, veţi părea sortit să purtaţi coroana. (...) Legea 43. Acţionaţi asupra inimilor şi minţilor celorlalţi! Forţarea produce o reacţie care, în cele din urmă, se întoarce împotriva dumneavoastră. Dacă doriţi să îi faceţi pe ceilalţi să o apuce pe calea dumneavoastră, trebuie să-i seduceţi să-şi dorească acest lucru. O persoană deja sedusă poate deveni pionul dumneavoastră loial. Iar calea de a-i seduce pe oameni presupune a le folosi psihologia individuală, specifică, şi de a profita de punctele lor slabe. Îmblânziţi-l pe cel care vi se opune, acţionând asupra emoţiilor lui, folosind lucrurile la care ţine şi lucrurile de care se teme. Dacă nu luaţi seama la inimile şi minţile celorlalţi, ei vor ajunge să vă urască.”25 Charisma combinată cu manipularea poate avea şi efecte negative dacă este greşit înţeleasă şi aplicată, altfel spus, dacă anumiţi conducători fac abuz de ea şi depăşesc cu mult graniţa moralităţii. 3.3 „Mulţimea este ca o nevastă proastă” Adolf Hitler

De cele mai multe ori, când este amintit termenul charismă, personalitatea politică de care se vorbeşte este Hitler, ceea ce m-a determinat să schimb un pic macazul şi să merg înapoi pe cursul istoriei, să găsesc alte exemple de acest gen. Într-un articol din revista “Magazin istoric”, Gabriel Tudor îl caracterizează pe Alexandu cel Mare drept “viteazul la a cărui faimă vor tânji ulterior toţi marii cuceritori, de la Cezar la Napoleon”26. Gloria ce îi revine este cu atât mai mare cu cât el a realizat uimitoarele sale fapte în doar câţiva ani, murind în floarea tinereţii, din cauze nici astăzi elucidate pe deplin. Dar cine a fost cu adevărat Alexandru? Să fi fost oare eroul împătimit să dobândească gloria lui Ahile, cel ce nu-şi ataca noaptea duşmanii, spunând cu mândrie că „nu fură biruinţa”? Sau un tiran ce vedea în jur numai comploturi, motiv pentru care i-a eliminat pe mulţi dintre generalii săi, cum va face peste veacuri Stalin ?
25

26

Robert Greene, Joost Elffers (2001) „Picătura” de putere, p. 43-180 http://www.revistamagazin.ro/content/view/163/8/, accesat la 26 nov. 2007

34 Istoricii antici au fost aproape unanimi în a-l recunoaşte pe Alexandru drept „cel mai viteaz dintre viteji”, un geniu militar cum altul nu mai fusese, care a reuşit, în fruntea a doar 50.000 de soldaţi, să străbată, într-un deceniu, trei continente, supunând zeci de milioane de oameni. La moartea lui, survenită când regele nu împlinise încă 33 de ani, imperiul întemeiat de Alexandru se întindea de la Balcani la Himalaia. Dar, în ciuda dorinţei sale avide de putere şi glorie, anticii l-au privit pe Alexandru ca pe un erou ideal, posedat de ceea ce grecii numesc „pothos”, dorul de absolut. Când filosoful Anaxarchos i-a vorbit despre nenumăratele lumi ce există în Univers, se spune că tânărul suveran ar fi izbucnit în lacrimi: „Sunt atât de multe lumi şi eu n-am cucerit nici măcar una.” Acest „pothos” şi geniul său de strateg îi vor făuri o figură de erou romantic. Dacă ne referim la atributele de ordin divin ale unei persoane charismatice - reamintim faptul că termenul a fost folosit pentru prima dată de biserică – Alexandru a prevăzut şi acest aspect, astfel încât, în viziunea sa, era fiul lui Hercule, deci avea descendenţă divină. Abia mai târziu, autori precum Sfântul Augustin sau Dante îl vor prezenta ca pe un asasin. Aceste tendinţe se vor păstra de-a lungul secolelor şi, deşi despre Alexandru s-au scris peste 2000 de cărţi şi articole, nimeni nu ştie încă ce a dorit acesta cu adevărat. Unii au continuat să-l admire, privindu-l ca pe un erou civilizator, dornic să realizeze o fuziune durabilă între Est şi Vest, alţii l-au condamnat, considerându-l un megaloman crud şi labil psihic, un Hitler al antichităţii, căruia puţin îi păsa de relaţiile interumane, în schimb era ahtiat să pună stăpânire pe un teritoriu cât mai vast. În fine, există o a treia categorie de autori care, deşi nu contestă faptul că el a adus pentru prima dată în Occident noţiunile civilizaţiilor orientale, a folosit metode de-a dreptul barbare, după standardele actuale. Poate că istoricii sunt atât de divizaţi intrucât însuşi Alexandru pare divizat de porniri opuse, trecând brusc de la mânie oarbă la acte de generozitate uimitoare. În privinţa talentului său de comandant nu există dubii: istoricul britanic Lane Fox se exprima plastic, în acest sens: „Ar fi făcut una cu pământul cea mai puternică legiune romană care i-ar fi stat înainte. Cezar ar fi fugit cât de repede l-ar fi purtat calul din calea acestui tânăr, mai nebun, în vitejia lui, decât Ahile, iar Napoleon, care a avut şansa să lupte numai cu lideri lipsiţi de talent militar, nici n-ar fi îndrăznit să-l înfrunte.”27 Nimeni nu poate nega bravura lui incredibilă, căci Alexandru îşi conducea mereu oastea în luptă,
27

ibidem

35 drept pentru care încasa loviturile aidoma oricărui alt soldat. Rănit în nenumărate rânduri de săgeţi, lănci, săbii sau pumnale, el avea trupul acoperit de cicatrice, dar niciodată nu dădea înapoi. La asediul fortăreţei Multan (aflată pe teritoriul actual al Pakistanului), Alexandru şi-a condus soldaţii pe scările de asalt, şi, ajuns sus, pe ziduri, s-a trezit singur înaintea apărătorilor cetăţii. În loc să se întoarcă, a sărit direct in mijlocul lor, bătându-se ca un leu, până când soldaţii săi i s-au alăturat. Primind, în toiul luptei, o săgeată în piept, a continuat să lupte şi, după ce chirurgul său i-a extras vârful săgeţii, cu un cuţit, s-a întors în bătălie. Atras în egală măsură de ştiinţă şi de cultură, graţie dascălului său, Aristotel, Alexandru a fost o fire religioasă28. De altfel, el era convins de realitatea spuselor mamei sale, Olympia, ce-i povestise ca tatăl lui nu fusese regele Filip al Macedoniei, ci însuşi Zeus-Amon, care venise in iatacul ei, transformat în şarpe. Toată viaţa, Alexandru va crede despre sine că este fiu de zeu şi se va comporta în consecinţă cu oamenii din jurul său, privindu-i pe toţi drept fiinţe inferioare. Cei care afirmă despre Alexandru că ar fi fost un tiran, un psihopat dornic de sânge, îşi bazează convingerile pe comportamentul manifestat de tânărul rege încă de la începutul domniei. La 20 de ani, el urcă pe tronul lui Filip şi ucide imediat toti potenţialii rivali sau rudele care ar fi putut aspira la putere. Oraşele ce nu i se supun sunt trecute prin foc şi sabie. Teba, de pildă, este cucerită şi rasă de pe faţa pământului, în vreme ce 30.000 de locuitori sunt masacraţi sau vânduţi ca sclavi. Singura clădire care rămâne în picioare este casa poetului Pindar, mult admirat de Alexandru. Acestor metode groaznice de „pacificare” el le va rămâne fidel toată viaţa, măcelărind fără milă populaţii întregi. Ajuns conducător al uriaşului imperiu persan, va porni o acţiune de epurare a tuturor celor care se opuneau planurilor sale megalomanice. Execută şase guvernatori de provincii şi chiar pe unii dintre cei mai valoroşi generali ai lui Filip, acuzându-i de imaginare comploturi. Pe măsură ce puterea lui creşte, capacitatea de înţelegere se diminuează, Alexandru transformându-se într-un paranoic. Istoricii sunt de acord că, dacă ar mai fi trăit încă zece sau douăzeci de ani, s-ar fi transformat din „cel mai viteaz” în „cel mai odios” conducător antic. Dar moartea îl răpune pe 10 iunie 323 î.Chr., după ce, cu câteva zile înainte,
28

Valerio Massimo Manfredi, Alexandru cel Mare, All, 2006

36 organizase un monstruos concurs de băut vin, alături de prietenii lui. Versiunea oficială a fost că a murit de malarie, dar există voci ce susţin că ar fi fost asasinat, prin otravă turnată în vin, de către unii dintre generalii sai, căzuţi în dizgraţie, şi că însuşi Aristotel ar fi fost implicat în această crimă. O ipoteză de ultimă oră susţine că de fapt medicii l-ar fi ucis fără să vrea pe Alexandru, dându-i să bea un preparat pe bază de spânz (plantă foarte toxică) drept antidot la cantitatea mare de alcool consumată. Care a fost, în concluzie, sensul acestei vieţi scurte şi trăite la intensitate maximă? Ar fi greu, dacă nu imposibil de spus. Poate că Alexandru nu a dorit altceva decât să depăşească gloria lui Filip, cucerind Asia. Ori poate că, aşa cum regizorul Oliver Stone o spune, prin gura personajului Ptolemeu, în recenta superproducţie „Alexander”, macedoneanul se află sub puterea magică a blestemului de a căuta absolutul, dar de a nu-l putea atinge niciodată.

Capitolul 4 Caracteristicile unei persoane charismatice sau cum recunoaştem o persoană charismatică

4.1. Mustaţa, Pălăria, Papionul, Pipa şi Barba

Dacă ar fi să încercăm să facem o analiză a aspectului fizic al persoanelor charismatice, am ajunge probabil la o concluzie destul de dezarmantă. Hitler, Napoleon, Churchill, Stalin, Fidel Castro, sunt cu siguranţă exemple grăitoare despre efectele charismei asupra maselor, chiar dacă natura nu s-a dovedit prea îngăduitoare în ceea ce priveşte aspectul fizic al acestora. Să analizăm pentru început înălţimea acestora: Hitler avea 1,73m, Napoleon, conform unor cercetări recente, se pare că nu a fost atât de mic de statură pe cât se crede 1,68m, la fel ca Stalin, Churchill – 1,70m, iar Fidel Castro, cel mai înalt dintre toţi, 1,90m. Concluzia pe care o putem trage din aceste date este că înălţimea nu joacă un rol esenţial în dominaţia charismatică pe care o exercită o persoană. Pe de altă parte este adevărat că toate personalităţile menţionate mai sus aveau părul negru sau şaten, fiind foarte rare exemplele de lideri charismatici blonzi.

39 Ce este însă caracteristic tuturor este acea trăsătură definitorie, particulară, care este legată pentru totdeauna de imaginea pe fiecare a creat-o în mentalul colectiv. Într-un articol din numărul din noiembrie 2007 al revistei Vanity Fair, Rich Cohen, autorul acestuia, spune că mustaţa lui Hitler este unul din cele mai puternice simboluri ale secolului XX, câţiva centimetri de păr care reprezintă răul suprem29. Mustaţa emblematică a dictatorului nazist Adolf Hitler a intrat în istorie din întâmplare. Publicaţia britanică Sunday Telegraph susţine că Führerul Germaniei şi-a dorit în tinereţe să arate altfel, dar o întâmplare din Primul Război Mondial l-a făcut să-şi tundă mustaţa. Aceeaşi sursă a dat publicităţii fragmente din memoriile inedite ale unuia dintre soldaţii care au luptat alături de Adolf Hitler în Primul Război Mondial. În memoriile sale, Alexander Moritz Frey a notat că la începutul conflagraţiei Adolf Hitler era mândrul posesor al unei mustaţe prusace. Ba chiar a refuzat să-şi tundă regulamentar mustaţa, deşi superiorii lui i-au ordonat de mai multe ori acest lucru. Până la urmă, liderul nazist s-a conformat, dar abia după ce infanteriştii germani au primit un nou tip de măşti de gaze, sub care nu încăpea mustaţa stufoasă a lui Hitler. În pofida podoabei sacrificate, Führerul a fost totuşi gazat în timpul unui atac britanic din 1918, în urma căruia şi-a pierdut temporar vederea. Treptat însă, dictatorul nazist s-a îndrăgostit de noua sa înfăţişare şi n-a mai renunţat niciodată la ea30. Cel mai francez ne-francez al tuturor timpurilor31, Napoleon Bonaparte, se ştie că a fost dintotdeauna complexat din cauza aspectului său fizic. Elementul definitoriu al portretului său este pălăria neagră, cu formă ciudată, pe care împăratul francez a început să o poarte încă de pe vremea când era consul, forma ei modificându-se pe parcurs. Winston Churchill, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1953, „pentru măiestria descrierii istorice şi biografice, precum şi pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane”32, rămâne în istorie nu numai datorită realizărilor sale, ci şi datorită aspectului fizic impunător, a nelipsitului papion negru cu buline albe şi a

29

Rich Cohen, Becoming Adolf, http://www.vanityfair.com/culture/features/2007/11/cohen200711

30 31

Sursa: Realitatea TV, luni, 7 mai 2007, www.realitatea.net Napoleon s-a născut în Insula Corsica, la un an după ce aceasta a fost vândută de către genovezi Franţei (n.a.) 32 http://ro.wikipedia.org/wiki/Winston_Churchill

40 jobenului care îi completează imaginea de Sir. Era cunsocut drept mare gurmand şi un mare amator de whisky cu sifon, dar îi plăceau mult şi trabucurile birmaneze. În privinţa lui Stalin, ficţiunea a depăşit cu mult realitatea. Spre deosebire de imaginea ce se oferea poporului despre Stalin, acesta avea un fizic total diferit. Legenda creată avea ca scop acreditarea ideii mistice că e un supraom. Megalomania se îmbina cu cele învaţate la seminar. Oricum, simptome evidente ale paranoiei. Stalin era mic de statură, aşa cum am arătat mai sus, şi din cauza excesului ponderal părea şi mai scund. Pântecul se revărsa, iar la ceafă cutele depăşeau gulerul cămăşii. Ciupită de vărsat, faţa i se veştejise înainte de vreme, fiind brăzdată de pete roşii, ce indicau o proastă circulaţie periferică. Medicii îi recomandaseră să slăbească şi îi interziseseră fumatul. Dar, ca orice bolnav si hipertensiv, nu-i asculta. Mai mult, îi dispreţuia. Avea în permanenţă asupra sa, într-unul din buzunare, o pipă. Pufăia din ea, chiar fără tutun. Era un obicei din timpul războiului, al nopţilor albe când stătea aplecat asupra hărţilor. Imaginea sa, cu pipa în faţa unui rastel cu cărţi, era reprodusă în milioane de exemplare. Cât despre Fidel Castro, barba este principalul său atu fizic definitoriu. La fel de cunoscute sunt însă şi alte note ale personalităţii cum ar fi uniforma sau trabucul. Barba l-a făcut faimos pe Fidel Castro încă de pe vremea gherilei. Igancio Ramonet, directorul publicaţie Le Monde Diplomatique, i-a luat liderului cubanez o serie de interviuri care au fost ulterior publicate sub titlul de “Fidel Castro - Biografie pe două voci” sau “O sută de ore cu Fidel”. Cartea, apărută în 2007, la Paris33, reuneşte în cele aporximativ 800 de pagini, adevăratele memorii ale aşa numitului “El Comandante”. Conform celor declarate de Castro, împreună cu pletele, barba a fost semnul distinctiv al luptătorilor din Sierra Maestra34. Atât de mult s-au identificat cu barba şi pletele, Fidel Castro, Che Guevara sau Camilo Cienfuegos, încât cei din Armata Rebelă au fost numiţi de presa mondială “Barbudos”35. După Revoluţie, Raul Castro, ministrul Fortelor Armate Revoluţionare, a ordonat ca foştii luptători să se tundă şi să se radă. Che Guevara l-a sunat spunându-i că se tunde, dar că în nici un caz nu-şi rade barba. În cartea-interviu a lui Ignacio Ramonet, amintită mai sus, Fidel Castro dezvăluie cum s-a ajuns la lăsarea bărbii drept simbol al
33 34

Apud www.stiri.rol.ro, articol preluat din Jurnalul Naţional, 18 iunie 2007 Sierra Maestra este cel mai mare lanţ de munţi din Cuba, cu o mare semnificaţie istorică pentru poporul cubanez. Aici a fost stabilit cartierul de luptă împotriva lui Batista, de unde au fost duse la capăt importante bătălii conduse de Fidel Castro, Raul Castro, Che Guevara sau Camilo Cienfuegos. (n.a.) 35 Bărboşi, în spaniolă în text (n.a.)

41 Armatei Rebele în Sierra Maestra. Totul a pornit de la absenţa lamelor de ras. De altfel, la antrenamentele din Mexic, viitorilor luptători de gherilă li s-a cerut să se familiarizeze cu minimul de igienă, date fiind condiţiile speciale ale luptei. După ce şi-au lăsat barbă şi păr lung, luptătorii au sesizat un avantaj: până la urmă, barba şi părul lung au devenit un semn de recunoaştere. Acest lucru avea şi o latură pozitivă: pentru ca un spion să se infiltreze în gherilă avea nevoie să fie pregătit cu mult timp înainte, ca să aibă o barbă de şase luni. Barba servea de element de identificare şi protecţie până când s-a transformat în adevărat simbol. Apoi, după victoria revoluţiei, barba a rămas pentru a consolida puterea simbolului. El Lider Maximo ajunge până la schiţarea unui tablou al avantajelor economice ale bărbii: nu mai trebuie să te razi în fiecare zi. Dacă se multiplică cele 15 minute consacrate rasului cotidian cu 365, se constată că acestei îndatoriri îi revin, într-un an, 5.500 de minute. Cum o zi de muncă de opt ore reprezintă 480 de minute, asta înseamnă că, atunci când nu te razi, câştigi în fiecare an zece zile, ce pot fi dedicate altor activităţi36. Fără a mai vorbi de economiile făcute cu săpunul, lamele, loţiunea sau apa caldă. Dincolo de toate aceste aspecte, barba este într-adevăr o caracteristică fizică a persoanelor charismatice, dacă ne gândim că multe astfel de personalităţi au beneficiat de ea. Ea impune respect, şi conferă posesorului o aură de mister. La sfârşitul anului 2007, solistul Led Zeppelin, Robert Plant, a primit din partea organizaţiei Beard Liberation Front, doi şi premiul pentru cea mai frumoasă barbă a anului 2007. Pe trei s-au clasat managerul Liverpool, Rafael Benitez, alături locul de

omul de afaceri Sir Richard Branson.37

36

Castro este recunoscut ca un om care îşi gestionează foarte bine timpul, sacrificând orele de somn nocturn pentru alte îndeletniciri, asemeni lui Eliade. (n.a) 37 www.stirilocale.ro

42

4.2. Gesturi, atitudini, abilităţi

Lunga listă a personalităţilor charismatice, printre care se regăsesc Moise, Iisus, Mohamed, Martin Luther King, Papa Ioan Paul al II-lea, Hitler, John Lennon şi mulţi alţii, dacă este analizată, se pot trage o serie de concluzii în ceea ce priveşte aspectele comune ale celor de mai sus. Am încercat în subcapitolul anterior să prezint câteva trăsături fizice, de unde am văzut că este importantă statura, dar nu întotdeauna, unele caracterisitici ale feţei (barba, ochi pătrunzători ş.a.), dar şi prezenţa unor accesorii vestimentare care să completeze tabloul personalităţii. Însă cu adevărat definitorii sunt caracteristicile psihice. În Marea Britanie, la iniţiativa unei societăţi ştiinţifice, s-a creat FameLab, o competiţie la nivel naţional, sprijinită de Channel4, Daily Telegraph, NESTA (National Endowment for Science Technology), Pfizer şi Research Councils UK, în care anual sute de oameni de ştiinţă îşi prezintă cercetările în faţa unor personalităţi proeminente ale întregii lumi. Unul din experimentele derulate de această societate s-a axat pe descoperirea mecanismelor charismei, motiv pentru care au fost aplicate o serie de chestionare şi experimente telespectatorilor Channel4, dar şi vizitatorilor paginii de Internet a acestuia.38 Dacă încercăm să definim charisma cuiva, cu uşurinţă ne vom opri asupra puterii de seducţie a ochilor, zâmbetului uşor şi încrezător, dar mai ales asupra modului în care cuvintele le zboară din gură şi ne „gâdilă în mod plăcut urechea”. Conform aceluiaşi studiu, psihologii au demonstrat că dacă petrecem doar două minute în linişte absolută cu o persoană charismatică, „ne molipsim” cu starea ei de spirit: au inexplicabila abilitate de a-i „infecta” pe cei din jur cu emoţiile lor, fără a fi nevoie să rostească vreun cuvânt. În studiul mai sus amintit, în unul din experimente li se cerea subiecţilor să urmărească prezentările a optsprezece aspiranţi la titlul de oameni de ştiinţă şi să le dea note de la 1 la 5 în funcţie de efectul pe care modalitatea de prezentare îl are asupra lor.
38

www.channel4.com

43 Una din întrebările la care se căuta răspuns era dacă persoanele charismatice folosesc mai multe gesturi într-un interval de trei minute decât cele mai puţin charismatice. Confirmarea a venit în urma analizei datelor, cei mai charismatici prezentatori fiind socotiţi cei care folosesc un număr mare de gestui ale mâinilor (în medie cam 85 în trei minute39). Dar înainte de a trage o concluzie era nevoie şi de o atentă analiză a tipului de gesturi folosite. Majoritatea erau aşa-numitele gesturi iconice – care reflectă înţelesul cuvântului în timp ce acesta este pronunţat – astfel încât cuvântul este văzut şi auzit în acelaşi timp, ceea ce presupune solicitarea a două simţuri simultan, dar şi impresia auditoriului de implicare mai puternică în ceea ce se întâmplă. Dacă aceste gesturi sunt însoţite de schimbări subtile ale trăsăturilor feţei, dar şi ale intonaţiei, vor avea şi mai mult succes asupra audienţei. Max Weber, aşa cum am văzut deja în capitolele anterioare, considera ca liderul autentic este cel charismatic, capabil să menţină masele sub puterea "fascinaţiei" exercitate. Din direcţia teoriei elitelor, Vilfredo Pareto40 făcea distincţia între conducători "lei" şi conducători "vulpi", metafora fiind mai mult decât evidentă. Caracteristicile acestora erau formulate în termeni de "reziduuri", ca informaţii prezente în conştiinţa colectivă a unui grup (popor, naţiune etc.). Conducătorii „lei” aveau drept caracteristică exercitarea autorităţii şi reziduurile "agregate", orientarea spre stabilitate, persistenţă, continuitate, menţinerea tradiţiiilor, în timp ce conducătorii "vulpi" deţineau reziduuri combinatorii, spirit speculativ, orientarea spre nou, inconstanţă. În momentul în care în structura elitei se acumulează prea multe reziduuri combinatorii, iar în interiorul masei indivizi cu potenţial de conducere acumulează reziduuri de tip agregate, se produc mişcările sociale, răsturnările politice şi fenomenul ce poartă numele de "circulaţie a elitelor". Dacă ar fi să sintetizez atributele psihologice ale liderului charismatic, ar trebui să fac de la început observaţia conform căreia charisma depinde atât de lideri cât şi de cei care îi urmează: un lider charismatic receptează o uriaşă componentă emoţională de devoţiune, acceptare şi credinţă oarbă din partea celor care îl urmează. În timpul unei crize sau situaţii de agonie, un lider charismatic este văzut ca un salvator. Trebuie să aibă încredere în forţele proprii pentru a putea transmite acelaşi lucru „discipolilor”.
39 40

The Charisma Experiment – How it works. www.channel4.com Apud Cătălin Bordeianu, op.cit., p.153-189

44 Un lider charismatic trebuie să fie sincer cu sine însuşi şi să caute mai degrabă puterea influenţei decât influenţa puterii. De asemenea flexibilitatea este o condiţie sine que non.

4.3. Exerciţiul suprem al charismei – a vorbi în public

Cercetările derulate de FameLab au urmărit mai ales dezvoltarea unor metode de îmbunătăţire a prezentărilor în public.41 Voi expune în continuare câteva din concluziile la care a ajuns echipa de cercetători britanici condusă de profesorul Richard Wiseman42. Se ştie deja că în orice prezentare, 55% din atenţia audienţei va fi concentrată asupra limbajului corporal al vorbitorului, 38% asupra vocii, tonalităţii, numai 7% revenind conţinutului. Acestea fiind spuse, cum putem realiza o prezentare „charismatică”? Putem fi siguri de faptul că, în momentul conceperii unui discurs, majoritatea vorbitorilor nu se concentrează pe postură sau voce, ci pe conţinut. Paradoxal, publicul reţine de cele mai multe ori cel mai puţin din acesta. Iată de ce este foarte importantă pregătirea şi entuziasmul care preced astfel de evenimente. Cum stăm în faţa audienţei este vital pentru succesul prezentării. A se evita mişcările inutile, schimbarea greutăţii de pe un picior pe altul, dar şi atitudini prea relaxate sau prea „ţepene”. Este recomandată o postură deschisă, mâinile depărtate de faţă în timpul discursului, spatele drept, palmele îndreptate înspre exterior, mişcări largi ale braţelor. Este bine ca cei din jur să înţeleagă că vă simţiţi bine în compania lor, să menţineţi contactul vizual, iar din când în când să vă „condimentaţi” prezentarea cu atingeri uşoare pe umăr şi un zâmbet autentic, spontan, dar bine pregătit dinainte. Mesajul trebuie să fie unul diferit şi, de ce nu, controversat, nou, simplu de înţeles şi intutitiv. Modalitatea de trimitere a lui trebuie să fie clară, fluentă, articulată, în care
41 42

Presenting with impact, www.channel4.com Doctorul în psihologie Richard Wiseman a fost în tinereţe scamator la circ, iar ultimii 20 de ani i-a dedicat cercetărilor psihologice în domeniile bucuriei, tristeţii, iubirii, charismei, superstiţiilor şi altor reacţii omeneşti, dedicând ultima sa carte comportamentelor faţă de faptele bizare. Pentru mai multe informaţii www.richardwiseman.com (n.a.)

45 pauzele au importanţa lor. Întotdeauna audienţa trebuie să beneficieze de timpul necesar pentru a ţine pasul cu oratorul. Pauzele făcute de Winston Churchill în discursurile sale din cel de-al Doilea Război Mondial au făcut o întreagă naţiune să continue lupta. Secretul constă în acţiunea de a face pauză după fiecare punct, a respira şi a verifica reacţia audienţei. Astfel aceasta are posibilitatea de a „digera” cele ce au fost expuse până în acel moment. Pregătirea în ceea ce priveşte componenţa audienţei este şi ea deosebit de importantă, deoarece limbajul şi metodele trebuie adaptate în totalitate acesteia. Pentru ca prezentarea să fie una de succes, mijloacele audio video bine alese trebuie introduse în scenă. În concluzie, cei trei P (pregătire, postură şi personalitate), corect combinaţi şi exploataţi la maxim, sunt pilonii unui discurs care cu siguranţă va lăsa urme asupra audienţei şi va produce efectele scontate.

Studiu de caz Charisma Mărcii

De la marcă la substantiv comun: adidas şi xerox De la adidas la un adidas, doi adidaşi, a fost cale lungă. Compania Adidas, producătorul german de textile şi încălţăminte, a fost denumită după fondatorul Adolf (Adi) Dassler, care a început fabricarea de pantofi în 1920, în Herzogenaurach, lângă Nurenberg, cu ajutorul fratelui său, Rudolf Dassler. Rudolf a fondat mai apoi propria sa companie producătoare de încălţăminte – rivalul PUMA. Înregistrarea companei ca “adidas” s-a petrecut pe 18 august 1949 (literă mică pentru adidas). Tipic pantofilor şi hainelor produse de adidas, este designul format din trei linii, incorporat şi în logo-urile oficiale. În aprilie 2006, adidas a primit blamul unor grupări asiatice pentru lansarea unei ediţii limitate de pantofi-sport care conţineau o caricatură tipic asiatică din jurul anului 190043. Adidas a catalogat aceste critici ca fiind o interpretare greşită şi a refuzat să retragă de pe piaţă linia. Barry McGee, un artist cu origini chineze, a realizat caricatura cu scopul de a-şi face un autoportet mai tânăr. I s-a părut interesant ca fotografia lui să apară pe nişte pantofi.
43

Vezi anexa C

48 Spoturile adidas conţin întâmplări care par imposibile, precum spotul Jose + 10, în care doi băieţi adună mai multe staruri ale fotbalului internaţional, pentru un meci hoc. Ultimul slogan adidas este „Impossible is nothing”44. Cele trei linii sunt, fără îndoială, esenţa simbolurilor adidas. Creat de fondatorul Adi Dassler, semnul a fost utilizat pentru prima dată ca design pentru pantofi în 1949. Dassler a intenţionat să creeze un simbol care să poată fi uşor recunoscut în competiţiile sportive în care apăreau pantofii adidas. La finele anilor ’60, adidas şi-a extins producţia şi pe sectorul de îmbrăcăminte, astfel, Käte şi Adi Dassler au căutat un alt simbol care să poată fi asociat cu noile linii. În august 1971, a fost ales trifoiul din mai mult de 100 de opţiuni. Inspirat de cele trei linii, acesta este o execuţie geometrică cu o intersecţie triplă, care simbolizează diversitatea mărcii. În 1972 a fost pentru prima dată folosit, pentru ca ulterior să devină simbolul corporaţiei. Astăzi, rolul trifoiului este de a reprezenta divizia Sport Heritage. În 1997, adidas a hotărât să introducă un design de corporaţie nou, care să păstreze esenţialul vechiului logo. Astfel s-au născut cele trei bare. Design-ul a fost realizat de directorul de creaţie Peter Moore în 1990 şi a fost folosit iniţial pentru linia de echipamente pentru produsele de performanţă. Forma celor trei bare reprezintă un munte, care indică provocarea atingerii obiectivelor. În august 1998, adidas-Salomon AG a adoptat un alt logo de corporaţie, care incorpora valorile celor două nume şi culorile acestora: albastru pentru adidas şi roşu pentru Salomon. În fine, după divorţul de Salomon, în octombrie 2005, adidas şi-a schimbat pentru ultima oară logo-ul: logotipul „adidas”, care a fost utilizat încă din anii ’60 în diferite variante, astăzi reprezintă grupul adidas şi diferenţiază marca de afacere. Din perspectiva design-ului, noul logo e simplu, clar, încrezător şi charismatic, fiind totodată suficient de flexibil pentru eventualele schimbări neprevăzute45. Ceea ce rămâne întotdeauna în conştiinţa consumatorului şi îl face să se identifice cu marca este logo-ul, care, de cele mai multe ori, ajunge să depăşească produsul în sine. Nu doar marca adidas are charismă, ci şi semnul asociat acesteia46.
44 45

ad-

Imposibilul este un nimic (tr.a) Toate informaţiile despre istoria Adidas sunt preluate de pe www.adidas.com, accesat în luna noiembrie 2007 (n.a.) 46 Anexa C conţine o serie de imagini care susţin această afirmaţie.(n.a.)

49 Continuând afirmaţia conform căreia mărcile au charismă, să încercăm să vedem ce efect are pronunţarea unor nume cum ar fi Coca Cola, BMW sau altele asupra minţii noastre. Fiecare provoacă un efect în conştiinţa noastră şi este asociat cu o valoare, fie că e vorba de bucurie, tinereţe – Coca Cola, fie că este vorba de stabilitate şi siguranţă – BMW. Şi din acest punct de vedere îndrăznesc să afirm că mărcile au charismă. Un alt nume care a trecut de la marcă la substantiv comun este Xerox, care anul acesta şi-a schimbat logo-ul, trecând de la scrierea cu majuscule la cea cu minuscule. Compania a fost înfiinţată în anul 1906, purtând denumirea de Haloid Company, ulterior, în 1961 a primit numele de Xerox Corporation47. Este inutil să vorbim despre ce face această companie. Ce este foarte important este că la aparate ca IBM sau HP toată lumea face “copii xerox”. Pe www.lovemarks.com, pagină realizată de Kevin Roberts, director Saatchi and Saatchi, site dedicat iubitorilor mărcilor, în care aceştia îşi expun părerile personale faţă de acestea, cineva scria că aparent compania este atât de exclusivă, încât “xerox” este singurul cuvânt care nu poate fi alcătuit la un joc de scrabble.48 De la marcă la atitudine – Coca Cola şi Barbie Aşa cum am văzut, persoanele charismatice lasă urme în conştiinţa celor din jur şi, de cele mai multe ori, fac „istorie”. La fel se întâmplă şi cu unele mărci, care au intrat deja în vieţile oamenilor şi sunt mai presus de produsul ca atare. Îndrâznesc să afirm că forma sticlei Coca Cola, a scrisului şi culoarea roşie sunt mai mult decât băutura în sine. Pe acelaşi site menţionat mai sus, o „adeptă” a valului Coca Cola, face o declaraţie simplă şi sinceră mărcii: „ Îmi amintesc de tine din copilărie. Erai eroul petrecerilor zilei mele de naştere, dar la şcoală de abia ne vedeam. Dacă mâncam aripioare de pui, fratele meu te aducea ca să îmi creeze o stare de comfort. Acest lucru mă răcorea instantaneu. Şi îţi mai aduci aminte cum ne întâlneam la operă când mama mă tăra după ea? În pauze stăteam în hol, mâncam prăjitură şi tu veneai la masa noastră. Purtam o rochie mov, iar tu aveai un costum negru şi ceva roşu, ca un fel de mantie. Apoi dispăreai din nou, la fel de repede cum apăruseşi. Ca adolescentă am fost dintotdeauna îndrăgostită de tine, mai ales când te vedeam în restaurante. Acum, ca adult, ştiu că nu mă
47 48

www.xerox.com, accesat la 17 noiembrie 2007 www.lovemarks.com, accesat la 10 ianuarie 2008

50 voi sătura niciodată de tine. Vei fi mereu o parte din mine, centrul întâmplărilor mele memorabile. Dragă Coca Cola!”49 De-a lungul anilor Coca-Cola s-a dovedit a fi un produs atipic faţă de teoriile de marketing. Se ştie că mărcile au o anumită durată de viaţă. În mod normal, o marcă se naşte, creşte, ajunge până la un anumit nivel, după care se stinge. În cazul Coca-Cola ne confruntăm cu o altfel de situaţie: după 116 ani de la apariţia sa, nu există semne de declin. Ba, dimpotrivă, marca este din ce în ce mai puternică şi creşte din ce în ce mai repede. Cea mai vândută păpuşă pe piaţa jucăriilor este creaţia lui Elliot Handler, fondatorul companiei Mattel Inc., şi a soţiei acestuia, Ruth. Se pare că Ruth Handler a fost inspirată de o papuşă germană cu buze senzuale şi bust proeminent, Lili, după modelul căreia a fost creată celebra papuşă Barbie. Ideea le-a venit celor doi soţi în urma călătoriei în Germania, dar mai ales datorită faptului că au observat că fiica lor prefera să se joace cu păpuşile adulte, mai degrabă decât cu cele gen bebeluş. Numele de Barbie este un diminutiv de la Barbara, numele fiicei soţilor Handler. Papuşa a fost primită de public cu anumite reticenţe – dar iată că la aproape 50 de ani de la apariţie50, păpuşa Barbie este în continuare una dintre cele mai de succes jucării pentru fetiţe de toate vârstele. Primul târg la care a patricipat nu a fost înregistrat ca un succes, parinţii considerând papuşa prea vulgară pentru a o dărui copiilor. Celebra papuşă a cunoscut mai multe transformări de-a lungul timpului, luând pe rând chipul mai multor vedete internaţionale: Claudia Schiffer, componentele formaţiei Spice Girls, Pamela Anderson, Elizabeth Taylor ş.a. Barbie a fost accesorizată şi transformată în toate profesiile posibile51, a fost brunetă sau negresă. În timp, mai multe păpuşi au încercat să-i devină concurenţa lui Barbie pe piaţa jucăriilor, însă cine îşi mai aminteşte azi de Betty Spaghetti ? Cu siguranţă veţi da din umeri, pentru că Barbie este singura papuşă pentru care numeroşi designeri precum Yves Saint Laurent, Christian Dior, Valentino, Perry Ellis, Oscar de la Renta sau Bob Mackie au creat ţinute şi accesorii originale. Conform

49 50

ibidem Păpuşa a apărut în 1959 (n.a.) 51 Lista completă a meseriilor Barbie - în anexa D

51 statisticilor actuale, 90% din toate fetiţele americane din ultimii 40 de ani au avut cel puţin o păpuşă Barbie. Având o înălţime de 1,83 cm şi dimensiuni de 96-46-96, silueta originală a păpuşii Barbie a iscat numeroase controverse de-a lungul timpului, multe femei adoptând diete drastice pentru a semăna cu celebra papuşă. Cuprinsă de Barbie mania, cetăţeana americană Sidney Jackson şi-a făcut 20 de operaţii estetice pentru a se aporpia de aspectul Barbie. Femeile din întreaga lume au început să vadă în papuşa Barbie idealul femeii independente, frumoase, care se preocupă de felul în care arată. Pe de altă parte, pentru că jucăria pentru fetiţe seamănă cu un top model, părinţii sunt îngrijoraţi de modul în care acestea se percep pe sine în comparaţie cu păpuşa, lucru care poate duce la anorexie şi alte boli de nutriţie, cauzate de dorinţa fetelor de a deveni o adevarată “Barbie girl”. Alţii alătură modelul Barbie superficialităţii şi dorinţei de a reuşi în viaţă exclusiv datorită aspectului exterior. Ca orice lider charismatic, păpuşa are adepţi, dar şi critici înverşunaţi. Cert este că Barbie vinde: în fiecare săptămână Mattel vinde în medie 1,5 milioane de păpuşi - în medie două păpuşi pe secundă. De ce am inclus Barbie în lista mărcilor care au charismă ? Deoarece creează atitudini, modelează caractere, face istorie. Mai mult decât atât, de la o simplă păpuşă s-a ajuns la un adevărat curent, existând filme despre Barbie – în 2008 se va lansa cel de-al 14-lea film cu personaje din seria Barbie52 - , colecţionari, parodii (ca şi în cazul lui Hilter, ne amintim celebrul film satiric regizat de Chaplin, Marele Dictator, primul film sonor al acestuia, care a avut premiera în Statele Unite în 1940, fiind interzis de cenzură în Germania, Spania şi Irlanda până în anii ’70), o industrie întreagă gravitează în jurul unei simple păpuşi. Aşa cum spunea Kevin Roberts “capriciul faimos al anilor 60 este acum un adevărat Lovemark, graţie dragostei nemuritoare pe care o nutresc fetiţele de pretutindeni. Barbie pătrunde în visele şi speranţele lor. Le ia de mână şi trec împreună înspre maturitate, întotdeauna în joacă”.53

52 53

Sursa http://es.wikipedia.org/wiki/Barbie, accesat la 11 ianuarie 2008 Kevin Roberts, Viitorul dincolo de branduri, p.179

Concluzii

Concluziile pe care le putem trage în urma acestei succinte analize sunt că, până acum, în istorie, charisma este asociată mult mai des persoanelor nefaste, aşadar avem neovie de personalităţi pozitive dotate cu această abilitate, cu acest har, mai ales datorită faptului că lumea trece prin multiple crize, fiind, din acest motiv, uşor influenţabilă şi manevrabilă. Da, acum putem afirma fără teamă că putem învăţa anumite tehnici ale charismei, mai ales dacă ne studiem limbajul trupului şi dacă învăţăm să fim atenţi la nevoile şi la lucrurile care asigură confortul psihic al celor din jur. A folosi charisma pentru ceilalţi, nu numai în interesul propriu, deşi pare un ţel irealizabil în secolul egoismului suprem, ar putea cel puţin să ne facă să ne gândim că lumea s-ar putea schimba. La urma urmei, speranţa moare ultima. De ce să nu descoperim puterea de seducţie a noilor prezenţe din jurul nostru, cum ar fi mărcile, pentru că lumea în care ne desfăşurăm agitata existenţă este guvernată de afişe, culori, identităţi care ne-au intrat deja în casă, pe masă sau în maşina de spălat. Discutăm de ultima performanţă a bulelor albastre din detergent, aşadar suntem slcavii lui. Îl urmăm, îl ascultăm, îl venerăm prin a-l cumpăra din raftul magazinelor aglomerate. Concluzie generală: totul în jur are charsimă. Unii afirmau faptul că abilitatea de a transmite entuziasmul se numeşte charismă. Ar fi bine să rămână aşa.

Lista bibliografică

1. Armstrong, Michael (2003) [1977]. Human Resource Management Practice, Londra : Kogan Page Limited 2. Baylon, Christian. Mignot, Xavier (2000) [1994]. Comunicarea, Iaşi: Editura Universităţii Al.I.Cuza
3.

Bănică, Mirel (2007). “George Becali: charisma populistă”, Dilema Veche, Anul IV, nr.167, varianta electronică Bligh, Michelle C. Kohles, Jeffrey C. Meindl, James R. (2004). “Charisma under crisis: Presidential leadership, rhetoric, and media responses before and after the September 11th terrorist attacks”, în The leadership quarterly, volumul 15, numărul 2, aprilie 2004, ediţia electronică

4.

5. Bordeianu, Cătălin (2003). Introducere în sociologia clasică, Bucureşti: Editura Economică 6. Chelcea, Septimiu (2003). Cum să redactăm, Bucureşti: Editura comunicare.ro 7. Cohen, Rich. “Becoming Adolf”, în Vanity Fair, varianta electronică. 8. Conger, Jay. Kanugo, Rabindra. Menon, Sanjay. Mathur, Purnima. (1997). „Measuring charisma: dimensionality and validity of the Conger-Kanugo scale of charismatic leadership” în Revue Canadienne des Sciences de l`Administration, varianta electronică. 9. Dicţionar de teosofie, esoterism, metafizică şi masonerie, Bucureşti: Editura Herald 10. Drăgan, Ioan (1996). Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti: Editura Şansa 11. Greene, Robert. Elffers, Joost (2001) „Picătura” de putere, Bucureşti: Editura Codecs

54 12. Manfredi, Valerio Massimo (2006). Alexandru cel Mare, Bucureşti: Editura All 13. McLuhan, Marshall (1997) [1995]. Mass-media sau mediul invizibil, Bucureşti: Editura Nemira 14. Popescu, Florentin (2001). Divinităţi, simboluri şi mistere orientale, 3 volume Bucureşti: Editura Floarea Darurilor 15. „Presenting with impact”, www.channel4.com 16. Rămureanu, Ioan. (1992). Istoria Bisericească Universală. Manual pentru seminariile teologice, Bucureşti: Editura Institutul Biblic 17. Roberts, Kevin (2006) [2004]. Viitorul dincolo de branduri, Lovemarks. Bucureşti: Editura Business Media Group 18. Sheafer, Tamir (2001) “Charismatic Skill and Media Legitimacy. An ActorCentered Approach to Understanding the Political Communication Competition”, în Communication Research, varianta electronică 19. „The Charisma Experiment – How it works”, www.channel4.com 20. Turner, Steven (2000). The Cambridge Companion to Weber, Cambridge University Press 21. www.adidas.com 22. www.channel4.com 23. www.lovermarks.com 24. www.politics.huji.ac.il 25. www.realitatea.net 26. www.revistamagazin.ro 27. www.richardwiseman.com 28. www.sciencedirect.com 29. www.stirilocale.ro 30. www.stiri.rol.ro 31. www.vanityfair.com 32. www.wikipedia.org 33. www.winstonchurchill.org 34. www.xerox.com

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful