You are on page 1of 10

PERFORMANȚE BANCARE

ȘI IMPLICAȚIILE LOR ASUPRA COSTURILOR


Performanţa poate fi definită ca fiind nivelul măsurabil de stabilitate a activităţii unei
bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură şi un trend normal de creştere
al profiturilor de la o perioadă de analiză la alta.
Managementul performanţelor se intersectează cu cel al domeniului de management
bancar, calitatea reflectându-se în performanţele bancare, legate nemijlocit de managementul
activelor şi pasivelor bancare, şi care se reflectă în bilanţul propriu şi contul de profit şi pierdere.
Analiza performanţelor bancare îşi pierde din însemnătate atunci când suntem puşi în faţa
unui caz de neperformanţă, consecinţă a unor politici manageriale incorecte. Dacă nivelul
performanţei se determină pe baza unui sistem de indicatori, în cazul neperformanţei, acesta este
relativ uşor de detectat de către un avizat din însăşi structura bilanţului băncii.
Astfel, o pondere mare a activelor pe termen scurt, o repartizare neechilibrată a
plasamentelor din portofoliu, o pondere mare a activelor fixe în total, nivelul provizioanelor,
nivelul redus al capitalului comparativ cu obligaţiile, sunt indicii vizibile ale unei expunerii a
băncii la risc, a unei proaste gestionări a activelor şi pasivelor băncii.
În cazul lipsei de performanţă, practica bancară a definit unele componente ale bilanţului
unei bănci în legătura lor directă cu profitul şi cu riscul. Astfel, unele active pot fi performante
sau neperformante în vreme ce activele care nu generează venituri nu primesc acest atribut,
nefiind în legatură directă cu plasamentele (asociat riscului).
Neperformanţa activelor, ca o derivată a conceptului de performanţă, poate fi definită în
relaţie directă cu riscul de pierdere a resurselor plasate şi a veniturilor realizate dar neîncasate.
Analiza diferitelor categorii de riscuri, la care banca este expusă, se bazează pe analiza
corelată a activelor şi a pasivelor bancare, ceea ce impune adaptarea permanentă a bilanţului
băncilor la nivelul riscurilor considerate acceptabile.
Deoarece riscurile bancare constituie o sursă de cheltuieli neprevăzute, analiza,
cuantificarea şi diminuarea acestora pot stabiliza veniturile în timp, având rol de amortizor de
şoc.
Pe de altă parte, ignorarea riscurilor prezente şi viitoare poate conduce la pierderi viitoare
serioase, care diminuează profitul, afectând astfel performanţa globală a băncii, şi care este strâns
legată şi de atitudinea pe care managementul băncii o are faţă de risc în sensul că acesta poate să-
şi asume riscul, poate avea un comportament neutru sau poate să nu-şi asume riscul.
În analiza performanţelor bancare nu trebuie să omitem importanţa deosebită pe care o au
reglementările bancare în analiza şi gestionarea riscurilor, acestea echivalând cu impunerea unor
limite, a unor interdicţii referitoare la activitatea pe care băncile o desfăşoară.
De altfel, obiectivele unui management performant al unei bănci pot fi sintetizate astfel:
 maximizarea rentabilităţii;
 minimizarea expunerii la risc;
 respectarea reglementărilor bancare în vigoare.
Măsurarea câştigurilor şi gestionarea riscurilor are o importanţă deosebită în aprecierea
calităţii activităţii bancare, a performanţelor acestora.
Performanţele bancare şi analizarea lor sunt foarte utile investitorilor reprezentaţi de
acţionari, creditori, furnizori sau clienţi, dar şi administratorilor, managerilor şi angajaţilor
societăţii, analiştilor financiari în scopul deciziilor care să conducă la rezultatele scontate.
Managementul lichidităţii reprezintă o funcţie bancară cheie şi o parte integrantă a
procesului de management al activelor şi datoriilor.
În mare parte, activitatea bancară depinde de capacitatea băncii de a asigura lichidităţi
clienţilor săi. Majoritatea tranzacţiilor sau angajamentelor financiare au implicaţii asupra
lichidităţii unei bănci.
Băncile sunt în special vulnerabile la problemele de lichiditate, la un nivel specific
instituţiei şi dintr-un punct de vedere sistemic/de piaţă.
Sursa depozitelor (care asigură finanţarea) sporeşte volatilitatea fondurilor, întrucât
anumiţi creditori sunt mai senzitivi la evenimentele de piaţă decât alţii. Diversificarea surselor de
finanţare şi a scadenţelor permite unei bănci să evite vulnerabilitatea asociată cu concentrarea
finanţării dintr-o singură sursă.
Atât în teorie cât şi în practica bancară există mai multe accepţiuni ale riscului de
lichiditate, şi anume:
 riscul de lichiditate este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate,
ce rezultă din imposibilitatea instituţiilor de credit de a onora în orice moment obligaţiile de plată
pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituţiile
de credit1;
 riscul de lichiditate reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate,
datorită incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile fără a se confrunta cu pierderi
inacceptabile2;
 riscul de lichiditate include incapacitatea băncii de a finanţa portofoliul de active pe
maturităţile şi la ratele de dobândă corespunzătoare şi incapacitatea băncii de a lichida poziţia la
momentul oportun şi la un preţ rezonabil3;
 riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări şi cele de
plăţi4;
 riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor, temporare sau importante, de a
accede la surse de fonduri pentru a face faţă nevoilor5;
Riscul de lichiditate reprezintă posibilitatea ca o bancă să nu-şi poată îndeplini obligaţiile
de plată faţă de clienţii săi ca urmare a necorelării posturilor de activ cu cele de pasiv. Pentru
îndeplinirea acestor obligaţii de plată, băncile trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar
şi în conturi. Deşi la prima vedere lipsa de lichiditate pare o problemă de conjunctură, ea decurge
dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii.
Riscul de lichiditate apare ca urmare a necorelării scadenţelor dintre posturile de activ şi
cele de pasiv, în practică manifestându-se fenomenul prelungirii scadenţelor la active şi a
reducerii lor la pasive. Nevoile de lichiditate ale băncii apar atunci când clienţii retrag sume
importante din depozitele constituite la bancă, în condiţiile nerambursării la termen a creditului şi
a dobânzilor şi nu în ultimul rând ca urmare a unor factori psihologici, apărând aşa numitul
fenomen de „bank run” în condiţiile existenţei pe piaţă a unor informaţii referitoare la
dificultăţile de plată ale unei instituţii bancare, care determină creditorii să solicite rambursarea

1
Norma BNR nr. 17 din 18.12.2003, privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi
administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi funcţionarea activităţii de audit intern a
instituţiilor de credit, publicată în M. Of. 47 din 20.01.2004
2
(conform US Ofice of the Comptroller of the Currency)
3
J.P. Morgan Chase – Annual Report, 2000
4
Meryl Lynch – Annual Report, 2000
5
V. Dedu – Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.101
imediată şi completă, precum şi a unor zvonuri însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-
fulfiling profecies) care pot determina pierderea credibilităţii sau chiar falimentul băncii.
Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au
grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi onora obligaţiile financiare
asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în
monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent)6.
Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a
numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel
profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă instanţă, insolvenţa instituţiei de credit.
De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în care piaţa percepe
situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează ca urmare a unei
pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste
condiţii banca va atrage fonduri de pe piaţă cu costuri mari, înrăutăţindu-şi în acest fel şi mai
mult situaţia sa financiară.
În gestionarea eficientă a activelor şi pasivelor bancare, sarcina principală a
managementului bancar este de a estima şi acoperi deplin nevoile de lichiditate bancară
Metode şi tehnici de limitare a riscului de lichiditate
Un aspect semnificativ în limitarea riscului de lichiditate îl constituie cunoaşterea
permanentă a nivelului acestuia şi care se poate face cu ajutorul unor tehnici aplicabile asupra
resurselor sau plasamentelor băncii, şi anume:
a) În vederea utilizării tehnicilor care vizează resursele băncii va trebui acordată o atenţie
deosebită următoarelor elemente:
• cunoaşterii structurii maturităţii fondurilor atrase în scopul asigurării unui nivel superior al
calităţii prognozelor privind fluxurile nete de fonduri;
• volatilităţii fondurilor atrase care este dependentă nu numai de tipul băncii ci şi de structura
clienţilor băncii, cunoaşterea particularităţilor comportamentale putând constitui un atuu al
managementului riscului;

6
I. Niţu - Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.119
• structurii diversificate a surselor de fonduri şi a profilelor de scadenţă ale acestora care va
conduce la evitarea dependenţei de anumiţi clienţi şi, deci, la o diminuare a riscului de pierderi
de resurse în termen foarte scurt;
• băncile sunt interesate în promovarea unor produse bancare atractive (de exemplu: depozitele la
termen) care diminuează riscul de lichiditate, concomitent cu scăderea profitului;
• managementul riscului de lichiditate rămâne un proces complex datorită conexiunilor cu alte
riscuri aferente activităţii bancare.
Acoperirea necesarului de lichiditate a băncii, constă în atragerea resurselor cât mai
stabile, într-un volum mare şi la costuri acceptabile.
Refinanţarea instituţiei de credit rămâne de asemenea o situaţie extremă, urmărindu-se o
limitare a volumului refinanţărilor datorită costului lor nesigur şi a constrângerilor reglementare.
b) Protejarea împotriva riscului de lichiditate prin tehnicile privind plasamentele vizează două
aspecte şi anume:
- pe de-o parte, asigurarea continuă a unui echilibru între lichiditate şi plasamente (gestiunea
tezaurului băncii), urmărindu-se respectarea ratei de lichiditate cerută de autoritatea bancară cât
şi a rezervelor minime obligatorii.
- pe de altă parte, utilizarea anumitor instrumente financiare cum ar fi instrumentele financiare
derivate.
În vederea limitării riscului se vor lua în considerare următorii factori:
• gradul în care banca se poate baza pe activele lichide, caracteristicile pieţelor pe care acestea se
pot vinde şi valabilitatea acestor active;
• gradul de diversificare a activelor lichide;
• accesibilitatea utilizării liniilor de credit disponibile;
• dependenţa de tragerile din liniile de credit, în scopul menţinerii unei lichidităţi adecvate, şi
chiar, posibilitatea existenţei unei plăţi anticipate a liniilor de credit care au fost deja acordate.
c) Pentru limitarea riscului de lichiditate, în opinia noastră se pot utiliza şi alte metode, cum ar
fi:
 metoda impasurilor succesive;
 metoda impasurilor cumulate;
 metoda numerelor.
Aceste metode cuantifică lichiditatea prin evaluarea gap-urilor (impasurilor) înregistrate
pe clase de scadenţă, ca diferenţă între pasive şi active.
De asemenea, aceste metode oferă informaţii privind transformările de scadenţă operate de
bancă, adică ieşirile de fonduri maxime la care banca va trebui să facă faţă, perioadă după
perioadă.
Sursă efectivă a creşterii profitului bancar o constituie optimizarea raportului între
venituri şi costuri. Acest aspect este o componentă importantă a activităţii umane, o expresie a
evoluţiei economiei în ansamblul ei şi nu numai o problemă strict bancară.
Activitatea bancară ocupă un loc în continua creştere în produsul intern brut al fiecărei
ţări, prin volumul de activitate de intermediere a circulaţiei capitalurilor şi a serviciilor legate de
circulaţia activelor monetare.
În condiţiile în care sistemul bancar din ţările dezvoltate, de exemplu, are o
funcţionalitate dată, se poate considera că, cu cât cheltuielile privind activitatea bancară vor fi
mai mici, cu atât sistemul bancar va fi mai eficient, mai performant. De aceea, va fi pozitivă o
evoluţie minimă a costurilor bancare.
In activitatea bancilor, operatiunile desfasurate sunt strans legate de tipurile de
functiuni pe care le indeplinesc bancile, respectiv activitatii legate de :
 gestiunea costurilor si mijloacelor de plata;
 gestiunea creditelor;
 gestiunea titlurilor;
 gestiunea valutara;
 preatarea de servicii specifice (comision si consultanta).
Este necesar ca fiecare din activitati sa asigure bancii surse de venit proportionale cu
eforturile desfasurate de banca in scopul prestarii serviciilor in cauza.
Separarea corecta a costurilor pe functiuni reprezinta una din conditiile de baza ale
asigurarii gestiunii pe centre de responsabilitati, catre fiecare banca, si devine o conditie a
propasirii sale, in sensul ca orienteaza spre cele mai rentabile activitati.
Daca aceasta ar trebui sa fie o obtiune obisnuita a fiecarei banci, este o situatie cu atat
mai nefireasca daca fenomenul se manifesta la nivelul unei tari,unde o optiune politica are ca
efect o stare de fapt negativa pentru sistemul bancar si pentru rentabilitatea lui.
Este cazul Frantei, care in ultima vreme are o rentabilitate deosebit de scazuta,
determinata, in principal, de costurile neacoperite efectuate obligatoriu de catre banci privind
gestiunea costurilor si a mijloacelor de plata.
Analiza dinamicii gestiunii mijloacelor de plata scoate in evidenta persistenta unui
deficit major.
Una din caile principale de perfectionare a gestiunii bancare o constituie introducerea si
extinderea, aprofundarea si intensificarea aplicarii metodelor de gestiune interna pe centre de
responsabilitati. Conditiile principale de existenta a administrarii interne pe baza de
responsabilitati presupune acordarea unei autonomii relative a acestora prin:
 delegarea autoritatii necesare acestora pentru a negocia dotatiile in resurse si a
obiectivelor de infaptuit;
 organizarea unui sistem de relatii intre centrele de responsabilitate si de organizare a
evidentei in masura sa comensureze veniturile obtinute sau cuvenite din activitatea
proprie si consumul de resurse aferent realizarii obievtivelor prevazute.
Centrele de responsabilitate se pot organiza in:
- centre de profit;
- centre de costuri.
Centrele de profit pot reuni multe compartimente de activitate legate prin ratiuni de
localizare sau continuitateoperationala, pentru realizarea unor obiective stabilite, ce fac obiectul
negocierii statutului lor.
Centrele de costuri sunt, prin natura lor, differentiate functionalin centre operationale,
centre de suport si centre de structura.
 centrele operationale au rolul de a efectua prestatiile cu caracter repetitiv, proprii
activitatii bancare: prelucrarea instrumentelor de plata, efectuarea ordinelor privind
gestiunea titlurilor etc.;
 centrele de suport sunt destinate a efectua operatiuni personalizate prin natura lor, cu
caracter nerepetitiv, intre care: analiza si selectarea clientilor, studii si dezvoltare, in
general activitati de inalta competenta si responsabilitate;
 centrele de structura sunt, prin natura lor, de ordin organizational, de conducere, de
control intern, de comunicare si informatica de sistem.
Infaptuirea gestiunii interne pe baza de centre de responsabilitate presupune stabilirea si
aplicarea unor masuri judicioase in domeniul:
 repartizarii costurilor de natura financiara;
 repartizarii cheltuielilor generale.
O mare parte a costurilor se suporta de centrele operationale care transmit, in primul
rand, costurile lor centrelor de profit in baza preturilor de cesiune interna aferente
acestor prestatii.
Se subintelege ca la nivelul fiecarei banci trebuie sa se stabileasca preturile de
cesiune aferente acestor costuri pe baze obiective, acceptabile pentru toti participantii si
corespunzatoare scopului propus, intarirea gesriunii interne.
 Fundamentarea acestor preturi se poate face pe baze diferite: costuri reale, costuri
standard si costuri de piata.
Costul real este obiectiv in concordanta cu evidentele contabile analitice si
generale, dar poate prezenta unele relevante, mai ales in perioadele de inceput ale
aplicarii lor, care sa aiba interpretari diferite: descumpanitoare pentru colectivele in cauza
si salutare pentru conducerea bancii. Se poate intampla ca practicarea preturilor efective
sa scoata la iveala costuri prea ridicate in raport de piata, respectiv fata de concurenta.
De asemernea, se pot remarca efectele variatiei in timp a nivelului de activitate,
respectiv diferentele ample intre perioadele de activitate efervescenta si cele de evolutie
latenta a comparimientelor respective.
Practicarea costurilor reale scoate la iveala fenomene negative, cum sunt: slaba
productivitate, supraincarcarea echipelor cu personal si implicit a rezervelor de crestere a
eficientei, prin redistribuirea personalului si introducerea tehnologiilor bancare avansate.
Costurile standard sunt stabilite conventional pe baza potentialului, functie de
cererea reala de prestatii, nivelul admis al productivitatii mincii, in functie de conditiile
tehnologice existente. Veniturile ce revin fiecarui compartiment operational pot fi
permanent comparate in evolutia lor si corectate functie de modificarea parametrilor
determinanti.
Costurile de piata nu pot fi operationale pentru ca, de regula, prestarile de
servicii specifice se deruleaza in circuite ce raman sub controlul si jurisdictia proprie a
bancii. Ele trebuie sa fie mereu insa un criteriu de comparatie, bineinteles tinand seama
de diferentele de tehnologie dintre cele doua medii: banca respectiva si piata reprezentata
de concurenta.
Daca pe piata sunt preturi reduse, trebuie studiat ce costuri ar necesita inzestrarea
bancii cu tehnologii mai performante, in vederea alinierii la aceste preturi.
Este evident ca fiecare banca, functie de conditiile sale si mai ales ale fiecarui
sediu, ar trebui sa aplice costuri standard, in masura ca acestea sa fie mobilizabile pentru
toti factorii interesati, in asa fel incat sa asigure perspectiva alinierii la preturile de piata si
sa determine scaderea continua a costurilor reale.
Evident ca si costurile de suport si de structura vor avea o cheie de repartizare
conventionala, cu criterii si motivatii care decurg din cele spuse pana acum.