Autocunoasterea si alegerea carierei

Ana Ionescu

Hart Human Resource Consulting

Autocunosterea sau cunoasterea de sine se dezvolta odata cu varsta si cu experientele

prin care trecem. Pe masura ce persoana avanseaza in varsta, dobandeste o capacitate mai

mare si mai acurata de a se cunoaste pe sine. Totusi, niciodata nu vom putea afirma ca ne

cunoastem pe noi insine in totalitate; cunoasterea de sine nu este un proces care se

incheie odata cu adolescenta sau tineretea. Confruntarea cu evenimente diverse poate

scoate la iveala dimensiuni noi ale personalitatii, care sunt deja consolidate, insa cu care

intram in contact numai in anumite contexte.

Unul dintre aceste evenimente joaca un rol deosebit de important in cadrul procesului

cunoasterii de sine. Este vorba despre momentul alegerii carierei, care ­ afirma

specialistii­ poate fi asociat cu dobandirea identitatii profesionale, odata ce se

realizeaza integrarea si adaptarea initiala la profesie.

Exista insa situatii in care aceasta adaptare este resimtita in plan afectiv ca un « soc »,

datorat confruntarii intre realitate si ideal, intre investitiile afective ale persoanei in

activitatea profesionala si feedback­ul primit din partea angajatorului.

Asteptarile pe care tinerii le au fata de primul loc de munca variaza in functie de

motivatiile profesionale ale acestora, care devin in prezent din ce in ce mai concentrate in

jurul nevoii de statut si de securitate financiara, pe care psihologii le includ in categoria

motivatiilor « de igiena ».

La polul opus acestui tip de motivatii se afla asa­numitele « motivatii intrinseci », care au
ca sursa dorintele, nevoile, si trebuintele proprii fiecaruia dintre noi, cu care din pacate

intram prea putin in contact, riscand a ne « instraina » treptat de sine, si a ne crea o falsa

identitate sociala si profesionala.

Sa alegi o profesie care nu se potriveste cu ceea ce esti si cu adevaratele tale dorinte este

ca si cum te­ai privi intr­o oglinda care deformeaza imaginea. Este posibil ca intr­o zi

aceasta sa se sparga si sa fie nevoie sa cumperi o alta noua. Uitandu­te in ea, vei putea fie

sa constati ca nu este nici o diferenta, fie ca exista discrepante intre imaginea veche si

cea noua, aceasta ultima experienta avand in unele cazuri efecte pozitive sau negative

in planul imaginii de sine, si deci, al cunoasterii de sine.

Acelasi lucru se poate intampla si in cazul raportului dintre motivatiile tale profesionale

si actualul sau viitorul loc de munca. Este posibil ca, neavand o posibilitate de reflectare

acurata a acestor interese privind cariera, sa constati cu uimire ca poti schimba

numeroase profesii, fara a ajunge in final la o cunoastere de sine in acest sens cat mai

completa, adica fara a iti consolida o identitate profesionala. Ce putem insa face pentru a

nu ajunge in asemenea situatii, care ar putea naste stari de anxietate, disperare, indoiala

fata de sine si chiar fata de lume ? Daca raspunsul care iti vine cel mai usor in minte este

« sa alegem o oglinda buna » inseamna ca esti una dintre persoanele care doreste sa intre

in contact cu propriile motivatii referitoare la alegerea carierei. Si este bine sa stii ca poti

avea surprize placute sau neplacute cand te vei vedea asa cum esti cu adevarat in context

profesional...sau poti sa constati ca imaginea este aceeasi, ceea ce inseamna ca ai ales

jobul care ti se potriveste, si ca ai atins un nivel superior al cunoasterii de sine.

Motto: “Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si drepturi. Ele sunt inzestrate cu 
ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele in spiritul 
fraternitatii.”(Declaratia universala a drepturilor omului) 
    

Crizele virstei
Climacteriul este legat de complexul de fenomene care se intrică o dată cu încetarea activităţii 
ovariene şi, ca şi alte fenomene, nu este un moment, ci o etapă in viaţa femeii, care se instalează de 
regulă după vârsta de 45 de ani.
Această perioadă de trecere se însoţeşte de un dezechilibru neuro­hormonal şi psihologic, care poate
fi exagerat de unele condiţii de mediu.
Menopauza se caracterizează din punct de vedere psihic prin creşterea emotivităţii şi a iritabilităţii, 
printr­o atitudine mai susceptibilă, de obicei cu o notă depresivă.
Comportamentul familial poate să se modifice printr­o atitudine hiper­autoritară, în care gelozia se 
manifestă adesea nejustificat, ca şi unele manifestări ipohondriace.
Irascibilitatea, anxietatea nemotivată, scăderea interesului pentru acţiuni care altădată îl pasionau, 
chiar schimbarea întregului comportament caracterizează în unele cazuri această vârstă critică a 
bolnavului.
În această perioadă bărbaţii devin mai morocănoşi, sâcâitori, nemulţumiţi, deprimaţi, lipsiţi de 
simţul umorului pe care altădată îl aveau, preocupaţi îndeosebi de starea de sănătate, care adesea 
este de fapt foarte bună.
Toate aceste fenomene care apar atât la femeie, cât şi la bărbat, deşi constituie un impas psihologic, 
nu sunt boli în sine şi pot fi atenuate prin măsuri de psihoigienă simple, în care un rol foarte 
important îl are familia.
Vârsta a 3­a este un nou impas psihologic, provocat nu numai de scăderea potenţialului fiziologic al
individului, ci şi de pierderea unor legături care funcţionau până in acel moment. Dezangajarea 
profesională, dezoficializarea restrâng mult câmpul relaţiilor sociale.
Tendinţele centrifuge ale familiei, restrângerea capacităţii de coordonare control şi ajutor din partea 
părinţilor pentru tineri este resimţită adesea, dureros. 
Creşterea tendinţelor „criticiste", reprezentând nu atât o critică fără discernământ cu exagerarea 
laturilor negative, cât şi o ultimă încercare de ancorare a valorilor „vechi şi trainice" printre care 
subiectul şi­a deformat existenţa, face ca relaţia cu familia să devină mai neplăcută pentru cei tineri 
şi să slăbească în profunzime.
Faptul acesta este resimţit dureros prin sentimente de inutilitate şi abandon sau chiar refugiul în 
boală al bătrânului.
Dispariţia unuia din partenerii cuplului, lucru mai frecvent la această vârstă, are de asemenea 
consecinţe negative deosebite.
Preîntâmpinarea crizei provocată de ieşirea la pensie, de întreţinere, nu este deloc imposibilă şi se 
poate face prin pregătirea acestor schimbări, prin redimensionarea intereselor şi preocupărilor care 
trebuie să fie la vârsta a treia petrecerea agreabilă a timpului liber, activităţi culturale, socio­
obşteşti, încercându­se obţinerea unui număr cât mai mare de relaţii sociale, precum şi o punere în 
valoare majoră a tuturor resurselor restante de inteligenţă şi aptitudini, ca şi a experienţei de care 
dispune vârstnicul.
Atitudinea înţelegătoare din partea familiei este totdeauna o condiţie a reuşitei ca aceste crize să nu 
se transforme in suferinţă.
Impasuri psihologice, „crize" pot să apară nu numai la vârstele sau în perioadele arătate, ci la orice 
vârstă, fiind totdeauna o dizarmonizare între cerinţele societăţii şi posibilităţile individului de a 
răspunde acestora. 
Cu caracter tranzitoriu, „crizele" au un rol dinamogen şi adaptativ, provocând rearmonizarea. Rolul 
familiei şi al grupului în depăşirea unor perioade de criză va fi totdeauna mai important decât cel al 
medicului, sprijinul sufletesc fiind remediul major.

Fobiile
Fobiile sunt reprezentate de temeri nejustificate faţă de obiecte, animale, evenimente, situaţii, care 
prin ele însele nu constituie un pericol real sau au o probabilitate infimă de a se produce.
De exemplu, frica de insecte, de şoareci, de aglomeraţie, de obiecte ascuţite, de înălţime, de mersul 
cu mijloace de transport în comun etc.
Bolnavul are o senzaţie intensă de spaimă în prezenţa obiectului sau situaţiei de care se teme, stare 
însoţită de manifestări vegetative: transpiraţii, palpitaţii, sufocări, ameţeli, tulburări de vedere etc, 
care dispar brusc o dată cu îndepărtarea cauzei generatoare.
Fobiile pot să apară ca singur fenomen patologic, sau pot însoţi şi alte tulburări psihice. Ele îşi au 
cauza în unele obiceiuri gresite (erori de educatie din prima copilarie) sau pot să apară ca urmare a 
unor situaţii de grea încercare prin care a trecut bolnavul (boli grave, accidente, traumatisme 
psihice, catastrofe etc).
O fobie foarte răspândită în epoca noastră este fobia de boli (cancerofobia = frica de cancer, 
cardiofobia = frica de infarct miocardic sau alte boli de inimă).
Fenomene asemănătoare fobiilor şi uneori asociate cu ele sunt obsesiile, idei care se impun gândirii,
tulburându­i desfăşurarea normală. Aceste idei se referă de obicei la acţiuni absurde, pe care 
subiectul are impresia că le­ar putea face (exemplu: să se dezbrace în public, să provoace un rău 
unei persoane apropiate, să spună cuvinte jignitoare sau pornografice), acţiuni care contravin întru 
totul personalităţii şi comportamentului obişnuit al bolnavului. Aceste idei nu se transformă 
niciodată în acte, dar parazitează gândirea şi activitatea, sunt resimţite ca neplăcute, generând 
nelinişte şi teamă, ca şi o scădere a randamentului. Ele îl fac pe subiect să se teamă că nu va mai fi 
stăpân pe acţiunile şi gândurile sale şi că are o boală psihică foarte gravă.
Deşi foarte chinuitoare pentru bolnav, atât fobiile, cit şi ideile obsesive nu prezintă pericolul ideilor 
delirante şi halucinaţiilor. Apariţia unor astfel de fenomene trebuie insă să îndrepte bolnavul către 
medicul psihiatru, care va recomanda tratamentul medicamentos sau psihoterapeutic potrivit, 
măsurile de igienă mintală ca educaţia într­un climat favorabil, calm.
Tulburările de memorie sunt adesea motivul pentru care bolnavul se adresează psihiatrului.
De fapt, de cele mai multe ori ele nu reprezintă decât un simptom banal, fără să însemne boală, dar 
creează o teamă exagerată,' pacientul crezând că­şi va pierde integral memoria.
Tulburările de memorie se pot referi la memoria imediată (evenimente şi fapte recente) sau la 
memoria de lungă durată (întâmplări din trecutul mai îndepărtat, lucruri învăţate). Acestea din urmă 
sunt mult mai rare şi chiar bolnavul sesizează mai greu prezenţa lor.

Piramida lui Maslov
Abraham Maslow s­a născut la data de 1 aprilie 1908 în Brooklyn, New York. Este un renumitul 
psiholog umanist, fiind mai ales cunoscut pentru desenarea piramidei cu nevoile omeneşti. Piramida
lui Maslow a reprezentat şi reprezintă în continuare o contribuţie foarte mare în domeniul 
psihologiei. Psihologul îşi începea disertaţia pe baza explicării piramidei sale prin a afirma că 
fiinţele umane sunt motivate de anumite nevoi nesatisfăcute, şi că nevoile situate pe treptele 
inferioare ale piramidei trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele superioare. Aceste 
fiinţe nu sunt împinse sau atrase numai de forţe mecanice, ci mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau 
impulsuri instinctive necunoscute.
Nevoile respective ale oamenilor au in comun faptul ca sunt instinctive, însă se deosebesc prin 
aceea că au un grad de intensitate diferit, unele fiind mult mai puternice decât altele. Aceste nevoi 
principale sunt aşezate la baza piramidei, iar cu cât se urcă spre vârful piramidei, cu atât importanţa,
primordialitatea lor scade.
Clasificarea nevoilor umane caracterizate de psihologul Maslow sunt următoarele, începând de la 
baza piramidei şi terminându­se în vârf:
1. NEVOI FIZIOLOGICE. Sunt indispensabile pentru a supravieţui: a mânca, a bea, a dormi, a se 
proteja de frig şi de căldură. Ele reprezintă cele mai puternice, cele mai importante nevoi ale 
omului. Satisfacerea lor este necesară pentru a rămâne în viaţă.
 2. NEVOIA DE SIGURANŢA. Orice fiinţă omenească are nevoie să se simtă protejată în faţa 
oricărei ameninţări a vieţii. Dacă trăieşte într­o ţară care se află în război, deexemplu, se 
presupune că această necesitate nu este acoperită. Odată ce nevoile fiziologice sunt 
satisfăcute, intervine nevoia şi dorinţa de a satisface nevoile de siguranţă. Cu toţii avem 
nevoie de securitatea casei si familiei, mai ales atunci când vine vorba de copii.
3. NEVOIA DE DRAGOSTE Şl APARTENENŢĂ. O dată acoperite necesităţile de bază, 
aceasta este cea mai importantă. Nimeni nu poate să se realizeze ca persoană fără a fi dorit şi
acceptat de către celelalte fiinţe omeneşti. Aici sunt incluse nevoia de prietenie, familie, 
apartenenţă la un grup, sau de implicare într­o relaţie intima non­sexuală. Relaţia cu 
celelalte persoane la un nivel afectiv profund este forma obişnuită de a satisface această 
necesitate. De exemplu, familia, tovarăşul de viaţă sau prietenul. Lipsa de dragoste şi 
apartenenţă poate să dea ocazie la importante dezechilibre mintale.
4. NEVOIA DE AUTORESPECT. Fiecare fiinţă umană are nevoie să se respecte pe ea 
însăşi şi să aibă o concepţie potrivită despre propria sa persoană. Este vorba aici de 
recunoaşterea venită din partea altor indivizi (care rezulta în sentimente de putere, prestigiu, 
acceptare, etc) cât şi din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, 
competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezulta în descurajare, şi pe termen lung în 
complexe de inferioritate. Un nivel de autoestimare dezechilibrat (cum ar fi subestimarea, de
exemplu, a gândi că toată lumea îmi este superioară) are ca rezultat un randament scăzut şi, 
în consecinţă, deteriorarea comportamentului.
5. NEVOIA DE AUTOREALIZARE. Potrivit lui Abraham Maslow, o persoană din zece 
simte intens această nevoie. Psihologul afirma că oamenii care au totul pot mari potenţialul 
lor. Ei pot căuta cunoştinţe, linişte, experienţe estetice, împlinire de sine. Cea mai mare parte
se concentrează în jurul nevoilor care pot fi prevăzute. Autorealizarea include obiective mai 
înalte şi mai abstracte (de exemplu: dreptate, perfecţiune, bunătate, adevăr, hotărâri 
individuale), care sunt tot mai fragile, ca şi vârful piramidei.
3.

Frustrarea si anxietatea cauzate de stres

Ce este stresul? De ce ne afectează pe noi toţi? Care sunt cauzele lui? Dar mai ales care sunt 
efectele lui? Din păcate, acest subiect este unul deja cunoscut de toată lumea, majoritatea dintre noi 
ştiind care sunt răspunsurile la întrebările de mai sus. Stresul este determinat de toţi factorii externi 
nocivi, el fiind o reacţie normală a organismului nostru. Ne afectează pe noi toţi deoarece cu toţii 
suntem angrenaţi în ritmul de viaţă tumultuos în care se învârte întreaga lume. Efectele stresului pot
să fie deosebit de dăunătoare dacă nu se acţionează în nici un fel pentru a­l elimina sau măcar a­l 
reduce. Pe lângă aceste efecte, pot să apară şi unele patologice, care sunt cu adevărat periculoase 
pentru starea noastră de sănătate.
Una dintre reactia psihologica provocata de stres este frustrarea. Această stare sufletească îl 
nemulţumeşte pe cel care suferă de stres. Foarte frecvent, cel stresat prezintă simptome de anxietate 
ca: apăsare, preocupări, tensiune şi teamă de viitor. Intr­un cuvânt, este natural ca cel care suferă de 
stres să fie totodată şi anxios. Frustrarea şi iritabilitatea sunt rezultatele incapacităţii unei persoane 
de a­şi rezolva problemele cu care se confruntă. Ea este determinată fie de faptul că cineva te 
împiedică să îţi realizezi un drept sau o dorinţă, fie de starea psihică ce rezultă din acest blocaj. 
Toate piedicile care se înalţă în faţa ta fie sunt unele care tu însuţi le creezi, fiind o persoană 
negativistă, pesimistă, neîncrezătoare, fie sunt piedici obiective, care nu ţin de persoana ta, fiind 
determinate de cauze obiective. 
Mulţi specialişti au făcut legătura între frustrare şi agresivitate. Alţii au mers până acolo încât au 
spus că orice act agresiv se explică datorită unei frustrări. Chiar dacă este riscant să generalizăm în 
felul acesta, totuşi este sigur că frustrarea poate fi un factor declanşator de purtări agresive. Şi 
aceasta este una dintre problemele care pot declanşa stresul. Trebuie mereu urmat acest şir de cauze 
care determină un anumit comportament negativ şi eliminate una câte una. Agresivitatea poate 
dispărea în acest caz numai dacă frustrarea dispare. Iar ca frustrarea să dispară trebuie sa dispară 
stresul. Iar această dispariţie este destul de greu de provocat sau obţinut. Trebuie măcar să încercăm 
să eliminăm cât putem de mult toţi acei factori care ne fac viaţa grea şi urâtă, să ne concentrăm 
asupra lucrurilor cu adevărat importante în viaţă şi să devenim persoane echilibrate. Este foarte uşor
să vorbim pe marginea acestui subiect şi să dăm soluţii. Probabil că foarte mulţi deja le şi cunosc. 
Însă ce este cel mai important, dar şi mai greu de realizat este punerea în practică a tuturor teoriilor 
şi soluţiilor. 
In ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural, se observă o creştere a 
violenţei în familie, la fel ca şi în sfera socială şi în cadrul muncii. Ni se pare logic să gândim că 
într­o societate de abundenţă materială şi cu un nivel cultural şi educativ înalt ar trebui să existe un 
mai mare respect pentru ceilalţi, iar agresivitatea să fie neînsemnată. Totuşi, aceasta nu se întâmplă 
când apare stresul, cu formele lui variate. De fapt, atunci când stresul este intens, în general se 
manifestă intoleranţă, neînţelegere, cuvinte jignitoare şi chiar agresiune fizică.
Şi anxietatea reprezintă una din simptomele care te avertizează că nivelul tău de stres este 
îngrijorător de ridicat, reprezentând una dintre cele mai periculoase manifestări psihice ale stresului.
Această stare este foarte asemănătoare cu o altă stare psihologică şi anume nevrotismul care poate 
să fie cauzat şi de tensiunea psihică, iritabilitate, lipsă de încredere în propria persoană, incapacitate 
sau rezerve în asumarea unui risc, tremur şi alte reacţii neurovegetative, diverse semne 
psihosomatice. Este normal să fim anxioşi în faţa unor situaţii incerte; însă anxietatea excesivă este 
o formă de nevroză care nu este benefică nici pentru persoana în cauză, nici pentru familia ei. Mai 
ales nu trebuie să uităm strânsa legătură care există între stres şi anxietate şi că mulţi oameni, care 
suferă de efectele devastatoare ale anxietăţii, îşi încep „obiceiurile" lor de a fi anxioşi în toiul unor 
situaţii stresante. Anxietatea mai poate apărea şi din cauza schimbărilor radicale ce au loc in viata 
noastră si evenimentelor care ne induc stări de nelinişte si stres, dar aceasta dereglare poate apărea 
si fără sa existe un anumit factor sau o relaţie cauza­efect.
Sentimentul furiei in cuplu
Sentimentul de furie reprezintă unul dintre sentimentele naturale, caracteristice oricărei persoane. 
Nu există nici un om care să nu fi încercat acest sentiment, şi nu numai o dată. Este un răspuns 
instinctiv al organismului nostru la anumiţi stimuli externi care ne perturbă starea normală, de 
linişte. Motivele care pot declanşa furia sunt infinite, depinzând de fiecare persoană în parte.
Subiectul mâniei şi al izbucnirilor cauzate de acest sentiment devin un subiect foarte delicat când 
vine vorba de relaţia de cuplu. Cu toţii ne dezamăgim, din când în când, unul pe celălalt. Însă 
trebuie să învăţăm cum să răspundem maniei partenerului, să ştim ce trebuie făcut atunci când 
partenerul explodează, dar mai ales sa cunoastem maniera prin care sa ne pastram sanatatea psihica 
si echilibrul sufletesc 
Ca în orice relaţie, fiecare partener trebuie să se plieze pe caracterul celuilalt, să îi cunoască 
reacţiile, dorinţele şi aşteptările şi să ştie cum să facă faţă izbucnirilor de mânie care vor veni sigur 
mai devreme sau mai târziu. Mânia partenerului trebuie acceptată ca pe o expresie justificată a 
emoţiei. Izbucnirea lui poate fi ofensivă şi nerezonabilă, dar are dreptul să fie mânios. Poate că 
mânia lui nu­ţi face deloc plăcere, dar ea nu semnalează nicidecum sfârşitul relaţiei. Chiar si cele 
mai bune căsnicii lasă loc pentru ceva turbulenţă.
Există următoarele două situaţii: când mânia partenerului este cauzată chiar de ceva ce tu ai făcut 
sau ai zis şi când furia este stârnită de ceva ce nu are nicio legătură cu tine, el fiind supărat, dar nu 
pe tine. Într­un cuplu se întâmplă, şi nu rareori, ca atunci când unul din parteneri este foarte supărat 
să îşi verse nervii şi supărarea pe persoana iubită, chiar dacă aceasta nu are nicio vină. Este foarte 
nedrept însă se întâmplă. Determină­l pe partenerul tău să­şi asume responsabilitatea pentru propria 
mânie. Refuză să te laşi acuzată pe nedrept şi să accepţi acest mod greşit de gândire. In ciuda a ceea 
ce spune el, tu nu eşti responsabil pentru mânia lui. El singur alege să­şi manifeste mânia aşa cum 
vrea şi, după toate probabilităţile, faptul că te acuză pe tine reprezintă o încercare de a te determina 
să te conformezi dorinţelor sale. Refuză să te laşi manipulat prin mânie. Tot ceea ce trebuie să facă 
partenerul nedreptăţit este să îşi păstreze calmul şi să îi explice folosind un ton blând că nu are de ce
să reacţioneze aşa şi să conştientizeze că furia lui este cauzată de cu totul alţi factori. Dacă nici aşa 
persoana nervoasă nu înţelege şi persistă în greşeala pe care o face, celălalt partener trebuie să îl 
lase să se calmeze, plecând eventual de lângă el şi lăsându­l singur. 
Dacă propria ta persoană reprezintă obiectul furiei partenerului, situaţia se cam schimbă. Află exact 
ce ai făcut sau ce ai zis încât să îl deranjeze atât de mult. După ce vei afla exact, încearcă să 
remediezi situaţia cum poţi, cerându­ţi scuzele de rigoare în primul rând. Atât în primul, cât şi în al 
doilea caz, cea mai mare greşeală pe care o poţi face este să te enervezi şi tu şi să ai o izbucnire 
asemănătoare cu a lui. Trebuie să rămâi rezonabil. Chiar dacă partenerul tău calcă regulile şi începe 
să înjure, să răcnească sau să acţioneze într­un mod necuviincios, poţi alege să rămâi rezonabil. 
Determină­1, într­un mod liniştit, să se confrunte cu situaţia. Exprimă­ţi cu toată convin¬gerea 
gândurile, sentimentele şi convingerile, sub forma mesajelor care încep cu „eu": „Mă doare într­
adevăr atunci când mă ameninţi cu divorţul, deoarece, prin aceasta, încâlci regulile de bază, pe care 
le­am stabilit împreună şi mă faci să mă simt foarte nesigur de afecţiunea ta". Exprimă toate 
comentariile pe care le ai de făcut într­o manieră logică, dar plină de dragoste. 
Este foarte important să ştii să stabileşte nişte limite pentru o manifestare nerezonabilă a mâniei. 
Mulţi bărbaţi se pot dovedi a fi foarte violenţi. De obicei, în timp poţi să recunoşti acest 
temperament în funcţie de manifestările bărbatului vis­a­vis de alte situaţii tensionate. Dacă ai de­a 
face cu un astfel de bărbat, trebuie neapărat să ştii să te controlezi. Într­o ceartă, dacă partenerul tău 
continuă să se manifeste nerezonabil, abuzând tot mai mult fizic şi emoţional, s­ar putea să fie 
nevoie să te distanţezi cât mai mult de el. Spune­i calm că vei fi fericit să discutaţi problema mai 
târziu, atunci când va reuşi să îşi ţină mânia sub control. Apoi, retrage­te într­o altă cameră, până 
când se calmează. Abţine­te de la a te scuza. Unii oameni sunt îngroziţi de posibilitatea vreunei alte 
scene şi de aceea se grăbesc să o prevină, cerându­şi scuze. Cu toate acestea, un partener care 
abuzează verbal atunci când se enervează nu merită să primească scuze. Este posibil ca şi tu să fii, 
parţial, responsabil pentru problema în cauză, dar a răsplăti un comportament agresiv şi jignitor cu 
scuze, nu va face altceva decât să­1 convingă de faptul că, purtându­se astfel, are succes. O scuză 
poate să fie potrivită mai târziu, atunci când partenerul tău s­a calmat. Păstreaz­o pentru atunci.
Cearta constructiva
În orice cuplu, mai ales acolo unde există puternice sentimente de iubire, există şi certuri, foarte 
multe chiar. Paradoxal, unele certuri pot fi chiar benefice într­o relaţie de cuplu. Mulţi psihologi 
consideră conflictul ocazional ca fiind semnul unei relaţii sănătoase, împlinitoare. El arată afecţiune
şi preocupare. 
Mulţi psihologi au ajuns la o concluzie în urma observării îndelungate unui număr mare de cupluri. 
Acea concluzie este că acele cupluri în care cei doi parteneri au dispute unul cu celălalt sunt 
cuplurile care rămân împreună ­ dacă ştiu cum să sustina aceste dispute intr­un mod adecvat. Intr­
adevar este riscant să lupţi. Dar învăţarea modului de a lupta cinstit poate reprezenta cea mai 
importanta tehnica de cfomunicare pe care ai avut vreodata ocazia sa o dobindesti. Lupta dintre doi 
oameni care ţin cu adevărat unul la celălalt nu trebuie să fie distructivă. Ea poate fi o experienţă 
deosebit de constructivă. Ea poate însemna că ţineţi atât de mult unul la celălalt, încât veţi trata şi 
veţi negocia problema, până când veţi găsi o soluţie reciproc
Nu numai într­o relaţie de cuplu certurile pot fi benefice. Există numeroşi oameni care cred că este 
ceva greşit să argumentezi, să te cerţi, să nu fii de acord, să te angajezi într­un conflict sau să lupţi. 
O astfel de concepţie nu poate decât să se prăbuşească sub grămada de informaţii care susţin 
contrariul. Este imposibil să nu te implici într­o dispută, de orice natură ar fi ea. Aşa este clădit 
omul, aşa este natura lui. 
Din moment ce suntem înzestraţi cu unele sentimente, nu avem cum să nu acţionăm la diverşii 
stimuli din exterior care ne cauzează fericire, ură, consternare, mânie etc. Aceia care spun că în 
familiilor lor nu au fost niciodată certuri, fie se înşeală, fie sunt cu totul străini de propriile emoţii. 
Pe de altă parte, poate fi foarte periculos să ne ţinem prea în frâu unele sentimente, să ni le refulăm 
la nesfârşit. Aceia care refuză să recunoască nevoia de dispută vor suferi de pe urma mâniei 
transferate, care duce la ostilitate, instabilitate emoţională, depresie, o lungă listă de probleme de 
sănătate şi/sau lipsă de intimitate.
Majoritatea certurilor unui cuplu au cauze infantile, stupide, chiar inexistente. Însă cei doi 
îndrăgostiţi trebuie să fie foarte atenţi deoarece este trasată o linie foarte subţire între cearta 
constructivă şi cearta distructivă dintr­o relaţie. În orice moment o ceartă nevinovată poate degenera
într­o ceartă monstru care poate duce chiar la terminarea relaţiei.

Arta de a asculta
Căsătoria reprezintă unul dintre cei mai importanţi paşi pe care omul îi face în viaţă. Dacă până nu 
de mult, căsătoria însemna numai unirea strategică a averilor sau a unor situaţii socială, fiind un 
simplu acord între familiile însurăţeilor, acum vremurile şi practicile în privinţa căsătoriei s­au mai 
schimbat. Nu spunem că aceste căsătorii de convenienţă nu se mai practică, ci numai că numărul lor
a scăzut foarte mult faţă de trecut. Multe din barierele sociale au fost ridicate, persoanele fiind libere
să se căsătorească liberi, bazându­şi decizia numai pe sentimentele pe care le are faţă de partenerul 
său.
Insă şi aşa, căsniciile din ziua de azi se confruntă cu mari probleme. Majoritatea acesto legaminte 
fiind rupte prin divort.Specialiştii în relaţiile de cuplu şi de familie arată cu degetul spre lipsa de 
comunicare dintr­o relaţie. Aşa că, singura concluzie pe care o putem trage este faptul că, pe lângă 
sentimentele de iubire ce în mod normal trebuie să lege un cuplu, mai ales un cuplu de căsătoriţi, 
trebuie să existe şi o bună comunicare între parteneri. Poate fi ceva mai trist decât ca doi oameni 
care sunt căsătoriţi să nu poată comunica între ei? Multe cupluri au fost prinse în plasa obiceiurilor 
de comunicare ineficiente, care continuă de atât de mult timp, încât cei doi cred că nu mai există 
nici o speranţă şi nici o posibilitate de schimbare.
A fi capabil să îţi asculţi interlocutorul este o artă pe care destul de puţini o posedă. Printre gafe cele
mai întâlnite înascultare se numără întreruperea interlocutorului. Este cel mai nesuferit obicei în 
ceea ce priveşte ascultarea. Cei obişnuiţi să întrerupă îşi petrec timpul nu ascultând ceea ce li se 
spune, ci formulându­şi propriul răspuns. Interesaţi fiind doar de ideile lor, ei nu dau prea mare 
atenţie cuvintelor celorlalţi, ci aşteaptă un moment propice când să poată interveni cu un „O, asta 
nu­i nimic. Să vezi ce mi s­a întâmplat mie!" gestul denotă prin excelenţă o proastă creştere şi o 
desconsideraţie a partenerului. Atunci când întrerupi pe cineva, nu faci altceva decât să calci peste 
ideile acelei persoane şi lucrul acesta este la fel de nepoliticos, şi, uneori, la fel de dureros, ca şi 
când ai călca acea persoană pe picioare.
Este la fel de important să îţi priveşti partenerul de discuţii în faţă, chiar în ochi. Ascultătorii care nu
se uită la persoana care le vorbeşte exprimă prin această atitudine dezinteres, neîncredere şi lipsă de 
preocupare. Dacă te vei uita la interlocutorul tău în timp ce vorbeşte cu tine îl vei face să se simtă 
bine, ca şi cum chiar vorbeşte cu cineva care îl ascultă, care îl interesează ceea ce îi spune. 
Obiceiurile rele abundă din cauză că nu am fost instruiţi în direcţia aceasta, a ascultării. Ascultarea 
este cea mai neglijată şi cel mai puţin înţeleasă dintre toate artele comunicării. Ascultarea 
perceptivă nu presupune un titlu academic, ci presupune instruire. 
Printre acţiunile şi gesturile care pot fi catalogate supărătoare în ceea ce priveşte modul nostru de 
ascultare, se numără: păşitul înainte şi înapoi, ca şi când şi­ar fi pierdut răbdarea sau s­ar grăbi să 
plece, obiceiul de a te contrazice, înainte chiar ca tu să­ţi fi afirmat punctul de vedere, încercarea de 
a prevedea ceea ce vrei să spui sau de a­ţi încheia frazele aşa cum bănuieşte că ar trebui, obiceiul de
a­ţi pune o întrebare la care tu tocmai ai răspuns, cel care te face să simţi că îi risipeşti timpul, 
reformularea a ceea ce ai spus mai înainte, ca şi când ţi­ar pune altcineva cuvintele în gură, orice 
spui îi aminteşte interlocutorului tău de o altă poveste sau de ceva despre care tocmai a auzit, 
obiceiul de a sta prea aproape de cel care vorbeşte, lipsa expresiilor faciale, care să arate că 
interlocutorul înţelege sau aude.
Efectiva ascultare a celui care îţi vorbeşte poate fi mult mai dificilă decât mulţi cred. Este infinit 
mai uşor să fi un bun vorbitor, orator, să îţi expui sentimentele şi trăirile într­o manieră plăcută. Nu 
trebuie decât să ai puţin talent în folosirea unor cuvinte şi o informaţie pe care să o transmiţi. 
Ascultarea este o treabă serioasă, deoarece implică mai mult decât auzirea cuvintelor. Ea implică 
discernământ, recepţionarea mesajului non­verbal, interes, contact vizual, căutarea motivelor 
profunde, punerea unor întrebări potrivite, darea unor răspunsuri adecvate şi, uneori, înţelepciunea 
de a păstra tăcerea. Persoanele care pot ajunge la această performanţă de a deveni nişte buni 
ascultători vor primi imediat răsplata. Se vor bucura de o sinceră şi adâncă apreciere din parte 
interlocutorilor pentru că, din moment ce poţi să asculţi o persoană, poţi să îi şi dai un sfat bun, 
înţelept. Ele îţi vor mulţumi oricum, şi dacă nu vor primi sfaturile respective. Cu toţii ştim că ne 
simţim mult mai bine atunci când avem ceva pe suflet şi putem să împărtăşim durerea sau necazul 
nostru cuiva. Imediat ne simţim un pic mai bine, iar dacă mai primim şi un sfat bun, aprecierea 
noastră nu va mai avea limite.
Cei mai mulţi dintre noi rostim între 100 şi 150 de cuvinte pe minut. Unii vorbesc mai rar, cu o 
medie de numai 80­90 de cuvinte pe minut, în timp ce alţii vorbesc mai repede, ajungând până la 
170 de cuvinte pe minut. Capacitatea noastră de ascultare ne permite să recepţionăm între 450 şi 
600 de cuvinte pe minut. Aceasta înseamnă că putem gândi de cinci ori mai repede decât vorbim.

Barbatii si femeile in procesul de comunicare

Întregul proces de comunicare al unei persoane adulte reprezintă un cumul de numeroşi factori 
precum personalitatea individului, experienţa sa de viaţă, maturitatea emoţională, capacitatea de a 
înţelege ceea ce trăieşte, sistemul său de valori şi modalitatea în care comunică. De aceea, era şi este
în continuare cât se poate de relevantă şi importanţă întrebarea favorită a lui Sigmund Freud: „Ce a 
făcut mama ta de ai ajuns să te comporţi astfel?" Aceasta presupune că mama ta sau tatăl tău te­au 
făcut să fii aşa cum eşti astăzi.
Felul în care comunici astăzi a fost influenţat de căminul în care ai crescut. Crescând, ai studiat cu 
atenţie cum isi vorbesc si cum isi raspund membrii familiei unii altora. Si ceia ce ai  vazut in camin 
devin pentru tine modelul pentru cum vorbesc, cum ascultă şi cum răspund oamenii. Mai ales în 
perioada copilăriei şi a adolescenţei, creierul omului funcţionează ca un burete care absoarbe 
absolut orice informaţie. Iar prin informaţie se înţelege orice fel de gesturi, evenimente, observare a 
reacţiilor celor din jur, a felului în care ei comunică şi îşi manifestă sentimentele etc. Tot în 
perioada copilăriei s­au format şi deprinderile pozitive, precum respectul, bucuria şi sinceritatea în a
cere ceea ce doreşti ­ aceasta dacă ai fost destul de norocos să ai asemenea modele de 
comportament. Deprinderile distructive, precum ostilitatea, citirea gândurilor celorlalţi, tăcerea sau 
vorbirea pe un ton ridicat au fost, de asemenea, în mare măsură, învăţate în copilărie.
Studiind asemenea modele, omul începe să încerce diferite metode pentru a obţine ceea ce vrea şi, 
în cele din urmă, rămâne la modelele pe care le­a găsit a fi cele mai eficiente. Toate aceste 
deprinderi omul le poartă cu el oriunde se află şi cu oricine se află, mai ales în cazul căsniciei.. Nu 
toate deprinderile noastre de vorbire sunt învăţate de la părinţi. între cinci şi cincisprezece ani, 
copilul petrece foarte mult timp cu prieteni de acelaşi sex, învăţând să converseze la fel ca ei. 
Băieţii şi fetele au stiluri diferite de comunicare şi aceste diferenţe vor fi consolidate prin influenţa 
condiţiilor sociale. Bărbaţii şi femeile au trecut prin experienţe diferite, acumulate încă de când s­au
născut. Unui băieţel i se vorbeşte altfel decât unei fetiţe şi este tratat altfel decât o fetiţă. Pe măsură 
ce ei cresc, aceste deprinderi se consolidează şi fiecare dintre ei va aduce cu sine, în căsnicie, 
aşteptări diferite cu privire la locul pe care îl deţine conversaţia în cadrul relaţiei lor. Fiecare va 
tinde să asculte în mod diferit, să discute despre subiecte diferite, să rezolve problemele în mod 
diferit, să aibă nevoi intime diferite şi să caute apropierea în maniere diferite.
Majoritatea oamenilor nu realizează faptul că un anumit comportament al său este nelalocul lui, 
nepricepând de ce este tratat cu ostilitatea din partea unor persoane care nu aprobă un temperament 
puţin agresiv, de exemplu. De multe ori nici măcar nu este vina acelei persoane agresive că are un 
astfel de temperament. El este moştenit în majoritatea cazurilor, iar dacă nu este moştenit, este 
dobândit treptat, prin convieţuirea cu un astfel de părinte agresiv. Poate că te gândeşti că 
deprinderile tale de comunicare sunt corecte şi că ele reprezintă singura cale de a comunica. La 
urma urmei, aşa ai învăţat în copilărie. Cu toate acestea, deprinderile tale de comunicare pot intra în 
conflict deschis cu cele ale partenerului tău de viaţă. Poate că familia ta rezolva diferenţele de 
opinie printr­o discuţie liniştită. Dar poate că în familia soţului tău sau a soţiei tale ele au fost 
discutate pe un ton foarte ridicat.
John Dewey afirma la un moment dat că „ Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe 
care le au in comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţină in comun aceste 
lucruri. Comunicarea e un mod de a exista al comunităţii.” Comunicarea interpersonală presupune 
sondarea lumii noastre interioare. Ea poate îmbrăca forma directa sau indirecta si urmăreşte 
obiective multiple si complexe precum persuadarea interlocutorului, recunoaşterea valorii 
personale, satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominaţie, crearea si întreţinerea legăturilor 
umane. Majoritatea acestor relaţii interpersonale le avem cu partenerul nostru de viaţă, cu persoana 
iubită. 
Există dictonul conform căruia bărbaţii vin de pe Marte, iar femeile vin de pe Venus. El se referă 
bineînţeles la faptul că bărbaţii sunt foarte diferiţi de femei din punct de vedere al gândirii şi al 
modului în care fiecare percep unele lucruri. Un alt aspect pe care îl mai înglobează această 
afirmaţie este acela că modul de comunicare al bărbaţilor este diferit faţă de cel al femeilor, ei nu 
prea reuşind să se înţeleagă din cauza acestui limbaj diferit pe care fiecare îl are. Probabil că din 
această cauza toţi bărbaţii sunt de aceeaşi părere, şi anume că nu pot înţelege aproape niciodată 
femeile. 
Potrivit părerii specialiştilor, băieţii şi fetele se socializează în mod diferit. Băieţii se joacă cel mai 
adesea în grupuri mari, de obicei „pe afară”. Studiile făcute arată că băieţii nu sunt la fel de 
vorbăreţi ca fetele şi că, atunci când aceştia se adună, există mai puţină conversaţie şi mai multă 
acţiune. Un nou­venit este uşor admis într­un grup de băieţi, dar, o dată intrat, el trebuie să lupte 
pentru poziţia şi pentru statutul din cadrul grupului. Toate aceste jocuri gravitează în jurului unui 
singur element, acela de a dovedi celorlalţi dar şi lui înşişi, că el este cel mai bun. Aceste 
comportament poate fi observat în fiecare grup de masculi, fie că este vorba de oameni, fie că este 
vorba de animale. Orice biat doreşte să dobândească supremaţia grupului, se fie el cel care conduce 
şi dirijează grupul.
Fetiţele se joacă, cel mai adesea, câte două. Pe măsură ce cresc, viaţa lor se concentrează, în mare 
parte, în jurul „celei mai bune prietene" sau al unui grup de „cele mai bune prietene". Aceste relaţii 
de „cele mai bune prietene" se clădesc şi se năruie în funcţie de ceea ce discută fetele. Ceea ce este 
important pentru fete este experienţa împărtăşirii. Ele se joacă rareori în grup, dar, dacă li se alătură 
o nou­venită, până când nu apare vreo divergenţă, aceasta este tratată la fel ca celelalte. Fetele 
preferă jocurile de cooperare, iar atunci când se întâmplă altfel, este posibil ca prietenia să se 
destrame. Jocurile fetelor sunt mai pasive, nu necesită multă forţă şi rezistenţă fizică, aşa cum este 
în cazul băieţilor. Ele se preocupă mai mult să se joace într­un cadru liniştit, prefăcându­se că sunt 
mame sau că socializează la o ceaşcă de ceai împreună cu păpuşile sau cu prietenele lor.

Partile bune si partile rele ale stresului

Cercetătorii şi specialiştii au ajuns la o concluzie în unanimitate în privinţa stresului şi anume că 
stresul constituie boala secolului XXI. Stresul reprezintă în fond o reacţie normală, obişnuită a 
organismului nostru care este supus în fiecare zi la condiţiile agresive ale mediului. Cert este că, 
atunci când suntem atacaţi de stres, este nevoie de o atitudine deosebită în faţa greutăţilor, o viziune
aparte cu privire la deprinderile zilnice în viaţa de fiecare zi, la fel ca şi de cunoaşterea practică a 
unor tehnici specifice pentru a­l preveni şi combate.
De multe ori însă stresul nu reprezintă un agent negativ care acţionează asupra organismului nostru, 
din contră. Există anumite persoane care sunt mult mai eficiente dacă lucrează în conditiile de 
mediu prezentate sau chiar au nevoie de stres pentru a ajunge la eficienta lor maximă. Este nevoie 
ca alături de orice proiect sau lucru care trebuie realizat să existe o oarecare tensiune, care să 
servească drept stimulent pentru a obţine un randament bun şi astfel să ne poată oferi succesul. Ei 
bine, atunci când tensiunea este mai mare decât putem suporta, devenim stresaţi, randamentul scade
şi situaţia poate să devină explozivă. Există chiar dictonul ­ „Absenţa absolută a stresului înseamnă 
moarte".
Chiar dacă există aceste persoane pentru care stresul este un factor ce stimulează activitatea 
cerebrală, ele constituie o mică parte din restul indivizilor pentru care stresul este ….doar stres, ceva
rău, ceva care cauzează dureri de cap şi o stare de nervozitate şi intoleranţa a multor elemente care 
sunt normale. Sunt însă şi persoane care nu „suferă" de stres, dar care beneficiază de el pentru a 
obţine puţină sclipire a personalităţii şi, de asemenea, pentru a­şi îmbunătăţi randamentul. Indivizii 
apatici, cei nehotărâţi, caşi cei care înlătură orice risc chiar în cele mai mici doze sunt, de asemenea,
candidaţi obişnuiţi pentru categoria celor lipsiţi de stres. Pe de o parte, aceştia au marele avantaj de 
a trăi fără riscul unui atac cardiac produs de stres, dar, pe de altă parte, se întâlnesc la cealaltă 
extremă, de a nu acţiona cu calm şi energie.
Orice ai face, nu ai cum să scapi de stres. De când ne naştem şi până murim suntem afectaţi aproape
încontinuu de stres. Poate doar persoanele care trăiesc într­un vârf de munte sau izolaţi de tot 
tumultul, toată agitaţia infernală care caracterizează acum mediul urban, dar şi pe cel rural. Poate că
tot ce trebuie să facem ca să nu ne lăsăm atât de afectaţi de stres este să ne autoeducăm şi să 
devenim persoane mai calme, mai puţin agitate şi mai puţin influenţabile de condiţiile de mediu 
externe.

Comunicarea cu parintii
Problema relaţiilor dintre cadrul didactic şi părinţi reprezintă, probabil, unul dintre cele mai 
importante subcapitole ale "lucrării"managerului şcolar. Cercetările arată că cei mai mulţi profesori 
nu sunt prea optimişti atunci când sunt rugaţi să aprecieze acurateţea şi eficienţa comunicării cu 
părinţii. Barierele în calea unei comunicări eficiente cu părinţii sunt mult mai mari decât şi le 
închipuie majoritatea cadrelor didactice şi, în special, cadrele didactice tinere. Regulile cunoscute şi 
acceptate, privind relaţia cu colectivul de părinţi, sunt cele clasice, însă multe dintre ele rămân acum
depăşite de investigaţiile educaţionale moderne. .În calitatea sa nouă, de manager,pe care o 
promovăm şi prin demersurile noastre de studiu cadrul didactic trebuie sa conduca cu maximum de 
eficienta relatiile cu parintii transformându­şi în aliaţi şi colaboratori prezumtivii "inamici".
Identificarea principalelor cauze ale unei comunicări ineficiente cu părinţii sunt: problemele de 
ascultare, lipsa conexiunii inverse, falsa conexiune inversă, rezistenţa la critică, percepţia selectivă 
şi subiectivitatea, obţinerea informaţiei prin manipulare discretă, ascultarea afectivă, inadvertenţe de
limbaj, bariere culturale etc. Iată într­o prezentare detaliată defectele, însoţite de sugestii pentru 
corecţia lor imediată:
a. Problemele de ascultare provin din faptul că profesorul are falsa impresie că întotdeauna 
comunicarea cu părinţii este nevoia sa de a­i informa pe scurt pe aceştia despre diverse probleme. 
Realitatea este că profesorul îşi petrece cea; mai mare parte din timpul relaţiilor cu părinţii sau, mai 
degrabă, ar fi recomandabil să şi­o petreacă, în receptarea şi primirea mesajelor ,din partea acestora 
Dorinţa cadrului didactic de a ayea numai el iniţiativa (fapt conferit prin statutul instituţional al 
funcţiei) poate conduce la o falsa impresie şi chiar presupunere că. o bună:,comunicare este 
sinonimă",cu transmiterea informaţiilor şi a părerilor. Ascultarea activă" subiect abordat într­un 
capitol viitor~i reprezintă o ,soluţie deosebită pentru managerul şcolar.

b. Lipsa conexiunii inverse are în vedere faptul că profesorul porneşte în relaţia cu părinţii de la 
premisa comunicării corecte cu aceştia, întrucât ci numai ei au datoria de a înţelege şi de a asculta 
orice fel de mesaj din partea educatorului. Sunt mulţi părinţi inhibaţi în a pune întrebări, chiar dacă 
nu au înţeles prea multe din mesajul cadrului didactic (şi chiar şi în cazul­unui context relaţional 
calm şi echilibrat cu aceştia). Un cadru didactic eficient lasă nu numai spaţiu întrebărilor, în 
comunicarea cu părinţii, ci îi şi provoacă să facă ei acest lucru;

c. Falsa conexiune inversă are în vedere faptul că foarte mulţi părinţi, dintr­o multitudine de 
puncte,de vedere, lasă, prin tăcere ori prin alte semnale de tip nonverbal, impresia că au înţeles şi că
sunt şi de acord cu tot ceea ce a transmis cadrul didactic respectiv, numai că, de foarte multe ori,. 
disimularea este reuşită şi poate prejudicia o comunicare eficientă. şi performantă. Cadrul 
didactic,cunoscând faptul că părintele are, de cele mai multe ori interesul de a nu­l contrazice, 
trebuie să se asigure, prin mijloace verbale dar mai ales nonverbale suplimentare că părintele. este 
în posesia. informaţiilor corecte ;

d. Rezistenţa la critică poate constitui unul dintre obstacolele cele mai frecvente dar şi mai dificil de
depăşit deoarece sunt ocazii în care feed­back­ul este căutat, dar se dovedeşte a fi nefavorabil. 
Controlul mândriei personale şi apelul la efectul de prestigiu, solicitate de anumite situaţii 
manageriale foarte dificile, când acţiunile noastre se dovedesc a fi criticate de unul sau mai mulţi 
părinţi, trebuie să reprezinte elemente normale, pentru ca o relaţie fructuoasă să se instaleze între 
părinţi şi cadrul didactic. Continuitatea şi dezvoltarea acestor relaţii nu se pot întemeia pe 
duplicitate, pe minciuni şi pe linguşiri, ci pe adevăr, comunicat cu realism şi cu bun­simţ 
e. Percepţia selectivă şi subiectivitatea se referă la faptul că simplul volum al datelor accesibile 
implică faptul că trebuie să avem o oarecare bază pentru a decide ce mai trebuie să căutăm şi la ce 
să reacţionăm. Din acest volum mare de informaţii transmise de părinţi, cadrul didactic are tendinţa 
de a le vedea numai pe acelea pe care doreşte el să le vadă, ignorând faptul că poate elementele 
concrete nu se potrivesc preconcepţiilor cu care managerul şcolar intervine în "ecuaţia relaţională".
Abilităţile cadrului didactic în interacţiunile cu părinţii trebuie să constea şi în a recunoaşte zonele 
problematice ale unor abordări pline de subiectivism ;

f. Obţinerea informaţiei prin manipulare discretă prezintă necesitatea ca, uneori, cadrele didactice, 
mai ales dacă au o discuţie cu unii părinţi inhibaţi, să prezinte un anumit caz sau o anumită 
problemă, ,comună întregului colectiv de părinţi. Lamentarea târzie a cadrului didactic, "Mie de ce 
nu mi­a spus nimeni", atunci când este pus în fata unei probleme de interes general, reproşată într­
un cadru organizat, rec1amă din partea acestuia o conduită informaţională mai atentă în viitor;

g. Ascultarea afectivă este o altă barieră în calea actului de comunicare şi se exprimă prin gradul de 
impresionabilitate al unui mesaj, transmis de un părinte; formulat de o manieră puternic afectivă, 
poate determina o recepţie viciată a ideilor esenţiale, în favoarea părintelui şi în defavoarea cadrului
didactic;

h. Alegerea momentului şi a locului pentru a­i invita pe părinţi să se exprime, spaţiul, contextul, 
participanţii sunt tot atâtea variabile ale unei .situaţii de comunicare supusă uneori obnubilării

i. Inadvertenţele de limbaj pot constitui bariere grave în calea comunicării dintre profesor şi părinţi. 
Un limbaj căutat, cu elemente psihopedagogice şi de ordin tehnic, ori plin de neologisme şi de 
preţiozitate la nivel pe stil, poate constitui un factor de blocaj al comunicării părinţi­cadre didactice.
Un limbaj simplu, direct, în termeni normali, adaptat interlocutorului constituie soluţia acestei 
situaţii de blocaj;

j. Barierele culturale constituie, de asemenea, factori frecvenţi ai neînţelegerilor~părinţi­cadre 
didactice, cu atât mai mult cu cât părinţii se consideră inferiori la acest capitol cadrului didactic. 
Ascendentul de cultură constituie un factor de asimetrie normală a relaţiei amintite.
Profesorul însă nu trebuie să exacerbeze rolul acestei eventuale discrepanţe, făcând tot posibilul ca 
dezechilibrul de cultură să se transforme, printr­o chibzuită cumpătare, într­un raport echitabil.

Toate fenomenele anterior amintite trebuie să reprezinte, la nivelul pregătirii iniţiale a cadrului 
didactic, elemente de formare şi dezvoltare profesională pentru un bun management al clasei de 
elevi, din perspectiva relaţiilor cu colectivul de părinţi.

Motivele pentru care intr-un cuplu nu exista comunicare

Comunicare în cuplu reprezintă poate cel mai important aspect al longevităţii unei relaţii. Chiar 
dacă partenerii au caractere, îndeletniciri şi pasiuni asemănătoare, problemele de tot felul pot apărea
uşor. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul unui cuplu format din parteneri cu caractere, îndeletniciri 
şi pasiuni total diferite, care chiar se contrazic. Poate că singura diferenţă este că, în cazul celui de­
al doilea cuplu, problemele şi controversele ce se pot isca pe parcurs să fie într­un număr mai mare 
din cauza existenţei atâtor diferenţe. Însă nimic nu se poate rezolva foarte uşor şi repede, cu condiţia
să existe o bună comunicare. Numai aşa cei parteneri îşi pot rezolva actualele şi viitoarele 
probleme.
Teoretic insa este destul de usor, in practica fiind de mii de ori  mai greu de aplicat toate aceste 
teorii. Iar aceasta din cauza faptului că există multe cauze ale lipsei de îndemânare în domeniul 
comunicării. Cea mai frecventă este aceea că deprinderile nu au fost niciodată cunoscute sau 
învăţate. Nu avem cum să venim cu o lecţie învăţată de acasă ca să putem comunica cu 
interlocutorul nostru, mai ales dacă el ne este partener de viaţă. Tot ce trebuie să face este să ne 
pliem fiacre pe caracterul, personalitatea şi nevoile celuilalt, să învăţăm să îi înţelegem toate 
mecanismele. Iar acest lucru este valabil neapărat pentru ambii parteneri. 
De multe ori, există o oarecare teamă în ce priveşte unul sau chiar ambii parteneri de a­şi împărtăşii 
propriile gânduri şi sentimente. Teama de a experimenta cea mai dureroasă jignire ­ respingerea ­ 
împiedică împărtăşirea deschisă a gândurilor şi a simţămintelor.
Există şi o justificare pentru o asemenea teamă, aceea fiind că foarte mulţi oamnei şi­au deschis 
sufletul partenerului şi au fost respinşi. Unii oameni au fost răniţi atât de tare, încât au refuzat să 
mai încerce vreodată. Ca urmare, ei se strecoară înăuntrul unei cochilii şi rămân acolo, păstrând 
aparenţa unui partener de căsătorie mulţumit, dar negând realitatea.
Trebuie neapărat ca într­o relaţie, de orice fel, nu numai de căsătorie, ca partenerii să se cunoască 
foarte bine. Iar această cunoaştere o dobândesc numai prin comunicare. Trebuie însă să şi existe un 
interes o dorinţă de a face relaţia să meargă. Altfel, totul este în van. Dacă amândoi sunt atât de 
dezinteresaţi în ceea ce priveşte relaţia lor, nu ne putem aştepta să se întâmple mare lucru. Multe 
cupluri menţin comunicarea la un nivel atât de superficial, deoarece le lipsesc tehnicile de bază.
Un alt motiv pentru care soţul şi soţia nu reuşesc să comunice corespunzător este acela că fiecare 
dintre ei se teme să­i împărtăşească celuilalt propriile gânduri şi simţăminte. 
Un alt motiv pentru care cuplurile nu reuşesc să comunice, îl constituie faptul că este mai uşor să­ţi 
ignori şi să­ţi reprimi ideile şi sentimentele, decât să înveţi cum să le tratezi într­un mod adecvat. 
Motivul acesta are strânsă legătură cu imaginea pe care o avem despre noi înşine. Dacă crezi că 
persoana ta sau părerile tale sunt lipsite de orice valoare, atunci de ce să încerci să le împărtăşeşti? 
Cine ar vrea să audă ce ai tu de spus? Şi când cel căruia i te adresezi te respinge, atunci tabloul este 
complet. Ajungi la concluzia că este mai bine să te retragi, decât să fii rănit.

Comunicarea si relatiile parinti ­ adolescenti
Data 28.02.06 00:00

In toate societatile au existat si vor exista legaturi intre parinti si copii, mamele se ocupa in special 
de copii la varste mici, in toate societatile copiii vor considera parintii responsabili de necesitati, 
reusite si insuccesele lor.

Relatiile intre parinti si copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la baza statuarea 
comunicarii in care se realizeaza un model, un pattern de conduita. In cadrul acestor relatii parintii 
incearca si de multe ori multi dintre ei reusesc sa socializeze copiii, contribuie la modificarea si 
perfectionarea stilului de interrelationare din copilarie; ambele parti ale ecuatiei au nevoie de 
deprinderi, abilitati sociale pentru facilitatea intercomunicarii. 

Exista desigur studii privind forma si marimea familiilor, exista studii privind familiile 
dezorganizate, influenta divortului asupra atmosferei si formarii trasaturilor psihosociale ale 
minorilor, sunt numeroase cercetari privind copiii adoptati, privind copiii aflati in plasament 
familial, privind cupluri cu sau fara copii ­ pentru a enumera doar cateva din cele mai frecvente 
preocupari in domeniu. 

Studii mai de finete s­au axat pe investigarea unor aspecte, speciale in interrelatia parinti­copii, 
incluzand raportul satisfactie­conflict, relatiile frate­sora, relatiile cu mama, relatiile cu tata, 
adolescenta ca perioada a schimbarilor relationare; variatii culturale in statuarea relatiilor parinti­
copii. 

Binecunoscuta realitate psihologica potrivit careia interrelatia are obligatoriu la baza comunicarea
este abordata si in acest tronson de studiere a relatiilor parinti­copii. 

Daca in timpul copilariei parintii sunt cei care initiaza efectiv copilul in stabilirea relatiilor in 
familie, extinse apoi la grupul de joaca, in timpul adolescentei parintii nu mai reusesc sa 
supravegheze minorii decat cu mare dificultate. In copilarie procurarea de jucarii, alimentatia, 
curatenia, conversatia reprezinta apanajul exclusiv al adultului. In adolescenta, tinerii aspirand la un
alt statut decat cel de “copil” se impotrivesc dorintei parintilor de a nu intarzia, de a avea grija 
deosebita pentru studiu, de a nu intra in relatii cu persoane rau intentionate, periculoase, de a nu­si 
crea si adopta modele “facile”. Parintii vorbesc si transmit enorm copilului in perioada micii 
copilarii, ei invata efectiv sa vorbeasca, sa participe la dialog. Copiii pun intrebari la care parintii 
incearca sa raspunda, ei ar trebui sa ofere raspunsuri cat mai adecvate dezvoltarii psihice a 
copilului. In adolescenta, centrul de greutate al comunicarii se deplaseaza de la nivelul exclusiv al 
familiei la nivelul grupului de colegi si prieteni. In perioada furtunoasa, frumoasa si tumultuoasa, 
plina de mari inegalitati psihosociale, tanarul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori 
fara sa comunice nimic adultului si cel mai adesea parintilor. 

De exemplu, daca parintii intreaba un adolescent despre compania lui, ei dorind sa­si arate de fapt 
afectiunea, conversatia ar putea arata cam asa: 
  Parintele (mama ori tata): “Unde ai fost?”, “De unde sosesti acum?”
Adolescentul: “Afara”, “De afara” 
Parintele: “Ce mai faceti voi cand va intalniti?” 
Adolescentul: “Nimic” 
Parintele: “Ai facut bine ca ai iesit cu prietenii la discoteca?” 
Adolescentul: “Nu” .

Astfel putem afirma ca adolescentii devin “experti” in a nu transmite nimic, in a nu comunica. 

Unii parinti incearca sa invete copiii de la varste mici sa munceasca, sa faca o activitate si nu doar 
sa primeasca totul drept “cadou”; sa faca unele actiuni pentru a se deprinde cu respectul pentru 
munca. 

Psihologii studiind aceste activitati pe care unii parinti incearca sa le includa in structura conduitei 
copiilor si mai ales a adolescentilor atat ca un mod de comunicare mai profunda intre cele doua 
generatii ­ apreciindu­le schimb de idei in cadrul relatiei parinti­copii. 

De fapt, adolescentii ajutati astfel din copilarie ori pubertate isi dezvolta radacinile relationarii de 
mai tarziu: mama si fiica pot avea relatii mai intime, de prietenie adevarata, tata si fiul pot discuta 
mai deschis perspective viitoare, interese comune ­ sunt “in micro” tiparul prieteniei parinti/copii. 

Regulile cele mai simple se invata si se respecta in familie, se reflecta in comportamentul din grup 
(scoala, prieteni, strada) si reintra in circuitul de comunicare intrafamiliala care sta la baza relatiilor 
intime (inclusiv sexuale) si de munca ­ daca au fost initiate prin conversatie si supravegheate de 
adult. 

Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. & Pringle(1978), Argyle M. & 
Henderson M. (1985) finiseaza cativa itemi pentru o posibila comunicare in perioada adolescentei, 
din ambele sensuri: de la parinti catre adolescenti, si de la adolescenti spre parinti, itemi cuprinsi in 
cateva reguli generale. 

O serie de studii audizeaza abilitatile parentale de conduita, regulile ca si drepturile parintilor in
speranta decelarii efectelor asupra educatiei, asupra cresterii si statuarii unor stiluri, moduri de 
comportament. In fond, multi autori scriu despre binomul “acceptare ­ respingere” ca fiind cel mai 
important in interrelatia parinti­copii (inclusiv adolescenti). 

REGULI PENTRU REGULI PENTRU
PARINTI  ADOLESCENTI 
Respectati intimitatea  Respectati intimitatea 
adolescentului  parintilor
Dati sfaturi dar si exemple de Pastrati confidentele, 
comportare  secretele 
 Aratati afectiune fata de  Nu intrati in relatii sexuale cu
adolescent  parintii 
Incurajati ideile (cautarile)  Luati in considerare 
adolescentului  drepturile parintilor 
Fiti politicosi cu parintii, mai 
Demonstrati ajutorul 
ales cand sunteti in public, in 
emotional (afectiv)
grup
Sprijiniti dorintele lor in 
Pastrati secretele incredintate
absenta
Oferiti cadouri si felicitari 
Nu fiti exagerat de posesiv
pentru ziua lor de nastere
Incercati sa tratati 
Priviti in ochi parintii in 
adolescentul ca pe un tanar 
timpul conversatiei 
adult responsabil 
Uitati­va in ochii lui in  Vorbiti cu parintii despre 
timpul conversatiei  probleme sexuale si moarte
Oferiti adolescentului 
cadouri si felicitari de ziua  Invitati prietenii in casa
nasterii 
Sprijiniti adolescentul cand  Discutati cu parintii despre 
nu este prezent (in absenta) politica si religie 
Vorbiti cu adolescentul  Consultati­va cu parintii in 
despre probleme sexuale si  problemele personale 
moarte  (intime)
Abordati cu adolescentul  Respectati aprecierile si 
problemele de politica si  evaluarile parintilor chiar 
religie  daca sunt demodate 
Considerati­va responsabil 
Nu va criticati parintii in 
de comportamentul 
public 
adolescentului 
Nu criticati aspru alegerile  Acceptati supravegherea 
prietenilor adolescentului  generala (si grija) parintilor

Aceste drepturi parentale circumscriu institutiei “conduitei parintesti“, comunicarii intre 2 
segmente diferite ca varsta, statut si rol social, nivel de informare si cultura se refera generic la: 
 1. Dreptul de a decide unde si cu cine sa locuiasca minorul; 
2. Dreptul de a hotari in legatura cu educatia si obligatia, indatorirea de a se ocupa de 
educatia minorului; 
3. Dreptul de a pedepsi in limite rezonabile; 
 4. Dreptul si obligatia de a proteja si apara minorul; 
5. Dreptul de a administra proprietatea minorului; 
6. Dreptul de a consimti sau refuza consimtamantul pentru tratamente medicale ale 
minorului; 
7. Dreptul de a consimti sau refuza in legatura cu adoptia; 
8. Dreptul de a consimti sau refuza consimtamantul la casatoria unui minor intre 16 si 18 
ani; 
9. Dreptul de a se comporta intr­un litigiu ca aparator al intereselor copilului; 
10. Dreptul de mostenire a proprietatii dupa deces. (apud M.Argyle & M.Henderson, 1985).

Fluctuatiile inerente sociale, economice induc modificari si diferentieri culturale in “aparatul” 
psiho­moral de conduita, de comunicare intre parinti si copii, care contine abilitati, capacitati de 
interrelationare dar si nevoia permanenta de a cunoaste evolutia sociala si individuala a copilului, 
puberului, adolescentului. Acesta cu atat mai mult cu cat se accepta ca “profesia” de parinte este 
extrem de dificila, de solicitanta si dinamica. 

In secolul 19 se considera ca pentru viata subiectului uman, copilaria reprezinta un segment 
deosebit de important, fapt reflectat in multitudinea abordarilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; in 
secolul 20 aprecierea importantei a trecut pe palierul adolescenta (intre copilarie si viata adulta) 
­fenomen complex care, de multe ori s­a asociat, limitativ, cu “rebeliune”, “criza de identitate” etc. 
In culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au 
aratat drept cea mai importanta achizitie in dezvoltarea copilului: structurarea motivatiei pentru 
independenta si comunicarea ulterioara a adolescentului. Totodata, cercetari pertinente ocupandu­se
de implicatiile acceptare ­ respingere conchid in legatura cu deficitul de interactiune, 
intercomunicare ­ ca una din situatiile posibile. Sintetic, abordarea afectiunii (dragoste parinteasca), 
petrecerea unui volum de timp considerabil impreuna cu minorul, tratarea acestuia cu delicatete, 
aplicarea flexibila a balantei recompenselor mai degraba decat a critica si a fi ostil determina o buna
imagine a parintilor in acceptia copiilor. 

Daca, dimpotriva, copiii sunt respinsi de parinti (reactiile sunt diferite tata/fiu, mama/fiica) ei au 
mai multe sanse sa evolueze la pubertate si adolescenta spre: delincventa, agresivitate, conduite 
nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme). 

In consecinta, sansele lor sunt mai reduse de “a vira” spre conduite civilizate, de a fi prietenosi, de a
avea capacitati de comportament civilizat, de a fi cooperanti, de a purta de grija altora. 

Incepute din perspectiva sociometrica, studiile privind reactiile copilului, adolescentului in procesul
de intercomunicare cu adultul, cu parintii, cu familia s­au diversificat. Cercetarile lui Glueck si 
E.T.Glueck (1950), H.G.Elder (1962), T.Smith (1983), Riskin J. & E.Faunce (1976), F.F.Schachter 
(1983),Blok J. & Morrison A. (1981), Freedman, J. (1978) etc., capata contur in zone diferite de pe 
glob, in culturi si grupuri socio­economice variat structurate. 

Se degaja cateva idei principale pentru stilul in comunicare parinti/copii, pentru intelegerea 
profunda a perioadei adolescentei: 
 Pentru adolescent este apreciata ca benefica “supravegherea democratica“. Este de 
preferat o abordare permisiva, egalitara a adolescentului fata de una autoritara, de 
respingere; in alte conditii minorii nu ezita sa spuna ca “parintii uita ca au fost si ei tineri” si 
“nu isi cunosc limitele”. 
 Comportamentul parintilor caracterizat prin caldura afectiva, rasplata acordata 
pentru merite. Aceasta are consecinte favorabile in achizitionarea de catre adolescent a 
unor itemi structurali ai personalitatii lui, a independentei de a avea o identitate, auto­
evaluarii etc. 
 In familiile cu dezvoltare normala adolescentii sunt mult mai cooperanti, sunt veseli, 
invata sa spuna glume, sa rada si sa se bucure. 

S­a constatat ca acesti adolescenti invata cu mai multa usurinta sa stocheze si sa distribuie 
informatia, fata de adolescentii cu tulburari de comportament la al caror viraj parintii si 
grupul asista de multe ori fara sa stie cum si de ce sa intervina.

Sursa: Rãşcanu Ruxandra, Psihologia comportamentului deviant