You are on page 1of 200

CADENŢE PESTE TIMP

Revista cadrelor militare în rezervă şi a veteranilor de război


din judeţul Vaslui

ANUL VI, Nr. 2 (12) / 2018 * HUŞI

1
ISSN 2344 - 3464
ISSN-L 2344 - 3464

COMITETUL DE REDACŢIE

Costin Clit.
Colonel (r) ing. Nicu Şapcă
Colonel (r) Martin Cata

Tehnoredactare:
Lucian Clit

2
CUPRINS

Împlinirea unui vis de veacuri, Gheorghe Bănică 5


Academia Română: „Penser l’Europe” 20-23 septembrie 2018 „la Roumanie – 9
l’Europe 1918-2018” „Alarmă: pacea poate învinge!” – Dan Popescu
Preoți din Eparhia Hușilor în Războiul de Întregire a Neamului ( 1916-1918) – 15
Nicolae Ionescu
Asociația Cercului de gospodine din Huși – Costin Clit 21
Rolul decisiv al ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, pentru 23
înființarea primei instituții de cercetare științifică din armata României – Ion
Savu
Armata și evreii – Hera Steimberg 31
Amintirile de război ale învățătorului Nicolae Pavel din Murgeni, Costin Clit 45
Cum și-au oprit rotirea palele „ventilatoarelor” vasluiene… – Paul Zahariuc 59
Omisiuni pe galantar (I) – Nicu Șapcă 119
Repere istorice privind asocierea cadrelor militare în rezervă şi în retragere – 127
Gheorghe Bănică
Un moldovean valahizat: Petre Nicolae Millo senator, (Iași, 1840 București, 135
1912) – Dan Noveanu
Cotrocenii … file din istoria recentă a unui faimos cartier – Dan Popescu 141
Harta – Nicu Șapcă 147
Economia: s-o învățăm și altfel - până în prezent: rezultate slabe într-o lume tot 155
mai complicate – Dan Popescu
Contradicţii între C.S.P. (ce se poate) şi C.S.V. (ce se vrea) ... – Dan Popescu 159
O cadență (XI) – Nicu Șapcă 169
Invazia zorită a şcolii: „Cuibul cu barză” – Dan Popescu 177
Un militar care a construit o unitate – Mihai Gheorghiu 185
Martor ocular la dezastrul de la Cernobâl – Mihai Chițac 193
Primăvara anului 1986 – Naila Chițac 197
Poezii - Lucia Chiper 199

3
4
ÎMPLINIREA UNUI VIS DE VEACURI

Gheorghe BĂNICĂ

Ziua de 1 decembrie a anului 2018 reprezintă pentru toţi românii sărbătoarea împlinirii a 100 de
ani de la momentul desfăşurării unui adevărat miracol, acela al înfăptuirii idealului naţional de unire a
tuturor provinciilor istorice româneşti într-un singur stat.
Cei patru ani de război între Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și
Bulgaria) şi Puterile Antantei (Franţa, Anglia, Rusia, Japonia (din 1914), Italia (1915), România (1916),
SUA şi China ( din anul 1917) nu au constituit pentru ţara noastră un mijloc, ci mai degrabă un prilej de
afirmare a idealului naţional într-un context internaţional favorabil. La sfârşitul Primului Război Mondial
se naşte o nouă hartă politică în această zonă a Europei, dreptul popoarelor la autoguvernare triumfând
asupra imperiilor existente până atunci.
După Slovacia, Croaţia, Slovenia, Austria şi Ungaria care s-au proclamat independente, lupta
pentru un nou statut intră în faza decisivă mai întâi în Basarabia şi Moldova, şi apoi în Transilvania.
Astfel, la 27 martie 1918 are loc Unirea Basarabiei cu România, acest act fiind de fapt
reunificarea cu vechea provincie românească Basarabia, ruptă pe nedrept de Moldova şi alipită Rusiei în
anul 1812.
În Actul Unirii se arăta:
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă
de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi
dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi
pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi
totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului
Ţării, I. Buzdugan”.
Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri. În aclamaţiile sălii,
decizia a fost adusă la cunoştinţa primului ministru Alexandru Marghiloman, prezent acolo şi care, în
numele poporului român, al guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea.
Era „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de
apele Prutului”.
Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de
eliberare a românilor aflaţi sub ocupaţie străină.
Conferinţa de Pace de la Paris din anii 1919 și 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Bucovinei,
Transilvaniei și Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnat tratatul de la Paris cu
Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea:
„Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei
cu România este pe deplin justificată;
Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu
România”, părţile contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei,
cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul
unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.
Efectele acestei uniri vor fi anulate la 28 iunie 1940, când Rusia a anexat din nou Basarabia, în
baza protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov.
La 15 / 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în sala sinodală din
Cernăuţi, hotărăşte: „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la
Ceramuş, Colacin şi Nistru şi Regatul României”, declaraţia fiind citită de cavalerul Iancu Flondor,
preşedintele Congresului.

5
Odată cu luna octombrie 1918, unităţile militare austro-ungare părăsesc frontul îndreptându-se
spre cazărmi, iar în Praga, Viena şi Budapesta încep revoluţii populare. Românii din Ungaria resping
manifestul lansat de împăratul Carol I al Austro-Ungariei intitulat „Către popoarele mele credincioase”
prin care propune crearea unui stat federal, compus din regatele „independente” ale Austriei, Ungariei
(inclusiv Transilvania), Cehiei, Iugoslaviei, Poloniei şi Ucrainei.
În acest context secţia română a Partidului Socialist Democrat din Ungaria a început colaborarea
cu Partidul Naţional Român. În cadrul lucrărilor Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român
desfăşurat la Oradea, s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire
străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită
de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 18 octombrie. Împreună cu Partidul
Socialist Democrat, pe 29 octombrie, Partidul Naţional Român a constituit Consiliul Naţional Român
Central, un organ reprezentativ al tuturor românilor din cuprinsul monarhiei dualiste, Consiliu aflat sub
preşedinţia lui Ştefan Cicio-Pop.
Drept urmare, pe 18 noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român Central a publicat manifestul
Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a
românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia, cu Regatul
României.
Alegerile pentru desemnarea delegaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au
desfăşurat pe parcursul a 10 zile, începând cu 15 noiembrie 1918. Un element inedit al acestor alegeri a
fost votul universal, exercitat atât de bărbaţi, cât şi de femei. Câştigătorii au primit un document scris,
numit credenţional, cu care au putut participa la lucrările Marii Adunări. În paralel, populaţia românească
a fost îndemnată să vină la Alba Iulia în număr cât mai mare.
Lucrările Marii Adunări Naţionale s-au desfăşurat în ziua de 1 decembrie 1918 în viitoarea Sală a
Unirii din Alba Iulia, în incinta Casei Armatei. Au fost aleşi drept preşedinţi Gheorghe Pop de Băseşti şi
episcopii Ioan I. Pap şi Demetriu Radu. Cei 1228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească” au votat o rezoluţie care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de
dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă în deosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la
întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre,” şi proclamă libertatea, egalitatea şi
autonomia pentru toate confesiunile religioase, libertatea presei, votul universal şi reprezentare
proporţională în Parlament, precum şi o reformă agrară radicală. În final, Marea Adunare a ales un
organism numit Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor
până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari.
Populaţia prezentă pe Platoul Romanilor din Alba Iulia a depăşit 100.000 de persoane, venite din
toate colţurile imperiului Austro-Ungar locuite de români. După cum scria un jurnalist francez, tabloul
acestei veritabile fresce naţionale arăta astfel:

6
„...o mare de drapele tricolore, pancarte indicând locurile de origine, mulţimea aşezată în
rânduri nesfârşite în bună rânduială, cântecele naţionale „Deşteaptă-te Române”, „Pe-al nostru steag e
scris Unire” şi „La arme”. Drumul spre Cetate era străjuit de moţii din Apusenii lui Avram Iancu,
înarmaţi şi îmbrăcaţi în straie albe. Alba-Iulia era păzită de Gărzile Naţionale Române (circa 17.000 de
ostaşi) conduse de căpitanul din fosta armata austro-ungară Florian Medrea”.
Când a fost anunţat rezultatul votului s-au revărsat tunete de urale şi peste tot se auzea „Trăiască
România Mare”.

Astăzi, sărbătorind împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, putem învăţa că nici un
proiect important, cu atât mai mult unul pentru ţară, nu se poate realiza fără munca în echipă a celor
chemaţi să-l înfăptuiască.
Din păcate pentru noi, cei de azi, după evenimentele din decembrie 1989 am rămas la fel de
dezbinaţi, nu suntem în stare să realizăm că „unde-s doi, puterea creşte”, iar oamenii politici aleşi de noi
pentru a ne conduce destinele nu sunt capabili încă să-şi sacrifice interesele pentru găsirea celor mai bune
soluţii în vederea alegerii drumului drept către o normalitate prea mult aşteptată şi după atâţia ani,
binemeritată.

7
8
ACADEMIA ROMÂNĂ: „PENSER L’EUROPE” 20-23 SEPTEMBRIE 2018
„LA ROUMANIE - L’EUROPE 1918-2018”
„ALARMĂ: PACEA POATE ÎNVINGE!”

Prof. Dan POPESCU


Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Universitatea din București

„Războiul nu este precum politica, precum pacea.


În politică, în vreme de pace ai nevoie de mult mai mult timp pentru a spune o prostie,
față de timpul necesar pentru a trage un foc în război”
Joseph Bonaparte, fratele lui Napoleon (replică din filmul „Napoleon” realizat de Yves Simoneau în
2002, cu Christian Clavier (Napoleon), Isabella Rosselini (Josephine), Gerard Depardieu (Fouché),
John Malkovitch (Talleyrand), după cartea „Napoleon” a lui Max Gallo)

Ne aflăm, potrivit multora, în preambulul declanșării – în opinia mea imposibilă –, unui al Treilea
Război Mondial. Ne aflăm în desfășurarea – în opinia mea, de „operetă”, deoarece în ultimele decenii
marile puteri s-au înțeles și se înțeleg între ele, chiar dacă nu „la suprafață”, – unui alt „război rece”.
Oricum, sunt, pe un desen imens, două ordini mondiale care se confruntă. Trăirea vieții față în față cu
puritanismul. Pragmatismul față în față cu ideologia clamată dramatic. Acțiunea, față în față cu teoria
abstractă mereu invocată. Pe un plan important, Georges Danton, revoluționar cu fața la viitor, generos și
epicurian, debutând într-o sferă a toleranței ce se va accentua în timp, față în față cu Maximilien de
Robespierre, crud, intransigent față de toți ceilalți, posomorât, privind în trecut. Un trecut chemat în boxa
acuzaților pentru a i se da sentințe definitive alimentând infernul.
1. Situație teribil de complicată, aproape de neconceput după două războaie mondiale în care au
curs fluvii de ură, sânge, lacrimi. În care oamenii au fost, și zei și diavoli și demoni. În care suferințele au
fost cumplite, iar angajamentele de luptă pentru ca astfel de situații să nu se mai repete au fost
nenumărate... De ce, ce ne-a făcut oare să ne confruntăm, să ne războim din nou într-un cadru ce pare tot
mai întunecat? Problemele sunt numeroase. Oamenii se intersectează, se întrepătrund, cooperează deseori.
Dar se și resping vehement, injurios de parcă nu am trăi cu toții în aceeași lume. O cauză esențială este
proasta definire, interpretare și înțelegere a noțiunilor și categoriilor sociale, politice, culturale, religioase
etc. De multe ori, fiecare înțelege altceva. Efectele negative au fost și sunt mereu cumulate, nu se elimină,
nici măcar „retard”, odată cu trecerea timpului. Se vădesc șocuri și dezechilibre continue...
Un exemplu. Rareori putem găsi noțiuni mai prost definite și mai prost înțelese decât cele ale
păcii și războiului. Termenul generic – pace, război – nu ne spune nimic, nu ne încadrează într-o zonă
uman pozitivă sau negativă. De regulă, le atribuim un sens militar: războiul, armate care se confruntă.
Pacea, când armatele nu se află pe front, nu luptă, ci sunt încartiruite în cazărmi, iar „liniștea” domnește
peste tot. Insuficient, chiar eronat. Există sensuri și nuanțe numeroase care pot modifica - și modifică
chiar – principiile. Nu este vorba doar de diferențele specifice, ci chiar de genul proxim. Europa a fost și
este semnificativ implicată – este drept, mai puțin în ultimele decenii – astfel.
2. Pacea, deci. O pace pe câmpurile de luptă. O pace civilă: atunci când oamenii din aceeași țară
se înțeleg suficient între ei. O pace socială: nemulțumiri materiale și spirituale la nivel redus. O pace
culturală: confruntările culturale la limita decenței. O pace religioasă: confruntările între diferite religii, în
cadrul aceleași țări, și nu doar, reflectând înțelegere, toleranță. O pace a sufletului: în sinea fiecărui
individ generată de circumstanțe favorabile astfel etc.
Aceleași caracteristici, dar în sensul contrar, se vădesc în ce privește războaiele. Cu diferența că
dacă pacea, calmul sunt dorite mereu, spre a nu avea morți, victime, dezastre, nenorociri, sunt unele
războaie, mai mult sau mai puțin atipice, ce nu încetează niciodată. Războaie de supraviețuire, de apărare,
atunci când alții vor să te distrugă. Într-un fel, războaiele „asimetrice” de tipul celor dintre biblicii David
și Goliath. Cei „micuți” luptând împotriva „marilor”, „luându-și”, deseori, dreptul de a face orice.
Terorism, crime împotriva nevinovaților. Crima este socotită drept armă politică, iar uciderea drept act de

9
dreptate, de înaltă virtute morală. Acest tip de conflict este, de regulă, criminal. Pe urmă, corect, războiul
împotriva bolilor, războiul pentru afirmarea și consolidarea sănătății. Războiul împotriva sărăciei. Sunt,
acestea din urmă, războaie fără pace, continue, în scopul propășirii ființei umane.
Structurile și exemplele respective pot fi mai mult diversificate. De fapt, fiecare situație are
unicitatea ei, uneori cu greu putând fi încadrată în tipare generale. Iată, exemplul României. Două păci
încheiate cu adversari totalmente diferiți ca generali, indivizi, educație, morală etc. Pacea de la Buftea
(București), în 7 mai 1918, încheiată de România cu Imperiul German și Imperiul Austro-ungar, cu
confiscări teritoriale devastatoare pentru România. Cu confiscări de resurse, cu angajamente înrobitoare în
domeniile petrol, cărbune, metalifere și nemetalifere, cereale, animale, întinse până prin 1950 și chiar mai
departe. Practic, România era desființată ca țară... Pe urmă Armistițiul din 12 septembrie 1944 de la
Moscova, încheiat de România cu URSS; cu generali și armate cu un alt tip de educație, morală, pentru
indivizi. Deși România se eliberase prin propria voință, prin actul de la 23 august 1944, iar luptele
împotriva sovieticilor încetaseră chiar din clipa următoare, sovieticii, până în 12 septembrie 1944, dar și
pe urmă, chiar dacă nu au întâlnit nici un inamic, au acaparat totul în drumurile lor românești, sub titlul de
„captură de război”: bunuri, utilaje, militari, soldați și ofițeri considerați prizonieri și trimiși la muncă în
URSS. Jaful a continuat și după aceea, mai amplu chiar, incluzând minerale, parc de mașini și de cale
ferată, instalații din fabrici, chiar fabrici întregi ș.a., în numele unor despăgubiri nedrepte în cuantumul lor
impuse „învinsului” de către URSS. Numitorul comun pentru cele 2 evenimente ale unor mari imperii:
politica și acțiunile înrobitoare față de învinși. Acest numitor comun nu prea s-a schimbat de-a-lungul
veacurilor, mai ales în tulburările și războaiele de tip colonial: „pacea romană”; „pacea britanică”; „pacea
germană”; „pacea franceză”; „pacea belgiană”. „Pacea turcească” care, nu distrugea naționalitatea față de
„pacea rusească” care o făcea. „Pacea japoneză”, chiar „pacea americană” (să întrebăm „pieile roșii” din
secolul XIX) deși într-un alt registru și cu mai multe avantaje pentru toți etc.
Oricum, de multe ori, în pofida jafului și sângerărilor de tot felul, nuanțele, cum spuneam, au
modificat principiile. De exemplu, plusul imens de civilizație, organizare și ținte societale pe care l-au
adus asemenea imperii în coloniile lor ce s-au luptat cumplit pentru dobândirea independenței. Foste
colonii rămase în stadii de dezvoltare înapoiate, cu o corupție îngrozitoare, cu ecarturi imense între foarte
puțini îmbogățiți și imens de mulți săraci. Aceasta a făcut ca cetățenii deveniți „independenți” din fostele
colonii să aibe, aproape toți, un mare vis: acela de a veni să locuiască în fosta metropolă și să
(re)dobândească cetățenia acesteia. Cine s-ar fi gândit? Cine a avut și are dreptate? Un subiect de
reflecție...
3. Dar să cercetăm integrarea economiei românești în Uniunea Europeană, uneori destul de rău
negociată de guvernanți. S-a afirmat și se afirmă în presă că integrarea s-a făcut și se face în contrapartidă
cu transformarea economiei naționale într-o economie importatoare, generând un mare aflux de populație,
în mare parte tânără și bine calificată, în afara țării, în general în state dezvoltate ale U.E. Argumentele
„pro” în acest sens nu sunt puține. Țara a pierdut și piesele considerabil astfel. Dar sunt și argumente
„contra”. Acestea, potrivit teoriei costului factorilor de producție. Teorie atacată ferm de Mihail
Manoilescu, dar în alte condiții decât cele de acum. În speță, potrivit costului factorilor, dezvoltarea este
mai avantajoasă acolo unde asemenea costuri sunt mai scăzute, în cadrul marilor lanțuri europene și de
producție internaționale. Sunt chestiuni corecte din perspectiva unor avantaje economice generale. În
orice situație, reiese însă limpede că putem remedia mai multe din aspectele considerate negative
amplificând competitivitatea produselor românești, efortul național în direcția unei mai bune și inteligente
integrări în spațiul economic al U.E., în spațiul nord-atlantic, într-o economie mondială tot mai
neiertătoare cu cei mai puțini activi, incapabili să țină pasul cu marile exigențe calitative moderne.
Exigențele considerabil diferite față de cele din urmă cu 30-40 de ani. Este bine să reflectăm în acest sens.
4. ...Lumea este agitată și sunt confruntări nu puține. De la teme majore până la detalii. Unii vor o
lume mai calmă, alții promovează timpul conflictual. Ei trăiesc - și trăiesc bine – astfel. Din motive
economice în primul rând. Când balanța se înclină spre calm, cât de cât „vreme frumoasă”, sub varii
forme se nasc noi ambiții, se dezgroapă argumente mai vechi de confruntare, se zgândăre fiecare
posibilitate astfel. Să nu se piardă poziții, să nu se altereze interese, să nu se lumineze perspective
nesigure, cu potențial explozibil mare. Cuvântul de ordine este: „Alarmă: pacea ar putea învinge”. Se

10
repun, deci, în funcțiune, se dezvoltă, se perfecționează mecanismele negative. Sigur că nu există
dihotomie, o lume „albă”, integral, și una „neagră”, integral. Sunt nuanțe, unele contradictorii, înșelătoare,
dar în mare astfel stau lucrurile. S-ar putea oare ameliora situația spre calm? Probabil „da”. Ar trebui să
sesizăm, să știm mai clar, mai bine, să examinăm mai în detaliu forțele și energiile aflate în confruntare.
O componentă majoră este antiteza bogați – săraci. Dar nici pe departe încordarea nu se rezumă la
această relație, e mult prea simplist. Totodată, negustorii de arme, cu toate relațiile lor în economie, în
amonte și aval, în politică, în social, în cultură etc., au câștigat și câștigă mereu în războaie sau în situațiile
premergătoare, de pregătire a războaielor. Războaiele „drepte”, de supraviețuire, se fac mai mult cu
eroism, la celelalte ne referim cu precădere. În același timp, la „vânătoare de fericire”, cum scria
Stendhal, lumea este împinsă înainte cu precădere de către cei care investesc, de către cei care cercetează
și aplică noile energii, de cei care impulsionează știința. De către cei care „văd”. De către democrație. De
către cei ce ridică umanitatea pe un piedestal solid de pe care se poate scruta viitorul...
5. Ce ar putea sprijini spre bine? Sunt multe elemente și se integrează de la microeconomic spre
mondoeconomic. Rămânând în sfera creării valorilor, ne putem referi la ceea ce a început să se numească
„să invățăm economia și altfel”. De mai mult de 4 decenii, în învățarea economiei (economics) se pune
hotărâtor accentul pe studierea comportamentului rațional, ameliorarea strictă a ocupării în sectorul privat.
Ceea ce înseamnă foarte multă matematică, formule, scheme, determinanți etc. Nu este deloc rău. Rău
este că „economia dominantă” este exclusiv formulată astfel, spre „raționalitatea abstractă”. Ceea ce
înseamnă doar secvențe ale unei realități prezente și viitoare. Acestea nu reprezintă nici pe departe tabloul
complex și foarte complicat al economiei, cu o componentă și un terminal fundamental „socialul”.
...În secole, în decenii, în ani s-au acumulat în economie chestiuni legate de raționalitatea
abstractă, de comportamentul rațional, dar și numeroase chestiuni legate de comportamente subiective,
chestiuni legate de interese precise care nu sunt în sensul, ci împotriva raționalității, chestiuni legate de
dobândirea pe orice căi – inclusiv a războiului militar, dar nu doar – a unor profituri imense. Chestiuni
legate de bătăliile la suprafață sau, cel mai adesea, subterane, în problema stăpânirii resurselor, chiar în
contra intereselor țărilor care le dețin. Chestiuni legate de alcov care, îndeobște, sunt iraționale și nu
raționale (vezi în acest sens lucrarea de referință a francezului Guy Breton „L’histoire d’amour dans
l’histoire de France”, dar și alte volume pe tema alcovului mult dezbătută, mai ales de istorici și mai
puțin economiști). Și atunci? Ce au oare în comun „optimismul” lui Adam Smith sau „pesimismul” lui
David Ricardo, cu astfel de probleme, interese subterane, alcov, corupție? Dar „teoria marginalistă” a
austriacului Carl Menger? Dar gândirea britanicului J.M. Keynes? Dar mercantiliștii, dar fiziocrații? Dar
teoriile moderne asupra comerțului bazate pe profit strict economic și nu pe altceva? Nimic, sau aproape
nimic.
Iată de ce considerăm că o modificare a registrului în acest sens ar fi nu doar necesară, ci
obligatorie. Pentru a înțelege mult mai bine viața pe care se sprijină economia. Pentru a înțelege mult mai
bine economia pe care se sprijină viața. Dintr-un astfel de unghi, în studiul economiei trebuie mărit timpul
acordat istoriei economice naționale dar și a lumii – fără de care nu putem pricepe cum trebuie lumea
globală, cu ceea ce are bun și cu ceea ce are rău în ea. Trebuie mărit timpul acordat filozofiei, eticii,
moralei, chiar și literaturii, de multe ori romanele vădindu-se drept veritabile tratate economice,
promovând atât comportamentul rațional, dar, de cele mai multe ori, comportamentul irațional (vezi și
Vintilă Corbul, „Dinastia Sunderland Beauclair”, 3 volume, un saga economic pe problema acumulării
primitive a capitalului ce te poartă peste 300 de ani în toată lumea). Astăzi „itaționalitatea” începe să se
impună ca o formă nouă și tot mai des întâlnită de „raționalitate”.
Cine va pierde și cine va câștiga astfel? În opinia mea, va câștiga umanismul, se vor amplifica
posibilitățile de a sesiza și modela acțiunile umane imprevizibile. Revenind la România, numai astfel vom
putea înțelege mai bine confruntarea interbelică în țară dintre cele 2 tipuri de politici în domeniul
schimburilor internaționale. Anume politica „porților deschise” promovată de național-țărăniști, versus
politica „prin noi înșine” promovată de național-liberali. O confruntare – o veritabilă comoară de idei –
care, într-un fel sau altul, continuă și astăzi. Dincolo de o suprafață acoperită de negocieri edulcorate, de
tratate abstracte, de acorduri ininteligibile, și oricum într-un subteran acoperit de interese punctuale, de
comisioane imense, de corupție, de fel de fel de avantaje politice etc. Cu siguranță că ne-ar putea fi util un

11
astfel de studiu în negocierile privind valorificarea zăcămintelor românești de gaz din Marea Neagră.
Avem, de altfel, în domeniul resurselor, dezbateri legislative, o experiență valoroasă astfel, de peste 170
de ani. Vezi, de pildă, lucrările lui George Barițiu și ale lui P.S. Aurelian, transilvănean și el de obârșie,
ambii deveniți președinți ai Academiei Române. Dar nu doar ele. Iar în domeniul aurului avem o
experiență, să-i spunem tot legislativă, încă din vremea Imperiului Roman. Cine le studiază, cine le
valorifică? Practic, nimeni. Nu este deloc bine...
Astfel de situații se întâlnesc – desigur, în ipostaze diferite – nu doar pentru România, ci și pentru
alte state, pentru alte economii, unde presiunile unor mari puteri spre a dobândi avantaje chiar nu au
„raționalitatea abstractă”. Din păcate, noi aproape că am devenit o republică tip „bananier”, african, sud-
american. Cu un număr imens de oameni și familii la limita supraviețuirii, chiar sub acesta, iar foarte
puțini ducând un trai somptuos, peste cel al celor mai avute familii din vest. Și asta în principal prin
corupție, prin avantaje create unora încă imediat după Revoluție, avantaje și oportunități subterane în
bănci, politică, societate, diplomație, poziții, averi. Care, iată, se „moștenesc” – de la cei dinainte de ‟89,
la cei de după – etc. Un segment important de ignoranță, incultură, hoții care aproape se eternizează,
generând în consecință. Democrație? Să fim serioși. Politicienii, de multe ori, fac declarații când intră sau
ies din restaurante... Dar nici pe departe nu ajunge asta...
6. Un element de referință în considerațiile noastre: mai multe reflecții pe care le-a impus și le
impune cartea americanului Samuel Huntington „Șocul civilizațiilor”. În opinia mea, încă insuficient
dezbătută. În volumul său, S. Huntington reafirmă, în fapt și în mod îndreptățit, vigoarea civilizațiilor –
„diviziuni milenare ale umanității a căror negare, în numele universalității «statului planetar» va amenința
lumea cu conflicte”. Dar Huntington promovează ideea stabilirii unor frontiere ferme, inexpugnabile
pentru fiecare civilizație, în interiorul cărora acestea să exerseze, prin instituția statului respectiv, o
deplină suveranitate. În acest sens și de aici încolo eu îmi exprim îndoieli. S-ar putea desprinde concluzia,
afirmată nu o dată, că adevărata țintă a lui Huntington este „multiculturalismul”, este pretenția de „Arcă a
lui Noe” a Americii destinată să primească în sânul ei toate popoarele, reduse însă pe această cale la o
anume cultură americană. Nu sunt de acord. Sunt de acord, însă, cu faptul că Huntington apasă ferm pe
pedala imensei și realei probleme a comunicării. Mai bine spus, a lipsei de comunicare, a
incomunicabilității ca atare a unor experimente istorice diferite, a toleranței acestora una față de alta. Iată
asupra a ce putem reflecta, inclusiv în chestiuni românești...
7. Mai trebuie ținut seama de un fapt: războaiele religioase care, de multe ori – nu întotdeauna,
însă – maschează mize economice. În ce context s-au desfășurat și se desfășoară, în ce context s-au
accentuat? Eu sunt printre cei ce apreciază că spre sfârșitul secolului XX, prăbușirea ideologiilor
„mirene” dintre care unele funcționau ca sisteme de credință, care structurau moralitățile și serveau ca
suport organizării politice a statelor cât și ordinii internaționale, a lăsat un vid. Iar un astfel de vid a fost
umplut de vechile viziuni ale lumii religioase. Europa a făcut, în bună măsură, excepție.
Pentru Europa, continent al intereselor economice masive, al imperiilor subsumate astfel, al unor
politici coloniale în lume, uneori devastatoare. Pentru Europa, leagăn al școlilor de gândire economică
esențial mercantilistă, leagăn al băncilor, al consorțiilor etc. Pentru Europa și europeni, deci, este relativ
dificil să conceapă, acum, un război religios ca atare. Un conflict al cărui mobil să-l reprezinte exclusiv
zelul religios. Dar în lume nu a fost și nu este doar Europa. Europeanul poate lupta crâncen în războaie
militare, în războaie economice, în războaie pentru resurse naturale, în războaie financiare, chiar în
războaie ideologice, dar luptă mai puțin pentru o miză strict religioasă: de exemplu Dumnezeu sau
Profetul. În istorie a făcut-o cu fluvii de sânge, dar astăzi, la nivelul său de cultură, de școală, de laicitate,
chiar de cinism, nu prea este dispus în acest sens. Chiar în vremea cruciadelor și a altor războaie europene
cu iz religios, regii, generalii, cavalerii luptau cu precădere pentru onoare și glorie, iar, dintre cei de rang
mai mic, cei mai mulți luptau mercenari, pentru bani. Fenomenele s-au accentuat în timp.
În plus, europeanul obișnuit cu separarea bisericii, a instituției religioase de stat – și, deseori, nu doar
europeanul – chiar fără să fie ateu, vădește tot mai mult tendința de a considera religia, religiile ca un
pretext menit să acopere, cu pricepere sau nu, adevăratele mize: politice, economice, culturale, ideologice.
De multe ori el refuză să ia în serios ceea ce afirmă protagoniștii convinși ai conflictelor religioase... Aici
este o mare problemă. Se vădește riscul de a nu înțelege nimic din gândirea celor ce le interpretează altfel,

12
acționează așa conflictele de acest tip, în care oameni se omoară între ei, convingători, senini și
încrezători în „lumea de apoi”.
8. Dar războaiele rasiale, etnice, mai puțin în Europa – deși consecințele militare ale destrămării
Iugoslaviei infirmă oarecum, că „mai puțin în Europa” – dar în Asia, Africa, în India, Indonezia,
Cambogia, Laos, Vietnam etc., cât de rău afectează imaginea pașnică a lumii noastre prezente și viitoare?
Foarte rău. Cel puțin un lucru se vădește: o notă foarte proastă pentru politicieni, incapabili să ia decizii
care să permită stăpânirea fenomenelor. Iar România nu se află deloc în ultimele rânduri, ci în primele. De
fapt, politicul, coborât rapid de la înălțimea funcțiilor sale principiale, nobile, de serv al națiunii, al altora,
s-a transformat într-o profesie care aduce mulți bani, poate – dar nu neapărat – prestigiu. Care aduce
avere, influențe, putere etc. Spui vorbe și iei, ai bani. Oricum se câștigă bani mult mai ușor decât în
management, de exemplu. Politicieni cu lecturi puține, demnitari cu consilieri la fel, mânați de ambiții
„grele” de a ajunge ei demnitari...
Nu putem, însă, să neglijăm o amplă reverență celor care muncesc cu adevărat și influențează. O amplă
reverență științei, artei, cercetării, educației, muncii efective specializate dar și altfel, lecturii, culturii,
oamenilor ce se pregătesc în fiecare zi, devin mai înțelepți în fiecare zi. Cu atât mai mult, cu cât crizele
economice, războaiele economice cu mult peste limita competitivității, cele religioase, chiar și cărțile,
ideile, nu sunt ele însele la originea confruntărilor. De cele mai multe ori. Ceea ce a fost și este important
este maniera, felul în care ideile noi sunt simțite, interpretate, trăite, finalizate de către indivizi. De aici și
apelul nostru de mai înainte: „să învățăm economia și altfel”.
9. Pentru a încheia. Într-o Europă, într-o lume amenințate de un alt război mondial, de un alt
război rece, de arme nucleare și sisteme de rachete, de războaie și conflicte culturale, ideologice,
religioase cât se poate de dure ș.a., problema războiului și a păcii este, în toate aceste direcții, o chestiune
de costuri. Pentru cine se vădește cât de cât inteligent, fără să fie orbit de diferite patimi. Este o problemă
despre ce se pierde și ce se câștigă prin război sau prin pace. Dar în toate domeniile menționate – și mai
sunt și altele – și nu doar într-unul. În Europa, în America, în lumea de astăzi totul are legătură cu totul.
Doar factorul economic ca atare nu poate „ține de frig”. Este, totodată, o chestiune de umanism, de
umanitate. Din trecut, pentru prezent și perspectivă. Istoria economică – și mai deloc schemele abstracte
din economie – este cea care ne-a demonstrat-o și ne-o demonstrează. Să ținem seama de asta! Vă
mulțumesc pentru atenție! (Comunicarea a fost ținută în lb. franceză)

13
Bibliografie (selectiv)

Elie Barnavi La mission des guerriers de Dieu, în „L‟Histoire”, nr.447, mai 2018;
Emmanuelle Loyer Tout est culture, în „L‟Histoire”, nr.447, mai 2018;
Guillaume Mazeau Danton, plutôt que Robespierre, în „L‟Histoire”, nr.447, mai 2018, vezi tema
1978-2018: 40 ans de controverses;
Dan Popescu Amenințări pentru secolul XXI, Edit. Continent, Sibiu-București, 2014;
Dan Popescu Vremuri turbulente, Edit. Continent, Sibiu-București, 2018;
Dan Popescu Dieu et le profit. Une regarde europeen sur certaines doctrine économiques în
vol. Academie Roumaine, Fondation Nationale pour la Science et l’Art,
Bucarest, 2018.

P.S. Spre finalul Seminarului „Penser l‟Europe”, 2018, la partea de „discuții”, l-am întrebat pe un
foarte distins coleg austriac, profesor la Universitatea din Viena, care mi s-a părut că nu fusese foarte
confortabil atunci când în comunicarea mea făcusem referință la politica marilor imperii, dacă în
cercetarea austriacă a remarcat vreo luare de poziție împotriva defrișării devastatoare a pădurilor din
România, de către firme austriece, cu capital austriac. Un mare scandal economic despre care s-a vorbit și
se vorbește, dar mai mult expozitiv. Noi am „exportat” în anii ‟930 și mai apoi Eugen Ionescu și
„Cântăreața cheală” la Paris, dar iată, acum, suntem confruntați cu munți „cheliți” sever de păduri în
România. Ceea ce ne „omoară” mediul. Și firește că afectează și mediul U.E., nu doar pe el… L-am
întrebat astfel în sensul unei anume obligatorii solidarități europene pentru mai bine manifestată de
cercetare chiar în condițiile în care autoritățile din România, cele din Austria, cele de la nivelul U.E. nu au
întreprins și nu întreprind mai nimic concret în acest sens. Sunt modificări climatice, se distruge
atmosfera etc. Or, cercetarea poate iniția și potența acțiuni cu efecte pozitive… M-am gândit, atunci când
am pus întrebarea amintită, la poziția protestatară a mai multor cercetători și publiciști români, tot în
numele unei anume solidarități europene, atunci când, în 1938, Austria a fost „înghițită” de Germania lui
Hitler, prin „Anchsluss”. Din păcate, în cazul de acum, răspunsul a fost nu. Deci ignorare, „liniște”. Este,
totuși, o anume diferență de atitudine …

14
PREOȚI DIN EPARHIA HUȘILOR
ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE A NEAMULUI ( 1916-1918)

Prof. dr. Nicolae IONESCU


Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Vaslui

„Biserica Română nu e deasupra neamului,


ci se contopeşte firesc şi armonios cu neamul pe care îl slujeşte,
îl sfinţeşte, în limba, spiritul şi sufletul său”.
( Episcop de Huși, Grigorie Leu)

Întotdeauna Biserica Ortodoxă Română a cultivat conștiința unității de credință și neam,


contribuind la pregătiirea Marii Uniri. Însuși Imnul actual, în ultima strofă (a-XI-a) evidențiază rolul
„preoților cu crucea în frunte, căci oastea e creștină” în lupta pentru unitate, independență, credință,
demnitate ca o permanență a istoriei naționale. Epopeea Războiului pentru Întregirea Neamului, a cuprins
în vâltoarea sa nu numai ostașii, ci și preoții mobilizați pe front care au fost adevărați apostoli și modele
de urmat. Dacă la început a existat o anumită reticență privind necesitatea preoților în armată, ofițerii și-
au dat repede seama de contribuția lor la ridicarea moralului soldaților, care este un element esențial în
luptă. Desigur, slujitorii Bisericii au trăit cu aceeași intensitate durerile, înfrângerile și bucuriile victoriei
finale, au suferit samavolniciile regimului de ocupație sau au căzut pe front.
În anii Marelui Război, clerul ortodox român a fost foarte activ: o parte a însoțit trupele pe front,
o altă parte a rămas alături de credincioșii din teritoriile românești ocupate de trupele germane și bulgare,
iar mulți monahi din mănăstiri s-au angajat voluntari în serviciile sanitare ale Armatei Române, îngrijind
răniții în spitalele de campanie.
Preoții militari confesori, selectați dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, au găsit puterea de
a sădi în sufletele soldaților cuvântul mângâitor și întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în
mijlocul soldaților, în momente glorioase sau de deznădejde, sublime sau tragice1.
Activitatea religioasă, pastoral- educativă și socială a preoților militari în timpul războiului a fost
complexă, relevată de mulțimea documentelor păstrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale.
Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie , spovedania și împărtășirea soldaților, au fost
completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului național. În
același timp, misiunea preoților militari a avut și multe aspecte practice, de educație moral-patriotică,
sanitară, de organizare de cercuri culturale, de biblioteci volante, de școli de alfabetizare, de serbări
militare sau literare. Preoții militari au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în
captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria și Bulgaria etc.
Atenția clerului militar a fost îndreptată și asupra populației civile. Soldații decedați pe fronturile
de luptă lăsaseră în urmă familii nevoiașe sau orfani a căror situație devenea disperată în condițiile
războiului. Într-o lume sfâșiată de ură și violență privirile și speranțele oamenilor s-au îndreptat către
Dumnezeu și către slujitorii Lui2. În satele ocupate de inamic se resimțea lipsa preotului pentru că de
multe ori el era învățător, primar, confesor. El păstra legătura dintre cei de acasă și cei plecați pe front, era
cel care săvârșea Sfânta Liturghie, administra Sfintele Taine prin care se întăreau credința și moralul
credincioșilor în războiul sfânt pe care îl ducea neamul românesc. Preoților din zonele ocupate li se
interzicea însă să pomenească la slujbe ierarhul locului, pe Regele Ferdinand, Eroii Neamului etc.
Bisericile și mănăstirile erau jefuite de ocupanți, clopotele topite, iar unele mănăstiri, precum Cozia și

1
P.F. Daniel,Cuvânt susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema: Marea Unire din 1918-
Începutul Primului Război Mondial, din 28 noiembrie 2016 în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I
Editura Basilica, București, 2018, p.6.
2
Ibidem, p. 7

15
Lainici au fost transformate în grajduri sau dormitoare pentru militari, fiind profanat până și mormântul
lui Mircea cel Bătrân de la Cozia.3
De multe ori, în condițiile operațiunilor militare la care luau parte alături de unitățile unde erau
atașați sau în retragere, preoții au fost puși în situația de a participa direct la lupte, evitând prin
intervenția lor situațiile disperate. Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și
plină de eroism, fiind unanim apreciați de comandanții Armatei Române. Astfel, Mareșalul Constantin
Prezan, Șeful Marelui Carteier General, sublinia faptul că : „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și
este o cinste pentru cler, care alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și
Neam”4.
Generalul Ioan Rășcanu, fiu al meleagurilor vasluiene și ministru de război în guvernul Averescu,
în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar, susținută la 8 iulie 1921, în ședința
Senatului României, a afirmat: „Armata noastră, care a luptat în condițiuni extrem de grele,, cunoscute
îndeajuns de domniile noastre, grație pregătirii ei sufletești a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și
să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului care a prins în focul său și a mistuit
formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte își are obârșia în
sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în
timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea
militară care a însoțit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă și, ca adevărați
apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea
duce la glorie trupele noastre”5.
În timpul Marelui Război, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei
române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost
prizonieri și deportați. În teritoriile ocupate vremelnic ( Oltenia, Muntenia, Dobrogea) , aproximativ 20 de
preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldații germani, fie morți în urma bătăilor îndurate. Peste 200
de călugări și călugărițe au activat ca infirmieri în spitalele de campanie sau de pe front, unii murind la
datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile
lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.6 O parte dintre
preoți au primit misiunea de a rămâne în teritoriul administrat de inamic, suportând calvarul ocupației,
achitându-se de misiunea încredințată, de a se îngriji de soarta răniților și de populația civilă.
În Transivania, peste 150 de preoți ortodocși au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind
condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul
Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor, în anul 1919, de către
trupele române.7
Ţăranii, învăţătorii şi preoţii vasluieni, la cea dintâi chemare la războiul de întregire, au plecat la
luptă pentru Ţară, Credinţă şi Neam. Preotul şi-a luat la repezeală Sfintele Vase, Sfântul Antimis,
Liturghierul şi Cădelniţa, fiind alături de soldatul din tranşee. Era acolo, să-i slujească, lui Dumnezeu în
prima linie, să îmbărbăteze militarii la luptă. Preoţii acordau nu numai asistenţă religioasă, ci şi sprijin
financiar. La iniţiativa lor, se făceau colecte de bani, se cumpărau alimente şi se înfiinţau cantine pentru
copiii celor care muriseră pe front și pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe, mai ales a celor din Moldova.
La iniţaitiva Bisericii a fost numit ca protopop (supervizor) al preoţilor din armată, iconomul
Constantin Nazarie ( 1865-1926), profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti. A absolvit
Academia de Teologie din Kiev cu sprijinul Episcopului de Huși, Melchisedec Ștefănescu. În război, a
avut sarcina de a organiza serviciul militar, la inițiativa Mitropolitului Moldovei, Pimen Georgescu. În

3
Film Trinitas TV, 2018, Preoții români , jertfă și rugăciune pentru Unire.
4
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari (1916-
1919), Editura Europa Nova, București, 2000, p. 184.
5
Aurel Pentelescu,Gavril Preda, Jertfa preoților mobilizați în Războiul pentru Întregirea Neamului ( 1916-1919), în
Eroi și Morminte , Editura Alpha MDN, București, 2007, p.8.
6
Biserica Ortodoxă și Marea Unire, vol. I, Editura Basilica, București, p. 8
7
Acad. pr. Mircea Păcuraru , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2013, pp.471-473.

16
calitate de Şef al Serviciului Militar Religios cu grad de colonel, pe lângă Marele Cartier General al
Armatei Român, condus de generalul C. Prezan, a pregătit o broşură cu zece cuvântări model pentru a
însufleţi soldaţii în luptă. Tot atunci, a fost numit, ca ajutor al său Vasile Pocitan (1870-1955), profesor
de religie și preot la Biserica Sfinții Voievozi din București, mai târziu, arhiereu-vicar al Episcopiei
Hușilor cu titlul de Bârlădeanul și locțiitor de episcop de Huși (1932-1934), sub numele de Veniamin.
Amândoi au deținut aceste posturi până la sfârșitul războiului8.
De asemenea, preotul Gheorghe Leu de la Seminarul Central, viitorul episcop Grigorie de
Argeș ( 1936-1940) și Huși (1940-1949)) era apreciat de generalul Ion Atanasiu ca fiind « un preot
model , un apostol pentru soldați ».9 Între anii 1916-1918 a fost director al Seminarului Teologic din
Ismail, iar în 1924 a devenit arhereu - vicar al Mitropoliei Iașilor, fiind apreciat de oamenii de cultură din
perioada interbelică pentru activitatea neobosită în consolidarea României Mari. A văzut lumina zilei la
2 mai 1881 în localitatea Țuțcani, județul Vaslui și a murit la 1 martie 1949. A fost unul dintre puținii
ierarhi ai BOR, care a intrat în conflict cu regimul comunist. După moartea sa în condiții obscure ( a fost
otrăvit, probabil, de noile autorități), Episcopia Hușilor a fost desființată ( reactivată în 1996).
Un merit deosebit în Războiul de Întregire i-a revenit mitopolitului Pimen Georgescu al
Moldovei, care a stăruit în pregătirea sanitară a peste 200 de călugării și călugărițe din eparhia sa, care
au servit apoi în diferite spitale. Tot el a oferit mai multe mănăstiri pentru adăpostirea răniților.10 A avut
dese întâlniri cu Regina Maria în timpul refugiului la Iași, în vederea ajutorării celor care sufereau de
foamete, tifos și de frig.11. De menționat că Iașul a devenit în acea vreme – capitala rezistenței până la
căpăt cum sublinia Nicolae Iorga. A fost, poate, singurul om neimplicat în politică, însă implicat în
evenimentele Primului Război Mondial. Un război de pe urma căruia ţara noastră a suferit foarte mult. Pe
front nu a mers, dar a fost primul care a desemnat preoţi pentru însoţirea armatei, a organizat spitale de
campanie, a trimis la cursuri de specializare medicală părinţi şi maici din mănăstirile Moldovei, a scris
continuu scrisori de încurajare a armatei și soţiilor de ofiţeri rămase văduve și a organizat un orfelinat
pentru orfanii războiului. Acestea şi multe altele i-au adus apelativul de „Mitropolitul Războiului și Marii
Uniri”, fiind ierarh al Moldovei timp de 25 de ani (1909-1934).
Înainte de a prezenta câteva figuri de clerici, de pe meleagurile vasluiene care au participat activ
la Primul Război Mondial, la loc de frunte se înscrie bravura celui care a fost până la 1 ianuarie 1978,
episcopul Romanului și Hușilor, Partenie Ciopron. S-a născut la 30 septembrie 1896 în comuna Păltiniș
(jud. Botoșani). A absolvit Școala de Cântăreți Bisericești din Iași. Odată cu începerea Războiului de
Întregire Națională a fost înrolat la 1 noiembrie 1916, în Regimentul 29 Infanterie Dorohoi, astfel că a
trăit ca ostaș epopeea marilor încrâncenări ale acelui război.12 A luptat pe valea Trotușului, în zona
Ghimeș - Oituz. Dacă nemții ar fi izbutit să treacă pe acolo, Muntenia ar fi fost tăiată și inamicul ar fi
făcut joncțiunea cu armatele sale din Dobrogea. În acea zonă era Divizia a-XV-a română, numită pentru
vitejia soldaților Divizia de fier care avea deviza Pe aici nu se trece. După lupte grele, dușmanul era
respins la Oituz.
În acea bătălie, în ziua de 29 iunie 1917, soldatul Ciopron Ștefan ( Partenie) a fost grav rănit la
mâna dreaptă de un glonte dușman. În spitalul de la Târgu Frumos rememora momentele grele prin care
trecuse, vorbind tuturor cu emoție și cald patriotism despre “datoria de a ne apăra Patria” 13. După
refacere a mers din nou pe front, împlinindu-și îndatoririle ostășești până la eliberarea țării. Pentru
faptele de vitejie a fost decorat cu medalia Crucea Comemorativă, cu baretele Oituz și Carpați.

8
Idem, Contribuția Bisericii la realizarea actului unirii de la 1 decembrie 1918, în Biserica Ortodoxă și Marea
Unire, vol. I, Editura Basilica, București, 2018, p.306.
9
Ibidem, 312
10
Ibidem p.313
11
Regina Maria, Povestea vieții mele, vol III, Bucuresti, 1990,p.354?
12
Episcop Eftimie Luca, Clerici Ortodocși din Eparhia Romanului și Hușilor în Războiul din 1916-1918, în
Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire , vol. II, Editura Basilica, București, 2018, p. 26.
13
Ibidem, p. 27.

17
După război, s-a călugărit la 21 mai 1921 la Mănăstirea Slatina, cu numele de Partenie. În același
an este hirotonit ierodiacon de către mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu și numit slujitor al
Catedralei Mitropolitane din Iași. În paralel cu slujirea, urmează cursurile Seminarului „Veniamin
Costachi” din Iași și ale Facultății de Teologie din Cernăuți ( 19929-1933), obținând și titlul de doctor în
teologie. În 1937 devine primul episcop al armatei cu sediul la Alba Iulia. ( 1937-1948), fiind, totodată,
înălțat la gradul de general de brigadă și numit în funcția de inspector al clerului militar. În această
calitate, a participat la elaborarea actelor normative care au conturat statutul preotului militar. A editat
revista Arma cuvântului, devenită buletinul Episcopiei Armatei.
În perioaada celui de-al Doilea Război Mondial, s-a ocupat cu îndrumarea spirituală a ostașilor
care luptau pe frontul de est, celebrând slujbe religioase, susținând conferințe, îndrumându-i pe preoții
militari etc. Pentru îndrumarea spirituală a soldaților a tipărit numeroase cărți de rugăciuni. A fost
decorat, în timpul campaniei, cu Ordinul Coroana României cu spade, în grad de Mare Ofițer.
După teminarea războiului, printr-un ordin al Regiunii a-III-a Militară Cluj, au fost desființate
Episcopia Armatei și Inspectoratul Clerului Militar, iar preoții militari au fost trecuți în rezervă. În baza
activității sale din timpul războiului antisovietic, episcopul Partenie a fost urmărit de Securitate, prin
plasarea de informatori, interceptarea corespondenței, filarea, ascultarea telefoanelor și verificarea
anturajului. La 4 martie 1952, Securitatea i-a deschis dosar de urmărire, considerând că episcopul „‟are
manifestări ostile la adresa regimului și înreține legături cu unele elemente suspecte‟‟, fiind considerat
„un element reacționar”14. La 4 martie 1962 era întronizat ca episcop al Romanului și Hușilor, păstorind
această eparhie timp de 16 ani. În iunie 1963, a făcut parte din delegația Bisericii Ortodoxe Române la
serbarea mileniului Muntelui Athos, cu acest prilej restabilindu-se relațiile Patriarhiei Române cu
așezămintele monahale de la Sfântul Munte. Din cauza vârstei înaintate și a sănătății precare, se retrage
din scaunul episcopal la 1 ianuarie 1978. Se stabilește la Mănăstirea Văratec, trecând la cele veșnice pe
28 iulie 1980.
Episcop de Huşi în anii Marelui Război a fost Nicodim Munteanu (1912-1923) . S-a distins ca
un bun orator, predicator şi liturghisitor. În anul 1917, a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la
lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. A suplinit scaunul de arhiepiscop al Moldovei, a fost
numit arhiereu, cu titlul de “Băcăoanul”, iar din 1939 până la 1948 a fost cel de-al doilea lea Patriarh al
României, cu numele de Nicodim Munteanu. A tradus Biblia din ebraică împreună cu Gala Galaction şi
prof. Vasile Radu, în anii 1936-1938.
Preoţii militari care au însoţit armata în timpul războiului au fost la înălțimea misiunii
încredințate, ajutând ofițerii să ducă la glorie soldații. De multe ori, ei nu şi-au primit la timp solda,
iar familiile lor sufereau de foame, de frig şi de tifos. Străini de situaţia propriilor familii nu erau. O
ştiau din scrisori. Erau, însă, departe de casă şi în imposibilitatea de a le oferi ajutor imediat. Continuau
să-şi facă datoria cu cea mai mare grijă şi implicare. Au fost situaţii când preoţii au luat arma în mână şi
au luptat sau au strâns subunităţile care erau în degringoladă şi i-au înapoiat pe soldaţi în linia întâi, la
luptă. În plus, preoţii nu s-au temut de pericolul îmbolnăvirii de tifos exantematic sau de alte afecţiuni,
neclintindu-se de lângă răniţi. Ei au fost şi învăţători, formând din venituri proprii biblioteci volante,
extrem de căutate pe front. Au creştinat soldaţi şi au botezat copii15.
Dintre preoții din fostele județe Vaslui, Tutova și Fălciu care s-au distins în război amintim :
- Moisiu Constantin din Muntenii de Jos ( județul Vaslui) a fost duhovnicul Regimentului 7
Prahova. A participat la cel de-al doilea război balacanic din 1913 și la campaniile din anii 1916-1918. A
fost repartizat și la Regimentul 25 Infanterie. Peste tot a dat dovadă de multă dăruire și devotament,
sublinia în Raportul său Șeful Serviciului Militar Religios, C. Nazarie16.

14
Dezvăluiri de senzație din dosarul unui episcop, în „Monitorul de Neamț”, 2 octombrie 2006.
15
„Lumina” din 7 ianuarie 2018.
16
Pr. C. Nazarie , Activitatea preoților de armată dn 1916-1918, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921,
pp.43-44.

18
- Donose Nicolae, din Dobrovăț ( jud. Vaslui). A fost repartizat la Regimentele 1 Vânători și 65
Infanterie. În zilele de sărbători religioase și naționale îmbărbăta ostașii cu vitejiile strămoșilor17.
- Pieptu Petru din Tăcuta (jud. Vaslui) a fost confesor la Regimentul 3 Vânători. O scurtă
caracterizare i- a făcut colonelul Jupescu, unul dintre comandanții săi : „‟Mi-a dat întotdeauna un prețios
concurs . În momentele cele mai grele a intrat în vălmășagul luptelor. Mă felicit și mă fericesc că am avut
norocul să am în Regimentul 3 Vânători un auxiliar ca preotul Pieptu. A fost decorat și avansat. Merită și
mai multe‟‟18.
- Gâdei Ioan, de la Bârlad a fost mobilizat în cadrul Regimentului 19 Evacuare . Pentru activitatea
deosebită a primit felicitări și caracterizări elogioase de la comandantul său , colonelul Gheorghiu19.
- Chiricuță Toma (1887-1971) din orașul Bârlad. A fost confesor în cadrul sectorului fortificații
și la Regimentul 12 Infanterie. Pentru activitatea plină de entuziasm a fost apreciat de maiorul Aricescu 20.
Acesi preot a fost și o personalitate culturală remarcabilă , fiind unul dintre fondatorii Societății literare
„‟Academia Bârlădeană‟‟, alături de George Tutoveanu și Tudor Pamfilie. Era originar din Odaia–
Bursucani, județul Tutova. A urmat cursurile Facultății de Litere, Filosofie și Teologie din București Și-
a completat studiile de filosofie în Germania, la Leipzig și Heidelberg. Mulți ani a fost preot al bisericii
Zlătari, din București, tâlcuitor al Sfintei Scripturi și un cunoscut predicator din secolul trecut. A trecut la
cele veșnice în 1971 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu din București.
- Dodu Ilarion din Băcani-Tutova. A fost duhovnicul Regimentului 6 Tecuci. A participat la
luptele de la pasul Încărcătoarea. Pentru devotament și spirit de sacrificiu a fost propus spre avansare de
către locotenent-colonelul Bădescu21.
- De remarcat este faptul că Regimentul 1 Grăniceri a primit în ziua de Paște -1917, 500 de ouă
roșii de la sătenii din comuna Podoleni ( județul Fălciu)22.
Printre cântăreți menționăm pe Mititelu Dumitru de la Solești ( jud. Vaslui). A fost mobilizat la
Regimentul 25 Infanterie și participă la toate campaniile din război. A avut gradul de sergent. Din grupa
sa a făcut parte și renumitul actor Constantin Tănase23.
- Vasile Vasilache (1909-2003) născut în satul Idrici, comuna Roșiești, în familie de preot, dar a
copilărit și studiat în comuna Vutcani, unde s-au mutat părinții. A urmat Seminarul teologic din Huși,
unde l-a avut profesor pe viitorul Patrarh Nicodim Munteanu, pe atunci episcop al Hușilor. Acesta i-a
remarcat calitățile, numindu-l director la Mitropoliei Moldovei și apoi secretar al Patriarhiei. A ținut
conferințe la Radio București pentru apărarea României Întregite și a suținut războiul sfânt pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei în a doua conflagrație mondială. În 1946, realizaează o lucrare
dedicată mitropolitului Veniamin Costachi, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la moartea marelui
ierarh. A fost stareț al mănăstirii Antim din București (1944-1948). După 1948, este persecutat, acuzat
că a făcut parte din mișcarea Rugul Aprins, fiind arestat în 1959 și condamnat la 8 ani de închisoare.
Este eliberat în 1964 și e nevoit să emigreze în SUA. Devine vicar al Arhiepiscopiei misionare ortodoxe
din America. În 1984 înființează prima biserică ortodoxă română, cu hramul Sfântul Nicolae din New
York.
Dintre cântăreți îl menționăm pe Mititelu Dumitru de la Solești ( jud. Vaslui). A fost mobilizat
la Regimentul 25 Infanterie și a participat la toate campaniile din război. A avut gradul de sergent. Din
grupa sa a făcut parte și renumitul actor Constantin Tănase24.

17
Ibidem, p. 50.
18
Ibidem, p. 62.
19
Ibidem, p. 53-54.
20
Ibidem, pp. 54-55.
21
Ibidem,
22
Ioan Toacă, Aportul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române la lupta contra regimului de ocupație pentru
eliberarea pământului străbun ( 1916-1918), în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Editura
Basilica, București, vol. II, 2018, pp.11-12.
23
Episcop Eftimie Luca, art. cit. p.33.
24
Ibidem, p. 33.

19
În concluzie, preoții au fost vestalele care au ținut flacăra credinței și conștiinței neamului în
războiul de întergire din anii 1916-1919. Cu mari eforturi, instituțiile statului au reușit să depășească
stuațiile dificile din acea perioadă de restriște. La loc de frunte se situează și Biserica, instituție, care prin
rugăciune, cuvânt și faptă, a cultivat darul sfânt al unității și demnității naționale.
Biserica Ortodoxă Română îi pomenește la fiecare Sfântă Liturghie pe „‟toți eroii, ostașii și
luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile , care s-au jertfit pe câmpurile de luptă , în lăgăre
și închisori pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe românești, pentru întregirea neamului
românesc, pentru libertatea și demnitatea poporului român”. De asemenea, contribuie, împreună cu
celelalte instituții, la păstrarea integrității României și a demnității poporului român, prețuind astfel jertfa
celor ce au luptat de-a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri.25
Astăzi, cetățenii României au datoria să păstreze și să cultive darul unității naționale, al demnității
poporului român, obținute cu mari eforturi spre binele neamului și bucuria românilor de pretutindeni. De
aceea, comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei majore a acestora la împlinirea idealului
naţional în Anul Centenar - 2018, constituie un prinos de recunoştinţă şi un prilej pentru generaţia
actuală de a cunoşte mai bine virtuţile lor, ei fiind chipuri de lumină şi întărire a vieţii spirituale.

Bibliografie selectivă

- P. F. Daniel, Cuvânt susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema: Marea
Unire din 1918 - Începutul Primului Război Mondial, din 28 noiembrie 2016 în Biserica Ortodoxă
Română și Marea Unire, vol. I Editura Basilica, București, 2018.
- Episcop Eftimie Luca, Clerici Ortodocși din Eparhia Romanului și Hușilor în Războiul din
1916-1918, în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire , vol. II, Editura Basilica, București, 2018.
-Pr. C. Nazarie , Activitatea preoților de armată dn 1916-1918, Tipografia Cărților Bisericești,
București, 1921.
-
Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea
României Mari (1916-1919), Editura Europa Nova, București, 2000.
-Aurel Pentelescu, Gavril Preda, Jertfa preoților mobilizați în Războiul pentru Întregirea
Neamului ( 1916-1919), în Eroi și Morminte , Editura Alpha MDN, București, 2007.

25
P.F. Daniel, art. cit. p. 10.

20
ASOCIAȚIA CERCULUI DE GOSPODINE DIN HUȘI

Costin CLIT

Asociația Cercului de Gospodine a fost înființată în 1922 la București, cu sediul pe str. Vasile
Lascăr, nr. 17, în scopul organizării și îndrumării practice a muncii „femeii române de la orașe și sate,
spre a o face vrednică de chemarea ei ca bună gospodină, soție și mamă”. Asociația obține personalitate
juridică în 1924 prin înscrierea la tribunalul Ilfov. Primul comitet central era format de regina Maria
(președinte de onoare), Simona Lahovary (președinte), mitropolitul primat și cel al Moldovei, Olga Sturza
(Iași), Irina Butculescu (București)-rentiere, Aristide Blanck, Maria Petrovici, Grigore Trancu-Iași, dr. I.
Costinescu, Const. Anghelescu, Simion Mehedinți, generalul Râșcanu, etc. La 27 ianuarie 1939 se afla
sub conducerea doamnei Argetoianu și avea ca secretară pe Valentina Focșa, fiind organizată în cercuri și
filiale, cum ar fi: Baia de Aramă (Mehedinți), Breasta (Dolj), Izvorul de Sus (Argeș), Ploiești, Câmpina,
Comarnic, Văleni de Munte, Sinaia, Buzău, Bacău, Târgu-Ocna, Piatra Neamț, Roznov, Târgu-Neamț,
Pașcani, Burdujeni, Iași, Mircești (Roman), Chișinău, Fundul Moldovei și altele1. Statutul Asociației a
fost publicat în „Monitorul oficial”, nr. 33, din 17 mai 1922.
Pe lângă cercurile din teritoriu funcționau dispensare pentru sugari, puncte farmaceutice,
grădinițe de copii, biblioteci, ateliere de industrie casnică și altele. În Huși funcționa dispensarul „de
sugaci Principele Mihai”.
Asociația Cercului de Gospodine din Huși a luat ființă la 1924, număra 70 de membre la 1937, și
își avea sediul pe str. Cuza Vodă, nr. 232.
Directorul general al Poliției București de la direcțiunea Siguranței era informat printr-o notă
confidențială în octombrie 1936 de poliția de siguranță din Iași despre adunarea generală a Asociației
„Cercului de Gospodine”, filiala Huși, desfășurată la 25 septembrie 1936, în localul dispensarului „de
sugaci Principele Mihai”, a cărei ordine de zi cuprindea: descărcarea de gestiune pe anul 1935-1936 și
alegerea unui nou comitet conform statutului. Comitetul constituit era format din Maria colonel D.
Mardare (președinte de onoare), Calipso N. Pruncu (președinte executiv), Marieta Ianculescu (secretar),
Maricica Andriescu (casier), Eugenia Mircea Sfat, Elena I. Hurmuzachi (vicepreședinte), Natalia I.
Atanasiu, Eleonora Vasiliu, Magdalina colonel Linde, Maria colonel Costăchescu, Maria Papanicoglu,
Urania Vasile Racoviță, Agripina Andrian și Ecaterina Bujeniță. Directoarea dispensarului era Maria P.
Hristache, iar medic Max Iosef. Inspectorul regional Mihăilescu încheia: „Întregul comitet de conducere
și toate membrele înscrise în această filială au o bună purtare în societate și nu sunt înscrise în nici o
organizație, fie de dreapta sau de stânga cu caracter subversiv”3. Același comitet îl întâlnim și în 19374.
Prefectul județului Fălciu informa pe ministrul plenipotențiar Victor G. Cădere, rezidentul regal al
ținutului Dunărea de Jos, prin raportul confidențial cu nr. 401 / 1938, de existența în Huși a filialei
Asociației Cercului de gospodine ce se intitula „Asociația Cercurilor de Gospodine, sub președenția de
onoare a M.S. Regina”. „Cum, faptul că în această titulatură nu se precizează numele Reginei, care este
Președinta de onoare a acestei asociații, poate da naștere la bănuieli că această asociație ar urmări
scopuri străine rosturilor pentru care a luat ființă”5.
La 2 iunie 1948, Comitetul Central al Uniunii Femeilor Democrate din România cerea ministrului
justiției „dizolvarea Asociației Cercurilor de Gospodine”, care „aparent ar fi avut menirea ridicării
nivelului economic și social al femeii, în fond era o grupare cu caracter politic ... Ținând seama că în

1
Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Direcția generală a Poliției, dosar 67 / 1936, f. 28.
2
Ibidem, f. 3.
3
Ibidem, f. 2-2v.
4
Ibidem, f. 3.
5
Ibidem, f. 27.

21
actuala conducere sunt aceleași elemente care au condus Asociația și în trecut, este bineînțeles că au
rămas cu aceiași mentalitate politică”6.
Ministrul Justiției aducea la cunoștința celui de interne la 16 iunie 1948: „Comitetul Central al
Uniunei Femeilor Democrate din România, a solicitat dizolvarea Asociației cercului de gospodine cu
sediul în București, Str. Licurg, Nr. 6, arătând că această asociație este o grupare cu caracter politic, iar
elementele de conducere au rămas în aceiași mentalitate politică din trecut”. Rezultatuul cercetărilor
urma să fie comunicat ministrului justiției7. Avizul de dizolvare al Asocoației de către ministrul justiției
va fi favorabil8.
Inspectoratul de siguranță al capitalei în raportul înregistrat la 23 iunie 1948 oferă o serie de
informații, conforme liniei regimului bolșevic instaurat în România. Astfel, „Asociația nu a dat dovadă că
a înțeles transformările ce s-au produs în viața socială a poporului român, deoarece în comitetul acestei
asociații pe lângă elementele burgheze reacționare, mai au și în prezent în conducere” pe dr. Ghe. Banu,
fost ministru, cuzist și profesorul D. R. Ioanițescu (vicepreședinte). Comitetul de conducere al Asociației
centrale era format din Lizette ing. Vartic din Câmpina, Nany prof. Marinescu (vicepreședinți), Eugenia
general V. Atanasiu, Margareta Bendorf, Ecaterina col. Dragomirescu, Petre Haralambie, industriaș,
Dimitrie Focșa, avocat, și Lucia avocat Leca9. O sursă considera conducerea Asociației formată din
„elemente ce aparțin clasei exploatatoare și care nu au nimic cu clasa muncitoare”, fiind „inutilă prin
scop, deoarece cu îndrumarea și organizarea muncii femeii la orașe și sate, se ocupă în prezent, intens și
îndeaproape, organizațiile democrate de femei din România” (a se citi comuniste)10.

6
Ibidem, f. 32.
7
Ibidem, f. 31.
8
Ibidem, f. 33.
9
Ibidem, f. 34-35.
10
Ibidem, f. 35.

22
ROLUL DECISIV AL MINISTRULUI DE RĂZBOI, GENERALUL GHEORGHE
MĂRDĂRESCU, PENTRU ÎNFIINȚAREA PRIMEI INSTITUȚII DE CERCETARE
ȘTIINȚIFICĂ DIN ARMATA ROMÂNIEI

Colonel (ret) dr.ing. Ion SAVU

Sunt 15 ani de când am început activitatea de documentare privind înființarea și dezvoltarea


ulterioară a actualului Centru de Cercetare Științifică pentru Apărare Chimică, Biologică, Radiologică,
Nucleară și Ecologie.
Această activitate începută într-o perioadă de mari schimbări în structura armatei, deși am
desfășurat-o „în salturi”, am făcut-o cu pasiune, conștient că numai cunoașterea trecutului poate ajuta
prezentul și viitorul acestei instituții.
Pe 31.10.2019 se vor împlini 95 de ani de la înființarea Centrului, aniversare ce oferă prilejul
evocării momentelor importante din activitatea personalului militar și civil desfășurată în diferite
perioade, în strânsă legătură cu evoluția politică, socială și economică a țării , cu transformările structurale
din întreaga armată.
În articolul de față, mă voi referi la momentul de început al acestei instituții, mai precis la
condițiile existente imediat după Primul Război Mondial, la demersurile militaro-politice și
organizatorice efectuate pentru înființarea primelor structuri ale armei chimice în Armata României și ,în
acest context, la rolul decisiv al ministrului de război, generalul Mărdărescu.
Cum era și firesc, fiind o armă nouă, folosirea acesteia cu succes de beligeranți în Primul Război
Mondial, a determinat conștientizarea de către factorii militari și politici români asupra pericolului
potențial al acesteia în cadrul unor conflicte armate viitoare.
Pentru început, inexistența în armata noastră a unor specialiști în chimie militară, a determinat ca
la activitățile de cunoaștere a armei chimice, de înființare și organizare a primelor structuri militare de
profil , să fie cooptate personalități ale chimiei românești din mediul universitar, cărora li s-au alăturat
specialiști militari din profiluri diferite: farmacie, artilerie, geniu, etc.
Acești ofițeri, ca absolvenți ai unor facultăți de chimie sau fizică din diferite universități europene
de prestigiu, sau pe baza cunoștiințelor primite la cursurile de perfecționare de chimie militară organizate
în armate vest-europene, au fost în măsură să-și aducă aportul de natură tehnică la activitățile de
înființare a structurilor de chimie militară din armata română.
Un rol decizional extrem de important privind crearea structurilor de chimie militară în România
l-a avut ministrul de război din acea perioadă, generalul Gheorghe Mărdărescu.
Cine a fost generalul Mărdărescu?
Generalul Gheorghe Mărdărescu s-a născut la Iaşi, în ziua de 4 august 1868, la împlinirea vârstei
de 22 de ani fiind unul din absolvenţii Şcolii de ofiţeri de cavalerie şi infanterie din Bucureşti.
A studiat apoi tactica şi strategia militară în cadrul Academiei Militare şi s-a perfecţionat urmând
cursurile de comandant organizate la Brueck şi Berlin-Spandau.
Prin Înaltul Decret Regal nr.1688 din 10 mai 1906, căpitanul Gheorghe Mărdărescu a fost înaintat
la gradul de maior şi numit comandant al Şcolii de Tragere a Infanteriei, ce se înfiinţase recent şi
funcţiona în Câmpul Regional de Instrucţie al Corpului 2 Armată din localitatea Mihai-Bravu.
Înainte de această numire căpitanul Mărdărescu îndeplinise funcţii didactice în cadrul Academiei
Militare. În funcţia de comandant al Şcolii de Tragere a Infanteriei, maiorul Mărdărescu a obţinut
rezultate foarte bune, fiind apreciat de superiorii săi.
Aprecierile de care s-a bucurat ofiţerul au fost concretizate şi printr-o suită de avansări în grad,
astfel că, prin Înaltul Decret Regal nr. 2965 din 01.04.1913, acesta este avansat la gradul de colonel şi
numit şef de stat major la Corpul 1 Armată.

23
După doi ani revine la Academia Militară în funcţia de comandant, funcţie pe care nu stă foarte
mult deoarece este avansat general de brigadă şi numit succesiv pe alte funcţii de mare responsabilitate
din armată.
Este numit comandant al brigăzii de infanterie din Corpul XVIII Armată, ca apoi să
îndeplinească atribuțiile de şef al Corpului III Armată.
În februarie 1918, Mărdărescu a fost avansat la gradul de general maior şi numit inspector tehnic
de infanterie, funcţie pe care a îndeplinit-o până pe 11 aprilie 1919, când primeşte comanda tuturor
trupelor din Transilvania.
În calitatea sa de comandant al Comandamentului trupelor din Transilvania generalul maior
Mărdărescu a avut în subordine: Grupul de Nord, comandat de generalul Traian Moşoiu şi Grupul de Sud
pe care-l comanda direct.
Grupul de Sud avea în componenţă în linia întâi Divizia 2 Vânători şi Regimentul ardelenesc
„Beiuş”, în linia a doua Divizia 1 Vânători, iar ca rezervă, în zona Cluj-Alba-Iulia, Divizia 18.
La trei zile de la primirea comenzii trupelor din Transilvania, generalul Mărdărescu s-a confruntat
cu o nouă situaţie pe câmpul de luptă. Astfel, în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, Divizia 6, Divizia 38
Husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacă la Ciucea şi Ţigani posturile înaintate ale armatei
române. Generalul Mărdărescu a acţionat rapid, cu fermitate, impunând trupelor din subordine un
angajament total, pentru a îndeplini obiectivul intermediar pe care şi-l propusese: trecerea Munţilor
Apuseni şi atingerea cursului Tisei, aliniament favorabil din punct de vedere militar.
Acţiunea a durat patru zile, forţele româneşti fiind întâmpinate cu bucurie de românii, maghiarii,
germanii şi slovacii din zonă, speriaţi de perspectiva ocupaţiei bolşevice.
În perioada 30 aprilie- 1 mai 1919, trupele române conduse de generalul Mărdărescu au ajuns la
Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap
Munkacs.
Pe plan diplomatic, primul ministru Ionel Brătianu şi întreg guvernul român au arătat că ocuparea
acestui aliniament nu însemna revendicarea unor teritorii din Ungaria, şi că raţiunea aceastei acţiuni
militare fusese determinată de necesitatea de a avea o poziţie mai uşor de apărat, până când Republica
Sovietică Ungară renunţa la planurile expansioniste asupra teritoriilor româneşti.
Justeţea politicii guvernului român era demonstrată şi de demersurile politico-diplomatice,
întreprinse de Ucraina şi Uniunea Sovietică, care cereau României evacuarea Basarabiei, Bucovinei şi
susţineau întărirea Republicii Sovietice Ungare.
În acea perioadă pericolul răspândirii ideilor comuniste în Europa era evident .
Ca urmare, oameni politici români de diferite orientări politice ca Alexandru Vaida Voievod,
Tache Ionescu, Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu şi alţii, au efectuat demersuri diplomatice de mare
anvergură pe lângă cancelariile europene, încercând să conştientizeze partenerii de dialog, de pericolul
răspândirii ideilor comuniste în Europa.
Ocuparea Slovaciei la 20 mai 1919 de către trupele diviziilor Republicii Sovietice Ungare a
confirmat temerile îndreptățite ale diplomaților români.
A urmat ofensiva militară a armatei ungare având ca rezultat atingerea, pe 19 iulie 1919, a
aliniamentului Oradea pe teritoriul României, teritoriu consființit prin voința românilor din provinciile
istorice românești la data de 1 decembrie 1918.
Generalul Mărdărescu a ordonat regruparea trupelor române și trecerea la contraofensivă, cea ce a
permis apropierea acestora de Budapesta.
Purtați de iureșul contraofensiv, profitând și de moralul scăzut a adversarilor, la 3 august 1919, un
grup de patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, cu un efectiv de circa patru sute de
cavalerişti, dotat cu două tunuri şi zece mitraliere, condus de colonelul Rusescu, au pătruns fără ordin în
acest sens, în Budapesta, instalându-se în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Josif”.
A doua zi, pe 4 august 1919, la ora 18, aflat în centrul oraşului, pe bulevardul Andrassy,
comandantul armatei române ce operase în Ungaria, generalul Mărdărescu, a primit defilarea militarilor
români din compunerea Diviziei 1 Vânători. Alte nume militare sonore implicate în acţiunea de

24
neutralizare a forţelor bolşevice din Ungaria au fost generalii Demetrescu, Ştefan Holban, Traian Moşoiu
şi colonelul Ion Antonescu.
Începând cu 4 august 1919, Budapesta a fost cucerită, Republica Sovietică Ungară a încetat să
existe, iar liderul ei, Bella Kun, a demisionat și a fugit în URSS.
Incursiunea colonelului Rusescu din 3 august 1919, care a pătruns în Budapesta fără ordin, a fost
considerată de generalul Mărdărescu ca un act de indisciplină, luând măsuri disciplinare împotriva
acestuia.
Pentru maniera în care a acţionat, în calitate de comandant al trupelor române, împotriva
regimului bolşevic al lui Bella Kun, Regele Ferdinand şi Regina Maria l-au decorat pe generalul
Mărdărescu cu „Ordinul militar Mihai Viteazul clasa a III –a”.
După război, Mărdărescu a fost înaintat la gradul de general de divizie şi începând cu 25 martie
1922 a fost desemnat în înalta funcţie de ministru de război, funcţie preluată de la Ionel I.C. Brătianu, pe
care o va îndeplini până la 30 martie 1926, când cade guvernul naţional-liberal condus de acesta.
În perioada mandatului său de ministru de război,1922-1926, generalul Mărdărescu a acționat ca
factor decizional de prim ordin pentru crearea structurilor de chimie militară!
Se cunoaște însă faptul că , orice act decizional este superior calitativ dacă este precedat de
acțiuni pregătitoare ajutătoare, ce servesc scopului general propus.
Vom trece în revistă momentele premergătoare actului decizional din 31.10.1924.
Statele lumii, epuizate după participarea la un război lung, cu multe victime şi pierderi materiale,
începeau să-şi pună ordine în activităţile politice, economice şi sociale.
Exista un Tratat semnat la Versailles, ale cărui prevederi erau menite să facă imposibilă
generarea unui alt conflict armat de asemenea natură.
Una din aceste prevederi era concretizată în art. 171, în care se preciza că ”întrebuinţarea
gazelor asfixiante, toxice sau similare, de asemenea orice lichide, materii şi procedee analoge sunt
prohibite, fabricarea şi importarea riguros interzise în Germania”.
În primii ani de după Primul Război Mondial, importanţa armei chimice era evidentă pentru
conducerile politice din ţări ca SUA, Rusia, Italia, Franţa, Polonia, care îşi exprimau deschis intenţiile
privind dezvoltarea acestei arme, în timp ce ţări ca Anglia şi Germania, încercau să camufleze intenţii de
aceeaşi natură.
Ca urmare, în majoritatea ţărilor s-a trecut la dezvoltarea într-un ritm accelerat a industriei
chimice, de coloranţi, medicamente, explozivi, industrii ce asigurau baza materială a acestei arme.
În contextul politic, economic, militar, existent în lume, când principalele armate organizaseră
servicii de profil chimic, iar industriile chimice din diferite ţări se aflau în plină dezvoltare, era firesc ca şi
în armata română să se pună problema organizării apărării împotriva gazelor de luptă.
Un prim pas a fost făcut prin punerea în practică a propunerii profesorului Dănăilă de la
Universitatea Bucureşti, de a se înfiinţa un Laborator Central în cadrul universității.
Ca urmare, s-a încheiat o „Convenţiune între Ministerul de Instrucţiune şi Ministerul de Război
(MR) pentru înfiinţarea unui Laborator Central”, document publicat în Monitorul Oficial nr. 184 din
21.11.1920, semnat de delegaţii celor două ministere, generalul V. Rudeanu şi directorul Laboratorului de
Chimie Tehnologică, profesor Negoiţă Dănăilă.
Potrivit articolului nr. 1 din „Convenţiune”, scopul acestui laborator era de a satisface nevoile didactice
ale catedrei de chimie tehnologică de la Universitatea din Bucureşti şi de a forma organul superior central
de cercetări, de studii chimice şi fizico-mecanice ale Ministerului de Război, sub denumirea de Laborator
Central de Cercetări şi Studii de Materiale.
Personalul laboratorului nou creat se ocupa cu „toate cercetările de natură chimică şi fizico-mecanică
sau în legătură cu această ştiinţă pe care Ministerul de Război, cu diferitele sale servicii şi stabilimente
militare are nevoie”.
Profesorul Dănăilă, directorul acestui laborator, era ajutat de un Consiliu Superior de Perfecţiune,
un Consiliu Tehnic Consultativ, un delegat permanent al Ministerului de Război (Direcţia Armamentului),
de personal tehnic de execuţie şi de administraţie.

25
În Consiliul Superior de Perfecţiune Ministerul de Război avea opt delegaţi, reprezentând, în
afară de delegatul permanent din Direcţia Armamentului, celelalte categorii de forţe sau servicii (aviaţie,
geniu, intendenţă, marină, pirotehnia, pulberăria şi Arsenalul Armatei).
Acest consiliu întocmea anual bugetul de venituri şi cheltuieli, urmărind modul de utilizare a fondurilor
financiare asigurate de Ministerul de Război şi destinate Laboratorului Central.
Laboratorul nou creat în cadrul Universității bucureștene pentru nevoile armatei nu a dat
satisfacție, conform așteptărilor Ministerului de Razboi, minister care asigura fondurile financiare
necesare.
A urmat o serie de rapoarte contradictorii înaintate de directorii Direcției a VIII-a Armament și
Direcției a XI-a Tehnică , ministrului de război.
Rezoluția pusă de generalul Mărdărescu pe referatul nr. 22007 din 16 ianuarie 1923 al Direcției a
VIII-a Armamente a fost deosebit de tranșantă:
„În asemenea condiţiuni mă lipsesc bucuros de Laboratorul Central. Cu suma ce se cheltuieşte
acum de Ministerul de Război se pot înzestra laboratoarele ce le avem la diferitele stabilimente. Mai este
o soluţiune: să se creeze un laborator naţional, subvenţionat de toate ministerele interesate sau de stat şi
chiar ajutat de marele public, de care Ministerul de Război se va folosi în interesul apărării naţionale.
Intenţionez să renunţ la Convenţiunea făcută cu Ministerul Instrucţiunii Publice, căci, aşa cum se
prezintă lucrurile, Ministerul de Război cheltuieşte mult, iar foloasele care s-ar putea trage nu se pot
ridica la ţinta urmărită de Ministerul de Război. Doresc să am şi avizul Direcţiei a XI-a Tehnică”.
Intenția de a se renunța la Convențiunea făcută cu Ministerul Instrucțiunii Publice s-a materializat
câteva luni mai târziu când : „potrivit rezoluţiei domnului Ministru pusă pe referatul nr. 22653 din 28
ianuarie1923, începând cu data de 01 aprilie 1923 convenţiunea încheiată între Ministerul de Război şi
Ministerul de Instrucţie Publică relativ la Laboratorul Central de Cercetări şi Studii de Materiale,
rămâne denunţată, ministerul ne mai contribuind cu nimic de la acea dată la bugetul sus-zisului
laborator”.
Se pare că decizia de denunţare a convenţiei a fost influenţată şi de demersurile iniţiate la
începutul anului 1922 în cadrul Direcţiei a XI-a Tehnică, privind problematica armei chimice în
ansamblul său.
Astfel, ministrul de război, generalul Mărdărescu, a aprobat deplasarea unei delegaţii militare
compusă din lt. col. George Popescu din Direcţia a XI-a Tehnică şi lt. col.dr. farmacist Alexandru Ionescu
Matiu, pentru efectuarea unei vizite de documentare în Polonia, cu durata de maximum 30 zile, în scopul
„de a studia la faţa locului rezultatele la care Polonia a ajuns pe tărâmul războiului chimic, organizarea
laboratoarelor, organizarea industriilor aferente şi materiile prime sau fabricate ce se puteau procura de
acolo, precum şi ceea ce vom putea da în schimb”.

Col. George Popescu – primul şef al Serviciului de Apărare Contra


Gazelor

26
Un alt moment important a fost aprobarea de către generalul Mărdărescu a raportului 116/ 27
aprilie 1923 privind înfiinţarea Comitetului Tehnic al Războiului Chimic, comitet care la 15 noiembrie
1923, prin decret ministerial se transformă în Comitetul Consultativ de Gaze.
În acest comitet condus de directorul superior al Direcţiei a XI- a Tehnică, făceau parte profesorii
Nicolae Costăchescu, Ştefan Minovici, Negoiţă Dănăilă, Petre Bogdan, Ioan Vintilescu şi doi ofiţeri,
lt.col.dr. farmacist Alexandru Ionescu Matiu şi cpt.dr. farmacist Constantin Hârşovescu.

Lt. col. dr. farm. Alexandru Ionescu Matiu – primul şef al Laboratorului
de Cercetări 1924-1926

Alte momente importante premergătoare înfiinţării Laboratorului de Cercetări:


- decizia generalului Mărdărescu de a solicita fonduri extraordinare, pentru înfiinţarea
Laboratorului de Gaze, după devizul întocmit de viitorul şef al acestui laborator;
vizita profesorului Ştefan Minovici la Paris şi Londra, spre informare asupra dezvoltării armei chimice în
cele două ţări;
- vizita de trei luni în Franţa a aceleiaşi delegaţii militare ce fusese în Polonia, pe aceeaşi
problematică;
- darea de seamă a Secţiei a IV- Gaze din Direcţia a XI-a Tehnică pentru perioada 1 iulie – 1
octombrie 1924 referitoare la stadiul lucrărilor privind înfiinţarea Laboratorului de Cercetări.
În acest document se preciza: „Localul şi mobilierul gata. Completăm instalaţiile de apă, gaz,
lumină, sonerie în curs de execuţie. Au sosit 9 lăzi cu aparate de verificat măştile, cedate de Ministerul de
Război Francez. S-a anunţat sosirea a 20 lăzi cu material de laborator comandat la Cassa Poulenc din
Paris. A sosit primul transport de cărţi comandate pentru biblioteca laboratorului, de la Paris”.

27
În fotografie, Colecția Grand Dictionnaire Universel- editată în 1865 de Pierre Larousse-
comandată la Paris prin grija lt.col.Alexandru Ionescu Matiu și sosită în toamna anului 1924 în instituție,
alături de obiectele de sticlărie necesare funcționării unui laborator chimic.
Volumele colecției reprezintă bunurile de inventar cu cea mai mare vechime păstrate în instituție-
adevărate obiecte de patrimoniu.
Colonelul George Popescu propunea în darea de seamă ca „Secţia a IV-a Gaze, după cum a
opinat şi Direcţia, trebuie a fi organizată cât mai repede în serviciu independent sub raportul
administraţiei şi subordonat Direcţiei a XI-a Tehnică ca chestiune de conducere generală”.
Ideea organizării unui serviciu independent care să se ocupe de „problema gazelor” avea din ce în
ce mai mulţi adepţi.
Se dorea un serviciu care să rezolve atât problemele de conducere cât şi cele de execuţie privind
arma chimică în armata română.
Propunerile privind organizarea noului serviciu în armata română au fost incluse de către
Comitetul Consultativ de Gaze în referatul nr. 665 din 31 octombrie 1924 al Marelui Stat Major.
Prin aprobarea ministerială pe acest raport Secţia a IV–a Gaze din Direcţia a-XI-a Tehnică
Superioară s-a transformat în Serviciul Gazelor, care avea în componenţă un organ central, organizat pe
birouri, care asigura concepţia şi coordonarea lucrărilor celor trei organe de execuţie: Laboratorul de
Cercetări, Atelierul Central de Măşti şi Şcoala de Gaze.
Se preciza un lucru foarte important şi anume că „atât Serviciul Gazelor cât şi cele trei organe de
execuţie vor avea administraţie proprie aşa ca prin propriile lor mijloace să poată face faţă la toate
cerinţele administrative şi de conducere”.
Laboratorul de Cercetări, ca element de execuţie al Serviciului Gazelor urma să fie organizat pe
trei secţiuni de studii (studiul gazelor, studiul mijloacelor de protecţie, studiul efectelor fiziologice) şi o
secţiune administrativă, toate conduse de un şef al laboratorului şi un ajutor.
Atribuţiunea principală a Laboratorului de Cercetări era studierea şi rezolvarea tuturor
problemelor de chimie şi fizică, aflate în legătură directă sau indirectă cu gazele de luptă.
Acest laborator trebuia să-şi asigure colaborarea tuturor laboratoarelor importante din ţară şi din
străinătate şi să ofere condiţiile necesare formării personalului tehnic special (chimiştii) necesar(i)
încadrării tuturor eşaloanelor Serviciului Gazelor, în timp de pace şi de război.
Trecerea în revistă a momentelor premergătoare datei de 31 octombrie 1924, scoate în evidenţă
rolul deosebit de important al generalului Mărdărescu care a avut ideea şi puterea de a lua decizia
înfiinţării unui laborator propriu al armatei pentru studiul armei chimice.

Ministrul de război – general de divizie Gh. Mărdărescu (1922 – 1926)

Un general român, o personalitate care s-a distins, nu numai prin acţiunile militare duse pe
câmpul de luptă, ci şi ca ofiţer cu aptitudini polivalente, cu manifestări de vizionar în anumite domenii.

28
Ca participant la Primul Război Mondial, când armele chimice au fost utilizate masiv de către
beligeranţi, generalul Mărdărescu a fost uşor de convins, în calitatea sa de ministru de război, de a agrea
şi a aproba iniţierea măsurilor organizatorice necesare, pentru înfiinţarea unui serviciu de apărare contra
gazelor în armata română.
Având o fire deschisă, inovatoare, cu înclinaţii către aplicabilitate, disciplinat, cu simţ
organizatoric foarte dezvoltat, generalul Mărdărescu a reuşit, în mandatul său de ministru de război, să
înfiinţeze serviciul chimic din armata română, ca serviciu independent, cu unităţi de execuţie subordonate.
„Soluţiunea” dată de generalul Mărdărescu prin rezoluţia pusă pe un raport obişnuit al unei
structuri militare, a reprezentat pentru acea perioadă, o decizie înțeleaptă, plină de curaj, ce a condus la
înființarea primei instituții de cercetare științifică din armata română!
În 1927, odată cu revenirea lui Ionel.I.C. Brătianu la conducerea guvernului, Gheorghe D.
Mărdărescu a fost avansat la gradul de general.
Generalul Mărdărescu s-a stins din viaţă la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, Germania.
O carieră militară strălucită ce impune respect tuturor!

29
30
ARMATA ȘI EVREII

Profesor Hera STEIMBERG

Evreii au participat la Revoluția de la 1848, este adevarat într-un număr limitat și mai mult
individual. Personalități evreiești care au participat la Revoluția de la 1848 găsim mai mult în Țara
Românească. Putem menționa pe bancherul Hillel Manoach, care a fost primul evreu, numit în Consiliul
Municipal al Bucureștiului. El i-a chemat pe evrei să se înscrie în august 1848, în Garda Capitalei și să
sprijine revoluția.
De asemenea i s-au alăturat cu devotament pictorii Barbu Iscovescu și Daniel Rossenthal, ultimul
fiind și cel care a pictat simbolul revoluției, sub imaginea unei țărănci în costum național, purtând
tricolorul.
Rosenthal, mai târziu a devenit primul evreu din Țările Române, care a suportat torturile în
captivitate. Un alt evreu, bancherul Davicion Bally, și-a pus averea la dispozitia revoluției și a sprijinit cu
bani emigrația revolutionară.
Evreii din Principate nu au ezitat să se manifeste sub diferite forme, în favoarea și sprijinul unirii,
deoarece aveau speranțe să aștepte o schimbare radicală a statutului lor.
Sub conducerea starostelui Rabinovici David, evreii au organizat în orașul Huși, o serie de
manifestații în sprijinul unirii. La aceste manifestări au participat și evrei din comunele apropiate:
Stănilești, Crețești, Hoceni și Drânceni.
Evreii au sprijinit alegerile lui Alexandru Ioan Cuza și reformele pe care acesta vroia să le facă.
În ceia ce privește problema evreiască, ea a fost ridicată înainte de alegerea lui Alexandru Ioan
Cuza, în Convenția semnată de marile puteri la Paris la 19 august 1858, unde se includea prevederi clare,
așteptate de evreii din Principate. Articolul 46 al Convenției stabilea că, pe baza alegerii reprezentanților
din Adunările Ad-hoc „...moldovenii și valahii de toate riturile creștine se vor bucura, de asemenea
drepturi politice. Beneficiul acestor drepturi v-a putea fi extins și la alte culte prin dispozitii
legislative...”.
În privința drepturilor civile, lucrurile promiteau să stea mai bine, dar cum avea să arate noul
statut al populației evreiești, era o întrebare al cărui răspuns se amâna.
La 31 mai 1864 a fost adoptată ,,Legea comunală". În articolul 26, referitor la Statutul Evreilor,
este recunoscută categoria de ,,evrei pământeni". În această categorie cea mai mare parte a populației
evreiești, care obținea drepturi politice, prin accesul la procesul electoral local - dar condițional selectiv.
Se bucurau de aceste drepturi evreii care întemeiaseră în Principate o fabrică sau manufactură, utilizând
cel puțin 50 de lucrători într-o activitate utilă statului, cei care dețineau titlul de doctor sau licențiat al unei
facultăți urmate, cei care serviseră în armată și obținuseră un grad de subofițer, sau cei care urmaseră un
liceu sau o facultate în țară.
Chiar și evreii care n-ar fi obținut naturalizarea puteau beneficia, prin noul statut de drepturi civile
asemănătoare celor acordate străinilor de rit creștin, mai puțin dreptul de a deține în România imobile.
Evreii care urmau să dobândească naturalizarea condiționată obțineau aproape toate drepturile civile
corespunzătoare statutului de cetățeni. Rămâneau în vigoare restricțiile privitoare la așezarea în comunele
rurale, ca antreprenorii de hoteluri, de cârciumi, la arendarea pământului.
În ceia ce privește drepturile politice ele erau limitate.
Elaborarea și promulgarea noului statut al populatiei evreiești inclus în Legile comunale și în
Codul civil, nu s-a facut fără rezistență, chiar ostilitatea unor cercuri interne potrivnice emancipării
evreilor. Aceasta opoziție reunea curente cu o motivație diferită. Unele invocau argumente mai vechi,
întreținute de prejudecăți religioase, care mergeau până la acuzațiile de omor ritual, un alt curent, mai
atractiv pentru clasa de mijloc și intelectualitatea tinerei generații, era protecționismul economic îmbrăcat

31
sub diferite forme. Împotriva acestor manifestări au protestat comunitățile evreiești, printre care
menționăm cele din București, Ploiești, Craiova, Turnu Severin, Galați, Bacău, Roman și Huși.
Începutul anului 1866 a surprins însă lucrurile, într-o fază, în care procesul de naturalizare după
noua legislație încă nu se declanșase.
După ce Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice la 11/23 februarie 1866, a fost ales ca
domnitor Carol de Hohenzollern Sigmaringen. A fost elaborată prima Constituție a României, care
înlocuia Statutul dezvoltător al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864. Această constituție era
menită să asigure vieții publice românești, garanțiile de stabilitate și echilibru a căror lipsă se resimțea
permanent.
La început problema încetățenirii evreilor părea mai generoasă, decât cea promisă mai înainte
prin legislația domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Motive de speranță pentru evrei, era și prezența în
guvern a foștilor revoluționari de la 1848 Ion C. Bratianu și C. A. Rosetti. Din afara țării, pentru apărarea
evreilor români a intervenit Organizația ,,Alliance Israelite Universale” (Alianța Israelită Universală). De
asemenea, a venit la București Adolf Cremieux, președintele acestei organizații, care având o primire
favorabilă în toate cercurile, a susținut ideea emancipării evreilor.
În același timp, apare un curent ostil emancipării evreilor, destul de numeros, condus de Cezar
Bolliac și Ion Heliade Rădulescu.
Guvernul a prezentat un proiect de constituție, în care era inclus articolul 6, privitor la
emanciparea evreilor și care menționa: ,,calitatea de român se cîștigă, se păstrează și se pierde, conform
regulilor statornicite prin legile civile, religia nu poate fi un obstacol in dobândirea calității de
cetățean”.
Formularea era generală dar favorabilă.
La 18/28 iunie 1866, discutând proiectul de constituție de către Comisia de redactare a acesteia s-
a păstrat formularea referitoare și a adăugat ,,în ce-i privește pe evreii stabiliți mai demult în România, o
lege specială va reglementa, accesul lor treptat la naturalizare”.
În timpul discuțiilor din parlament, privitor la articolul 6, pe data de 18 / 30iunie
1866, ca urmare a unei manifestații in jurul clădirii Parlamentului, dezbaterile au fost întrerupte și Ion C.
Bratianu a anunțat că guvernul intenționează să retragă cu totul articolul privitor la evrei.
El a declarat pe un ton ferm, că nu dorea ,,să dea țara evreilor și nici să le acorde acestora
drepturi care ar fi putut leza interesele României”.
Elementele ostile au considerat aceasta o încurajare, ceia ce a transformat demonstrația de stradă
de la Parlament în violențe de stradă împotriva evreilor.
La reluarea dezbaterilor la 21 iunie / 3 iulie 1866 Parlamentul a adoptat, într-o atmosferă
furtunoasă, articolul special privitor la evrei, articolul 7, care prevedea că: ,,Doar străinii de rit creștin pot
obține calitatea de romăni”. În felul acesta a fost abandonată ideia emancipării evreilor.
La data de 6 septembrie 1866, din inițiativa lui Ion Ghica, guvernul a luat pentru prima oara
măsura expulzarii evreilor considerați vinovați de vagabondaj. În 1867, Ion C. Brătianu, devenit ministru
de interne, a cerut prefecților, mai ales celor din Moldova, să ia măsuri mai energice contra evreilor
vagabonzi, care nu mai aveau dreptul de a locui în comunele rurale, de a deține cârciumi la sate și de a
arenda pământ. Stabilirea delictului de vagabondaj, mai ales la sate, dar și în orașe, viza îndeosebi,
protejarea de practici economice ,,dăunatoare” populației românești. Aceste măsuri, mai ales, au intrat în
vigoare, odată cu legea asupra străinilor din 6/18 aprilie 1881.
Între 1880 și 1894 au fost expulzate 859 persoane dintre care 163 erau evrei, iar între 1894-1904
au fost expulzate 6529 de persoane, din care 1177 erau evrei. Printre cei expulzați au fost și intelectuali
proieminenți evrei, ca: Moses Gaster, savant de renume mondial, ziaristul Schwarzfel și alții.
Presa, diplomații străini și opinia publică din țară și străinătate, s-au opus acestor expulzari. În
fața acestei situații populația evreiască s-a orientat către mai multe opțiuni, cea mai disperată a fost
emigrarea.
Criza economică de la sfârșitul sec. XIX și până la începutul Primului Război Mondial a provocat
exodul a aproape 90000 de evrei, adică aproape o treime din populația evreiască din România.

32
O altă opțiune a fost asimilarea evreilor în societatea românească. A fost opțiunea evreilor bogați
și a unor intelectuali din elita populației evreiești, atrași de cultura română sau chiar a unei integrări în
societatea românească. Aceasta reprezenta o minoritate.
Opțiunea care a cuprins o masă mai mare de oameni a fost ideea sionistă. Sionismul în sine,
atracția spre Țara Sfântă, a fost considerată o adevarată revoluție. Ea a atras o masă destul de largă de
adepți (4000 în 1907). Sionismul, ca mișcare națională, susținea restabilirea unei vieți evreiești
independente în Palestina.
La primul Congres Sionist de la Basel din 1897 a fost adoptată denumirea de sionism. Acest
cuvânt își are originea în numele unei fortărețe, Sion, cucerită de Regele David. Prin extensie numele
Sion a fost sinonim cu Ierusalim.
Cei dintâi ,,iubitori ai Sionului” au pornit din România și au organizat ferme agricole în Palestina.
Primele organizații de tineret ,,Isuv Eret Israel” s-au organizat la ,,Nicorești” și ,,Tecuci” (1873),
Moinești (1874) și la Focșani (1881). În anul 1899 existau în România 136 de asociații și secții sioniste
răspândite în întreaga țară care desfășurau o intensă activitate propagandistică.
Nu se știe cu precizie, câți evrei au emigrat din România în Palestina în timpul stăpânirii otomane
(pana în 1918), dar se știe că în timpul mandatului britanic (din 1919 și până în 14 mai 1948) au intrat în
Palestina peste 40000 de emigranți originari din România.
O altă opțiune este asimilarea în bloc printr-o revoluție politică și socială de tip socialist și în
România s-au găsit din rândurile populației evreiești reprezentanți de seamă ai acestei gândiri. Printre
aceștia putem menționa pe Constantin Dobrogeanu Gherea, Max Wexler, Littman Ghelerter, Mendel
Haimovici, David Fabian, Alexandru Gherea etc.
În 1875 izbucnește criza orientală, ocazie ce se ivea astfel pentru România de-a consolida statul
său internațional.
România participă alături de Rusia la Războiul împotriva Turciei. După înfrângerea Turciei,
România și-a proclamat independența, confirmată prin tratatele de pace de la San Stefano și de la Berlin
din 1878.
Din trupele române făceau parte și 883 soldați evrei, unii dintre ei fiind decorați pentru merite
ostășești. La Grivița s-a distins prin bravură subofițerul evreu Mauriu Brociner.
În țară comunitățile și societățile evreiești, printre care și cele din Huși, au contribuit la efortul de
război, colectând sume de bani, alimente și imbrăcăminte, au organizat ambulanțe și au sprijinit spitale,
iar băncile evreiești au avut o contribuție financiară. Directorii băncilor ,,Mihel Daniel și Fiii” din Iași și
,,Hiuel Manoah” din București au fost decorați cu „Steaua României”.
Primul medic evreu care s-a stabilit la Huși a fost David Almochen. A plecat voluntar pe front în
calitate de medic. În timpul luptelor de la Vidin, Grivița și Plevna, a salvat multe vieți omenești,
remarcându-se în mod deosebit. El a fost inventatorul unei bancarde speciale, adoptate de ambulanțele
românești și rusești. Pentru eroismul și contribuția sa la dotarea armatelor române și rusești a fost decorat
cu ordinul ,,Coroana României” și ,,Steaua Independenței”.
Aceste dovezi de devotament și solidaritate patriotică constituie o mărturie clară a speranțelor, pe
care populația evreiască din România și le punea într-o schimbare a statutului său.
Textul tratatului de pace a inclus articolul 44, care menționa: ,,În România deosebirea de credințe
religioase și confesiuni nu va putea fi utilizată împotriva nimănui ca un motiv de excludere sau
imposibilitate în ceia ce privește folosirea de drepturi civile și politice, admiterea în servicii publice,
funcții și onoruri sau exercitarea diferitelor meserii și profesii în indiferent ce localitate.
Libertatea și practicile exterioare ale tuturor sunt asigurate tuturor supușilor ca și celor străini
și nici o opreliște nu se va aduce organizării ierarhice a diferitelor comunități sau raporturilor cu
conducatorii lor spirituali”.
O încercare de a se introduce în articolul 44 a precizării că evreii vor dobândi naționalitatea
română a eșuat. S-au încercat, după numeroase dezbateri, prin art.7 revizuit al Constituției, să se permită o
posibilitate de încetățenire prin naturalizare individuală, ceea ce nu se putea nici un fel face prin vechiul
articol. Noua formulă avea însă la baza aceiași distincție anterioară, după care evreii constituiau o
populație străină, la care acum se adaugă încadrarea populației evreiești la categoria străini fără protecție.

33
Această precizare echivala pentru toți acei care puteau în timp să obțină naturalizarea individuală, ceea ce
reprezenta o importantă schimbare de statut. Noua formulare a art. 7 al Constituției nu a fost socotită
satisfăcătoare de către guvernele marilor puteri. Înainte de a se proceda la recunoașterea independenței,
Guvernului Român i s-a cerut, în consecință, să-l completeze cu o declarație, care să stabilească o
clarificare expresă a legăturii dintre art. 7 modificat al Constituției și prevederile articolului Tratatului de
pace de la Berlin.
Această declarație s-a dat și ea preciza că art. 7 în noua sa formă sancționa principiul înscris, în
art. 44 al Tratatului de pace, a deschis israeliților accesul la drepturi cetățenești. Parlamentul s-a grăbit de
asemenea să acorde naționalitatea română, printr-o lege unică, celor 883 de soldați evrei, care au
participat în Campania din 1877.
A urmat la scurt timp și recunoașterea statutului de independență a României, de guvernele Italiei,
Angliei, Germaniei și Franței.
Politica de naturalizare individuală, nu a răspuns până la urmă, așteptărilor populației evreiești. În
afara combatanților evrei de la 1877, naturalizarea individuală a fost acordată după 1880 și până în 1913
unui număr de 529 persoane dintre zeci de solicitări. Cei mai mulți din cei naturalizați, au făcut parte din
categoria celor mai avuți bancheri, negustori, intelectuali.
Dorind să evite emanciparea evreilor cerută de Tratatul de la Berlin (1878), guvernanții români
(atât conservatori cât și liberali) interziceau evreilor accesul la învățătură, învățământ și administrație.
Copiii lor erau admiși cu dificultate în școli contra unor taxe mari.
Au început să apară numeroase prevederi de restricție pentru evreii nenaturalizați, cum ar fi
interdicția unor meserii și anumitor categorii de comerț. Nu aveau voie să practice medicina, nu aveau
voie să locuiască la sate, să aibă proprietăți în agricultură, să arendeze proprietăți agricole și să vândă
băuturi alcoolice. Legislația militară a inclus și ea anumite prevederi discriminatorii.
Odată cu izbucnirea războaielor balcanice în 1912, problema situației populației evreiești avea să
revină în actualitate, în politica internă cât și în cea externă, militându-se pentru emanciparea evreilor. În
fruntea acestei lupte a fost ,,Uniunea Evreilor Pământeni”, care s-a constituit în anul 1910.
În întreaga țară, mobilizarea și efortul de război în rândul populației evreiești și a înrolărilor a fost
semnificativă. În orașul Huși, 31 de militari evrei și 3 doctori au plecat pe front: Korn Raul, Carp Azril și
Ițic Herșcovici.
Se recunoaște public că evreii au dovedit pe front multe sentimente patriotice.
Take Ionescu și alți oameni politici români au susținut că ,,Evreii s-au comportat foarte bine” și ,,Din
toate părțile și fără vreo înțelegere prealabilă, cuvântul de ordine a fost că va trebui să-i naturalizăm pe
evreii mobilizați”.
La Conferința de pace de la București din 1913 nu a fost pusă în discuție problema emancipării
evreilor, iar promisiunile făcute nu au prins viață.
Într-o statistică publicată de dr. Lazăr Mayer John (16 ianuarie 1915), rezultă că în campania din
1913 au fost mobilizați 56 de medici evrei. Dr. Solomon Herman a murit de holeră în campania din
Bulgaria. Marea majoritate a medicilor evrei au îngrijit holericii și numai câțiva au fost recompensați cu
ordinul ,,Virtutea militară” și ,,Coroana României” și prea puțini cu ,,Meritul sanitar”.
Atât oamenii politici români cât și fruntașii evrei considerau că apropierea Primului Război
Mondial avea să rezolve problema emancipării evreilor.
În acest sens, este de menționat că în scrisoarea lui Georges Clemenceau către Alexandru
Marghiloman, fost ministru conservator, în care cel dintâi invită România ,,Să reglementeze în sfârșit
chestiunea evreiască”, fiind în interesul țării, să dea acestei populații statutul legal.
Atentatul de la Sarajevo din 15 iunie 1914, în care arhiducele Franz Ferdinand de Hasburg,
moștenitorul tronului Austro-Ungariei, și soția sa Sofia au căzut sub gloanțele unui naționalist sârb, a
determinat dezlănțuirea Primului Război Mondial, care a avut loc între anii 1914 și1918.
În primii doi ani de război România a fost neutră 1914-1916. În toată aceasta perioadă nici
Antanta și nici Tripla Alianță nu au reușit să zdruncine neutralitatea României în ciuda unor promisiuni de
extindere teritorială facute, când din partea rușilor, când din partea Germaniei și Austro-Ungariei.

34
Duminică 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană, întrunit la Cotroceni, hotăra ca țara noastră
să intre în războiul ce se desfășura în Europa alături de Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, care prin
tratatul secret încheiat cu România, ne garantau integritatea teritorială și recunoșteau legitimitatea unirii
cu patria mamă a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei, provincii aflate sub
stăpânire străină.
România declară război Puterilor centrale și intră imediat în luptă. Pentru ducerea războiului au
fost mobilizați 830 000 de soldați. La aceasta se cere adăugată susținerea războiului contra ,,Puterilor
centrale” de corpurile de voluntari ardeleni și bucovineni, constituite în Rusia, Italia și Franța, precum și
de către românii din diaspora, aflați în taberele Antantei.
Adeziunea evreilor la hotărârea României de a intra în război în tabara Antantei a fost totală.
Opinia publică evreiască s-a pronunțat în acest sens în adunările și serviciile divine, care au avut loc în
toate sinagogile și templele din țară. În orașul Huși au avut loc în adunările și slujbele religioase din toate
sinagogile precum și cele din comunele Fălciu, Drânceni, Răducăneni și Hoceni.
Populația evreiască a mai participat la efortul de război și prin strângerea de fonduri pentru
Crucea Roșie, prin voluntari înrolați în serviciul sanitar, localurile puse la dispoziția autorităților locale,
donarea de îmbrăcăminte pentru nevoile armatei.
În perioada anilor 1916-1918 Spitalul evreiesc din Huși a fost transformat în unul militar. În
încleștarea cu dușmanii militarii evrei s-au avîntat cu dăruire și patriotism, dovedind calități morale și de
luptă. Comunicatele oficiale, ordinele de zi ale marilor unități și ale armatei, decrete de decorare,
demonstrează devotamentul, abnegația, bravura, curajul, îndârjirea demonstrate de ofițeri, subofițeri,
gradați și soldați evrei pe câmpul de luptă.
Au participat la Primul Război Mondial 23 000 militari evrei. Dintre aceștia 882 au murit în luptă,
740 au fost răniți, 449 au căzut prizonieri și 3043 au fost declarați dispăruți. Ca urmare a eroismului
dovedit în luptă 825 militari evrei au fost decorați. De asemenea au fost decorați militari evrei proveniți
din România, care au luptat în armatele franceze și engleze.
Din orașul Huși și comunele județului Fălciu, 43 de militari evrei au fost încorporați și au luptat
în principalele fronturi de luptă, în special în Moldova. Dintre aceștia, 11 au murit, 10 au fost răniți, 2 au
fost dați dispăruți. Dintre cei distinși în luptă putem menționa:
Locotenent Goldemberg Mendel, a luptat la Oituz și Mărăști și a fost decorat cu „Steaua
României” și „Virtutea Militară”.
David M. David Reiter, a făcut parte din Regimentul 3 Roșiori Cavalerie, Escadronul 3, Divizia
a doua, a participat la luptele de la Mihailești-Argeș, Mărășești și Oituz, unde a fost rănit la cap și la braț.
A fost înaintat la grad de sergent.
Scorțaru Gerșin, a participat la luptele din Transilvania în anul 1919, împreună cu unitatea sa a
participat la ocuparea Budapestei și înlăturarea regimului comunist a lui Bela Kun.
Copel Băhnăreanu, a luptat cu multă vitejie la Oituz și Mărășesti. A fost decorat cu „Steaua
României” și „Bărbăție și credință”, a a fost înaintat la grad de subofițer.
Solomon Herșcovici, a făcut parte din Regimentul 25 Infanterie Vaslui. A participat la campania
din Bulgaria din 1913. În 1918 s-a remarcat în luptele de la Cozmești și Mărășești.
În întreaga țară, în temple și sinagogi, au loc Te-deumuri pentru comemorarea ostașilor evrei
căzuți în război. La Templul Coral din București au participat reprezentanți ai Curții Regale și ai
Ministerului de Război.
Se pregătește Conferința de pace de la Paris, dintre reprezentanții puterilor Antantei și Puterilor
Centrale. Uniunea Evreilor Pământeni și alte organizații evreiești, au trimis o delegație pe lângă
Conferința de pace de la Paris, din care făceau parte rabinul doctor I. Nemirower, Wilhem Filderman,
Enric Braustein, Filip Rosenstein și mulți alții. Delegația a adresat un memorandum Conferinței de pace
de la Paris prin care sunt formulate condițiile asigurării protecției minorităților naționale în tratatele ce
urmează a fi semnate.
Este prezent textul ce urmează să fie inclus în viitorul Tratat de pace cu România, care prevede nu
doar emanciparea evreilor români ci și ,,drepturile de minoritate” (garanții referitoare la învățământ, la
limbă și respectarea zilei de Sabat).

35
Guvernul român condus de I.C. Bratianu, după ce luase inițiativa unui al doilea decret de lege din
29 decembrie 1918/15 ianuarie 1919 (denumită legea Brătianu), în progres față de legea Marghiloman
(,,legea pentru împământenirea străinilor născuți în România” din 19-24 iulie 1918, dar tot restrictivă,
decretează la 22 mai 1919 al treilea și ultimul decret, care prevedea o naturalizare bazată pe principiul
unei declarații de voință din partea celor interesați.
Conferința de pace convocată de marile puteri acordă consfințirea internațională a frontierelor și
impune României ca și altor țări un tratat al minorităților. Tratatul de pace de la Saint Germaines en Laye
încheiat între puterile aliate și asociate și Austria cu un articol 60 - referitor la minorități, recunoaște
frontierele României și stipulează printre altele și egalitatea de drepturi civile și politice pentru toți evreii
din toate provinciile românești.
În pofida tergiversărilor și a opoziției îndârjite a lui Ion I.C. Brătianu, reprezentanții României au
semnat Tratatul Minorităților la 9 decembrie 1919 după ce reușise să îndepărteze ,,articolele evreiești”
(garanții referitoare la drepturile culturale și religioase).
Consiliul superior al Tratatului de la Paris a introdus asigurări că România avea să respecte și să
nu nege ulterior minoritățile naționale și în mod expres evreilor, deplina libertate a cultelor și emanciparea
civilă și politică.
Prevederile Tratatului minorităților nu mai reprezenta de fapt în momentul semnării lui decât
valoarea unei post factum, ceea ce nu fusese cazul cu prevederile Tratatului de la Berlin. Noul statut al
populatiei evreiești era deja în 1919 o realitate anticipată prin decretele din decembrie 1918 și mai 1919.
În felul acesta a fost impusă emanciparea evreilor români voinței puterilor occidentale, stimulate
mai ales la rândul lor de organizațiile evreiești.
În zilele de 26 - 27 martie 1923 Adunarea Deputaților și Senatul votează noua Constituție.
Pe data de 28 martie 1923, prin Decret Regal este promulgată Constituția țării, care proclamă
,,românii fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței,
învățământului, presei, întrunirilor, de asociație și de toate libertățile și de drepturile stabilite prin lege”.
,,Deosebirile de credință, religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România
o piedică spre a dobândi drepturi civile și politice și a le exercita”.
Constituția ratifică totodata Decretul Lege din decembrie 1918, privitor la ,,acordarea drepturilor
cetățenești” și Decretul Lege din mai 1919, privitor la ,,încetățenirea evreilor" care locuiau în Vechiul
Regat.
Antisemitismul care a existat și înainte, nu a făcut decât să sporească după Primul Război
Mondial. La aceasta a contribuit creșterea numărului evreilor și anumite superstiții și prejudecăți
religioase.
Fundamentul ideologic al antisemitismului este moștenit din a doua jumătate a secolului al XlX-
lea, mai exact din perioada Congresului de la Berlin (1878), atunci când chestiunea evreiască, ocupa un
rol primordial în dezbaterile din camere, în presă și diferite scrieri istorice și literare.
Unii scriitori și filozofi au avut atitudini antievreiești: poetul Vasile Alecsandri (1821-1890), Ion
Slavici (1848-1925), Vasile Conta (1845-1882), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), economistul
Petre S. Aurelian (1833-1909), istoricul A. D. Xenopol (1847-1920). Unii dintre aceștia au avut
antecedente iudaice, alți doi teoreticieni naționaliști au avut o contribuție foarte mare la dezvoltarea
antisemitismului în România înainte de Primul Război Mondial: A. C. Cuza (1858-1947) și Nicolae Iorga
(1871-1940).
Întâlnirea A. C. Cuza-Nicolae Iorga s-a concretizat în 1920 prin crearea ,,Partidului Naționalist”,
primul partid politic din România care a avut în centrul activității sale antisemitismul. El a adoptat și un
program îndreptat împotriva evreilor, care a fost aplicat mai târziu de mareșalul Ion Antonescu. Din cauza
unui grav conflict între Nicolae Iorga (care s-a îndepărtat de antisemitism) și A. C. Cuza, Partidul
Naționalist Democrat s-a scindat in aprilie 1920, A. C. Cuza formând un nou partid ,,Partidul Naționalist
Democrat Creștin”.
Potrivit unui cercetator american, William D. Olson, Nicolae Iorga nu a acceptat antisemitismul,
dar a fost antisemit toată viața.

36
Istoricul german Ernest Nolte (1923-2016) susținea că ,,nu există fascism, fără provocarea
bolșevismului”.
La Iași, unde exista influența destul de puternică a Revoluției Socialiste din Rusia, s-a creat sub
conducerea unui muncitor tipograf - Constantin Pancu - o primă organizație naționalist extremistă și
violent anticomunistă numită ,,Garda Conștiinței Naționale”, propovăduind anticomunismul,
antisemitismul și statul autoritar, precum și o serie de măsuri cu caracter naționalist-socialist. Lui i s-a
alăturat hușeanul Cornelui Zelea Codreanu, student la Facultatea de Drept, care avea o mare influență în
rândul studenților și care optau pentru antisemitism și anticomunism.
Corneliu Zelea Codreanu și Constantin Pancu au publicat la 9 februarie 1920 ,,Crezul Socialismul
Național Creștin”1.
În anul 1922, profesorul A. C. Cuza, împreună cu colegul său doctorul Nicolae Păulescu, au
întemeiat ,,Uniunea Național Creștină” al cărui obiectiv principal era soluționarea problemelor evreiești
prin eliminarea lor din societatea românească.
Discipolul său în această perioadă a fost Corneliu Zelea Codreanu. Acesta după un sejur de studii
de câteva săptămâni în Germania se întoarce în România în ianuarie 1923 și imediat cu camarazii săi din
,,Asociația Studenților Creștini” au creat pe data de 4 martie 1923 la Iași, ,,Liga Apărarii Național
Creștine” (L.A.N.C.) al cărei președinte era profesorul A. C. Cuza. Ulterior ea s-a ramificat în întreaga
țară prin unificarea cu alte organizații. La alegerile din anul 1926 a obținut 10 locuri în Parlament.
Având mai multe disensiuni cu A. C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu înființează ,,Legiunea
Arhanghelului Mihail” (24 iunie 1927). În acest fel s-a creat Mișcarea Legionară. Corneliu Zelea
Codreanu și-a luat titlu de căpitan. Cel mai apropiat colaborator al sau era Ion Moța (1902-1937).
Preocuparea primordială a Legiunii era lupta împotriva evreilor și tot ce era considerat ,,jidovit”.
Legiunea și-a creat o organizație paramilitară îndreptată împotriva dușmanilor ei.
Mișcarea legionară a organizat numeroase atentate sau asasinate și de foarte multe ori autorii lor
au rămas nepedepsiți. În pofida acestor atrocități Mișcarea Legionară a continuat să prospere. După
asasinatele lui I. G. Duca, primul ministru al României, de către legionari la 29 decembrie 1933,
activitatea acesteia a fost interzisă. Se formează un partid politic „Totul pentru Țară”, sub conducerea
generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul (1867-1937). Adevăratul conducător era Corneliu Zelea
Codreanu.
La alegerile din 20 și 22 decembrie 1937, partidul ,,Totul pentru Țară” a obținut 72 de locuri în
Parlament, fiind al treilea partid al țării. Regele a preferat ca după o scurtă guvernare Goga-Cuza să
instaureze dictatura regală în februarie 1938.
Numeroși intelectuali, unii chiar de mare prestigiu, și-au adus contribuția la ideologia mișcării
legionare sau au devenit membrii acesteia: Nae lonescu (1890-1940), Nechifor Crainic (1889-1972),
Mircea Eliade (1907-1986), Vintilă Horia, care a publicat ideile sale în revistele legionare ,,Porunca
vremii" și ,,Sfarmă Piatră”, Nicolae Davidescu (1888-1954), Constantin Noica (1909-1987), Petre Țuțea.
,,Problema evreiască” a constituit între 1913-1938 o problema permanentă în România, cunoscând două
perioade între 1918-1923 și 1934-1938, cea dintâi a fost marcată de acordarea de drepturi cetățenești
legiferate de Constituția din 1923, a doua prin întoarcerea la legislația antisemită în timpul guvernărilor
Gheorghe Tătărăscu (1934-1937) și Goga-Cuza (1937-1938).
Nu este exclus, ca apariția fascismului în Italia, să fi influențat la adoptarea ,,legii privitoare la
dobândirea și pierderea Naționalitătii române” (Legea Mârzescu) adoptată în 1924, care a dus la pierderea
cetățeniei române a peste 80000-100000 evrei.
După asasinarea primului ministru I. G. Duca de către membrii Garzii de Fier s-a alcătuit un
guvern în ianuarie 1934 sub conducerea lui Gheorghe Tătărăscu, care a fost la putere până la 28
decembrie 1937. În această perioadă a luat unele măsuri represive împotriva evreilor: legea conversiunii
datoriilor agricole, legea folosirii personalului românesc în întreprinderi, decrete legi și ordonanțe,
urmărind excluderea și limitarea numărului de evrei în diferite profesiuni. La 1 decembrie 1936 a fost
depusă în Cameră un proiect de lege asupra revizuirii listelor de naționalitate, care prevedea revizuirea

1
A se vedea ziarul „Garda Conștiinței Naționale” din 9 februarie 1920.

37
cetățeniei române pentru 4000000 de minoritari, dintre care 600000 de evrei. Camera a respins acest
proiect.
Cu toate ca pe plan internațional s-au înăsprit măsurile luate împotriva organizațiilor de extremă
dreaptă, ele au putut totuși să-și continue uneltirile și violențele și să mențină un climat de agitație
permanentă.
În alegerile care au avut loc pe data de 20 decembrie 1937, liberalii au obținut 35, 92 % din
voturi, național țărăniștii 20,40 %, Partidul Totul pentru Țară (Mișcarea legionară) 15,58 %, Partidul
Național-Creștin (Goga-Cuza) 9,15% și alții. Dar regele a preferat să-1 numească prim ministru pe
Octavian Goga. Cabinetul său din care făcea parte și A. C. Cuza, conducându-se după principiul
,,România pentru români” va face din antisemitism esența sa politica. Scurta guvernare Goga-Cuza a fost
nefastă pentru evrei, atât prin legile antisemite inițiate cât și prin huliganismele de stradă încurajate.
Toate aceste legi discriminatorii au culminat cu decretul-lege asupra revizuirii cetățeniei,
promulgat la 21 ianuarie 1938, ce privea pe toti locuitorii evrei din teritoriile alipite, precum și Vechiul
Regat, care primiseră naturalizarea română.
Prin aplicarea acestui decret între 35 și 45 % din evreii cu cetățenia româna au fost decăzuți din
drepturi. Organizațiile evreiești din țară și din străinătate, precum și ambasadorul Statelor Unite ale
Americii la Bucuresti, au protestat împotriva atitudinii antisemite a guvernului.
Evreii români au opus o rezistență dârză pe baza unui plan coordonat de Wilhelm Filderman
înainte de instaurarea cabinetului Goga-Cuza. El a constat dintr-o declanșare graduală a unei adevarate
greve economice prin abținerea de la toate operațiunile de vânzare și cumpărare, au fost retrase
capitalurile și economiile din bănci, remițând în același timp pe piață acțiunile și obligațiile. Bursa de
valori s-a prăbușit iar activitatea în cea mai mare parte a fost paralizată.
Rezistența evreilor și în special cea economică asociată cu intervențiile occidentale au pus capăt
existenței primului guvern rasist român interbelic, după numai patruzeci și una de zile.
Pe data de 10 februarie 1938 Guvernul Goga-Cuza a fost demis, iar regele Carol al II-lea și-a
instaurat dictatura sa personală, perioadă cunoscută sub numele de Dictarura regală (10 februarie 1938-6
septembrie 1940).
Primul Guvern al Dictaturii Regale a fost condus de patriarhul Miron Cristea. Pe data de 20
februarie 1938 se decretează o nouă constituție care legiferează instaurarea dictaturii regale și sfârșitul
regimului parlamentar.
Prin decretul regal din 31 martie 1938 toate partidele politice sunt desființate, precum și organele
de presă ale acestora. Se constituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat permanent, cu caracter
consultativ.
Se constituie ,,Frontul Renașterii Naționale”, care va fi înlocuit mai tarziu de ,,Partidul Națiunii”
(22 mai 1940), partid unic, totalitar. Un articol special din statut stipulează că evreii nu sunt primiți în
acest partid.
Pe data de 16 aprilie 1938 sunt arestați mai mulți conducători legionari, printre care și șeful
Garzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu (împușcat împreună cu alți conducători legionari în noaptea de
29/30 noiembrie 1938 sub pretextul fugii de sub excortă).
Pe data de 1 februarie 1939 are loc remanierea guvernului Miron Cristea. Armand Călinescu
devine vicepremier, ministru de interne și ministru ad-interim la Război. Dupa moartea patriarhului Miron
Cristea este numit prim ministru Armand Călinescu. Se decretează mobilizarea parțială a armatei române
(15 martie 1939). Se fac concentrări la care participă și militari evrei. Armatele hitleriste invadează
Polonia (1 septembrie 1939) declanșând astfel cel de-al Doilea Război Mondial, în ripostă Marea Britanie
și Franța, declară război Germaniei naziste (3 septembrie 1939).
România se declară neutră la 7 septembrie 1939 și își dă acordul de principiu, pentru trecerea prin
teritoriul său a unor materiale de război destinate ajutorării Poloniei. Mulți militari polonezi se refugiază
și trec prin țara noastră.
Pe data de 21 septembrie 1939 Armand Călinescu, primul ministru al României, ostil expansiunii
germane, este asasinat de o echipă de legionari. Cel care a organizat acest asasinat a fost Horia Sima, noul
conducator al Mișcării Legionare. După asasinarea lui Armand Călinescu se formează un nou guvern

38
condus de Constantin Argetoianu, după un interimat de câteva zile al guvernului Gheorghe Argeșeanu
(21-28 septembrie 1939). Urmează o puternică represiune împotriva Mișcării Legionare.
Horia Sima și alți fruntași ai mișcării s-au refugiat în Germania. Cei care 1-au împușcat pe
Armand Călinescu au fost executați.
În fiecare capitală de județ sunt executați câte trei legionari, care sunt supuși oprobiului public.
Mulți legionari au fost închiși în lagăre.
În pofida câtorva nuanțări, politica antisemită a fost continuată în timpul dictaturii regale. Nu s-a
făcut nimic pentru abrogarea legii asupra revizuirii cetățeniei. Dimpotrivă un nou decret din 9 martie 1938
a impus o procedură mult mai grea.
Situația celor 203242 capi de familie și celibatari adulți evrei reprezentând 617396 persoane a
fost examinată până la 15 septembrie 1939.
Cetățenia a fost menținută pentru 392 174 de persoane (36,3%) și retrasă la
225 222 persoane (36,7 %) procentajul cel mai ridicat de cei care au pierdut cetățenia privea pe evreii din
Basarabia și Transilvania.
Comunitatea evreilor din București împreună cu comunitățile evreilor din țară fac un apel la toți
evreii pentru sprijinirea înzestrării armatei (14 ianuarie 1940). Toți evreii au subscris la împrumutul
pentru înzestrarea oștii române.
Perioada dictaturii regelui Carol al II-lea a marcat și dezastrul României Mari. La 27 iunie 1940
armata sovietică a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, ca urmare a unei note ultimative în urma
înțelegerii Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939. La 30 august 1940 ca urmare a arbitrajului Axei și
prin Dictatul de la Viena partea de nord a Transilvaniei a fost transferată Ungariei, în vreme ce la 7
septembrie 1940, prin acordul frontalier de la Craiova partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul obținut în
1913) era restituit Bulgariei.
Evreii sunt acuzați că datorită lor au fost ocupate aceste teritorii (Basarabia și nordul Bucovinei),
iar trupele române în retragere au fost atacate de evrei. Au loc acîiuni pogromiste2. Mulți evrei concentrați
care se aflau în uniforma militară, au fost atacați de legionari. Zeci de evrei au fost jefuiți și aruncați din
trenuri. În comunele din jurul orașului Huși mai mulți tineri evrei care se intorceau de la unitățile lor
militare au fost asasinați. Tot în aceasta perioadă patru tineri evrei din Basarabia au fost omorâți și
aruncați din tren pe linia ferată Crasna-Huși, iar poliția, după ce i-a expus prin oraș mai multe zile a vrut
să-i arunce într-o râpă. Numai la intervenția episcopului hușean Grigorie Leu au fost înmormântați în
Cimitirul Evreiesc.
În zilele de 1-2 iulie 1940 în orașul Dorohoi a avut loc un progrom împotriva populației evreiești
soldat cu 50 de morți.
Pe data de 4 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu este numit președinte al Consiliului de
Miniștri. Se suspendă Constituția din februarie 1938, regele Carol al II-lea cedează generalului Ion
Antonescu principalele prerogative ale puterii. Complet izolat și compromis prin politica externă
șovăitoare și prin atitudinea capitulantă în fața agresiunii și silit de pronaziștii români și germani, Carol al
II-lea abdică în favoarea fiului său Mihai la 6 septembrie 1940.
Prin Decretul Regal din 14 septembrie 1940 România este proclamată ,,Stat Național Legionar".
Ion Antonescu își arogă titlul de ,,Conducător” și prim ministru al guvernului, iar Horia Sima, șeful
Mișcării Legionare, devine vicepreședinte al Consiliului de MiniȘtri. Se interzice orice activitate politică
în afară de aceea a Mișcării Legionare și a Grupului Etnic German din România. Ca urmare a
disensiunilor care au apărut între generalul Ion Antonescu și Horia Sima, în zilele de 21-23 ianuarie 1941,
mișcarea legionară a organizat o rebeliune armată, prin care urmărea să devină singura beneficiară a
puterii de stat, cu care ocazie efectuează masacre sangeroase, jafuri și distrugeri. După înăbușirea
rebeliunii de catre armată mișcarea legionară este înlăturată de la putere și interzisă, puterea
concentrându-se în mâinile generalului Ion Antonescu. Se formează un guvern din militari și tehnicieni.

2
Pogrom (din limba rusă погрóм, provine de la громить, „a distruge”, cu sensul de măcel) „exprimă o dinamică
psihosocială specifică, fiind vorba practic de un linșaj, cu călău colectiv și victimă colectivă, care se declanșază
spontan”.

39
Horia Sima și principalii conducători legionari s-au refugiat în Germania, fiind judecați în contumacie.
Multe mii de legionari au fost arestați, judecați și condamnați.
Împotriva evreilor s-a deslănțuit un adevarat progrom, peste 130 de evrei au fost asasinați, zeci de
sinagogi au fost pângărite și distruse, magazine devastate, mii de evrei au fost jefuiți, bătuți și schingiuiți.
Antisemitismul românesc și-a atins paroxismul odată cu instaurarea dictaturii generalului Ion
Antonescu. O întreagă legislație draconică i-a pus pe evrei în afara societății, provocând ruina lor
economică.
Menționăm principalele decrete antievreiești: toți evreii și studenții, considerați prin lege evrei și
personalul evreiesc, au fost excluși din învățământ; proprietățile și bunurile comunităților evreiești au
fost naționalizate, proprietățile rurale și urbane aparținând evreilor au trecut în proprietatea statului și în
administrația Consiliului Național al Românizării, românizarea personalului din întreprinderi, organizarea
muncii de folos obștesc pentru evrei, care mai târziu s-a transformat în muncă obligatorie subordonată
jurisdicției militare; s-au luat măsuri împotriva micilor comercianți și industriași, mulți dintre ei fiind
nevoiți să-și închidă magazinele sau micile întreprinderi. S-au numit comisari de românizare pe lângă
comercianții și industriașii evrei; colegiile medicilor au eliminat medicii evrei, li s-au luat dreptul de a
îngriji pacienții creștini; evreilor li s-au interzis să practice profesia de farmacist, în domeniul justiției au
fost concediați funcționari judecătorești; decretul lege din 4 decembrie 1940 privind statutul militar al
evreilor stipula excluderea din serviciul militar al tuturor categoriilor de evrei. Calvarul evreilor din
această perioadă, care a fost și aceia a Soah-ului (Holocaustului), suferințele și luptelor pentru
supraviețuire, a dus la existența lor ca popor.
La Iași în 29 iunie 1941 a avut loc primul mare progrom din al Doilea Război Mondial. Peste
12000 de evrei (multe surse prezintă mai mulți evrei asasinați) au fost masacrați, jumătate chiar în oraș,
prin împușcare sau ca urmare a unor torturi sălbatice, restul fiin expediați în vagoane plumbuite-,,trenul
morții"- către un lagăr de concentrare, 65% dintre aceștia murind pe drum de sete, foame sau fiind
asfixiați.
Ca urmare a unei anchete rău voitoare și care a falsificat realitatea, comunicatul președintelui
consiliului de miniștri din 30 iunie 1941 inștiinta că ,,la Iași au fost executati 500 iudeo comuniști care
trăseseră focuri de arma asupra soldaților români și germani”.
Unele surse confirmă ca numărul morților a fost mult mai mare.
Istoricul Jean Ancel, în lucrarea sa Contribuții la istoria României, vol. 2, partea a II-a, susține că
au pierit 15000 de evrei în pogrom, dintre care 8000 chiar în oraș și 7000 în cele două trenuri ale morții.
Numărul victimelor stabilit în recensământul efectuat în secret de Comunitate cu o lista nominală
era de 14850.
Serviciul Special de Informații (SSI) care a urmărit lista morților pe sinagogi, pe baza unor tabele
întocmite nominal, considera că numărul morților se ridica la 13266.
Cercul de recrutare din Iași a raportat în august 1942 ca nu reușeste să depisteze 13838 de evrei
care datorează muncă obligatorie, dintre care 7000 nu au certificate de deces, deoarece autoritățile nu le
emit.
Conform unui plan stabilit de guvern se execută evacuarea a zeci de mii de oameni, internări în
lagăre, introducerea regimului de ghetou în diferite zone ale țării, pogromul de la Iași, „Trenurile morții”,
regimul de ostatici, execuțiile de masă în Basarabia și nordul Bucovinei. Deportarea și regimul de
exterminare din Transnistria, chiar dacă s-au înfăptuit în colaborare cu naziștii, ele au fost inițiate și
programate de autoritățile antonesciene.
Măsurile represive împotriva populației evreiești din Basarabia și Nordul Bucovinei în vara anului
1941 au imbrăcat forme din ce în ce mai violente imediat după recuperarea acestor teritorii de către
armata româna și cea germană.
În primele zile după intrarea trupelor românești și germane în Cernăuți (5-6iulie 1941) au fost
omorâtă aproape întreaga populație rurală evreiască din Nordul Bucovinei, circa 15000 de suflete. Pe data
de 17 iulie 1941 trupele româno-germane ocupând Chișinăul ucid circa 10000 de evrei pe străzi, în case,
în pivnițe și sinagogi. Lăcașurile de cult au fost devastate și incendiate. Pe lângă execuțiile în masă, mii
de evrei au pierit în ghetourile create pe teritoriile Basarabiei și Nordul Bucovinei, unde s-a impus un

40
adevărat regim de exterminare. Aceste atrocități comise de armată și civili au fost considerate drept acte
de guvernământ (decretul-lege nr. 2507 din 3 septembrie 1941).
Deportările în Transnistria s-au efectuat pe baza ordinelor transmise din dispozițiile mareșalului
Ion Antonescu, în special în perioada 1941-1942 au fost deportați mai întai evreii din Bucovina de sud,
Suceava, Ițcani, Dărăbani, Burdușeni, Dorohoi, Siret, Fălticeni, Săveni, Mihăileni, Rădăuți Prut, apoi cei
din Basarabia și nordul Bucovinei.
În total numarul evreilor deportați se ridică la 189845.
La aceasta trebuie adăugat deportarea țiganilor nomazi și a unor sectanți.
Deportarea evreilor în Transnistria a fost concepută și realizată de autoritățile antonesciene ca o
măsură de purificare etnică a acestor teritorii și în ultimă instanță de exterminare fizică a etniei evreiești,
nu prin gazare ci prin condamnarea lor la moarte prin foame, frig, boală, epuizare fizică și de multe ori și
prin execuție în masă. Adevărate lagăre ale morții au fost ghetourile printre care menționăm: Pecioara,
Tulcin, Mastovoi, Berezovick, Bogdanovka.
Pentru cei 200000 de evrei deportați Transnistria a devenit al doilea Auschwitz.
Puținii supraviețuitori eliberați de Armata Roșie în 1944, cei mai mulți sunt tratați cu suspiciune,
ca români naționaliști și deportați în provinciile sovietice îndepărtate.
Masacrele din Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria, precum și exterminarea evreilor din
alte cauze (sete, foamete, boli) la care se adaugă pogromurile din Iași, București, Dorohoi, au marcat
Holocaustul evreilor din România.
Numărul minim al evreilor pentru a căror lichidare poartă răspunderea statul român este de
421450, din care numărul victimelor pe teritoriul rămas sub suveranitatea României în ajunul izbucnirii
Războiului contra URSS-ului se ridică la 18390.
Victimele ordinului de „curățire a terenului” 61.000 evrei care au fost asasinați în Transnistria și
care au murit din alte cauze (sete, foame, boli) 158.510.
Evrei localnici ai Transnistriei care au fost asasinați din alte cauze, 183500.
În vara anului 1942, Germania nazistă a început exercitarea unor presiuni și asupra României în
vederea aderării ei la măsura generală de deportare a evreilor în lagărele naziste de exterminare. Dr.
Gustav Richter, consilierul în problema evreiască al Ambasadei Germane la București, a obținut în vara
anului 1942 un agrement în scris din partea lui Mihai Antonescu privind deportarea evreilor din România.
În ședința Consiliului de Miniștri din 23 septembrie 1942 s-a pus problema trimiterii unor evrei
din țara noastră în altă parte; cu toate că această problemă a fost discutată numai de mareșalul Ion
Antonescu și Mihai Antonescu cu un reprezentant al armatei germane, ea a fost cunoscută și de alte
cercuri.
Pregătirile pentru deportare au început să avanseze.
Dintr-un studiu al istoricului israelian Jean Ancel intitulat Plans For Deportation Of The
Românian Jews (Plan pentru deportarea evreilor din România), a fost publicat în „Yar Vashem Studie”,
vol. 16, p. 381-420; din acest studiu rezultă că au fost elaborate două planuri de deportare: unul de Gustav
Richter și altul datorat lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului român pentru soluționarea problemelor
evreiești. Planul lui Gustav Richter prevedea deportarea tuturor evreilor din România, în timp ce planul
lui Radu Lecca preconiza începerea deportării cu evreii din vestul Transilvaniei și Banat, existând și
anumite excepții. Pregătirile pentru deportare au fost intense, deoarece lucrurile au fost cunoscute,
alarmarea evreilor a fost firească. O serie de personalități române și străine au luat atitudine împotriva
deportarii evreilor.
În primul rând Wilhelm Filderman, care era conducătorul de fapt al evreilor din România. A fost
ajutat de un grup de oameni care îi erau foarte apropiați: Matatias Carp, av. Arnold Schwefelberg, Ferry
Froimescu, baron Oskar Neuman, Filderman Neuman.
Wilhelm Filderman a apelat și la Iuliu Maniu. Acesta s-a întâlnit cu mareșalul Ion Antonescu
căruia i-a solicitat să oprească deportarea evreilor.
Au intervenit de asemenea Crucea Roșie Internațională și Vaticanul, mulți intelectuali români,
printre care profesori universitari.

41
Un rol foarte important a avut Regina Mamă Elena, Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului, unii
ambasadori străini, printre care cel al Elveției, Rene Week, care era acreditat în România din anul 1932,
iar de la 13 decembrie 1941 a reprezentat și interesele Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii, Belgiei,
Greciei și Iugoslaviei.
Prin intermediul unui avocat român s-au făcut demersuri la doamna Veturia Goga (soția fostului
prim ministru Octavian Goga) și soția lui Ion Antonescu, care 1-au convins pe mareșal să renunțe
deocamdată la deportarea evreilor.
Un factor decisiv a reprezentat înfrângerea Germaniei, în special cea de la Stalingrad, ceia ce a
dovedit că balanța victoriei este în favoarea aliaților. Aceasta a temperat izbucnirile antisemite ale
conducătorului, deși nu întotdeauna. Ca urmare a acestor factori planul de deportare a evreilor din
Vechiul Regat, Banat și sud vestul Transilvaniei a fost anulat în octombrie 1942.
Antonescu nu s-a împăcat niciodată cu faptul ca a fost silit să renunțe la visul său de purificare a
țării de evrei, spre deosebire de naziști nu a continuat să se încăpățâneze să-i omoare și din octombrie
1942, dacă ar fi depins de el, era dispus, să le permită să părăsească România spre orice loc din lume,
condiția era să plece fără nimic.
În al Doilea Război Mondial evreii, deși erau cetățeni români, n-au fost înrolați în armata
română, fiind în schimb siliți să presteze diferite munci obligatorii sub jurisdictie militară și să plătească
impozite speciale (Decretele Legi nr. 3984 din 4 decembrie 1940 ți 2068 din 21 iulie 1942).
Evreii cu titluri academice, foști ofițeri activi sau în rezervă, medici, ingineri, tehnicieni și alți
specialiști, conform deciziei 23325 a Ministerului Apărării Naționale, puteau fi rechiziționați pentru a
presta servicii potrivit pregătirii lor profesionale în cadrul armatei pe timpul concentrărilor prelungite sau
a Războiului.
Au fost considerați asimilați în gradul ce 1-au avut, au fost plătiți cu solda gradului cu care au fost
asimilați, au purtat uniforma specialității ce au avut, semnele distinctive de evrei stabilite prin lege.
Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România a adresat numeroase petiții și memorii
Conducatorului și ministerului de resort, solicitând reîncadrarea evreilor în armată. Cererile evreilor nu au
fost luate în considerare, considerând că ei erau suspicioși și puteau pactiza cu dușmanii țării.
Mobilizand populația evreiască să se supună legilor țării, comunitatea evreiască a desfășurat în
același timp o susținută activitate pentru a raspunde solicitărilor autoritaților de a sprijini efortul de
Război.
Cifrică, contribuția populației evreiești se ridică la 10132728745 de lei, ceia ce reprezintă peste o
treime din contribuția întregii populații.
Dacă ținem seama că în acea perioadă populația evreiască reprezenta 1,7 % din întreaga populație
a țării, contribuția ei este și mai mare.

42
43
44
AMINTIRILE DE RĂZBOI ALE ÎNVĂȚĂTORULUI NICOLAE PAVEL DIN MURGENI

Costin CLIT

Nicolae Pavel, învățător la școala primară mixtă din comuna Murgeni, județul Tutova (avea
gradul II de la 1 septembrie 1936), a fost inspectat la 20 martie 1942 de Grigore Andriescu, inspector
școlar la circ. II Galați, care constată: „Sala de clasă curată și frumos ornată cu desene și lucrări manuale
de ale școlarilor. Colțul eroilor locali, împodobit cu lucrări manuale: o troiță și mai multe cruci cu
numele eroilor locali, precum și desene cu scene de război”. Biblioteca clasei avea 80 de volume, iar
elevii erau abonați la revista „Universul copiilor” (trei abonamente). Funcționa o cantină pe lângă școală.
Nicolae Pavel activa în cadrul Căminului cultural „Regele Mihai I”, unde a organizat șezători și serbări cu
caracter național, predă cursuri țărănești, îndeplinea funcția de secretar la „Crucea Roșie” din târgul
Murgeni, se implică în asistența socială, membru al consiliului de administrație în cooperație (cooperativa
a înființat-o în 1938), al consiliului comunal din 1937, a ridicat o troiță în satul M. K. Epureanu, pentru
cinstirea eroilor neamului, a înființat o casă de economie școlară. La data inspecției deținea în manuscris
trei lucrări: Datine și obiceiuri la săebătorile de iarnă; Învățătorul anului 1942. Rolul său în școală și în
afară de școală (lucrare cu caracter profesional, în care reflectă munca învățătorului, ca om al școlii și
luptător pe front); Luptele de la Țiganca („descrie trecerea Prutului și luptele de la Țiganca din
Basarabia, glorificând eroismul ostașilor din Divizia 21 Infanterie, și în special al Reg(imentului) 24
Infanterie Tecuci, în care unitate a luptat candidatul, c-un deosebit eroism. Fapt publicat în Monitorul
oficial (partea I), No. 56, din 6 martie 1942, care spune: „Conferim medalia „Virturea Militară” de
războiu cl. II, subofițerului Plotonier Tr. Pavel Nicolae pentru bravura de care a dat dovadă pe câmpul
de luptă, în timp ce regimentul a fost atacat de inamic, din proprie inițiativă și în viteza cea mai mare, a
pus tunul anticar în bătaie, contribuind astfel la alungarea inamicului”). Deține și decorația „Crucea
serviciului religios”1. Organizează cursuri de adulți și de ucenici cu cei din atelierele din târgul Murgeni,
era membru al băncii populare „Sprijinul” din Murgeni, contribuie la plantarea Parcului comunal,
înființează o Școală țărănească în târgul Murgeni, a fost membru al Consiliului Operei de Asistență
Socială. Împreună cu ceilalți membrie ai Crucii Roșii din târgul Murgeni strânge un fond de 60000 de lei,
întrebuințată „pentru procurarea diferitelor obiecte și articole necesare spitalelor (lenjerie, instrumente
și medicamente), care și-au găsit mult întrebuințarea lor în vara anului 1941, când localitatea noastră a
fost primul post de ajutor al răniților din luptele de la Țiganca. Tot această Soc(ietate) a susținut o
cantină școlară în 1938 și un „Cămin de zi” pentru copii mici în 1940”. A fost membru al Societății de
Patronaj din târgul Murgeni, subscrie la Împrumutul reîntregirii, luptă contra sectanților, contribuie la
adunarea fondurilor și construirea clopotniței bisericii, pentru care primește arhierești binecuvântări,.
Contribuie la repararea localului școlii după cutremurul din 9 / 10 noiembrie 19402.
A luat parte la campania militară declanșată la 22 iunie 1941 de generalul Ion Antonescu, aliat cu
Germania nazistă, „contra bolșevismului, luptând pentru dreptatea românească, onoarea Neamului și
apărarea Crucii, în Basarabia și Ucraina, încadrat în Reg. 24 Infanterie Tecuci”3.

„Sdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miază-Noapte!”

Zorii zilei de 22 iunie 1941, a chemat Neamul la luptă sfântă, în contra dușmanilor civilizației și
bisericii, a onoarei și dreptății românești.

1
„Monitorul oficial”, partea I, nr. 42, din 18 februarie 1942; a se vedea ANIC, Fond Ministerul Culturii
Naționale, dosar 798 / 1942, f. 82-84.
2
ANIC, Fond Ministerul Culturii Naționale, dosar 798 / 1942, f. 96-102.
3
Ibidem, f. 102.

45
Neamul românesc era chemat la luptă pentru eliberarea fraților din Bucovina și Basarabia de
cotropire bolșevică, spălând pata și umilirea istoriei și redând Țării și Armatei onoarea care fuseseră
știrbită prin evenimentele anului 1940.
Mareșalul Ioan Antonescu, ziditor de țară nouă, pornea la luptă pentru dezrobierea moșiei
străbune și reîntregirea Neamului.
Glasul său, ca un strigăt ce pornea din adâncul veacurilor pentru dreptatea „viitorului omenesc” și
pentru „lumea nouă” răsună din creierii munților, până pe îndepărtatele câmpii ale țării:
„Români
Pentru Rege, pentru Țară,
Ca să răzbunăm nedreptatea,
Ca să întemeiem „lumea nouă”
Ca să cinstim numele de Români
Cu Dumnezeu înainte!
Urmați-mă!
Războiul Sfânt a început!”
Armata Română, care cu un an înainte fusese obligată să se retragă umilită cu arma la picior,
lăsând sub stăpânire dușmană plaiurile străbune, moșia românească și frații noștri, își făcea acum a
evanghelie a mântuirii românești; din ordinul de atac al comandantului de căpetenie4:
„Ostași
Vă ordon:
Treceți Prutul. Sdrobiți dușmanul din Răsărit și Miază-Noapte
Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații voștri cotropiți
Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabiei și Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre

4
Ordinul de luptă generalului Ion Antonescu:
„V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg
pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru
vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!
Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii
noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei,
ogoarele şi plaiurile voastre.
Ostaşi,
Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au
supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de
cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc.
Ostaşi,
Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să
cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi
în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu.
Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a
vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul
Vostru.
Ostaşi,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!”
Comandant de căpetenie al Armatei: Generalul Antonescu 22 iunie 1941.

46
Fiți vrednici de trecutul românesc
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea.
La luptă.
Ostași, înainte!”
La porunca Conducătorului Statului ostașii țării, din Mțț Bucovinei și până la Mare se năpustesc
contra bolșevicilor trecând Prutul prin mai multe puncte și alături de vitejii ostași germani lovesc și
distrug pe dușman, fugărindu-l până departe și liberând astfel moșia străbunilor voievozi Ștefan cel Mare
și Ioan Vodă cel Cumplit.

*
* *
Ostașii Regimentului 24 Infanterie, fii ai eroilor de la 1916-1918, cu nădejdea la Dumnezeu și
încrezători în puterile lor, răspunzând chemării Conducătorului de Căpetenie al armatelor, sunt printre
primii care trec Prutul și încep lupta „Războiului Sfânt”.

Primul nostru atac de la Prut

În după amiaza zilei de 5 iulie 1941, Regimentul 24 Infanterie pornește din com(una) Murgeni,
jud(ețul) Tutova, în marș spre Bogdănești-Prut.
Către seară-după o zi prea frumoasă și cu căldură de cuptor-natura se supără, o furtună grozavă se
lasă pe tot întinsul plaiurilor și nori nesfârșiți de praf însoțesc coloanele în marșul lor.
Era, parcă, supărarea întregii lumi, era hotărârea unei sfinte răzbunări; era ceva ce completa
voința, pornirea și elanul ostașilor noștri ce pornise să răspundă chemării Neamului și Țării și a Crucii
pentru dezrobirea fraților basarabeni de sub stăpânire bolșevică.
Era ajunul botezului de sânge, era ajunul celei mai mari bătălii ce trebuia să se dea și pentru care
Dumnezeu hărăzise pe noi.
După miezul nopții, cu toate greutățile unui marș făcut în apropiere de inamic, a unei ploi darnice
care-și vărsa ultimele rezerve ca o baie sfântă a viitorilor eroi, Regimentul nostru făcuse peste 17 km de
marș și ajunsese la punctul pe unde trebuia să treacă Prutul.
Singur, în picioare în miez de noapte, la încrucișarea drumului, arzând de nerăbdare, ne așteapta
iubitul nostru comandant, d(omnu)l Colonel Seraciu Ghedeon .
O cercetare de câteva minute, trecând sub privire pe fiecare ostaș, o scurtă înțelegere cu
comandanții în subordine, câteva cuvinte date în șoaptă, a fost toată pregătirea ce am făcut-o pentru a ne
îndrepta pe o potecă îngustă spre podul rupt de pe CFR, pe unde se recunoscuse și aranjase trecerea
Batalionului nostru Bat(alionul) II / 24 Inf(anterie).
Prin flanc câte unul, cu comandanții în cap, ne-am înșiruit pe lungul liniei ferate și într-o tăcere
monumentală, pășeam încet spre pod. Fiecare ardea de nerăbdarea de a se vedea dincolo.
Dar operațiunea era grea, fiindcă la malul stâng podul era rupt și trebuia să cobori pe o scară
lungă, improvizată din scândură și a cărei confecționare nu era complet terminată.
Șirul se oprise, iar inamicul lumina mereu cu rachete tot întinsul văii până la noi.
Eram la mijlocul podului și în așteptarea rândului de trecere priveam de pe scândura îngustă a
podului uriașul balaur alb al apei de dedesupt. Nu mă mai săturam privind Prutul, râul blestemat
despărțitor de frați, ce-și căra domol la vale valurile leneșe și tulburi; ... când, deodată mă simt apucat de
spate de cineva care dorea să treacă înainte. Îi fac loc.
Era Comandantul Regimentului.
A trecut pe lângă fiecare ostaș, încet, apucându-l de umăr și sprijinindu-se.
Un fior, o tresărire și o îmbărbătare simțea ostașul, atunci când mâna caldă a comandantului lui îi
atingea umărul. Parcă le-ar fi spus: „Fiți vrednici, dați un mare examen”! ...
Câți dintre ei bănuiau atunci că aceasta era pentru mulți dintre ei ultimul contact cu Comandantul
lor, era ultima îmbrățișare de adio dată lor, acelor care prin sângele și jertfa lor trebuiau să producă
spărtura în frontul inamic și să-și înscrie pentru veșnicie numele lor printre Eroii Neamului.

47
Când ni-am văzut trecând pe pod și coborând pe scară aveam o mare mulțumire, aveam
sentimentul unei misiuni îndeplinite.
După ce am pășit ultima treaptă a scării și am pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, cu
cutia de muniții atârnată de gât, cu arma în mână, am îngenunchiat, am făcut o cruce și am sărutat
pământul.
Eram prezent!
Răspundeam chemării pământului Voievozilor noștri, Ștefan cel Mare și Ioan Vodă cel Cumplit,
pământului unde mi-am primii ani ai apostolatului, răspundeam strigătului înăbușit al morților din
morminte, răspundeam strigătului de durere și implorare al fraților de peste Prut.
Răspundeam Bisericii și Crucii.
Eram mulțumit.
Mă învrednicise Dumnezeu să merg să lupt pe locuri cunoscute și iubite; să merg personal să
eliberez de sub stăpânire păgână mormântul pângărit și fără cruce al copilului meu, ce era numai la câțiva
kilometri de acel loc.
Când oamenii mei au terminat de coborât scara m-am ridicat din genunchi, am strâns într-o
batistă ca pe un talisman pământul sărutat și am pornit după Comandantul Companiei.
Când s-a revărsat zorile zilei de 6 iulie, noi eram în dispozitivul de luptă.
Comandantul Batal(ionului), domnul Căpitan Ardeleanu, însoțit de Comandanții de Companii au
pus la punct până în cel mai mic amănunt pregătirea atacului, care urma să se desfășoare la ora „H”,
anunțată printr-o rachetă albă de la postul de comandă al Batalionului.
Compania a 6 a atacă.
Locotenentul Lizac, Comandantul ei, era vesel. Prin zâmbetul lui caracteristic lăsa să i se vadă
marea mulțumire ce-l stăpânea pentru această grea misiune, pentru această frumoasă alegere.
Totul era gata. Se aștepta doar ordinul, pentru ca cele două lumi deosebite și diferite în totul –
Românii și Bolșevicii, creștinii și păgânii – să se încleșteze în luptă și să se repeadă unul contra altuia ca
doi tauri giganți.
La ora 1030, după o mare pregătire de artilierie și armament greu batalionar, racheta albă mult
așteptată, spintecă văzduhul.
O tresărire!
O fluierătură și o mână ridicată spre Răsărit, indicau direcția pornirii la atac și arătau hotărârea
lor, toată voința comandanților din frunte, care spuneau ostașilor din urmă: „urmați-ne!”
Pornisem la atac.
În fața noastră un șes întins, mlăștinos, la dreapta CFR, iar la stânga șoseaua ce leagă Tg. Fălciu
cu satul Stoienești și care se întretăiau înaintea noastră.
Am mers printr-o iarbă mare nepăscută, apoi printr-o mlaștină și ne-am pierdut după aceia cu toții
într-o imensă baltă cu un stuf des ca peria. Înaintam zoriți.
Nu se auzeau decât exploziile obuzelor, țăcănitul mitralierelor și glasul comandanților.
Nu vedeam decât coloane de apă ce se ridicau în sus prin explozia obuzeor, ca niște gigantice
piramide albe, până deasupra stufului des, pe care cu degetele sângerânde îl dădeam mereu la o parte, spre
a-mi deschide înaintarea.
Înaintasem mult în baltă. Apa era la piept, stuful se rărea și în fața noastră se întindea cât vedeai
cu ochii un luminiș adânc.
Obuzele se îndeseau, mirealierele trăgeau fără răgaz pe suprafața luminișului dinaintea noastră.
Câțiva răniți!
Țipete, implorări de ajutor, cuvinte de îmbărbătare, glasul comandanților, toate se împleteau în
văzduh, ca o muzică funebră ce-ți zgârâie creierul și care nu contribuia cu nimic la încetinirea înaintării
noastre.
Inamicul îndesește acum ploaia de obuze, căutând a bara înaintarea companiei, care ocolea acum
luminișul adânc al apei.

48
Un obuz căzut în plin rănește grav pe bravul comandant al Plutonului I, S(ub)l(oco)t(enentul)
Țarălungă Gheorghe, care căzând rostogolindu-se nu uită să spună cu glas hotărât ... plut(onierul) TR
Mihăilă ia comanda.
Plutoanele companiei înaintează, înaintează mereu. Din când în când aud același glas: „Haideți
băieți”! Era glasul comandnatului companiei.
Apucasem la dreapta, spre a înconjura balta și a ieși la digul căii ferate, unde auzeam focul celui
mai apropiat inamic.
La 15-20 m. înaintea mea, de locul de unde am ieșit din stuf – îngropate adânc în terasamentul
căii ferate – două mitraliere și trei puști mitraliere inamice, trimiteau zeci d emii de gloanțe, așternând
pânza morții pe tot luminișul bălții și făcând imposibilă înaintarea companiei.
Ostașii noștri ce înotaseră ca niște crocodili în apa adâncă a bălții se strecoară acum ca niște râme
uriașe prin mâlul cleios al mlaștinii, păstrându-se mereu în unghiul mort al gloanțelor vrăjmașe și
apropiindu-se tot mai mult de cazematele inamice de pe linie.
Se dechide un foc viu de către armele noastre automate, urmat de o ploaie de grenade, după care,
inamicul, surprins și lovit, rărește focul.
Amuțisem patru guri de foc. Mai era una.
O mitralieră. Servantul ei, bolșevicul roșu, și-o pusese pe direcție și trăgea cu toată hotărârea.
O manevră pe la dreapta, aruuncări de grenade, foc viu din față, dau posibilitatea sergentului Gh.
Gr. să se apropie târâș până la mitralieră, pe care apucând-o de țeavă o răstoarnă peste dușman,
aprinzându-l.
Focuri de armă, împunsături de baionetă, lovituri de pat, arătau cu adevărat priceperea și
destoinicia cu care românul știe să procedeze la lupta apropiată.
Era o grozăvie, o luptă pe viață și pe moarte corp la corp, fiecare luptând singur pe socoteala lui.
În câteva secund focurile amuțesc.
Eram în fața unui rus mare, ciupit de vărsat, caucazian din Armata Roșie a lui Stalin, care cu
mâinile în sus nu se mai termina ieșind din adăpost. Era primul prizonier al companiei și ne trebuia, de
aceia l-am protejat. L-am perchiziționat cu multă atenție și precauție. Era armat până în dinți.
Uitându-mă înainte, observ că în același timp camarazii care însoțeau își terminaseră și ei
operațiunea; dansul macabru se sfârșise, iar aspectul era de nedescris: șapte trăgători de elită din selecta
armată bolșevică zăceau în lac de sânge cu fețele la pământ, rușinați de neputința lor și ciuruiți de
gloanțele noastre.
De o parte, cinci prizinieri, galbeni ca ceara, păziți de baionetele noastre, era în fața
comandantului de companie. Unui din ei, rănit, implorând ajutor, este bandajat de un ostaș român.Sunt
îndreptați apoi spre P. C. Batalion sub paza câtorva răniți ușor.
Cât suflet, câtă noblețe și bunătate la soldații noștri. Criminalii bolșevici, care cu câtava minute
mai înainte trăsese în ei, le ciuruise corpul și le sfârtecase brațele, se bucurau acum de protecția și
îngrijirea lor.
După distrugerea acestor întărituri și neutralizarea focului inamic din acest punct, atacul
companiei, oprit puțin, își reia cursul.
Ne îndreptăm spre ultimele obiective: niște vagoane pe calea ferată, un tanc și mai multe
mitraliere semănate răzleț, trăgeau disperate și nu ar fi vrut cu niciun chip să cedeze întăriturile lor,
pregătite cu mult timp înainte.
Dar ai noștri nu se lasă și nu se pot opri la jumătate de drum.
Prezența tuturor comandanților, chiar în linia I, încurajează și îmbărbătează deosebit pe ostașii
noștri. Plutoanele se ajută cu foc.
Gradații și soldații se întrec în iscusința și repezeciunea săvârșirii faptelor și rând pe rând cad
toate întăriturile din față, cu tot bombardamentul extraordinar al artilieriei inamice.
Vagoanele ce ard în flăcări, tancul răsturnat, mitralierele distruse, rușii morți grămadă în gropile
săpate de dânșii, dau cu adevărat aspectul și amploarea celui mai teribil asediu și ridică la maximum
moralul ostașilor noștri.
Atinsesem obiectivele ordonate. Stăpâneam toată linia ferată pe stânga.

49
Întreg Batalionul nostru pe digul liniei ferate, fixa acum din flanc și ținea mereu sub focul
armelor sale automate inamicul de la marginea satului Stoenești.
Comandantul Batalionului, Comandanții de companii, ofițerii și soldații, erau acum fericiți și în
ochii lor le citeai marea mulțumire.
Spărtura – destul de mare – în frontul inamic se produsese. Misiunea era îndeplinită.
Soarele sfințise. Satul Stoenești era în flăcări. Priveliștea câmpului de luptă era îngrozitoare, iar
văzduhul clocotea de focul mitralierelor și duelul teribil dintre artilieria noastră și cea inamică, care țineau
acum să-și arate toată puterea lor.
Când noaptea s-a lăsat de-a binelea și tunurile obosite au început a-și rări cadența, forțe noi din
celelalte batalioane ne luară locul.
Târziu, când ne-am adunat, 60 de ostași și 3 ofițeri din companie, n-au mai răspuns la apel.
Căzuseră la datorie pe câmpul de onoare. I-am ridicat. Erau căzuți în diferite poziții. La toți citeai pe față
bucuria cu care au primit moartea; hotărârea și voința lor de a se jertfi pentru Patrie. Unii priveau în sus
zâmbind, alții aveau mâna ridicată spre cer și gura întredeschisă, par că ar fi îndemnat mereu: Înainte,
înainte!
Printre corpurile sfârtecate și șuvoaiele de sânge ce se prelingeau până departe, o tivdă cu părul
ondulat își arată hidos conținutul: un creier mare cu circumvoluțiuni congestionate, era zdrobit și întins pe
cărare de bocancii camarazilor grăbiți de înaintare.
Alăturea, pe marginea unei gropi de obuz văd o mână răzleață fugită departe de capul care o
purtase. Era o mână pală, curată și îngrijită.
Ce mână frumoasă!
Între degetele ei înlemnite ținea strâns încleștat un mototol de hârtie. Am încercat să le desfac.
Mi-au dat lacrimile; am plâns!
Mâna răzleață ținea strâns între degete două fotografii cu chipurile ființelor dragi, de care nu s-ar
fi despărțit nici în mormânt. Era mâna sublocotenentului Petrescu cu fotografia Domnului General Ioan
Antonescu și a mamei sale din Oltenia, pe care le purtase la piept tot timpul și acum dorea să meargă cu
ele și în mormânt ... și această sfântă dorință a lui s-a împlinit.
Mii de bolșevici morți, o adâncă spărtură în frontul inamic, o mare porțiune de teren câștigată și
alți noi eroi în „Cartea Neamului” a fost bilanțul primei noastre zile de luptă.

Prima noapte în contact cu inamicul

Încleștarea puternică cu inamicul din tot timpul zilei făcuse ca noaptea să vină pe neobservate și
parcă mai devreme decât credeam noi.
Rărirea cadenței bubuitului de tun și amuțirea mitralierelor, precum și absența avioanelor
inamice, îți dau răgazul ca să te mai gândești și la tine și să-ți pui la punct unele lucruri necesare care îți
scăpase în ajun și a căror lipsă ai observat-o în timpul atacului.
Pe front, după o zi de intensă activitate ofensivă, noaptea vine ca un sentiment de ușurare, de
liniștire, ca o perdea de siguranță și apărare, dar în acelaș timpși cu fiorul unei nebănuite surprize, pentru
care, ostașii taberelor încleștate sunt într-o puternică și continuă supraveghere.
Odată cu lăsarea nopții văzduhul se liniștește, trupele din „infern” se desmeticesc, se orientează,
pentru ca a IIa zi s-o ia de la început.
Dacă pentru restul lumii noaptea însemnează odihnă și farmec de a visa, pentru ostașul luptător
noaptea este un mijloc de nouă pregătire, de schimbare de poziții, de infiltrare sau descongestionare, de
aprovizionare cu muniții și alimente, într-un cuvânt de atenție, muncă și încordare.
Pentru noi, ostașii Bat(alionului) II / 24 Inf(anterie), noaptea de 6 spre 7 iulie 1941, era una din
aceste nopți de muncă și de groază.
Cucerisem cu grele sacrificii în timpul zilei toate obiectivele ordonate și și cu toate eforturile
depuse de inamic le păstrasem și acum noaptea ne apucase și ne lăsase stăpâni ai poziției.
Stăpâneam calea ferată până la întretăierea drumului Stoenești-Fălciu, și până la drumul de pe
poalele dealului „Țiganca”, unde era organizat puternic inamicul nu mai aveam decât sute de metri.

50
În asfințitul soarelui, forțe mari din Bat(alionul) I, Reg(imentul) 24 Inf(anterie), vin și ne întăresc.
Inamicul, stăpân al tuturor înălțimilor din față, observând infiltrarea Bat(alionului) I către primele
linii, a reacționat puternic printr-un extraordinar bombardament de artilierie, care a ținut până noaptea
târziu.
Efectul bombardamentului este în adevăr groaznic, întrucât trupele noastre obligate să se
strecoare pe dig. diniei ferate, care nu trecea de 7-8 metri lățime, fusese reperat de inamic și acum era
transformat într-un lanț continuu de proiectile de artilierie și branduri, care nimicea pe toți acei ce în
înfierbântarea lor se încumetau a trece.
Barajul continuu de artilierie ce se așternea acum pe tot întinsul căii ferate, privit de departe, în
întuneric de noapte, era ca un uriaș șarpe negru de foc și fum.
Această situație a făcut pe camarazii Batalionului I, care ne veneau în ajutor, să părăsească linia
ferată și să se strecoare până la noi, prin balta nesfârșită din dreapta și stânga linii.
Pentru a le ușura această grea înaintare, noi ostașii Bat(alionului) II din prima linie, îngropați în
pământ ca niște cârtițe în găuri de obuze pline cu apă, deschisesem un foc puternic cu toate armele noastre
automate.
Prin venirea Bat(alionului) I, numărul se mărise și ne îndesisem atât de tare, încât nu mai
încăpeam pe digul căii ferate și înotam grămadă prin marginile bălții.
Într-o groapă proaspătă de obuz plină cu apă eram patru inși, care la fiecare nouă explozie ne
îngrămădeam unii peste alții, înotând și afundând capul în apa tulbure și neagră ca păcura.
Pentru ca pe timpul nopții să se mai descongestioneze locul, rărindu-ne și spre a se face mai mare
siguranță pe partea dreaptă dinspre Țiganca, se primește ordin ca Bat(alionul) II, bat(alionul) meu, să se
retragă câteva sute de metri în urmă pe linia ferată, lângă podul mic, spre a-i lăsa pe Bat(alionul) I ca să-și
organizeze poziția.
Această mișcare în sens invers pe lungul liniei ferate se făcea foarte greu acum, când toți circulau
numai înainte și când pe jos era numai sânge, morți și răniți și când materialele diferite: arme, căști,
traverse, șine, pietre etc, căzute și aruncate în diferite poziții, barau trecerea și produceau îngrămădiri pe
cărările libere unde proiectilele cădeau în plin și trimiteau la moarte pe toți acei ce se grăbesc la retragere.
Când a ajuns rândul la mine și mi-am dat în primire amplasamentul, groapa plină cu apă, și m-am
ridicat să plec înapoi, eram scăldat într-un nămol subțire de la cască și până la bocanci.
Și fiindcă udului nu mai îi e frică de apă și dându-mi seama și de pericolul de pe linie, precum și
impresia produsă de implorările de ajutor și țipetele disperate ale răniților și muribunzilor, care-și adunau
intestinele cu mâinile sau fugeau cu trupurile și brațele sfârtecate, căzând grămadă pe cărare, am luat-o
înapoi tot prin baltă, paralel cu linia ferată, înotând prin apa ce în mai multe locuri îmi trecea de piept.
În retragerea aceia a mea mi-am dat seama de tot spectacolul infernal și de toată grozăvia ce ți-o
poate inspira câmpul de luptă din spatele primelor linii ale frontului imediat după atac.
Ajuns la podul mic al căii ferate, am ieșit din apă și m-am fixat pe pe digul liniei la locul ordonat
de c(oman)d(an)t(ul) companiei și cu misiunea de a supraveghea partea dreaptă a l(iniei) ferate - toată
balta până la Țiganca - care nu era ocupată și pe unde n-ar fi fost imposibil să se infiltreze inamicul în
spatele nostru.
Mi-am adunat oamenii și i-am reorganizat, înlocuind pe cei ce căzuse.
Procedăm la săpatul adăposturilor, după care apoi îi formăm în echipe și-i pornim la ridicarea și
căutarea răniților.
Mi-am săpat un adăpost în terasamentul liniei, pe care l-am căptușit cu câteva fire de stuf verde,
iar pe peretele dinspre Răsărit i-am făcut cu vârful lopeții semnul crucii, semn al puterii, al curajului și al
izbânzii.
Mersul prin apa din baltă făcuse ca mâlul de pe haine să se spele aproape complet, iar vântul, ce
începuse a sufla, mă făcea să-mi simt îmbrăcămintea tot mai rece, să tremur tot mai tare și să mă mișc tot
mai încet.
M-am învelit în foaia de cort și așezându-mă pe malul gropii, ca pe țărâna rece a unui mormânt,
priveam din urmă primele noastre linii de luptă, de la Stoenești și până aproape de Seca.
Era noaptea târziu!

51
În satul Stoenești ardeau câteva case în partea lui de nord, care luminau până la liniile noastre.
Tunurile nu mai băteau.
Ai noștri fixați acum pe poziție ascultau fâșâitul stufului din balta ce ne despărțea, privind mereu
atenți spre necunoscutul din față.
Era o noapte frumoasă!
Se auzeau în întuneric lătratul depărtat al câinilor din Rânzești, Fălciu și Bogdănești.
Câte o pasăre de baltă rătăcită și speriată din timpul zilei, sburând ras cu înălțimea stufului, făcea
ca pândarii noștri să-și încrețească frunțile și să-și fixeze tot mai atent ochii în întunericul din desimea
stufului.
Pentru cine ar fi coborât atunci acolo pe poziție, noaptea aceea liniștită de vară, nu l-ar fi putut
face să bănuiască că se găsește pe câmpul de luptă la câteva sute de metri de inamic și că numai cu câteva
ore mai înainte fusese un adevărat iad.
Încep să sosească brancardierii cu răniții.
Mă cobor lângă cărare și-i privesc pe toți: fețe pale și supte, corpuri fără brațe, trupuri sfârtecate
și oribil mutilate, dar nici un vaet și nici un răcnet.
Doar ușoare suspinuri, ecou al ultimelor amintiri și gânduri către toți cei dragi ai lor, care nu-i
puteau avea și vedea acum, când ei vedeau că minutele le sunt numărate și că pentru mulți din ei postul de
prim-ajutor le era de prisos.
Spiritul de camaraderie și iubire de aproapele aici se poate vedea.
Pansamente, ajutoare, apă, țigări, cuvinte de îmbărbătare, îmbrățișări, alcrimi, etc, toate se
împletesc într-un tot mut și ordonat.
Trec pe rând: Slt. Oancă, rănit grav la cap și picioare, Slt. Moraru, rănit la mâini, Plot. TR Robu
V., rănit la picioare, apoi într-o foaie de cort resturile din corpul Slt. Petrescu, c(oman)d(an)t(ul)
Plut(onului) III și în continuare ostași din companie și batalion, găsiți răniți.
Cu fiecare rănit sau mort al companiei noastre, ochii camarazilor se înrourează tot mai mult,
sufletul li se încarcă de durere și noi dorințe de răzbunare li se aprind în suflet.
I-am petrecut cu ochii până i-am pierdut în noapte și apoi cu gândul i-am urmărit mereu până
departe!
Câteva rachete aruncate de inamic de la marginea satului Stoienești spre pod ne fac atenți și ne
trimit pe fiecare în adăposturi.
Atenția pândarilor e tot mai încordată, dar nimic altceva nou la inamic care să tulbure liniștea
nopții.
În fundul gropii, cu fața în sus, cu gându la cei care mă părăsiseră, cu gândul la toți ai mei, soție și
copii, la surprizele ce ni le va aduce ziua următoare, m-am încălzit în foaia de cort și-am ațipit.
Adormisem zdrobit de oboseala celor trei nopți nedormite.
Mă trezesc tras de mână de cineva care-mi șoptește‟ncet: „masa”.
Mă scol și-mi primesc gamela cu mâncare și bidonul cu cafea.
Deși nu mâncasem de la plecarea din Murgeni, totuși nu-mi era foame; dar dându-mi seama de
greutatea cu care pot veni până la noi aceste bunătăți și la posibilitatea de-a nu le mai putea avea în serile
și zilele următoare, am mâncat cu poftă.
După masă, încep să sosească pe rând împrospătorii cu muniție: cartușe, grenade, proeictile
Brandt, etc.
Ca și la mâncare și aici își primește fiecare rația și-n ordine trec la adăposturi. Zorii zilei se
apropie.
O ciocârlie, care se înalță în sus deasupra mea, o urmăresc și-i ascult cântecul de slavă, ca pe un
prohod de dimineață, al acelora care au fost aleși de Dumnezeu să fie primii „Eroi” ai primei zile de luptă.
Somnul nu mai prinde pe nimeni.
La inamic, zăngănit de arme și zgomot de motoare.
Primele cartușe, trasoareale inamicului trase către linia noastră, alungă întunericul, luminând
văzduhul și dând deșteptarea taberelor de infanterie și bateriilor de artilierie care încep să-și dreagă glasul.

52
Doisprezece avioane „Ratta”5, ce vin camuflate pe firul văilor, trimit pe fiecare la posturile lor și
anunță începutul celei de-a IIa zi de atac.

Cucerirea și păstrarea „Dealului Țiganca”

Zorii zilei de 7 iulie 1941 se revărseseră și luminișul nesfârșit al bălților Prutului începea să se
distingă până departe.
Tunurile și mitralierele antiaeriene de la podurile de peste Prut făcuseră ca avioanele inamice
„Ratta” ce ne vizitaseră disdedimineață să nu-și îndeplinească misiunea și să se reîntoarcă repede înapoi.
Ostașii Bat(alionului) din Reg(imentul) 24 Inf(anterie) începuseră atacul lor pentru a pune
stăpânire pe „Dealul Țiganca” din fața noastră, care era puternic întărit și foarte bine apărat de soldații
bolșevici.
Câteva mitraliere trimise mult înainte pe linia ferată fac protecția trupelor noastre, care părăsesc
digul liniei ferate și înoată prin apa și mâlul bălții pentru a ajunge la poalele dealului și a cuceri prima
linie cu întărituri a inamicului de pe șoseaua Stoenești-Cania.
Inamicul face uz de toată puterea focului său și pentru a-și păstra întăriturile luptă până la unul pe
poziție.
Mulți dintre ostașii Bat(alionului) I, loviți de gloanțele vrăjmașe, rămân morți în baltă, fără a mai
putea ajunge să-și atingă obiectivul spre care plecase cu atâta hotărâre.
Bravii ostași ai Bat(alionului) I, ieșiți din apa bălții și ajunși la poalele dealului în poziția inamică,
în lupta corp la corp cu bolșevicii disperați, priviți de pe linia noastră din urmă – prin razele de soare
care-i luminau – păreau niște cruciați îmbrăcați în oțel lucitor.
Ostașii noștri cuceresc prin luptă corp la corp toate întăriturile de la poalele „Dealului Țiganca” și
prin foc puternic încearcă să oprească pe inamicul ce contratacă, coborând de pe toate părțile dealului ca o
turmă imensă în formație dezordonată.
Pierderile Bat(alionului) I fiind mari, Bat(alionul) III primește ordin să pornească imediat la atac,
întărind și completând rândurile Bat(alionului) I.
Fără a pierde timp înaintează grăbiți prin baltă în ploaia proiectilelor de artilierie și gloanțelor de
mitralieră, ajungând în poziția inamică și deschizând focul cu toate armele lor, stăpânesc poziția inamică.
Era soarele la amiază.
Domnul general Dăscălescu6, Comandantul Diviziei a 21, însoțit de un ofițer german, trece grăbit
spre prima linie de luptă.
Lupta pentru cucerirea dealului era acum extraordinară și nimeni nu-i putea bănui sfârșitul.
Pentru a contrabalansa forțele, Batalionul nostru (Bat(alionul II) primește ordin să pornească în
pas alergător la atac alături de celelalte batalioane ale regimentului.
Apa bălții, mâlul și stuful nu ne mai erau acum pentru noi un obstacol, căci eram învățați cu ele și
în foarte scurt timp am ajuns la poalele dealului alături de camarazii celorlalte batalioane, amestecându-ne
cu furie în vălmășagul luptei.

5
Polikarpov I-16 (în limba rusă И-16) poreclit Isak (măgar) de piloții ruși sau Rata (șobolan) de naționaliștii lui
Franco, respectiv Mosca (muscă) de republicanii din Spania. A fost un avion de vânătoare sovietic monoplan
monoloc din anii 1930. A fost construit de Nikolai Polikarpov și introdus prin mijlocul anilor 1930 și la data
izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial era baza Forțelor Aeriene Sovietice privind numărul mare fabricat (a se
vedea William Green, Polikarpov’s Little Hawk, în „Flying Review”, November 1969).

6
Generalul Nicolae Dăscălescu (16 iunie 1884 - d. 26 septembrie 1969), s-a distins în luptele de pe Frontul de Est
(1941-1943) și de Vest (1944-1945), a comandat Armata a 4-a Română (11 ianuarie-19 februarie 1945; 3 martie-1
iunie 1945). Judecat și achitat în 1945 pentru presupuse crime de război, va fi arestat în 1951 pentru sabotaj agricol,
iar după achitare este ținut patru ani în închisoare sub aceeași acuzație de crime de război, fără a fi judecat.

53
Din urmă, paralel cu șoseaua Stoenești-Fălciu și Nord calea ferată, ne veneau în ajutor tancurile
noastre, care, din cauza barajului continu al artilieriei inamice, părăsiseră șoseaua și înotau acum cu mare
greutate prin smârcul bălții.
Inamicul atacă în valuri, care se sparg în fața rezistenței noastre și se fărâmă în barajele artilieriei,
care bat acum toată suprafața dealului la metru pătrat.
Ostașii Reg(imentului) 24 Infant(erie) încurajați de sosirea tancurilor, de efectul tragerii artilieriei
și a armelor noastre automate, într-un entuziasm de nedescris, dau acum atacul pentru cucerirea Dealului
Țiganca.
Sub protecția avioanelor noastre unitățile manevrează, se ajută cu foc și infiltrându-se pe râpile
dealului pătrund în rândurile inamicului care văzându-se surprins și distrus se retrage în dezordine, iar
parte se predau prizonieri.
Câteva grupe, ajunse într-o vie pe un dâmb de la est de satul Stoenești, ajută cu focul lor din flanc
și linia dealului este atinsă de primii noștri soldați care distrug acum cu greutate ultimele rezistențe
inamice.
La orele 18, primele înălțimi ale „Dealului Țiganca” erau cucerite și stăpânite de Reg(imentul) 24
Infanterie.
Soldații noștri jalonează acum avioanelor, care caută să distingă primele linii ale noastre întinzând
pe pământ stegulețe tricolor, batiste și șervete albe.
Ne reorganizăm oamenii, ne îngropăm adânc în pământ și ne împrospătăm cu muniții.
Aviația noastră în urma jalonării primite marchează exact artilieriei punctele ce trebuiesc bătute.
Câteva contratacuri ale inamicului spre a-și cuceri poziția pierdută, date în mai multe puncte ale
pungii rămân fără succes și noaptea care începe să se lase încetinează cadența mitralierelor și rărește
bubuitul tunurilor, lăsându-ne stăpâni ai poziției cucerite.
Cam pe la orele 28 ½ (?), ultimele bubuituri amuțesc.
În întunericul nopții care stăpânește peste tot nu se mai aude decât huruitul mașinilor și strigătul
răniților neridicați, care cu ochii spre cerul înstelat strigă puternic în noapte numele prietenilor și
camarazilor, implorându-ne ajutorul.
Pregătirile de noapte încep cu multă atenție și precauție, fiecare așteptându-se din moment în
momentla un mare contratac de noapte.
Prin spărtura făcută de noi, toată noaptea s-au scurs unități proaspete din Reg(imentul) 12
Inf(anterie) și din 11 Inf(anterie), care ne-au întărit, încadrându-ne la dreapta și la stânga; iar parte din ele
depășindu-ne cu 5-600 m(etri) înainte.
În dimineața zilei de 8 iulie, înainte de revărsatul zorilor, inamicul ajutat de care de luptă și
cavalerie contratacă, luminând cerul cu cartușe trasoare și rachete multicolore, deschid un foc puternic și
năvălesc în rândurile ostașilor noștri din primele linii de luptă.
Focul puternic de artilierie și arme automate se deschide instantaneu la ambele tabere.
La lumina rachetelor și a reflectoarelor, în sbârnâitul tancurilor și la chemarea gorniștilor care
sunau cu disperare „atacul”, lupta se dă înverșunată.
Soldații unităților venite proaspăt, care încă nu se familiarizase cu lupta și viclenia bolșevică,
cuprinși de o panică grozavă, cedează terenul retrăgându-se până pe linia noastră.
Tunurile noastre anticar intră imediat în funcțiune și prin efectul proiectilelor lor aprind câteva
tancuri rusești și pun pe fugă pe celelalte.
Nimic nu poate fi mai înfiorător decât un atac de noapte cu inamicul pătruns în rândurile tale și cu
unitatea demoralizată și scăpată din mână.
Țipetele răniților, glasurile răgușite ale comandanților care făceau efort pentru a-și stăpâni
oamenii, bubuitul tunurilor și focurile tuturor armelor noastre care trăgeau acum disperat, îți dădeau cu
adevărat impresia unui infern. La dreapta, inamicul pătrunde mai adânc în poziția noastră.
Manevrele reușite ale c(oman)d(an)ților de Bat(alioane) din 24 Inf(anterie) fac să se fărâme
contratacul bolșevic și toți rușii din dreapta cad prizonieri.
Inamicul zdrobit se retrage în dezordine, urmărit de aproape de pușcașii noștri.

54
La amiază lupta se terminase, inamicul fusese respins cu grele pierderi, iar noi mărisem încă cu
câțiva km punga noastră în dispozitivul inamic, stăpânind acum aproape tot „Dealul Țiganca”.
În după-amiaza zilei inamicul nu mai îndrăznește să mai dea vreun contraatac, dar în schimb ne
bombardează cu artilieria și cu aviația spre a nu ne da răgaz să ne organizăm pozițiile cucerite.
Ziua de 8 iulie 1941 a fost o zi de mare încercare și de mult efort pentru noi toți ostașii Diviziei a
21 Infanterie și în special pentru Reg(imentul) 24 Inf(anterie).

*
* *

Deasupra „Dealului Țiganca” se întinde un platou de câțiva kilometri, care apoi începe să coboare
ușor spre răsărit până la satul Hârtoape, iar spre sud până la satele Alexandrofca și Gheltosu.
Din punct de vedere tactic, stăpânirea acestui deal era foarte importantă fiind ca o cheie strategică
de unde se putea predomina inamicul.
Ca să-l putem stăpâni, trebuia să mergem până la marginea podișului, adică trebuia să mai
înaintăm încă cu 5-6 km în dispozitivul inamic.
Pentru această acțiune era hotărâtă ziua de 9 iulie, de aceia noaptea de 8-9 iulie a fost o noapte de
mari pregătiri pentru trupele noastre.
Miercuri, disdedimineață, 9 iulie 1941, când zorile nu începuseră să se reverse, totul era gata.
Pornim spre a ocupa o bază de pornire la atac.
Cele trei regimente ale Diviziei 21, fiecare cu batalioanele eșalonate în adâncime, pe un front prea
strâmt și însoțiți de care de luptă, armament greu regimentar și artilierie, aveau comandanții în cap și
ostașii gata de acțiune.
Era un dispozitiv f(oarte) frumos, un atac bine pregătit și mult curaj și entuziasm pe frunțile
ostașilor noștri.
La ora 4 am început atacul.
Inamicul își fixase pe acest platou trei linii de rezistență cu multe întărituri și lucrări în pământ, de
unde erau greu de scos.
Primele batalioane ale Reg(imentelor) 24, 12 și 11 Infanterie atacă.
Inamicul ripostează imediat, dezlănțuind un baraj groaznic de branduri și artilierie. Prima linie de
întărire a inamicului cade după câteva ore de luptă.
Ținând puternic încleștat pe inamicul ce se retrage demoralizat, ai nostril ajung în fața celei de-a
II-a linii de întărire a bolșevicilor pe care o asaltează fără întrerupere.
După mai multe ore de de grele lupte, soldații noștri pătrund în întăriturile inamicului în mai
multe puncte, amestecându-se printer ei.
Cam pe după amiază soldații Diviziei a 21-a erau stăpâni și pe a II-a linie de întărituri a
inamicului și amestecați la o baltă din toate batalioanele regimentelor, mergeau acum la atacul ultimelor
întărituri inamice de pe acest deal.
Linia III de întărituri o forma un șanț anticar care trecea cam pe la 1-1 ½ km vest de satul
Hârtoape. În malurile acestui mare șanț anticar inamicul își avea săpate adăposturile și îngrămădită multă
muniție.
Șanțul avea forma unui unghi obtuz și la ambele capete avea mitraliere ce trăgeau pe fundul
șanțului, omorând pe toți acei care ar fi sărit în șanț.
În fața acestei linii de apărare, inamicul așternea o pânză deasă de proiectile sde artilierie și
branduri.
Cu mitralierele trăgeau disperați de pe toată lungimea șanțului făcând risipă de muniții.
Primele noastre valuri atacatoare se fărâmă și altele le iau locul fără întrerupere, dar și acestea se
opresc neputincioase la 15-20 m. numai de șanțul anticar.
În fața acestei situații, ai noștri își strâng toate forțele, aruncă o ploaie de grenade în șanț și se
năpustesc sărind peste el.

55
Cei care ajungeau în fundul șanțului erau curățați de gloanțele mitralierelor de la capete ce
trăgeau în continu pe tot fundul lui.
Încăierarea luptei era de nedescris și zbuciumul și vaietul celor din șanț de neînchipuit.
Răniții din fundul șanțului rămâneau la camarazii lor din urmă să nu mai sară în șanț și să rămână
sus.
Sublocotenentul Mera auzind acestea își oprește oamenii plutonului său pe parapetul șanțului și
apoi el cel dintâi se năpustește asupra unei mitraliere pătrunzând cu baioneta pe trăgătorul bolșevic și
dând posibilitate oamenilor săi să se apropie.
Un căpitan rus cu revolverul împușcă pe bravul sublocotenent roman, înainte ca acesta să-l
străpungă cu baioneta. El cade grămadă peste căpitan, strigând oamenilor săi: răzbunare, răzbunare,
răzbunare băieți!
Mai către dreapta, sublocotenentul Leațu cu un steag în mână aleargă într-un suflet și-l înfinge în
parapetul șanțului, strigând: după mine camarazi, înainte băieți! … și cade lovit de gloanțele vrăjmașe.
Drapelul țării flutura pe parapetul șanțului, chemând la victorie sau la moarte eroică pe toți ostașii
Regimentului 24 Inf(anterie), care vin mereu asaltând în valuri fără întrerupere.
Cu grenade și cu baionete, ostașii noștri distrug mitralieră cu mitralieră și pun stăpânire pe poziția
inamică, făcând prizonieri pe toți bolșevicii care mai scăpaseră cu viață.
Când lupta s-a terminat, înoptase de-a binelea.
Momentele erau groaznice în acele clipe, când nu știai ce trebuiește să fac mai întâi: să ne salvăm
răniții care zăceau grămadă sau să deschidem focul asupra inamicului ce contraataca.
D(umne)zeu dă putere și rezolvarea acestor grele încercări se face prin numai pomenitul calm și
spiritului de initiative de care dădeau dovadă oamenii și comandanții lor atunci.
Când totul a fost pus la punct și păstrarea acestei poziții, pentru care noi sacrificasem atât de mult,
era în toată siguranța, am trecut la ajutorul și ridicarea răniților, care, disperați, întindeau mâinile, îți
implorau ajutor și te apucau de picioare, strângându-te și rugându-te să nu-i lași, să nu-i lași acolo.
Era extraordinar de impresionant.
Răniții ușor se ajutau singuri, cei greu și marii mutilați erau scoși din șanț și întinși pe foile de
cort în așteptarea rândului la prim ajutor și salvare.
Cărucioarele, căruțele bucătăriilor, tărgile sanitare, ostașii care luptaseră toată ziua, cu toții cărau
acum răniții spre primele posture de ajutorare. Mai târziu, când numărul răniților se împuținează, plec să
recunosc pe cei care zăceau cu fețele la pământ în lac de sânge.
Am văzut atunci aici atâția morți, cum nu mi-am putut închipui.
Am recunoscut întrânșii pe mulți dintre camarazii batalionului meu: s(ub)l(oco)t(enentul) Mera,
s(ub)l(oco)t(enentul) Andronescu, s(ub)l(oco)t(enentul) Leațu, s(ub)l(oco)t(enentul) Beldie, subofițerul
Chiscop (?) și alții.
Trecând din mort în mort, îi văd pe toți cei din jurul meu și le citesc pe chipurile unse de sudoare
și murdare de praf toată curățenia sufletului lor; iar în încleștarea dinților cerința unei răzbunări.
Erau căzuți în diferite poziții și moartea îi sleise așa, încât privirea lor te cutremura până în
măduva oaselor.
Sergenți morți la la mitralieră cu mâna pe trăgaci, ostași căzuți cu baioneta împlântată adânc în
trupul dușmanului, soldați români cu degetele înfipte în beregățile bolșevicilor, sunt toate certificatele
eroismului lor.
Îi întorc pe toți cu fața în sus către cerul înstelat pe care să-l mai privească pentru ultima data și ca
roua dimineții să le îmiresmeze frunțile, iar luna să le dea cea de pe urmă sărutare.
Câteva rachete trase de la inamic deasupra poziției noastre ne desparte repede de acești eroi-
prietenii noștri de noapte-și trecem repede la posturile noastre în așteptarea altor surprise. Mai târziu, când
sosește mâncarea, cu gamela plină în mână îmi fac loc printre acești morți și lângă ei încep să mănânc.
Luna îi lumina în față și cum aveau gura întredeschisă și ochii deschiși, morții aceștia flămânzi
păreau că-mi numără îmbucăturile.
Mi s-a oprit mâncarea în gât și lacrimile mi s-au înodat în barbă.
M-am sculat, am strâns o mână de spice de grâu și i-am acoperit pe față.

56
Erau ultimele flori pe ochii lor - grâu nou - fruct al brazdei, al sudoarei și al trudei lor de veacuri.
Plut(onierul) major al Companiei, care venise cu masa - cu mâncarea numai pe jumătate dată - îi
cheamă pentru ultima dată la masă.
După masă se împarte corespondența. Fiecare, la lumina lunii, încearcă să deslușească slovele
trimise de cei dragi și pe fețele lor supte și arse de soare apare zâmbetul și mulțumirea. Rămăsesem în
mână cu scrisorile acelora care nu le mai puteau lua și pentru care veștile de acasă nu-i mai interesau.
Am mers la fiecare și i-am pus scrisoarea în buzunar, ca și un talisman, ca un ultim legământ cu
cei scumpi ai lui, pentru care el luptase, pentru care el murise.
Erau scrisori de la mame, de la soții, de la copii. Câte speranțe, câte bucurii s-ar fi întrezărit în
sufletele acelora pentru care fusese scrise …„Maria întreabă de tine” … „Ioan merge în picioare și toată
ziua strigă: tata”… „Te așteptăm să vii!” …
S-au citit scrisorile ca să le audă și să meargă mulțumiți în mormânt.
Zorii zilei se apropiau și istovit de oboseală îmi fac loc printre morți și mă culc în rând cu ei.
Eram un viu între morți!
Ce-mi mai lipsea? Sau ce mi-a mai trebuit ca să fiu și eu în locul lor? Dar mai e timp. Luptăm și
mâine și poimâne … și cine știe?!
Și gândurile fug departe, departe, și fără să-mi pot da seama adorm.
Când un brancardier grăbit mă ia de un picior să mă arunce în căruța plină cu morți, mă scol, mă
scutur, și mă dezmeticesc …
Ce minune!
Vorbisem în vis cu toți morții de alături, care mă rugaseră să le răspund la scrisorile primite,
comunicându-le celor de acasă să nu-i mai aștepte … Ei nu se mai întorc.
Și s-au sacrificat pentru Neam, pentru Credință, pentru Patrie și rămân acolo santinele
neschimbate la hotar peste veacuri.
Prin moartea lor ei lasă copiilor și familiei ceia ce nu nu le-ar fi putut da dacă s-ar fi întors din
luptă: „moștenirea unui nume de Erou”!
Începuse să se arăte zorile.
Era joi dimineața, 10 Iulie 1941.
Păstrarea acestei poziții era pentru noi de acum înainte, tot ceia ce mai aveam de făcut. Cu toate
că rândurile noastre se răriseră, împrospătările și legăturile noastre se făceau greu, prin continua
bombardare a podurilor de peste Prut; iar inamicul prin stăpânirea înălțimilor Porumbești și Tartaul
predomina poziția noastră și ne bătea grozav cu branduri și artilierie, noi ne înfipsesem adânc în pământ și
știam că ceia ce am cucerit nu se poate pierde.
Zilele următoare, 11 și 12 iulie, au fost zile de încercări și contratacuri extraordinare date de către
inamic pe toate laturile pungii deoadată.
Aviația, artilieria, brandurile, carele de luptă, valurile imense de infanterie și cavalerie aruncate în
luptă de către bolșevici spre a ne scoate din poziție și a ne da peste cap înecându-ne în bălțile Prutului, au
rămas fără succes.
Ostașii Diviziei a 21-a, acei care știuse să zdrobească pe inamic și să le cucerească o poziție, le
era acum mai ușor s-o apere și s-o păstreze.
Brava Divizie rezistă, luptând cu trei divizii bolșevice, până în ziua de 16 iulie, când luând din
nou ofensiva, dă peste cap pe inamic, care rupând-o la fugă nu se oprește decât peste Nistru, arzând, luând
și distrugând totul în urma lor.

<ss> Nicolae Pavel


Murgeni-Tutova
1942
ANIC, Fond Ministerul Culturii Naționale, dosar 798 / 1942, f. 163-188, original.

57
58
CUM ȘI-AU OPRIT ROTIREA PALELE „VENTILATOARELOR” VASLUIENE…

Paul ZAHARIUC

În 1974, se inaugura la Vaslui Întreprinderea de Ventilatoare și Instalații de Ventilație


(IVIV) care, în scurt timp, va deveni un puternic nucleu muncitoresc bazat pe numeroase
transferuri în interesul serviciului, ale unor specialiști verificați de vechimea în muncă, aduși la
Fabrica de Rulmenți din Bârlad (FRB), dar și pe meseriași crescuți în școala proprie.
Potrivit documentelor de arhivă1, ideea ridicării unui asemenea obiectiv industrial la Vaslui
apăruse încă din trimestrul al IV-lea al anului 1969, dar discuțiile mai intense pe această temă au fost
demarate în al II-lea trimestru al anului 1970, mai precis, la data
de 7 mai, când Comitetul Executiv al Consiliului Popular
Județean Vaslui a trimis Institutului de Proiectări pentru
Construcții de Mașini (IPCM) București, Calea Victoriei,
nr.218, sector 1, adresa nr.4590. Vicepreședintele CPJ Vaslui
de atunci, inginerul Toader Budăi, (probabil un bun specialist
sau înconjurat de buni specialiști) a atras atenția „centrului” că:
„Urmare a discuțiilor purtate în ședința de lucru din
14.04.1970 privind corelarea amplasamentelor obiectivelor
industriale din punct de vedere al racordului feroviar, cât și a
scoaterii de sub inundații a terenurilor din platforma
industrială a orașului Vaslui, s-a desprins necesitatea ridicării
platformei în zona Fabricii de ventilatoare Vaslui până la cota
de 96,70 m”. Cum, în sfârșit, partidul unic își școlise cadrele nu
numai la păguboasa „academie” de politruci Ștefan Gheorghiu
ci, și în prestigioasele instituții de învățământ superior din țară,
iată că gândirea neîncorsetată de sloganuri propagandistice a
unuia ca Toader Budăi, își spunea cuvântul în această
grandioasă investiție, generatoare (mai târziu) de mii de locuri
de muncă. Deci, înainte de a ridica fabrica, trebuia realizată Ing. Toader Budăi
linia de cale ferată ce urma să transporte atât materialele de (1934 – 2007)
construcție necesare ridicării clădirilor, cât și viitoarele produse
finite.

Un plan abandonat

După cum reiese din această adresă, imediat în vecinătatea IVIV-ului urma să se ridice și o
fabrică de prelucrare a boabelor de soia, așa că a fost necesară și consultarea specialiștilor din cadrul
Institutului de Cercetări și Proiectări Alimentare din București, cei care se ocupau de proiectarea viitoarei
unități industriale. Acordul, fiind realizat, s-a trecut la realizarea „…umpluturilor în zona
amplasamentului fabricii de ventilatoare și a celei de prelucrare a boabelor de soia, pînă la cota de
96,70 m”.
Planul ridicării acestei fabrici cu profil alimentar a fost abandonat, ea fiind amplasată într-un loc
extrem de strategic și anume în stânga magistralei de cale ferată Tecuci-Iași, foarte aproape de magaziile

1
Pentru realizarea acestui studiu retrospectiv, autorul a cercetat dosarele: 20/1969; 14, 24/1970; 17, 19, 21, 24,
26/1972 din fondul: Consiliul Popular Județean Vaslui, fond aflat în păstrarea Serviciului Județean al Arhivelor
Naționale (mai departe, SJAN) Vaslui.

59
stației CFR Vaslui. Astăzi, unitatea complet privatizată produce atât uleiuri comestibile din floarea-
soarelui sau soia, cât și șroturi sau eco-Diesel pentru motoarele care consumă motorină2.

Proiectarea căii ferate

În ziua de 20 iulie 1970, CPJ Vaslui înregistra la Secretariat adresa nr.22235/17 iulie 1970,
primită din partea Institutului de Proiectare pentru Uzine și Instalații din Industria Construcțiilor de
Mașini București semnată de către ing. M. Mustață, șeful sectorului C.F., și ing. T. Moscu, șeful
proiectului complex. La document fusese atașat și „…procesul-verbal încheiat în ziua de 19.05.1970 la
Iași, în urma comisiei locale întrunită în baza telegramei nr. (…), referitor la stabilirea amplasamentului
c.f. la Fabrica de ventilatoare Vaslui”.
În procesul-verbal cu pricina, se propuseseră, inițial, trei soluții ce au fost analizate cu maximă
atenție de către responsabilii numiți în acest sens, un cuvânt greu de spus și de luat în calcul fiind acela al
delegatului Direcției Regionale Căi Ferate (DRCF) Iași, ing. C. Panaitescu, precum și cel al Controlului
de Trafic (CT) al CFR Iași, ing. V. Bulbug.
Câștig de cauză a avut varianta a treia care specifica următoarele detalii tehnice:
„…joncționarea liniei de acces la fabrica de ventilatoare Vaslui să se facă din linia existentă Tecuci-Iași
la km 340,850 cu un schimbător tip 49, deviație stânga, tg. 1:9; R egal cu 300 m”. Cât despre executarea
liniilor din interiorul fabricii, ele urmau să păstreze „…caracteristicile prevăzute în memoriul
proiectului”.

Încurcatul hățiș al hârtiilor oficiale

În acele timpuri, niciun proiect nu putea fi aplicat fără viza CPJ și aceasta purta numele de „aviz
prealabil” sau „aviz de principiu”. Arhitectul Ioan Pascal, directorul Direcției de Sistematizare,
Arhitectură și Control (DSAC) de pe lângă CPJ Vaslui, în co-semnătură cu ing. Constantin Manea, șeful
Serviciului Sistematizare, trimitea Institutului de Proiectări pentru Uzine și Instalații pentru Industria
Construcțiilor de Mașini (IPUIICM) București, adresa nr.602/24.09.1970 în care îi urechea pe aceștia
pentru lipsă de consecvență în aplicarea dispozițiilor legale: „Pentru elaborarea proiectului <<Fabrica
de ventilatoare>> din orașul Vaslui (…) nu putem elibera autorizațiile solicitate, deoarece de la
documentație lipsește avizul organului județean de coordonare geodezică topografică”, adică taman al
lor. Acesta fusese răspunsul Vasluiului la solicitarea Bucureștiului privind „…necesitatea ridicărilor
topografice la scara 1:500, precum și a studiilor geotehnice în vederea stabilirii caracteristicilor
terenurilor de fundație și ale condițiilor de fundare”. Inginerul M. Gavrilescu, directorul tehnic al
Institului de mai sus, precum și inginerul M. Vernescu, șeful sectorului VI, fuseseră nevoiți să refacă
stufoasa documentație necesară avizelor CPJ.

Ce urma să producă fabrica și cu cine

După cum spuneam, profilul producției viitoarei unități industriale fusese stabilit încă din
trimestrul al IV-lea al anului 1969. „Acordul prealabil” nr.213/30.X.1969, eliberat de Comitetul Executiv
al CPJ Vaslui, este mai mult decât lămuritor în această privință. El fusese eliberat pentru „Elaborarea
STE <<Fabrica de ventilatoare>> Vaslui”. Iată importantele prevederi ale prețiosului document: „În
anul 1970 urmează a se ataca (sic!, n.a.) o fabrică de ventilatoare cu următoarele date tehnice: Felul
producției: confecții metalice, presaj, sudură, standuri de probă pentru fabricația ventilatoarelor
industriale. Capacitatea de producție: (1970-1975) – 13.000 tone/an, fără electromotor; 24.000 tone/an
cu electromotor. În perspectivă (după 1975): 16.000 tone/an, fără electromotor; 29.000 tone/an cu
electromotor. Valoarea producției globale: (1970-1975) 440 milioane lei. În perspectivă: (după 1975):
530 milioane lei. Anul începerii lucrărilor: 1970. Anul intrării în funcțiune: 1971-1972 (parțial) și 1975

2
Între timp, s-au închis și aceste două unități datorită unui manageriat prost sau, pentru că așa trebuia (n. a.).

60
(total). Totalul salariaților: 2.400 dintre care 2.000 de muncitori. Suprafața de teren: 6-8 hectare în
perioada 1970-1975 și 12-16 hectare, în perspectivă”.

Utilitățile

De asemenea, mai fuseseră prevăzute: „…instalațiile electrice, electrotehnice, apa potabilă (20
mc/h maxim și 15 mc/h mediu), apă pentru incendiu (20 l/s), debite evacuate (ape menajere – 30 l/s; ape
industriale – 10 l/s; ape pluviale – 1200 l/s), instalații termotehnice (aer comprimat, acetilenă, oxigen,
consum de căldură, consum de abur, consum de combustibil)”. Volumul transportului uzinal fusese
stabilit a fi astfel: „…pe calea ferată (40.000 tone/an) și rutier (11.000 tone/an)”.

Terenul pentru construcția fabricii

Cum încă din anii ‟50 ai secolului al XX-lea pământul particularilor fusese confiscat de către
comuniști în favoarea perdantelor și veșnicelor datoare prin bănci GAC-uri (ulterior, CAP-uri), nu s-a pus
nicio clipă problema exproprierilor în interes public, generatoare în zilele noastre de multe scandaluri. Tot
în acest „Acord prealabil” am găsit și proprietarii terenurilor: „Terenul în suprafață de 15 ha (pentru
perioada de perspectivă) este liber, se găsește în circuitul agricol și aparține IAS Moara Grecilor (10
ha), iar 5 ha sunt proprietatea CAP Vaslui”.

Prin preajmă, și o ipotetică uzină pentru piese de schimb

Dacă Fabricii de prelucrare a boabelor de soia i s-a schimbat numai amplasamentul, atunci
viitoarea Fabrică de utilaje și piese de schimb pentru Industria ușoară nu a mai avut loc în peisajul
industrial al Vasluiului, proiectul acesteia fiind abandonat din mers. Totuși, ea apare destul de des în
planurile privind Zona industrială „Vest” a orașului: „Amplasarea Fabricii de ventilatoare se va realiza în
Zona industrială a orașului Vaslui și anume pe terenul situat de-a lungul drumului național 2F Bacău
Vaslui, la sud de acesta și la vest de amplasamentul viitoarei fabrici de utilaje și piese de schimb” sau:
„Alimentarea cu apă potabilă se va face prin
racordare la rețeaua orașului, în cooperare cu
viitoarea fabrică de piese de schimb și utilaje”.
Apa industrială urma a proveni de la viitoarea
„…acumulare Pușcași, în cooperare cu fabrica
de piese de schimb și utilaje a M.I.U. (Ministerul
Industriei Ușoare, n.a.)”. Se preconiza chiar și
alimentarea cu apă a orașului din sursa „Pușcași”
ce urma a fi dată în folosință „…în semestrul I
Lacul de acumulare „Pușcași” în decembrie, al anului 1972”. După cum se știe, s-a renunțat
1972 la această variantă din cauza necesarului mult
prea mare de apă industrială, așa că prin
„Acordul de principiu” nr.1/20.01.1971, s-a trecut la devierea drumului național 24 Iași-Tecuci în punctul
„Solești” pentru a se face loc marelui baraj destinat apei potabile necesare orașului Vaslui. Inginerii
Toader Budăi și Constantin Manea, au semnat actul de naștere al unei fabrici care astăzi mai există doar
în amintirea celor care și-au câștigat pâinea datorită ei. Potrivit estimărilor exprimate în documentele din
care am citat, ar fi trebuit ca în schimbul I să lucreze, inițial, 960 de salariați; în schimbul al II-lea – 800 și
în al III-lea – 640.

61
Alt acord prealabil

Acest nou document de aprobare, emis de către diriguitorii CPJ Vaslui, venea cu detalii în plus
față de cel din luna octombrie a anului 1969. Cu toate că precedentul stabilea ca an de începere a
producției 1970, iată că în acesta termenul de intrare în funcțiune fusese dus până în anul 1972, ceea ce
părea mai realist. La „Felul producției” apăruseră elemente noi: „Ventilatoare axiale cu rotor turnat și
rotor din tablă; ventilatoare centrifugale monoaspirante și dubluaspirante; diverse utilaje de instalații de
ventilație și desprăfuire”. La „Capacitatea de producție” a fabricii se modificaseră cantitățile plănuite:
„…12.419 tone/an fără electromotor și 18.008 tone/an cu electromotor. Total ventilatoare axiale și
centrifugale, 53.000 buc./an din care: pentru țară – 46.200 buc./an și pentru export – 6.800 buc./an”. Și
valoarea producției globale a fost recalculată ajungând ca de la 440 milioane lei, estimată în octombrie
1969, să crească la 556.049.000 lei la începutul anului 1970. Termene clare și pentru durata lucrărilor:
„Anul începerii lucrărilor, 1972, semestrul I și anul intrării în funcțiune, 1973, semestrul II”. Valoarea
totală a investiției era uriașă pentru vremea aceea: 179.200.000 de lei.

Se (re)modifică termenul de dare în funcțiune

Deci, acordul din octombrie 1969 estima ca fabrica să intre în funcțiune în 1970 și să producă
13.000 tone/an ventilatoare fără electromotor și 24.000 tone/an, cu electromotor. Cel din ianuarie 1970
stabilea o producție estimată mai mare, dar și un termen de intrare în funcțiune mai rezonabil: 1972. În
Memoriul general trimis pe adresa CPJ Vaslui de către fabrica-mamă din București cu referire la
„copilul” său nenăscut încă, termenul de dare în funcțiune fusese dus până, hăt, în alt cincinal! La
articolul 1.6 din Datele generale se scrisese negru pe alb că „Unitatea este prevăzută a intra în funcțiune
începând din anul 1973”, lucru care NU s-a și întâmplat, realmente. Nici cantitățile ce urmau a se realiza
nu mai corespundeau: „Sporul de capacitate ce se va crea va fi de
53.000 buc./an, echivalența a 15.518 tone/an, cu electromotor și
9990 tone/an, fără electromotor pentru ventilatoare și de 2490
tone/an pentu accesorii și elemente de ventilație”. Necesitatea
intrării în producție a acestei unități era dată de „…importul
sortimentelor similare fabricației, ridicînd calitatea ventilatoarelor
prin îmbunătățirea parametrilor funcționali și mărirea
silențiozității”. De asemenea, Ministerul Construcțiilor de Mașini
(MCI) voia să unească toți micii producători din țară („…unități ale
MICM, MIC, MIU și întreprinderile de industrie locală”) în unul
singur și la scară mare. Unitățile citate între paranteze executau
„…tipuri diferite, foarte multe unicate, producția de serie nu este
organizată, dotarea cu utilaje și tehnologiile aplicate nefiind la
nivelul corespunzător reclamat de tehnica modernă”. Ventilator industrial
axial
Premieră la Vaslui

Potrivit aceluiași „Memoriu general”, Fabrica de ventilatoare din Vaslui urma să ia asupra sa
producerea întregii game de ventilatoare axiale cu electromotor, precum și a ventilatoarelor centrifugale
mono și dublu aspirante din țară, ceea ce i-ar fi asigurat un mare succes și continuitate existențială. Încă
din 1970, se contase pe înființarea unei turnătorii de aluminiu obiectiv ce, mai târziu, s-a și realizat. Acest
important amănunt fusese prevăzut de articolul 3.2. intitulat „Colaborări”. Iată circumstanțele
motivaționale: „Noua întreprindere va da colaborări de piese turnate de aluminiu, circa 200 tone/an și
va primi: 1) Piese turnate din fontă – 1472 tone/an de la UM (Uzina Mecanică, n.a.) Bacău și IM
(Întreprinderea Mecanică, n.a.) Roman; 2) Piese turnate din oțel – 252 tone/an de la UM Galați și UM
Nicolina Iași; 3) Piese forjate din oțel – 72 tone/an de la Uzina Utilaj Chimic din Rîmnicu Vîlcea, din

62
care 3 tone/an pentru SDV-uri (Scule și dispozitive de verificare, n.a.)”. Un capitol important fusese
rezervat „Organizării tehnologice”. Din acest text, am aflat ce secții sau ateliere urma să aibă fabrica:
„Fabricația cuprinde unitățile de prelucrare la cald, turnătoria de neferoase și tratament termic,
unitățile de prelucrare mecanică, debitare, deformare plastică, uzinaj, forjoare, rotoare, suport șasiu,
montaj paliere, echilibraj, vopsire subansamble, montaj general, retușări și inscripționări, stand probe
mecanice și de fabricație, atelier produse finite. Unitățile de integrare a fabricației vor fi atelierele:
sculărie, ascuțitorie, întreținerea mecanică, electrică, electrocare și stație pentru încărcarea
acumulatorilor, laborator control, laborator metrologie, atelier ambalaj-expediție și modelărie”. Spațiile
din perimetrul fabricii urmau a fi ocupate de: „…magaziile și depozitele necesare și anume: magazia
centrală, de subansamble, de motoare, de SDV, de oxigen, carbid, vopsele, acizi și lubrifianți. Depozite
de laminate, de produse finite, cherestea și deșeuri”.

„Rezervorul” de muncitori calificați

Fiind la început, firește că nu se pusese problema ridicării unui edificiu educațional într-un timp
atât de scurt. „Memoriul general” deslușește și această spinoasă problemă: „Calificarea personalului se
poate asigura prin școlarizare la Grupul școlar profesional al Fabricii de rulmenți Bîrlad”. Deoarece
forța de muncă în Vaslui devenise deficitară din cauza celor două fabrici care funcționau deja, de mobilă
și de confecții, s-a pus și problema asigurării brațelor ce urmau a se mișca ritmic pentru producerea celor
propuse în plan. Iată de unde ar fi trebuit să provină, în special pe timpul ridicării clădirilor: „Forțele de
muncă se vor asigura din zona preorășenească cu muncitori navetiști, zilnic”. Conform protocoalelor
încheiate, „Cazarea acestora va fi asigurată de către Consiliul Popular Județean Vaslui, conform
acordului prealabil nr.213/30.10.1969”.

Defalcarea cheltuielilor construcțiilor

Cei 179.200.000 de lei prevăzuți în devizul inițial, urmau a fi consumați astfel: „Construcții și
instalații – 79.683.900 de lei; utilaje – 65.492.100 de lei; montaje – 2.315.000 de lei; dotări – 6.088.700
de lei; alte cheltuieli – 25.620.300 de lei”. Ar fi remarcabil de aflat ce însemnase pe atunci sintagma „alte
cheltuieli”…
De asemenea, se
prevăzuseră bani și
pentru „investiții
colaterale” ce urmau a se
cifra la suma de
7.716.000 de lei și
anume: „Drumuri de
acces – 551.000 de lei;
căi ferate de acces –
6.055.000 de lei; racord
KV – 1.110.000 de lei”.
Marea teamă, atât
a proiectanților, cât și a
constructorilor, era
pericolul real al unor
inundații catastrofale ce
ar fi afectat, poate,
iremediabil existența
fabricii, așa că s-a trecut
la măsuri tehnice de
„Mecanica„ Vaslui în epoca marilor greve revendicative
evitare a acestor

63
calamități naturale „…prin ridicarea platformei, prin umplutură, cu circa 3 m pentru amplasamentul I și
de circa 2 m pentru amplasamentul II”. Sigur, era și varianta îndiguirii și regularizării pârâului Racova,
dar instituția din Iași, care primise comanda proiectării lucrărilor, DIFCT (Direcția pentru Îmbunătățiri
Funciare și Controlul Teritoriului) era abia în stadiul de început, mult peste termenul de dare în folosință a
fabricii, potrivit documentului: „Realizarea integrală a prevederilor regularizării rîului Bîrlad (care în
mod indisolubil avea efecte grave și asupra pârâului Racova, n.a.) este prevăzută a se executa într-o
perioadă care depășește termenul de punere în funcțiune a noii fabrici de ventilatoare”. Prin urmare,
soluția supraînălțării platformei pe care urma a se ridica obiectivul rămăsese ultima, cu toate costurile în
plus, probabil. Temerea autorului acestui scurt studiu este întărită de documentul însuși: „Aceste situații
măresc investiția cu circa 7 milioane de lei în amplasamentul I și cu circa 4,5 milioane de lei în
amplasamentul II în raport cu orice amplasament situat la cote normale”.
Aceste amplasamente, de care s-a făcut vorbire în documente, nu reprezentau decât variantele de
stabilire a locului în care se va construi fabrica. Se propusese chiar varianta construirii în vecinătatea
apropiată a Fabricii de cărămizi, dar s-a stabilit că această apropiere ar fi de-a dreptul „nocivă”, mai ales,
dacă va fi bătută în cuie și ridicarea noii Fabrici de Materiale Izolatoare, mare sursă de praf toxic, în
același perimetru. Până la urmă, a fost ales amplasamentul cel mai bun, adică cel unde, părăsită de miile
de muncitori, zace epava fostei glorii metalurgice a Vasluiului.

Eliminarea concurenței

Chiar și în epoca socialismului condus de partidul unic „spre noi culmi de progres și civilizație”,
ca să-l citez pe Ceaușescu, exista concurență. Cel mai bun exemplu (sau mai prost, dintr-un anumit punct
de vedere care ține strict de sănătate!) era țigareta „Carpați”, adulata muncitorimii și nu numai a ei.
Majoritatea fumătorilor ar fi vrut să găsească din cele fabricate la Sfântu Gheorghe – Covasna sau la
Timișoara însă nu prea se găseau în zona noastră, așa că se mai dădeau și pe sub tejghea. În privința
ventilatoarelor ce urmau a fi produse la Vaslui, ele nu trebuiau să facă concurență celor fabricate la uzina-
mamă din București, așa că „Din punct de vedere al
departajării progresului de producție între Fabrica de
Ventilatoare București și noua unitate, conform indicațiilor
temei și conducerii MICM și CIUCR, la noua unitate se vor
executa ventilatoarele de serie mică și mijlocie, accesoriile și
elementele pentru instalațiile de ventilație, în timp ce la
Fabrica de Ventilatoare București s-a preconizat a se
organiza un centru de cercetare-proiectare pentru întreaga
producție de ventilatoare, dotat cu standuri de probe
corespunzătoare, producția curentă fiind orientată spre
seriile mici și unicat, prototipuri, asimilare de noi produse”.
Mare noroc a avut fabrica din Vaslui și datorită
spațiului limitat în care se putea dezvolta unitatea
bucureșteană ea fiind, în același timp, „…și o sursă de
zgomote, fapt pentru care avizele SAS și SANEPID impun
condiții greu de satisfăcut”. Un alt important atu al Fabricii
de ventilatoare din Vaslui era că „mămica” din Capitală nu
avea cum să înființeze o turnătorie de aluminiu „…ea nefiind
în concordanță cu normele zonelor de protecție sanitară și cu
traficul feroviar al Uzinei <<Vulcan>> cu care face sistem
Fosta „Turnătorie”
Fabrica de Ventilatoare București”. Pâinea extrem de greu
câștigată de către muncitorii turnători avea să fie transferată Vasluiului. Asta până când la „Mecanica”
S.A. nu va mai câștiga nimeni nici măcar o coajă, după anul 2000.

64
Colaborare interzisă la difuzarea în presă

Cum pe viitor se anunța fabricarea „…integral sau parțial a ventilatoarelor alcătuite din mase
plastice”, amplasamentul fabricii la Vaslui mai era avantajos și prin faptul că în apropierea sa se afla
fabrica de profil din Iași. Nici în acele vremuri în care toate canalele mass-media urlau până la răgușeală
slogane de apărare a „cuceririlor” comunismului și de înfierare a „sălbaticului și inumanului capitalism”,
partidul comunist nu se putea dispensa de avantajele colaborării cu „dușmanii” din Occident. Dovadă stă
următorul pasaj, niciodată publicat în „Scânteia”, „România liberă”, „Munca” sau alte gazete nerealiste:
„IPCM (Insitutul de Proiectare în Construcția de Mașini, n.a.) recomandă extinderea folosirii licenței
firmei LTGKPG, achiziționată de MIU (Ministerul Industriei Ușoare, n.a.) pentru fabricarea
ventilatoarelor axiale la Fabrica <<Metalul Roșu>> din Cluj. De asemenea, se propune achiziționarea
unei licențe similare și pentru restul ventilatoarelor centrifugale”.
Pentru investiția totală de aproape 180 de milioane de lei, se prevăzuse un termen de amortizare
incredibil de scurt, de doar 2 ani și 3 luni! Nu sunt în măsură să știu dacă acest interval de timp a fost
respectat sau nu.

Extinderea centralei termice

O centrală termică pentru toată zona industrială a Vasluiului nu reprezenta numai o


ambiție ci, și o utilitate practică nemaiîntâlnită pe aici. Comprimările financiare ar fi fost foarte
mari și, atât economiștii, cât și inginerii proiectanți ai celor două ministere - al Construcțiilor Civile
și Industriale și cel al Construcțiilor de Mașini - au pus osul la treabă pentru realizarea
obiectivului.
„Acordul prealabil” nr.78/4 august 1972, a fost supravizat, de data asta, chiar de către primul
secretar al județului Vaslui, Gheorghe Tănase, care a ocupat acest foarte important post politic
(echivalentul prefectului de astăzi), în perioada 1969-1978.
Nevrând să mai repete greșelile din trecut, conducerea IVIV Vaslui a prezentat ștabilor de la CPJ
documentația completă pentru a căpăta mult râvnitul aviz. Scopul: „Pentru asigurarea cu căldură a
tuturor consumatorilor de pe platforma industrială I Vaslui, este necesară extinderea actualei centrale
termice a F.M.I. (Fabrica de Materiale Izolatoare, n a) Vaslui”. Această uriașă cantrală urma să fie
echipată cu „…3 cazane de aburi C.R. 16,
cu un C.A.F. de 25 Gcal/h, ce va funcționa
cu păcură românească, și 1 C.A.F. de 5
Gcal/h, ce va funcționa cu combustibil
special”. Față de ce fusese înainte, se mai
adăugau și alte elemente noi precum:
„Corp anexă (stația electrică, stația de
tratare chimică a apei), grup social;
rezervor pentru păcură de 1.000 mc”.
Suprafața de teren necesară extinderii
fusese estimată la 4.600 mp, iar detaliile
tehnice pe care le mai cuprindea
documentul sunt numeroase și bine
gândite de cei puși să gândească pragmatic
și nu politic. Inginerii Toader Budăi și Stația de autobuz „Mecanica” unde, altădată,
Constantin Manea, semnaseră avizul urcau și coborau mii de muncitori
favorabil, dar cu unele obiecțiuni ce țineau
de judicioase economii financiare, după

65
părerea autorului acestui studiu. Una dintre ele, era aceea a asigurării combustibilului special necesar
centralei termice prin construirea unei conducte ce s-ar fi alimentat „…din Depozitul de Produse
Petroliere, în curs de proiectare”. Bineînțeles că era nevoie și de aprobarea diriguitorilor noului depozit.
Punctul 3 al obiecțiunilor se referea la necesitatea colaborării tuturor beneficiarilor acestei investiții,
stabilindu-se și cotele de participare ale fiecăruia. La punctul 5 se cerea protejarea aeriană a coșurilor
„…ce vor avea 20-30 m înălțime”. Cererea de obținere a avizului fusese semnată din partea IVIV Vaslui
de, probabil, primul director al unității, ing. Adrian Dumitriu și de ing. Gheorghe Aelenei, șeful
Serviciului investiții. Cum sediul IVIV nu putea fi, deocamdată, pe șantierul construcției, el fusese fixat
pe strada Mihail Kogălniceanu, nr. 27.
În „Memoriul” atașat adresei 2832/24 iulie 1972 prin care se cerea avizul, am găsit informații
interesante privind o altă unitate industrială ce urma a fi amplasat în Zona I, dar care a rămas numai pe
hârtie, însă și termene limită de finalizare a altora: „Prin aceasta (extinderea Centralei termice, n.a.) se
asigură necesarul pentru consumatorii ce apar în perioada 1972-1975 și anume: Fabrica de materiale
izolatoare (trimiestrul II, 1972); Fabrica de ventilatoare (trimestrul IV, 1973); Fabrica de radiatoare din
tablă și băi emailate din tablă (trimestrul IV, 1973); Fabrica de prelucrare a boabelor de soia (trimestrul
IV, 1973); Depozitul de produse petroliere (1974); ITA (1975); Gospodăria de tratare a apei (1974)”.
Deci, amplasamentul Fabricii de prelucrare a boabelor de soia încă nu fusese schimbat, la acel moment.
Pe lângă cele 14.000 tone de ventilatoare, „…elemente de încălzire și condiționare aer”, din
minuta nr.14.041/9 mai 1970 trimisă de Comitetul de Stat al Planificării, cabinetul vicepreședintelui,
Ministerului Industriei Materialelor de Construcții reprezentat de adjunctul acestui minister, ing. V.
Cristescu, mai fuseseră aduse în discuție și alte viitoare unități industriale și cantitățile de produse ce se
vor executa: „Filatura de bumbac (5.500 tone fire/anual); Fabrica de radiatoare și băi emailate din tablă
(50.000 buc/an); Fabrica de prelucrat boabe de soia (540 tone/24 h)”.

Școală pentru „Ventilatoare”

Acest proiect ambițios și rentabil pe termen lung și foarte lung (cum se credea pe atunci)
avea nevoie de o permanentă rezervă de cadre calificate, în speță muncitori, care și-ar fi câștigat în
mod onorabil pâinea pentru ei și familiile lor. Trebuie precizat că în acei ani de început ai
deceniului al VIII-lea al secolului trecut, nu se vorbea, încă, de o criză alimentară de amploarea și
durata celei impuse de Ceaușescu în perioada 1980-1989, așa că lumea era, în general, mulțumită.
Foarte mulți tineri absolvenți ai celor 8 sau 10 clase obligatorii, alegeau școlile profesionale,
deoarece părinții scăpau de grija întreținerii, ele fiind stipendiate de către Stat prin ministerele de
care țineau organic.
Ideea unei astfel de școli a apărut aproape
simultan cu ideea construirii acestui obiectiv industrial.
La data de 18 septembrie 1970, CPJ Vaslui trimitea
Institutului Județean de Proiectări Iași adresa nr.9857,
prin care îi anunța pe cei de acolo că nu le poate elibera
autorizația solicitată „…pentru studii geotehnice și
ridicări topografice pentru întocmirea proiectului
<<Grup școlar de pe lângă Fabrica de ventilatoare
Vaslui>>”, deoarece „…beneficiarul lucrării nu a cerut
acord de principiu pentru amplasamentul obiectivului,
care trebuie să fie cunoscut și aprobat de către
Fostul Grup Școlar „IVIV” Vaslui Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Județului
Vaslui”. Deci, aceleași probleme ca și la aprobarea
primului aviz prealabil pentru demararea lucrărilor la obiectiv. Toader Budăi fiind plecat, probabil, în
concediu sau într-o deplasare, actul a fost semnat în locul său de către ing. Ion Pascal, secondat de același
Ing. Constantin Manea.

66
Studiile geotehnice ale celor de la Iași ar fi constat în „…forarea a 15 găuri cu diametrul de 2o
cm. până la adâncimea de 6 m”. Costul total al acestei lucrări a fost de 12.800 de lei, adică în jur de 15
salarii pe o lună pentru un număr de 15 muncitori calificați cu categoria I bază3. După studiile geotehnice,
au urmat, normal, cele topometrice care au mai „ușurat” bugetul noii unități școlare cu suma de 27.538,26
de lei, adică mai mult de 35 de salarii muncitorești.

Variantele amplasamentului

Pentru amplasamentul viitoarei școli, CPJ Vaslui eliberase Institutului Județean de Proiectări (IJP)
Iași un „Acord de principiu” încă din data de 22 ianuarie 1970. În mod surprinzător, unitatea de
învățământ profesional ar fi trebuit să școlarizeze viitorii muncitori „…pentru sectorul construcții de
utilaj chimic”, după cum suna lapidar și (aproape) aiuritor, litera și spiritul „avizului”. Dreptu-i că această
școală ar fi trebuit să fie o anexă a Grupului școlar de ventilatoare care ar fi trebuit să pregătească
„…meseriași calificați pentru următoarele întreprinderi: 1) Fabrica de ventilatoare Vaslui; 2) Fabrica
de radiatoare din tablă Vaslui”. La ce vor fi fost imperios necesari calificații în utilaj chimic în acest
puzzle, îmi scapă, dar cert este faptul că, potrivit „Memoriului” atașat la cererea Iașului, configurația
viitoarelor construcții ar fi fost următoarea: „1 pavilion școală cu 9 clase; 1 pavilion ateliere cu 150 de
locuri de lucru; 1 cantină cu 600 mese/3 schimburi (probabil, trei serii ce ar da un total de 1.800 de elevi,
n.a.); 2 cămine a 300 de locuri; depozit subteran de alimente; spălătorie mecanică; cabină poartă”.
Iată cele trei variante ale viitorului amplasament al grupului școlar, prevăzute în documentația
trimisă Direcției de Sistematizare, Arhitectură și Control din cadrul CPJ Vaslui supravizată de către prim-
vicepreședintele CPJ, Constantin Amariei: „1) Pe terenul din zona Abatorului, respectiv la vest de
acesta; 2) Pe terenul din zona Direcției pentru Agricultură; 3) Pe terenul din zona Dispensarului
Veterinar, la nord de acesta”. În acest punct, sunt necesare câteva explicații: nu este vorba despre
Abatorul de astăzi, ci despre cel ce a funcționat în stânga podului de pe bulevardul Republicii, unde acum
sunt câteva blocuri de locuințe, între străzile „Avram Iancu” și „Biruinței”. A doua locație se referea, cu
certitudine, la terenul liber pe care s-a construit, ulterior, Școala de Cooperație, pe strada „Eternității”. În
fine, ultima variantă este și aceea care a fost aleasă și anume pe strada „Castanilor”, în stânga amontelui
pârâului Delea. Terenul pe care trebuia să înceapă construcția era în suprafață de două hectare și era în
administrarea IAS Vaslui.
La data de 7 octombrie 1970 când, cătinel, începuse și organizarea șantierului viitoarei mari
uzine, Institutul de Proiectare din Iași cerea un nou aviz CPJ Vaslui pentru obișnuitele lucrări geo și topo.
În memoriul depus, se specifica faptul că ar fi fost asigurată căldura de Centrala termică a Fabricii de
mobilă, dar, în cazul când acest lucru nu ar fi fost posibil, era necesară ridicarea unei centrale termice
proprii.
Inițial, se propunea ca termen de școlarizare durata de 3 ani, dar, pe parcurs, el s-ar fi redus la 2
ani. Directorul tehnic al Institutului de Proiectare de pe lângă CPJ Vaslui, ing. Ioan Vrabie, împreună cu
arhitectul Cezar Dăriescu, șeful proiectului, au trimis la data de 13 septembrie 1970 o informare
superiorilor din cadrul Institutului de Proiectare pentru Uzine și Instalații din Industria Construcțiilor
(IPUIIC) București în care precizau variantele de amplasament și cea pe care ei o aleseseră ca fiind
optimă dintre toate punctele de vedere.
Termenul de execuție a lucrărilor, valoarea acestora, precum și alte informații le-am găsit în
adresa nr.29.557/26.09.1970, trimisă de IPUIIC București atât Vasluiului, cât și Iașului. Iată câteva
rânduri: „Datorită faptului că această investiție trebuie să înceapă în anul 1971, în care sunt prevăzute
fonduri de 5 milioane lei pentru construcții-montaj, este neapărat necesar ca până la 30.12.1970 să se
predea și proiectele de execuție pentru această valoare”. Se fixaseră patru termene intermediare, ultimul
dintre ele fiind în trimestrul I al anului 1971, dar pentru 1972, an în care fusese prevăzut startul
construcției propriu-zise.

3
Informație culească de pe www.manuconsulting.ro

67
Ce mai e cu această școală

Grupul școlar industrial a urmat, în mod firesc, declinul post-decembrist al Fabricii de


Ventilatoare, acum numindu-se Grup Școlar Industrial „Ștefan Procopiu”. Meseriile cu care debutaseră
cursurile în anul 1972 (prelucrători prin așchiere, lăcătuși mecanici etc.) au dispărut din lipsa locurilor de
muncă de după absolvire. Între anii 1974-1977, a funcționat sub numele de „Grup școlar” după cel de
„Școală profesională de pe lângă Întreprinderea de Ventilatoare și Instalații de Ventilație”. Între 1977 și
1982, unitatea s-a numit „Liceul Industrial nr.1 Vaslui”, fiind patronată de urmașa IVIV-ului,
Întreprinderea „Mecanica” Vaslui, dar numai până în 1989. Din 1993 și până în prezent, unitatea se
numește „Ștefan Procopiu” și este una dintre unitățile de învățământ fruntașe pe oraș, daă nu chiar și pe
județ.

După 22 decembrie 1989…

Realitatea celor întâmplate la IVIV Vaslui după producerea primului ventilator și până la
revolta românească de la finele anului 1989, este foarte greu de aflat, deoarece în presa de atunci nu
se poate avea încredere nici măcar cât într-un cui de tei, conform unei zicale cizmărești sau
tâmplărești. Cotidianul (apoi, săptămânalul) „Vremea nouă” („Organ al Comitetului județean PCR
Vaslui și al Consiliului Popular Județean Vaslui”, după cum se făloșea pe frontispiciul primei
pagini) abunda de laude, planuri realizate și depășite, producții uriașe pentru export (fără să se
spună cât și unde se exporta), muncitori fruntași zâmbăreți și cadre tehnice cărora li se putea citi
preocuparea pe fețe, nu poate oferi cercetătorului onest de astăzi date relevante și, mai ales, corecte,
privind evoluția întreprinderii, dar un fapt indubitabil este cert: în timp, numărul salariaților și
îndeosebi al muncitorilor, crescuse în intervalul 1974-1989 de la câteva sute la câteva mii sau,
potrivit spuselor fostului director tehnic și (mai târziu) „general”, Viorel Gologan, între 5.500 și
6.000 în anul „spargerii” fabricii: 1990.
În 1973, imensul obiectiv a trecut aproape neobservat în singurul „organ” de presă de parcă nimic
nu se întâmpla în Zona Industrială din vestul orașului, cu excepția aparițiilor din: 18 mai, 14 octombrie,
11 noiembrie, 20 noiembrie și 2 decembrie când au fost publicate doar poze cu constructorii fruntași,
elevi de la Grupul Școlar al IVIV la cules cucuruzul de pe tarlaua CAP-ului Vaslui de la Brodoc ori de la
ridicarea secției de turnare a metalelor neferoase care astăzi este o sinistră și rușinoasă ruină.

1974

Cu cât finalizarea investiției se apropia de tăierea panglicii oficiale, cu atât informațiile de


presă deveniseră mai consistente4.
Dacă pe 9 ianuarie erau publicate alte trei poze cu tovarășii constructori fruntași, atunci în
numărul 1843/22 ianuarie se trecuse la subiect în materialul publicistic intitulat „Investiții ’74. La
Întreprinderea de ventilatoare și elemente de ventilație a început montajul utilajelor” scris de către C.
Hușanu. Articolașul era, de fapt, un foarte scurt interviu acordat reporterului de către inginerul Gheorghe
Popescu, șeful Șantierului nr. 4 Vaslui, pendinte de Trustul de Construcții Industriale (TCI) Iași. Acesta
declarase că, datorită „…închiderii primei secții de producție înainte de sosirea iernii”, se putea lucra în
interior la montarea podurilor rulante care, la rândul lor, vor transporta utilajele pe pozițiile fixate în

4
Pentru realizarea acestui scurt studiu, am mai consultat și colecțiile ziarelor: „Vremea nouă” (pe anii 1968-1975);
„Monitorul de Vaslui” (pe anii 1997-2000); „Obiectiv de Vaslui” (pe anii 2000-2007), colecții aflate în depozitele
Bibliotecii Județene „Nicoale Milescu Spătarul” din Vaslui sau în arhiva cotidianului „Obiectiv de Vaslui”, pusă la
dispoziția autorului de către colegiul de conducere al acestuia.

68
Proiect. În afara poliloghiei politice specifice epocii, un lucru foarte important a ieșit în evidență: dorința
constructorului de a da în folosință măcar această hală de producție „…pînă în preajma zilei de 23 august
1974, cînd vom sărbători cea de-a XXX-a aniversare a Eliberării Patriei de sub jugul fascist”.

Meseriașii cu condei și carnet reportericesc, mai des pe șantier

Peste aproape o lună de la ultima vizită pe șantier, în ziua de 20 februarie, ziaristul Hușanu a
poposit iarăși pe aici, dar se pare că entuziasmul șefului Popescu se mai muiase sau chiar se topise de-a
binelea din cauza unor fapte aparent minore. Chestiunile negative sunt surprinse chiar din titlul
articolului: „Pe șantierul Întreprinderii de ventilatoare și elemente de ventilație utilajele sosesc după
grafic, dar nu pot fi montate. Sînt necesare 30 de zile pentru proiectul unei fundații de mașină? De ce
trebuie să se lucreze de două ori printr-un loc?”.
„Întâmplător”, prin hală se plimba tov Mihai Cărare care a început să i se plângă jurnalistului de
încetinirea planului de montare a utilajelor și a mașinilor din vina constructorului care nu realizase, încă,
postamentele de beton armat necesare lucrării. De timpul imens necesar unui banal proiect se făcea
vinovat inginerul-șef al Șantierului 4, Vasile Boloș. Conform uzanțelor de atunci, acesta și-a luat
angajamentul solemn ca…

Hușanu, un adevărat obișnuit al investiției

Pe 29 martie, omul de serviciu pe șantierul Fabricii de ventilatoare, ziaristul Constantin Hușanu,


s-a dus iarăși glonț în bătătura celor de acolo ca să mai vadă ce și cum în chestiunea dării sau nedării în
funcțiune a primei capacități de producțiune în cinstea marilor sărbători ce urmau a veni: a XXX-a
aniversare a Eliberării, dar și în cinstea celui de-al XI-lea Congres al PCR. Pe șantier, lume multă cu
blazon: noul șef al Șantierului 4, ing. Antimir Dașu; inginerul-șef al aceluiași șantier, Vasile Boloș și
reprezentatul beneficiarului, directorul Adrian Dumitriu. Oleacă mai la margine, l-a găsit și pe inginerul
Purice „…șeful lotului de la această împortantă întreprindere”. Cu toată lungimea materialului
publicistic, nu poate fi extrasă decât o esență și anume aceea de respectare a termenului-limită de dare în
exploatare a primei capacități de producție: 23 august 1974.

Insistențe jurnalistice

Se pare că birourile Fabricii de ventilatoare se mutaseră de pe strada Mihail Kogălniceanu taman


în clădirea destinată funcționarilor aflată în incintă, deoarece într-un anunț publicitar de angajare (șef
birou aprovizionare, șef birou organizare, economist) din „Vremea nouă”/Marți, 14 mai 1974, se indica
locația sediului pe „Drumul Național Bacău, km.78”.
Conducerea ziarului se hotărâse, foarte probabil în urma „indicățiilor prețioase” ale mahărilor de
la partid, să țină mai aproape de această fabrică, așa că pe 4 iunie 1974 l-a trimis pentru documentare de
teren pe Dumitru Humă, viitor proprietar de ziar prin anii ‟905 ai secolului trecut. Acesta a scris despre
„Ritmul alert la montarea utilajelor” și faptul era cât se putea de veridic dat fiind termenul auto-fixat de
constructori. Până la ora scrierii materialului, fusese montat și „…cel de-al 22-lea pod rulant” ceea ce
dădea mari speranțe încheierii măcar parțiale a marii investiții. Humă a consemnat și părerile mai mult
decât competente ale însuși șefului de echipă al montorilor, Alexandru Dobriță. Mulțumit era și directorul
Dumitriu, dar și maistrul Mihai Cărare care participase din prima clipă la montarea utilajelor și mașinilor,
inclusiv a vestitelor strunguri „Carusel”. Electricianul Ion Grigoraș l-a asigurat pe jurnalist că, împreună
cu echipa lui, „…a asigurat racordurile electrice la peste 80 la sută dintre mașininile instalate”. Se
prefigura, într-adevăr, un succes.

5
Domnul Dumitru Humă a fost proprietarul efemerului săptămânal Jurnal vasluian, la care a lucrat (tot efemer) și
subsemnatul

69
Se apropia tăierea aței inaugurale…

„Au mai rămas puține zile pînă cînd prima capacitate a Întreprinderii de ventilatoare și
instalații de ventilație Vaslui va trebui să producă”, scrisese în ziua de 9 iulie 1974 C. Pencu sub titlul
„Restanțele, grabnic recuperate!”.
Cuvintele următoare, ieșite din gura șefului Șantierului 4, ing. Vasile Boloș, aveau greutate nu
glumă: „Avem restanțe la atelierul de întreținere și electrocare (…). Mai critică este situația racordului
de cale ferată, absolut necesar intrării în funcțiune a primei capacități. Abia s-a perfectat protocolul de
preluare a execuției acestei lucrări”. Foarte nemulțumit și dezamăgit s-a arătat și șeful lotului de
instalatori Vaslui, al T.M.I. Iași, care se plânsese de neexecutarea la timp a „…40 de fundații tip pahar
pentru montarea stîlpilor în cadrul rețelelor uzinale de distribuție și de iluminat. Din anul 1972, cînd s-
au făcut primele 14 fundații, se poartă discuții despre rest”. Probabil, zic eu în anul de grație 20156, nu
făcuseră ședințe de partid destule ca să le frece ridichile vinovaților…

Debutează în forță Vasile Văsîi

În numărul 1934/23 iulie 1974 al săptămânalului „Vremea nouă”, Vasile Văsîi publicase chiar pe
prima pagină un măreț articol intitulat pompos „Întreprinderea de ventilatoare și instalații de ventilație
va produce cu 4 luni mai devreme”. Titlul este cât se poate de surprinzător numai dacă ne gândim la
materialele publicate anterior, în care fuseseră dezvăluite numeroase restanțe și atitudini delăsătoare (vezi
cazul cu fundațiile „pahar”). Inginerul Gheorghe Purice, șeful lotului nr.1 al Șantierului nr.4 Vaslui, i-a
nominalizat și pe „vinovații” devansului: „…șefii de echipă Gheorghe Pintilie, Gheorghe Ignat, Teofil
Iordăchiță; maiștrilor Nicolae Iftimescu, Gheorghe Dascălu, Carol Cobzaru, Sandu Pantelimon și
muncitorilor Ștefan Sandache, Constantin Ailoaei, Petru Matei, Andrei Pricop ș.a.”.

„Ventilatoarele” ardeau și baba politică își pieptăna lațele

În numărul 1938 al ziarului „Vremea nouă”, apărut în ziua de 22 august 1974, prima pagină a fost
ocupată cu telegamele de felicitare trimise tovarășului Nicolae Ceaușescu, iar știrea cea mai importantă, și
anume cea a inaugurării primei capacități de producție a I.V.I.V. Vaslui, fusese inserată abia pe pagina a
IV-a! Dumitru Humă își începuse astfel articolul de numai o coloană tipografică numit „La I.V.I.V.
Vaslui. Prima capacitate a început să producă”: „Ne-am obișnuit să întîmpinăm ziua eliberării patriei
cu pilduitoare fapte de muncă, cu victorii tot mai însemnate în întrecerea ce o desfășurăm pentru
realizarea prevederilor cincinalului mai devreme”. Condeiul autorului a mai înșirat și alte strălucitoare
perle ale limbii de lemn des uzitate pe atunci, drept pentru care nu mai insist inutil. Pe lângă spiciul
directorului Adrian Dumitriu, a mai fost băgat în articol și pe cel al inginerului Mircea Miron, secretarul
organizației de bază PCR, care a lăsat posterității (poate fără vrerea sa) numele primului produs al fabricii
vasluiene: „Ca la orice început de drum industrial, primele produse sînt, de fapt, subansamble, părți
componente ale primului ventilator centrifugal vasluian: V 414”. Maistrul Mihai Cărare l-a mai informat
pe D. Humă și despre ce urma să se mai producă într-un viitor apropiat: „…se află în stadiul de pregătire
a fabricației ventilatoarele pneumatice și electropneumatice, foarte necesare în mine”.
În perioada 1974-1989, Întreprinderea „Mecanica” Vaslui și-a diversificat masiv producția până
în momentul când toate au luat-o razna după o presupusă revoluție.

1990

6
Atunci a fost realizat acest material istorico-publicistic

70
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat în intervalul decembrie 1989 – septembrie 1990,
singura publicație județeană de atunci, bisăptămânalul „Adevărul” de Vaslui, s-a ocupat de orice
numai de „Mecanica” nu ceea ce, probabil, însemnase că toate lucrurile mergeau ca pe roate.

Intră pe scenă noile sindicate

Jurnalistul Vasile Barbu publica marți, 4 septembrie 1990, articolul cu supra-titlu și titlu intitulat „La
Întreprinderea Mecanică Vaslui. O întîlnire…amicală!”. Autorul a scris cronica unei ședințe comune la
care au participat reprezentanții sindicaliști ai celor „…6000 de lucrători” cu „…membrii consiliului de
administrație”. Luat de val, Barbu notase sinceritatea dialogului celor două părți care, nu peste mult timp,
vor ajunge la adevărate bătălii. Pe atunci, încă mai era în funcție directorul general Marcel Popescu care a
prezentat bilanțul primelor 7 luni de la evenimentele din decembrie. Dacă e să credem tot ce a spus
conducătorul, atunci trebuie spus că toate mergeau excelent spre nemaipomenit de bine: „Baza materială
necesară bunei desfășurări a procesului de producție este mai bună ca anul trecut. Producția lunară a
ajuns la 90 de milioane de lei” etc. Ba, culmea bunăstării, existau contracte pentru un miliard de lei dar,
ghinion, planul nu putea fi realizat datorită personalului muncitoresc…insuficient! Dreptu-i că „…de la
începutul anului s-au înregistrat 124.000 ore nemotivate și învoiri”, dar ce mai conta când treburile
mergeau strună…
Generos, inginerul Marcel Popescu a propus sindicaliștilor ca fabrica să preia administrarea
„…Teatrului de vară, stadionului, gospodăriei-anexe și cantinei”. Pe atunci, încă se mai putea așa ceva,
dar mai târziu…
Pe 27 decembrie, la rubrica de publicitate din ziarul vasluian, se putea citi următorul anunț:
„Întreprinderea Mecanică Vaslui angajează prin transfer sau la cerere, economiști și contabili”. Ce
anume aveau de contabilizat viitorii funcționari, vom vedea mai departe.

1991

Un prim semnal al startului unei grave și ireparabile degringolade, a venit taman din zona
sportului și trebuie spus că în Vasluiul acelor ani triști, ființa echipa de fotbal „Mecanica”, foarte
iubită atât de suporterii înfocați, cât și de chibiții obișnuiți care nu aveau unde să se ducă duminica
să-și dea frâu liber scârbavnicelor înjurături de genul „Băi, oaie cu șorici!”; „Băi, bou cu țâțe!”;
„Timpul, dom’ arbitru, ‘tu-ți adormirea mă-ti!” și altele, la fel de picante.

Problema sportului-rege

Jurnalistul Lili Trifu și-a luat notes-ul și a tras o fugă la data de 25 ianuarie 1991
în Zona Industrială pentru a-l contacta pe Toader Gentimir, președintele clubului
de fotbal. Acesta i-a mărturisit omului de presă marile păsuri de la echipă, adică:
„…252.000 de lei pe minus în contul bancar” plus alte și alte datorii, inclusiv
cele pentru noile echipamente. Potrivit opiniei sale, șansele de redresare a
situației erau cam de 10%.
Cât despre jucători și personalul de specialitate, aceștia fuseseră puși „pe liber”
încă din data de 1 decembrie 1990, urmând să primească până la 1 februarie 1991
jumătate din leafă. Dacă ar fi scăpat de belele, lotul care urma să se prezinte la
primul meci din campionat (după pauza de iarnă) cu FEPA ‟74 Bârlad, ar fi fost
următorul: „Bejenaru, Știrbu, Bălăuță, Mihuț, Genovel, Manea, Bulgaru,
Tocariuc, Rău, Rusu, Spirea, Sava, Mălăeț, Plescan, Ivănică, Măgureanu. Dar
cum „dacă” este Istorie contrafactuală, se pare că și-a rupt un picior…

Toader Gentimir

71
Toader Gentimir, un mare admirator al echipei de fotbal

În numărul 135/ 19-21 februarie 1991 al „Adevărului” (de Vaslui, firește) același președinte și
animator al AS „Mecanica” Vaslui, Toader Gentimir, a scris și publicat un „semnal de alarmă” intitulat
„Fotbalul vasluian în derivă. Mecanica se desființează?”. În mare, autorul informase iubitorii fotbalului
despre demersurile eșuate în discuțiile cu Prefectura județului și Primăria municipiului care, scria în
detaliu, că oamenii de acolo știu să dea din umeri a neputință. Colac peste pupăză, din motive economice,
„…celor 18 jucători, precum și celor 6 salariați din personalul auxiliar de la stadion li se vor desface
contractele de muncă, urmând a intra în șomaj începând cu data de 8 februarie 1991. Drept urmare –
suspinase Toader Gentimir – un stadion în care au fost investiți17.800.000 de lei, cu o capacitate de
18.000 de locuri, va rămâne gol și cu porțile închise la startul returului campionatului național de fotbal
al diviziei C”. Cum la orice stână fără câini se fură cât ai zice „oaie”, așa s-a întâmplat și la stadionul
municipal aflat în administrarea „Mecanicii”, care rămăsese chiar și fără un paznic, din lipsa fondurilor:
„Sâmbătă, 09.02.1991, au fost surprinși 3 copii scăpați de sub controlul părinților, devastând tribuna
oficială și tabela electronică (…). Duminică, 10.02.1991, o persoană rămasă neidentificată, a fost
surprinsă când devasta fântânile arteziene”. Inimosul președinte încă mai spera că lucrurile se vor
îndrepta și că cele în 30 de zile care mai rămăseseră până la începerea returului, îi va veni cuiva mintea
măcar în al 12-lea ceas.

1993

Cu toate strădaniile autorului acestui „remember”, nu s-a putut găsi nici măcar un rând-
două în bisăptămânalul vasluian „Adevărul” cu referire la „Mecanica” pe tot parcursul anului
1992! Oare toate mergeau de la foarte bine în sus?!
În fine, în numărul 324, ce cuprindea informațiile culese în intervalul 5-8 februarie 1993,
gazetarul Constantin Zbîrlea a constatat că la întreprinderea vasluiană, devenită societate comercială pe
acțiuni, „Cresc valurile nemulțumirilor”. Tulburătoare este informația potrivit căreia la „Mecanica” o
jumătate din totalul angajaților dispăruse în numai doi ani, iar cealaltă jumătate (3000 de suflete) se
prezentase la muncă începând cu 1 februarie
după „…câteva săptămâni de șomaj”, dar
supriză de proporții! Iată ce explicații a dat
proaspătul director Gheorghe Boroda „…uns la
23 noiembrie trecut”: „Am ajuns în situația
penibilă de a trimite oamenii acasă. Nu este de

Juniorii „Mecanicii” în 1986


lucru. Pentru primul trimestru de activitate din 1993,
contractele emise ating doar suma de 740 milioane de
lei”. Trebuie spus că dacă ar fi fost vorba de suma asta
în lei ceaușiști, ar fi fost mai mult decât ceva însă,
începând chiar cu primul an „al libertății noastre” (cum

Constantin Zbârlea le plăcea unora să spună, dar să și creadă) România a intrat în cea mai
cumplită spirală inflaționistă de la Al Doilea Război Mondial încoace

72
și suma de mai sus putea valora (în cel mai bun caz) cam 7,4 milioane de lei vechi. De altfel, Boroda
menționase că ar fi trebuit contracte de 500 de milioane/lunar ca să mențină fabrica pe linia de plutire cât
de cât. Contractele ar fi trebuit să aibă o valoare totală de peste 6 miliarde de lei or, pentru 1993 nu se
reușise decât contractarea unor produse cifrate la 1,6 miliarde. Sosise, prin urmare, vremea marelui recul!

Uriașe probleme

Un alt imens bolovan legat bine de grumazul întreprinderii îl reprezentau și produsele finite aflate
pe stoc și anume 559.500.000 de lei! Bun profesionist al jurnalisticii, Zbîrlea a cerut și părerea
sindicatului reprezentat pe atunci de inginerul Alexandru care astfel glăsui: „Aș vrea să avem de treabă
pentru toți, dar așa ceva, deocamdată, nu mai este posibil. Ne-am angajat, printr-un protocol, să-i
readucem în unitate și pe cei 750-800 de salariați care sînt nevoiți să mai aștepte”. Ziaristul de la
„Adevărul” își încheiase articolul cu un amar reproș adus celor de la birouri, deoarece, în opinia sa, nu s-
au preocupat îndeajuns de soarta celor mulți.
În numărul 348/26-29 martie 1993, Constantin Zbîrlea a atacat din nou la baionetă pe fronturile Zonei
Industriale-Vest a Vasluiului în articolul „Speranța nu moare!”, informându-și cititorii de numărul celor
rămași în tranșeele muncii: „În cele patru mari unități industriale de la Rediu – Mecanica, Moldosin,
Premi (fosta Fabrică de materiale izolatoare, devenită mai târziu Hytrom, n.r.) și A.M.C. își desfășurau
activitatea în decembrie 1989 mai bine de 11.500 de salariați. La această dată (data articolului, n a) au
mai rămas doar…6.883!”. Directorul „Mecanicii”, inginerul Boroda a spus că „…în 1989 aveam 5.000
de angajați, iar acum doar 2.200”. El mai subliniase că blocajul economico-financiar era o adevărată
pacoste „…avînd de încasat 1,2 miliarde de lei și de plătit numai 500 de milioane”.

Manifestare disperată

Sărăcia lucie și teama pentru ziua de mâine pot duce, de multe ori, la defulări disperate. Un caz
deosebit de grav, care arată amploarea mizeriei în care trăiau oamenii acelor ani triști, s-a petrecut tot la
„Mecanica”. Specializat în respectiva societate comercială, Constantin Zbîrlea s-a prezentat la fața locului
pentru documentarea faptelor și sub titlul „Vandalism la <<Mecanica>>” a trecut la descrierea celor
întâmplate, prețios informator fiindu-i liderul de sindicat, inginerul Gheorghe Alexandru. Iată ce scrisese
cu caractere îngroșate reporterul frenetic al „Adevărului”: „În perioada 25-28 iunie a.c., autori
necunoscuți, după ce au distrus mai multe lacăte, yale și uși, au pătruns, cu siguranță pe timp de noapte,
în birourile conducerii de unde au furat mai multe bunuri: un TV color și o combină muzicală de la
directorul general; un alt TV color de la directorul adjunct cu probleme de producție; o combină
muzicală de la directorul comercial; calculatoare, iar din sala de protocol – un aparat de radio, veselă și
alte bunuri. Tîlharii au lăsat și mesaje. Unul sună cam așa: <<Vrem muncă, nu lux>>. Supărați că din
biroul directorului economic nu li s-a putut agăța nimic de mână, hoții au lăsat și aici un mesaj…fizic: o
pisică moartă!”. După ce au mai „șutit” și din secția „Debitare” două truse de tăiere cu oxiacetilenă,
haiducii duși au fost și se pare că nu au fost prinși niciodată că altfel aș fi găsit vreo știre la gazetă.
Sub această poveste scrisă de stiloul dibaci al meșterului Zbârlea, cititorii erau informați că Vasluiul
reușise „performanța” de a fi pe locul II pe țară la capitolul „șomaj” cu 52.404 de „beneficiari” ai unui
mic ajutor bănesc primit din partea Statului.

Șomaj (aproape) total!

Târziu de la această întâmplare, Zbârlea revenise în numărul 404 al bi-săptămânalului „Adevărul”


cu câteva rânduri scrise la colțul paginii a III-a sub titlul „La SC Mecanica SA. Din nou – explozie!”. „De
mai multe luni, SC Mecanica SA, parcurge o perioadă întunecată. Lipsă de comenzi ferme la întreaga
capacitate și, mai ales, în structură, blocajul economic, imposibilitatea plății salariilor la datele
stabilite… De unde un adevărat val de nemulțumiri”. Autorul își punea speranța într-un dialog conducere-
sindicate ce se desfășura chiar atunci.

73
În numărul 411 al „Adevărului” din perioada 2-4 noiembrie 1993, Constantin Zbârlea titrase chiar
pe manșeta paginii I-a următorul articol: „La SC Mecanica SA Vaslui. Tragedie în pragul iernii”. Cu
adâncă tristețe scrisese că „…2.446 de salariați urmau a se prezenta la Oficiul de șomaj”, dar numai până
la 1 martie 1994, după cum promisese conducerea. Toți directorii își luaseră angajamentul printr-un
protocol încheiat cu Sindicatul, pentru ca în această perioadă ei să ia măsuri de asigurare a producției pe
anul viitor. În fabrică mai rămâneau „…doar 50-60 de persoane din conducere, șefi de secție, de birou și
compartimente, portari, pompieri”. Dacă, după revenirea din șomaj, treburile nu aveau să o ia pe făgașul
dorit de fiecare necăjit, conducerea decisese să-și dea demisia în bloc. Nota bene, deja fostul director
Boroda lăsase locul altuia, adică inginerului Silviu Cernat care, în acest fel, devenise al patrulea „capo del
tutti capi” din 22 decembrie 1989 și până la data documentării lui Zbârlea.

„Cadouri” cu bucluc

În luna noiembrie a anului 1993, regretatul gazetar Alexandru Croitoru și expertimentatul Lili
Trifu, prind firul unei afaceri necurate derulate la „Mecanica”. După documentare, dau drumul
materialului acuzator la adresa conducerii societății în numărul 414/12-15 noiembrie. Sub titlul
„Mecanica face <<cadouri>> de milioane”, autorii dezvoltă în aproximativ trei coli A4 cele petrecute.
După cum reieșise din textul anchetei, fusese vorba
mai mult despre o țeapă decât despre oareșce afaceri
necurate. Pe scurt, pentru a supraviețui șocului
tranziției, conducerea trecuse la producerea unor
bunuri atipice pentru profilul fabricii precum:
„…prese de ulei, discuri, grape, pluguri, cutii de
viteză și alte bunuri”. Datorită neachitării de către unii
beneficiari ai preselor de ulei, Garda Financiară a fost
nevoită să întreprindă „…un riguros control”.
Inspectorii instituției financiare constataseră că „…
atât societăți comerciale cu capital privat, cât și cele
de stat au cumpărat de la Mecanica prese de ulei
numai că mare parte dintre aceste produse nu au fost
achitate”. Valoarea totală a livrărilor era de 66 de
milioane de lei din care se recuperase, totuși, aproape
jumătate din această sumă. Având documente la
dispoziție, cei doi investigatori de la „Adevărul” au
nominalizat și câțiva „uituci”, eufemistic vorbind:
„Ghercu Ion din Huși a virat 900.000 de lei din 10 Jurnalistul Alexandru Croitoru
milioane; Confidențial SRL Bârlad a virat 1,9
milioane din 9 milioane; Rotamina SRL – 1,5 milioane din 10 milioane etc.”. În inter-titlul
„<<Cadouri>> de 23 de milioane” sunt scoase la lumină și alte nereguli comise de către conducerea
societății, precum falsele bartere între „Mecanica” și „Fartec” Brașov, „Bicappa” Târnăveni și IAEM
Sfântu Gheorghe. Prudenți, Croitoru și Trifu au lăsat cale liberă opiniilor „… atât pro, cât și contra”.
Primul care și-a manifestat dorința de a da explicații a fost tocmai cel din vârful ierarhiei, adică dl director
general Silviu Cernat. Așadar, în numărul 416/19-22 noiembrie 1993, a apărut materialul intitulat „Dl
director general oferă numai speranțe”, avându-i ca autori tot pe cei doi talentați reporteri de la
„Adevărul”. De data asta materialul fiind mai stufos, mă limitez doar la a scrie că directorul a expus o
lungă listă cu problemele fabricii insistând, în special, pe de-acum mult uzitatul blocaj economico-
financiar care a pus la pământ toată floarea industriei românești și, prin inerție, și pe cea a Vasluiului.
În numărul imediat următor al „Adevărului”, cei doi ziariști au reînnodat firul discuției cu
„generalul” Cernat, întrebându-l și despre soarta unei prese de ulei vândute în Republica Moldova dar
nedecontate financiar încă. Aici, șeful s-a cam bâlbâit spunând că, de fapt, presa era defectă, că a fost

74
readusă la Vaslui pentru remedieri, că le-a fost dată basarabenilor alta în loc și că… uite-așa s-a dus pe
apa sâmbetei SC „Mecanica” SA Vaslui, zic eu!

1994

Prefectul în exercițiu la acea vreme, inginerul Nicolae Pascu, declarase în numărul 436/1-3
februarie 1994 al gazetei vasluiene „Adevărul” că „Fostul director general a fost declarat iresponsabil
de către o comisie medicală de expertiză”, adică pe șleau, un pic mai mult sărit de pe fix! Această
mărturisire publică a unui reprezentant al guvernului fusese prima, cred, la nivel național! Cel care
preluase părerea și a răspândit-o în spațiul public a fost Lili Trifu.
Alexandru Croitoru, un alt „copoi” de presă pus pe urmele afacerilor necurate derulate la
„Mecanica”, reamintea cititorilor săi în „Adevărul” cu numărul 442/22-24 februarie despre cazul preselor
de ulei. Firește, informațiile le primise de la Garda Financiară și ele relevau un adevăr crud și grav: aceste
utilaje fuseseră vândute „pe ochi frumoși” sau, cum se spune astăzi, pe „șpăgi”. Într-o exprimare mai
precisă, aceste utilaje nu fuseseră vândute la un preț unitar, ci cu mari diferențe în plus (foarte puține) sau
în minus (cele mai multe). Cu una, cu alta, comisarii Gărzii descoperiseră o „gaură” de 67 de milioane de
lei ce, probabil, nu a fost imputată nimănui, niciodată spre gloria unei economii de piață haotice și
criminale! Urmare firească atât a controlului medical, cât și a imensului furtișag, directorul Silviu Cernat
a predat mandatul economistului Mihai Irimia acesta devenind al 5-lea director din decembrie 1989 și
până la data curentă. Ca și predecesorii săi, fostul director economic acum „împovărat” de galoanele
aurite ale „generalului”, promisese multe: fără număr, fără număr, după cum ar zice maneliștii de astăzi…

Ieri director fugărit cu furci, astăzi prefect

Pe 8 mai 1994, proaspăt întors dintr-o vizită „oficială” în Albania, Italia și Austria și despre care
spusese că fusese „… extrem de fructuoasă” (cu toate că este greu de estimat ce fel de „fructe”
economico-financiare o fi cules din Albania, de-o pildă), prefectul Nicolae Pascu, cel alungat cu furci și
pietre de la șefia Întreprinderii de materiale izolatoare Vaslui în decembrie 1989, a susținut o conferință
de presă plictisitoare, spre uzul iubitorilor de fesenism iliescian. Pe lângă fleacurile uzuale debitate în fața
cafeluței și a apei minerale, întrebat fiind de către ziaristul „Adevărului”, Lili Trifu, relativ la o nouă
„afacere” marca „Mecanica”, onor funcționarul de partid, omolog al foștilor prim-secretari peceriști, a dat
un răspuns cam în doi peri pe care jurnalistul l-a transformat într-un text cu titlul „Mecanica SA – o mare
necunoscută! O nouă afacere! A rechizitelor!”. Deoarece nu-i prea lung, l-am reprodus integral: „La
Mecanica SA Vaslui situația este incertă. Prefectura Vaslui a făcut multe ca să ajute unitatea. FPS a
acordat un credit de 200 milioane lei pentru relansarea producției, dar 180 milioane lei au fost folosiți
pentru salarii. Este o lipsă de autoritate a directorului general. De fapt, la Mecanica, este acum arestată
o altă persoană, împlicată într-o afacere a…rechizitelor! Deci, altă anchetă… (…) Dacă dumneavoastră
ați fi în locul meu, ce măsuri ați lua? Nu cred că momentan se
impune demiterea directorului general. Garda Financiară, Poliția
Economică, Curtea de Conturi au fost și sunt acolo. Așteptăm
clarificarea situației financiare și să terminăm odată cu
necunoscutele de proporții!”, spuse Pascu și mai luă o gură de
(ce)apă, cum s-ar zice.

Se caută soluții disperate

Alarmat de un zvon ce circula prin târg, Lili Trifu l-a preluat și l-a
transformat într-o știre scurtă publicată în unica gazetă a Vasluiului
de atunci, în numărul 469/31 mai-2 iunie 1994: „LA S.C.
MECANICA S.A. Se prefigurează grevă generală?”. Chiar dacă
Jurnalistul Lili Trifu „…spiritele se calmaseră și se aștepta plata chenzinei a II-a”, totuși

75
sindicaliștii trimiseseră conducerii o notă cuprinzând revendicările lor, dar nu se primise niciun răspuns,
astfel încât cazanul revoltei mai avea un pic și dădea pe dinafară. Ca să nu se mai ajungă la lozinci urlate,
huiduieli neaducătoare de venituri și fluierături până la spartul timpanelor vecinilor de protest, cu două
zile înaintea apariției acestui număr de ziar mahării de la FPS (economist Cezar Tătaru), FPP II Moldova
(economist Grigore Grigore) și reprezentanții „Mecanicii”, s-au întrunit pentru a discuta discuții și a vorbi
vorbe sau, conform declarației oficiale, „… pentru a căuta soluții de depășire a crizei”. Ce soluții s-au
folosit, nu se știe nici astăzi, dar, probabil, au fost din cele nesustenabile.

Proteste de stradă

Lili Trifu, în alianță indestructibilă cu Alexandru Croitoru, s-a deplasat în piața din fața
Consiliului Județean Vaslui în ziua de 24 iunie 1994 pentru a se amesteca în marea de muncitori de la
„Mecanica”, ce ieșiseră, deoarece le ajunseseră „Cuțitul la os”! Mitingul nu a fost autorizat, iar liderul de
sindicat, Constantin Ignat, a ținut să precizeze că oamenilor le-a ajuns cuțitul la os și că din cei aproape
6.000 de salariați câți avea „Mecanica” în 1989 mai rămăseseră numai 1.800. S-a ajuns chiar la situația
penibilă și impardonabilă de a fi date afară familii întregi, adică soții și soțiile lor! Solicitat de către
reporterii „Adevărului” să dea o explicație, iată ce a declarat absurdul Neculai Irimia, directorul general
în exercițiu: „Deoarece mitingul nu a fost autorizat, mâine le calculez producția și le iau banii!”.
Inspirați, cei doi i-au spus economistului, retoric: „Care bani, domnule director?!”.

Demisii nesurprinzătoare

Peste numai câteva zile, pe 28 iunie, criza de la „Mecanica” a atins apogeul. Astfel, directorul
general Neculai Irimia, care abia își luase în primire fotoliul de ștab, a demisionat, depășit de evenimente,
fiind însoțit în demers și de Grumăzescu, membru în Consiliul de Administrație. Gestul a fost preluat de
Cezar Tătaru și Mircea Simovici (FPS), precum și de Grigore Grigore (FPP). Prefectul Pascu a declarat
simplu, în câteva vorbe: „Cred că la ei este o criză
de…conducere!”. Și cu asta s-a pus capac. Deocamdată,
deoarece până la „moartea” definitivă a fabricii mai era și
o agonie de lungă durată.
Totuși, cei 1.800 de oameni care mai rămăseseră la
„Mecanica” nu puteau sta mult timp fără baci de nădejde
care să-i conducă prin „schinii” tranziției până la victoria
finală sau la dezastrul total. Constantin Zbârlea, revenit pe
baricadele Zonei industriale a Vasluiului, consemna noua
echipă managerială a societății, în numărul „Adevărului”
din 19-21 iulie 1994. Iată-i pe performeri: „Gheorghe
Țiplea, director general; Valeriu Micu, director adjunct;
Gheorghe Viziteu, director comercial și Valentin Florea,
director economic”. „Suntem cu toții optimiști – a zis cel
de-al șaselea director general”. După care, a continuat:
Ing. Gheorghe Țiplea „Altfel n-am fi pornit la drum!”. „Succes mult”, le-a urat
Zbârlea.

1995

Aici, facem „pas”, deoarece „Adevărul” nu și-a mai „deranjat” cititorii cu nicio știre, fie ea
și rea.

1996

76
Anul 1996 este identic celui de dinaintea lui, cu trista excepție a unui anunț publicitar din
numărul 676/14-17 iunie a acelui an:
„SC MECANICA SA cu sediul în strada Metalurgiei nr.4, scoate la vânzare prin licitație publică
următoarele mijloace fixe și obiecte de inventar: 1) Mașini unelte prelucrări mecanice; 2) Utilaje și
instalații de preparare a agentului termic, componente termomecanice și părți specifice centrale termice;
3) Vestiare și fișete metalice; 4) Diverse obiecte de inventar specifice. (…). Licitația va avea loc la data
de 26 iunie 1996, ora 10,00 și ulterior în fiecare joi până la adjudecarea tuturor mijloacelor fixe
disponibile”. Deci, se ajunsese la vânzarea mobilierului interior al fabricii, dar și a mașinilor care
dăduseră de lucru miilor de muncitori. Destinul fusese neîndurător.

1997

La numai 8 (opt!!) ani de la, să-i zicem, revoluție, „Mecanica” alunecase rău spre hăul
drumului fără întoarcere… Îndrumată pe căi proaste de către numeroasa șleahtă de „manageri”,
schimbată cu regularitate și la intervale scurte pentru ascunderea furtișagurilor, faimoasa
întreprindere vasluiană, ce realizase în premieră numeroase produse compatibile chiar și cu
exportul în țările dezvoltate, era pe cale să devină un morman de moloz, o cetate părăsită complet
de către locuitorii săi…
Constantin Zbârlea scrisese în numărul 752/14-17 martie 1997 al „Adevărului” despre adevărata
valoare a întreprinderii: „Mecanica – o bijuterie cu puține carate”. Cum ăi mari nu au fost dispuși la
confesiuni, jurnalistul a luat legătura cu liderii de sindicat. Sub-inginerul Gheorghe Croitoru, șef en-tire al
Sindicatului liber, a explicat dorințele minimale ale muncitorilor și anume indexarea salarilor cu 100.000
de lei și asta pe luna martie. Ca să țină cât de cât pasul cu inflația galopantă a momentului, ar mai fi fost
necesară încă o indexare de 83.000 de lei în luna mai. Atât liderul Croitoru, cât și vicele Gheorghe
Acamenițoaie, au arătat insistent cu degetul spre clădirea administrativă unde, spuneau ei, „…unii iau
salarii fără să știe de ce”. Porecla pusă acestora: „Bursierii de la Mecanica”. Frazele finale ale
conducătorilor proletariatului: „Robinetul risipei la noi este deschis în permanență. Producem cu mari
cheltuieli. Deși la nivelul conducerii se știe acest lucru, nu se ia nicio măsură”. Ceva mai așezați ca
altădată, cei doi au conchis: „Înainte de a ieși în stradă, trebuie rezolvate multe probleme în fabrică”.

„Sânge proaspăt” în presa vasluiană

Cu mult tam-tam, în primăvara anului 1996 apărea la Vaslui primul număr al cotidianului
„Monitorul” ce urma să facă o concurență extrem de puternică mai concesivului „Adevăr” de Vaslui
provenit, până la urmă, din săptămânalul comunist
„Vremea nouă”.
Despre demisia echipei manageriale de la „Mecanica”
scrisese Irina Emandache în „Monitorul” din data de
vineri, 13 iunie 1997. Știrea, mult mai completă decât cea
din „Adevărul”, dezvăluia și structura acționariatului la
acea oră: „La Mecanica, Fondul Proprietății de Stat (FPS)
deține 903.951 acțiuni, ceea ce reprezintă 69,9% din
capitalul social; SIF Moldova 2 (fostul FPP II Moldova),
are 286.696 acțiuni - 22,2% din capital, iar 2.541 acțiuni
sînt ale persoanelor fizice, ceea ce înseamnă doar 7,8%”.
Vizavi de demisia „în bloc” a conducerii societății,
reprezentanta FPS-ului, Rodica Pascu, a anunțat decizia Ing. Marian Puiescu
acționarilor de a alege cinci membri în Consiliul de
Administrație (C.A.). Aceștia erau: „Marian Puiescu,
director la Uzina Termică Urbană, Margareta Ghiga, director FPS, Gheorghe Țiplea, fost director (am

77
plecat noi și-am venit tot noi, n.r.), Petru Aniței, angajat al societății și inginerul Vasile Burghelea, toți
fiind propuși de FPS. Din Comisia de Cenzori fac parte Vasile Popa, fostul director al Direcției Generale
a Finanțelor, Zamfira Ene, economist în cadrul RENEL și Constantin Creangă, inspector la Banca
Română de Dezvoltare”. De aici se poate lesne observa că toți membrii CA mai mâncau o pâine albă și
fragedă tot de la…Stat! Va mai trece mult timp până când acest lucru va fi interzis.
Opinia acționarilor-salariați ai întreprinderii, fusese extrem de dură și de tranșantă: „Ședința n-a avut
niciun rost. Trebuia să se prezinte un bilanț, să vedem și noi, acționarii, ce profit a avut societatea și cum
a fost el împărțit. Ședința a fost legală, însă rezultatele se știau dinainte, de FPS. Sînt persoane care nu
merită să fie trecute nici pe listă, dar să mai ajungă directori. Noi credem că demisia conducerii a fost
impusă. Au fost obligați să și-o dea. Ce-a făcut FPS-ul ăsta pentru <<Mecanica>>? Fosta conducere s-a
interesat. Anul ăsta am avut un contract de vreo 400.000 de dolari, aveam perspective pentru un altul.
Ăștia vor să distrugă și economia, la fel ca și agricultura. Forțarea demisiei a fost un joc politic, nu în
interesul muncitorilor. Noi nu sîntem de acord cu demisia <<generalului>>. N-a fost corect și n-o să fie
altfel niciodată, atît timp cît este implicată politica". Dacă cele „prinse” pe reportofon vor fi fost chiar
cuvintele declarantului/declaranților, atunci mult adevăr grăit-a/grăit-au!
Pe 24 iunie, cu mic, cu mare, muncitorii au ieșit în curtea fabricii pentru un protest spontan
privind, desigur, neplata salariilor. Cu toate că inginerul Vasile Burghelea abia fusese „uns” ca al șaptelea
director general, lucrătorii încărcați de lipsuri și nevoi personale cereau, nerăbdători, banii. Tot Irina
Emandache de la „Monitorul” fusese de față, constatând adâncirea nemulțumirii pălmașilor față de
funcționarii de la TESA: „Avem de luat trei salarii. Noi, muncitorii, nu avem ce mînca, iar personalul
TESA am înțeles că și-au făcut dispoziții de plată și și-au luat salariul. Nici pînă acum n-a fost bine; luam
pe bucățele salariul, dar, totuși, 50.000 azi, 50 peste o săptămînă, îi luam. Și așa avem niște salarii de
mizerie, dacă nu ni le mai dă nici pe astea, ce facem?!”. Cu toată nervozitatea oamenilor, liderul sindical
Gheorghe Croitoru i-a sfătuit să nu iasă în stradă, ci, mai degrabă, să aștepte rezultatul negocierilor. Fostul
director general Gheorghe Țiplea, devenit după remaniere director comercial, ținuse o adevărată tiradă în
fața oamenilor profund nemulțumiți, auto-acuzându-se, teatral, cu multe subînțelesuri: „La situația de
astăzi am și eu partea mea de vină, însă nu sînt vinovat în totalitate. În decursul celor trei ani, cît am fost
director, am încercat să iau tot felul de măsuri pentru a plăti salariile, în detrimentul producției chiar. Au
fost și întîrzieri, recunosc, însă am dat și salariile, așa mici cum au fost".

Crește presiunea socială

Pe 26 iunie, Gheorghe Croitoru a fost mandatat de lucrătorii care mai rămăseseră la „Mecanica”,
să declare „conflict deschis de muncă”. Privind acum „la rece”, după trecerea a 18 ani de la evenimente,
situația confuză de atunci, se poate pune și întrebarea dacă nu cumva printre muncitori nu erau și oareșce
„agitatori” de tip bolșevic care încercau să întoarcă societatea cu fundul în sus?! Îmi sprijin întrebarea pe
situația grea creată în jurul noului director ce nu avusese nici măcar timpul material necesar să se uite prin
hârtiile luate în primire de la predecesorul său, Țiplea. Iată ce scrisese ziarista Ramona Pătrunsu, după
discuția cu disperatul „general”: „Directorul Burghelea a cerut clemență din partea salariaților,
explicîndu-le că este director doar de o săptămînă <<…și nu pot să rezolv toate problemele care nu au
fost rezolvate pînă acum. Pe de altă parte, poate este un pic nefirească cererea mea ca director general,
pentru că într-un fel au și ei dreptate>>". Directorul FPS Vaslui, Margareta Ghiga, cerea aceeași
îngăduință din partea sindicatului: „… trei-patru săptămâni ca să-și intre în atribuțiuni” Burghelea și,
parțial, noua sa echipă, dacă mă gândesc numai la Gheorghe Țiplea, fost „ghinărar”.

Prima intervenție la „Monitorul” a unui ziarist cu state vechi

Gazetarul profesionist Daniel Grosu, curios din fire, voia să afle și părerea mai detaliată a lui
Gheorghe Croitoru, liderul sindicatului de la „Mecanica”. În acest scop s-a „înarmat” cu tot ce trebuia
unuia ca el și a poposit taman în biroul șefului. Dialogul cu Croitoru a fost publicat în iulie 1997 sub titlul
„Sindicaliștii de la Mecanica nu cred în sloganul <<Vin ai noștri, pleacă ai noștri, noi rămînem tot ca

78
proștii>>". Fiind vorba despre o declarație foarte importantă, am decis să o reproduc integral, urmând ca
fiecare cititor să tragă concluziile pe care le crede că ar fi cele mai corecte: „Problema <<Mecanicii>> a
fost tratată de către persoane oficiale din cadrul județului de pe poziții fără echivoc, în condițiile în care
la <<Mecanica>> lucrurile consideră că s-au mai așezat. Sindicatul, dacă a sesizat situația dificilă a
salariaților, este găsit acum țap ispășitor. Se nasc o serie de întrebări. Fără intervenția sindicatului, se
știa de situația societății? Nu este cazul ca după declarații de intenție, să și trecem efectiv la treabă?
Sindicatul nu a avut o atitudine constructivă, acceptînd ideea încheierii unui protocol, pentru amînarea
rezolvării unor probleme sociale peste trei luni? Referitor la numărul nemulțumiților, nu-l putem aprecia
din ochi, cum a făcut o oficialitate vasluiană, care a spus că este vorba de două-trei sute. Noi ne vom
cere drepturile conform legii și contractului colectiv de muncă. Din punct de vedere moral, ca președinte
al sindicatului, un singur om dacă ar fi fost nemulțumit, eu trebuia să-l întreb de ce și aș fi fost alături de
el, în condițiile în care și buzunarul meu era gol. Am acceptat ideea că orice conducere nouă are nevoie
de răgaz pentru preluarea atribuțiunilor. Dar am precizat că există o problemă la care trebuie găsită
urgent soluția. Problema se referea la cum se împart 60.000 lei la 3-4 guri care trebuiesc hrănite. Sîntem
deschiși oricărui dialog și acceptăm orice sprijin. Important este să se renunțe la patimi și mai ales să
existe minte și mînă de gospodar și ochi și urechi care să perceapă dramatismul situației în care ne
aflăm. Obligația noastră este să muncim și, de aceea, cerem să fim puși la muncă. Sînt unii care cred că,
prin schimbările de conduceri, noi confirmăm perfect sloganul: <Vin ai noștri, pleacă ai noștri, noi
rămînem tot ca proștii!>. Noi sperăm ca acest lucru să se infirme". După cum se știe, n-a fost așa, iar
bieții lucrători au rămas de fiecare dată mofluzi și subțiați numeric, după fiecare „ciclu” de manageri.

Accident la „Mecanica”

Pe 9 iulie, 1997, s-a răspândit ca fulgerul știrea unui teribil accident de muncă petrecut la
„Mecanica”. Lui Daniel Grosu i-a revenit sarcina de serviciu
de a informa cititorii prin paginile „Monitorului”: „Miercuri,
9 iulie 1997, în jurul orei 9.50, la SC <<Mecanica>> SA
Vaslui a avut loc un accident de muncă soldat cu moartea
inginerului Gheorghe Piciu și cu rănirea inginerului Dorin
Dogariu. Accidentul s-a produs în timp ce se efectuau probe
pentru omologare la o centrifugă pentru producerea uleiului
alimentar. Din cauza turației mari (6.000 ture/minut), s-a
produs o defecțiune care a provocat dezintegrarea carcasei
din fontă a utilajului. Părțile componente ale acesteia l-au
lovit pe Gheorghe Piciu în cap, provocîndu-i decesul.
Gheorghe Piciu avea 34 de ani, era căsătorit și era tatăl
unui copil. Proiectantul produsului, inginerul Dorin
Dogariu, a suferit leziuni la piciorul drept, fiind în prezent
internat la Spitalul Județean Vaslui”. Viitorul parlamentar
de Vaslui, Emil Cojocaru, pe atunci inspector în cadrul
Inspectoratului Teritorial de Stat pentru Protecția Muncii, s-a
prezentat la fața locului, declarând presei prezente
Jurnalistul Daniel Grosu următoarele: „Accidentul s-a produs din cauza faptului că
nu s-au luat măsurile de a fi închisă ermetic carcasa în care
utilajul era probat”. Acesta ar fi fost ultimul lucru care ar fi trebuit să i se întâmple unei societăți șchioape
sau șchiopătate de suitele manageriale de calitate îndoielnică.

Se afirmă pe baricadele „Monitorului” un alt nume: Clara Bișoc

Excelenta jurnalistă Clara Bișoc scria la data de 4 septembrie 1977, chiar în deschiderea mare a
„Monitorului de Vaslui”, despre uriașul ghinion al unui număr de 300 de salariați ai „Mecanicii” ce

79
urmau a fi disponibilizați și care, datorită raportării unui profit mizerabil de numai 17 milioane de lei „…
deși la datoriile pe care le are acesta este doar scriptic”, nu puteau beneficia de Ordonanța Guvernului
nr. 9, adică nu puteau primi câteva salarii compensatorii. În fabrică l-a găsit pe Gheorghe Cucu, persoana
desemnată de către FPS pentru a se ocupa în permanență de amărâta societate vasluiană, care s-a plâns că
„Este singurul director care, de cînd a fost numit, nu a trecut niciodată pe la FPS”, sau altfel spus într-un
limbaj neconvențional, îl cam durea la bască. Singurul vinovat pentru situația creată era cel de-al șaptelea
director, inginerul Burghelea care, în opinia Margaretei Ghiga, șefa FPS-ului, „… este complet depășit”.
Aceeași părere, cât se poate de proastă, vizavi de
Burghelea, s-a manifestat și în ziua de 12 septembrie 1997 când
directorul FPS, aceeași Margareta Ghiga, a declarat presei
următoarele: „Am făcut o alegere proastă când l-am numit pe dl
Burghelea director general”. Totuși, aceste declarații nu țineau de
foame și Ghiga a subliniat suficiența în care se scălda „generalul”,
spunând următoarele: „Nu știți câți oameni vin să se plîngă că nu
mai au bani de pîine și directorul le spune <<Ieși afară! Nu vezi că
vorbesc la telefon?!>>”. Acest conducător de unitate se mai făcea
vinovat și de producerea unor mărfuri pe stoc, fără nicio comandă
venită din partea cuiva ceea ce nu făcea altceva decât să alimenteze
profunda criză în care se afla „Mecanica”. Datoriile fabricii se
cifrau pe atunci la suma de 22 de miliarde de lei care, cu toată
inflația, aveau valoare. Vicepreședintele Sindicatului liber,
Gheorghe Acamenițoaie, fusese cel ce făcuse aceste dezvăluiri
presei și, implicit, opiniei publice din județ.
Clara Bișoc
Greve interne și externe

Pe 15 septembrie 1997, se declanșa la „Mecanica” o grevă generală cu punct de adunare în fața


pavilionului central unde se găseau birourile personalului TESA. Daniel Grosu scrisese că se auzeau voci
care cereau linșarea funcționarilor, dar liderul sindical Gheorghe Croitoru i-a potolit prin invocarea legii
ce nu trebuia încălcată cu niciun chip. Vinovat pentru
toate relele societății fusese scos tot inginerul
Burghelea căruia i se cerea capul tot mai insistent.
Timpul parcă trecea cu mare viteză, ca-ntr-o
clepsidră defectă, deoarece, la scurt timp, după
manifestația spontană din curtea fabricii vasluiene, se
trecuse la organizarea unui protest amplu în centrul
orașului. Ramona Pătrunsu, de la „Monotorul de
Vaslui”: „Joi, 25 septembrie, în Piața Civică din
Vaslui, va avea loc un miting la care se estimează că
vor participa peste 2.000 de salariați din societățile
vasluiene. Acțiunea de joi, prima formă de protest de
amploare de pînă acum, îi are ca protagoniști pe
muncitorii de la <<Mecanica>>, dar va fi susținută
și de sindicatele de la <<AMC>>, <<Movas>>,
<<Rulmenți>> Bîrlad, <<FUC>> Negrești și de la
alte cîteva societăți din Huși. Se presupune că, în ziua
mitingului, sindicatele de la celelalte societăți din
Muncitori în grevă la Mecanica. În prim- Vaslui se vor alătura coloanelor de protestatari.
plan, liderul Gheorghe Croitoru, lider Traseul principal, cel pe care îl vor parcurge
salariații de la <<Mecanica>>, va fi: Zona
industrială-strada <<Metalurgiei>>-strada <<Ștefan cel Mare>>. Punctul de întîlnire este Piața

80
Civică, în jurul orei 16. Hotărîrea organizării acestui miting a fost luată marți, 23 septembrie, în cadrul
ședinței Biroului Director al Uniunii Județene a Sindicatelor Libere (UJSL) Vaslui. Acțiunea a fost
caracterizată de Gheorghe Croitoru, liderul de sindicat de la <<Mecanica>>, drept <<o soluție
extremă>>, care se vrea a fi <<un semnal de alarmă în ceea ce privește situația noastră socială>>".
Potrivit știrii culese de autorul acestui material retrospectiv, la miting urma să participe și o piesă de
„artilerie grea”: Pavel Todoran, președintele CNSLR – Frăția. „Mecanica” fiind în grevă generală, în
unitate nu se mai lucra de 8 zile, pe poartă principală de acces fiind scrise următoarele: „Grevă generală.
SOS, aici Mecanica”.

„Marele miting”, ceva mai mititel

Pe 25 septembrie, ziua fixată pentru marele miting din centrul orașului, n-au fost 2.000 de
oameni, așa cum programaseră liderii, ci, potrivit părerii ziaristei Ramona Pătrunsu de la „Monitorul de
Vaslui”, doar vreo 1.500. „La mitingul care a avut loc pe 25 septembrie în Piața Civică din Vaslui, au
participat aproximativ 1.500 de salariați din societățile vasluiene. Salariaților de la <<Mecanica>> li s-
au alăturat cei de la <<AMC>>, <<Movas>>, <<Vascovin>>, <<Muntenița>>, <<Rulmentul>>
Bîrlad, <<ERUT>> Negrești, <<FUC>> Negrești”, precizase jurnalista în articolul său. Sindicaliștii de
la „Mecanica” nu au obținut mare lucru, ci numai o păsuire de 10 zile pentru ca cei din fruntea bucatelor
Statului pe plan local, FPS, Prefectura și șefimea de la sus-numita societate, să caute soluții, astfel încât
oamenii să-și primească cele trei chenzine restante. Trebuie menționat faptul că Pavel Todoran nu a venit
la Vaslui, dar l-a delegat pe Vasile Stroe, secretar confederal care a spus ceva presei despre solidaritatea
muncitorească ș.a. Ulterior, Pavel Todoran s-a lăsat de lupte sindicale și a candidat la Camera deputaților
în 2004 din partea Alianței PSD + PUR, intrând în Parlament.

Nenorociri perpetue

După trecerea a 10 zile, nu s-a întâmplat nimic pozitiv la „Mecanica”, de vreme ce, Clara Bișoc
de la „Monitorul”, a constatat la fața locului că oamenii au lăsat iarăși lucrul adunându-se în fața
pavilionului TESA. Treaba era cât se putea de urâtă, deoarece bieții MUNCITORI (subl.a.) nu-și
primiseră 4 chenzine! Ceva nu mergea bine deloc la această fabrică care pe vremuri era una fanion.
Potrivit sursei din care am citat, Burghelea adoptase politica struțului, vârându-și capul în nisip și
lăsându-și târtița la vedere, a miștocăreală sadea, nevrând să dea ochii cu presa! Dacă oamenilor li se
făcuse în trecut milă de „sărmanul” director pe care nu-l acuzaseră direct, acum ei cereau IMPERIOS
demisia acestuia pe motiv de crasă incompetență. Ceva făcuse inginerul – director general: pusese la cale
împreună cu FPS-ul „… un plan de restructurare care prevedea, printre altele, trimiterea în șomaj a
altor 450 de muncitori”. Pe un singur ins nu erau supărați oamenii și despre care aveau păreri foarte bune:
directorul de producție Costel Netcă, în rest, nici dram de prețuire! „Dacă conducerea s-ar fi mișcat cu
ceva inteligență, noi ne-am fi primit banii. La salariile derizorii care sînt la Mecanica, fiecare ar avea de
primit circa 6-700.000 lei din urmă. Din această echipă face parte și un om tranșant care ce a gîndit, aia
a făcut. Este directorul Netcă, singurul care-și face meseria, restul...", a întărit și subinginerul Gheorghe
Croitoru, încă liderul sindicatului liber din fabrică.
Pe 14 octombrie, muncitorii de la „Mecanica” au aflat că vor pleca într-un concediu fără plată
timp de 30 de zile din „Monitorul de Vaslui”, ceea ce nu se mai întâmplase vreodată ca presa să primească
o atât de importantă informație înainte de a fi difuzată celor interesați din fabrică. Ca și altă dată, se păstra
un minimum de personal strict de specialitate. Conform acestui articol, scris tot de către Clara Bișoc,
„Mecanica” mai avea la acel moment doar 1.500 de angajați din peste 6.000, câți i-a prins „revoluția”.

Dumitru Bălțatu intervine…

În aceeași zi, 14 octombrie 1997, prefectul Dumitru Bălțatu susținuse o conferință de presă la
sediul instituției politice pe care o conducea. Printre altele, el a afirmat că vina principală o deținea

81
sindicatul care „… este scăpat complet din mână”. Afirmația era destul de periculoasă dacă punem în
calcul uriașele nemulțumiri ale muncitorilor care nu-și luaseră lefurile de peste patru luni! În stilul politic
consacrat încă de atunci, Bălțatu mai dăduse vina și pe „… cei șapte ani de guvernare” anteriori instalării
sale la cârma județului, afirmație care nu va fi produs mare bucurie în rândurile parlamentarilor PDSR-
iști…
Sub titlul prăpăstios „Se îngroașă gluma. <<Mecanica>> la un pas de lichidare”, Clara Bișoc
realizează un amplu material analitic, dar numai după o documentare
rapidă, deoarece un cotidian nu putea aștepta publicarea unui material
proaspăt abia peste câteva zile. La fața locului, a constatat părerile de
rău ale oamenilor după vechea conducere: „Cînd a fost schimbată
vechea conducere, eram cu salariile la zi. A fost o măsură pripită.
Schimbarea nu era oportună. Dar a fost ales Consiliul de
Administrație (CA) și directorul general Burghelea. Luna mai a fost o
lună pierdută. În loc să se treacă la mobilizarea personalului, a
început organizarea internă și s-au neglijat contractele și producția.
În mai, s-a produs de 1,8 miliarde de lei și s-au dat salarii de 1,6
miliarde. În iunie, s-a întîmplat la fel. S-au dat salarii de 100%, în loc
să se plătească la realizări", a explicat directorul economic Valentin
Florea. Venită din partea unui economist, afirmația putea fi trecută la
categoria „beton armat”. Probabil, una dintre cauza declinului rapid al
„Mecanicii” a fost frica directorilor de a lua măsuri antipopulare care,
poate ar fi salvat fabrica de la pieire. Poate…
Fostul prefect Dumitru
Bălțatu
Nou director

În sfârșit, pe 16 octombrie a venit vestea cea mare: inginerul Vasile Burghelea a demisionat, locul
lui fiind luat de cel de-al optulea director de după 1989, inginerul Costel Netcu, cel în care mai aveau
niscaiva speranțe oamenii. Poate fi luată în calcul și enorma presiune ce s-a făcut asupra FPS-ului vizavi
de numirea sa cu care, cu doar două-trei zile în urmă, Margareta Ghiga nu fusese de acord. Cu o zi în
urmă, pe 15 octombrie, noua conducere încheiase un protocol cu
sindicatele care, după părerea autorului acestui scurt studiu, merită citat
măcar pentru faptul că era foarte greu de respectat tocmai din lipsa
lichidităților, dar și din cauza enormelor datorii la Bugetul de Stat, în
valoare de 21 de miliarde de lei. Iată textul: „1. Negocierea
Contractului Colectiv de Muncă, cu aplicare de la 1 octombrie 1997; 2.
Depunerea tuturor eforturilor pentru aprobarea programului de
restructurare, cu toate consecințele care rezidă din această
restructurare; 3. Plecarea personalului în concediu fără plată sau
rămînerea cu plata la nivelul realizărilor se va face facultativ, la
fiecare loc de muncă; 4. Plata, cel puțin a salariului pe luna august,
pînă la finele lunii octombrie și luarea măsurilor pentru aducerea
plăților la zi în perioada următoare; 5. Nu vor fi represalii la adresa
greviștilor și a reprezentanților lor; 6. Pontajul pe timpul grevei va fi
verificat și diminuat personal de directorul de producție; 7. Se suspendă
greva pînă la 31.10.1997 inclusiv și se reia lucrul începînd cu
17.10.1997, ora 6.30". Un document excelent, nemaipomenit, dar făcut
să moară din fașă tocmai datorită „găurii” de 21 de miliarde.
Valentin Florea
După o perioadă ca interimar (16 octombrie – 14 noiembrie,
1997), inginerul Costel Netcu a predat frâiele conducerii unui „general” plin cu toate prerogativele

82
disponibile: Valentin Florea, dostul director economic. Al nouălea ștab de la conducerea „Mecanicii” se
pare că instaurase liniștea și pacea odată ce directorul FPS, Margareta Ghiga, declarase presei astfel de
lucruri: „S-au liniștit spiritele la Mecanica, au început să se deruleze contracte. Peste șase luni, lucrurile
vor sta altfel la această societate, pentru că sînt șanse mari de redresare". Cu toate că liderul sindical
Gheorghe Croitoru l-ar fi vrut pe Netcu director general, totuși a dat dovadă de fairplay și a declarat
acestea: „I-am urat succes directorului Florea pentru că succesul dumnealui înseamnă și succesul nostru.
Eu sper și cred că <<Mecanica>> are posibilități de relansare". Asta aducea, vag, cu celebra pupare din
„Peața Endependenți” a marelui Caragiale. FPS-ul avusese grijă să numească și noul Consiliu de
Administrație, cu următoarea componență: „Florin Anicăi, Ioan Balan și Petru Cozma (din partea FPS),
Valentin Florea (președinte al CA și reprezentant al acționarilor particulari) și Rodica Pascu (din partea
SIF)”.
Spre sfârșitul anului 1997, pe 18 decembrie, Ovidiu Sălceanu (angajat proaspăt al cotidianului
„Monitorul de Vaslui”), a scris un material foarte optimist, în pofida faptului că alți 606 angajați ai
fabricii urmau a lua calea Direcției Muncii pentru întocmirea actelor de șomaj. Iată textul dătător de
speranțe celor ce rămâneau pe poziții: „După o perioadă mai puțin fastă, presărată cu numeroase
frămîntări interne, <<Mecanica>> Vaslui a intrat în faza de redresare economică. Planul de
restructurare elaborat de specialiști din cadrul fabricii a primit avizul FPS pe 26 noiembrie 1997. În
baza acestui plan, În perioada 11 decembrie 1997-26 ianuarie 1998, 606 angajați vor părăsi
<<Mecanica>> Vaslui în condițiile Ordonanței 9/1997. Disponibilizările se fac la cererea angajaților
sau la recomandarea șefilor de secții. Pe lîngă salariile compensatorii prevăzute de Ordonanța 9/1997,
cei disponibilizați își vor primi drepturile ce li se cuvin pe luna decembrie, proporțional cu realizările
fabricii. Ulterior, aceștia își vor putea ridica lunar, de la DMPS Vaslui, ajutorul de șomaj corespunzător.
Valentin Florea, director general la <<Mecanica>>, ne-a declarat că în prezent se fac eforturi pentru
<<…introducerea pe Ordonanța 9 a celor care au fost disponibilizați în perioada mai-noiembrie 1997.
În cazul neaprobării acestei măsuri de către FPS, ei vor avea prioritate la angajare atunci cînd fabrica
va merge la capacitate>>. Directorul Florea este însă intransigent cu cei care vor părăsi
<<Mecanica>> la cerere: <<Acești oameni nu se vor putea reangaja aici atîta timp cît eu voi fi
director>>. Valentin Florea a mai spus că speră că pînă pe 24 decembrie vor fi făcute plățile la zi:
<<Sînt necesari circa 1,2 miliarde de lei pentru a achita muncitorilor cele trei plăți restante>>. Noua
echipă managerială de la <<Mecanica>> din care, pe lîngă Valentin Florea, mai fac parte Oana
Răileanu, director economic, Gheorghe Țiplea, director comercial și Gheorghe Gheorghe, director
tehnic, pare a fi agreată de sindicatul fabricii condus de Gheorghe Croitoru: <<Deși nu prea sînt în
măsură să fac acest lucru, acord o notă de trecere actualei conduceri și sînt optimist în ceea ce privește
viitorul fabricii. Cred că anul care vine va accentua schimbarea în bine a <<Mecanicii>>”. Pentru
începutul anului 1998, Mecanica Vaslui avea perspective de export în
valoare de aproximativ 1,5 milioane dolari în state ca: SUA, Italia,
Germania. Întreprinderea vasluiană urma să producă pentru aceste țări
piese de schimb auto, reductoare, ventilatoare, linii de derulare tablă și
tăiat tole.
Așadar, un alt an greu trecuse peste mult-încercata unitate industrială
majoritar aflată în posesia Statului, dovedit ca fiind CEL MAI PROST
MANAGER!

1998

Prima intervenție în ziarul „Monitorul de Vaslui” pe anul


1998, vizavi de „Mecanica”, s-a făcut la data de 29 ianuarie când
reporterul Theodor Istrate și-a intitulat articolul „403 muncitori de la
Mecanica vor primi bani”. Plata urma a se face prin unitățile CEC și,
conform Ordonanței de Guvern nr.9/1997, în funcție de vechimea în Jurnalistul Theodor Istrate
fabrică oamenii puteau primi 6, 9 sau 12 salarii compensatorii.

83
Efortul bugetar al Statului se ridica la 3,79 miliarde de lei, media per fost salariat fiind de aproximativ
950.000 de lei/lună. Trebuie subliniat faptul că, în speranța pornirii unei afaceri proprii, guvernul care
emisese ordonanța (CDR era la putere atunci), putea dispune CEC-ului plata integrală a compensațiilor
stabilite numai cu condiția ca solicitantul să prezinte o dovadă de la Direcția Muncii. Interesant rămâne
faptul că protocolul dintre conducerea „Mecanicii” și sindicate se referise la 606 salariați, dar iată că
numărul lor scăzuse, probabil, datorită amenințării directe a noului director, Valentin Florea, proferate
împotriva celor care voiau să plece de bunăvoie în șomaj.

Un butoi cu pulbere mereu în amorsă

Cu toate restrângerile de personal făcute în credința unui trai mai


bun pentru cei rămași, problemele financiare ale fabricii rămăseseră în
starea unui butoi cu pulbere căruia îi mai trebuia aprins fitilul, chiar și în
luna martie a anului 1998, când ziaristul „Monitorului”, Ovidiu Sălceanu,
a asistat la o ședință comună între parlamentarii județului – prefect –
sindicaliști, în ziua de 2 martie. Tema? Neplata salariilor cu toate că se
realizaseră producții frumoase: „… ianuarie – 3,4 miliarde lei; februarie
– 4 miliarde”. Conform celor declarate de Florin Anicăi, membru în
Consiliul de Administrație (CA) al societății, „… această situație este
într-un fel și o reflectare a nemuncii din luna decembrie a anului trecut
(1997, nr.)". Valentin Florea, directorul general al SC Mecanica SA, și-a
manifestat părerea de rău în legătură cu întîrzierea salariilor: „În lunile
ianuarie și februarie, oamenii au muncit foarte bine și îmi pare efectiv
rău că nu i-am plătit. Avem însă certitudinea că în cursul zilelor
următoare vom reuși să achităm jumătate dintre salariile restante, iar
pînă în jurul datei de 16 martie, sper să ajungem la zi cu plățile".
Cu toate că protocolul încheiat între partenerii sociali prevăzuse
Ovidiu Sălceanu
un număr de 606 disponibilizări prin aplicarea OUG 9/1997 (cea
privind plata unor salarii compensatorii în funcție de vechimea fiecărui fost angajat), totuși, 234 dintre
muncitori, „…majoritatea cu peste 20 de ani vechime”, după cum scrisese în articolul său Geta Păduraru
din „Monitorul”, fuseseră „omiși” și de aici numeroase interpretări și pertractări „după ureche” ale celor
ce mâncau o pâine albă, caldă și dulce pe spinarea „statului”.

Discuții

Luni, 13 aprilie 1998, 90 dintre acești uitați de lume, în frunte cu


liderul de sindicat, au participat la o discuție împreună cu
președintele Uniunii Județene a Sindicatelor Libere (UJSL) Vaslui,
Dorel Dăniciuc. Acesta din urmă a încercat să le explice de ce alba
este neagră și neagra este albă, spunându-le ceva despre un termen-
limită de încadrare în punctele OUG 9. Cum concediații nu
pricepeau neam că punctele ordonanței nu erau de mâncare,
Dăniciuc a propus două variante de lucru: „1) (…) întocmirea unei
liste cu 95 de salariați care pot beneficia de Ordonanța 9/1997
(diferența dintre 606 - numărul muncitorilor cuprinși în programul
de restructurare - și 511 - numărul muncitorilor efectiv concediați).
Pentru alegerea celor 95 de persoane, s-a alcătuit o comisie care va
stabili și criteriile de diferențiere. Comisia va fi prezentă la sediul
UJSL din strada Dobrogeanu Gherea nr. 9, pînă pe 24 aprilie, între
orele 9-11 (excluzînd sărbătorile de Paște)”. A doua soluție, la care Dorel Dăniciuc
asudaseră din greu cei ce fuseseră puși să gândească nu să muncească,

84
prevedea „… deplasarea, după sărbătorile de Paște, la București, a unei delegații, compusă din
reprezentanții foștilor salariați, liderii de sindicat și prefectul Dumitru Bălțatu, care va încerca să obțină
la Ministerul Muncii și Protecției Sociale includerea tuturor celor 234 de muncitori în programul de
restructurare”.
Până pe 18 mai 1998, nu se rezolvase nimic pentru 60 de disponibilizați dovadă stând articolul
„Disponibilizații de la Mecanica au fost lăsați în ceață” scris în „Monitorul” de Ovidiu Sălceanu.
Necăjiții „Mecanicii” se adunaseră (ca și țăranii flămânzi răsculați la 1907) tot în fața Prefecturii Vaslui
numai că de data asta sediul acestei instituții guvernamentale avea o locație nouă și ultra-modernă.
Prefectul Dumitru Bălțatu a cerut formarea unei comisii compusă din cinci muncitori, pe care a invitat-o
în faimosul „birou oval”. La discuții au mai participat Valentin Florea, director general en titre la
Mecanica, Dumitru Ciocîrlea, director adjunct al Direcției Generale de Muncă și Protecție Socială
(DGMPS) Vaslui și Gheorghe Croitoru, lider de sindicat la Mecanica SA. „Voi încerca să fixez o întîlnire
directă cu ministrul Muncii și Protecției Sociale. În măsura în care domnul Athanasiu va fi disponibil,
sper ca întrevederea să aibă loc chiar săptămîna viitoare. Situația acestor oameni trebuie clarificată pînă
la urmă, ÎNTR-UN FEL SAU ÎN ALTUL (n.r.)", adânc grăit-a prim-secretarul județenei de partid
țărănesc creștin și democrat.

S-a făcut dreptate?

Cum perseverența poate fi, chiar și în apele tulburi ale tranziției de atunci (Ilie Șerbănescu dixit),
cheia succesului, Ovidiu Sălceanu scrisese taman pe prima pagină a „Monitorului de Vaslui” din data de
30 mai 1998, materialul gazetăresc intitulat „S-a făcut dreptate la Mecanica. Cei 234 de muncitori
concediați în perioada mai-august 1997 vor beneficia de salariile compensatorii prevăzute de Ordonanța
9/1997”. Trebuie, musai, să aflăm al cui a fost uriașul merit, prin
citarea „eroilor” zilei. Dumitru Bălțatu: „A fost un adevărat tur
de forță. Am făcut vreo opt-nouă drumuri la București numai
pentru această problemă. Acum pot răsufla ușurat, pentru că în
sfîrșit am reușit să aducem un dram de liniște în rîndul mai
multor familii vasluiene”. Deputatul PNȚCD de Vaslui, Virgil
Petrescu: „Acum cîteva minute, doamna Norica Nicolai a semnat
adresa către DGMPS Vaslui pentru a fi incluși în plățile
compensatorii cei care au dreptul, conform Ordonanței 9. A fost
destul de dificilă această luptă pe care am dus-o de-a lungul mai
multor luni de zile, dar cred că s-a meritat”. Ce-o fi însemnat
lupta dintre doi aliați politici, Nicolai fiind membră a PNL, nu
știu, dar cert este că 234 de oameni urmau a-și primi drepturile,
în fond, legale. Mai modest, viitorul director al FPS Vaslui,
Florin Anicăi, a spus: „Meritul principal în rezolvarea acestei
dificile probleme revine domnului prefect și domnului deputat
Virgil Petrescu. În ceea ce mă privește, consider că mi-am făcut
datoria și atîta tot”.
Fostul deputat de Vaslui,
Virgil Petrescu

„Blestemul” directorilor

Pe 18 iunie 1998, o știre-bombă: „Mecanica a rămas din nou fără director!”. După calculele
personale de până acum, demisionarul Valentin Florea fusese al optulea director de la Marcel Popescu
încoace. După ce a declarat că a fost „săpat”, s-a destăinuit ziaristului Mihai Rusu de la „Monitorul” cu o
motivare mai amplă a gestului său: „Atunci cînd am preluat conducerea, m-am angajat că o să fie cît

85
mai bine pentru muncitori, dar nu se pot face toate odată. Am avut deschidere și am încercat să fac o
promovare a produselor <<Mecanicii>> spre piața externă și am avut succese remarcabile ținînd cont
că au continuat contractele cu americanii, am fost vizitați de o delegație din SUA și, de asemenea,
așteptam vizita unei delegații a firmei britanice Siroco, cel mai mare producător de ventilatoare din
lume. Consider că mi-am făcut datoria, mai puțin plata salariilor muncitorilor, promisiune de care nu m-
am putut ține din cauza blocajului financiar în care se află societățile pentru care lucrăm, în special, cele
din minerit și industria petrolieră". Dar, cea mai dură și directă zicere a ex-directorului a fost asta: „Toți
directorii noștri au dat dovadă de lașitate!”. După ce, la rândul său, liderul sindical Gheorghe Croitoru i-
a întors-o directorului făcându-l „laș” în public, el a mai adăugat și ceva cu privire la familia de cuvinte:
„săpare”, „am fost săpat”, „săpătură” ș.a. „Dar dacă această acțiune există (săparea, n.n.), este și vina
managerilor, pentru că primul atribut al acestora este de a conduce și dacă nu conduci, atunci constați
că ești <<săpat>>. Nu pot să înțeleg cum un director care are atîtea atribuții nu se poate face ascultat
de oameni. La noi la <<Mecanica>>, <a conduce> nu a existat sau nu a existat în adevăratul sens al
cuvîntului". Tranșant! Mihai Rusu făcuse o retrospectivă a directorilor societății remarcând, cu stupoare,
că numai în anul 1997 fuseseră trei! Prudent, nu a făcut niciun comentariu pe marginea cauzelor, ci numai
pe a efectelor.

Țiganii și Mecanica

Cu toată dorința inginerului Florea de a „dezerta”, nu a putut-o face, deoarece s-au opus atât
Consiliul de Administrație, cât și Adunarea Generală a Acționarilor, așa că, volens-nolens, a rămas în
continuarea la firava cârmă a „Mecanicii” numai bine pentru a primi în plină figură o „țeapă” de mare
valoare financiară! Tot Mihai Rusu de la „Monitorul” a înregistrat „minunea” pe care a intitulat-o „O
firmă țigănească din Galați a păgubit <<Mecanica>> cu 290 de milioane de lei”. „Pentru a putea
asigura plata salariilor, înaintea sărbătorilor de Paști, conducerea <<Mecanicii>> a recurs la o soluție
disperată pentru a face rost de bani. Astfel, o parte din catitatea de tablă primit (în sistem „barter”) de la
<<Sidex>> Galați, reprezentând contravaloarea
unor piese livrate de societatea vasluiană, a fost
vândută unei firme din Munteni-Galați, patronată de
țiganul Ion Munteanu, cunoscut ca dubios afacerist”.
Rezultatul „tranzacției” cu „romul” a fost trist: „În
momentul livrării mărfii, acesta a achitat la casieria
SC <<Mecanica>> suma de 150 de milioane de lei
în numerar, urmînd să plătească restul cu o filă cec
emisă către sucursala Galați a Băncii Române de
Dezvoltare. Fila cec s-a dovedit a fi fără acoperire în
bancă, <<Mecanica>> fiind păgubită cu 290
milioane de lei”. Ăsta a fost, cum se zice, colacul trântit peste pupăză! Valentin Florea, încă director
general împotriva voinței sale, declarase ceva despre o „sesizare”, încă ceva despre „poliție” și la final
ceva despre „legalitate”. Dar, cum țiganii au avut, au și vor avea propriile legi, cel mai sigur pe Munteanu
l-a durut exact la pălăria lui de neam nomad.

Nicu Vârlan și Monitorul de Vaslui

Inginerul Nicu Vârlan, fost profesor devenit jurnalist, și-a scris primul articol la „Monitorul” în
ziua de 1 iulie 1998 cu titlul: „Va fi grevă la <<Mecanica?>>”. Cel mai veridic răspuns la această
întrebare nu-l putea da decât un sindicalist cu rang înalt, adică de Dorel Dăniciuc, ștabul suprem al UJSL
Vaslui care spusese ceva despre o adunare ce va avea loc „mâine” adăugând și nemulțumirea salariaților
„Mecanicii” privind promisiunile plății „… celor două salarii restante”.

86
Lehamite de greve

Pe 4 iulie, focul revoltei fusese, deja, aprins, iar muncitorii deciseseră să oprească iarăși lucrul,
dar asta nu fusese decât părerea jurnalistului Mihai Rusu, deoarece, conform spuselor liderului sindical
Gheorghe Croitoru, oamenii nu mai aveau chef de arțag și că el crede că „Pînă și muncitorii au renunțat
la grevă, ca urmare a celorlalte acțiuni din anii trecuți, în urma cărora fabrica a avut numai de pierdut”.
Totuși, oleacă de colb trebuia să se ridice, așa că urma să se recurgă „… la o formă de manifestare printr-
un protest în fața Prefecturii și a Fondului Proprietății de Stat, instituții care, în viziunea noastră, pot să
ia o decizie în ceea ce privește viitorul <<Mecanicii>> și nu o decizie oarecare, ci una care să ducă la
redresarea societății”.

Tandem jurnalistic de elită

„Pe 13 iulie, în jurul orei 10,00”, scriau jurnaliștii Nicu Vârlan și Mihai Rusu, „… aproximativ
200 de salariați de la <<Mecanica>> au invadat Centrul Civic scandînd lozinci împotriva conducerii
societății și a județului”. Muncitorii, „… urlau cît îi ținea
gura”: „<<Hoții>>! <<Hoții>>! și <<Vrem să muncim, nu
să murim>>!”. După jumătate de oră de scandări, prefectul
Bălțatu (care a avut un mandat într-o perioadă extrem de
agitată din punct de vedere socio-politic), a primit în „biroul
oval” obișnuitul „șir indian” de protestatari: „Gheorghe
Croitoru, liderul sindicatului de la <<Mecanica>>, Dorel
Dăniciuc, liderul UJSL Vaslui și șapte muncitori”. Obiectul
discuțiilor: salariile restante pe trei luni! Strategic, din partea
conducerii societății nu a participat decât un mărunt director,
„tehnicul” Gheorghe Gheorghe. C-o falcă-n ceriu și cu una-n
pământu, Dumitru Bălțatu spus-a: „Vreau să acuz foarte dur
actuala conducere, care ar fi trebuit să se sesizeze, la
momentul oportun, de situația fabricii. Mi se pare că eu
însumi am fost indus în eroare de informațiile primite de la
directorii societății și de acel sortiment de publicitate gratuită
pe care și-au făcut-o, pentru a demonstra că sînt în stare să
coordoneze și să gestioneze problemele societății”. Supărat
foarte, prefectul a propus, ca o posibilă soluție, aducerea unei
echipe manageriale străine de fabrică. Ideea a fost susținută și
de proaspătul ștab de la FPS, Florin Anicăi, parcă mai ieri abia
referent la numita instituție.
A doua zi, prefectul Bălțatu însoțit de Florin Anicăi
Jurnalistul Nicu Vârlan (directorul FPS), Alexandru Balan (șeful serviciilor
descentralizate din cadrul Prefecturii), Petru Cozma, (directorul
Direcției Muncii și Protecției Sociale Vaslui), precum și Dorel Dăniciuc, președintele Uniunii Județene a
Sindicatelor Libere Vaslui, au „aterizat” în curtea „Mecanicii” pentru a discuta cu directorul general
Valentin Florea și cu liderii de sindicat posibilitatea plății celor șase chenzine neonorate nici până atunci.
Bălțatu a interzis accesul presei, așa că Mihai Rusu de la „Monitorul” a trebuit să se mulțumească doar cu
declarațiile de după. Îngrijorat și posac, prefectul a dat o veste cât se putea de proastă: „În momentul de
față, la <<Mecanica>> există de lucru doar pentru 50% dintre salariați”. Se anunțau vremuri și mai
tulburi pentru cei puțini rămași pe la mașinile și utilajele din halele aproape pustii…

87
Gazetarul Rusu, cuiul din talpa lui Florea

Același Mihai Rusu, devenit în ochii opaci ai ștabului


suprem Valentin Florea „persona non grata”, a scris pe 14 iulie
un lung articol în „Monitorul” intitulat „Comă prelungită la
<<Mecanica>>”. Titlul fusese perfect justificat de întâmplările
năucitoare care se petreceau pe bandă rulantă la sus-numita
societate comercială. „La SC <<Mecanica>> SA Vaslui,
situația este mai mult decît delicată. Neînțelegerile dintre
directorul general, directorii executivi și șefii de secție au dus la
declinul fabricii. Conducerea emite soluții de redresare, dar
mai ales promisiuni doar atunci cînd muncitorii, sătui de
necazuri și de sărăcie, se revoltă. Ca urmare a acțiunii de
protest de luni, ce s-a desfășurat în Piața Civică, marți, 14 iulie,
la sediul societății, Dumitru Bălțatu, prefectul județului,
membrii Consiliului de Administrație (CA) ai întreprinderii și
reprezentanții sindicatului, s-au întîlnit cu echipa managerială
și cu șefii de secții și sectoare din cadrul unității. Discuțiile ce
au durat aproximativ șase ore s-au axat în special pe găsirea de
soluții pentru achitarea salariilor restante (șase chenzine) și pe
elaborarea unui plan de redresare economică a societății. Pe
parcursul celor șase ore de discuții au fost prezentate conducerii Aurica, soția prefectului Dumitru
județului probleme care, în opinia sindicatului, stau la originea Bălțatu
situației dezastruoase în care se află <<Mecanica>>: lipsa de
colaborare între directori și șefii de secții și chiar neimplicarea membrilor CA în viața fabricii”, notase
scrupulos jurnalistul. Prefectul Dumitru Bălțatu a ațâțat focul cu o cisternă de gaz, declarând tranșant:
„Este o lipsă totală de autoritate și de responsabilitate care se manifestă la toate nivelele”. Se ajunsese
cu alandala până acolo, încât „Unii șefi de secție nu știu care sînt măsurile ce trebuiesc luate, ce lucrări
trebuie să aibă pe flux, ce trebuie să primească, astfel încît să le poată transmite oamenilor din
subordine”. De asemenea, exista o lipsă de autoritate și de responsabilitate
care se manifesta la toate nivelele. Toate acestea puțeau de la mare distanță
a faliment iminent! Dorel Dăniciuc, președintele Uniunii Județene a
Sindicatelor Libere, năucit de atâta gargariseală inutilă, practicată cu sârg la
celebra ședință de șase ore, spunea cam așa: „Totul a mers ca și altădată, în
ideea că, vom face, vom încerca, vom vedea, dar concret nu s-a stabilit dacă
cele două miliarde de lei necesare acordării salariilor restante vor fi aduse
într-o săptămînă, o lună sau două luni de zile”. Cât despre posibila
schimbare a directorului general, Bălțatu a fost categoric: „Valentin Florea
rămâne în continuare!”.

Protest cu blocare de drum național

Pe 5 noiembrie 1998, muncitorii disperați de la „Mecanica” au


apelat, pentru prima dată, la un protest inedit la Vaslui, dar sigur inspirat
Marius Hermeniuc
după altele difuzate la televizor: blocarea unui drum important, în acest

88
caz fiind vorba despre DN 2F, Vaslui-Bacău. Articolul de prima pagină a fost semnat de debutantul în ale
presei, inginerul Marius Hermeniuc, care a fost aspru apostrofat de câțiva dintre cei „… aproximativ 300
de muncitori” care i-au reproșat lipsa de obiectivitate privind numărul real al celor care protestaseră cu o
zi în urmă. Ironic, jurnalistul și-a cerut scuze, scriind că „… vor fi fost 205 sau 210, cine mai știe…”.
Blocarea acestei importante artere de circulație a mașinilor și îndeosebi a celor de marfă, a creat mari
neplăceri participanților la trafic. Hermeniuc a cules protestele (însoțite, firește de înjurăturile grele,
șoferești, nereproduse, din pudoare) ale unui conducător auto ce avea marfă perisabilă în vagon: „Este o
samavolnicie ceea ce se întîmplă aici. Cu ce drept au blocat drumul? Este al lor, cumva? Dacă au ceva
de împărțit cu șefii, s-o facă în fabrică, nu în mijlocul drumului. Dacă mie mi se strică marfa, nu mă dă
patronul afară? Și atunci eu ce să fac? Mă așez în fața mașinii lui? În niciun caz!". Ingenioși cum sunt de
obicei, totuși, șoferii au găsit o modalitate de a ajunge la destinații. Cei care doreau să meargă în direcția
Bacău au ocolit pe la Poiana Căprioarei, au mers pe drumul spre Pușcași, după care au coborît la șoseaua
națională. Un ocol de 20 de kilometri. Probabil la fel au procedat și cei ce voiau să ajungă în Vaslui și
apoi mai departe. Căpitanul Paul Smântână, comandantul Inspectoratului Județean de Jandarmi Vaslui, a
încercat să dialogheze cu îndârjiții protestatari, dar nu a reușit decât să încingă spiritele și mai tare. Spre
lauda sa, nu a intervenit cu trupele pentru a-i ciomăgi pe bieții oameni ajunși la capătul răbdării. Criza se
adâncise așa de mult, încât „… oamenii nu mai ascultau nici măcar de liderul lor, Gheorghe Croitoru”,
scrisese Marius Hermeniuc. Șeful FPS-ului, Florin Anicăi, le promisese oamenilor că va lua calea
Bucureștilor pentru un săru‟ mâna pe la diverse ministere, de poate-poate, va pica ceva în pușculița goală
a „Mecanicii”… La blocarea drumului național, au avut loc și incidente: „… în jurul orei 16, un grup de
greviști a luat cu asalt două tiruri și un autocamion ce transportau mărfuri cu destinația Italia, căruia i-a
fost spart parbrizul”.

Pe uzatul drum al Capitalei

Florin Anicăi, plecat la București împreună cu doi reprezentanți ai „Mecanicii”, a luat legătura
telefonic cu jurnaliștii „Monitorului” ca să informeze opiniunea publică și, în special, pe cei ce așteptau
cu sufletul la gură un deznodămând fericit al demersului, că nu făcuse nicio brânză și că l-a informat pe
ministrul Industriilor despre „…problema banilor pe care <<Mecanica>> îi are de recuperat din Valea
Jiului, adică 3 miliarde de lei”. Gazetarul a scris, negru pe alb, că se spera ca acești bani să intre în contul
„Mecanicii” pe la „Sfântu‟ Așteaptă”. Interesant mai este și faptul că, pentru prima dată, se pusese pe
tapet și eventuala privatizare: „Fabrica merge prost și datorită faptului că anumite persoane de la
<<Mecanica>> nu au vrut pur și simplu să lucreze cu Valea Jiului, poate de dragul de a arăta că se
lucrează. Oamenii au muncit săracii, dar banii nu vin de acolo și este clar că de vină sînt cei care conduc
societatea. FPS-ul nu a luat măsuri împotriva lor, deoarece societatea
nu este tentantă nici pentru o altă echipă managerială și dacă noi i-am
destitui astăzi pe cei de acolo nimeni nu ar veni să conducă fabrica.
Singura șansă este privatizarea, iar în acest sens se poartă discuții la
FPS București”.

Articol dur

Marius Hermeniuc și-a luat ca întăriri pe colegul Mihai Ciobanu


și pe 9 noiembrie, după o documentare solidă la fața locului, au scris
dimpreună articolul de prima pagină „<<Mecanica>, zonă de risc
maxim” care nu era altceva decât o parafrază a trupelor de jandarmi și
polițiști ce au fost dislocați în fața întreprinderii pentru a preîntâmpina
eventuala dorință a protestatarilor de a ocupa iar carosabilul DN 2F
Vaslui-Bacău. Prezenți la fața locului, redactorii au constatat că
Florin Anicăi
„…atît greviștii, cît și organele de ordine erau hotărîte să respecte de

89
această dată legea: greviștii stăteau cuminți în incinta fabricii să-și primească retribuțiile restante, iar
polițiștii și jandarmii așteptînd o eventuală reacție din partea acestora. Ambele părți tremurau de frig. În
plus, muncitorii tremurau și din cauza grijei pentru ziua de mîine”. Fără comentarii. Extrem de dur și
tranșant a fost Florin Anicăi care a recunoscut, prin arătarea cu degetul, marile greșeli comise de-a lungul
timpului: „<<Mecanica>> a ajuns în situația dezastruoasă în care se află din cauza mișcărilor de
protest din ultimii ani care au îndepărtat clienții și posibilii investitori, cît și din cauza actualei conduceri
care a încheiat niște contracte proaste, nerentabile, doar de dragul de a munci”.

Întrebări retorice

Pe 10 noiembrie 1998, Marius Hermeniuc se întreba retoric: „Se va închide <<Mecanica>>?”.


Motivul care l-a determinat să pună această întrebare cu litere mari, îngroșate, pe prima pagină a ziarului
„Monitorul”, a fost următorul: „La SC <<Mecanica>> SA Vaslui, nici ieri nu s-a muncit. Cei peste 600
de salariați care încă mai lucrează aici, au refuzat să înceapă activitatea întreruptă miercurea trecută,
deoarece conducerea și FPS Vaslui s-au dovedit neputincioase în găsirea de soluții pentru ieșirea din
criză”. Prin cine știe ce mijloace, muncitorii au aflat că „Mecanica” are de recuperat de pe la diverse
firme din țară, suma de 15 miliarde de lei și că „… cea mai mare datorie către societatea vasluiană o are
SC Comin SRL din Valea Jiului: peste 3 miliarde de lei”. Un mare semn de uimire plana asupra
contractului cu această firmă particulară (probabil, o „căpușă” a Văii Jiului), așa că mulți se întrebau „…
cum este posibil ca o firmă privată să datoreze o sumă enormă uneia cu capital majoritar de stat, aceasta
în afara faptului că în contractul încheiat nu ar exista și niște clauze care ar trebui să dea de gîndit
organelor de control?!?”. Situația foarte grea a fabricii îi făcea pe unii să se întrebe dacă nu cumva era
mai bine să se închidă fabrica, deoarece se ajunsese la datorii către furnizori în valoare de 37 de miliarde
de lei, „…mai mari decâr capitalul social – 36 de miliarde de lei”. Mai mult de atât, Florin Anicăi
discutase și cu primarul în exercițiu atunci, prof. Victor Cristea, „… ca în eventualitatea unei concedieri
masive la <<Mecanica>>, acesta să le acorde salariaților adeverințele necesare întocmirii dosarelor de
șomaj chiar dacă oamenii au datorii la RAGCL-TC”. „Primarul Scăunel”, cum l-au „alintat” mai târziu
unii ziariști, „… a spus că este de acord cu acest lucru”.

Oleacă de liniște, apoi furtună

Pe 16 noiembrie, jurnalistul „Monitorului”, Ovidiu Sălceanu,


constatase că „La <<Mecanica>> s-au liniștit spiritele”. Dumitru Bălțatu
era, la acea vreme, un incurabil optimist când se opusese din răsputeri atât
închiderii „Mecanicii”, cât și schimbării echipei manageriale. De altfel,
spusese tot el că „… oamenii își vor banii nu demisia echipei de
conducere”. Ca să le mai dea ceva speranțe muncitorilor, promisese și că
va vorbi cu omologul său din județul Hunedoara ca să pună o „pilă”
căpușei din Valea Jiului, SC Comin SRL, să-și plătească datoriile.
Pe 23 noiembrie, iarăși s-a întâmplat nenorocirea la „Mecanica”
atunci când, peste 300 de muncitori, au blocat „… pentru a patra oară în
ultimele trei săptămâni DN 83 Vaslui-Bacău (acum, DN 2F, n.n.)”.
Cuprins de o „sfântă” indignare, prefectul a cerut colonelului Gheorghe
Neamțu, comandantul Inspectoratului Județean de Poliție Vaslui să
intervină „… pentru a se intra în legalitate”: „Strada trebuie să rămînă
liberă, fiindcă nu este a 100 de oameni, ci este un bun public. De
asemenea, am solicitat domnului colonel Neamțu să ia măsurile ce se
impun cu acei salariați ai Poliției care nu au acționat pînă acum la prima
ieșire în stradă a salariaților de la <<Mecanica>>. Măsurile sînt
Victor Cristea, fost specifice. La prima ieșire a salariaților de la această societate în stradă
primar al Vasluiului trebuiau chemați la Poliție cei care au ieșit și, eventual, în funcție de

90
infracțiunea sau contravenția care au făcut-o, să aplice legea. N-am cerut intervenție în forță și nici nu
cer așa ceva dar, atîta timp cît 100 de oameni spun că sînt reprezentanțții unei forțe care își permite să
ocupe strada, nu are decît ca Statul să reacționeze și reacționează prin organismele abilitate. De același
lucru am fost și eu informat și cred că există, să spunem, o acceptare a cauzei pentru care au ieșit în
stradă. Este posibil. Dar, încă o dată spun, nimic din problemele lor pe care le au cu societatea
comercială, nu le dă dreptul să ocupe un drum public. Și vreau să afirm cu fermitate că vor fi luate
măsuri cu acei care astăzi au ieșit în stradă măsuri legale. De asemenea, vreau să atenționez ceilalți
salariați care au sau nu au probleme în interiorul firmelor, că orice ieșire în stradă, prin ocuparea unui
domeniu public, va fi sancționată de lege și de instituțiile abilitate”, a declarat Bălțatu. Marius Hermeniuc
a consemnat și declarația șefului FPS-ului, Florin Anicăi, care credea că „… blocarea drumului este
ilegală și consideră că, ieri, la <<Mecanica>>, evenimentele s-au petrecut ca urmare a influenței
negative pe care o au <<unele persoane importante>> asupra salariaților, persoane care doresc cu
orice preț ca firma să nu fie privatizată”. După cum spusese omul gazetarilor, protestul se „nimerise” a fi
chiar în ziua în care erau așteptați niște investitori germani care ar fi vrut să cumpere niscaiva acțiuni, dar
așa, pa și pusi! În ziua scrierii materialului jurnalistic, se aștepta întrunirea Consiliului de Administrație
care urma să ia în discuție eventuala închidere a fabricii.

Un întreg oraș în derivă

Datorită grozavei harababuri create la „Mecanica”, nici responsabilii transportului în comun nu


știau ce să mai facă.
Pe 25 noiembrie, gazetarul Theodor Istrate, făcuse o mică discuție pe această temă cu Elena
Daniel, șefa secției de Transport Călători a RAGCL-TC Vaslui. Aceasta s-a căinat astfel: „Efectiv nu mai
știm ce măsuri să mai luăm. Am vorbit cu conducerea societății și de cînd a început greva am hotărît
împreună să modificăm orele de plecare și sosire la fabrică. Era vorba să-i ducem în zona industrială la
ora opt și să-i aducem la ora 17. A rămas doar vorba și convenția stabilită. Muncitorii de la
<<Mecanica>> ne dereglează acum la plecarea din zona industrială, în sensul că periclitează bunul
mers al autobuzelor la celelalte societăți. Ei nu așteaptă cursele de la ora 17 și se urcă în autobuzele
programate pentru <<Moldosin>>, <<AMC>>, <<Hitrom>> și alte societăți, care ies din schimb între
orele 14 și 16. În plus, mulți călătoresc clandestin, fără a scoate bilet de la taxatoare”.

Lua-vor nemții Mecanica?

Pe 9 decembrie, începuse să se vadă o luminiță firavă la


capătul tunelului sau, cel puțin așa părea. Tot Theodor Istrate (pe
atunci „pălmaș” la „Monitorul de Vaslui”) luase taurul de coarnele
cam boante și dăduse șfară la ziar despre o posibilă speranță în mai
bine pentru cei „… aproximativ 700 de angajați care lucrează cu
convenție civilă”, titrând cu litere înalte cât stâlpii de telegraf,
„bomba” zilei: „Nemții sînt interesați de <<Mecanica>>. Cel mai
mare producător de ventilatoare din lume, <<Voith Howden>>, ar
vrea să cumpere pachetul majoritar de acțiuni de la societatea
vasluiană”. Încă de la începutul articolului, am remarcat numele
celui de-al nouălea (al zecela, cumva?!?) director general, inginerul
Ioan Vieru. Acesta, optimist, a declarat că „<<Mecanica>, din
<<Cenușăreasa>> industriei vasluiene ar putea deveni
<<Regina>> industriei vasluiene”. După cum prea bine se știe, nu
peste mult timp această unitate avea să devină una dintre
furnizoarele de fier vechi pentru prosperul „Remat” Vaslui. Nemții
Ioan Vieru
nu se simțiseră prea bine la prima lor vizită, atunci când o parte dintre
muncitori ieșise în mijlocul DN 2F, dar se declaraseră dispuși să cumpere pachetul majoritar de la FPS,

91
adică 59% și „… să reprofileze societatea pe fabricarea ventilatoarelor de mină”, pe care, de altfel,
„Mecanica” le producea, deja, încă de la intrarea în producție a primei capacități (22 august 1974).

Din nou, acte pentru șomaj

Pe 14 decembrie, Marius Hermeniuc își intitulase articolul din „Monitorul”, „Muncitorii de la


<<Mecanica>> își fac actele de șomaj” deci, iarăși necazuri mari cât datoriile muncitorilor de atunci pe
la utilități și întreținere. Dintre cei aproape 900 de oameni, 270 ar fi vrut să plece definitiv de la societate
pentru a beneficia de „… mult râvnitele salarii compensatorii”. „Mai realiști – opinase Marius
Hermeniuc – 700 de salariați și-au făcut actele de șomaj, exprimîndu-și dorința de a lucra în continuare
pe bază de convenții civile”. Totuși, aceste convenții civile puteau fi o problemă, repede semnalată presei
de către președintele UJSL Vaslui, Dorel Dăniciuc: „Legea prevede că cei care lucrează în baza
convenției civile, trebuie să aibă programul de maxim 3 ore zilnic, iar dacă ei lucrează mai mult riscă să-
și piard șomajul. Nu cred că actuala conducere dorește să țină oamenii la muncă doar 3 ore zilnic”. De
asemenea, el mai declarase că nu credea „… că actuala conducere dorește să țină oamenii la muncă doar
3 ore zilnic", precum și că „… la <<Mecanica>> există oricînd riscul să se producă manifestări ca cele
de luna trecută (interzicerea circulației de DN 2F, n.n.) deoarece se apropie sărbătorile și oamenii nu au
bani nici de mîncare ca să nu mai vorbim de cadouri de Crăciun”. Din surse, probabil, sigure, gazetarul
aflase că „Liniștea și stabilitatea la <<Mecanica>> stau pe un butoi cu pulbere. De muncit nu se mai
muncește, iar tot mai multe voci spun că dacă oamenii nu vor primi măcar o parte dintre salariile
restante, de sărbători, s-ar putea produce ample manifestații de protest, unele dintre ele chiar extreme”.

Ultima știre despre Mecanica pe anul 1998

Hermeniuc a scris ultimul material gazetăresc referitor la „Mecanica” în data de 17 decembrie, cu


ocazia procesului dintre sindicat și conducerea societății. Următorul termen fusese stabilit pentru data de
14 ianuarie 1999. Motivul amânării fusese unul utilizat des de către avocați: lipsa motivată din localitate.
De data asta fusese vorba despre apărătorul părții intimate, adică al Consiliului de Administrație al
fabricii. De altfel, Gheorghe Croitoru, liderul sindicatului de la „Mecanica”, a dibuit repede mânăreala și
a declarat presei următoarele: „Cred că această manevră este una puerilă. CA încearcă să amîne acest
proces prin tot felul de metode avocățești. Sperăm ca și noi să găsim niște bani pentru a plăti un avocat
priceput care să le dejoace toate planurile”. Zavera dintre sindicat și conducere, avusese, firește, un
motiv și acesta a fost explicat pe îndelete de către Croitoru: „În sprijinul acestor afirmații, vine și faptul
că, deși sindicatul a solicitat printr-o adresă oficială conducerii societății să prezinte o situație concretă
a salariilor restante și a banilor proveniți din cotizațiile membrilor de sindicat, pînă în prezent această
situație nu a fost comunicată. Conducerea a refuzat pur și simplu să ne prezinte această situație. Noi știm
că pentru cotizații conducerea are de virat sindicatului 80 de milioane de lei, iar pentru salariile restante
are de plătit muncitorilor în jur de un miliard. Nu pot să înțeleg de ce refuză să ne prezinte această
situație”. Chiar așa: oare de ce?! Față de fostul director general Florea, se pare că Ioan Vieru acceptase
cooperarea cu presa, nicidecum îndepărtarea ei, așa că, amabil, a răspuns întrebărilor lui Hermeniuc, chiar
și când a fost chestionat asupra absenței avocatului Constantin Zbârnu: „<<Mecanica>> are un număr
foarte mare de procese, atît în Vaslui, cît și în țară, procese pentru recuperarea unor datorii ale
beneficiarilor noștri către noi. Ieri, un astfel de proces s-a derulat la București. Decizia ca juristul să fie
la București îmi aparține și consider că un proces pentru recuperarea unor datorii este mult mai
important decît unul care este la primul termen". Punct ochit – punct lovit, aș putea spune după trecerea
unor ani. Despre judecata în sine, directorul spusese: „Acțiunea sindicatului nu este adresată Consiliului
de Administrație, ci societății. Cel puțin așa spune citația venită de la Tribunalul Vaslui”. Despre banii
datorați sindicatului, Vieru a declarat: „La adresa respectivă am pus serviciul Contabilitate să efectueze
calculele necesare pentru a aduce la zi această situație, urmînd să o înaintăm sindicatului. Adresa a fost
înaintată joi dimineață, zi în cursul căreia s-a lucrat la calcul și ieri abia am avut hîrtia pe masă și am
semnat-o”. Ioan Vieru a mai spus că, dintre cele 80 de milioane pe care conducerea le datorează

92
sindicatului, aproximativ 30 de milioane de lei vor fi virate în cel mai scurt timp pentru cumpărarea
cadourilor de Crăciun.
Și cu această ultimă intervenție, s-a dus și anul 1998. Cine știe cum și-or fi petrecut Sărbătorile de
Iarnă bieții salariați ai „Cenușăresei” industriei vasluiene…

1999

Dacă privim lucrurile prin prisma articolului „Oportunități de afaceri, la <<Mecanica>>


Vaslui”, publicat de Nicu Vârlan în ziua de 24 februarie 1999, atunci se pare că treburile mergeau
strună.
Iată povestea: „În ultimul timp, au apărut mai multe oportunități de afaceri pentru această firmă,
care ar putea ameliora situația de aici. În cadrul programului <<Apă pentru sate>>, care la nivel
național va costa mai mult de 300 de milioane de dolari, licitația de efectuare a lucrărilor a fost cîștigată
de două firme: Solel Bone 4 & Tahal (Israel) și NIVAN (Marea Britanie). Prima va efectua lucrări și în
județul Vaslui, iar <<Mecanica>> va produce unele elemente necesare firmei israelite”. Directorul Ioan
Vieru se declarase fanul acestui adevărat balon cu oxigen, spunând în microfonul reportofonului:
„Trebuia ca la începutul lunii februarie să mă întîlnesc cu
reprezentanți ai acestei firme, însă pînă acum nu am
primit niciun semnal. Dar mai mult ca sigur că ne vom
întîlni”. Nemaigăsind în arhiva „Monitorului de Vaslui”
nimic referitor la această temă, este foarte posibil ca
afacerea să se fi născut moartă. Vieru a mai înșirat și alte
perle pe lănțișorul relansării economice a fabricii, amintind
și ceva despre niște contracte de export în Belgia și Statele
Unite ale Americii, ba și despre proximitatea semnării unui
contract cu Societatea Națională a Căilor Ferate Române,
în vederea realizării a 90% dintre reperele necesare acestei
Regii Naționale, în special construcții sudate. Își pusese
chezaș obrazul chiar și fostul deputat de Vaslui, pe atunci
ministru al Transporturilor, Traian Băsescu, cu care Ioan
Vieru urma să aibă o discuție „tête a tête” la București.

Tăcerea presei

Fostul deputat de Vaslui, Și de data asta se pare că nu s-a finalizat nimic,


Traian Băsescu deoarece presa a tăcut până pe 10 iunie când Theodor
Istrate, a scris un material sub titlul „<<Mecanica>>, un
vulcan care stă să erupă . Deoarece nu au mai primit salariile, muncitorii au început să protesteze sub
diferite forme: unii amenință că își vor lua zilele; un muncitor a intrat, deja, în greva foamei”. Ion
Gheorghe, muncitorul care a intrat în greva foamei, a declarat presei următoarele: „Nu mai am bani cu ce
să trăiesc! Am datorii peste tot! Acasă am trei copii care îmi cer de mîncare, îmi cer de îmbrăcat, trebuie
să le dau și pentru școală. Nici nu mai țin minte de cînd nu am mai primit bani de la serviciu! Tocmai din
septembrie au să-mi dea bani. Am de luat peste două milioane de lei. De atunci, banii s-au devalorizat și
nu mai au nicio valoare acum. Efectiv, îmi este rușine să mă mai duc acasă!". Gestionarul Gheorghe
Nechita, „… cunoscut în fabrică mai mult ca Gheorghiță”, se hotărâse să termine cu viața spunând:
„Banii m-au adus în situația aceasta a disperării. Tot împrumut de pe la oameni. Dar pînă cînd, dacă eu
nu le dau banii înapoi? Am și de plătit datorii pe la apă și gunoi, asociație... Le-am spus la mai mulți că
îmi voi lua zilele pentru că așa nu se mai poate! Din aprilie și pînă acum nu am mai primit decît 100.000
de lei. Restul nu se știe cînd îl vom mai primi". Și liderul sindicatului, Gheorghe Croitoru, se plânsese de
aceste probleme care grevau sute de familii cu numeroși copii. Cu una, cu alta, „Mecanica” avea restanțe
salariale în cuantum de un miliard de lei și asta „… numai pentru perioada septembrie 1998 – februarie

93
1999, cînd oamenii au lucrat în convenție civilă”. La această sumă se mai adăugau alte 400 de milioane
de lei reprezentînd două chenzine. Cumplit!!

Conelul, la beregata fabricii

De parcă toți îngerii din ceruri și-au întors fețele de la ei,


pe lângă imensele restanțe salariale a sărit ca un vultur pe hoit și
„Conel” Vaslui care, având de recuperat 400 de milioane de lei,
reprezentând contravaloarea energiei electrice consumate, a tras
heblul la poziția „închis”, privându-i pe muncitorii „Mecanicii” și
de dreptul constituțional la muncă, chiar și fără plata salariilor!
Maricela Tăbușcă, șefa de atunci a Biroului de relații cu publicul
din cadrul SDEE Vaslui, a precizat că debitele marilor
consumatori se ridică la peste 16 miliarde de lei, spunând:
„Singura soluție pentru a recupera debitele este sistarea
alimentării cu energie electrică. Conducerea de la
<<Mecanica>> a fost la noi încă de a doua zi de cînd nu mai au
curent, dar neprezentînd nici un grafic de plăți, vor rămîne
deconectați. Nici nu au vreo șansă să fie realimentați dacă nu-și
achită integral debitul”. Ce putea fi, oare, mai rău de atâta?!
Poate, doar, o sinucidere colectivă, Doamne ferește!

A început marea masacrare Maricela Tăbușcă

Se pare că, începând cu luna august a anului de grație 1999, a început MAREA
DEZMEMBRARE A „MECANICII” VASLUI!!! Marius Hermeniuc a scris pe prima pagină a
„Monitorului” un sec, dar patetic material intitulat scurt „Mecanica se vinde la kilogram”. „Recent, cîțiva
salariați de la SC Mecanica SA Vaslui ne-au informat că echipa managerială care se află la conducerea
firmei a început să vîndă fabrica. Nu este vorba despre un proces de privatizare complex, care să implice
eventuali investitori strategici, ci pur și simplu, despre vînzarea fabricii cu bucata, la kilogram”, își
începuse, ingenios, Marius Hermeniuc materialul. Un muncitor, care s-a vrut a fi anonim, i-ar fi declarat
reporterului următoarele: „Au început cu centrala termică. Cei de la <<Remat>> taie cu autogenul și
desfac centrala bucată cu bucată. Este o rușine pentru noi. Am fost fabrica numărul unu a Vasluiului și
acum am ajuns să ne vindem pe bucățele. Înainte, centrala termică încălzea jumătate din oraș și acum o
vînd abia la fier vechi. Ce-am fost și ce-am ajuns?!". Informația era parțial exactă, deoarece Centrala
termică a fost proiectată pentru cele două mari întreprinderi din Zona industrială-vest a orașului,
Întreprinderea de materiale izolatoare și Întreprinderea de ventilatoare și instalații de ventilație dar, mai
târziu, odată cu apariția altor obiective, capacitatea acesteia a fost mărită pentru a furniza agent termic și
IAMC-ului, Bazei județene de aprovizionare tehnico-materială (BJATM), PECO și, pentru un timp, chiar
Combinatului de fire sintetice (CFS). Fără dubii, ea mai încălzea și căminele de nefamiliști din zonă, dar
nu jumătate din oraș.
Directorul Ioan Vieru, a recunoscut „fapta”, declarând: „Centrala termică nu mai funcționează
din 1991, iar acolo paznicul nostru și sectoristul de zonă nu mai făceau față, deoarece se fura foarte
mult. Hoții erau cetățeni din Rediu, ca să nu le spun altfel (adică, țigani, n.n.). Ea nu mai poate fi pornită
decît cu niște investiții foarte mari, pe care nu ni le putem permite. Această centrală termică este mult
prea mare și nu este rentabilă. Toate societățile din zona industrială, inclusiv noi, am făcut centrale mai
mici și mai eficiente. Am organizat o licitație și am hotărît să o vindem. Am avut oferte din Constanța,
București și Galați, dar a cîștigat <<Remat>> Vaslui, care a oferit peste prețul pieței la kilogramul de
fier vechi”. Rămâne sub semnul întrebării mirarea muncitorilor de vreme ce, din comisia de licitație a
făcut parte și liderul sindicatului, Gheorghe Croitoru, care ar fi avut obligația de a-și informa „enoriașii”.

94
Totuși, lucrătorii care se uitau cu jale la dezmembrarea Centralei termice, văzuseră în asta dezmembrarea
ÎNTREGII fabrici, fapt ce se întrevedea la orizont.

Redresare?!

Pe 6 septembrie, Nicu Vârlan de la „Monitorul”, după ce și-a evaluat materialul scris în vederea
publicării, l-a intitulat, plin de optimism, „<<Mecanica>> Vaslui speră în redresare”. Introducerea
sunase astfel: „Despre SC <<Mecanica>> SA Vaslui s-au scris zeci de pagini. Din prima întreprindere a
municipiului, cu 6.000 de angajați, a ajuns o societate de mîna a doua, cu mari probleme financiare.
Recesiunea economică de după 1990, lipsa exportului, luptele intestine pentru putere, dezinteresul celor
care s-au perindat la conducere, sînt doar cîteva dintre cauzele care au dus la decăderea
<<Mecanicii>>”. Vârlan notase cu bucurie că atmosfera în fabrică era una liniștită, oamenii mai aveau
unele restanțe salariale de primit, dar lefurile începuseră să se dea la timp. Exportul începuse să ia
amploare, iar o serie de măsuri duseseră la stoparea unor pierderi. „Sînt acestea semnalele redresării?”,
se întrebase jurnalistul. Directorul general, Ioan Vieru, mult mai amabil cu presa decât morocănosul
Valentin Florea, dăduse și unele detalii pline de speranța în mai bine, dar și informații prețioase pentru
înțelegerea mai acceptabilă a celor întâmplate după decembrie, 1989: „În anul 2000 vor fi profunde
schimbări și poate din nou <<Mecanica>> va avea profit. Înainte de 1989, <<Mecanica>> era inima
Vasluiului. Generații întregi de vasluieni au lucrat aici. În total, peste 6.000 de oameni. Evenimentele din
decembrie 1989 aveau să însemne începutul unei lungi perioade de convulsii. Rînd pe rînd, directorii
întreprinderilor au fost destituiți. Motivele: erau considerați vinovați pentru mersul dezastruos al
întreprinderii, ori erau <<săpați>> de alții care doreau să preia frîiele. De fapt, în afară de jocurile de
culise, mult mai multe cauze au stat la baza dezastrului <<Mecanicii>>. Unele ar fi de natură externă:
lipsa exportului, colaborarea cu regiile, care nu plăteau la timp sau deloc, recesiunea economiei
românești. Altele sînt de natură internă: amplasarea într-o zonă depărtată de locurile de aprovizionare,
deci implicit costuri pentru transport mari, cheltuielile la întreținere au rămas aceleași chiar dacă
numărul angajaților a scăzut la 622 etc.”. La ora documentării ziaristice, „Mecanica” avea datorii la
Bugetul de Stat suma de 29 de miliarde de lei și de încasat de pe la diverși beneficiari suma de 12
miliarde de lei. O mare realizare a lui Vieru & co a fost virarea sumei de 830 de milioane de lei Băncii
Comerciale Române, în contul unui împrumut mai vechi. De asemenea, directorul reușise și semnarea
unui contract de export cu o firmă americană, în valoare de 135.000 de dolari. O bilă albă mai fusese și
livrarea unui produs de probă unei firme din Belgia care, generoasă cu românii, l-a și plătit. Ioan Vieru:
„Am aplicat un alt principiu în ceea ce privește negocierile. Am refuzat să semnez un contract de 1,5
milioane mărci germane. De ce? Materiile prime trebuiau să fie aduse de afară. Ele aveau un preț foarte
mare și nu ne încadram în prețul stabilit. Am preferat ca, decît să lucrăm în pierdere, mai bine deloc. De
asemenea, am refuzat să semnăm un contract cu Compania Națională a Huilei, deoarece nu ne-am
înțeles la preț. Ei au spus atunci că vor apela la SRL-uri. Cum ventilatoarele folosite în mine sînt foarte
greu de realizat, au venit iarăși la noi și au acceptat creșterea noastră de preț. De asemenea nu mai
producem de loc pe stoc”. În perspectiva anului 2000, directorul general dăduse dovadă de o înțeleaptă
prudență: „La sfîrșitul lui 1999, <<Mecanica>> va înregistra pierderi, dar mici în comparație cu alți
ani. La acest lucru a contribuit și eliminarea unor cheltuieli inutile. (…) Anul 2000 va fi un an decisiv
pentru <<Mecanica>>. Este posibil să arate altfel, mai mare sau mai mică, cu mai mulți angajați sau cu
mai puțini. Oricum, ea va rămîne un nucleu de bază pentru industria vasluiană. În condițiile în care se
vor redresa și unele sectoare ale economiei, este posibil să existe profit”.

Iarăși fără energie electrică…

Cu toate lucrurile vopsite în roz, pe 6 decembrie, 1999, ora 11,00, „Mecanica” a rămas iarăși fără
curent electric, „Conel”-ul întrerupând alimentarea din cauza datoriilor de peste un miliard de lei. Inginera
Gabriela Olaru, șefa serviciului „Furnizare”, a declarat: „Au fost preavizați cu deconectarea încă cu 5
zile înainte. Nu au respectat termenul și drept urmare au fost debranșați. Reluarea furnizării se va face în

95
momentul în care vor plăti energia electrică consumată în ultimele luni”. Scurt, așa cum numai „Conel”-
ul o putea face. Planurile mari ale directorului Vieru se duseseră pe apa sâmbetei odată ce șeful FPS-ului,
Florin Anicăi făcuse niște declarații presei după ce, de câteva luni, fabrica nu mai lucra DELOC: „Într-
adevăr, ei nu și-au plătit curentul. Nu mai au bani nici pentru plata iluminatului în întreprindere.
Muncitorii au fost trimiși toți în șomaj și la primăvară își vor relua activitatea. Oricum, FPS va scoate la
vînzare această societate și sperăm să reușim să găsim un cumpărător”. Teama oamenilor că strungurile
și frezele vor fi tăiate cu oxiacetilenă și apoi vândute pe bucățele „Remat”-ului, începuse să-și arate colții.

Neînțelegeri la vârf

Pe 8 decembrie, Nicu Vârlan și-a luat la sacoșă sculele gazetărești și a plecat în marș forțat direct
în biroul directorului general Ioan Vieru care s-a arătat mai mult decât surprins de cele declarate cu doar
două zile în urmă de „habarnistul” Anicăi, șeful său direct, la o adică: „Luni, i-am informat pe cei peste
600 de angajați că, din cauză că nu s-au plătit datoriile către SDEE, pe o perioadă necunoscută nu vom
lucra. Marți, însă, am reușit să achităm 340 de milioane de lei, printr-o compensare cu termoncentrala
din Deva și am fost branșați din nou. De astăzi (miercuri - n.r.), mai repede decît au crezut, oamenii au
fost rechemați la muncă. Nu știu însă ce a vrut să spună domnul Anicăi. Noi am lucrat tot timpul în
ultima perioadă și o să mai lucrăm și în continuare, mai ales că pe 7 ianuarie avem de livrat marfă la
export. O să oprim producția în jurul lui 21 decembrie, dar pentru 2-3 săptămîni. Oricum, oamenii nu vor
intra în șomaj”.
După trecerea a 19 ani de la acele evenimente, chiar că este greu de dat o explicație veridică
asupra declarațiilor lui Florin Anicăi… Sau, poate știa mai multe decât alții?!

2000

Prima semnalare în presă a „Mecanicii” se regăsește în numărul cotidianului „Monitorul de


Vaslui” din data de 17 ianuarie și a aparținut lui Nicu Vârlan care și-a titrat materialul „Mecanica
așteaptă cu sufletul la gură privatizarea. Peste cîteva zile, FPS Vaslui va scoate pentru prima dată SC
Mecanica SA Vaslui la vînzare. Deocamdată, nici un investitor nu s-a arătat interesat de firma
vasluiană”. Deci, se voia privatizarea, dar nu se găsise „curajosul” care să o preia „la pachet” cu
marile datorii către furnizori și Bugetul de Stat, dar și cu problemele sociale nesfârșite care, de cele
mai multe ori, au culminat cu greve, mitinguri, blocarea circulației pe DN 2F etc.
Prima licitație urma să aibă loc pe 20 ianuarie, cu un preț de pornire de 27 de miliarde de lei ce
reprezenta 73% dintre acțiunile deținute de Stat prin organismul său local, FPS. Debusolat, Florin Anicăi
declarase presei că până pe 16 ianuarie nu fusese înscris nimeni la licitație, cu tot tamtamul făcut. Șeful
numitului Fond, a cam intuit o eventuală mânăreală ce, până la urmă, se baza pe legi votate de
Parlamentul României: „… dacă totuși există un cumpărător interesat, acesta așteaptă ca firma vasluiană
să fie scoasă de mai multe ori la vînzare, după care, conform legii, poate să o cumpere la un preț egal cu
cel mult 20% din cel cu care se va scoate la licitație peste două zile”. Teoretic, asta ar fi însemnat 5,4
miliarde de lei. Pe de
altă parte, „generalul”
Ioan Vieru făcuse
eforturi disperate de a
scăpa basma curată
măcar din litigiul cu
„Renel”-ul căruia
fabrica îi datora mulți
bani. De asemenea, era
în pline negocieri cu
partenerul din SUA cu
Praful și pulberea s-au ales și din Robinete industriale SA Bacău

96
care spera să încheie un nou contract comercial. În paralel, inițiase discuții și cu marea firmă de Stat
bucureșteană „Uzinexport” pentru producerea unor ansamble, subansamble și piese necesare construirii a
trei fabrici de ciment în străinătate: două în Egipt și una în Albania. Pe deasupra, se dovedise că oameni ai
Statului jefuiau… Statul! Cum așa, a explicat Ioan Vieru: „<<Mecanica>> Vaslui este una dintre
puținele societăți din județ la care statul deține mai mult de 50% dintre acțiuni și nu s-a ales încă
administratorul unic. În toamna anului trecut, s-a încercat acest lucru, s-a format o comisie de selecție
alcătuită din cinci persoane, dintre care trei de la FPS București, dar acțiunea nu s-a finalizat. Însă,
<<Mecanica>> a plătit bani frumoși pentru acest lucru. Ca urmare trebuie făcută o nouă selecție de
către o nouă comisie. Alți bani, altă distracție, în condițiile în care pentru societatea vasluiană orice leuț
înseamnă mult”.

În sfârșit, s-a vândut fabrica! Prost!

Așa cum corect anticipase directorul general, „Mecanica” nu s-a vândut nici la prima, nici la a
doua licitație ci, abia la a treia. La jumătatea lunii februarie, mai precis pe 16, Nicu Vârlan a scris articolul
intitulat „Gata, <<Mecanica>> a fost vîndută! Cumpărătorul, <<Utah Invest>> SRL Bacău, a reușit să
achiziționeze ditamai societatea cu doar 2,7 miliarde de lei, adică 10% din prețul inițial”. Aici se
demonstrează proasta legislație românească promovată din interes de o clică de policianiști veroși și
venali și spun asta, deoarece nu s-a putut vinde nici măcar cu 20% din valoarea fixată, fapt remarcat și de
către gazetar. Printre oamenii de atunci (din presă sau de pe stradă) se zvonise că această „Utah Invest”
SRL (despre care nu se mai știe nimic în ziua de astăzi!) ar fi fost un „pui” ițit dintr-un ou clocit de
„Robinete Industriale” SRL Bacău care cumpărase în luna ianuarie a aceluiași an, 2000, și SC „Petal” SA
Huși pe care, în scurt timp, a făcut-o praf și pulbere! Florin Anicăi a făcut-o pe niznaiul declarând presei
că habar nu avea de acest lucru, dar a mai adăugat că „Ei vor să discute cu sindicatul și conducerea de la
<<Mecanica>>, după care vor organiza și o conferință de presă. <<Utah Invest>>, pe lîngă prețul de
cumpărare, s-a angajat să facă și o serie de investiții”.

Investiție…prin șomaj

Pe 25 februarie, Nicu Vârlan adusese la cunoștința opiniei publice, prima „investiție” a SC „Utah
Invest” SRL Bacău: disponibilizarea a 310 angajați din cei 600 care mai rămăseseră! Cum-necum,
patronii reușiseră să convingă și sindicatul de această necesitate tragică.
Ceva mai sus, remarcasem că Florin Anicăi promisese o conferință de
presă în compania celor de la Bacău, dar ia-i de unde nu erau! Pentru
un timp, se pare că patronul se evaporase, așa că ideea informării
opiniei publice căzuse. Asta, însă, nu a reușit să închidă gurile
muncitorilor. Unii dintre ei îi șoptiseră în ureche lui Vârlan că în
fabrică sunt utilaje care ele însele valorează miliarde de lei, așa că noul
stăpân al societății și-ar putea scoate investiția numai prin vânzarea
unuia!

Al zecelea director sau, cine mai știe al câtelea…

Evenimentele se mișcau rapid la „Mecanica”. Pe 13 martie,


„Monitorul de Vaslui” anunța schimbarea fostului director general Ioan
Vieru cu Petru Aniței, fratele lui Marian Aniței, directorul de la
„Robinete Industriale”, firmă soră cu „Utah Invest” Bacău, cea care a
cumpărat societatea vasluiană. În acest fel, fosta mare întreprinderea
vasluiană se „potcovise” cu cel de-al zecelea director de la 22
decembrie încoace! Petru Anicăi nu era, totuși, un necunoscut, deoarece Petru Aniței
a lucrat mult timp la „Mecanica”, dar, cu certitudine, faptul că era frate

97
cu mahărul de la „Robinete Industriale” l-a avantajat categoric! Jurnalistul Vârlan a mai reamintit
cititorilor „Monitorului” că firma băcăuană unde trona Marian Aniței, „… a fost implicată într-o
sumedenie de licitații în județul nostru, pe care majoritatea le-a cîștigat la prețuri foarte mici”. Deci, era
vorba despre o atitudine de hienă oportunistă care, după cum se știe, nu se dă în lături în a se delecta chiar
și cu un hoit.
Bilanț „vârlănist”

La patru luni după intrarea „Mecanicii” pe mâinile altor jupâni, Nicu Vârlan a realizat la data de
30 iunie un bilanț în „Monitorul”, ce părea a fi pozitiv însă capcana întinsă proaspetei privatizate de către
„Utah Invest” SRL Bacău nu a fost sesizată de istețul, de altfel, reporter al cotidianului citat, la fel ca și
finalul ce se anunța trist din cale afară. Astfel, autorul titrase cu litere de-o șchioapă și ceva, chiar pe
prima pagină, cea pe care se uită orice cititor de presă scrisă, prima dată: „<<Mecanica>> exportă 30%
din producție în SUA și Germania. Acum, salariații își primesc lefurile la timp”. Deci, cât se poate de
bine începuse să se trăiască la aproape fosta falimentară societate. Iată capcana, culeasă tot din titlu:
„Datoriile către bugetul de stat depășesc 119 miliarde de lei”. Asta însemna că patronii nu se
„osteniseră” să vireze ceva în contul Statului pe care, și-așa, îl fraieriseră la cumpărarea „Mecanicii”, cu
numai 10% din valoare!!! Probabil, toți își ziceau în sine că e bine, banii curg în buzunare, comenzile
veneau gârlă, exportul era baban etc., ca să se mai obosească și cu ceva gânduri negre. Noul director
general, Petru Aniței, numit pe pilele lui frate-său, jubila, exulta, când descria presei superioritatea
privatizării fostei fabrici de ventilatoare față de dezastruoasa administrare a Statului prin intermediul FPS-
ului: „Dorim, de asemenea, să dezvoltăm relațiile pe care le avem cu <<Tractorul>> Brașov, unde deja
am virat 100 de cabine de tractor, <<Sidex>> Galați și <<Comin>> Petroșani. Important este că
<<Utah>> (principalul acționar de la <<Mecanica>>, cu 70% din acțiuni) dorește ca societatea pe
care o conduc să-și păstreze producția tradițională de reductoare, ventilatoare și prese de ulei.
Deocamdată, <<Utah>> ne ajută să exportăm, dar, cînd ne vom pune pe picioare, o vom face singuri”.
După cum spuneam, salariații își primeau regulat lefurile, de două ori pe lună dar, fără sporurile pe care le
încasau altădată. „Reformele” noilor stăpâni au inclus și închiderea a trei secții importante până atunci:
„Turnătoria”, „Metal 2” și „Acetilena” din cauza consumului mare de energie electrică, spuneau belferii.
De asemenea, comasaseră secțiile „Servomecanisme” și „Sculerie”. Din partea presei, a venit și
întrebarea-cheie: cum și când vor fi plătite cele 119 miliarde de lei datorate Statului? Răspuns prompt: „În
următorii cinci ani” adică, exact când „Mecanica” era în pragul falimentului, urmând să fie vândută pe
„bucățele”, după cum spunea odinioară un muncitor.

Câmpul presei locale s-a extins

În data de 9 noiembrie, apărea în noul și incisivul cotidian vasluian „Obiectiv”, o știre-trăsnet


scrisă de către transferatul de la „Monitorul”, Nicu Vârlan: „Preoții au alungat duhurile rele de la
<<Mecanica>>. La 26 ani de la înființare, firma vasluiană a fost sfințită. Cei care conduc
<<Mecanica>> speră ca evenimentul să le poarte noroc”. La ceremonialul religios au fost invitați chiar
și unii dintre foștii conducători ai societății, dar și autoritățile locale. Directorul Petru Aniței a justificat
acest gest prin faptul că „… toți angajații noștri sînt creștini ortodocși, iar tradiția spune că orice lăcaș
nou trebuie sfințit”. Firește, nu fusese uitat nici sistemul comunist care nu ar fi tolerat asemenea
„sacrilegiu” anti-doctrinar. Auto-tămâindu-se, Petru Aniței a mai spus: „De cînd societatea pe care o
conduc s-a privatizat, viitorul fabricii pare asigurat. Acum exportăm în Germania și America, avem
contracte la intern de miliarde de lei, iar oamenii au de lucru și își primesc salariile la timp. Sîntem la zi
cu achitarea datoriilor și chiar am virat înainte de termen anumite sume. Sper ca angajații să înțeleagă
că dacă muncesc, totul va fi bine”. Sub nicio formă directorul nu s-a referit la uriașele datorii față de Stat,
ci, poate, doar la cele către unii furnizori.

2001

98
Ceea ce spusesem mai înainte despre datoriile către Stat, se regăsește în materialul publicistic
din 23 mai, semnat de Iulian Munteanu de la „Obiectiv de Vaslui”.
Problema datoriilor este mai spre sfârșitul titlului din prima pagină: „Angajații de la
<<Mecanica>> au obținut salarii mai mari. Lupta dusă de sindicat cu patronatul pentru renegocierea
contractului colectiv de muncă s-a încheiat. Salariații au câștigat cîte 10 tichete de masă pe lună.
Datoriile societății au fost reeșalonate pe 5 ani”. Aici, intervine o „mică” problemă, deoarece Petru
Aniței declarase că datoriile vor fi plătite în maximum cinci ani, încă din anul 2000, și asta înseamnă că
mai reușise încă odată „fentarea” Statului pe termen de 365 de zile, până în 2006 când încă din anul 2005
se declanșase planul de lichidare judiciară a societății!! Fără a specula prea mult, se poate afirma că celor
care au cumpărat PE NIMIC „Mecanica” Vaslui nici nu le trecuse prin cap vreodată necesitatea
contractuală a plății sumei de 119 miliarde de lei, bașca penalitățile de întârziere, ci, doar, exploatarea la
maximum a capacităților de producție rămase, precum și a personalului muncitoresc căruia, culmea
„îngăduinței”, îi aprobase și 10 (zece!) tichete de masă/ lunar pe când unii bugetari aveau câte unul pentru
fiecare zi lucrată! Demnă de reținut mai este și declarația noului lider de sindicat, Niculai Ciocoiu, relativ
la contractul de muncă încheiat cu patronatul: „Nu am obținut cît am dorit, dar am obținut mai mult decît
ne-a oferit patronatul. Dacă nu erau declarațiile date de prefect și de autoritățile locale în presă, puteam
să obținem un contract colectiv de muncă mai bun”.

Sfinții, „first”!

Pe 1 iulie, Iulian Munteanu


consemnase la ziar și acordarea „Mecanicii”
Vaslui a certificatului de calitate „ISO 9001”.
Asta însemna că firma urma să beneficieze de
unele facilități. Asemenea țidulă mai fusese
înmânată și altor peste 1.000 de firme din țară.
Pioșenia i-a îndemnat pe mai marii
„Mecanicii” să organizeze pe 8 noiembrie un
festin cu ocazia sărbătoririi Sfinților
Arhangheli Mihail și Gavril, declarați
„patroni spirituali ai fabricii”. Iulian
Munteanu, participant la micul chef, a scris:
„La manifestare au fost prezenți directorii
actuali ai societății, foști directori, precum și
directori de instituții, bănci, școli. Muncitorii
Sfințirea noii (vechii) societăți au avut ocazia și ei să uite cîteva minute de
problemele personale și cele de la serviciu și au sărbătorit și ei, la o masă festivă”.
Și, cu această festivitate veselă, s-a mai dus un an din destinul „Mecanicii” Vaslui…

2002

După nefericita (sau fericita) guvernare a Convenției Democrate din România (1996-2000),
au venit alegerile parlamentare și prezidențiale din 26 noiembrie, 2000. Partidul Democrației
Sociale din România (PDSR), rezultat din destrămarea fostului Front al Salvării Naționale (FSN), a
câștigat 37,09% din voturi la Senat și 36,61% la Camera Deputaților, fiind nevoit să facă o alianță
în vederea guvernării și cu alte grupări politice. După privatizarea „pe genunchi” a „Mecanicii”, au
început să transpară în presa locală diverse știri alarmante relativ la oareșce ingerințe politicianiste
în treburile firmei. Fără ca autorul acestor rânduri să cunoască în profunzime realitatea celor
scrise sau spuse atunci, s-a rezumat doar la a cita din articolele foștilor colegi de breaslă, fără prea
multe comentarii pro sau contra.

99
Pe 17 aprilie, 2002, „anonimul” Florin Radu de la
„Obiectiv”, publicase fulminantul articol intitulat „PSD vrea să
pună lacătul pe <<Mecanica>>. Partidul unic, prin
executanții săi din fruntea <<Finanțelor>>, a hotărît că
<<Mecanica>> Vaslui trebuie executată întrucît are datorii
foarte mari. Firma se află într-un program de reorganizare
judiciară, dar pentru că nu a reușit, pe lîngă datoriile
eșalonate, să le plătească și pe cele curente, a fost înștiințată
că va fi deschisă procedura falimentului. Dacă nu se ajunge la
o înțelegere, încă aproape 400 de oameni vor rămîne pe
drumuri”. Deci, cumpărătorul „Mecanicii” nu reușise să achite
mare lucru în ultimii doi ani, de când intrase în posesia unei
foste mari întreprinderi, cu doar modesta sumă de 2,7 miliarde
de lei. În cei doi ani scurși de la intrarea chilipirului în
patrimoniul societății „Utah Invest” Bacău, cele 119 miliarde
de lei se „metamorfozaseră” în 150 de miliarde adică, peste 100
de miliarde numai Agenției Finanțelor Publice (AFP) și 50 de
miliarde, „… datoriile către Direcția Muncii și Solidarității
Sociale, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Jurnalistul Alex Sava, aici în
Muncă și Casa Județeană de Asigurări de Sănătate”.
varianta fără cercel
Nedumerire gazetărească

Dilema ziariștilor de la „Obiectiv” fusese rezumată astfel: „Deci, datoriile sînt foarte mari și asta
se știa atunci cînd au fost eșalonate. Și cum planul de reorganizare a fost respectat pînă acum, iar
datoriile curente ale <<Mecanicii>> nu au fost plătite, de circa un an și jumătate, decît în proporție
foarte mică, apare întrebarea legitimă: de ce le-a trebuit celor de la <<Finanțe>> atîta timp pentru a
cere deschiderea procedurii falimentului?! Dacă tot le era să o închidă, puteau să o facă de mult, fără a
mai aștepta să se adune alte miliarde datorii la stat (curente și majorări la cele vechi)”. Articolul din
care tocmai am citat fiind foarte acuzator, mă voi limita doar la „ciupirea” de pe ici, de pe acolo, a câtorva
păreri ale personajelor vremii. Petru Aniței, „generalul”, întrebat
fiind de eventualele jocuri politice ce priveau direct minuscula
investiție a SC „Utah Invest” SRL Bacău, a răspuns astfel: „Eu nu
știu nimic despre aceste scenarii politice. Practic, eu am fost numit
aici de către acționarul majoritar, <<Robinete Industriale>>
Bacău, și rolul meu e să găsesc soluții economice pentru ieșirea din
impas. Sînt un executant și mă străduiesc să respect planul de
reorganizare fixat de creditori, dar nu înțeleg cum de este posibil să-
mi calculeze în continuare majorări de întîrziere la o sumă pe care
mi-au eșalonat-o. Cît privește plata datoriilor curente, recunosc că
am restanțe, dar se vede limpede, din acte, că toți banii pe care i-am
produs i-am și dat. Menirea mea este să produc mai mult și chiar
asta ne chinuim să facem, alergînd prin țară și căutînd potențiali
clienți. Dar pentru asta trebuie să fim lăsați să lucrăm”. Nu am
absolut niciun dubiu că jurnaliștii de la „Obiectiv” n-au schimbat sau
n-au răstălmăcit nicio iotă din cele declarate de Aniței, dar întrebarea
personală rămâne în continuare: „Robinete Industriale” și „căpușa”
sa, „Utah Invest”, nu cumva se angajaseră prin contractul de
Ion Pavăl
privatizare încheiat cu FPS Vaslui să achite și ÎNTREAGA datorie a
„Mecanicii”?!

100
Vești proste

Chiar în numărul de a doua zi a „Obiectivului”, 18 aprilie, gazetarul Carmen Pleșu și-a intitulat
intervenția: „Alarmă la <<Mecanica>>. Posibila închidere a societății a tulburat apele în rîndurile
muncitorilor. Ieri, liderii de sindicat și președintele UJSL Vaslui, au fost prezenți la sediul
Administrației Financiare”. Din această știre am aflat că Gheorghe Croitoru, cel care fusese lider de
sindicat la „Mecanica”, probabil, până la privatizarea unității, avansase la rangul de „El lider maximo”,
taman pe fotoliul de „șăf” la UJSL Vaslui, în locul lui Dorel Dăniciuc. Acesta, împreună cu reprezentanții
sindicatului din fabrică, a avut o întrevedere cu Ion Pavăl, directorul Administrației Finanțelor Publice
(AFP) Vaslui. Finanțistul-șef al județului a detonat o bombă de mare putere atunci când a spus că „…
sindicatul de la Mecanica nu știe cu ce probleme se confruntă unitatea" și cred că aici chiar a avut
dreptate, deoarece oamenii, lucrătorii, nu știau decât să muncească și atâta tot. La ce le-ar fi folosit să știe
că, zi de zi, se speteau pentru profitul unora care, în afară de leafa mititică, le mai dădeau (culmea
luxului!!!) și câte 10 bonuri de masă/lunar? ! Încărcătura explozivă de la „Mecanica” fusese amorsată cu
aproape doi ani în urmă când Statul se spălase pe mâini ca Pilat din Pont, vânzând unitatea ca să scape de
ea ca de un cartof fierbinte! Urmările, iată, nu au întârziat să apară.

Păsuiri la restanțe

Pe 15 mai, Daniel Scripcaru (nume nou la „Obiectiv”), scrisese despre unele „Posibile înlesniri la
<<Mecanica>>”. În esență, se adunaseră iarăși pentru discuții reprezentanții AFP, DGPF și „Mecanicii”,
de data asta pe terenul „inamicului” rău-platnic. Finanțiștii, se gândiseră la soluția efectuării unui punctaj
care ar fi oferit societății comerciale CU CAPITAL INTEGRAL PRIVAT posibilitatea reeșalonării
datoriilor sau, după cum spusese Ion Pavăl, „… chiar să scape de cele 80 de miliarde de lei penalități”
conform Ordonanței de Guvern nr.40/2002. Alec Bujorianu, care pe atunci era șeful AFP, nu a vrut să fie
deranjat cu vreun telefon, așa că a preferat să o facă pe mortu‟ în păpușoi, atitudine tipică pentru unii
trăitori ai acelei epoci.

„Important forum internațional”

Ca și cum toate funcționau din plin, iar datoriile fuseseră


date uitării, firmei „Mecanica” i-a pus „Utah Invest” SRL și o
tichie de mărgăritar, organizând la sediul propriu în ziua de 27
iunie, un „Important forum internațional”, după cum titrase știrea
ziaristul Iulian Munteanu. Citind știrea, destul de lungă, mi-am dat
seama că patronii „Mecanicii” organizaseră cheful numai și numai
pentru îmbunătățirea imaginii, așa că nu mai insist cu citarea
vreunei fraze convenționale spuse de unul sau altul. Cert rămâne
faptul că întâlnirea „păpase” ceva bani din punguța subțirică a
societății vasluiene.
O știre demnă de luat în seamă datorită consecințelor ce
derivau din ea, a fost aceea consemnată în „Obiectiv” de către
Daniel Scripcaru, în ziua de 4 septembrie. Ea purta titlul perfect
ales de, „Mecanica Vaslui a scăpat (deocamdată) de faliment”.
Directorul Ion Pavăl, declarase următoarele: „SC <<Mecanica>>
poate merge mai departe cu activitatea. Nu i se vor obstrucționa
contractele de colaborare cu ceilalți agenți economici și va putea
participa la licitații cu drepturi egale cu ceilalți, însă, doar dacă Alec Bujorianu
va achita 30% din debite”.

101
2003

Pe 23 aprilie, un alt debutant la „Obiectiv de Vaslui”, Mircea Popa, dăduse drumul


materialului intitulat „Încă o șansă pentru <<Mecanica>>. Întreprinderea vasluiană trebuie să achite
30% dintre debite pînă pe 16 iunie, pentru a putea beneficia de înlesniri la plată conform OG 40/2002.
Dacă dosarul va fi aprobat, <<Mecanica>> va fi scutită de plata a aproximativ 70 de miliarde de lei”.
Deci, asta însemna, fără niciun dubiu, că nici după trecerea a 7 (șapte!) luni de la ultima ședință „în 3” de
la sediul „Mecanicii” nu se reușise plata acelei cote de 30% pentru a beneficia de ștergerea unei datorii
uriașe de 70 de miliarde de lei! AFP Vaslui mai dăduse un termen-limită (16 iunie, 2003) de achitare a
cotei fixate. „Aprobarea dosarului este de competența Ministerului Finanțelor Publice, iar dacă acesta
va da aviz favorabil, întreprinderea vasluiană va fi scutită de majorări și penalități de întîrziere în
valoare de aproximativ 70 de miliarde de lei”, adăugaseră șefii Finanțelor vasluiene. Pentru a aduna suma
necesară, conducerea „Mecanicii”, în frunte cu directorul general, Petru Aniței, ceruse judecătorului
sindic să aprobe vânzarea unor active „… de care întreprinderea nu mai are nevoie”, adică: cantina,
Fabrica de oxigen, Secția „Metal 2”. Ion Pavăl adăugase, poate convențional-protocolar, ca să mai
liniștească spiritele din interiorul fabricii, că va milita pentru evitarea „… intrării în faliment”.

Spectrul falimentului – prezență cotidiană la Mecanica

Pe 1 iulie se pare că se ițise iarăși în curtea fabricii și prin halele semi-pustii spectrul falimentului
și, implicit, al șomajului de care se fereau toți mai ales că se înăspriseră condițiile de acordare a acestei
forme de asistență socială în urma votării Legii 76/2001, care prevedea alte termene de stagiu în muncă
(minimum un an) pentru cele 9 luni de „căsnicie”, iar prelungirea aceea de 16 luni post-șomaj fiind
desființată, în favoarea altei pomeni electorale: Legea 416/2001. Premierul Adrian Năstase începuse în
forță campania de ademenire a alegătorilor în perspectiva îmbietoare a două mandate prezidențiale care,
conform unei alte deformări a Constituției, ar fi trebuit să fie de 10 ani în loc de 8, ca până atunci. Că n-a
fost pentru cine s-a pregătit ci, pentru cine s-a nimerit, este o poveste politică ce nu merită a fi discutată în
lucrarea de față.

Faliment „politic!?

Mircea Popa avusese la dispoziție în „Obiectiv” deschiderea mare, cu titlul „<<Mecanica>> SA -


încă un faliment politic? Judecătorul sindic se va pronunța astăzi cu privire la soarta SC
<<Mecanica>> SA Vaslui. Conducerea firmei dorește vînzarea unor active evaluate de Finanțe la 22 de
miliarde de lei, dar judecătorul sindic nu este de acord. Cei 400 de salariați nu vor decît să-și păstreze
locurile de muncă”. De ce nu era de acord judecătorul sindic cu vânzarea unor active care ar fi scos, chiar
și parțial, societatea din mocirla datoriilor? Pentru că Domnia Sa nu a fost consultată, scărpinată prin
anumite locuri etc. „O evaluare a acestora a fost deja făcută de Direcția Generală a Finanțelor Publice
Vaslui, dar judecătorul sindic a declarat că nu are nicio valoare pentru că nu a fost dispusă de el”,
notase scrupulos Mircea Popa. Pe lângă cele trei active enumerate mai sus, diriguitorii „Mecanicii” mai
puneau la mezat și altele: centrala termică, hala de producție a ventilatoarelor, atelierul de service-auto,
fostele secții de Servomecanisme și Sculărie, atelierul de întreținere auto, unele mașini-unelte etc.
Creditorii bugetari susțineau că declararea falimentului ar fi o mare eroare, atâta timp cât erau solicitări
pentru cumpărarea unor active. Bineînțeles că celor ce trudeau pentru un ban, nu le picaseră bine
manevrele ștabilor și se pare că celebra clasă muncitoare începuse să mai și gândească nu numai să
muncească. Lozincile anilor ‟89 – ‟90 nu mai erau de actualitate. Jurnalistul a consemnat la ziar și
declarația liderului de sindicat care l-a înlocuit pe Gheorghe Croitoru, Neculai Ciocoiu: „Important este
că avem de lucru. Nu avem salarii mari, dar nu dorim ca oamenii să ajungă pe drumuri. Judecătorul
sindic ar trebui să se gîndească și la acest aspect. Alte societăți au tot felul de facilități și, chiar dacă au
datorii, nu pățesc nimic. Pe noi nu ne agreează nimeni. De ce nu se implică statul să recuperăm cele 10

102
miliarde de lei din Valea Jiului? Nu am văzut un politician vasluian să aducă de muncă în județ. Ei spun
că se zbat să creeze locuri de muncă, dar nu se vede. Noi vrem să muncim și nu să ajungem asistați
sociali! Unii pun problema că au fost 6.000 de salariați la <<Mecanica>>, deci ce mai contează 400!
Nu ar trebui să gîndească în acest mod”. Scurt și la obiect. Chiar așa și era.

Ce era „judecătorul sindic”?

Definiția „judecătorului sindic” ar fi următoarea: „Este judecătorul care pronunță și judecă


hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență. Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la
controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și
cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței”.
În acele vremuri, la Vaslui bântuia, ca un moroi7, judecătorul sindic Ioan Bocan, un individ extrem de urât
de toți cei cu care intra în contact, dar, în special, de către muncitorii care erau convinși că tipul le voia
numai răul. Când voi ajunge la capitolul dedicat fostei Întreprinderi de Prelucrare a Lemnului Vaslui,
toată masa cititorilor va afla cum mulțimea înfuriată a vrut să-l
linșeze pe acesta, fiind nevoie de intervenția oamenilor legii. Ei
bine, tot acest Bocan fusese delegat și pentru „afacerile”
societății „Mecanica”, fapt ce, precis, nu-i bucurase deloc pe
oameni.
Pe 2 iulie, Mircea Popa (specialistul de serviciu pe „Mecanica”
SA), a scris cu îngrijorare că „Soarta SC <<Mecanica>> va fi
stabilită astăzi”. Deoarece știrea era scurtă, îmi permit să o citez
în întregime: „Judecătorul sindic Ioan Bocan nu s-a pronunțat
încă în ceea ce privește soarta SC <<Mecanica>> SA Vaslui. El
a avut o întîlnire, în cursul zilei de ieri, cu o delegație a
sindicaliștilor de la societatea vasluiană, care și-au exprimat
punctul de vedere. Oamenii sînt tot mai îngrijorați că vor rămîne
fără locuri de muncă. Neculai Ciocoiu, liderul de sindicat, ne-a
spus că discuția a fost foarte deschisă. Judecătorul sindic
urmează să se pronunțe astăzi. El a lăsat să se înțeleagă că nu-i
este indiferentă soarta muncitorilor și va judeca situația și din
acest unghi înainte de a da verdictul. Sindicaliștii speră că va fi Judecătorul sindic Ion Bocan
evitat falimentul societății”. Opinez că declarația lui Bocan a
avut mai mult scopul de a-i liniști pe cei câțiva disperați, căci în mintea lui zburdau cu totul alte idei…

Temporizare „bocaniană”

Pe 4 iulie, „sindicul” Bocan nu luase nicio decizie, dar nu uitase ca, prin interpuși, să prezinte
situația „Mecanicii” ca fiind dezastruoasă, cu peste 100 de miliarde de lei datorii, fapt ce i-ar fi făcut pe
salariați să ofteze a pagubă și cam atât. Acest om al Guvernului, își mai dăduse un termen: sfârșitul lunii
august doar așa, ca să-i mai facă pe unii să ajungă în pragul infarctului.
Pe 23 septembrie, abia, s-a mai putut afla câte ceva despre amărâta „Mecanica” Vaslui. Mircea
Popa titrase bucuros următoarele: „<<Mecanica>> a scăpat de la moarte. Chiar dacă a rămas în
pronunțare, planul privind vînzarea unor bunuri ale SC <<Mecanica>> SA care nu sînt necesare a
fost <<îmbrățișat>> de creditori”. Cum să nu „îmbrățișeze” creditorii ideea vânzării activelor atâta timp
cât mai puteau recupera, în acest fel, câte ceva din sumele datorate de numita societate, culmea,
privatizată?! Ultimele calcule arătau datoriile „Mecanicii” care se cifrau la uriașa sumă de 141 de miliarde
de lei, din care 63 de miliarde arieratele totale și 78 de miliarde dobânzi și penalități de întârziere. Se
fixaseră și prețurile a două obiective menite a aduce ceva bani în pușculiță: Secția „Metal 2” – 9,5

7
Moroi: Strigoi, vârcolac, pricolici.

103
miliarde de lei și Centrala termică – peste 1,8 miliarde. Casa de Pensii a solicitat și ca, în contul
datoriilor, să preia cantina din curtea societății, pentru a o transforma în arhivă. Cantina nu a devenit
niciodată arhiva cuiva, iar în prezent este o clădire care, în exterior, arată destul de bine, iar în interior
arată de parcă s-ar fi mutat iadul în ea8.

Licitații

La începutul lunii decembrie a anului 2003, a fost organizată licitația


pentru vânzarea Secției „Metal 2”. La ea au participat mai multe firme vasluiene
printre care: „Delkimvas” SRL, „Tumarom” SRL, „Servaterm” SRL și Big SRL.
Prețul de pornire a fost de 7,1 miliarde de lei, dar s-a vândut cu suma-record de
13,8 miliarde de lei, cu tot cu TVA. Câștigătoarea, SC „Big” SRL, reprezentată
de patronul său Petru Păduraru, a deschis în această locație un depozit cu
materiale de construcție, care funcționează și astăzi, cu succes. Banii aceștia i-au
permis „Mecanicii” să mai răsufle un pic, deoarece a obținut „… eșalonarea
datoriilor, conform OU 40/2002, la Casa Județeană de Asigurări de Sănătate și
Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă și sînt în curs de aprobare
dosarele depuse la Casa Județeană de Pensii și Direcția Generală a Finanțelor
Publice”. După acest succes, conducerea „Mecanicii”, cu aprobarea lui Ion
Bocan, firește, a anunțat vânzarea altor „… 16 active - hale de producție,
magazii, cantina, centrala termică - în valoare de peste 12,5 miliarde de lei”.
Marea cacealma de la așa-zisa privatizare, făcută cu mult tam-tam în anul 2000,
se dezvăluise în toată hidoșenia ei! „Mecanica” se pregătea de moarte…

2004
Petrică Păduraru
Pe 9 martie, 2004, s-a petrecut a nu știu câta vânzare „pe
bucățele”. Mircea Popa de la „Obiectiv”, prezent la fața locului, a scris în titlul materialului său
astfel:
„<<Mecanica>> a vîndut bunuri de 2 miliarde de lei. Cele mai căutate au fost utilajele folosite în
prelucrări prin așchiere și cele de transport”, adică exact uneltele cu care muncitorii mai vechi sau din
cei ce mai rămăseseră prin hale, își câștigau codrul de pâine pentru ei și familiile lor. Ciudat rămâne faptul
că întreprinderea nu avea, la acea oră, credite bancare, ipoteci și salarii neachitate așa că prioritatea
absolută la recuperarea debitelor o avea DGFP Vaslui, adică instituția care se ocupa cu strângerea
impozitelor, taxelor, etc. Tocmai datorită acestei priorități, la vânzarea utilajelor, mașinilor și atelierului
auto, a participat și Ion Pavăl, directorul „Finanțelor”.

„Sfântul” Judecător Sindic, izvorâtorul de Bani

Judecătorului sindic i-a revenit misia împărțirii banilor celor în drept. „Pentru restul bunurilor
care nu mai sînt folosite de societate urmează noi licitații și există posibilitatea ca vînzările să fie
considerabile, mai ales că și prețurile scad”, adăugase jurnalistul. De menționat mai este faptul că
„Mecanica” SA Vaslui avea aprobate eșalonări, în baza OUG 40/2002, la bugetul de stat, șomaj și
sănătate și era în curs de aprobare cererea pentru debitele la asigurări sociale, dosar care fusese transmis la
București cu doar o săptămînă în urmă. Optimist ca de obicei, Ion Pavăl îi scărpinase iarăși pe creștete pe
cei care tremurau de spaima pierderii locurilor de muncă: „Pînă acum, <<Mecanica>> a respectat
graficul de plăți și are șanse să scape de faliment cu condiția ca o parte din sumele obținute în urma
vînzării de bunuri nefolosibile societății, să fie virate creditorilor”.

8
Documentarea pe teren a autorului s-a făcut în anul 2016

104
„Acarul” Ciocoiu

La numai 10 zile după vânzarea acestor active, muncitorii rămași la lucru au ajuns la concluzia că
vinovat de toate cele ce li se întâmplaseră, nu putea fi decât liderul de sindicat, Neculai Ciocoiu, așa că, la
fel ca la fotbal când antrenorul plătește prin demisie șireturile nestrânse bine ale bocancilor jucătorilor, a
fost ales să le conducă destinele inginerul proiectant Costel Ochiană. Cum la oameni noi sunt necesare și
intenții revoluționare noi, proaspătul lider a declarat: „Oamenii au dorit schimbarea și sper că nu le voi
înșela așteptările. Este o răspundere imensă și va fi dificil, mai ales că trebuie să ne punem la punct cu
legislația, dar sper să găsesc înțelegere și să existe o conlucrare între conducerea sindicatului și membrii
acestuia. Chiar dacă fac parte din personalul TESA colaborarea cu oamenii va fi normală. M-am gîndit
mult la ideea de a candida, mai ales că, în general, situația economică este destul de grea". Ocheană
urma să reprezinte pe cei 275 de membri ai sindicatului din totalul de 420 de salariați.

Iarăși curent pe sponci. Intervien


solidaritatea

Pe 8 aprilie, s-a întâmplat aceeași


veșnică poveste: „SDFEE Vaslui a deconectat
societatea <<Mecanica>> Vaslui, deoarece are
debite restante de 2,3 miliarde de lei”. Cum
banii obținuți pe „Metal 2” și pe mașinile de tot
felul fuseseră repede „păpați” de hulpavii
creditori, nu mai rămăseseră și pentru plata
energiei electrice consumate. Datorită spiritului
de solidaritate manifestat de unitatea de la nordul
„Mecanicii”, „Moldosin” (care abia se mai târâia
și ea prin tranziția fără sfârșit a economiei
românești), cea din urmă a cedat o parte din
Neculai Ciocoiu tensiune celei dintâi, deoarece, după cum scrisese
Mircea Popa de la „Obiectiv”, „Ajutorul s-a
întors, după ce și <<Mecanica>> a făcut același lucru cu unitatea vecină atunci cînd a fost deconectată
de la rețea”. Asta aducea aproape ca o frecție la un picior de lemn, dar, măcar, cei 420 de angajați ai
„Mecanicii” aveau unde se duce dimineața și de unde pleca după 8 ore de serviciu. SDFEE Vaslui n-a zis
nici „pâs” datorită acestei interconectări „amicale” și a fost întărită și de declarația purtătorului de cuvânt
al unității, Maricela Tăbușcă: „Societatea este deconectată din stația noastră și este problema lor de unde
au energie. La noi apare zero pe consumul monitorizat”. Măcar atât s-a putut face.

Se vorbește iarăși despre salvare

Pe 4 mai, Mircea Popa preluase afirmația unui cetățean-lichidator, pe care a transformat-o în titlul
unui material publicistic extrem de optimist: „<<Mecanica>> poate fi salvată>>". Acest jucăuș
porumbel îi ieșise din gușă domnului Cornel Mititelu, administratorul SC „Moldova Reorganizare
Lichidare” SRL Iași, lichidator judiciar la firma vasluiană, împreună cu SC „Evalcont” SRL Huși. La
acea oră, „Mecanica” avea încheiate convenții de eșalonare a debitelor către creditorii bugetari, în
valoare totală de 179 de miliarde de lei. Dacă ar fi reușit să achite ratele lunare, ar fi fost anulate dobânzi
și penalități în sumă de peste 110 miliarde. Într-adevăr, totul suna destul de îmbietor sau, cum ar spune
țiganul-rom, foarte mișto, însă ratele de la re-re-re-eșalonarea datoriilor erau foarte mari, așa că „darul”
oferit de Guvern avea un gust pronunțat de pelin. Iată situația „la zi” a re-re-re-eșalonărilor datoriilor
„Mecanicii”, inserată la ziar de către gazetarul Popa: „Astfel, Administrația Finanțelor Publice Vaslui va
primi 5,8 miliarde de lei, în contul Casei Județene de Pensii s-au virat 2,1 miliarde (plus compensarea cu
cantina), către Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vaslui s-au achitat 354 milioane și

105
urmează să se vireze alte 978 de milioane, către Agenția de Valorificare a Activelor Bancare s-au achitat
716 milioane și urmează alte 1,1 miliarde, iar debitul către Primăria Vaslui va fi stins prin achitarea a
42,8 milioane de lei. În aceste condiții, <<Mecanica>> are cîteva luni de răgaz, achitarea ratelor lunare
fiind deja realizată pînă în august, inclusiv”. Este foarte greu de crezut că finanțiștii care calculau zilnic
asemenea sume uriașe plecau după amiaza de la serviciu teferi la cap… Optimistul Mititelu, spusese
următoarele, demne de băgat la creier de către cei interesați, inclusiv de către masa muncitorească ce mai
rămăsese,: „Această perioadă trebuie folosită la maximum de conducerea societății. Trebuie găsite
comenzi pentru ca procesul de producție să nu stagneze. Noi avem un plan de lichidare de bunuri și
supraveghem activitatea întreprinderii. Dar nu ne implicăm în procesul de producție, angajări,
disponibilizări, contracte etc. Depinde de unitate dacă merge sau nu. Oricum, <<Mecanica>> poate fi
salvată. Eu am atras atenția conducerii că, începînd din septembrie, rata lunară va fi de 3,2 miliarde de
lei, la care se adaugă datoriile curente. Sumele pot proveni din activitatea de producție și suplimentarea
planului de lichidare. Ei sînt îndrăgostiți de niște fiare pe care nu le vor folosi nici peste 10 ani și de
unele active care nu mai sînt necesare. Noi vrem să salvăm societatea, dar nu putem singuri. Conducerea
trebuie să umble la randamentul activității. Totul ține de organizarea lor și de comenzile pe care le au.
Dacă toți factorii de decizie și-ar da mîna și ar mai trimite anumite comenzi către societate, se poate face
față!”. Deci, îndemnul la muncă și atenție sporită la cheltuieli, fuseseră mai mult decât clare ca lumina
zilei, pentru că mai clar de atâta nici că se putea!. Până la urmă, bine intenționat, Mititelu „… a solicitat
ieri judecătorului sindic returnarea a 3,8 miliarde de lei, bani care au fost achitați în avans de societate
în contul ratelor scadente. Suma urmează a fi folosită în procesul de producție”. Sper că s-a înțeles faptul
că acest om din Iași dorea relansarea în forță a producției, aproape singura aducătoare de bani pentru plata
datoriilor. „Sindicul” Ioan Bocan o fi mârâit printre buze ceva de mamă în contul mititelului, dar a sfârșit
prin a aproba, dar numai după punerea altor bețe în roate: „Judecătorul sindic a cerut conducerii
<<Mecanicii>> un raport privind activitatea societății, care va fi prezentat la următorul termen”.
„Mecanica” fusese pusă în fața alegerii unui loz uriaș care, dacă ar fi fost câștigător, i-ar fi permis să
lucreze și astăzi, 2018, la întreaga capacitate, iar dacă ar fi fost necâștigător, și s-a dovedit asta mai târziu,
urma să piardă tot. Mititelu a explicat extrem de bine și eficient riscurile majore ale neplății creanțelor,
astfel: „Dacă <<Mecanica>> își respectă obligațiile asumate în urma semnării celor cinci convenții de
eșalonare a datoriilor în baza OUG 40/2002, după 60 de luni va fi scutită de plata a 110,7 miliarde de
lei, reprezentînd dobînzi și penalități. În toată această perioadă, trebuie să vireze statului 106 miliarde de
lei, la care se adaugă penalități de 42,9 miliarde. Cu cît termenul de achitare a creanțelor bugetare este
mai scurt, dobînzile și penalitățile – acum de 42 de miliarde - vor fi mai mici. Dacă nu se achită datoriile,
penalitățile de peste 110 miliarde se repun pe rol și ar fi păcat să se piardă o asemenea șans".

Mecanica, scoasă la mezat

Din mai și până în decembrie, 2004, timpul parcă se comprimase mai repede ca altădată pentru,
cândva, fala industriei vasluiene, „Mecanica”. În ziua de 13 (ce număr fatidic!) a ultimei luni din an,
Mircea Popa publicase în „Obiectiv” un material de „deschidere” cu un titlu crâncen: „<<Mecanica>>,
scoasă la mezat. Lichidatorii judiciari ai SC <<Mecanica>> SA Vaslui au solicitat ieri judecătorului
sindic aprobarea vînzării a numeroase active. Mai multe hale vor fi achiziționate de investitori spanioli,
care ar dori să înființeze o fabrică de confecții. Și sediul administrativ se pare că are ofertanți”. Iată că,
ce spusese Mititelu, unul dintre lichidatorii „Mecanicii”, se adeverise: conducerea trăsese lozul
necâștigător. În 8 luni de zile nu reușise să țină pasul cu cadența returnării creanțelor, iar acum totul se
cam dusese de râpă. Jurnalistul scrisese, nu fără o tușă groasă de tristețe, următoarea „spovedanie”:
„Dintr-un simbol al industriei vasluiene, SC <<Mecanica>> SA a ajuns să fie vîndută pe bucăți. Se pare
însă că aceasta este singura șansă ca salariații societății, în număr de circa 420 (din aproximativ 6.000,
cîți erau în anul 1990), să nu-și piardă locurile de muncă. Ieri, lichidatorii jurdiciari ai firmei, care se
află sub incidența Legii reorganizării judiciare și a falimentului, au solicitat judecătorului sindic
suplimentarea planului de lichidare. Cu alte cuvinte, să fie evaluate și scoase la licitație numeroase

106
active ale societății, astfel încît creditorii bugetari să-și
poată recupera măcar o parte din sumele restante.
Tribunalul Vaslui se va pronunța în zilele următoare”.
Bunurile pe care încă le mai deținea „Mecanica” SA
Vaslui la acea tristă oră, prezentau interes pentru mai
mulți investitori, inclusiv străini. Astfel, SC „Bispunt
România”, care avea ca acționari niște investitori
spanioli, dorea să achiziționeze fostele secții de:
„Servomecanisme”, „Sculărie”, „Mecanică II”,
„Turnătorie”, „Prealiaje”, precum și o serie de clădiri,
magazii, terenuri și depozite. Din informațiile pe care
presa le avea la îndemână la acea oră, se pare că
spaniolii doreau să deschidă o afacere cu confecții, deci
măcar era vorba de producție, nicidecum de comerț cu
vreun angro. „În perioada următoare, se mai
intenționează vînzarea halei în care se lucrează în
prezent și a sediului administrativ. Este vorba despre o
înstrăinare în bloc, cu tot cu utilaje, pentru ca producția
să nu stagneze. Prețul este estimat la 144 de miliarde de
lei și se pare că există, deja, persoane interesate să
Regretatul jurnalist Mișu Florea
cumpere”, amintise Popa în știrea sa. Directorul
„Fiananțelor” Ion Pavăl, dăduse iarăși asigurări liniștitoare (oare, pentru a câta oară?!) cu privire la
masacrarea fabricii: „Noi sîntem de acord cu suplimentarea planului de lichidare și vînzarea activelor. În
privința halei de producție, dorim să fie cumpărată în bloc, la un preț rezonabil și cu desfășurarea
activității în continuare. Investitorul care va achiziționa bunurile va prelua o activitate care se derulează,
deja, și nu va mai avea povara debitelor restante ale societății". Oare de ce nu se procedase la fel la
ticăloasa privatizare din anul 2000, când Statul (în persoana șefului FPS-ului, Florin Anicăi) a vândut cu
cea mai mare celeritate și nepăsare o întreprindere-fanion a Vasluiului, fără să-i pese prea mult de
consecințelor ulterioare?! Timpul a trecut și nu au rămas decât întrebările retorice. Cineva are impresia că
s-a uitat totul dar se înșeală amarnic! Oamenii care și-au câștigat pâinea la „Mecanica” nu au uitat și nu
vor uita până la moarte de mizeriile pe care au fost nevoiți să le îndure.

2005

În toată colecția cotidianului vasluian


„Obiectiv” pe întreg anul 2005, nu am găsit decât
patru știri cu referire la activitatea/ inactivitatea
„Mecanicii”. Prima a fost semnată tot de Mircea
Popa și a fost publicată în numărul ziarului din
data de 13 ianuarie. Ca mai toate informațiile
din presa timpului, începând cu 1990, și aceasta
era proastă.
Lichidatorilor judiciari, judecătorului
sindic și șefului „Finanțelor”, Ion Pavăl, li se
pusese „pata” rău de tot pe amărâta fabrică, de
vreme ce cereau, în cor, raderea ei de pe suprafața
pământului. „SC <<Mecanica>> SA Vaslui își
Aspect de la Sidex Galați continuă drumul în ce privește procesul de lichidare
judiciară. Miercuri, 12 ianuarie, lichidatorii

107
judiciari au solicitat judecătorului sindic suplimentarea planului de lichidare. Adică includerea pe lista
de vînzări a unor noi active ale societății, iar sumele rezultate să ajungă la creditori, în principal la
<<Finanțe>>. Este vorba despre hale de producție dezafectate, teren, magazii, alte căldiri etc. Și pentru
mare parte din aceste active există un investitor spaniol care dorește să intre în posesia unor hale, pentru
a deschide un atelier de confecții. Propusă pentru vînzare este și hala și pavilionul administrativ unde se
derulează la această dată procesul de producție. Interesată de achiziționarea în întregime a halei este
<<Sidex>> SA Galați. Ion Pavăl, șeful Administrației Finanțelor Publice Vaslui, principalul creditor al
întreprinderii vasluiene, spune că pentru suplimentarea planului de lichidare și-au dat acordul
sindicatul, acționarii și creditorii <<Mecanicii>> SA Vaslui, iar hotărîrea judecătorului sindic a rămas
în pronunțare. El este convins că și instanța de judecată va fi de acord cu această solicitare”, scrisese
Mircea Popa în știrea sa.

Prefect nou, probleme vechi

Noul prefect al județului Vaslui, Paul Toderică, încercase pe 20 ianuarie o mediere între sindicatul
din fabrică, lichidatorul financiar și un grup de investitori. Jurnalistul „Obiectivului”, Adrian Corogeanu,
reținuse declarația lui Toderică: „Rugămintea mea a fost să se scurteze termenele expertizelor economice
pentru a se ajunge cît mai repede la un consens. Am înțeles că sindicatul de la <<Mecanica>> vrea să
cumpere hala care încă produce. Este aproape aceeași manevră ca la <<Moldosin>>, numai că
<<Mecanica>> este sub incidența Legii falimentului”. Investitorii, cu care prefectul se întreținuse la un
pahar de vorbă, erau niște spanioli amatori de deschiderea acelor „ateliere” de confecții.

Lucrători cu veleități investiționale

A doua zi, 21 ianuarie, Nicu Vârlan preluase ștafeta de la Adrian Corogeanu și a purces iarăși la
„Mecanica” să mai afle ce și, mai ales, cum se mai prezintă situația. Lucrătorii țineau cu orice preț la
locurile lor de muncă, așa că au întreprins diverse acțiuni de salvare: „Angajații de la <<Mecanica>>
vor secția <<Prelucrări mecanice>>. Ei au trimis judecătorului sindic și lichidatorului o scrisoare de
intenție prin care își manifestă această intenție. Banii necesari achiziționării vor fi obținuți prin
angajarea unui credit bancar”. Muncitorii se declaraseră direct interesați de menținerea „Mecanicii” pe
linia de plutire. Ei mai spuneau, de asemenea, că „… există un portofoliu
de comenzi și oameni de afaceri interesați să continue relațiile cu actualul
colectiv” și că „… salariații au capacitatea să rentabilizeze din mers
secția”.

Șomaj în masă

Se pare că nu se reușise nimic, iar de inițiativa de salvare se alesese


colbul odată ce, pe 31 mai 2005, Cristian Pătrașcu informase cititorii
„Obiectivului” că la „Mecanica” debutase începând cu 1 iunie „Prima zi de
șomaj” și nu orice fel de șomaj, ci șomaj în masă. Pentru ca cei peste 400
de salariați să nu facă cozi imense la AJOFM, se hotărâse ca întocmirea
dosarelor să se realizeze chiar în curtea întreprinderii. Silviu Calancia,
directorul executiv al AJOFM, declarase: „Dacă lucrurile decurg așa cum
a fost stabilit, acțiunea se va încheia pe 8 iunie. Putem să dăm asigurări că
vom face tot ceea ce ține de noi pentru a veni în sprijinul acestor oameni.
Prima dovadă în acest sens cred că am făcut-o, deja, deplasîndu-ne pentru
a prelua dosarele la fața locului”.
Fostul prefect Paul Toderică
Deci, acum, la spartul târgului, cum se spune, toată lumea

108
devenise amabilă, îndatoritoare, sensibilă la necazurile celor care timp de un an vor tăia în „n” felii pâinea
șomerului, potrivit numărului gurilor de hrănit din fiecare familie. Totuși, în anul 2006, unii dintre ei vor
fi rechemați la lucru, dar sub numele firmei SC „Mecano-Fuc” SA.

2007

Pe 6 mai, tot Cristian Pătrașcu de la „Obiectiv” publicase o știre ce fusese bine primită de
către cei îndreptățiți să primească unele reparații: „Salarii compensatorii pentru foștii angajați ai
<<Mecanicii>>. 751 de foști angajați ai SC <<Mecanica>> SA Vaslui vor primi salarii
compensatorii în următoarea perioadă”.
Faina veste venea din zona politicului: „Deputatul Dan Marian, președintele organizației
județene a PNL Vaslui, a dat <<o veste bună>> foștilor angajați ai SC <<Mecanica>> SA. <<751 de
salariați ai societății vor primi salarii compensatorii însumînd 2,787 milioane lei noi, în medie 36
milioane de lei vechi>>”.

Bilanț insidios

Pe 22 mai, cu ocazia „…împlinirii unui an de la preluarea SC <<Mecanica>> SA, conducerea


noii societăți a ținut o conferință de presă, în care a prezentat progresele societății”.
Dan Bugiac, președintele Consiliului de Administrație al SC „Mecanica” SA, făcuse niște
exaltate și gongorice declarații, așa cum o mai făcuseră și alții înaintea lui, în speță fostul director cu
„pile”, Petru Aniței, care dispăruse din peisajul vasluian, precum Ciuș-Ciuș în ceață sau, după ce, ca și
maurul lui Shakespeare, a dat-o cotită după corcoduș: „<<Mecano-Fuc>> SA, în 2006, a încheiat
contracte comerciale pentru livrare de produse finite de 14 milioane de lei noi, iar în acest an (2007,
n.n.) a onorat comenzi de 10,75 milioane de lei, din care 2,923 milioane export direct. În prezent, SC
<<Pieta>> SA are 331 de angajați la punctele de lucru din Negrești, adică SC <<FUC>> SA, și 177 la
<<Mecanica>>. Salariul mediu este în prezent de 906 lei noi, avînd
o creștere de 14% față de anul 2006 și o creștere de 28% față de
2005. Societatea a ajuns, în acest moment, să vireze către bugetul de
stat sume în valoare de aproximativ 160.000 de lei pe lună. Au fost
asigurate condiții de muncă corespunzătoare, respectîndu-se
clauzele contractului colectiv de muncă. Nu au fost înregistrate
conflicte de muncă cu salariații. În acest moment, toți angajații
fabricii de la Negrești beneficiază de o masă caldă pe zi, iar în
viitorul apropiat se are în vedere amenajarea cantinei de la punctul
de lucru Vaslui în vederea asigurării și la Vaslui a unei mese calde
pe zi tuturor angajaților fabricii de aici”. Prin urmare, laptele și
mierea începuseră să curgă valuri, vălurele…
După 8 ani, adică în 2015, probelemele de la SC „Mecano-Fuc” SA
au reapărut. În luna documentării „pe teren” al acestui material
(Iunie), autorul lucrării de față a nimerit taman în mijlocul unei greve
spontane cu oprirea totală a lucrului. Motivul? Același: neplata
salariilor pe ultimele 5 luni și neacordarea tichetelor de alimente tot
pe același interval de timp, cam câte 100 de bucăți pentru fiecare din
Fostul deputat Dan Marian cei 80 de salariați. „Padrone”, Constantin Comănescu, este foarte
cunoscut în presa ieșeană, care îl caracterizează în fel și chip, numai
de bine NU. Cea mai „blândă” apreciere este „controversatul om de afaceri”. Ce să spun… Pe bune mâini
au intrat bieții lucrători ai fostei Societăți Comerciale „Mecanica” SA…

109
Mărturiile unor foști angajați

Florentin „Fănel” Tudusciuc, 58 de ani, fost muncitor strungar în fabrică, apoi din 1988 și până
în anul 2000, bucătar-șef: „Fabrica avea câteva mii de salariați, cei mai mulți dintre ei fiind muncitori cu
diferite trepte de calificare și salarizare. Nu se câștiga rău și oamenii aveau de treabă mereu. Când am
preluat Cantina, clădirea în care era adăpostită era cea mai nouă din toată fabrica. Pe Delea, aproape
de garajul SRI-ului, lângă Stația de Meteorologie, s-a ridicat și o Gospodărie anexă unde se creșteau
porcii necesari diverselor meniuri pe care le preparam împreună cu un excelent colectiv de muncă
format, exclusiv, din femei. Zilnic pregăteam mâncarea
pentru o medie de 1000 de suflete. Nu toți clienții erau din
<<Mecanica>>, ci și din alte unități, spre exemplu de la
Combinatul de Fibre Sintetice numit după 1990 S.C.
<<Moldosin>> S.A., dar majoritari erau, totuși, ai noștri.
M-a durut sufletul când ambele întreprinderi s-au dus la
vale, spre faliment. Eu mi-am căutat de lucru în altă parte
și în urmă cu câțiva ani, m-am pensionat medical, din
păcate, fiind bolnav9”.
R. B., 55 de ani10, fostă muncitoare la
„Danturare”: „Am terminat cursurile școlii profesionale
de 2 ani din cadrul Grupului școlar industrial de pe lângă
IVIV în anul 1978, cu calificarea de frezor. Chiar dacă
atunci când m-am angajat nu aveam încă 18 ani, adică
fiind minoră, am fost repartizată pe o freză performantă
cu care realizam diferite produse ca: roți dințate, roți
melcate, dantură în <<V>> și, uneori, dacă îmi pica
mușteriul la <<ciubuc>>, câte un valț (de fapt câte două)
pentru vreun zdrobitor de struguri. Așa erau vremurile. Florentin „Fănel” Tudusciuc
Ne descurcam și noi cum puteam. În anul 1992, m-am
retras pentru creșterea copiilor, în fabrică rămânând doar soțul. Au fost și momente frumoase în
activitatea mea, dar și momente mai nefavorabile, așa cum se întâmplă în viața fiecărui om. Mai târziu,
tot în anii ’90, m-am angajat la o altă unitate abandonând definitiv fostul loc de muncă de la
<<Mecanica>>, dar adevărul este că lucrurile începuseră să o ia razna, mergând din rău înspre mai
rău. După anul 2000, s-a prăbușit totul”.
Radu Pintilie, pensionar, 65 de ani11, fost muncitor calificat, apoi inginer mecanic și profesor. „În
anul 1973, când fabrica era, încă, un mare șantier, m-am angajat la <<Ventilatoare>> împreună cu alți
nouă bărbați tineri. Nici măcar clădirea administrativă nu se ridicase așa că birourile erau pe strada
<<Mihail Kogălniceanu>>. Neavând ce face cu mine, conducerea m-a trimis cu serviciul la
întreprinderea <<Armătura>> Zalău. În preajma inaugurării primei secții, din august 1974, am fost
rechemat la Vaslui. Între timp, mi-am terminat studiile liceale la <<seral>> după care am intrat (prin
concurs, firește!) la Facultatea de inginerie mecanică de la Institutul Politehnic <<Gheorghe Asachi>>
din Iași, la cursurile de zi. După absolvirea celor 5 ani de studii, am devenit profesor de specialitate la
Liceul <<Ștefan Procopiu>>, de unde am și ieșit la pensie. Să nu mă pui, te rog, să caracterizez pe unul
sau pe altul dintre directorii <<Mecanicii>> deoarece n-am s-o fac niciodată. Eu cred că fiecare a
încercat să facă ceva dar nu s-a putut, în special după anul 1990. Oamenii sunt supuși vremilor și nu
invers”.

9
Anul acesta, 2018, dl Tudusciuc a împlinit frumoasa vârstă de 61 de ani, reușind să se pensioneze pentru vechime
integrală în muncă
10
Acum, are 58 de ani
11
Acum, are 68 de ani

110
B.B.I. „Eu am lucrat la <<Mecanica>> în calitate de funcționar TESA, imediat după ce am
terminat liceul, adică în anul 1978. Acum, după ce aniversez 15 ani de când am plecat cu transfer în altă
parte, rememorez toate întâmplările pe care le-am trăit în fabrică de parcă s-ar fi petrecut ieri. Cel mai
urât și dezgustător moment a fost la <<debarcarea>> fostului director general Marcel Popescu, când
mi-a fost dat să văd (și nu numai mie!) cea mai mare probă de fățărnicie și oportunism din partea unora
pe care acest OM i-a ajutat în trecut. De pildă, am văzut indivizi care urlau ca apucații <<Jos
Popescu!>> după ce, cu nu foarte mult timp în urmă, veneau spășiți în fața biroului lui cu rugămintea de
a-i ruga pe șefii de secții la care erau angajați să-i reprimească la
serviciu după ce comiseseră diferite abateri: beții crunte, absențe
nemotivate cu duiumul, furturi ș.a. Popescu îi asculta, îi
muștruluia oleacă după care punea mâna pe telefon. O altă fază a
fost aceea cu gospodăria anexă a cantinei. Câțiva au strigat:
<<Popescu fură și mănâncă toți porcii de la GAZ!>>.
(Gospodărie agro-zootehnică, n.a.). Acesta a răspuns astfel:
<<Băi, Popescu mănâncă un porc, dar câteva sute îi mâncați voi
la cantina pe care v-am construit-o ca să nu mai veniți de acasă
cu mâncare la gamelă și s-o mâncați sleită!>>. Asta se întâmpla
prin septembrie, 1990, dacă-mi amintesc eu bine. Pe la jumătatea
lui octombrie, a fost propus la conducere inginerul Viorel
Gologan, dar nici dânsul nu a stat prea mult: vreo doi ani,
parcă… Se încropiseră unele sindicate, care numai sindicate nu se
puteau numi, fiindcă puneau mereu piedici bunului mers al
producției, asmuțindu-i pe cei slabi de fire împotriva conducerii
sau împotriva tuturor celor care li se opuneau… Ce să spun:
leninism curat: <<Cine nu e cu noi, e împotriva noastră!>>. Nu
sunt un laș, dar nu vreau să-mi dai numele întreg la ziar
Fosta salariată a Mecanicii,
datorită repulsiei sincere pe care o nutresc față de unii dintre
Paulina Butnaru
cei care au contribuit din plin (câțiva din inconștiență, dar
dintr-un perfect spirit de turmă) la adâncirea prăpastiei spre
care se îndrepta fabrica, apoi SC-ul unde FPS (Fondul Proprietății de Stat, n.a.) avea majoritatea
acțiunilor, dar care nu se amesteca în problemele intestine, probabil, din teamă, plictis sau, de ce nu,
dintr-un meschin și criminal interes!”

Ce spune un fost director

Inginerul Viorel Gologan, în vârstă de 70 de ani12, a terminat în anul 1968 cursurile Facultății de
Tehnologie a Construcțiilor de Mașini la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, numită pe
atunci „Politehnica”. A fost repartizat, ca mulți alți tineri ingineri stagiari din acele vremuri, la Fabrica de
Rulmenți din Bârlad (FRB). „Acolo am ajuns în răstimpul dintre anii 1968-1977 la funcția de adjunct al
șefului de secție de la <<Proiectări>>. Șeful meu era inginerul Marcel Popescu, viitorul director al
<<IVIV>> Vaslui, apoi al Întreprinderii <<Mecanica>>, rebotezată prin aplicarea unui prefix și a unui
sufix în S.C. <<Mecanica>> S.A. Atât atunci, cât și mai târziu, un important colaborator (atât
comercial, cât și tehnic) al FRB era firma japoneză <<Koyo>> cu care s-a realizat secția <<Profil
II>>”.

12
Acum, a împlinit 73 de ani

111
Debutul inginerului Marcel Popescu

„La ordinul partidului (comunist român, n.a.), Popescu a venit în anul 1975 la Vaslui pentru a struni
uriașa dengrigoladă și indisciplină de la nou-înființata Fabrică de ventilatoare al cărei colectiv
muncitoresc turtise și tăiase prima tablă în anul 1974, ceva mai târziu decât se prevăzuse în planul de
dare în folosință. Când m-am întâlnit prima dată cu Marcel, după mutarea lui, mi-a spus cam așa:
<<Măi, frate, când am venit aici era iarnă. Treburile mergeau cât se poate de prost, iar eu trebuia să
revigorez acea masă semi-amorțită de oameni. De fapt, semi-amorțită chiar și la propriu pentru că, vezi
tu, ca să se încălzească, muncitorii au procurat niște foste butoaie de carburanți pe care le-au
transformat în sobe prin tăierea unuia dintre funduri. Prin toate secțiile vedeam flăcări și fum de la
deșeurile ce se găseau din belșug de-a lungul și de-a latul unității, deșeuri rămase de la constructorii
care abia părăsiseră șantierul>>”.

Transfer, tot la ordin de „sus”

„Firește că am fost membru de partid ca mulți alții, așa că


ce-mi spuneau ștabii acestuia, aia trebuia să execut. În anul 1977,
am fost adus și eu la Vaslui unde am fost <<uns>> la Inspecția de
Stat a Muncii, instituție ce-și avea sediul pe strada <<Mihail
Kogălniceanu>>, în casa cu cărămidă roșie pe dinafară unde
acum e tot ceva legat de Ministerul Muncii. Aveam 32 de ani,
învățasem o meserie frumoasă pe care o și practicasem la
<<FRB>> câțiva ani, așa că, neacomodându-mă cu hârțoagele
biroului, am inițiat o discuție cu Marcel Popescu pe care l-am
rugat să facă pe dracu-n patru numai să mă ia și pe mine la el. Zis
și făcut, dar ceva mai târziu, adică atunci când mi-a permis
destinul. Ce se întâmplase: inginerul Berbecea, un oltean adevărat
din Dolj (cu care și lucrasem la <<FRB>>), ce ocupa la
<<IVIV>> postul de inginer șef, a obținut transferul acasă, adică
la nou-înființata uzină de la Craiova unde românii începuseră să
producă sub licența <<Citroën>> celebra mașinuță <<Oltcit>>
a cărei fabricație a încetat odată cu intrarea pe piață a coreenilor
de la <<Daewoo>>. Postul acestuia rămânând vacant, am fost
chemat să-l ocup”.
Viorel Gologan - director
„Importanță națională = grad înalt de încadrare”

„Deci, din februarie 1978 mi-am luat slujba în primire. Peste doi ani, a fost schimbat gradul
întreprinderii, de la II la I, datorită importanței excepționale pe care și-o câștigase mai ales din cauza
asimilării unor noi produse. Să explic ce și cum…
La început, fabrica producea numai ventilatoare industriale, cu sau fără electromotor. În stadiul
al II-lea, a debutat producția de reductoare din care cauză, un timp <<IVIV>> a devenit <<IVR>>
adică Întreprinderea de Ventilatoare și Reductoare. În a III-a fază (care a adus cu sine și mare
notorietate tinerei industrii vasluiene) a început producția în serie de ventilatoare și instalații de
ventilație pentru mină devenind, astfel, singurii producători din țară. Industria minieră fiind pe atunci în
plină dezvoltare, ajunsesem să facem cam 2.500 de bucăți pe lună! Un adevărat succes! E drept că mai-
marii de la centrală sau minister începuseră să ne repartizeze și comenzi pentru export, de aproape nu
puteam face față nici în trei schimburi! Ehe, ce timpuri…!”.

112
Turnătoria și ce a mai rămas din ea

„Fabrica o luase aproape la galop spre diversificarea producției, bineînțeles susținută de la


<<vârf>> pentru că altfel, cum s-ar fi putut?! Turnătoria de aluminiu începuse să lucreze din plin. Aici,
era de departe cel mai greu sector oamenii beneficiind de
grupa de muncă I-a, la fel ca la mină sau ca pe mare, spre
exemplu. Aerul era plin de noxe, căldura era infernală, dar s-
a lucrat așa fără să fi avut vreodată evenimente neplăcute.
Acum, nu a mai rămas decât un schelet din beton cu un
interior complet devastat și devalizat!”.

Noutăți tehnice de care s-a ales praful

„În anul 1980, am demarat o nouă investiție, și anume hala


de cuplaje. Cuplajele făceau legătura dintre motor și osia
unui utilaj. Un fel de cardan. Nu peste mult timp, am fost
autorizați și instruiți să inițiem o secție de servomecanisme.
Acestea acționau armăturile de pe conductele mari în
industria extractivă, dar am fabricat și servomecanisme
pentru combinele de recoltat păioase, porumb, floarea-
soarelui sau alte alea de tip <<Gloria>> produse la Uzina
<<Semănătoarea>> din București. În scurt timp am devenit
unicii producători din țară ai acestor mecanisme. Din astea
Viorel Gologan - pensionar ajunsesem să producem 2.400 bucăți/an. Forța de muncă
necesară numai acestei secții a fost în permanență de 400 de
personae, ce lucrau în două schimburi.
În 1981, a apărut în peisajul întreprinderii hala de prealiaje și modificatori pentru turnătorii pentru care
foloseam diverse combinații de magneziu și alte materiale. În anul 1984, la ieșirea din fabrică spre
<<IAMC>>, s-a înălțat o hală pentru construcții sudate. Reductoare realizam cam 2.000 de bucăți pe
lună”.

Despre personal, plecarea lui Marcel Popescu și o avansare la vreme de criză

„Aproape de final, vreau să vă spun că nu există investiție în România care a mai rămas în
picioare sau care a fost, dar nu mai este și care să nu fi folosit ventilatoare fabricate la Vaslui și aici
vreau să dau două exemple mari: Centrala nucleară de la Cernavodă și Combinatul de apă grea de la
Turnu Severin.
În ceea ce privește personalul angajat al fabricii, el a atins apogeul, culmea, nu sub Ceaușescu,
ci sub Petre Roman! Cum asta?! Prin februarie 1990 ne-a OBLIGAT să angajăm oameni chiar dacă nu
aveam nevoie! Atunci am avut cam 5500-6000 de salariați. În octombrie 1990, pare-mi-se, <<clasa
muncitoare>> s-a ridicat la <<luptă>> sindicală reușind să-l îndepărteze DEFINITIV de la conducerea
fabricii pe cel care, timp de 15 ani, a dus greul investiției de Stat, inginerul Marcel Popescu, pe care l-au
acuzat de toate bazaconiile închipuite vreodată. Acesta nu a mai revenit NICIODATĂ la
<<Mecanica>>, transferându-se cu serviciul în altă parte. Acum, din câte știu, este la Iași, dar este cam
bolnav13. Cât despre mine, vrând-nevrând, a trebuit să accept funcția rămasă vacantă, de director
general, asta după ce în ianuarie 1990 am fost schimbat din funcția de director tehnic, lucrând la
compartimentul CTC. Prima măsură pe care am luat-o ca <<general>> a fost să îndepărtez indezirabilii

13
Cu câțiva ani în urmă, inginerul Marcel Popescu s-a stins din viață și, în mod expres, a cerut pe patul de moarte
urmașilor săi să fie înhumat în cimitirul vasluian Eternitatea, spre aducere aminte a celor pe care i-a condus în
calitate de director, vreme de 15 ani.

113
din colectiv printre ei numărându-se fotbaliștii (cam vreo 40 de oameni neproductivi), componenții
echipei de dansuri (la fel de neproductivi) și alții, în total aproximativ 500.
Ca un făcut, tot în luna octombrie, dar a anului 1992, am decis să plec de bună voie din funcție datorită
nesfârșitelor proteste sindicale de care mă săturasem, literalmente, până-n gât! După, am lucrat la
Biroul <<Export>>. În anul 1999, m-am transferat la Societatea de <<Cruce Roșie>> din România,
filiala Vaslui, unde sunt și acum. Chiar dacă nu mai lucram la <<Mecanica>> am urmărit de-a lungul
timpului evoluția evenimentelor ce s-au perindat numai spre rău, din nefericire. Societatea a intrat în
lichidare judiciară în anul 2004, de asta ocupându-se firma ieșeană <<Management, Reorganizare-
Lichidare>> SRL. Sutele, miile de utilaje (din care multe super-performante) au ajuns la
<<REMAT>>!”.

Paul ZAHARIUC

Mulțumesc domnului inginer Ovidiu Dănilă, tehnoredactor la „Obiectiv”, pentru răbdarea


de a face „săpături” prin arhivă ca să-mi pună la dispoziție colbăitele imagini din trecut. Mulțumiri
celor care au avut amabilitatea de a discuta cu mine și de a-mi da relații asupra destinului
„Ventilatoarelor”. Serialul declinului industriei orașului Vaslui va urma.

114
Primul Acord prealabil (13 octombrie, 1969)

115
Fișa tehnică de producție (1969)

116
Aviz de principiu în vederea amplasării Școlii profesionale a IVIV Vaslui

117
Variantele amplasării școlii. Săgeata neagră indică locul ales (1970)

118
OMISIUNI PE GALANTAR (I)

Col. (r). ing. Nicu Șapcă

Ne găsim la ceva timp de la desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989, aproape trei decenii
și nu s-au găsit principalii vinovați pentru împușcarea mortală a peste 1200 de oameni și a peste 2000 de
răniți în timnpul revoluției. Personal rămân la definiția de revoluție a evenimentelor din decembrie 1989
și nu lovitură de stat. Mulți analiști coabitează cu cei doi termeni, lovitura de stat și revoluția. Se spune că
prima secvență a fost o lovitură de stat prin detronarea șefului statului, Nicolae Ceaușescu și a acoliților
săi iar revoluția propriu-zisă s-a consumat în a doua secvență cea a schimbării ordinii sociale, desființarea
regimului comunist și înlocuirea acestuia , la început firav dar consolidat ulterior cu ordinea capitalistă.
Toate aceste evenimente văzute în direct sau indirect de întreaga țară în nume personal afirm că toate
victimele revoluției din decembrie 1989 au avut loc fie ca efect al ciocnirilor violente între forțele
revoluției și cele ale contrarevoluției. La aceste concluzii au ajuns nu puțini oameni cu preocupări
jurnalistice , cu investigații în timp și nu cât arde flacăra unui băț de chibrit. Aș da exemplu pe Grigore
Cartianu și Radu Moraru. Sistemul a avut grijă să-i tempereze pentru simplul fapt că adevărul spus ar fi
dinamitat pozițiile pe care s-au cocoțat unii demnitari la care atârnă și continuă să atârne o mare
responsabilitate. Poate vă întrebați stimați cititori ai revistei „Cadențe peste timp” de la ce măsură socială
își permite autorul acestui articol să facă aprecieri la nivel național din niște frânturi provinciale a
evenimentelor, decembrie 1989, respectiv garnizoana Huși, județul Vaslui. Pentru a scurta răspunsul,
înainte de a-l detalia afirm cu tărie : „ vigilenții de viță veche, responsabili cu siguranța națională,
securitatea nu poate înșela vigilența POPORULUI ROMÂN privitor la ceea ce este adevărat și neadevărat
în mersul evenimentelor din decembrie 1989, dar și ulterioritatea acestora. Dovada faptului că pentru
implicarea că în luna decembrie 1989, au fost cercetați penal expreședintele României Ion Iliescu, fostul
comandant al aviației , generalul Iosif Rus și ex-amiralul de Dâmbovița, Cico Dumitrescu. Pe acesta din
urmă am avut ocazia să-l și cunosc îndeaproape deoarece a fost lucrător în arealul Chimiei Militare
București, structură subordonată Comandamentului Trupelor Chimice comandat și condus de generalui
Mihai Chițac. Așa cum am afirmat (postul T.V. Antena 1- 2013, revista Cadențe peste timp nr.1(11)-
2018, Huși) sistemul i-a ales ca țapi ispășitori pe generalii Mihai Chițac și Victor Atanasie Stănculescu.
Motivele se cunosc care au condus la evenimentele sângeroase din decembrie 1989 din România.
Țara era înfometată datorită „ cerbiciei paranoice” de a achita datoriile externe ale României de către
autoritățile comuniste în frunte cu șeful statului Nicolae Ceaușescu, îngrădirea celor mai elementare
drepturi cetățenești ale POPORULUI ROMÂN. Aș reaminti întemnițarea multor oameni de valoare
pentru delictul de opinie politică, conducerea țării într-un mod dictatorial, suprimarea oricărei reacții de
nemulțumire socială , alte aspecte care țin de viața de zi cu zi a românului obișnuit. Toate aceste măsuri
au fost executate cu organele represive ale statului în care un loc de frunte l-a avut SECURITATEA.
De copil mi-am format o impresie împinsă până la psihoză când am văzut cu ochii mei câtă
suferință au îndurat părinții și bunicii mei, alte rude apropiate. Pe bunicul dinspre mamă l-au arestat într-o
noapte a anului 1956, luîndu-l din camera în care dormeam împreună. Singura vină era că avusese ceva
avere care le-a fost confiscată efectiv în anul 1948. Se declarase succesul cooperativizării agriculturii la
nivel național în anul 1962, unde bruma de avere care mai rămăsese după 1948 le-a fost confiscată
românilor. Să nu scăpăm din vedere un aspect deosebit de grav și dăunător pentru România, care după
terminarea celui de-al doile război mondial în conducerea țării dar mai ales în Departamentul Securității
Statului au fost foarte mulți străini naturalizați prin schimbarea numelui. Aș da exemplu pe Vasile Luca,
Nicolski, Theohari Georgescu, Ana Pauker și alții. Sentimentul național a fost permanent treaz la
lucrătorii pe trepte mai mici, la mulți dintre securiști care erau români-români, însă cisma sovietică îi
îndemna a fi ponderați chiar dacă aveau în proprietatea mentală sentimentul care le mocnea de
nemulțumire amestecat cu teamă , când vedeau de cine sunt conduși Departamentului Securitații Statului

119
a fost subordonat la Ministerul de Interne, ai cărei șefi erau de altă etnie decât români mai puțin
Alexandru Draghici. Nu puteau mișca în front cum s-ar spune pentru că România era considerată ca țară
învinsă, deși după întoarcerea armelor contra Germaniei, în apus au luptat 11 divizii românești în raport
cu 9 cât au avut francezii.
După război România era efectiv înrobită de către colosul de la Răsărit, cu cap compas Rusia, cu
trupe sovietice în țară unde existau consilieri sovietici în toate sectoarele vieții românești. Elita
intelectuală a României postbelice trebuia lichidată pentru a face loc dictaturii proletariatului. Pe
frontispiciul oricărei publicații scria „Proletari din toate țările uniți-vă”. Ba la început mai ales cât a trăit
Stalin, gruzinul dictator sovietic care s-a întrecut în fărădelegi și omoruri, am întâlnit la chemarea mai sus
pomenită scris „unițivă” . De unde se putea trage concluzia referitor la nivelul intelectual al marilor
ziariști. Pe mine pionier m-a făcut ultimul din clasă, deși în clasele generale eram premiant. În anii
liceului nu prea aveam timp de învățat pentru faptul că trebuia să suplinesc absența lui tata care era cu
serviciul la cel puțin 70 de km de casă. Așa că de la premiantul la școala generală (7 clase se faceau), de
la admisul cu media 10 la liceu, am ajuns abia de târâiam trimestrele și anii de învățământ, fără însă de a
rămâne corigent trimestrial niciodată. Familia mea a fost permanent în obiectivul Securității cu
informatori tocmiți dintre vecini și nu numai. Regimul era o teroare, teroare pe care o instrumenta
instituțiile statului cu rol principal instituția securitate. Unui Iuliu Maniu nu i se cunoaște mormântul,
luptător pentru idealurile naționale, dar și la mulți intelectuali patrioți care au pierit în pușcăriile
1
comuniste. Abia după retragerea trupelor sovietice în anul 1958, printr-un gest al lui Nikita Hrușciov ,
succesorul lui Stalin, ucrainian de origine, instalarea ca șef al Ministerului de Interne care avea nemijlocit
în subordine securitatea a fost Alexandru Drăghici . După declarația din aprilie 1964, unde Gheorghe
Gheorghiu-Dej a luat poziție față de intenția Rusiei, prin planul Valeev, profesor la Universitatea
Lomonosov din Moscova, avocățește susținut de cehul Jiri Novozamki și est-germanul Willy Kuntz , de a
anexa Moldova românescă la Basarabia, devenind o republică unională. Basarabia se chema Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească . Relațiile de subordonare oarbă față de Moscova s-au schimbat.
2
Valeev și-a tocmit cei doi avocați din ordinul lui Leonid Brejnev pentru a-și susține teza de unire
a celor două „Moldove”, de o parte și de alta a Prutului în persoana est-germanului Willy Kuntz și a
cehului Jiri Novozamski așa cum am arătat mai sus. Am fost ajutați atunci de China ca de altfel și mai
târziu în anul 1968 când trupele Tratatului de la Varșovia (mai puțin România) au ocupat Cehoslovacia
condusă la acea vreme ca șef al statului de Alexander Dubcek care și-a permis să iasă din tiparele
Moscovei încercând o detașare de ordinele venite de la Kremlin(palatul administrativ al Rusiei).Oare ce
sentiment a încercat acest Jiri Novozamski când țara lui, Cehoslovacia, a fost invadată 4 ani mai târziu.
Nu a existat nici o reacție internațională din partea țărilor participante la Tratatul de la Varșovia,
potrivnică Rusiei în afară de România, prin vocea președintelui României de la acea vreme Nicolae
Ceaușescu. Alexandru Drăghici a fost ministru de interne multă vreme în timpul șefiei ca secretar general
al Partidului Comunist Român, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și puțin însă și sub domnia lui Nicolae
Ceaușescu a avut grijă să nu pătrundă elemente destabilizatoare în țări străine așa cum s-a întâmplat în
Cehoslovacia în anul 1968 și parcă tras la indigo s-a repetat la evenimentele din 1989 în România. Ca să
3
nu mai pomenesc evenimentele de dată recentă din Ucraina cu ocuparea Crimeii de către Rusia lui Putin .
În Crimeea metodele au fost mult mai perfecționate conform cu lecțiile fostului șef K.G.B. din
Rusia, Putin. În Crimeea au intrat trupe fără însemne de armă și grad arătând de parcă ar fi o armată de
dezertori. Crimeea a fost așezată de Nikita Hrușciov. Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, aceasta
după cum am mai arătat fiind de obârșie ucrainean. De mult a pândit Rusia momentul pentru că îi trebuia
Sevastopolul, o garnizoană cândva rusească cu ieșire la Marea Neagră. În prezent Rusia miroase și gurile
Dunării, intenționând să așeze Ucraina pe post de soldat ascultător. Nu cred că va reuși deoarece Ucraina
își face alți aliați occidentali care vor contracara si vor stopa intențiile Rusiei. Cât despre România țară

1
Nikita Sergheevici Hrușciov, secretarul PCUS, înlocuitorul lui Stalin după moartea acestuia din 1953.
2
Leonid Brejnev, înlocuitorul lui Nikita Hrușciov la conducerea Imperiului Sovietic din 1964.
3
Vladimir Vladimirovici Putin, președintele Rusiei în prezent.

120
membră N.A.T.O. , este preocupată de ascendentul Basarabiei, în ultimul timp în sensul dezvoltării unui
curaj de mult așteptat de toți românii în legătură cu revenirea la patria mamă – România. În Basarabia
există un război mediatic destul de puternic exprimat matematic în raportul 1/3 dintr-un întreg, în sensul
că pe teritoriul acesteia din 16 posturi de televiziune existente, 4 emit în limba română iar 12 în limba
rusă. Pompajul pecuniar al Rusiei evident că este deocamdată mai puternic decât dinspre România. Ceea
ce este important este că parlamentul Republicii Moldova este majoritar pro România și evident pentru
unire într-o Românie Mare. Văd prin mass-media românescă anumite rețineri a unor politicieni față de
actul unirii cu Basarabia. Parcă îi revăd pe unii potentați din regimul dinaintea anului 1989 care pentru o
relație cu un cetățean basarabean erai taxat sever(trecut în rezervă), pentru delictul de relație cu persoane
străine. Așa mi s-a întâmplat mie în anul 1987, când armata se reducea cu 2% și asta pentrucă economia
românească, veniturile în general ale statului român nu mai puteau suporta efectivele din parcursul activ.
Generalul Mihai Chițac mi-a salvat cariera. Securitatea făcea propuneri care să fie dat afară și care să fie
menținut. Generalul Marin Neagoe tăia și spânzura cum spune românul(fost Director al Direcțiilor a IV-a,
ulterior Direcția a V-a). Culpa care mi se imputa este aceea că aveam niște prieteni basarabeni cu care mă
întâlneam periodic , aspecte ce le făceam cunoscute în scris către șefii ierarhici. Hotărârea generalului
Mihai Chițac, care m-a menținut în armată i-am fost recunoscător mulțumindu-i într-o permisie din
detenție, cu vreo 3 luni înainte de decesul acestuia.
Înainte de 1989, ofițerii de contrainformații care se ocupau cu siguranța militară nu erau cadre ale
Ministerului Apărării Naționale ci ale Departamentului de Securitatea Statului Român din organigrama
Ministerului de Interne. Înainte de evenimentele din decembrie 1989, exista Direcția a IV - a de
contrainformații militare al cărei șef a fost generalul Neagoe. Pe teritoriu erau ofițeri în ultima perioadă
recrutați dintre cadrele armatei, după o sită deasă a verificărilor de organele securității statului translatate
de la M.Ap.N (Ministerul Apărării se cheamă acum) la Ministerul de Interne. Practic nu erau subordonați
comandanților iar după relatările lui Vlad Iulian, ultimul șef al Securității Statului în cartea „Confesiuni
pentru istorie” scrisă de Aurel Rogojan mai strecoară și câte un adevăr. Acești contrainformatori se
considerau egalii comandanților. Ei aveau printre alte misiuni să protejeze actul de comandă și conducere
al comandanților și al locțiitorilor lor. În realitate în numeroase cazuri situația era inversă și acest lucru
numai pentru a-și autopolei personalitatea și a induce frica în resursa umană din parcursul activ. Nu de
puține ori am întâlnit comandanți și locțiitori care-i aplicau contrainformatorului militar regulile ostășești
inclusiv când bătea la ușa comandantului de unitate pentru a accesa un dialog.
Nu îl primea. În felul acesta îi arăta că nu are nevoie de informațiile ofiterului de contrainformații,
care nu în puține cazuri îi întuneca pe anumiți ofițeri, maiștri militari sau subofițeri care erau în afara
arealului de informatori ai acestuia. L-aș da exemplu pe comandantul B – 202 – Chimie Militară „Gl.
Teleman” dislocat la pace în garnizoana Huși, județul Vaslui, col. Constantin Chirilă ofițer ce a lucrat pe
această funcție 15 ani. Nu trebuie omis faptul că la începutul orânduirii comuniste, după 23 august 1944,
dar mai ales după abdicarea regelui Mihai I al României în anul 1947 (30 decembrie) la fiecare eșalon din
armată existau consilieri sovietici și câte un contrainformator militar școlit în structurile de securitate sau
chiar la Moscova. Aceste două persoane vegheau la mersul armatei pe direcția socială a vremii. După
plecarea consilierilor sovietici în anul 1958, puterea contrainformatorilor militari proveniți din securitatea
statului aveau un ascendent crescut, nemaifiind obturați de ordinele consilierilor sovietici. În unitatea
unde am fost lucrător, ucenic ca ofițer după anul 1966, am întâlnit trei contrainformatori militari proveniți
din securitate. La Batalionul – 202 – Chimie Militară „Gl. Teleman” l-aș numi pe maiorul Voinea, pe lt.
Decebal Tărăgan, lt. col. Rânzescu4. În continuare au fost ofițeri recrutați din armată. I-aș aminti pe cpt.
Viorel Constantin, cpt. Gioni Sincu, cpt. Gheorghiu Mihai. Îmi permit să fac o apreciere. Cei care-si
abandonează meseria pentru care au fost angajați în armată nu prea specificau performanță profesională,
fiindu-le mai ușor să treacă la Ministerul de Interne ca securiști unde intelectul după părerea mea și nu
numai nu era solicitat, ca într-o meserie a armelor. Audică, șoptirică, ciripică era mai ușor de îndeplinit.
De ce să nu pomenim și faptul că erau salarizați superior față de ofițerii din Armată!

4
Unchiul locotenentului colonel Valentin Rânzescu, șeful Cercului Militar din Garnizoana Huși între 2000 și 2009.

121
Aș merge mai departe cu aprecierea vis-a-vis de acești ofițeri pe funcția de contrainformatori. În
esența fenomenului aceștia aveau ca misiune să vegheze la bunul mers al activității Armatei, să fie
instituția care sprijină regimul în orice situație de conflict social intern sau extern. Securitatea avea
misiunea să controleze cu multă cerbicie Armata. Telefoanele comandanților ale locțiitorilor acestora erau
ascultate. Îmi amintesc că după orice ședință de tragere în poligonul de instrucție, contrainformatorul se
interesa dacă ultimul tub de cartuș este găsit și înregistrat în evidența consumului de muniție.
Nemulțumirile societății românești atingeau cote foarte înalte însă mocneau în interiorul fiecărui român,
inclusiv în cadrul Armatei. Armata era folosită peste tot în economie în situații de dezastre (cutremure ,
inundații) iar solda unui maior din această instituție era egală cu a unui plutonier de securitate.
Conducătorii comuniști ai României s-au bazat în actul dictatorial de îngrădirea celor mai elementare
drepturi cetățenești, dreptul la libera expresie, fiind taxată cu pușcărie grea sau lichidarea fizică a oricărei
persoane care ar fi criticat regimul comunist, ca să nu mai vorbesc de trimiteri directe la conducătorii
Statului Român. În cazul lui Nicolae Ceaușescu excesul de putere l-a condus într-o stare euforică
privind„înaltele” lui (calități) de conducător. Este adevărat că acest om nu poate fi acuzat de lipsă de
patriotism, însă un patriotism dezbrăcat din moment ce propriul popor în țară era înfometat, supunându-l
la mari sacrificii umane. Orgoliul exagerat în relațiile cu alți șefi de state l-au condus în final la o izolare
internațională, lucru ce i-a fost fatal. În Armată se instalase o psihoză , o repulsie față de Securitate,așa
cum am arătat mai sus pentru simplul motiv că erau remunerați mult mai bine, la care se adaugă acel
control al acestei structuri, dezavuată și condamnată în Parlamentul României după decembrie 1989, în
primul mandat al președintelui Traian Băsescu, aspect ce i-a adus un ascendent internațional. Nu același
lucru se petrecea cu acea instituție militară „Miliția”. Miliția ca structură de forță se străduia să igienizeze
societatea și aș putea spune că chiar reușea. Aveai siguranța mersului pe stradă fără teama de a fi atacat ,
mai ales pentru persoane în vârstă , cum sunt acum dese cazuri de tâlhărie în plină stradă. Poliția ar trebui
mărită ca efectiv, mai bine plătită și reconsiderată de politicienii momentului. La fel și Jandarmeria. Cu
alte cuvinte se perpetuează inerțial bunele deprinderi ale polițistului însă îi este frică de umbra securității,
al cărei ecou se face simțit la tot pasul . Sub pretextul vigilenței și luptei antiteroriste, vigilenții în vogă
astăzi sunt penetrați adânc politic, fiind interesați să participe efectiv la propulsarea candidaților la nivel
local și central care sunt cu brevetul de ascultător, fără crâcnire a celor care le transmit ascensiunea
politică cu semnătura contractuală că nu va mișcă în front. Este ceea ce în mass media este cunoscut ca
„Statul paralel”. Stimați cititori ai revistei „Cadențe peste timp” vă propun să ne ocupăm un pic de
evenimentele din decembrie a anului 1989, fără pretenția de a găsi patentul adevărului absolut dar
microsegmente din acestea cu siguranță ca nu pot fi combătute pentru simplul aspect că tot românul de
bun simț nu-și permite să-și trădeze neamul și poporul care-i aparțin. Să îi amintim pe ultimii doi șefi ai
securității din România în mandatul președintelui acestei țări, Nicolae Ceaușescu,Ion Mihai Pacepa și
Vlad Iulian.
Să ne referim la Mihai Pacepa care în momentul când scriu aceste rânduri trăiește în S.U.A.
reprimindu-și toate drepturile cetățenești, gradul de general, valoarea proprietății sale, despăgubiri morale,
alte drepturi acordate de Statul Român sub președenția lui Emil Constantinescu.
Domnul Emil Constantinescu a fost forțat din exterior și în principal de S.U.A. A făcut acest gest
în speranța că România va deveni membră N.A.T.O și în Uniunea Europeană. După părerea unor
specialiști în analiza politică a momentului România a realizat aceste două deziderate însă trebuiau să
elimine acest segment de compromis. Acest Ion Mihai Pacepa a aparținut poporului dar Neamului
românesc NU. Era slovac de etnie. A fost un mare trădător de țară, dar de neam de ce să nu spunem, nu.
Oare de ce acest Popor Român a fost blestemat să aibă în fruntea statului persoane care n-au fost cu
adevărat trup și suflet Neamului. Vicisitudinile istoriei așa cum am arătat mai înainte ne-au adus oameni
în fruntea țării și evident în departamentul siguranței statului persoane străine, neaparținând poporului
român dar mai ales NEAMULUI ROMÂNESC. Nu sunt antisemit, însă în istoria popoarelor lumii
comuniste , cei care s-au ocupat de siguranța unui stat sau altul au fost de alte etnii sau străini, impuși din
afară. La noi la români după ocupația rusească mulți dintre demnitarii din fruntea țării nici nu aveau
cetățenia de român. Cel mai edificator exemplu este Ana Pauker, membră cu drepturi depline în

122
Comitetul Central al Partidului Comunist Român, de etnie evreică cu meritul de a fi fost amanta
dictatorului Stalin. Și exemplele pot continua.
Ion Mihai Pacepa în cartea „Orizonturi roșii” scrisă după ce a fugit în S.U.A., via Germania
Federală, predică minciuna în forma ei cea mai rafinată , omisiunea.
Minciuna am mai spus-o și într-alte prilejuri este de trei feluri: forma rudimentară, când spui sau
scrii „da” în loc de „nu” și invers, formele exagerării și a omisiunii. Forma exagerării nu prea produce
daune într-un sistem pentru-că strecoară în conținutul său și-un pic de embrion al adevărului. Exemplu am
fost la pescuit și-am prins un peștișor iar ulterior spun că am prins un crap foarte mare. Cei care sunt
prinși cu astfel de minciuni sunt ușor taxați, cel mai adesea umectați sau îmbăiați cu desconsiderarea. Cei
prinși cu minciuna rudimentară sunt înecați cu desconsiderea, de multe ori cu urmări juridice meritate.
În cazul minciunii prin omisiune este greu de aplicat o măsură care ține de atitudinea socio-civică
sau juridică, pentru simplul fapt că se jalonează pe lângă adevăr și astfel de itinerar poate fi argumentat de
amnezie sau alte motive.
Securistul Ion Mihai Pacepa este un maestru al acestei forme de minciună, mai sus amintită
nemaipomenind nimic în cartea sa „Orizonturi roșii” , de niște realități ale Statului Român,cum ar fi o
agricultură performantă și o industrie îndestulătoare pentru nevoile țării, chiar dacă era megalomanică și
necompetitivă ca economie de piață la nivel internațional. Dintre toți demnitarii de „viță veche” ai
regimului comunist, Ion Mihai Pacepa era un intelectual rasat , de meserie inginer chimist, abil ca orice
securist și imprevizibil în orice situație creată. Afost un mare TRĂDĂTOR al țării și al NEAMULUI
ROMÂNESC. Dacă acest om nu trăda noi astăzi eram, ca Coreeea de Nord, fiind o țară posesoare de
armă nucleară , aspect pe care Nicolae Ceaușescu l-a făcut public, îmbătat de putere și fudulie. O altă
mare greșeală a unui președinte de stat, Nicolae Ceaușescu.
După anul 1989, controale repetate și riguroase au fost făcute de organismele internaționale cu
împingere americană astfel încât s-au distrus toate realizările pe linia fabricării unor armamente
performante. Dar despre aceste aspecte cu alt prilej. Nicolae Ceaușescu trebuia să-și dea seama atunci
când la o vizită în S.U.A. a încasat mult disconfort fiind întâmpinat cu proteste de emigrația românească.
Dar să zicem că aceste aspecte se mai întâmplase și la alți șefi de state în vizitele oficiale în țările
occidentale : era montură americană și nu numai împotriva comunismului. De exemplu ex-șeful Uniunii
Sovietice la o conferință O.N.U. a fost huiduit scoțându-și pantoful din picior, element cu care a bătut în
masa de la care vorbea. A fost cazul lui Nikita Hrușciov la o întâlnire a șefilor de state. La vizita din
S.U.A., Nicolae Ceaușescu a fost însoțit de Ion Mihai Pacepa, cel care-i pregătise vizita. La plecarea
delegației române la aeroport pentru reîntoarcerea în țară, Ion Mihai Pacepa nu era prezent la apel. El
continua discuțiile cu serviciile secrete americane. Cei care l-au adus oportun lângă trapa de urcare în
avion au fost Serviciile Secrete Americane. Și-a mascat întîrzierea servindu-i niște gogoșele șefului
Statului Român că a adunat informațiile privind organizatorii protestului. Nicolae Ceaușescu le-a
consumat! A fost foarte derutat atunci șeful Statului Român , încât ajuns în camera hotelului unde urma
să se odihnească, înainte de masă a cerut instinctiv spirt să se spele pe mâini, deși nu dăduse mâna cu
niciun lider dintre protestatari. Acest aspect îl relatează Ion Mihai Pacepa în cartea sa „Orizonturi roșii”.
Tot aceste securist superviclean îi contacta pe oamenii de știință români în domeniul chimiei
pentru a-i scrie tratatele de chimie, semnate de „academician doctor inginer Elena Ceaușescu”. Nu mai
contenea cu laudele la adresa lui Leana.
În felul acesta le-a amorțit atenția tuturor făcâd posibilă o asemenea trădare care a avut și are încă
repercusiuni nefaste asupra destinului României. Generalul Pleșiță etichetat de Vlad Iulian ca
„intelectual” de avangardă al securității de vârf , era țapinar de obârșie , lucrător prin pădurile Argeșului.
Nu-i permitea starea neuronică de serviciu pentru a-l diagnostica ca intenție pe Ion Mihai Pacepa. Din
relatările generalului Pleșiță, Ion Mihai Pacepa la plecarea în Germania Federală, a dat mâna cu acesta din
biroul său, conform relatărilor într-o emisiune la televiziune pe postul B1 T.V. Vlad Iulian în interviul din
carte „Confesiuni pentru istorie” îl arată ca pe un om care și-a consumat educația cu masele
nemaioprindu-și și un segment pentru educația copilului său. Acesta a dat foc locuinței proprii efect
moștenire de la tatăl său, punându-și capăt singur vieții. O depresie adâncă legat de neînțelegerile în
familia acestuia. Așa cum se știe acest trădător Ion Mihai Pacepa a galopat printre niște neputincioși. Un

123
alt conducător de elită intelectuală, șef al securității lui Nicolae Ceaușescu, după fuga lui Ion Mihai
Pacepa în anul 1978 a fost Vlad Iulian cu gradul de general cu trei stele (general colonel). Ca și Ion Mihai
Pacepa și-a făcut studiile la timp, terminând liceul pedagogic, ulterior școala militară de securitate, alte
studii superioare civile , cunoscător bun a limbii franceze. Era un interlocutor agreabil având legături cu
principalele servicii secrete din țările occidentale dar și comuniste evident. Era mult apreciat în China
pentru atitudinea și acțiunile de succes anti K.G.B.(securitatea de stat a Rusiei). Dovada elocventă este
faptul că chiar în pușcărie lui Vlad Iulian (condamnat la 25 de ani de închisoare) la vizita unei delegații
chineze șeful delegației a cerut o întrevedere cu deținutul Vlad Iulian. Virgil Măgureanu, șef S.R.I.
postdecembrist, ‟89 i-a facilitat această întâlnire. Aici spune adevărul. Așa a fost, confirmându-mi acest
lucru un distins general care a lucrat în structura Măgureanu fiind provenit din armată. Mă opresc a-i da
numele pentru faptul că a încasat o mare deziluzie cât a lucrat în S.R.I. Amănunte cu alt prilej, dacă-i
capăt consimțământul. I-am prezentat instrucția intelectuală așa cum se arată în cartea lui Aurel Rogojan
„Confesiuni pentru istorie” unde autorul joacă rolul unui reporter așezând în pagină dialogul dintre acesta
și personajul principal fostul general colonel de securitate Vlad Iulian, degradat de instanța de judecată la
gradul de soldat pentru complicitate la genocid, în timpul evenimentelor din decembrie 1989.
Îmi permit în nume propriu să fac câteva precizări punctuale față de „grandioasa” omisiune a
adevărului nu neapărat absolut dar nici relativ, ca trăitor în miezul evenimentelor, e drept într-o
garnizoană de provincie, Huși, județul Vaslui. Toată această experiență am îmbrăcat-o cu alte date
căpătate cât am fost lucrător în București, dar și în misiuni ale eșalonului de care aparțineam,
Departamentul Forțelor Terestre (Statul Major al Forțelor Terestre) în garnizoanele Timișoara, Cluj-
Napoca, Braila, Galați și altele imediat după evenimentele din decembrie 1989. Am găsit ofițeri curajoși
care nu le-au fost frică să vorbească dar și alții care au tăcut de frică. Unii dintre aceștia și acum sunt
tăcuți. Păcat, mare păcat. Pentru mulți privitori la transmisia directă la televizor a evenimentelor din
București, în care actorul Ion Caramitru, striga din masa de oameni adunați „Nu mai trageți”. Se
observa cum revoluționarii ajunși sus pe clădirea Comitetului Central sau la etajele inferioare cădeau pe
caldarâm împușcați de trăgătorii care erau „plantați” în mulțimea adunată în fața clădirii. Tot la televizor
se observau montate la ferestrele etajelor, instalațiile de simulare a focului automat. Aici iarăși strecoară
alt adevăr Vlad Iulian, căci dacă cei 2000 de securiști deschideau focul în mulțime erau mii de morți. Se
pune întrebarea cine le-a permis acestor imitatori de foc automat să se instaleze din TIMP în clădirea
Comitetului Central, unde era păzită de securitate?! Este clar că se urmărea împușcarea a cât mai puțini
oameni pentru a se sparge protestul demonstranților, cei rămați în viață să fugă de frică. Militarii Armatei
nu aveau misiunea să păzească sediul Comitetului Central al P.C.R. din București, ci numai și numai
Securitatea. Tot în mulțime erau persoane care sub mascarea instalațiilor de foc de la ferestrele
Comitetului Central, trăgeau cu pistolul din buzunarul pardesiului sau al paltonului interferați în mulțime
în persoane care căpătaseră un ascendent în grupul în care se aflau , cu scopul de a pătrunde în clădirea
C.C.al P.C.R. Când securitatea a eșuat în încercarea de a sparge mitingul, nu s-au mai opus accesului
revoluționarilor de a intra în clădirea C.C. al P.C.R. Vlad Iulian relatează în cartea mai sus amintită că a
dat ordin să-i lase să intre în clădirea C.C. pe revoluționari. Evident că a fost o întorsătură de atitudine de
1800 Dacă e să-i analizăm atitudinea duplicitară la evenimentele din decembrie 1989 trebuie să scoatem
în evidență următoarele argumente:
Vlad Iulian dorea schimbarea omului Nicolae Ceaușescu dar nu și a regimului comunist;
Forțele interne de schimbarea a omului Ceaușescu erau firave. Lui Vlad Iulian i-a fost imposibil
să le treacă neobservate, raportându-i șefului Statului Român orice încercare de organizare a unui complot
anti-Ceaușescu;
Dorința de schimbare o arată scrisoarea celor 6 contestatari ai regimului printre care și Silviu
Brucan precum și atitudinea de organizare a unui complot armat a lui Nicolae Militaru (fost comandant de
armată a A-4 ulterior al A-1,comandamentele la Cluj-Napoca respectiv București) la care se adaugă și
cuvântul demnitarului ilegalist comunist Dumitru Pârvulescu la ultimul Congres al P.C.R. Pentru forțele
loiale regimului era un strănut antisocial ușor de lichidat. Singura ordine antisocială a fost revolta
antisocială a muncitorilor de la Brașov din anul 1987. Aici securitatea condusă de Vlad Iulian a avut in rol
covârșitor în înăbușirea cu bestialitate, mulți muncitori fiind lichidați fizic prin inchisori sau îmbolnăviți

124
psihic prin tratamentul la care au fost supuși. Trebuia să se prezinte periodic la Securitate, cei nearestați
unde erau supuși unui tratament psihopatic de îmbolnăvire. Mulți au înnebunit. Regizorul era șeful
Departamentului Securitații, Vlad Iulian. În relatările ulterioare dar mai ales în cartea lui A. Rogojan,
Vlad Iulian pomenește de această acțiune ca fiind o simlă reacție a societății pe firmamentul efectului
democratic, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit.
Ca o persoană inteligentă ce a fost Vlad Iulian știa să iasă din chingi plasând vinovăția pe alte
azimuturi, sau pur și simplu făcând pe neștiutorul. Așa s-a întâmplat la Timișoara, după ieșirea din
pușcărie. Întrebat de un ziarist referitor la cine a „tras în demonstranți, omorând oameni” răspunsul a fost
„Nu știu”. Mă întreb și vă întreb și pe dumneavoastră stimați cititori ai revistei „Cadențe peste timp” –
cine trebuia să știe acest lucru, nu cumva securitatea?! A omis să spună că în efectivele unităților Armatei
au fost detașați sau mutați în organigrama subunităților efectivelor militare ale Armatei mulți tineri veniți
dintr-alte garnizoane cu nume și prenume schimbate în realitate?! Noii veniți erau securiști, deoarece
încrederea lui Nicolae Ceaușescu în Armată se diluase.
Dar să revenim un pic cu analiza asupra atacului mulțimii asupra clădirii Comitetului Central al
P.C.R. Am arătat mai înainte că oameni înarmați interferați în mulțime trăgeau în demonstranți, cu
pistolul mascat în îmbrăcămintea acestora. Cine erau pistolarii criminali? Cumva din cei 70.000 de
minitari G.R.U. (Siguranța militară a Uniunii Sovietice) veniți ca turiști în România? Dacă da , atunci
Vlad Iulian care-și argumentează trădarea voalat spune în cartea-repotaj a lui Aurel Rogojan „Confesiuni
pentru istorie” arătând foarte corect, că în calitate de militar a jurat credință NEAMULUI și POPORULUI
ROMÂN pentru Statul România și NU pentru Nicolae Ceaușescu.Este știut că în cnținultul jurământului
militar se face precizarea „ .... și față de Comandantul Suprem”. Așa au jurat toți militarii când au început
meseria armelor. Atunci se naște întrebarea: de ce n-a luat măsuri cu oamenii securitatății al cărei Șef
absolut era nimeni altul decât Vlad Iulian, în sensul de a-i contracara , prin arestarea acestor străini.
Prezența în țară a acestor nucleuri G.R.U. sovietice și a altor agenți provocatori din Ungaria îi era
cunoscută șefului Securității. De ce nu a informat în afară de conducerea statului în frunte cu Nicolae
Ceaușescu și pe liderii militari ai Armatei, generalii Vasile Milea și Ștefan Gușă. Răspunsul: Vlad Iulian a
acceptat foarte insidios debarcarea lui Nicoale Ceaușescu însă a dorit acest lucru s-o facă forțele străine pe
care le cunoștea foarte bine ca prezență în țară , cum am arătat mai sus, dar cu MENȚINERA ORDINII
SOCIALE COMUNISTE, oprindu-se la prima secvență a evenimentelor din decembrie 1989 ,
LOVITURA DE STAT. Evenimentele s-au derulat în secvența a II-a , revoluție și contrarevoluție. Vlad
Iulian a fost liderul fără tăgadă al CONTRAREVOLUȚIEI , a încercat cu forțele din subordine pentru a
menține ordinea socială comunistă. În felul acesta menținându-se regimul fără Nicolae Ceaușescu
personal nu putea să fie înlocuit la fel toți acoliții regimului de un demnitar comunist. În acest fel toți
acoliții regimului urmând să-și păstreze funcțiile. Pentru Vlad Iulian, poate și un urcuș pe scara socială a
Statului Român. Când Armata l-a declarat prin liderul său, generalul Ștefan Gușă alături de Revoluție,
atunci Vlad Iulian a făcut un viraj social de atitudine , colaborănd cu șeful Armatei. Se cunoaște faptul că
după instalarea la putere a celor doi agenți K.G.B.(Securitatea de Stat a Uniunii Sovietice) Ion Iliescu și
Nicolae Militaru , securitatea a fost trecută în subordinea Armatei , care cu greu a stopat contrarevoluția.
Mulți dintre securiștii capitalei București greu au digerat ordinul lui Vlad Iulian de a se subordona unei
instituții pe care o considerau ca forță de luptă superioară. Cu alte cuvinte Vlad Iulian a vrut să fie scoase
castanele din foc cu mâna altuia cum spune românul în înțelepciunea milenară.
Vlad Iulian cum el însuși declară în interviul-carte al lui A. Rogojan, cunoștea miezul discuției la
întâlnirea dintre Gorbaciov și Ceaușescu anterior evenimentelor din decembrie 1989. La această întâlnire
discuția dintre cei doi a fost foarte tensioantă, Ceaușescu reproșându-i lui Gorbaciov că a trădat
comunismul prin perestroika sa (deschidere spre o libertate relativă a popoarelor din imperiul sovietic, dar
și o modificare a sistemului social).
Mihail Gorbaciov i-a recomandat lui Ceaușescu să-și dea demisia din toate funcțiile!
Nicolae Ceaușescu s-a înverșunat spunându-i că ceea ce face Gorbaciov , nu mai seamănă a
comunism și că va lupta în continuare pentru păstrarea „ înaltelor virtuți ale acestei ordini sociale”.
Replica lui Gorbaciov a venit imediat amenințându-l pe șeful statului român , că „la anul nu ne vom mai
întâlni” . Ei bine Vlad Iulian cunoscînd aceasta, pista antemergătoare evenimentelor din decembrie 1989,

125
și-a embrionat atitudinea în sensul debarcării lui Ceaușescu care înfometase POPORUL ROMÂN și
ajunsese complet izolat internațional. Vlad Iulian se deosebește fața de nemernicul trădător Ion Mihai
Pacepa. În primul rând erau un român, iar în al doilea, dorea o viață mai bună poporului care-i aparținea,
însă metodele siguranței naționale carefără teama de a greși l-au așezat în derizoriu, teren fertil pentru
recul de toate felurile în România. Numai că iarăși cum spune românul „socoteala de acasă nu se
potrivește cu cea din târg”.
(Va urma)

126
REPERE ISTORICE PRIVIND ASOCIEREA CADRELOR MILITARE
ÎN REZERVĂ ŞI ÎN RETRAGERE

Gheorghe BĂNICĂ

Drumul de la prima formă de asociere a cadrelor militare în rezervă şi în retragere (1885) şi până
astăzi a fost unul lung şi anevoios, cu suişuri şi coborâşuri, cu începuturi pline de optimism şi speranţe,
dar şi cu fundături lamentabile, cu încercări reuşite de unificare, dar şi cu destule tendinţe centrifuge.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este cel care prin „Legea asupra poziţiei ofiţerilor“,
promulgată la 3/15 decembrie 1864, stabilea pentru prima dată „rostul ofiţerilor care treceau în
disponibilitate“. Conform acestei legi, cadrele militare din armata permanentă se puteau afla într-una din
situaţiile următoare: activitate, disponibilitate, neactivitate, reformă şi retragere. Pentru cadrele militare
devenite disponibile legea prevedea posibilitatea accederii acestora în Parlamentul ţării în calitate de
deputaţi de drept, numirii lor în aparatul administrativ, continuării activităţii pentru finalizarea unor
lucrări începute în activitate, prestării unor alte activităţi în folosul armatei. Aceste forme de continuare a
activităţii pentru cei care-şi făcuseră o carieră militară în slujba ţării, aveau drept argumente capacitatea
organizatorică şi spiritul de ordine şi disciplină caracteristice acestui corp de cadre. Conform Constituţiei
de la 1866, ofiţerii în rezervă aveau obligaţia de a servi patria contribuind alături de cadrele active la
„instruirea gărzilor orăşeneşti, gloatelor rurale şi tineretului de la 17 ani în sus, apt a purta arma pentru
apărarea ţării“.
Procesul de modernizare a sistemului militar românesc a continuat pe timpul domniei lui Carol I,
numai în perioada 1866-1874 fiind adpotate şase legi organice privind sistemul militar în Principatele
Unite. Dintre acestea, trei reglementau situaţia cadrelor militare aflate în neactivitate, disponibilitate sau
reformă. Astfel, în anul 1868 a fost promulgată „Legea pensiilor militare pentru cadrele aflate în
neactivitate, disponibilitate şi reformă“, prin care se asigurau drepturi băneşti substanţiale pentru
serviciul militar activ îndelungat, dublarea vechimii pentru perioada de serviciu militar în campanie,
instituirea decoraţiei „Virtutea Militară“ pentru a fi acordată celor cu rezultate de excepţie, şi alte
facilităţi. Prevederile regulamentelor organice stabileau pentru cei disponibilizaţi pensii care, pentru o
carieră militară de 24 de ani, puteau ajunge până la un procent de 100% din ultima soldă în activitate. Tot
în această perioadă a fost înfiinţată „Casa donaţiei Oastei“ prin care se asigura plata pensiilor militare.
Cu toate aceste îmbunătăţiri legislative privind situaţia cadrelor militare disponibilizate sub o formă sau
alta, au fost perioade în care, îndeosebi pe linia asistenţei sociale, puterea reală de cumpărare a scăzut
mult în raport cu costul vieţii.
Această situaţie a fost influenţată şi de faptul că până în anul 1885 cadrele militare care nu se mai
aflau în activitate, nu au dispus de structuri organizatorice proprii care să le apere interesele, îndeosebi
cele privind asistenţa socială.
Începutul procesului de asociere a avut loc în Bucureşti prin înfiinţarea în anul 1885 a Societăţii
Veteranilor Independenţei, articolul 4 al statutului acesteia precizând că aceasta „are drept scop de a
cimenta şi întreţine bunele relaţiuni între românii care au luptat pentru independenţa ţării şi a le asigura
la nevoie de lipsă, asistenţa la bătrâneţe“. De acest lucru chiar a fost nevoie, printre altele şi din cauza
faptului că „Legea generală de pensiuni“ din anul 1902, în loc să vină în sprijinul pensionarilor militari, a
aliniat pensia acestora la cea a funcţionarilor publici, defavorizând cadrele militare ieşite din activitate.
Această anomalie a fost înlăturată abia după o perioadă de 11 ani, în anul 1913.
Până în anul 1915 au mai luat fiinţă încă opt asociaţii ale cadrelor militare în rezervă şi în
retragere. Soarta acestora nu a fost tocmai fericită, ele nereuşind să-şi îndeplinească scopurile importante
pentru care s-au înfiinţat.

127
Participarea României la primul război mondial, eveniment care a pus la grea încercare poporul
român şi armata ţării, a dat şi măsura contribuţiei cadrelor militare în rezervă şi în retragere, din totalul de
19.843 de ofiţeri participanţi, 11.268 (peste 55%) fiind ofiţeri în rezervă mobilizaţi. Campania anilor
1916-1917 a probat din plin spiritul de sacrificiu, curajul şi dragostea de ţară a cadrelor militare în rezervă
şi în retragere aflate practic în toate eşaloanele ierarhice ale armatei.
După primul război mondial, pe baza Constituţiei din anul 1923 şi a legislaţiei elaborate în sensul
posibilităţii de asociere a cadrelor militare, în anul 1925 se înfiinţează Uniunea Ofiţerilor în Rezervă şi în
Retragere care cuprinde toţi ofiţerii aflaţi în această poziţie de pe întreg teritoriul României Mari, cu
sediul în Bucureşti şi având filiale la nivel de judeţe şi oraşe. Mareşalii Alexandru Averescu şi Constantin
Prezan erau membri de onoare ai Uniunii, care avea un Statut şi un Regulament de funcţionare
cuprinzătoare, prin care se stabileau în detaliu toate drepturile şi obligaţiile colective şi individuale.
Printre altele, se prevedeau: dezvoltarea simţului de solidaritate şi camaraderie, apărarea onoarei şi
demnităţii ofiţerilor în rezervă şi în retragere, apărarea situaţiei lor în societate.
Pe baza concluziilor trase în urma primului război mondial, în perioada 1919-1935 s-a desfăşurat
o vastă activitate de organizare şi perfecţionare a întregului sistem militar românesc. S-a acordat o atenţie
deosebită cadrelor militare în rezervă şi în retragere, al căror statut şi situaţie au fost reevaluate. S-a
stabilit că, în caz de război, baza corpului de cadre ale armatei o formează militarii în rezervă şi în
retragere, impunându-se cu necesitate ca acest corp să fie foarte bine pregătit profesional, fizic şi moral.
Prin „Legea asupra poziţiunii ofiţerilor“ din anul 1931 şi „Legea cadrelor şi efectivelor
armatei“ din anul 1932, s-au clarificat problemele legate de statutul, situaţia în care se aflau şi condiţiile
de avansare a cadrelor militare în rezervă şi în retragere. În lumina acestor reglementări ofiţerii se puteau
afla în activitate, disponibilitate, rezervă şi în retragere.
Perioada interbelică a fost una deosebită sub aspectul organizării corpului cadrelor militare în
rezervă şi în retragere, înfiinţându-se nu mai puţin de 35 de uniuni şi asociaţii, dintre care remarcăm
Uniunea Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere.
Intrarea României în cel de-al doilea război mondial, precedată de raptul teritorial din anul 1940,
a avut urmări grave însoţite de imense sacrificii pentru ţară şi popor, implicit pentru corpul cadrelor
militare în rezervă şi în retragere, chemat să lupte alături de armata permanentă, cu pierderi imense şi o
contribuţie apreciată ca fiind deosebită. La preluarea puterii de către generalul Ion Antonescu, în ţară
funcţionau 35 de organizaţii ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere, numai în capitală fiind 24.
După instaurarea regimului de dictatură, odată cu desfiinţarea partidelor politice, s-a aplicat aceeaşi
măsură şi organizaţiilor care nu conveneau noii puteri. Astfel s-au desfiinţat Eforiile Naţionale I.O.V.
precum şi „oricare alte asociaţii care au drept scop asistenţa, protecţia şi apărarea intereselor
invalizilor, orfanilor, văduvelor şi foştilor luptători.“ Se prevedea însă că „unele asociaţii de foşti
luptători, inclusiv cadre militare în rezervă şi în retragere vor putea să funcţioneze, însă Ministerul
Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale poate să dispună fie dizolvarea, fie fuziunea cu alte asociaţiuni”.
După înlăturarea Gărzii de Fier, generalul Ion Antonescu, unicul conducător al statului, dispune
prin Ordinul General nr. 81 din august 1942, ca pe lângă Ministerul Apărării Naţionale să fie constituit un
Comitet de Control al Activităţii şi Situaţiei Patrimoniale. Acest comitet avea sarcina să verifice în prima
fază activitatea şi patrimoniul organizaţiilor cadrelor militare în rezervă şi în retragere, iar în faza
următoare să treacă la reorganizarea acestora prin menţinerea unora, dizolvarea, fuziunea şi comprimare a
altora. Rezultatul a fost reducerea organizaţiilor de această natură de la 41 la doar 13.
Odată cu cele petrecute la 23 august 1944 şi după, guvernele care s-au succedat la conducerea
României au anulat legile anterioare privind organizaţiile cadrelor militare, prima victimă fiind Societatea
Ofiţerilor în Rezervă Proveniţi din Armată, dizolvată prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 18 din 20
februarie 1948. Ultima menţiune despre Uniunea Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere datează din
februarie 1944, pentru ca în 21 septembrie 1948, prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1342, să fie
desfiinţate ultimele organizaţii ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere şi ale foştilor combatanţi,
punându-se astfel capăt activităţii de 63 de ani a acestor asociaţii.

128
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 875 din anul 1963 s-a constituit Comitetul Naţional al
Veteranilor din Războiul Antifascist, ulterior unificat cu Organizaţia Luptătorilor Comunişti şi
Antifascişti, deşi asociaţiile erau cu totul diferite, atât ca scopuri cât şi ca mod de provenienţă.
Cu toată existenţa lor zbuciumată şi condiţiile în care au funcţionat, atât organizaţiile cadrelor
militare în rezervă şi în retragere, cât şi cele ale foştilor combatanţi în războaiele deloc puţine din istoria
României, acestea s-au remarcat prin modul în care au contribuit la menţinerea şi promovarea în condiţii
dificile a spiritului militar şi de camaraderie în rândurile celor care, la un moment dat, au părăsit sub o
formă sau alta rândurile armatei permanente, rămânând totuşi legaţi de organismul militar şi de virtuţile
proprii armatei române: PATRIE, ONOARE, DEMNITATE.

RELUAREA TRADIŢIILOR DE ASOCIEREA CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ


ŞI ÎN RETRAGERE DUPĂ ANUL 1989

După evenimentele din anul 1989 în urma cărora România a trecut de la un regim totalitar la
democraţia care presupune existenţa de drepturi şi libertăţi pentru toţi cetăţenii, printre care şi acela al
dreptului la liberă asociere, a apărut şi posibilitatea înfiinţării de către cadrele militare în rezervă şi în
retragere a unor organizaţii care să le apere interesele şi să-i reprezinte în societate.
Un comitet de iniţiativă format din ofiţeri în rezervă şi în retragere proveniţi din Ministerul
Apărării Naţionale constituit la 31 mai 1990 şi-a propus să reia tradiţia de asociere a fostelor cadre
militare active, tradiţie întreruptă cu brutalitate de regimul comunist în anul 1948. Cu entuziasm şi voinţa
de a trece peste obstacolele create de lipsa unor spaţii de lucru şi resurse financiare, comitetul de iniţiativă
şi-a creat un birou executiv format din nouă membri condus de gl.lt.(r) Popescu Stelian –preşedinte,
col.(r) Mihai Mihail – secretar, col.(r) Ciolponea Stelian şi col.(r) Ion Costică – vicepreşedinţi.
Aceştia au pregătit proiectul de statut al organizaţiei ce urma să se constituie, au obţinut acordul
Ministerului Apărării Naţionale, au pregătit şi depus la Judecătorie documentele necesare legalizării şi
înscrierii la Tribunal. Ceea ce s-a şi întâmplat la 20 septembrie 1990, asociaţia nou înfiinţată purtând
denumirea de Liga Naţională a Ofiţerilor în Rezervă şi Retragere. S-a reuşit ca prin O.G. nr. 12/1991
emis de Ministrul Apărării Naţionale să se stabilească modul concret prin care Liga Ofiţerilor în Rezervă
şi în Retragere va fi sprijinită în activităţile ei atât în Bucureşti cât şi în teritoriu: acordarea unor spaţii de
lucru cu dotările necesare tuturor structurilor ligii, colaborarea cu comandanţii de garnizoane, unităţi şi
mari unităţi, posibilitatea avansării în grad a membrilor ligii, asistenţa medicală, asigurarea
medicamentelor, posibilitatea înhumării în cimitirele militare. În toamna aceluiaşi an, O.G. nr. 12 a fost
înlocuit cu O.G. nr. 42, acesta având prevederi substanţial îmbunătăţite.
Eforturile nu s-au terminat aici şi în lunile următoare s-a trecut la munca în teritoriu unde s-au
întocmit documentele pentru cele 38 de filiale judeţene şi 28 de organizaţii în alte garnizoane decât
reşedinţele de judeţ. În perioada februarie-aprilie 1991 s-a desfăşurat o intensă activitate în teritoriu unde
au avut loc adunările pentru alegerea organelor de conducere locale şi a delegaţilor pentru Conferinţa
Naţională a Ligii.
Prima Conferinţă Naţională a Ligii Naţionale a Ofiţerilor în Rezervă şi în Retragere a avut loc la
Cercul Militar din Bucureşti în ziua de 31 mai 1991. Din partea asociaţiei caracalene au participat ca
delegaţi col.(r) Petrişor Paul şi cdor.(r) Velţan Nicolae, iar ca invitaţi m.m.pr.(r) Ionescu Constantin şi
plt.adj.(r) Ghiţă Dumitru – veteran de război. Pe parcursul lucrărilor conferinţei s-au dezbătut şi aprobat
Statutul şi Regulamentul de funcţionare, precum şi alte documente, iar la propunerea participanţilor s-a
hotărât schimbarea denumirii organizaţiei în Uniunea Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în
Retragere (U.N.C.M.R.R.). Statutul stabileşte şi deviza uniunii care este: PATRIE, ONOARE,
DEMNITATE. De asemenea s-a hotărât ca ziua în care a avut loc prima Conferinţă Naţională a
U.N.C.M.R.R. – 31 mai, să devină Ziua Uniunii.
A II-a Conferinţă Naţională s-a desfăşurat în zilele de 10 -11 mai 1994, pe parcursul căreia,
prin analiza activităţii ligii s-au remarcat: sporirea considerabilă a numărului de membri, creşterea
prestigiului ligii şi filialelor acesteia în societatea civilă, competenţa şi maturitatea organelor de conducere
centrale şi locale. Delegaţi la conferinţă din partea asociaţiei noastre au fost col.(r) Petrişor Paul –

129
preşedinte şi cdor.(r) Velţan Nicolae –vicepreşedinte. Col.(r) Petrişor Paul a fost ales membru al
Colegiului Director şi totodată membru în Consiliul Executiv.
A III-a Conferinţă Naţională s-a desfăşurat în ziua de 29 mai 1997 în aula Academiei de Înalte
Studii Militare, astăzi Universitatea Naţională de Apărare. Cu acest prilej s-a remarcat atât faptul că
U.N.C.M.R.R. s-a afirmat ca o organizaţie naţională reprezentativă căreia i-au crescut prestigiul şi
competenţa, cât şi neîmplinirile pe linia protecţiei sociale a cadrelor militare în rezervă şi în retragere.
Delegaţi din partea asociaţiei au fost: col.(r) Petrişor Paul – preşedinte, cdor.(r) Velţan Nicolae –
vicepreşedinte şi lt.col.(r) Diaconu Ioan –secretar.
Următoarea Conferinţă Naţională s-a desfăşurat în ziua de 31 mai 2001 la Cercul Militar
Naţional, la aniversarea a 10 ani de la înfiinţare, remarcându-se faptul că de la an la an, maturitatea,
prestigiul şi autoritatea uniunii au avut un drum ascendent, calitatea modului de îndeplinire a ceea ce se
hotăra în forurile de conducere fiind tot mai ridicată. Delegaţi din partea asociaţiei noastre au fost: col.(r)
Petrişor Paul, cdor.(r) Velţan Nicolae şi col.(r) Atasiei Neculai.
A V-a Conferinţă Naţională s-a desfăşurat în zilele de 31.05-01.06.2005, marcându-se împlinirea
a 15 ani de la înfiinţarea U.N.C.M.R.R. Cu acest prilej s-au trecut în revistă câteva dintre măsurile care s-
au luat în favoarea cadrelor militare în rezervă şi în retragere la realizarea cărora uniunea a avut partea sa
de contribuţie: obţinerea calităţii de „organizaţie de utilitate publică“, recorelarea şi recalcularea
pensiilor militare, drepturile pensionarilor militari şi ale familiilor acestora la asistenţă medicală, accesul
în staţiunile balneoclimaterice, la căminele şi popotele de garnizoană, ...
Trebuie remarcat faptul că prin obţinerea calităţii de „organizaţie de utilitate publică“ pentru
Uniune, conform Legii nr. 26/2000, aceasta beneficiază de un set de drepturi, dar şi obligaţii: posibilitatea
participării pensionarilor militari în organele de conducere ale administraţiei publice locale, în
organismele persoanelor vârstnice, în unele direcţii centrale din Ministerul Apărării...
Din nefericire, nu toate problemele cu care se confruntă cadrele militare în rezervă şi în retragere,
îndeosebi cele legate de starea de sănătate care, odată cu înaintarea în vârstă sunt din ce în ce mai
numeroase şi mai costisitoare, şi-au găsit o cale de rezolvare. Aceste probleme, dar şi altele, necesită
demersuri prin care să se caute în continuare soluţii la nivelul asociaţiilor, soluţii concretizate în
documente susţinute cu argumente şi care, sub forma unor memorii şi rapoarte, să fie înaintate
Preşedinţiei, Parlamentului, Guvernului şi conducerii Ministerului Apărării. S-au remarcat de
asemenea rezultatele bune obţinute în domeniul relaţiilor internaţionale concretizate prin vizite reciproce,
schimburi de experienţă şi de publicaţii cu organizaţii similare din alte ţări.
La 31 mai 2007 a avut loc la Cercul Militar Naţional Conferinţa Naţională Extraordinară la care
din partea filialei Olt au participat: col.(r) Mandu Ioan – preşedinte, col.(r) ing. Bănică Gheorghe – prim-
vicepreşedinte şi lt.col.(r) Enache Constantin –vicepreşedinte. Cu acest prilej s-a aprobat un nou Statut
prin care se trece la denumirea de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere şi
se stabileşte un calendar prin care la nivelul judeţelor vor fiinţa filiale ale asociaţiei având personalitate
juridică obţinută prin decizia instanţelor teritoriale respective.
S-a scos în evidenţă faptul că cei 22.366 de membri ai asociaţiei constituie o forţă, aceştia fiind
preocupaţi de îmbunătăţirea activităţii comitetelor de conducere din filiale, de primirea de noi membri, de
continuarea demersurilor iniţiate de Biroul Executiv Central la Administraţia Prezidenţială, Parlament,
Guvern, C.S.A.T. şi Ministerul Apărării pentru rezolvarea problemelor rămase restante şi în mod special a
celor ce se referă la protecţia socială.
Conferinţa Naţională Extraordinară a ales noua conducere a asociaţiei, Biroul Executiv Central, în
următoarea componenţă:
1. Gl.lt.(r) dr. Iliescu Mihai – preşedinte;
2. Gl.bg.(r) ing. Dănescu Aurel – prim-vicepreşedinte;
3. Gl.mr.(r) dr. Vlăsceanu Radu – vicepreşedinte cu probleme de organizare-coordonare;
4. Gl.lt.(r) Iordache Neculai – vicepreşedinte pentru relaţii cu instituţiile statului;
5. Gl.bg.(r) Teodorescu Stelian – vicepreşedinte cu probleme sociale;
6. Gl.bg.(r) Chiriac Mihai – vicepreşedinte domeniul militar;
7. Gl.bg.(r) dr. Creţu Gheorghe – vicepreşedinte imagine şi editare;

130
8. Gl.mr.(r) Dumitrescu Victor – vicepreşedinte pentru resurse umane;
9. Gl.bg.(r) dr. Miroiu Constantin – consilier al preşedintelui şi şef departament pentru relaţii cu
instituţiile statului;
10. Col.(r) ing. Alexe Mircea – secretar executiv;
11. Col.(r) Cristache Traian – şef departament organizare şi conducere;
12. Col.(r) dr. Ganea Ion – şef departament organizare-coordonare;
13. Col.(r) dr. Strat Mircea – şef departament medical;
14. Col.(r) Brăzdaru Dumitru – şef departament financiar-contabil;
15. Col.(r) Păscuţ Nicolae – şef departament ofiţeri rezervă mobilizabili;
16. Gl.mr.(r) Vasile Gheorghe – consilier juridic;
17. Gl.mr.(r) Zeca Constantin, preşedinte filiala Constanţa;
18. Gl.bg.(r) Hanganu Silvestru, preşedinte filiala Braşov;
19. Gl.bg.(r) ing. Dumitru Florea, preşedinte filiala Argeş.
Putem afirma cu certitudine că Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în
Retragere este la această dată o organizaţie reprezentativă în societatea românească, având în compunerea
sa un număr mare de membri, a căror calitate şi onoare fac cinste oştirii române.

ASOCIAŢIA CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ ŞI ÎN RETRAGERE - FILIALA OLT

Strategia de apărare a României din perioada anterioară anului 1989 a făcut din municipiul
Caracal una dintre cele mai importante garnizoane militare din ţară. Au fost perioade de timp în care aici
şi-au desfăşurat activitatea mii de cadre militare, majoritatea întemeindu-şi familii şi stabilindu-se pentru
totdeauna în Caracal, după trecerea lor în rezervă devenind membri activi ai comunităţii.
Din iniţiativa a 31 de persoane, 24 de pensionari militari proveniţi din unităţile militare din
Caracal şi Deveselu, şi 7 veterani de război, la 28 februarie 1990 s-a înfiinţat prima asociaţie din ţară a
cadrelor militare în rezervă şi în retragere.
În ţară apăreau zeci de organizaţii, unele cu caracter politic declarat, altele având alte scopuri. Nu
existau norme juridice care să reglementeze constituirea acestor organizaţii, iar noua putere politică era
preocupată de elaborarea unor noi baze juridice pentru funcţionarea democratică a statului, toate normele
juridice în vigoare până în decembrie '89 fiind considerate legi specifice statului totalitar.
În aceste condiţii s-a apreciat că Statutul noii organizaţii ce trebuia înfiinţată de către cadrele
militare din garnizoana Caracal, trebuia să fie cât mai apropiat de Statutele organizaţiilor cadrelor militare
care au funcţionat în garnizoană în perioada interbelică (Regulamentul Cercului militar din Caracal,
publicat de Tipografia Româneasă Cooperativă, Caracal, 1924, Statutele Cercului militar din Garnizoana
Caracal, publicate de Tipografia Românească Ilie S. Mărculescu, Caracal, 1930 şi Statutele Cercului
militar al subofiţerilor din garnizoana Caracal, publicate de Tipografia şi Legătoria de Cărţi Unirea,
1934).
În conformitate cu articolul 2 al primului statut al asociaţiei, întocmit de lt. col. Matei Dumitru, în
acea perioadă şef al Casei Armatei şi un Comitet de iniţiativă format din: col.(r) Petrişor Paul, cdor.(r)
Velţan Nicolae, lt.col.(r) Balaban Dumitru, lt.col.(r) Dună Gheorghe, mr.(r) Amza Nicolae, m.m.(r)
Truşcă Ştefan şi plt.adj.(r) Stae Dumitru, aceasta avea, printre altele, drept obiective:
a. Apărarea onoarei şi demnităţii pensionarilor militari, veteranilor de război şi cadrelor în rezervă
din oraşul Caracal;
b. Informarea membrilor asociaţiei cu problemele noi apărute în literatura militară, ştiinţifică şi
beletristică;
c. Organizarea activităţii cu caracter educativ, social-cultural şi sportiv care să contribuie la
apărarea sănătăţii şi petrecerea în mod plăcut a timpului liber;
d. Pregătirea şi desfăşurarea unor activităţi comemorative cu ocazia unor evenimente din viaţa
personală a membrilor asociaţiei;
e. Asigurarea accesului membrilor asociaţiei în policlinica militară, popota de garnizoană, Casa
Armatei sau în unităţi;

131
f. Asigurarea prezenţei veteranilor de război şi pensionarilor militari la unele activităţi importante
organizate de garnizoană, Casa Armatei, organele locale sau unităţile militare.
Cu alte cuvinte, asociaţia şi-a propus drept obiectiv chemarea la o viaţă activă a cadrelor militare
în rezervă şi în retragere, determinarea acestora în a-şi pune în folosul comunităţii întreaga pricepere şi
experienţă de viaţă, pe măsura pregătirii intelectuale, tehnice şi culturale a fiecăruia.
Prin acţiunile şi activitatea de fiecare zi, asociaţia trebuie să dezvolte în comunitate un patriotism
activ, să asigure cinstirea memoriei eroilor căzuţi la datorie pe câmpurile de luptă sau de instrucţie, să
menţină la membrii asociaţiei vii sentimentele de unitate, de întrajutorare camaraderească şi de demnitate,
în calitatea lor de foşti membri activi ai Armatei Române care şi-au făcut cu prisosinţă datoria de-a lungul
istoriei naţionale.

Membrii fondatori, semnatari ai primului statut al Asociaţiei Cadrelor Militare


în Rezervă şi în Retragere din municipiul Caracal

1. Col.(r) Petrişor Paul – U.M. 01256


2. Col.(r) Velţan Nicolae – U.M. 01905
3. Lt.col.(r) Balaban Dumitru – U.M. 01462
4. Lt.col.(r) Dună Gheorghe – U.M. 01256
5. Mr.(r) Diaconescu Nicolae – U.M. 01905
6. Mr.(r) Amza Nicolae – U.M. 01256
7. Mr.(r) Dumitrescu Eugen Viorel – U.M. 01256
8. Cpt.(r) Păunescu Constantin – U.M. 01462
9. Lt.col.(r) Glişcă Marin – U.M. 01462
10. Mr.(r) Marinescu Ion – U.M. 01320
11. Lt.col.(r) Purice Mihai – U.M. 01256
12. Lt.col.(r) Gheorghiţă Nicolae – U.M. 01905
13. Mr.(r) Răileanu Ioan – U.M. 01256
14. Mr.(r) Lăzărică Gheorghe – U.M. 01256
15. Lt.col.(r) Ianoş Traian – U.M. 01256
16. Lt.col.(r) Dănău Ion – U.M. 01256
17. Mr.(r) Diaconu Ioan – U.M. 01256
18. Mr.(r) Cuciureanu Gheorghe – U.M. 01320
19. Cpt.(r) Păun Benonie – U.M. 01833
20. Mr.(r) Savu Stelian – U.M. 01905
21. Mr.(r) Vasile Constantin – U.M. 01256
22. Lt. col.(r) Antonie Constantin – U.M. 01256
23. Cpt.(r) Budurea Nicolae – U.M. 01905
24. Lt.col.(r) Tănase Ion – U.M. 01905
25. Mr.(r) Popescu Ion – U.M. 01905
26. M.m.pr.(r) Truşcă Ştefan – U.M. 01905
27. Plt.adj.(r) Trăistaru Teodor – U.M. 01905
28. M.m.pr.(r) Ionescu Constantin – U.M. 01905
29. Plt.adj.(r) Ciovică Dumitru – U.M. 01905
30. Plt.adj.(r) Coşoi Nicolae – U.M. 01462
31. Plt.adj.(r) Ghiţă Dumitru – U.M. 01256

Primul Comitet de Conducere al asociaţiei

1. Col. (r) Petrişor Paul – preşedinte;


2. Col. (r) Velţan Nicolae – vicepreşedinte;
3. Lt. col.(r) Balaban Dumitru – vicepreşedinte;

132
4. Mr.(r) Diaconescu Nicolae – secretar;
5. Mr.(r) Amza Nicolae – membru;
6. Cpt.(r) Păunescu Constantin – membru;
7. Plt.adj.(r) Stae Dumitru – membru;
8. Plt.adj.(r) Velea Vasile – membru supleant;
9. M.m.pr.(r) Truşcă Ştefan – membru supleant.

Prima Comisie de cenzori

1. Lt.col.(r) Dună Gheorghe – preşedinte;


2. Mr.(r) Dumitrescu Eugen Viorel – membru;
3. Lt.col.(r) Şandru Mihai – membru.
Aşa cum ne-a destăinuit unul dintre membrii fondatori ai asociaţiei, cdor.(r) Nicolae Velţan, cei
care au pus bazele asociaţiei au fost animaţi de dorinţa „de a-i uni pe toţi cei care au slujit cu devotament
în perioada războiului rece, contribuind la menţinerea integrităţii, independenţei, suveranităţii şi unităţii
statului român, de a-i uni în jurul unor idealuri, de a cultiva în rândurile acestora sentimente de
camaraderie, onoare şi demnitate militară, de a face din fiecare pensionar militar un participant activ la
viaţa comunităţii în care trăieşte; aceşti camarazi care au slujit ţara sub drapel o viaţă întreagă, alături
de comandantul de atunci al garnizoanei Caracal, col. Popescu Gabriel şi şeful Casei Armatei, lt. col
Matei Dumitru, au dat dovadă de multă voinţă şi curaj deoarece la acea dată, 28 februarie 1990, nu
exista nici o lege care să dea dreptul la o asociere de tip democratic, îndeosebi a unor persoane care
acţionaseră până atunci pe baza prevederilor unor regulamente militare; astfel s-a realizat prima
asociaţie de acest gen din ţară, care a aderat imediat la Liga Naţională a Ofiţerilor în Rezervă şi în
Retragere“.
Până în luna iunie 1990 când asociaţia caracaleană aderă la Liga Naţională a Ofiţerilor în Rezervă
şi în Retragere, asociaţie cu personalitate juridică, aceasta şi-a desfăşurat activitatea pe baza propriului
statut, ţinând o permanentă legătură cu Comitetul de iniţiativă pentru înfiinţarea Ligii Naţionale.
La prima Conferinţă Naţională a ligii, desfăşurată în data de 31 mai 1991, din partea asociaţiei
caracalene au participat ca delegaţi col.(r) Petrişor Paul - preşedinte şi col.(r) Velţan Nicolae -
vicepreşedinte, iar ca invitaţi m.m.pr.(r) Ionescu Constantin şi plt.adj.(r) Ghiţă Dumitru - veteran de
război. Conferinţa a aprobat atât propunerea delegaţiei noastre ca din ligă să facă parte şi pensionarii
militari proveniţi din corpul maiştrilor militari şi subofiţerilor, cât şi alte prevederi din statutul asociaţei
noastre.
La 5 februarie 1993 conducerea asociaţiei face primele propuneri de avansare la gradul următor a
cadrelor militare în retragere care îndeplineau condiţiile prevăzute în statut.
În anul 1995 s-au înaintat către Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a
Parlamentului mai multe propuneri privind Statutul cadrelor militare, în răspunsul primit de cdor.(r)
Velţan Nicolae şi semnat de Petre Roman, preşedintele comisiei, arătându-se că propunerile „în
conformitate cu prevederile Constituţiei României precum şi cu principiile de etică şi echitate socială, au
fost luate în considerare la întocmirea raportului de către comisie“.

133
134
UN MOLDOVEAN VALAHIZAT:
PETRE NICOLAE MILLO SENATOR, (IAȘI, 1840 – BUCUREȘTI, 1912)

Dr. Dan NOVEANU

Este fiul marelui logofăt Nicolae Millo și al Sevastiei Hrisoverghi (1818-1855), fiică a spătarului
Alexandru Hrisoverghi și a Casandrei Miclescu și vară a poetului Alexandru Hrisoverghi (1811-1837).
În februarie 1853 citim în certificatul lui de clasa II-a gimnazială: „rang în clasă: 4 din 9”, iar ca
materii studiate „Religie și limba moldavă (sic!), Franceza, Istorie - Geografie, Matematica, Latina,
Germana, Conduita”1.
Urmează pensionul „Louis Jourdan” din Iași, apoi îl întâlnim amploaiat-practicant la Secretariatul
de stat în 1857.
Despre el se poate spune, fără a greși, că, atunci
când s-a căsătorit, la 22 iulie 1862, cu Elisa Lahovary2 (n. București, 1845), mai degrabă a fost
el preluat de influenta familie valahă Lahovary decât că ar fi luat-o el pe Elisa de lângă ai ei.
Socrul3 său îi trimite bani în noiembrie 1862, spre a veni repede la București, fiindcă fusese
acceptat ca ofițer de ordonanță a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, iar în mai 1863 este primit în
Regimentul I lăncieri și atașat Statului Major (Ștabului) Domnesc.
Pe 24 ianuarie 1866 îi aflăm pe soții Millo pe programul unei serate date de Irina și Grigore Suțu 4
la reședința lor ce se poate vedea și azi (Moscu / p. 98): ... „Les embarras du ménage - Comedie en
plusieurs actes: jouée par Mr. et Mme Millo au benefice de Mr. L. Catargy”.
Să fie aici o aluzie fină la faptul că Petre Millo era părtaș - de rang mic- în complotul anti-cuzist,
alături de viitorul locotenent domnesc Lascăr Catargiu5, unul din fruntașii conspirației?
Ia parte, el, moldovean, la complotul militar anti-cuzist, în care are, desigur, un rol secundar, însă
cert, alături, inclusiv de rudele Lahovary.
Îl găsim sublocotenent în aprilie 18666 și locotenent în iunie.
Primise zestre moșia Trestieni din Ilfov, la 27 km de București, și 8000 #7 și, pe deasupra, socrul
său, N. I. Lahovary le clădește, decorează și mobilează o casă de vacanță din lemn, la Sinaia, sau cum se
spunea în epocă, un „șalet” (fr: chalet).
Primește în 1871 ordinul spaniol „Carlos”, cl a III-a.
În 1875 este deputat conservator de Vâlcea, la colegiul al III-lea, desigur introdus și susținut de
familia Lahovary, altfel, ca moldovean, nu ar fi avut nicio șansă.
În ianuarie 1875, soția sa, Elisa, este invitată să facă parte din Comitetul de Binefacere de sub
patronajul principesei Elisabeta8, ceea ce reprezenta în epocă un impunător certificat de apartenență la
înalta societate.

1
Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, CCCLI / 5 (Fondul l-am studiat la Așezămintele Brătianu
unde nu erau nici arhivate nici legate).
2
Elisa N. Lahovary (1845-1914), al patrulea copil al lui Nicolae I. Lahovary și al Eufrosinei Iacovachi și soră a
importanților oameni politici și militari Alexandru, Ion / Jean și Iacob / Jack Lahovary.
3
N. I. Lahovary (1816-1883), fiu al lui clucerului Ion Lahovary și al Bicăi Socoteanu, parlamentar de Vâlcea în
repetate rânduri.
4
Grigore Suțu (1819-93), proprietarul palatului care găzduiește azi Muzeul Municipiului București; căs cu Irina
Hagi-Moscu (1830/91), fiica bancherului Ștefan Hagi-Moscu.
5
Lascăr Catargiu (1827-1899), om politic de prim rang al celei de a II-a jumătăți a sec. al XIX-lea; Prim ministru
1871-76 și 1891-1896.
6
Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, CCCLII / 5.
7
Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, CCCXXII I / 5.
8
Principesa Elisabeta (1842-1916), viitoarea Regină a României.

135
Devine, cum era și firesc și membru al Jockey-Club-ului din București.
Îl aflăm în octombrie 1879 susținând ziarul „Timpul”, prin cumpărarea unei acțiuni cu 250 de lei.
În 1880 ocupă scurt timp funcția de „cassier” al Clubului Conservator, calitate în care face pentru
club un împrumut de 5000 fr. și închiriază casele d-lui Müller din str. Luterană. Tot acum este decorat cu
ordinul sârbesc „Takova” cu crucea de ofițer cl a IV-a.
În calitatea sa de casier avea îndatorirea de a regla și conturile ziarului „Timpul”. Ne-a lasat
mărturie Ioan Slavici în „Amintiri”: „Când se întâmpla ca dl. Cassier să dea pe la redacție, vai era de
capul lui...dădeau năvală toți din toate părțile cu conturile ce urmau să fie achitate, una pentru tipograf,
alta pentru hârtie, iar alta pentru un rest din chiria localului, lefurile servitorilor, onorariile personalului
de redacțiune, pentru mărci poștale, pentru luminat, pentru încălzit”.
Oricum, Mihai Eminescu respecta ierarhia socială, chiar dacă o făcea în felul său, așa cum
demonstrează întâmplarea relatată de Ioan Slavici, când într-o vară îl întâlnește pe Eminescu cu galoșii
încălțați peste ghete. Drept justificare, acesta i-a spus: „Aveam să mă întâlnesc cu Petre Millo la trei și
m-am pomenit mai târziu, încât nu-mi mai rămânea timp să-mi curăț ghetele. Am tras deci galoșii peste
ele”.
În ianuarie 1881, cercul „Massena” din Nisa îl acceptă ca membru temporar, iar Elisa Millo este,
ani în șir invitată la „matineele dansante” ale aceluiași cerc, purtând numele ilustru al mareșalului Franței,
Nisa fiind orașul său natal.
Pe fața unei cărți de vizită a lui Petre Millo, socrul său, N.I. Lahovari, i se adresează în 22
decembrie 1881: „Iubite Petrache, fă-mi te rog o listă de banii ce mă privesc / ca parte pe jumătate / spre
a ți-i plăti. Se înțelege de sineși că se ecseptesă mobilile. Am dat pentru scară fr 197”.
Răspunsul, pe care îl ghicim agasat, îl citim pe verso: „Dacă poți, avansează întreaga sumă căci
eu am avansat așa de multe parale pentru șaleul de la Sinaia, încît m'am stinsu și numai am, nici mai pot
avansa vre'unu ban!”
În decembrie 1883, Petre Millo primește câteva rânduri tremurate, scrise cu creionul, de la vărul
său, marele actor Matei Millo. Acesta, aflat la mare strâmtorare, apelează la mai bogata sa rudă, rugând-o
să-l ajute cu lemne de foc. Nu o face nicidecum în nume propriu, nu, el e bine merci, are de toate, dar o
face pentru că suferă de frig o veche prietenă comună, însăși Coana Chirița, cea pe care Petrache a văzut-
o și cunoscut-o în Iașul copilăriei și adolescenței lui.
Nu după multă vreme, o scrisoare identică anunță că lemnele primite de celebrul personaj erau pe
sfârșite. Inutil de spus că cererea i-a fost îndeplinită din nou.
Este perioada în care cuplul invita înalta societate la o „recepție de la 4 la 6 la d-na Elisa Millo”9.
Via de la Valea Zidului i-a revenit, probabil prin înțelegere dotală, lui Petre Millo, care
construiește aici o casă (contract cu Bernard Swartzman)10 cuprinzând: „4 camere, antreu, cameră în
mansardă pentru slujnică, încă o cămăruță, tot în mansardă, cu balcon”.
Elita vremii, din care și familia Millo făcea parte, mai putea apela, pe la 1890, pentru servicii
diverse, absolut necesare, însă mai greu de înțeles de noi, cei de azi, la cofetăria Capșa, „furnizor ale
Curților din România și Serbia”, la „Fabrica de potcovărie” a lui Josef Pusin, str. Frumoasă 11, la „Franz
Waitzer, curelar, Calea Victoriei 248, ... hamuri, juguri, chingi”, la „Mare Magazin de Mobile Emanuel,
Calea Victoriei 67, vis-à-vis de Episcopie, (adică de Ateneul de azi, n. n.) furnizor al Curții Regale”, la
„H. I. Rieber, fabricant de trăsuri, str. Mântuleasa 92” și, în fine, strecurat printre atâția străini, îl găsim,
menționându-și, parcă cu disperare naționalitatea, pe un modest „G. Pavelescu, cismar roman, Pasagiul
Roman 3”. Un abonament la l'Indépendance Roumaine” costa 24 lei pe șase luni.
În aprilie 1890, Petre Millo participă la un dineu oferit de ministrul de război la vizitarea
forturilor de catre membrii parlamentului. Tot în 1890 conduce lucrările de restaurare a Capelei române
de la Paris (LXIV/5). În februarie 1892 devine senator de Vâlcea la col. I.
La 14 aprilie 1892 este prezent la inaugurarea liniei ferate Vaslui-Iași și la nelipsitul dineu.

9
Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, CCCLXXVII / 3.
10
Biblioteca Națională a României, Fond Saint George, CCXXII / 4.

136
Joi 10 decembrie 1892, semnată de col. Candiano-Popescu11, „șef stat major regesc”, invitație la
dineu, „orele 7 sera”.
În 1893 primește ordinul Osmanie cl. a III-a. Face și servicii familiei sale de „adopție”, să le
spunem cu îngăduință, în contul statului: pe 28 decembrie 1893 primește de la Jean Lahovari 12:
„Mulțumesc pentru efortul depus de a se fi votat o sumă de 6000 fr în Comitet (e vorba de comitetul
senatorial) pentru șoseaua de la Balotești”. Jean era proprietarul pomenitei moșii.
Anul 1894 îi aduce ordinul Franz-Josef în grad de comandor.
Plătea, în contul lui Jean Lahovari, pensia lui „tanti Elisabetha” (Cerchez, n.n.)13, fapt pentru care
primea mulțumirile lui Jean Cerchez14.
În mai 1895 este făcut membru de onoare în Consiliul de Supraveghere al spitalului din Cocioc
(Periș) Ilfov, în calitate de mare proprietar în judetul Ilfov. Semnează ministrul de Interne, Lascăr
Catargiu. Pe atunci serviciul sanitar ținea încă de Interne.
Adresa de pe cartea de alegător era „suburbia Manea Brutaru, str. Fântânii 30”, iar de votat, vota
în „localul școalei Cuibul cu Barză”. Decorat cu ordinul imperial turc „Medjidie”.
Se dădeau banchete și pur și simplu pentru ridicarea moralului cuiva: lui Nicu Gr. Filipescu15, de
exemplu, i se închina petrecerea din 29 ianuarie 1897 „de către prietenii săi, de către P. Conservator, pe
când a eșuat în alegerile parțiale de la Galați, din cauza ingerințelor ministerului Aurelian” 16.
Pe 9 decembrie 1901 se inaugurează spitalul din Mogoșoaia, eveniment marcat de un banchet
corespunzător.
Un Simion Nedelcu era angajatul lor la vie, iar primarul din Valea Călugărească, Th.
Constantinescu, eliberează în fiecare an certificatul de transport al vinului spre piețele bucureștene: în
1908 erau 5142 litri de vin, în 1911 doar 2696 litri.
Via și casa erau asigurate la „Naționala”. În februarie 1905 este ales chestor al Camerei.
În mai, acelaşi an, debutează în afaceri cu terenuri petrolifere. Americanii achiziționaseră pentru
Millo 5 pogoane cu puțuri de petrol, „care peste câteva luni vor valora 100.000 lei fiecare” la Buștenari în
comuna Scorțeni, la punctul „Stejar-Doftanetz”, pe Valea Doftanei (Podul Doftanei). Are puțuri și lângă
Văleni.
Este membru și în consiliul de administrație a Societății de exploatare petrolieră „Isvorul”, cu
sediul în str Doamnei 9.
Acest Jean Ștefănescu ajunge la Budapesta, unde spera să facă afaceri profitabile cu Societatea de
petrol Magyarköolajipar, al cărei director, Millhofer Imre, „este prieten cu un domn Lahovary ... dar nu
11
Alexandru Candiano Popescu (1841-1901), personaj controversat în epocă, militar de carieră, complotează contra
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, luând parte activă la răsturnarea acestuia, în noaptea de 10/11 februarie 1866,
complotează apoi împotriva Principelui Carol, declanşând pe 8 august 1870 „revoluţia bachică” de la Ploieşti, în
1872 ajunge la Florenţa unde îl revede pe Cuza doar pentru a-i implora iertarea, pentru ca după dobândirea
independenţei să devină aghiotant al Domnitorului, apoi Regelui Carol I, calitate în care cere să fie primit în
audienţă de fosta Doamnă Elena Cuza, probabil tot pentru a-şi pleca ipocrit-pocăit fruntea. Singura pagină de
probabilă normalitate comportamentală a vieţii sale o reprezintă vitejia de care a dat dovadă în faţa redutei Plevna, în
toamna târzie a lui 1877.
12
Jean N. Lahovary (1844-1915), al doilea fiu al Lui N.I. Lahovary, avocat, doctor în Drept la Paris, șef de
promoție, om politic conservator, procuror general, ministru în mai multe rânduri.
13
Elisabeta Cerchez, soră a lui N.I. Lahovary, căs. cu Pandele Cerchez.
14
Ion Iancu Cerchez (1847- 1921), licenţiat în Drept la Paris, înalt consilier la Curtea de Casaţie şi Justiţie.
15
Nicu Gr. Filipescu (1861-1916), Om politic conservator important; studii liceale la Geneva şi de Drept la Paris;
fondează ziarul „Epoca”; parlamentar în repetate rânduri; primar al Capitalei (1893-5) şi al Brăilei (1895); ministru
de domenii în Guvernul Carp (1900-1); omoară în duel la 29 XI 1897 pe amicul său G. Em. Lahovari şi execută 6
luni de închisoare; ministru de război (1910-12); moare în oct. 1916, ultimul cuvânt inteligibil transmis celor din jur
fiind: „Ardealul!”; & Maria Blaremberg; casa sa a fost ambasada S.U.A. de pe str. Batişte.
16
P.S. Aurelian (1833-1909), economist, agronom şi om politic; colegiul Sf. Sava, apoi Şcoala Superioară de
Agronomie de la Grignon (1856-1860), pe care o absolvă ca şef de promoţie, primind prima medalie acordată şcolii
de către Napoleon al III-lea. Ministru liberal al Lucr. Publice, al Cultelor şi Instrucţiei, prim ministru (1896-7).
Ministru al Agriculturii şi de Interne; membru al Soc. Academice Române din 1871.

137
știe cu care este directorul prieten, mi-a zis că acel Lahovary era pe atunci locotenent ... vorbește d-ta cu
dl. Emil (N. Lahovari, alt cumnat al lui Millo,n.n.)”.
Rămâne fără bani și-i cere lui Millo să-i trimită 200 de coroane în contul viitoarelor câștiguri. Tot
el cesionează lui Emil N. Lahovari 25% din „drepturile melle ce am asupra terenurilor luate în cesiune
împreună cu dl. senator P. Millo”.
În februarie 1906 primește ordinul german „Vulturul Roșu” cl. a II-a.
Pe 2 iulie 1906 este prezent în Râmnicu Vâlcea, la ceremonia de inaugurare a bustului lui Al. N.
Lahovary12, după care în grădina „Zăvoiul” are loc banchetul de rigoare, din menu-ul căruia nu a lipsit
vinul alb de Drăgășani și țuica bătrână.
Pe 3 iulie 1906 este decorat cu ordinul „Steaua României” în grad de comandor, brevetul fiind
semnat de alt cumnat al său, Jacques Lahovary, în calitate de ministru al Afacerilor Străine și totodată de
Cancelar al Ordinelor.
Afacerile pe care a dorit să le întreprindă eșuează însă, anume în modul cel mai defavorabil cu
putiință. Este nevoit să recurgă cam la resursele ultime ale averii proprii.
În 1912 închiriază imobilul din strada Manea Brutaru (azi Gen. Budișteanu) colț cu str. dr. Lueger
(azi Gen. Berthelot), către „Drogueria Română”.
Cuplul Millo nu a avut copii. În jurul lor roiau însă destui, ai cumnaților și nu doar.
Locuia într-o casă descrisă concis de Hagi-Moscu, astfel: „...numai cu parter înalt, nu prea
spațioasă dar arătoasă. Avea o boltă de intrare și scară de mai multe trepte.” Era situată, venind dinspre
Piața Dorobanților, la colțul dintre str. G. Enescu și Bd. Magheru de azi (adresa de atunci: str.
Dorobanților, 39).
În fond, se gândeau și neamurile apropiate la eventuala moștenire ce ar fi fost de folos copiilor
lor, averea urmând a rămâne tot în familie. Cuplul Millo poseda în Ilfov moșiile: Dănești, Tămășești,
Jitești, Calu și Iapa17.
Să notăm încă una din înrudirile care strângeau și mai mult cercul relațiilor și așa destul de
consolidat: sora lui Petre Millo, Eliza Millo (1835 – 1894) a fost căsătorită cu Al. Mavrocordat18. Aceștia
doi au fost părinții lui Emma Mavrocordat, căsătorită cu Jean Lahovary și mama Marthei Bibescu.
Soții Millo aveau o servitoare, „Mariana, credincioasă lor vreme de 33 de ani, din care 22 a
dormit la subsolul casei stăpânilor”.
În octombrie 1912, această Mariana devenise confidenta, alături de Elisa Millo, a dramaticei
situații prin care trecea Petre Millo și căreia acesta hotărâse să-i dea un sfârșit sinucigaș. Salvează însă
aparențele printr-un comportament normal. Vinde vinul recoltei din acel an: „4.800 lei, Adecă patru.....
am priimit de la dl. Anghel Negoescu, recolta vinului al anului 1912, calculat a 6 lei fiecare decalitru, pe
loc; Valea Zidului 5 oct. 1912”.
Mariana primește în prima decadă a lui octombrie, de la stăpânul ei: „Am făcut niște prostii și
pentru a salva averea Doamnei, trebuie să plătesc cu viața. Fiți fidelă și inteligentă și veți fi răsplătită de
Doamna”.
Redăm scrisoarea de adio, trimisă soției sale, datată 13 octombrie 1912, din care transpare o
sinceră și totală detașare față de valorile vieții19.
„Iubită Elisa,
După 50 de ani de căsnicie și de luptă pentru viață și 72 de vârstă, mă văd obligat să renunț la
viață, atât sunt de dezgustat de viața dusă și de escrocii și bandiții care mă înconjoară și m-au exploatat.
În fine, de tot.
Toată viața am avut o sănătate aproximativă, totdeuna suferind și înghițind mereu medicamente.

17
Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, LXIV / 5.
18
Al. Mavrocordat (1819-1895), Mare șambelan al Curții Regale a României, căs (3) Eliza Millo (soră Petre Millo),
de unde și Smaragda (Emma) căs. Jean Lahovary.
19
Biblioteca Națională a României, Fond Saint Georges, CCCLXXII.

138
N-am reușit în nimic din ce am întreprins. Am câștigat un singur număr la loterie, mariajul. Am
avut o femeie exemplară, bună și tandră. Am iubit-o din toată puterea sufletului și nu i-am refuzat
niciodata ceva; asta fiind și sursa încurcăturilor în averea mea pentru că am dus o viață care nu era în
raport cu slabele noastre resurse.
Toate călătoriile făcute în acest timp au făcut să scadă puțin câte puțin averea mea personală;
am crezut că făcând afaceri, adică jucând la bursă, mi-ași putea mări veniturile.
Mergea destul de bine, dar anul acesta, cumpărând la București și Paris multe acțiuni și
survenind războiul balcanic ca o bombă, acțiunile au scăzut la jumătate, atât la București cât și la Paris,
iar lichidarea lor forțată ce o voi face, mă va ruina complet.
Sînt mulțumit că averea dotală a soției mele îi va permite să trăiască liniștită cu veniturile ei. O
rog să păstreze pentru totdeauna în serviciul ei pe Mariana, pentru că aceasta îi cunoaște obișnuințele și
o va îngriji bine.
O rog pe Mariana să se dedice stăpânei ei și pe aceasta să o recompenseze bine și să n-o mustre
imediat ce nu execută prompt un ordin de-al ei.
O implor să plătească Marianei o zestre de 14.300 fr.
O rog să plătească 26.000 fr pe care-i datorez Jockei Clubului.
O conjur să nu mai facă nici-un sacrificiu pentru bandiții care m'au înșelat și împins să joc la
bursă, dacă averea mea personală nu e suficientă pentru a-i plăti.
Îi datorez Olgăi20 (cumnata lui, n.n.) opt acțiuni „Dacia”.
Vreau să mă odihnesc pentru că odihna pentru o persoană din Societatea Română nu se află
decît în mormînt.
Mă sacrific cu plăcere pentru soția mea pe care atîta am iubit-o.
Îmi doresc funeralii modeste, fără coroane, funeralii de om ruinat dar onest.
Îl rog pe Emil21 (cumnatul sau, n.n.) să se ocupe de sora lui, să-i înlesnească sursele necesare de
venituri.
Cel mai bine ar fi să vîndă Trestieni, pe care s-ar putea lua 800.000 – 1.000.000 și să cumpere
acțiuni funciare, ceea ce-i va procura de la 40.000-50.000 rentă și cu care, făcînd economii, va putea trăi
bine. Să i le cumpere Emil. Adio!
La revedere acolo sus, cât mai repede posibil.
O rog pe Elisa să se roage pentru mine și să-mi ierte decizia luată.
Îl rog pe Creator să mă ierte.
Elisa mai are, pe lîngă Trestieni, 126.000 fr ipotecați asupra casei mele de pe Fîntînii.
La revedere acolo sus!
I-am încredințat tot Marianei 4800 fr numerar pentru primele nevoi”.

Erau, cu siguranță, banii de pe vinul vândut cu o săptămână în urmă. În epocă nu s-a pomenit
nimic decât de o moarte naturală. Familia a putut ascunde dureroasa realitate, ce ar fi dăunat renumelui
ilustrelor și numeroaselor sale rude.
La moartea Elisei, în primele zile ale lui ianuarie 1914, Mariana primește de la Martha Bibescu 20
de franci și onoarea de a fi menționată într-un colț de pagină ce s-a păstrat la dosar.

20
Olga N. Lahovary (1843-1933), fiică a lui N.I.Lahovary, căs (1) Cocorăscu și (2) Budișteanu.
21
Emil N. Lahovary (1855-1930), mezinul lui N.I.Lahovary, parlamentar, președinte al Fondului Funciar Urban.

139
Calea Victoriei pe la 1900, în dreptul intrării în Grădina Episcopiei, a Ateneului Român:
După grădină se vede sediul Jockey-Clubului Regal Român.
Pe dreapta, dispărutele hoteluri „Imperial” și „Splendid”.

Cișmigiul acelor ani

140
COTROCENII…
FILE DIN ISTORIA RECENTĂ A UNUI FAIMOS CARTIER –

Prof. Dan POPESCU

Cotrocenii au făcut şi fac renume Bucureştiului. Cazul invers, însă, nu prea este valabil. Dar ce a
fost, ce este cu acest faimos cartier al Capitalei? Câteva secvenţe din istoria sa recentă, din prezentul său,
poate din viitorul său, ne-ar putea orienta astfel. Oricum, orice cartier a trăit, trăieşte prin oamenii săi, prin
oamenii care au fost şi sunt acolo. Cum s-au petrecut, cum s-au învolburat, cum s-au decantat, cât s-au
decantat, lucrurile pentru Cotroceni?
… S-ar putea spune aşa: „cartierul rămâne, locuitorii săi se schimbă”. Sunt modificări, mutaţii
care arată câte ceva din sensul timpurilor pe care le-am trăit, pe care le trăim. Intrând direct în subiect, pot
să spun că eu m-am născut în cartierul Cotroceni din Bucureşti, pe o stradă aflată între Facultatea de
Medicină şi Palat, Palatul Cotroceni. Un unchi al mamei mele, soţul uneia dintre surorile bunicii dinspre
mamă, este cel care a proiectat şi a „adus”, alături de alţii, prin anii 1920, tramvaiul electric în Cotroceni
(tramvaiul nr.14), pe străzile, atunci încă binişor neîmplinite, ale cartierului. Venea tramvaiul pe Carol
Davilla şi „urca” până pe strada dr. Lister, mergând apoi spre „centru”…
Unchiul meu de bunici era, pe atunci, Director General Adjunct al Căilor Ferate Române –
instituție ce ținea direct de guvern –, un excelent inginer constructor, mai ales de „Poduri şi Şosele”,
specialistul care şi-a pus semnătura pe câteva zeci de poduri şi viaducte importante de cale ferată din
România. Iubind Cotrocenii, şi-a construit aici o frumoasă şi trainică vilă. Prea mare, totuşi, pentru dânsul
şi mătuşa mea (nu au avut copii), şi-au rezervat doar parterul, invitând apoi pe părinţii mei, să „coboare”
de pe Ştirbei-Vodă, vizavi de Statul major, unde tata avea un frumos apartament, şi să locuiască la etaj,
multe camere, 3 terase, tot confortul. Implicit, deci, m-au invitat şi pe mine, aveam câteva luni, era în
1942, când ne-am mutat de pe Ştirbei-Vodă în Cotroceni. Copilăria, adolescenţa, tinereţea mea sunt
esenţial legate de cartier. Acesta devenise, deja, prin „statura” vilelor, a caselor sale, prin frumusețea
peisajului, prin sistematizarea sa riguroasă, faimos şi, ca atare, foarte căutat.
Ce arhitectură originală, ce pomi deosebiţi (castani, plopi, tei, stejari), ce bulevarde larg
respirative, ce verdeaţă, ce aer. O veritabilă minune într-un oraș în care alte cartiere nu străluceau deloc
astfel. Cotrocenii erau delimitaţi de Grădina Botanică şi Palatul din deal, de podul de la Sfântul Elefterie,
de peste Dâmboviţa, iar, „în sus”, spre stânga, de „Şcoala de Război”, devenită ulterior Academia
Militară, şi de Stadionul ANEF, devenit, apoi, stadionul Republicii. Peste tot, în bună parte, străzi ce
purtau nume mari în devenirea, ca atare, a României: Ana Davilla, Dr. Carol Davilla, Dr. Lister, Dr.
Herescu, Dr. Severeanu, Dr. Ghiulamila, Dr. Turnescu, Dr. Leonte, G-ral dr. Demostene, B-dul Dr.
Marinescu, Dr. Boicescu, B-dul Eroilor Sanitari, Felicia Racoviţă, Dr. Obedenaru, Dr. Staicovici, Dr.
Ștefan Capșa, Dr. Ciru Iliescu etc.
… Din fericire, războiul nu a produs prea multe şi mari pagube pe aici. Rămăsese o lume relativ
aparte. Am beneficiat de ea. Celebrele noastre „de-a v-aţi ascunselea”, „ţările”, faimosul „lapte gros”,
fotbalul cu nasturi sub ochiul vigilent al lui „Lake Sport”, nea Lake fiind patronul, până prin 1948, al
magazinului cu acelaşi nume de sub „Cercul Militar”, partidele de fotbal pe stradă şi pe terenul din spatele
Medicinei – practic, campionate interstrăzi („la 3 cornere, careu”) primele acorduri de chitară pe scările
de la intrarea în casa Penescu, „Dox”-uri, „Submarinul” şi „Echipajul”, „Bil–Gazon”-uri, „Cei trei
cercetaşi”, Karl May – cărţile aflate prin bibliotecile caselor noastre ş.a.”Expediţiile”, aici, ale celebrelor
„găşti” din „Ferentari” şi „13 Spetembrie”, Marchidan şi Cămăruţă, Titi Mafoame şi „Cap de fier”, cu
care, după ciocniri destul de serioase, devenisem, într-un fel, amici. „Ocupaţi” până peste cap, Pe urmă,
sportul. De pe la 7 – 8 ani, tenis cu „nea” Ilie Ivan, fostul campion profesionist al României, la „Ştiinţa”,
în spatele Operei dar şi la Doherty, alături, meciuri „grele” în celebrele „Piramide” ale lui „Nea Fănică”.
Jucam şi la „Locomotiva”, în spatele Operei Române, unde sunt acum căminele studenţeşti ale

141
Universităţii, antrenor era „nea Pepi Ursan”. Am jucat acolo zeci şi zeci de meciuri cu prietenul meu din
copilărie, Dinu Schileru (tatălui lui Dinu îi spuneam „tata Dili”, famiile noastre erau foarte apropiate),
victoriile ni le împărţeam. Cine dădea banii? Statul dădea banii, era ceva bun printre multe alte lucruri ce
nu erau deloc bune... Copil fiind, am văzut jucând pe Doherty, oficial, pe rafinatul tenisman maghiar
Asboth (juca, cu o eleganţă incredibilă, cu pantaloni albi, lungi), pe subtilul polonez Jaworski, pe
austriacul Huber, pe fraţii Gogu şi Marin Viziru (excepționali, luptători deosebiţi, tehnicieni de marcă,
suflete fantastice în nişte corpuri deloc teribile), pe Take Caralulis şi Arnuff Smidt, pe medicul Cornel
Zacopceanu, pe Rakoşi (care a locuit și activat apoi, mulți ani, în Sibiu), pe elegantul Ştefănel Angelescu,
pe „tăcănistul” atât de eficient Gheorghe Cobzuc, începuse binişor Ilie Năstase, jucam şi eu, amical, cu
Ştefan Georgescu, fostul căpitan al echipei de Cupă Davis, jucam oficial cu Basarab, jucau Puiu Cruceanu
(un tânăr admirabil, printre altele vecin cu mine de casă) şi dr. Mita etc. Ce lume… Volei la „Progresul” –
juniori, cu mult regretatul avocat – antrenor nea Jack Dumitrescu. Ce om cuceritor, și când vorbea și când
tăcea...
Rugbi tot la „Progresul”, la juniori, cu nea Florentin Tudorache, şi pe urmă promovat la echipa I-
a, în divizia A, antrenor „nea” Sică Vardela, o vreme şi antrenorul lotului naţional, dar şi celebrul „nenea
Fănică Bârsan”, casierul central al Băncii Naţionale şi văr bun cu celebrul profesor medic chirurg
Theodor Burghelea. „Nenea” Fănică, pe care îl respectam şi iubeam ca nimeni altul, fost „mare” prilier al
naţionalei, cât de frig era nu purta niciodată palton, iarna. La „Progresul”, la rugbi, am fost (o onoare
pentru mine), coechipier şi, uneori, adversar cu nume mari în rugbi, precum bunul Tase Marinache,
rafinatul Sandu Paloşanu, celebrul Alexandru Penciu (Alexandru cel Mare), „jupânul” Emil Dumitrescu,
formidabilul René Chiriac (îi ziceam „Gorki”, deoarece, cu mama franţuzoaică, putuse termina doar
„Maxim Gorki”), simpaticul Sandu Labo, marele Viorel Moraru, excepţionalul Costel Stănescu, „nea”
Florin Vicol (la un meci, avea fracturată clavicula, dar continua să joace şi spunea că are „mici
furnicături” la gât), minunatul Mitică Ghiuzelea („nea” Mitică), Ion Dobre, „snobul” Blăgescu,
Climovski, Nagel, Roibu, Celea, Mielu Manolache, vecinul şi colegul meu de şcoală primară Nobi
Copelman ş.a. Am jucat şi cu echipe străine, din Polonia, franceze etc. Era o lume aparte, aici, cea a
rugbiului. Se spunea că fotbalul este un sport aristocratic pe care îl practică mitocanii și că rugbiul este un
sport de mitocani pe care îl practică aristocrații. Trebuia, însă, să fi eminamente aristocrat în gest și
simțire, onest în toate, să nu trișezi, ca să fi fidel, în toate regulamentului de rugbi. Voi reveni.
... La „Progresul” aveam bazinul şi sauna după antrenament, în comun cu fotbaliştii marii echipe
„Progresului FB”. Îi ştiam bine pe Tete Mândru, maestrul Titus Ozon, inteligentul Viorel Mateianu,
buldozerul Oaidă, pe Blujdea, fraţii Smărăndescu, Ştirbei, pe renumitul Soare, Voinea – „cărămidă”, cu
care glumeam şi ne hârjoneam în apă. Toţi aceştia ţineau şi ei, într-un fel sau altul, de Cotroceni... Nu
prea luam în seamă nenorocirile părinţilor, „hărţuiţi” mereu de noul sistem. De altfel, nici ei nu o
doreau…
…Până spre 1960, copiii „fostei protipendade” erau admişi greu, foarte greu, în licee, în facultăţi.
Ei trebuiau „să dea” mereu tot felul de autobiografii şi de „completări” la autobiografii. Nu puţini,
descurajaţi, scârbiţi chiar, au renunţat la învăţătură, devenind ucenici, strungari, frezori, fireşte, deloc
ruşinos, dar tocmai asta urmărea puterea de atunci: „bararea” burghezilor şi o așa zisă „primenire, cu cei
de jos, privilegiați, a intelectualităţii”. Ulterior, lucrurile au început, uşor – uşor, să se mai îndrepte…
… Cam după 1950, legea de naţionalizare a caselor foştilor „exploatatori” – lege utilizată aiurea
în numeroase situaţii, de exemplu, nenea Petrică, aşa îi spuneam eu unchiului, fiind toată viaţa sa un
funcţionar, este drept, superior, al statului, şi lucrând chiar şi după 1945 – 1946 în funcţii tehnice de
execuţie, la Calea Ferată, pensionarea sa venind târziu, pe la 71 de ani, neavând, deci, în proprietate nici
fabrică, nici moşii, deşi era nepotul primului contraamiral al flotei române. Totuşi, majoritatea caselor din
Cotroceni au fost, să zic aşa, „naţionalizate”. Proprietarii lor, dacă nu au fost evacuaţi, au fost obligaţi să
se restrângă, după caz, la 1 – 2 camere, de multe ori mansarde, subsoluri. Mulţi dintre ei erau deja sau au
fost apoi arestaţi, condamnaţi, era „burghezo – moşierimea” care – chiar constituţional – trebuia
exterminată. Aşa se clama oficial: „distrugerea fostelor clase exploatatoare”. La ordin sovietic şi cu
„mână românească”, chiar dacă, mai ales, alogenă din perspectiva naţionalităţii…

142
În locurile „lăsate libere” au venit, în Cotroceni, „o primă tranşă” de noi locuitori. Nu puțini erau
de la securitate, militari, magistrați, oamenii sistemului. Erau și muncitori. Dar, cei mai mulţi, nu cred că
erau de calitate rea. Unii au cumpărat apartamente, alţii erau sprijiniţi puternic de stat, în căutarea unei
soluţii mai bune pentru viaţa lor. Fuseseră repartizaţi aici. Desigur, nu prin efortul public, ci în
detrimentul drepturilor, până atunci, ale unor oameni care nu aveau altă vină decât că fuseseră merituoşi,
cu multă ştiinţă de carte, conduseseră, practic, România mai multe decenii…
Unii „scădeau”, alţii proliferau. Vizavi de noi, în casa colonelului Romică Penescu, grav rănit şi
proaspăt decorat în război, mare moşier de Argeş şi fratele mai mic al ministrului de Interne din guvernul
Rădescu, au sosit noi locatari, printre care, la un moment dat, familia Celea, oropsită, însă, şi ea. Aici s-a
ivit pe lume cel care va deveni actorul Şerban Celea, Şerbănică. La noi în casă, faimosul „Oficiu de
Închiriere”, ne-a „băgat” 2 familii la parter, şi o familie la etajul locuit de părinţii mei şi de mine. Subsolul
vilei a fost integral ocupat de o familie din Moldova, angajată toată la APACA (Fabrica de Confecţii
„Gh.Gheorghiu – Dej”), o mamă mai în vârstă, cu vreo 6 fete, una dintre acestea, drăguţă şi inteligentă,
devenind, ulterior, soţia celebrului medic Leontopol, stins mult prea de timpuriu din viaţă. Casa Gerota,
tot vizavi de noi, naţionalizată, de asemenea, a dobândit şi ea noi locatari „de primă generaţie” între care
mai mulţi meseriaşi dar şi familia celui ce va deveni unul dintre cei mai distinşi profesori ai Facultăţii
(Universităţii) de Medicină din Bucureşti: prof. dr. Dan Andronescu. Tot vizavi de noi a sosit familia
unei, apoi, eminente traducătoare din engleză, din păcate stinsă mai de mult din viaţă: filologul Sanda
Aronescu.
… Cum spuneam, prin firescul dar şi nefirescu vieţii, vechile familii din Cotroceni diminuau şi
„se stingeau”, lumea nouă venită revendicându-şi, normal, apartenenţa la „cartier”: era deja un „blazon
nobiliar”. Cei care se stingeau? Mă gândesc la casele generalului Iorgulescu şi colonelului Paşa, la famiile
Penescu (am amintit câte ceva), dar şi Bumbulici, Bucşan şi Palade, la casele Chica, Bârcă, pe urmă Oscar
Han-Mavrocordat, la casa generalului Orăşanu, la cea a colonelului Stoenescu, „dispărut” într-o noapte de
nu a mai ştiut nimeni de el... În Cotroceni au locuit, până la moarte, poetul Ion Minulescu, matematicianul
poet Dan Barbilian, delicatul Vasile Voiculescu, marii actori Ion Finteşteanu şi Grigore Vasiliu Birlic,
pictorii scenografi Oni şi Pia Oroveanu (când francezul Claude Rich „a făcut” furori în „Steaua fără
nume” a lui Mihail Sebastian, a plecat la Paris cu Pia cu tot, lăsându-l pe Oni cu „buza umflată”), marele
bariton Nicolae Herlea, campionul olimpic de la Roma Puiu Pârvulescu, baschetbalistul „artist” Nelu
Călugăreanu. Aici au stat diplomatul Veroiu, unchiul regizorului Mircea Veroiu, cu care am copilărit,
academicianul Vasile Netea, cu Gelu, băiatul lui, am fost bun prieten, fostul preşedinte al Academiei
Române Ion Simionescu, cu nepotul său fiind coleg de liceu etc. Mă mai gândesc la casa profesorului
Costea, la casa bunicului meu general Dumitru (Mitiţă) Vrăjitoru, unde au locuit mai mulţi ani, în calitate
de chiriaşi, familia Popescu, a actriţei Rodica Popescu căsătorită Bitănescu, dar şi, o bună perioadă, marea
balerină Irinel Liciu, împreună cu cel care îi va deveni, ulterior, soţ, marele scriitor şi cărturar Ştefan
Augustin Doinaş. Mă gândesc la casa generalului Făgărăşanu, al cărui fiu, prietenul Romel, mai mare
mult, dar, totuşi adversar de rugbi cu mine, informatician de talent şi excelent bridgist, era bănuit, se
spune, de a fi fost copilul natural al regelui Carol al II-lea. Poveşti, nostimade... Mă gândesc la casa
generalului Locusteanu, la casa celebrului profesor de la Drept, „constituţionalul” Constant Georgescu,
bun prieten cu tata, la casa scriitorului poporanist Alexandru Lascarov Moldovanu, la casa Spineanu (cu
Ulm şi Creanga mergeam la „ceaiuri”), la casa Navarra, la casa avocatului Popescu, tatăl lui Laurenţiu
Mircea Popescu, fost rector al Universităţii de Medicină din Bucureşti şi D.H.C. al Universităţii „Lucian
Blaga” din Sibiu, fotbalist în copilărie, „bec” încercat... ş.a.
În bună măsură, cei „vechi” erau oameni care au „însemnat”, prin faptele şi munca lor, istoria
României. Dar vremurile erau ale unei alte istorii, care timp de mulţi ani (mai ales până spre 1962-1963),
nu a mai recunoscut nimic din ceea ce fusese înainte, chiar a blamat din greu trecutul, considerat, în bună
parte, „criminal”. Aş putea continua cu numeroase exemple. Iată, sora mamei mele, căsătorită Costescu,
cu o splendidă vilă de 2 etaje pe strada Felicia Racoviţă, naţionalizată şi, pe deasupra, mătuşi–mea
alegându-se şi cu 3 ani de Jilava. Securitatea lui Gheorghiu–Dej şi Drăghici avea, pe aici, serios de lucru.
Bunicul, care a murit după o suită de „percheziţii dure” ce căutau invariabilele arme şi cu securitatea la
poartă, aşteptându-se să-l aresteze. Familia Ohanezian, de pe strada Dr.Ştefan Capşa, arestată şi chinuită

143
în interogatorii după ce domnului Ohanezian i s-au găsit mai mulţi „cocoşei” îngropaţi în curte. Colonelul
Puiu Penescu, fratele lui Romică şi tatăl lui Vladi Penescu, mulți, mulți ani inginer în Germania. Casa
colonelului Bosoancă, vizavi de castelul prinţului Nicolae, aproape de capătul B-dului Ardealului (Eroilor
Sanitari). Colonelul avea şi o splendidă vilă la Sinaia, pe Furnica. A fost arestat, condamnat la moarte şi
executat pentru un pretins spionaj în favoarea SUA. Aiureli. Dar ce destin! Am rămas prieten cu băiatul
său, Fane Bosoancă, reuşind cu greu să devină asistent sanitar pe Salvare. Sora lui, „exagerat” de
frumoasă, cu primul ei soţ, ofiţer român, condamnat alături de dl. Bosoancă la 25 de ani de temniţă grea
(cred că s-a şi prăpădit „acolo”), s-a recăsătorit cu un diplomat american şi a plecat în Statele Unite. De,
americanii. Casa mătuşii mele, de pe Dr. Boicescu, cu trei copii, un trai foarte greu, unchiul meu, fost
inginer la Banca Naţională şi mare moşier, de multe ori nu avea servici. De aici „a ieşit” vărul meu, medic
cu totul remarcabil, după ce „a plecat” din ţară ajuns director şi patron de spital cu mari performanţe, unul
din marii medici din zona New-York-ului... Şi, desigur, alţii, mulţi alţii. Am mai amintit astfel...
… O lume, în bună parte, se pierdea, o alta se ivea. Coabitarea, privită ca fatalitate, era totuşi
realizată. Duşmăniile, poate, uneori fireşti, se estompau. Treptat, desigur, și poate nu definitiv. Casele
erau cât de cât îngrijite, dar, utilizate la maximum de capacitate locativă, mai „plezneau” pe ici pe acolo.
Timpul îşi punea şi el, pe ele, amprenta infailibilă.
…A venit Revoluţia din decembrie 1989. După multe dificultăţi şi după numeroase retractări,
neavenite, fireşte, cu foarte încetul casele din Cotroceni au început să revină vechilor proprietari sau, după
caz, moştenitorilor lor. Ani de-a rândul, acum, ele nu au mai beneficiat de nici o îmbunătăţire. Statul,
normal, nu mai făcea nimic. Vechii proprietari nu câştigaseră, încă, hotărârile definitive respective, iar
chiriaşii nu aveau nici o siguranţă că „vor rămâne”. Astfel că starea caselor s-a degradat şi mai mult.
Ziduri coşcovite, holuri murdare, camere cu condens, balcoane aproape să cadă, igrasii vizibile, curţi într-
o veritabilă paragină, garduri, frumoase odată, pe cale de a se prăbuşi…
… De unde, dară, splendoarea actualelor vile din Cotroceni? În mare, lucrurile au stat cam aşa.
Foştii proprietari, redeveniţi stăpânii locuinţelor lor, locuinţe aflate, însă, cele mai multe, într-o evidentă
stare de degradare, iar ei neavând banii necesari spre a remedia situaţia, le-au vândut celor cu bani de
după decembrie '89. Noii proprietari le-au pus la punct aproape impecabil. Pe de altă parte, când casele nu
au mai putut fi redobândite de foştii proprietari, până prin 1997 – 1998, dar şi apoi (puterea, justiţia, cei
interesaţi făcând „jocurile bine cunoscute”), s-au ivit ei, cetăţenii „descurcăreţi”, cu relaţii. Au cumpărat
„posibilul drept” asupra caselor respective şi, cum–necum, fiind „oamenii zilei” sau beneficiind de
sprijinul acestora, casele au intrat în proprietatea lor.Din punctul meu de vedere, să le stea în gât. Dar, știu
eu? Așa se vădesc vremurile. Amenajări, deci, modernizări veritabile, vile cu adevărat frumoase. Puţine
construcţii noi. Iată, dar, splendorile actuale ale Cotrocenilor, amplificând sensibil valoarea locului, care
decurgea şi decurge, implicit şi printre altele, şi din poziţionarea renumitului cartier în structura Capitalei.
Toţi aceşti locatari au fost şi sunt şi ei noi. Din vechile familii de elită, din vechile familii ale Cotrocenilor
au rămas doar câteva pe care le poţi număra pe degete. Extrapolând şi dezvoltând situaţia, avem oare de-a
face cu un „al doilea deces”, mai puţin brutal, mult mai subtil, al burgheziei româneşti veritabile din
interbelic? Cu excepţiile de rigoare, posibil, chiar probabil. Nu a fost deloc „uşă de biserică”, dar, în
general, la şmecherii şi mârlănii, ea le-a opus bunul simţ. La mitocănii, buna creştere. La solidarităţi
concupiscente, timidităţi şi vagi opoziţii. Iar forţei banului, dobândit cum se ştie, în bună parte prin furt
din avutul public, i-a opus nostalgii, romantisme, argumente morale. Foarte greu ar fi putut câţtiga...
…Nimic nou sub soare. Nu este, nu a fost prima dată astfel. Viaţa a mers şi merge înainte, iar
societatea, cum–necum, cu dificultăţi, cu întoarceri, cu poticneli, cu „tuse” şi „expectoraţii” a progresat şi
progresează. De multe ori, vizibil. Rememorând aceste câteva file din istoria recentă a Cotrocenilor, îmi
aduc aminte de marea carte „Ghepardul” a italianului Giuseppe Tomasi de Lampedusa. Volumul după
care Luchino Visconti a făcut faimosul film cu acelaşi titlu, în strălucita interpretare a lui Burt Lancaster,
Alain Delon, Claudia Cardinale, Serge Regiani, etc. Pe „clasicele amplasamente”, lumi apun, lumi
răsar…
... Cotroceni-ul avea (și are), pe lângă multe altele, câteva embleme care-i confereau și conferă o
personalitate aparte, chiar fascinantă. Desigur, Grădina Botanică, lăcaș eminamente științific dar și oază
de ozonare, de are curat, nu doar pentru cartier, ci pentru tot Bucureștiul. Pe urmă, în mod deosebit

144
Palatul Cotroceni, construit de Carol I (arhitect Paul Gottereau) pentru Ferdinand și Maria cu punct de
reper acea biserică-mânăstire în locul în care domnitorul Șerban Cantacuzino, editorul Bibliei și strămoșul
colegului meu de bancă de la „Cuibul cu barză”, actorul Șerban Cantacuzino-Cimbi, se ascunsese de
Duca Vodă ce vroia să-l omoare și jurase în fața lui Dumnezeu că, dacă scapă, pe acel loc va zidi o
mânăstire. Palatul era splendid. Cam prin 1949 a devenit Palatul Pionierilor. Ideea, după model rusesc, ca
pionierii, elevii fruntași la învățătură de la 9 ani în sus, să aibe un Palat al lor, nu era deloc rea. Rău era,
însă, faptul transformării unui splendid monument istoric, ce putea deveni muzeu, într-o clădire
funcțională cu activitate curentă 7 zile din 7.
... Mai amintesc că Mânăstirea Cotroceni a fost dărâmată de Ceaușescu, iar după Revoluție l-a
ajuns blestemul iar Mânăstirea a fost reconstruită. Eu, pionier fiind, am beneficiat de Palatul Pionierilor –
era la 5 minute de locuința mea – prin 1951, cred, devenind membru la două cercuri eminamente
pasionante: cercul de șah și cercul de electrotehnică. În dreapta intrării principale, de pe B-dul Ghe.
Marinescu, era și o sală de spectacole, care funcționa aproape cu regularitate – îți puteai cumpăra bilete –
și unde, alături de părinții mei am văzut filme precum „Primăvara pe gheață” (austriac), un film cu
cântărețul Vico Toriani (italo-austriac), dar și „Balada Siberiei”, „Învățătoarea din Șatri” sau „Povestea
unui om adevărat” (film dedicat eroului aviator sovietic Boris Polevoi care a continuat să zboare pentru
front și după ce a rămas fără picioare – cu proteze) toate producție „Mosfilm”. Au fost și mai multe
concerte corale frumoase, unele dirijate de marele D.D. Botez, vecinul meu de stradă... În stânga intrării
tot din B-dul Marinescu, puțin mai sus, era un bazin de înot, cu profesori-antrenori, pe care l-am
frecventat uneori. În general, parcul palatului era minunat, iar interioarele asemenea. Când aveam vreo 15
ani am participat aici la un mic bal costumat, în preajma Anului Nou, Crăciunul fiind prohibit, și mi-au
rămas în minte orchestra ce cânta atât de frumos, dar și secvențe de veritabil bal la castel, cu domnițe și
prinți, cu spadasini, cu paji și pirați, cu căpcăuni, dar și cu feți-frumoși...
A redevenit, apoi, acest Palat al Pionierilor, Palat prezidențial, renovat splendid de echipe de
arhitecți și lucrători în vremea lui Ceaușescu, și apoi reședință de lucru pentru președinții României de
după Revoluție. Aici a fost deschis și „Muzeul Palatului Cotroceni”, în decembrie 1991, ca director de
Grup de Presă și Editură, aflat pe lista de protocol, fiind invitat la inaugurare. Directorul muzeului era un
bun istoric – profesorul Opriș. Am mers pe jos – cum spuneam, la 5 minute de casă – împreună cu fiul
meu cel mare, Dănuț, și, „ocolind” bufetul și șampania, am căutat să vedem cât mai mult. Săli splendide,
mobilier scump, tablouri valoroase etc. Bineînțeles că noua aripă, unde era sediul Președinției României,
nu s-a vizitat. Era încă departe „Ziua Porților Deschise”... În fine, o altă emblemă a Cotroceniului este
„Casa memorială Ion Minulescu și Claudia Millian”, de pe Bulevardul Dr. Marinescu 19. Apartamentul
respectiv – este vorba de un apartament, nu de o casă – are în oglindă apartamentul de alături, în speță
„Casa memorială Liviu și Fanny Rebreanu”, din care o cameră este aferentă familiei Ion Pillat, ambele
locații aparținând Muzeului Literaturii Române. Dacă vrei să petreci câteva ore de vis, de imaginație, de
amintiri, cel mai nimerit este să vizitezi aceste 2 muzee: camere aranjate ca atunci, obiecte personale ce
au aparținut preopinenților, mobilier distins și destins, tablouri valoroase, fotografii vechi de familie,
plutesc parcă în aer personalitățile marelui poet și doamnei Millian. Dar și personalitățile lui Liviu
Rebreanu, cel mai mare romancier al nostru ce a putut trăi, o perioadă doar din scris, și Fanny Rebreanu,
ale Pillaților...
Ce vor face Bucureştiul, Cotrocenii? Am „remarcat” o intervenţie „Apa Nova” unde zile întregi,
unul lucra şi nouă priveau cu … admiraţie. Iar ca detaliu am remarcat şi circul bordurilor de tipul ce-i
lipseşte chelului „tichia de mărgăritar”. Nu cred, însă, că perspectivele sunt mereu rele. Dimpotrivă.
Deasemenea, este mult tineret şi asta contează...

145
146
HARTA

Col. (r) ing. Nicu ȘAPCĂ

Topografia generală este o ramură a GEODEZIEI, o subdiviziune a acesteia care are ca


obiect principal de studiu, metodele de măsurare a terenului cu toate detaliile de relief și
planimetrie, prin reprezentarea acestora pe o suprafață plană (hârtie, alt suport material) prin așa
bine cunoscute HĂRȚI. Pentru un cadru militar cunoașterea hărților militare, a modului de lipire a
elementelor acestora pentru o suprafață de teren de interes este o condiție necesar imperioasă de a
fi cunoscută.
Personal mi-am consumat primii 12 ani ca ofițer de comandă pe funcțiile de instuctor, șef
de auto-laborator și șef de armă la o unitate de geniu. Precizez că la orice nivel al funcțiilor de
comandă sau tehnice, mai ales când e vorba de exerciții tactice, aplicații pe hartă, aplicații cu
trupe alte situații de criză, harta se constituie în domeniul de căpătâi ce-l are ofițerul sau
subofițerul în ,,porthartul” său.
Dar să ne ocupăm un pic de istoria apariției hărților în general, de precizia cu care au fost
întocmite, de metodele matematice și astronomice în evoluția omenirii, dar și de falsificările
intenționate ale acestora. Pare foarte curios noțiunea de hărți falsificate. Aceste hărți sunt făcute
în special pentru a îngreuna intențiile viitoare ale unui potențial agresor, de a avea datele
necesare atacului cu forțele terestre ale acestuia sau de a îngreuna și induce în eroare orice
încercare teroristă la nivel de individ sau de grup asupra unor ținte alese din timp.
Această metodă pare să-și fi diluat efectul din moment ce lumea islamică și nu numai se
mișcă peste tot sub acoperâmăntul mascat al altor activități, studenție, mediul de afaceri, migrația
populațiilor din zone unde sunt războaie în țările de baștină, alte situații.
Căderea zidului Berlinului, oficial recunoscută la 9 noiembrie 1989 coincide cu ziua
internațională a cartografiei, segment al topografiei care se ocupa numai de realizarea de hărți. La
vizita unor specialiști în R.D.G. (Republica Democrată Germană) din altă țară a Germaniei,
R.F.G. (Republica Federală a Germaniei), au constatat prezența unor hărți intenționat falsificate
din partea R.D.G. Aceste hărți cuprindeau intinerarii falsificate spre zona de graniță cu R.F.G.,
localități dispărute, alte elemente cartografice cum ar fi: curbele de nivel secundare și principale
(se referă la altitudinea dealurilor, munților) etc. Falsificările erau împrăștiate cu scopuri turistice
celor care trebuiau să le utilizeze pentru a ajunge în zona de graniță dintre cele două țări ale
Germaniei, Zidul Berlinului. Se știe că mulți oameni din R.D.G. care totuși au reușit să ajungă la
Zidul Berlinului cu intenția de a-l escalada, erau împușcați de grănicerii R.D.G. Alții nu mai
ajungeau acolo fiind induși în eroare de hărțile falsificate, cruțându-și viața dacă nu erau
descoperiți de S.T.A.S.I. (Serviciul de securitate al R.D.G.). Totuși foarte puțini care ajungeau la
Zidul Berlinului au reușit să treacă în R.F.G. După cum se observă efectele celui de-al II-lea
război mondial, declanșat de Germania se manifestă prelungit în decenii, inclusiv prin plantarea
unor pliante cu hărți false pe teritoriul est-german. Distribuția acestor hărți false cu scopul de a
minți erau distribuite pe teritoriu, care în final ajungeau clandestin în R.F.G. Mai vizau și alte
scopuri cum ar fi: serviciul cartografic al R.D.G. avea ca sarcină de stat de a masca obiectivele
militare unde erau trupe rusești sau chiar autohtone, de a deruta eventualii spioni din R.F.G. de a
,,dispărea” garnizoane. Această metodă nu este deloc nouă. Istoria omenirii consemna din
vechime asemenea metode, aproape că falsificările se confundau cu existența acesteia.
Populațiile preistorice au fost interesate de cele două elemente ale existenței umane:
timpul și spațiul. Timpul nu l-au putut falsifica, deoarece își are mersul numai înainte, calitatea
ireversibilității fiind incontestabilă. Cu al doilea element, spațiul, lucrurile stau altfel. Spațiul este

147
măsurat ca și timpul, însă tridimensional, nu unidimensional ca acesta. Spațiul poate fi dilatat
(mărit) sau comprimat (micșorat), după nevoile omului sau pur și simplu aleatoriu.
Populațiile preistorice zăboveau mai mult în cunoașterea spațiului decât a timpului. Cu
timpul au rezolvat-o relativ ușor. Mișcarea corpurilor cerești, Luna și Soarele îi mulțumea pe
oameni în ceea ce privește timpul. Astronomia acelor vremuri aproape că nu-i interesa. Cu
spațiul, în cunoașterea noilor teritorii au fost permanent preocupați. Pentru populațiile preistorice
lumea exista până la zăriea ci cu ochiul liber a orizontului (unde se împreuna cerul cu Pământul),
mai departe însă, nu. Lumea se oprea aici, însă pentru nevoile existenței, de vânătoare în special,
oamenii străbăteau distanțe de mii de kilometri pe aceleași itinerarii fără să le greșească după un
anterior succes al vânătorii. Constatau că orizontul însă se ,,mișcă”! Concurenților interesați în
obținerea de trofee asemănătoare, li se comunicau alte date până să ajungă la vânatul căutat.
Oamenii de știință constată performanțele de orientare la vânătoare, la distanțe așa de mari pentru
acea vreme. În America de Nord populațiile migratoare urmăreau vânatul abundent, de exemplu
pe teritoriul actualului stat al SUA, Missouri, la distanțe foarte mari, fără să greșească itinerariul.
Nu numai pe teren uscat oamenii preistorici nu greșeau ci și pe apă. Navigatorii din Oceanul
Pacific parcurgeau mii de mile marine pentru pescuit sau alte interese ale existenței și se întorceau
pe uscat cu captura necesară preparării hranei. Nu aveau nici un fel de hartă, pe mare ajutându-i
ușoarele cunoștințe astronomice, de unde răsare soarele, unde apune, dacă este fază de lună nouă,
luna în creștere, luna plină sau luna în descreștere. Pentru cei care călătoreau pe mare riscurile
rătăcirii erau fatale, sau chiar a întârzierii nepermis de mare, încât au simțit nevoia, în evoluția
timpului să-și întocmească chiar ,,hărți”. Până când să întocmească aceste ,,hărți”, cei care
navigau pe mare în special au beneficiat de tradiția orală a generațiilor, alte elemente ajutătoare
cum ar fi: cerul înourat, cerul înstelat, schimbarea anotimpurilor, propriile călătorii. Cea mai
veche ,,hartă” cunoscută, pentru pescarii navigatori în Oceanul Pacific, între insulele acestuia a
constat într-o ,,împletitură de nervuri și fibre de palmier”. Cu ajutorul acestui instrument – hartă
dar și al observării înălțimilor pe crestele valurilor a temperaturii apei măsurată ,,organoleptic”, a
curenților marini, a soarelui, a lunii și a stelelor s-a luat hotărârea de a naviga pe distanța dintre
Tahiti și Hawaii.
Preistoricii Australiei, fiind foarte apropiați de natură imediată dar și cea mai îndepărtată,
au cimentat așa zisele ,,cărări de vis” numai în mintea omului așezate, dar foarte sigure pentru cei
experimentați având în vedere că ospitalitatea ținuturilor nu le era favorabilă. A trebuit să învingă
această natură potrivnică. Picturile rupestre cartograiate, găsite în locurile sacre ale indienilor
băștinași, se înscriu în cultura topo-geodezică a acelor vremuri. Această tehnică a ,,cărărilor de
vis” ale minții se constituie încă o ,,hartă” a băștinașilor indigeni așezați în rezervații. Statul
australian nu le-a așezat nici un fel de opreliști în îndeletnicirea de tradiție a înaintașilor, în
probleme de vânat și pescuit în granițele rezervației. Asta nu înseamnă că acești băștinași indigeni
australieni nu au gustat din civilizație, ba chair au o pătură de intelectuali care tratează anumite
revendicări, către guvernul australian, până în prezent niciodată refuzate.
Alte încercări de constituire a unei ,,hărți” primitive s-a constatat la inuiții trăitori în
nordul Canadei și estul Siberiei rusești. Primul om care a constatat o ,,hartă” la inuiți a fost
căpitanul E.W.Beechey, un englez care i-a întâlnit pe inuiții canadieni la Kotzebuc Sand în anul
1826 și care realizau ,,hărți” în relief pe țărmul oceanului. Aceste hărți primitive redau cu o mare
exactitate la o scară numai de ei știută, fiind de o exactitate care a stârtit mirarea dar și admirația
căpitanului de vas. Încă de pe atunci inuiții se numeau eschimoși, oamenii zăpezilor, a furtunilor
pe mare, a adăposturilor zidite cu ,,chirpici” din zăpadă. Această hartă primitivă pe o porțiune din
țărmul limitrof habitatului acestora era realizată din nisip, cărora temperatura de vară le permiteau
să-l adune. Țărmul era trasat cu un băț, care se constituia în unitatea de măsură a distanței de-a
lungul țărmului dar și datele necesare pentru o călătorie cu barca pentru o zi sau două, necesară
vânătorii de foci sau pește, alte vietăți necesare hănirii acestora. Erau prezentate cu precizie și alte
elemente de relief cum ar fi insulele din împrejurimi. La acea măsură a timpului erau adevărate
hărți topografice tridimensionale.

148
Oamenii preistorici trăitori pe alte meridiane ale lumii au găsit alte forme de întocmire a
unor hărți, cu mijloacele tehnice avute la îndemână la acea vreme. Astfel o hartă din Babilon
(Bagdag-ul de astăzi – Irak), descoperită și apreciată de specialiști ca datată din secolul VI î.
Hr.prezenta lumea, continentele cunoscute până atunci, ca pe o insulă de forma unui disc
înconjurată de un ocean planetar. În centrul acestei insule este așezat Babilonul. Harta preistorică
de astă dată a fost sculptată pe alocuri scrijelată pe o tăbliță prelucrată dintr-o bucată de rocă
subțire. Populația Babilonului se considera, prin aceste ,,documente cartografice” ca cei mai
avansați oameni față de contemporanii lor, restul populațiilor fiind așezate la periferia lumii
,,mișcători” care au trecut pe diferite teritorii, nomazi sar barbari. Hărțile erau întocmite și ,,chiar
ajustate” pentru a nu folosi năvălirilor barbare, așa cum se procedează și astăzi.
În anul 1601, preotul iezuit italian Mateio Digei a făcut o vizită în China, ajungând până
la Beijing. În deplasările sale folosea o hartă, de astă dată transportabilă la individ, pe hârtie de
papirus, hartă făcută probabil în Italia (nu se cunoaște), în care China era prezentată la marginea
lumii civilizate, ceea ce reprezenta ca o desconsiderare a acestei țări. Întrebat de chinezi, cum a
ajuns la Beijing acesta a fost inspirat după ce a observat trufia asiaticilor, rupând harta și
refăcând-o, aducând Beijingul în centrul lumii. Dacă nu era inspirat putea plăti cu moartea această
gravă ofensă pentru așezarea a localității Beijing la marginea lumii.
În perioada Renașterii au fost făcute adevărate hărți așezate pe suport-hârtie cele mai
precise hărți ale lumii. Primul on care a reușit să așeze pe o bucată de hârtie plată, reprezentând
Pământul a fost un olandez trăitor în Germania, la Duisburg, cunoscut în istorie sub numele de
Mercator. Numele lui adevărat era Gerhard Kremer. Pănă la Renaștere, dar în special în secolul
XVI erau hărți preponderent majoritare ca, concepție și realizare pe baza lucrurilor plastice
alegorice. În anul 1569, Mercator nu a reușit să reprezinte cu exactitate porțiunile suprafețelor de
pe globul Pământesc însă le-a reprezentat cu exactitate vecinătatea teritoriilor așezate pe o hartă
plană, aspect care a folosit omenirii la acea vreme. Știau de pe această hartă pe unde să meargă, în
special pe apă pentru a ajunge navigatorii la destinația dorită.
Așa cum am arătat mai înainte o hartă fie ea și cu unele imperfecțiuni întocmite, la un
moment dat în evoluția istoriei a apărat ca un interes major din punct de vedere militar.
Deopotrivă informațiile de harta unei perioade sau alta, indeosebi înainte de Renaștere și chiar
după au folosit și altor interese înafara celor militare, interese economice. Dacă Anglia,
Portugalia, Olanda, Franța, Turcia, Austro-Ungaria nu puteau să-și creieze imperiile în principal,
numai prin luarea liniei de ochire a puștii, au făcut-o și din punct de vedere economic.
Dacă la început au urmărit praful de pușcă, imperiile cu unele excepții cunoscute în
istorie, au fost menținute prin ,,războiul economic”. Acest război economic a fost înlesnit și de
cunoașterea căilor de comunicare obținute de pe hărțile întocmite la acea vreme. De o foarte mare
importanță hărțile au devenit documente care interesau îndeosebi pe militari. Însă nu a dispărut
acea inducere în eroare a adversarilor prin plasarea la ,,îndemâna acestora a unor hărți falsificate
unde dispar orașe, căi de comunicație, alte elemente”. În fosta URSS au existat instituții care se
ocupau cu falsificarea hărților. Astfel în al Doilea Război Mondial, englezii i-au jucat o festă
generalului Erwin Rommel. Se cunoaște că acest general cunoscut ca ,,vulpea deșertului” a atacat
Africa. Englezii prin plasarea hărților a reușit să așeze în calea lui E. Rommel, pe hartă o
porțiune de stânci, teren super accidentat, încât înaintarea trupelor germane de tancuri, luându-se
după informația luată de pe hărțile plasate s-a oprit, permițând englezilor să se regrupeze.
Surprinde totuși cum acest general german cunoscut ca un militar de excepție a putut să fie indus
în eroare. A fost omorât de Hitler, obligându-l să se sinucidă, când germanii au început să piardă
teren înconfruntarea cu aliații, făcându-l responsabil de eșecurile repetate.
În zilele noastre hărțile falsificate nu mai au vreun efect deoaece odată cu apariția tehnici
spațiale, sateliți, nave cosmice, toate obiectele existente pe Pământ sunt înregistrate cu mare
precizie după care se întocmesc hărțile. Totuși ideea falsificării unor hărți nu a dispărut. Măsluirea
în aceste situații se înscrie în plaja pozitivă. Problema se pune în unele situații cum ar fi parcurile
arheologice unde sunt vestigii ale trecutului de valoare unicat. S-au produs sustrageri de

149
suveniruri, monezi de aur, de argint, unele lucrări în bronz etc., hoții având informațiile reale au
atacat, unii chiar îmbogățindu-se după ce le-au vândut.
Aristotel încă din secolul IV î.Hr. a afirmat că Pământul este o planetă sferică. Această
afrimație chiar s-a impus până în timpurile moderne. Reprezentarea pe hartă a globului pământesc
ca o sferă s-a dovedit incorectă. Datorită rotației în jurul soarelui dar și în jurul axei proprii
această sferă este turtită atât la Polul Sud cât și la Polul Nord, pe linia Ecuatorului fiind ușor
bombată. La acest fenomen de rotație se mai adaugă atracția macromagnetică a Soarelui și a
Lunii. Continentul Europa suferă ridicarea și coborârea cu 1 cm. în timpul mareelor. Greutatea
specifică a masei gravimetrice în diferite puncte din interiorul Pământului, face ca în timpul
mișcării de rotație a acestuia determinând deformări ale sferei. Unii specialiști fac comparația în
sensul că Pământul văzut din Cosmos seamănă cu un cartof. Redacția revistei ,,Cadențe peste
timp” nu împrumută această afirmație ci mai degrabă seamănă cu o sferă turtită la capete, ca și
cum un balon pentru joaca copiilor este apăsat la partea unde se umflă, în același timp cu partea
opusă acesteia.
Dar să-l prezentăm un pic pe acest olandez Gerhard Kremer. După mine pare a fi etnic
german, însă s-a născut în Olanda în anul 1512 după care a trăit multe decenii în Germania la
Duisburg, schimbându-și numele în Mercator, un pic de rozonanță latină. El a inventat noțiunile
de longitudine și latitudine, prin proiecția care-i poartă numele, permițând reprezentarea pe hârtie
curbura Pământului. Hărțile întocmite de Mercator, le-a așezat într-o colecție denumind-o atlas,
denumire ce se poartă și astăzi. Nu avea de unde să știe de corecția magnetică, a coordonatelor
geografice, latitudine și longitudine, prin așa numita declinație magnetică.
Hărțile sunt de mai multe feluri: hărți turistice, hărți meteorologice, hărți militare. Să ne
ocupăm puțin de hărțile militare reale sau falsificate.
Harta militară a zilelor noastre cuprinde așezare detaliilor de relief și planimetrie, numai
și numai într-un plan geometric. Pentru a se realiza acest lucru e nevoie de un atlas cu semne
convenționale pentru fiecare element din detaliile de relief și planimetrie. Detaliile de relief se
referă la munți, dealuri, teren accidentat, câmpii, păduri, culturi perene. Detaliile de planimetrie se
referă la tot ce a construit omul peste detaliile de relief, orașe, comune, sate, alte obiective de
interes social și militar evident. Cheia de căpătâi a hărții este scara la care este întocmită. Hărțile
pentru micii comandați sunt realizate de regulă la scara 1: 25.000. acest lucru însemnând că 1 cm
de pe hartă corespunde la 25.000 de cm în teren, respectiv 250 metri. O condiție obligatorie a
utilizatorului este aceea de a cunoaște abrevierea din atlasul cu semne convenționale a detaliilor
de relief și planimetrie care sunt standardizate și specifice armatei unei țări. O parte din aceste
semne din atlas se regăsesc și la alte armate. Pentru hărțile la nivel operativ și strategic scara
hărților este de 1:100.000; 1: 200.000; 1: 1.000.000.
Hărțile al căror utilizatori sunt comandanții, conțin așa numitele HOTĂRÂRI a acțiunilor
de luptă pentru trupă. Hărțile ale căror utilizatori sunt locțiitorii de comandant se numesc HĂRȚI
DE LUCRU și cuprind propunerile către comandanți, evoluția situației pe câmpul de luptă,
evident cu alte propuneri la zi. Îmi amintesc o întâmplare hazlie legată de harta de lucru a
locțiitorului tehnic la o aplicație cu trupe, directorul aplicației fiind generalul Mihai Chițac. La ora
fixată trebuia să fie prezentă toată conducerea unității, comandanții col. Constantin Chirilă, plus
cei trei locțiitori ai săi, șeful de stat major lt. col. Eugenie Ocheană, locțiitorul pentru logistică lt.
col Alexandru Chirvase și locțiitorul tehnic cpt. ing. Nicu Șapcă. Toți trei erau în sala de ședințe a
Batalionului 202 „General Teleman”, mai puțin eu. A trimis după mine comandantul când mai
rămăseseră 10 minute până la ora întâlnirii cu generalul Mihai Chițac. Ce se întâmplase. Un șef de
serviciu de-al meu căpitanul Ion Ievi, îi dădusem harta mea de lucru să o hașureze un pic pentru a
fi vizibilă de la distanță ceva mai mare. A vărsat tușul pe hartă eu trebuind să înlocuiesc porțiunea
pătată de tuș. Mi-a luat ceva timp, dar la fără trei minute am intrat în sală. Colonelul Constantin
Chirilă foarte îngrijorat și supărat în același timpul m-a întrebat de ce nu am venit mai din timp.
Arăta frumos harta mea, chiar îmi făcea plăcere să lucrez așa ceva. I-am arătat-o, răspunzându-i în
același timp la întrebare cu întrebarea: nu vedeți, am fost la atelier și i-am bătut câteva nituri!

150
Totuși s-au amuzat. Generalul Chițac cu echipa sa a venit în sală după 10 minute, așa că am
scăpat de amenda comandantului. Într-o pauză i-am explicat de ce am venit cam târziu în sală,
cuvintele dânsului fiind total nepotrivite față de ofițerul Ion Ievi.
O hartă militară oferă informații utilizatorului informații foarte complexe. Concepția
actiunilor de luptă pot fi transmise cu tehnica actuală extrem de rapid în ambele sensuri de la
eșalonul superior la cel inferior și invers, în condiția existenței unui INTRANET solid, fără
posibilitatea adversarului de a sparge adresele respective. Nu au fost înlăturate posibilitățile de
transmitere prin curieri speciali.
Hărțile militare înainte de a fi folosite trebuie orientate. Orientarea în teren se poate face
după detaliile din teren sau cu busola. În ambele cazuri punctele cardinale Nord, Sud, Est și Vest
trebuie să aibă recunoașterea de către utilizator în cele două situații arătate mai sus. În situații că
există dubii se folosește busola, care nu dă greș niciodată. Ce informații se pot obține de pe hartă?
Acestea sunt:
- Determinarea distanțelor cu folosirea riglei gradate, cu folosirea scării grafice simple,
cu folosirea scării grafice compuse, cu folosirea curbimetrului. La baza determinării distanțelor
stă scara hărții. Din procedeele amintite cele mai des folosite sunt cu rigla gradată (în cazul
porțiunilor drepte) și curbimetrul ( itinerare nelineare);
- Construirea profilurilor.
Profilul topografic este o secțiune verticală prin suprafața Pământului. Se poate obține
într-un timp relativ scurt, folosind hârtie milimetrică sau special caroiată. Profilul poate fi simplu
sau complet. Folosește la determinarea înălțimilor unor cote topografice, alte situații.
- Determinarea zonelor văzute și nevăzute cu ochiul liber;
- Determinarea echidistanței cu ajutorul curbelor de nivel care sunt trecute pe hartă,
distanța pe altitudine în metri. De obicei curbele de nivel principale au distanța pe verticală de 10
metri;
-Determinarea unghiului de pantă. Se leagă de expresia matematică din trigonometrie
unde se alege funcția sinus. Obligatoriu se face profilul printr-o secțiune, în porțiunea dintr-un
itinerariu, realizându-se un triunghi dreptunghic. O latură a triunghiului se obține cu ajutorul
curbelor de nivel constând într-o latură opusă (cateta), iar altă latură de interes este iponenuza (a
doua latură) care se suprapune pe itinerariul din teren. Se obține cu rigla gradată sau chiar
curbimetru, corelat cu scara hărții. Laturile trebuie exprimate în această unitate de măsură, de
regulă în metri. Lungimea ipotenuzei triunghiului dreptunghic se ia între două puncte, cota cea
mai mică și cota cea mai mare de pe itinerariu. Se aplică formula: sinus de α = catetă opusă
ipotenuză
- Determinarea suprafețelor;
- Determinarea azimutului magnetic , corelat cu cel geografic;
- Determinarea coordonatelor rectangulare ale unui punct pe hartă. O precizare: X-ul indicat ,,se
așează” pe ,,Y”-ul din geometria analitică, ca prima cifră; Determinarea coordonatelor geografice ale unui
punct de pe hartă prin longitudine și latitudine. Se apelează la valoarea declinației magnetice, precizată în
partea de jos a hărții. Se adună dacă este ,,estică” și se scade dacă este vestică.
În TEREN, cu harta se pot executa mai multe activități: Orientarea în teren a hărții care necesită
stabilirea unei anume poziții încât să existe o corespondentă perfectă între detaliile din teren și detaliile
reprezentate pe hartă. Acest lucru se realizează prin următoarele procedee:
1. Orientarea hărții față de detaliile din teren: pentru realizarea prin acest procedeu este
necesar să se cunoască cel puțin o direcție din teren, față de care să se stabilească poziția hărții. O direcție
din teren poate fi o cale ferată, o șosea națională, un drum județean, un drum forestier, un curs de apă etc.
localizăm semnul convențional al direcției cunoscută pe hartă, după care mișcăm harta în așa fel încât
direcția din teren să fie paralelă cu direcția de pe hartă. Completăm orientarea cu alte repere identificate
pe hartă cum ar fi: o fântână, un pom izolat și care corespund cu cele existente pe teren;
2. Orientarea hărții cu busola. Acest procedeu este indicat când vizibilitatea este redusă sau
terenul este lipsit de detalii de planimetrie. Acul busolei care indică direcția Nord-Sud cu busola așezată

151
la mijlocul hărții și orientată pe un meridian magnetic. Se mișcă harta după indicațiile acului busolei. Se
poate completa informația cu înscrisul de pe o piatră kilometrică, alte repere vizualizate în imediata
apropiere (dacă există), dar busola ne conferă condiția suficientă de orientare a hărții;
3. Determinarea punctului de stație. Această poziție se face cu suficientă precizie folosind
detaliile apropiate ale terenului care sunt identificate și pe hartă. Dacă ne găsim aproape de o intersecție
de drumuri, o piatră kilometrică, un pod, o șosea sau pe calea ferată, o movilă etc, se identifică ca poziție
pe hartă a semnului convențional ce reprezintă detaliul respectiv constituie chiar punctul de stație.
Dacă însă punctul de stație nu corespunde cu cel din teren reprezentat pe hartă atunci se folosesc
alte procedee cum ar fi:
a) Din vedere, după detalii apropiate. Acest procedeu presupune orientarea hărții în teren după
procedeele arătate mai înainte, după care se aleg în teren, în apropierea punctului de stație 2-3 detalii
reprezentate și pe hartă. Se apreciază din vedere direcțiile și distanțele de la aceste detalii până la punctul
de stație și se înseamnă cu aproximație pe hartă poziția astfel obținută. Precizia de determinare ține cont
de experiența utilizatorului detaliilor de pe teren care au fost folosite precum și de aprecierea cât mai reală
atât a distanțelor de pe teren cât și a celor de pe hartă.
b) Prin radiere. Se procedează la orientarea hărții în teren după unul din procedeele cunoscute,
așezându-se o riglă gradată pe semnul convențional ce reprezintă detaliul de planimetrie din teren, astfel
ca pe direcția riglei să se observe în teren detaliul din terenul ales. Se trasează în lungul riglei o linie pe
hartă apoi se măsoară cu pasul distanța de la locul de stație până la detaliul de planimetrie din teren.
Această distanță trebuie măsurată cu pasul, transformată în metri și corelată cu scara hărții în centimetri.
De la semnul convențional al detaliului de planimetrie de pe hartă, pe linia trasată inițial cu rigla, se
măsoară centimetrii obținuți, ținând cont de scara hărții pe linia trasată pe hartă. La capătul măsurătorii,
pe direcția liniei trasate este punctul (locul) de stație.
c) Prin intersecție. Pentru aplicarea acestui procedeu este necesar a se identifica detaliile de
planimetrie în teren, care trebuie să fie recunoscute necondiționat și pe hartă. După orientarea hărții se
trag două linii cu rigla gradată spre cele două detalii din teren cu punct plecare semnele de pe hartă. La
intersecția celor două linii se găsește punctul de stație. Nu se mai fac măsurători la la aliniatul ,,b”. În
situația în care observatorul se găsește pe o șosea dreaptă, se folosește numai un detaliu de planimetrie,
recunoscut și pe hartă. Cu rigla se trage o linie dreaptă pe hartă către reperul stabilit.
De asemenea nu se face nici o măsurătoare cu pasul în teren. A doua direcție se consideră șoseaua
de pe hartă. Această direcție este dată de către șoseaua dreaptă. Acest procedeu se mai numește
intersecție-întretăiere.
a) Cu ajutorul hârtiei de calc. Acest procedeu condiționează ca și la procedeul intersecție sau
intersecție-întretăiere în mod obligatoriu alegerea a trei detalii de planimetrie în teren, recunoscute pe
hartă. Hârtia de calc se fixeazăpe un suport de carton special sau improvizat, bine întinsă și fixată cu scoci
sau leocoplast la colțuri, evitând mișcarea acesteia. Se alege un punct la mijlocul hârtiei de calc. Din acest
punct se trage câte o linie către cele trei detalii de planimetrie, cu creionul. Se obține o congruență a celor
trei drepte în punctul ales la început dar și direcția către cele trei repere din teren identificate și pe hartă.
Se scoate hârtia de calc și se aplică la fel de bine întinsă peste cele trei detalii de planimetrie marcate și pe
hartă. Punctul lor de intersecție așezat peste hartă se constituie în locul de stație al utilizatorului.
4) Identificarea sau transpunerea pe hară a detaliilor din teren. Pentru a identifica pe hartă un
detaliu observat în teren, observatorul se îndreaptă cu fața spre acesta. După aceea se orientează harta
după unul din procedeele cunoscute determinând locul de stație. Considerând drept origine locul de stație:
trasăm imaginar o linie dreaptă pe hartă în direcția detaliului identificat din teren. Se poate înlocui linia
imaginară de pe hartă așezând marginea unei rigle de la locul de stație spre detaliul respectiv. Privim cu
atenție harta pe direcția mărginii riglei. Se identifică detaliul din teren prin semnul convențional pe hartă.
Se face comparația între distanța apreciată în teren dintre observator și detaliu cu cea obținută din
măsurarea cetimetrilor pe hartă și convertită la scara hărții în metri. Distanța apreciată în teren trebuie în
cazul ideal să fie egală dacă nu foarte aproape cu cea de pe hartă, evident în aceeași unitate de măsură.
Dacă detaliul din teren nu este reprezentat pe hartă el se transpune prin semnul convențional
corespunzător.

152
5) Identificarea în teren a unui detaliu reprezentat pe hartă. Pentru această activitate se
orientează harta după unul din procedeele cunoscute, de asemenea se determină locul de stație. Se pune pe
hartă o riglă a cărei margine trebuie să treacă prin locul de stație, considerat ca origine, dar și prin semnul
convențional ce reprezintă detaliul din teren. Privind în direcția marginei riglei și apreciind distanța în
teren corelată cu cea măsurată pe hartă conform scării acesteia, se găsește reperul de interes. Condiția
ușurării identificării reperului este ca harta să fie bine orientată, de asemenea aprecierea distanței din teren
să fie cât mai apropiată de cea de pe hartă.
6) Deplasarea în teren după hartă. În condițiile terenului descoperit deplasarea se face ținând
cont de următoarele elemente:
- se scoate în evidență itinerariul pe hartă cu un creion sau carioca bistro;
- de-a lungul itinerariului cât și lateral față de acesta se marchează pe hartă toate detaliile care pot
ușura orientarea rapidă în teren acordându-se o importanță deosebită ieșirilor sau intrărilor din sau în
localități, bifurcațiilor, schimbărilor de direcție și punctelor obligate de trecere.
- se orientează harta în punctul de pornire de asemenea în orice haltă făcută sau când situația
neprevăzută o impune, verificând-o cu datele din teren;
- la fel se procedează în locul de sosire, identificând principalele detalii de planimetrie ale
raionului unde urmează să se dispună trupa.
Când deplasarea se execută în pădure, unde orientarea se face anevoios, unde lipsesc detaliile de
planimetrie se procedează după cum urmează:
- se marchează reperele de orientare pe itinerar și se măsoară distanțele dintre ele;
- se execută orientarea în punctul de pornire și se execută deplasarea până la primul reper de
orientare (o poieniță, o bornă kilometrică, etc). aici se face orientarea după hartă. Se stabilește locul de
stație în haltă;
- la fiecare reper marcat pe hartă și identificat în teren se face orientarea în teren. Orientarea în
teren cuprinde determinarea locului de stație și stabilirea reperelor jur împrejur cât se vede dar și fără să
se vadă (tur de orizont). Se întâlnesc cazuri când unele intersecții sau bifurcații de drumuri forestiere nu
sunt trecute pe hartă. În acest caz pentru ușurarea deplasării se determină direcția de deplasare după
azimut. Este nevoie să se apeleze la ultima distanță parcursă de la un reper identificat anterior, aceasta
fiind verificată cu kilometrajul de la bordul categoriilor de tehnică, sau evaluată după timpul deplasării și
viteza indicată la bordul tehnicii. Se stabilește un nou loc de stație, localizat pe hartă. Continuarea
deplasării se face după azimutul direcției aflat după hartă și confruntat cu indicațiile acului unei busole.
Azimutul este unghiul format dintre direcția Nord și o direcție din teren. El este de două feluri:
magnetic și geografic. Pentru aflarea azimutului geografic acesta se corectează cu declinația magnetică
care este vestică și estică, așa cum s-a arătat mai înainte, cea estică se adaugă ca valoare iar cea vestică se
scade din valoarea meridianului magnetic. Valoarea unghiului de declinație magnetică este trecut la baza
hărții.

Bibliografie:

Topografie militară, Editura Militară, București, 1985, de col.ing. Dragomir Vasile,


col.ing. Anghel Ioniță, col. ing. Țibru Ion lt.col.ing. Balea Victor, lt.col.ing. Belu Gheorghe,
lt.col.ing. Mistrig Teodor, lt.col.ing. Molea Octavian, lt.col.ing. Mureșanu Gheorghe, lt.col.ing.
Păduraru Pavel, lt.col. Rudas Ladislau, mr.ing. Cărnaru Ion;
Revista ,,Misterele Terei”, Editura Reader Digest, 2005, București.

153
154
ECONOMIA: S-O ÎNVĂȚĂM ȘI ALTFEL
- PÂNĂ ÎN PREZENT: REZULTATE SLABE ÎNTR-O LUME TOT MAI COMPLICATĂ –

Prof. Dan POPESCU

„Omul crede un strop și se îndoiește o mare”


Mihai Eminescu

Una dintre cele mai serioase publicații economice este britanica „Financial Times”, în general cu
puncte de vedere dintre cele mai pertinente. Iar revista „Courrier international”, pe care o urmăresc relativ
regulat, preia cele mai competente studii și articole economice apărute în presa internațională, vădindu-se
o publicație de mare și real interes. Așa am ajuns cu mai mult timp în urmă să citesc – și apoi să recitesc
și să analizez cu multă atenție – în „Courrier...” nr. 1359, din 17-23 noiembrie 2016 – studiul
„L′économie de Papy, c′est fini”, scris de David Pilling și apărut în 1 octombrie 2016 în „Financial
Times”. Un articol – studiu – anchetă care m-a bucurat în mod deosebit, numeroase puncte de vedere
relevate în acest cadru fiind pe deplin coincidente cu ale mele, susținute de mine de peste 10 – 15 ani
încoace. Iar în cei aproape 2 ani care au trecut de la publicarea studiului în C.I., lucrurile nu prea s-au
mișcat. Din păcate. Deci, considerațiile se află, încă, în plină actualitate.
Este vorba, în fapt, de solicitarea expresă a efectuării unor ample modificări în învățarea
„economiei”, a „micro” dar mai ales a „macroeconomiei”, în speță a Economiei Politice, „Economics”-ul.
Și cine face această solicitare? Pe lângă alții, numeroși studenți și nu puțini profesori de la una dintre cele
mai importante universități de pe glob, „University of Cambridge”, din Regatul Unit, instituție situată pe
locul 4 în ultimul clasament Shanghai al celor mai bune 1000 universități din lume. Protestul celor
menționați a început din noiembrie 2012. În timp s-a amplificat și lui i s-au raliat și alți studenți și
profesori de la universități britanice, americane, europene etc. De altfel, România, prin unii dintre
cercetătorii ei, a fost un „pionier” în acest sens. Nu este în nici un fel o chestiune de conjunctură, ci una de
fond, vizând un proces de maximă însemnătate pentru cei de astăzi și pentru cei de mâine, studenții în
economie de astăzi fiind, cum se arată în „Financial Times”, și nu doar acolo, decidenții de mâine din
firme, din instituții și marile firme, din consiliile de administrație, din institute de cercetare, din
universități etc. Practic, s-au confruntat și se confruntă două opinii. Una, a „dinozaurilor”, cei care, de
prin 1990 încoace, au matematizat și modelat în exces economia, prevalând, aproape integral, o
raționalitate abstractă dar care, deseori, rupe economia de realități. Iar a doua, a unor dascăli și specialiști
de amplă deschidere spre lumea economică așa cum a evoluat și evoluează ea, a unor specialiști și tineri
ce „vor să înțeleagă”, solicitând ca în curricula universitară a disciplinei să se acorde un loc important
istoriei economice și evoluției marilor școli de gândire economică de-a-lungul timpului envizajându-se
astfel și perspectiva. Solicitând să se acorde un loc mai important filozofiei și psihologiei, politicii, eticii
și moralei. Dincolo de o serie de detalii de care, în spațiul restrâns al unui articol, sunt nevoit să fac
abstracție, să vedem cum și cu ce argumente se susțin deschiderile spre lume, spre universalitatea
științifică, ale Economiei Politice. Și cum nu sunt recepționate acestea de către adepții exclusivității
aproape a matematicii și modelării în studiul „Economiei”, ceea ce, firește, că nu a mai lăsat și nu lasă loc
pentru alte investigații de tip „pluralist”. De altfel, nici eu, nici cei care gândesc ca mine, nu avem nimic
împotriva matematicii și modelării în economie, dar acestea nu trebuie să fie exclusive, dimpotrivă, ele
trebuie să lase și spații libere pentru a fi ocupate de o serie de examinări în direcții variate.
... Totul a pornit de la un text transmis studenților prin curier economic spre sfârșitul primului
deceniu din anul 2000: „Apel la toți econoscepticii. În mijlocul recesiunii mondiale după optzeci de ani,
studenții în economie din lumea întreagă pun sub semnul întrebării înseși fundamentele disciplinei
noastre... Oare economia pe care o învățăm dominată de formule matematice și de modele abstracte are
oarece raport cu lumea reală?” Iar mai departe:„În ce măsură putem afirma că economia este o adevărată

155
știință?”, făcându-se trimitere directă la tendințele economiștilor universitari de a prezenta ecuațiile și
funcțiunile matematice mai mult ca legi imuabile mai degrabă decât ca tentative imperfecte de a modela
interacțiunile umane imprevizibile. Oare economia nu are mai mult de-a-face cu politica decât cu fizica?
Cu alte cuvinte, se cerea, în textul amintit, să se modifice în sensul celor arătate maniera de învățare a
economiei. Cadru în care, afirm eu, ar trebui să se reafirme aliniamentele clasice, după care în interbelic și
până puțin după 1950, dar și mai apoi, se învăța „economia” la Academia de Înalte Studii Economice,
Industriale și Comerciale din București, devenită ulterior ASE București. De exemplu, istorie economică,
cu accente nu doar pe istoria economiei naționale ci și pe istoria economică universală: două semestre;
geografie economică: un semestru; filozofie: un semestru etc. Totul fiind finalizat cu examene dintre cele
mai pretențioase.
Altminteri, ar rămâne „suspendată” întrebarea unui distins profesor de la Cambridge, pusă prin
2010-2011, potrivit căruia „traversăm cea mai grea criză economico-financiară de după 1929, iar mulți
profesori continuă să-și desfășoare învățământul lor ca și cum nu s-ar fi petrecut și nu s-ar petrece nimic”.
Tocmai în acest sens, instituției de studii „Post-Crash Economic Society”, de la Universitatea din
Manchester, i-a venit alături, din 2012, „„Cambridge Society for Economic Pluralism” care se adresează
„tuturor celor care studiază economia pentru a face lumea mai bună și nu doar pentru a ameliora, pur și
simplu, ocuparea în sectorul privat”. Iar astfel de societăți au început să apară în numeroase alte
campusuri.
Mai multe elemente. Nu este deloc de mirare că urmare a celei mai grele crize economice după
Marea Depresiune și în silajul unei perioade de slăbiciune încă și mai lungă care a provocat bulversări
politice în Europa ca și în Statele Unite, comunitatea economiștilor se află în fața unei astfel de „presiuni
intense”, scria David Pilling în „Financial Times”. În fapt, „experții” care ne-au asigurat că au fost
rezolvate o dată pentru totdeauna problemele ciclurilor expansiune-recesiune și care ignorau inegalitățile
imense și în creștere în cea mai mare parte a țărilor avansate – ca să nu mai vorbim de economiile sărace
– se vădesc, deodată, și în mod crud, deficitari în ce privește capacitatea lor de a prezenta previziuni și
soluții. Iar aceasta în pofida a numeroși membrii ai establishmentului economic care îi apără... Dar să
revenim.
Urmările protestelor studenților și ale unor profesori, proteste privind maniera vetustă și mult prea
abstractă de învățare a economiei, nu au întârziat însă să se arate. De exemplu, la Cambridge, studenții din
anul II urmează în prezent 30 de conferințe asupra istoriei economice și filozofiei economice. Este, de
altfel, primul program de acest fel realizat de o mare universitate anglofonă pe timpul unei generații. În
dorința de a apropia mai mult economia de realități, de a sparge puțin câte puțin tiparul comportamentului
rațional care în realitate nu este, de multe ori, deloc „rațional”, alte universități britanice – de exemplu
Universitatea din Manchester – au conceput cursuri cu „un conținut pluralist”, referindu-se mai ales la
teorii și doctrine economice care au dat și dau altfel mult mai mult comparativ cu cele care erau și sunt
încă la modă. Studenții formați în acest mod cu siguranță că – odată ajunși la decizii – vor avea un impact
profund asupra ansamblului politicilor de viitor, începând cu impozitele și cheltuielile publice, cu
dobânzile și salariile minime, și până la comerț sau la emisiunile de gaze cu efect de seră.
Oricum, ținând seama și de prognosticuri actuale ce relevă posibilitatea unor noi și grave crize
economico-financiare, avem de-a-face cu un factor al eșecului cel mai strălucitor al „economiei
dominante”, al eșecului acelor economiști care vădeau și vădesc „un cult” față de ansamblul de ipoteze tot
mai larg discreditate, un ansamblu de ipoteze care „au inventat”, practic, „un univers paralel” compus din
„relații” mecanice precis definite, relații între diferite piese mobile legate între ele de conducte, țevi,
angrenaje și leviere metaforice: când dobânda scade, împrumuturile bancare cresc; când impozitele (mai
ales pe profit) scad, investițiile se amplifică. Neîmplinirea cea mai rea a acestei „economii dominante” s-a
vădit – potrivit celor mai multe opinii – în incapacitatea de a explica și – mai mult – în incapacitatea de a
prevedea criza economico-financiară mondială ce a debutat în Statele Unite în 2008, crahul financiar de
atunci și ce s-a petrcut și se petrece mai apoi. Ori, afirma un student de la Universitatea din Manchester,
chiar în vremea în care economia lumii se prăbușea, profesorii de aici, dimpotrivă, lăsau impresia
credinței nestrămutate într-un sistem rațional capabil de a se autocorecta, de a se autoregla, un sistem care
finalmente își va regăsi în mod natural echilibrul său. Chestiuni foarte departe de o realitate totalmente

156
indisciplinată, bulversantă și bulversatoare, o realitate ce ar trebui să ia în calcul individul ca atare, de
peste tot, și nu doar privilegiații din anumite silaje. Se mira studentul de la Manchester: cum oare în întreg
anul I, în 2011, nu a fost făcută măcar o singură referință la criza economică mondială, totul fiind inundat
de scheme, tabele, formule și certitudini? Și avea dreptate...
Oricum, mai subliniez odată, nici eu și nici mulți alți profesori de economie, de dezvoltare, pe
care îi cunosc, cu care întrețin corespondență, cu care mă văd și revăd la ample manifestări internaționale,
în țară și afară, cu care sunt alături în sumarul unor volume și reviste de seamă, nu am avut și nu avem
nimic contra matematicii în economie, a modelării, a deslușirii și examinării comportamentului rațional
etc. Problema este însă că de multă, de foarte multă vreme, atât la noi cât și în lume, în Uniunea
Europeană, în Statele Unite, în țări din Asia, afacerile nu se desfășoară din perspectiva doar a
comportamentului rațional, a unor determinanți și algoritmi matematici, ci intervin numeroase elemente
subiective, generate de corupție, de mediul subteran, de aviditatea și cupiditatea în raport cu banii, de
setea nestăvilită de putere instituțională și managerială cu orice preț etc. Ce are de-a-face oare teza
comportamentului rațional cu marile ținte și intenții de a domina lumea? Ce au oare de-a-face matriciile și
algoritmii cu corupția, cu afacerile „pe sub masă” sau din alcov, cu comportamentul cu urmări atât de
grave al unor personaje politice care consideră populația slujitoarea lor și nu asemenea personaje se
privesc – cum ar fi normal – ca slujitori ai populației? Ce are de-a-face teoria marginală cu dominația
unor mari puteri pervertind întreaga gestică și acțiune economică? Ce are de-a-face moralitatea
economică cu imoralitatea crasă a nu puține afaceri? Or, în acest sens trebuie înțeleasă cerința de a învăța
și altfel economia, de a învăța din istoria economică, de a studia tipologia marilor afaceri și escrocherii
financiare care au agresat și agresează destinul lumii etc. Și nu ai cum să nu înțelegi astfel de probleme,
cred eu, decât dacă nu vrei sau dacă ești totalmente ignorant.
Dintr-o astfel de perspectivă complexă opiniez că se impun în actualitate mai multe lucruri. Iată,
„anul sabatic” pentru profesori. Ca orice om și mai ales în calitate de profesori, ei au nevoie să învețe
mereu. Au nevoie „să vadă”, să fie mai mult ținute cursuri, pe bază de reciprocități, dacă nu altfel, și la
alte universități decât cea de origine. Să dobândească, dacă nu au deja, un spirit larg, o concepție mai
largă, pluralistă, bazată pe experiențe și lecturi numeroase. Calitatea de profesori nu este doar o meserie,
ci, mai ales, o pasiune, o dedicație continuă, o ardere continuă. La fel și în ce privește studenții, fără să
mai intru în detalii. Dar oare așezarea lor, vădită, acum, relativ nepotrivită, într-un „tunel” plin de
abstracțiuni, nu a fost și voită, eliminându-i, astfel, principial, dintr-o dezbatere, deloc în ultimul rând
politică, atât de necesară pentru oameni care-și constuiresc conștient viitorul și apți să judece judicios
„recitalurile” politicienilor? De multe ori „recitaluri” lipsite de sensuri mai profunde, subsumate
intereselor de a-și eterniza, pe cât posibil, funcțiile politice aducătoare, cu ușurință în anumite situații și
conjuncturi eliptice, de beneficii individuale cât se poate de „grase”? Cred că este o ipoteză care merită
luată în calcul...
Să nu uităm că Stuart Mill a fost un mare moralist al timpului său, un om nu prea bogat dar cu o
cultură și inteligență pe măsura cerințelor vremii. Iar Adam Smith a fost mai întâi profesor de morală și
literatură engleză și apoi, pe o astfel de bază solidă, s-a străduit să devină economist. Dar Keynes, cu
studii și producții literare de tinerețe foarte solide? Să ne mai referim oare la Școala Mercantilistă, la
Școala Fiziocrată, la „pesimiștii” liberalismului economic – D. Ricardo și Th. R. Malthus – și doar la
„optimiștii” săi – Adam Smith și J.B.Say? Să ne mai referim oare la Școala Marginalistă care relevă
cerința ca într-un schimb de activități să câștige toți partenerii, la Școala instituționalistă, la Ecologiști și
la adepții sustenabilității, la marile semne de întrebare pe care le ridică postindustrialismul când, pe o
mare parte a Globului, industrialismul nu s-a desfășurat nici cât de cât? La studiul atent al genezei și
desfășurării revoluțiilor industriale care infirmă percepte clasice și afirmă altele noi? Ce uriaș izvor de
învățăminte și experiențe economice se declanșează astfel... Iar exemplele ar putea continua evidențiind o
perspectivă amplă și nu doar modele elegante cu conținut vulnerabil, care și ele, firește se impun studiate.
Numai, într-o astfel de manieră complexă, s-au putut și se pot înțelege mai bine probleme ale
lumii reale precum inegalitățile dramatice sau (in)stabilitatea financiară, pașii gravi și greșiți înapoi ai
producției în fața speculației etc. Trebuie, deci, reintegrate, cu mult mai mult, istoria economică, politica,
filozofia, psihologia, etica, chiar și literatura în studiul economiei. După cum afirmă profesorul Joe Earle,

157
avem nevoie de „un program de studii pluraliste pentru a aborda școlile de gândire punând accentul pe
raporturile de clasă sau psihologia umană. Doar extrapolările neoclasicilor și „noilor economiști” punând
accentul pe un agent rațional care optimizează, nu sunt deloc suficiente”. Cum afirmam și afirmăm și noi,
sunt foarte departe de realități. Ne-au dus și ne duc la un model social de dezvoltare a Planetei cu rezultate
cel puțin dubioase și fără, se pare, perspectivă.
Revenim, acum, la economia și pregătirea de la noi. Consider că doar urmând mai multe idei
precum cele de la Cambridge preluate acum, să o spunem, pe o arie mult mai largă, de universități, în
Statele Unite, în Canada, în Italia, în Franța în mod notabil, în China, în Japonia, fapt dovedit și de
tematica marilor Congrese de economie și istorie economică la care am participat și particip, de marile
publicații euro-asiatice și americare în care scriu, vom avea generații de oameni activi. Generații care să
nu fie impasibile la furtul țării, la relația dezvoltării cu capitalul românesc și cu capitalul străin, capital
deseori cu efecte pozitive, dar, uneori, de multe ori chiar, „benefic” la spolierea resurselor, la îmbogățirea
escrocilor, la soluții pe picior și fără „bătaie” în perspectivă. Și câte și mai câte nu sunt de spus. Desigur
că sunt încă foarte mute de făcut. Desigur, în lupta cu ignoranța și incultura, cu șmecheriile și escrocii,
antidotul este mai mereu ușor de întrevăzut și mult mai greu de aplicat.

158
CONTRADICŢII ÎNTRE C.S.P. (CE SE POATE) ŞI
C.S.V. (CE SE VREA)...

Prof. Dan POPESCU

M-am format ca economist, cu precădere macrosintezist, sub bagheta de educație și influență


profesională a unor dascăli de mare valoare, de exemplu regretatul academician N.N. Constantinescu,
acad. Tudorel Postolache, Ionel Blaga (cu amândoi am făcut, în anul IV și V, Seminarul special de
Economie Politică, după ce am tras biletul la examen, nu m-au ascultat și m-au trimis înapoi în bancă cu
nota 10 cu felicitări, spunându-mi că sunt edificați asupra mea din timpul anilor), Stelian Dumitrescu,
N.S. Stănescu şi A.D. Albu (la economie mondială), Ludwig Grünberg (la filozofie), Gh. Bistriceanu (la
finanțe), C. Danciu (la planificare), Mihai Amuza (la buget), Luigi Dobrescu (la tehnologie industrială),
Boiangiu (la tehnologie agricolă), etc. Cum am arătat, întrucât de la ziar – din varii motive, un oarece
spirit de frondă al meu, lipsa de timp în ce mă privea, invocată de ei ș.a. –, nu mi s-a permis să mă înscriu
la doctorat, m-am transferat – după ce instituția respectivă m-a solicitat ca atare și am trecut un examen de
post – la Comitetul de Stat al Planificării (din 10 ianuarie 1971), ca economist specialist. Aici, în cei 5
ani și jumătate, m-am ocupat cu precădere de Tabloul sinoptic al dezvoltării economice și sociale, de
Raportul de plan, de întocmirea și coordonarea balanțelor materiale, instrumente de lucru la cercetătorul
american Wassily Leontief (Premiul Nobel pentru Economie), preluate principial din „Tabloul economic”
al fiziocratului francez François Quesnay, medicul lui Ludovic al XV-lea și al doamnei de Pompadour –
„Tablou economic” considerat de marchizul de Mirabeau „o minune a lumii”. Toate acestea ca economist
specialist și fără să am post de conducere. De altfel, nu eram nici membru de partid, unde am intrat în
1974, la 33 de ani, după câțiva ani de doctorat și în procesul de pregătire a tezei, fiind sfătuit că altminteri
nu voi putea finaliza nimic.Nu eram deloc poltron, trebuie să spun că în acel an 1974, dar şi mai apoi,
ţinând seama de toate circumstanţele, eram convins că este puţin probabil un alt sistem în România. Mai
eram convins, însă şi de imperativul deschiderilor, al libertăţii, de necesitatea de a munci cât mai bine, cât
mai corect, atât în avantajul personal cât şi al ţării. Fără să mă exteriorizez, puneam mult suflet şi raţiune
în ceea ce făceam. Şi aveam chiar speranţe. Nici atunci, însă, şi nici pe urmă nu am obţinut vreo funcţie
de conducere, la orice nivel, în partid. Nu era genul meu...
În activitatea mea la CSP am urmărit să semnalez și să înlătur – pe cât posibil după puterile mele
„de execuție” – o serie de inadvertențe în corelarea ritmurilor și coeficienților de creștere pentru diferite
domenii, ramuri, sectoare, inadvertențe determinate cu precădere prin stabilirea unor sarcini și obiective
din afara instituției, eminamente politic. De asemenea, m-am străduit să semnalez șefilor mei ecartul
destul de ridicat dintre venitul național creat și cel utilizat, „fragilitatea” între „resurse” și „destinații” a
unor balanțe materiale, înregistrările repetate la „producția globală” și faptul că „producția netă” (valoarea
nou creată) ca indicator era mai bună și trebuia utilizată cel puțin concomitent cu „producția globală”
(totalul activităților), necesitatea de a stabili salariile – la firme etc. – nu după producţia globală ci după
producţia marfă vândută şi încasată etc. Am publicat, de altfel, ca economist în CSP și doctorand în
„Economie Politică” la ASE București (sub conducerea eminentului dascăl Ivanciu Nicolae-Văleanu),
circa 15 studii în „Probleme economice” și „Viața Economică”. De asemenea, am publicat, primul în
România, un amplu articol de susținere a indicatorului „Producția netă”, în ziarul „România
liberă”.Totodată, un studiu al meu și al colegului Gh. Obreja din CSP, pe tema „funcției progresiste a
acumulării” dar și a necesității creșterii eficienței ei, apărut pe 2 pagini mari de revistă în „Viața
Economică”, a fost preluat la inițiativa americană și publicat în Revista Economică a Universității din
Dikinson, din Statele Unite.
În CSP am beneficiat de sfatul și îndrumarea inclusiv pentru doctorat, ale unor șefi excepționali,
specialiști de mare prestigiu, precum actualul academician Emilian Dobrescu, dr. Virgil Pârvu, Mircea
Zara, profesorul Gh. Șiclovan, ing. Gh. Sucitulescu, Constantin Caloianu, dr. Avram Rozen, Petre

159
Cristescu, Ștefan Gabor, Napoleon Ene, Stelică Ciuraru, Octavian Vlaiculescu, Ionică Ștefan etc. Am
beneficiat, deopotrivă, de aprecierea demonstrată de Domniile lor nu doar prin faptul că eram ascultat, ci
și prin faptul că mi s-a aprobat mereu, legal, reducerea stagiului de timp pentru gradațiile salarial-
profesionale, trecând astfel de la „economist” la „economist principal” și urcând „la excepțional” pe scara
de gradații respective. Odată mai mult, menționez, doar funcții de execuție... Ca să-mi pot termina teza –
deseori mi-am luat „concediu fără plată” pentru examene și alte activități doctorale, altfel nu se putea, se
lucra, în medie, 10-11 ore pe zi, inclusiv duminica, am lucrat și multe nopți – și fiind solicitat de
Institutul Central de Cercetări Economice, în 1976 mi-a fost aprobat transferul în cadrul institutului
respectiv. Eram, oricum, mai aproape de preocupările mele în cercetare.
Din perspectiva CSP-ului, sunt două tipuri de probleme pe care doresc să le examinez în prealabil
– desigur, succint. Pe de o parte, insuficiențe, lacune, limite ale sistemului socialist – comunist construit și
disipat de sovietici. Pe de altă parte, dar strâns legat de primul aspect, limitele și calitățile – câte au fost,
ale unor conducători estici care s-au împletit strâns cu primul aspect, uneori potențându-i negativul,
alteori diminuâdu-l. De altfel, o istorie economică bazată doar pe indicatori, pe noțiuni abstracte se pare
că astăzi nu mai este suficientă pentru a înțelege fenomenele. Personalitățile, oamenii, personajele,
gândurile şi evoluţiile lor au și ele un rol important.
Este limpede că liberalismul de tipul lui Adam Smith a înregistrat, în general, în timpul dintre cele
două războaie mondiale, un recul semnificativ. În România, asemenea celor mai multe din țările
europene, perioada de după Primul Război Mondial a debutat cu criza capitalismului liberal. Mai multe
elemente o demonstrează. Astfel: a) economia în timp de război și imediat după aceea a fost o economie
în general controlată și restricționată prin hotărâri guvernamentale și statale; b) au avut influențe
revoluțiile desfășurate după Primul Război Mondial, respectiv: I. „revoluția” din Rusia condusă de Lenin,
potrivit multora o lovitură de stat care a instaurat un regim colectivist fondat pe doctrina marxistă aplicată
deformat și într-un context de violență; II. revoluția fascistă italiană condusă de Benito Musolini și
revoluția germană național socialistă purtând emblema lui Adolf Hitler, mișcări conservând din capitalism
proprietatea și vidându-l de liberalism; c) criza economică din 1929 - 1933, declanșată odată cu celebra
„Joie neagră” din Statele Unite, dar „pregătită” dinainte, și care a cuprins economia tuturor țărilor. În
formele ei concrete – din România, dar și în general – această criză nu a reprezentat o simplă criză
conjucturală de supraproducție, ci o criză de structură, de fond. Ea a antrenat prăbușirea prețurilor,
depresiunea severă a activității economice, explozia șomajului, a falimentelor, devalorizări monetare
notabile. Criza din 1929 – 1933, se afirma în timp, „a relevat vulnerabil liberalismul clasic, sistemul
capitalist clasic și le-a afectat principiile”1.
Libertatea economică a fost într-un declin evident. În economiile vestice – și asemenea lor în
economia românească – în structura întreprinderilor s-au petrecut evoluții de la forma individuală spre
forma colectivă, dar nu „colectivistă”, de la concurența nedeformată decât în măsură inerentă, spre
monopoluri. Întreprinderilor din secolul XIX, organizate mai ales pe principii familiale, le-au succedat
întreprinderi relativ gigantice, organizate ca societăți anonime. De la capitalismul întreprinderilor mici și
al liberei concurențe se trece la capitalismul monopolist al marilor firme. Al marilor firme din statele
dezvoltate și sprijinite în mod fundamental de aceste state, piața fiind „corectată” esențial în favoarea
firmelor respective. Prin variate tehnologii, de la războaie la presiuni politice, regimuri coloniale sau de
tip colonial ș.a. Totodată, organizarea producției în interiorul economiilor, al țărilor, nu a mai aparținut
exclusiv, strict inițiativei private. În situații politico-economice tumultoase, deseori tulburi, caracterizate
de confruntări dure, de acuzații și suspiciuni insistente, de escrocherii celebre și la scară mare, guvernele
au intervenit în viața economică nu numai pentru a reglementa cât de cât condițiile de muncă – respectiv
salarii, durata zilei de muncă, concedii ș.a. Prin hotărâri și acțiuni rareori disimulate, organismele statale
și guvernamentale, reprezentând grupuri mari de interese, s-au manifestat cu o pondere importantă, cu

1
Dan Popescu, Istoria gândirii economice din Antichitate până la sfârşitul secolului XX, Editura Continent, Sibiu-
Bucureşti, 2002.

160
determinări și influențe esențiale în stabilirea prețurilor, a ratei dobânzilor, în ce privește dirijarea
procurării și vânzării materiilor prime și produselor2.
În România, în mod hotărât s-au vădit acțiuni pentru sprijinirea, prin stimulente și avantaje – cu
precădere tarife vamale preferențiale, terenuri acordate privilegiat, înlesniri pentru transport, prime de
variate tipuri etc. – a întreprinzătorilor autohtoni. Puterea executivă, politică, urmărind interese aparte, s-a
substituit inițiativei private pentru a asigura gestiunea unor servicii economice și a unor „industrii cheie”
(Băncă de emisiune, industrii de armament). Având în vedere evoluțiile timpului, nu a fost nimic
paradoxal în faptul că asemenea traiectorii s-au petrecut în condițiile în care între ianuarie 1922 și martie
1926, între iunie și noiembrie 1928, între noiembrie și decembrie 1933 și între ianuarie 1934 și decembrie
1937, România a fost condusă de guverne național-liberale. Acestea au avut, ca premieri, în ordine, pe
celebrul om politic Ionel Brătianu, pe marele economist liberal Vintilă Brătianu, promotor al doctrinei de
o mare profunzime „prin noi înșine” – desigur, nu doar el –, pe doctorul în drept și în economie de la
Paris, cu o teză privind cooperatismul, I.G. Duca, pe avocatul și diplomatul Gh. (Guță) Tătărescu. Era
vorba, de fapt, de o interpretare cel puțin adecvată a liberalismului3.
Capitalismul individualist a făcut loc capitalismului de stat, reflectat în plan european, dar și
mondial, printre altele, de keynesism, de New-Deal-ul lui Roosevelt, de guvernul socialist al lui Leon
Blum în Franța etc. În același sens, în perimetrul schimburilor internaționale, desfășurarea „fără restricții”
a activității este întreruptă de „obstacole” din ce în ce mai numeroase. Barierele vamele se multiplică și se
diversifică prin prisma unor argumente mai mult sau mai puțin pertinente. Devin pronunțate
contingentările și măsurile autarhice. Controlul vânzărilor – cumpărărilor și acordurile de clearing
reprezintă premise pe care se sprijină atât controlul schimburilor de mărfuri cât și controlul mișcărilor de
capital. Capitalismul „cosmopolit” și liber-schimbist declină oficial, deschis, în favoarea capitalismului
național și protecționist.
Se remarcă, în acest context, creația economistului român Mihail Manoilescu4, născut în 1891 și
mort în pușcăriile comuniste, la Sighet, în 1950. Este cercetătorul, care, prin vestita sa lucrare, în original
în franceză, „Theorie du protectionnisme et de lʼéchange international”, publicată la Paris, în 1929,
modifică esențial accepția de sacrificiu necesar dată, pe plan european, până atunci, protecționismului, în
aceea de avantaj economic cert. Doctrina lui Mihail Manoilescu „face epocă” în gândirea economică a

2
Idem, op.cit.
3
Idem, op.cit.
4
Mihail Manoilescu pornește de la premisa „comună” că o industrie nu poate rezista, cu forțe proprii, concurenței
mărfurilor industriale străine. Unele dintre ele mai bune, mai ieftine. Aserțiunea este probată de un fapt istoric: în
toate țările industrializate din perioada interbelică și într-o măsură deloc minoră, statul a sprijinit, zeci și sute de ani
crearea industriilor deseori prin regimul de protecție vamală. Cu caracter temporar și educativ, pârghiile
protecționiste erau relaxate când se considera că industria națională putea susține concurența cu fabricatele străine.
De la acest punct mai departe, Mihail Manoilescu schimbă însă registrul de cercetare, relevând protecționismul nu
ca un sacrificiu necesar, ci în postura unui avantaj economic. Introduce și dezvoltă astfel noțiunile de
„productivitatea aferentă”, respectiv de „valoare medie anuală a producției nou create de un muncitor în diferite
ramuri economice”. Din această perspectivă, pe baza unor calcule acceptate ca riguroase, economistul român
apreciază că este rațional și avantajos – nici pe departe nefiind un sacrificiu – să se protejeze într-o țară orice ramură
economică în care productivitatea muncii se află peste media națională de productivitate.
Încă la vremea respectivă, s-a considerat,această teorie cea mai consistentă replică dată doctrinei costurilor
comparative elaborată de D. Ricardo, cât și unor variante evoluate ale acesteia. M. Manoilescu arată că teoria
costurilor comparative omite să releve cu câtă muncă națională plătește țara agricolă produsele industriale „ieftine”
ale străinătății. Au rămas celebre cuvintele sale: „Ceea ce comparăm noi atunci când recomandăm industrializarea
țării nu este cantitatea de muncă pe care o cheltuiesc străinii. Ceea ce ne interesează – și ceea ce este întradevăr
concludent când trebuie să ne decidem pentru sau împotriva industrializării – este să comparăm cantitatea de muncă
românească pe care ar trebui să o cheltuim pentru a realiza produsele agricole cu care am fi nevoiți să plătim – în
lipsa unei industrii – produsele industriale ale străinătății”. (vezi și Dan Popescu, Curierul Național-Magazin,
București, nr.130, 21-27 februarie 1994)

161
veacului trecut și a acestui veac. Și o face până departe, în state din America Latină – Argentina, Brazilia,
Chile – ridicând considerabil cota de valoare a Şcolii românești de economie.
După Al Doilea Război Mondial, în timpul imediat de refacere economică, de debut al unei noi
dezvoltări, avem de-a-face cu același tip de evoluție, cel puțin în bună măsură. Pe de altă parte, prin
înțelegerile dintre Statele Unite, Anglia și Uniunea Sovietică, România este „repartizată” în proporție de
90 la sută, alături de alte state, în sfera de influență, putere și dictat a Uniunii Sovietice. Ea cunoaște astfel
– deseori cu diferențe de accent, ținând seama de imensitatea graniței comune cu URSS (peste 50 la sută
din lungimea totală a frontierelor) – evoluția specifică „țărilor comuniste”. Într-o perioadă scurtă (1944-
1948) au fost adoptate măsuri succesive, îngrăditoare sever ale proprietății și inițiativei private.În acest
sens, se remarcă înființarea unor instituții precum „Economatele” și „Oficiile industriale”, ce limitau și
chiar anulau, într-un mult prea ipotetic folos al statului, posibilitatea de „mișcare” a patronilor de fabrici,
a managerilor. Se remarcă, totodată, etatizarea Băncii Naționale, Legea naționalizării principalelor
mijloace de producție (materii prime, uzine, utilaje, transporturi, comerț, stocuri, etc.) din 11 iunie 1948,
„perspectiva certă” a desființării proprietății țărănești prin „colectivizarea agriculturii” etc5.
Sub amenințarea directă a baionetelor sovietice au fost create, deci, premisele ca producția să fie
organizată în mod autoritar, într-un sistem de planificare strict centralizat. Desigur, avea multe minusuri,
avea însă și câteva plusuri. Așadar, nu planificarea ca atare, chiar strict centralizată, a dezvoltat politici
constrictive și restrictive, ci tocmai planificarea de care amintim a fost rodul acestor politici. Era, de fapt,
un instrument ce putea avea diferite finalități. În speță, statul era identificat într-o așa-zisă „dictatură a
proletariatului”, având legalmente și fundamental misiunea – potrivit constituțiilor comuniste – de a
nimici economic și fizic „fostele clase exploatatoare”, de a „zdrobi ordinea capitalistă”, de a „extirpa” toți
germenii săi posibili ținând de proprietatea privată, inițiativa particulară, democrație „burgheză”,
concurență, autonomia individului etc. A fost astfel copiat „forțat și legalmente” modelul sovietico-
stalinist, sub „îndrumarea” – obligatorie – a consilierilor sovietici ce împânziseră economia românească la
toate nivelurile6 și în condiții aproape de teroare politică și fizică. Efectiv conducerea economică strict
centralizată debutează în România la 1 iulie 1948, atunci când este înființată Comisia de Stat a
Planificării. Această instituție avea ca sarcină oficială „pregătirea condițiilor pentru trecerea la conducerea
pe bază de plan a economiei și elaborarea planurilor de stat în conformitate cu directivele stabilite de
partid.” A devenit, ulterior, Comitetul de Stat al Planificării.
Deosebirile în plan economic și politic sunt deja fundamentale comparativ cu măsurile de
programare și protecționism economic inițiate de guvernele liberale și economiștii liberali și neoliberali
din România interbelică. Și nu doar în România interbelică. În septembrie același an este reorganizată și
„perfecționată” activitatea Băncii Naționale. Întreprinderea bancară cea mai importantă a țării trebuie
acum să organizeze și să controleze, în sensul cerut de partidul comunist – recte, de sovietici –, întreaga
circulație bănească, creditarea pe termen scurt și decontările în economie. Concomitent a fost înființată

5
De exemplu. „Până la 1 decembrie 1947 s-au constituit 14 oficii industriale, care grupau circa 730 întreprinderi,
ceea ce reprezintă aproximativ 80 la sută din capacitatea de producție. Dintre cele mai importante oficii industriale
create menționăm: Oficiul lânei (177 întreprinderi), Oficiul bumbacului (22 întreprinderi), Oficiul pielăriei (69
întreprinderi), Oficiul metalelor neferoase (11 întreprinderi), Oficiul uleiurilor vegetale (37 întreprinderi), Oficiul
fânului (10 întreprinderi), Oficiul produselor chimice (15 întreprinderi), etc. Între decembrie 1947 și iunie 1948 s-
au mai înființat încă 9 oficii industriale dintre care menționăm: Oficiul metalurgiei prelucrătoare, Oficiul lemnului,
etc. Prin crearea oficiilor industriale se instaura controlul de stat și dirijarea parțială de către stat a activității
economice a întreprinderilor industriale particulare”. (N. Marcu, I. Puia, A. Cherciu, V. Bogza, ș.a, Istoria
economică, sub redacția prof. univ. dr. Nicolae Marcu, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1979, p.409).
6
Printr-un asemenea control strict și dominator al industriei și economiei românești, utilizând mijloace variate,
multe de tipul întreprinderilor mixte româno-sovietice (celebrele „Sovromuri”), în anii de până la începutul
deceniului al 7-lea URSS s-a secătuit România de mari bogății. Este vorba de miliarde de tone de materii prime și
materiale – uraniu, petrol, cărbune, grâu, alte cereale – utilaje, mașini, etc. – datorită lipsei de date statistice reale și
regimului politic de până în 1989, încă imposibil de evaluat cu exactitate (vezi și prof. Gh. Dobre, Institutul de
Economie Națională, București, studii publicate sub egida institutului în anii 1990 și 1991).

162
Banca de Investiții pentru finanțarea, creditarea și decontarea investițiilor în unitățile economice. Au fost
organizate ministere economice, instituite pe principalele ramuri de producție. Erau, toate acestea, măsuri
în consonanță cu tipul de economie ce se dorea de URSS în România.
În scopul conducerii centralizate a întreprinderilor devenite proprietate de stat prin efectul
naționalizării din 11 iunie 1948, printr-un decret din iulie 1948 sunt înființate centralele industriale. Ele
aveau atribuții multiple, coordonau și controlau întreaga activitate dintr-o ramură sau subramură
industrială. Deasemenea, realizau „îndrumarea” procesului de producție la nivelul întreprinderii
economice ca atare, „asigurând” aprovizionarea lor tehnico-materială și „urmărind” realizarea atât a
planului de producție, cât și a planului de investiții. Orice inițiativă originală dacă nu venea „de sus” sau
nu era măcar preluată la acest nivel, era blocată...
În industrie au continuat să se elaboreze „programe lunare” de producție pentru întreprinderile –
câte mai rămăseseră – nenaționalizate. Aceste „programe” aveau în vedere „folosirea rațională a
capacităților de producție existente, a stocurilor de materiale, a mijloacelor financiare și a forței de
muncă”. Se afirma, adeseori, că „ținând cont de situația reală a întreprinderilor naționalizate (nivel
tehnic scăzut, grad de uzură fizică și morală avansată, existența a numeroase întreprinderi mici
dispersate ș.a.) și de necesitatea consolidării sectorului socialist, s-a trecut la comasarea întreprinderilor
și atelierelor nerentabile în întreprinderi industriale mai puternice, mai bine înzestrate tehnic.
Comasarea a reprezentat principala formă de concentrare a producției, în perioada imediat următoare
naționalizării principalelor mijloace de producție7. Principial, unele din aceste măsuri corespundeau unor
cerințe ale dezvoltării, puteau contribui la înlăturarea dezordinii din economie. Prin ele, însă, controlul
asupra industriei și economiei naționale devine atotcuprinzător și strict. Putea, însă, face cineva altfel
decât în maniera arătată, în acel timp? Cred că nu, esențial era să fie prevenite cât de cât o serie de grave
erori și necorelări în sistemul ca atare.
„Conducerea planificată” în fapt a economiei are însă loc odată cu elaborarea și aplicarea
primelor planuri de stat, cel pe anul 1949 și cel pe 1950. În expunerea de motive la legile prezentate Marii
Adunări Naționale – legi votate în „unanimitatea” devenită în socialism atât de caracteristică – se sublinia
că în conformitate cu obiectivele de bază ale politicii partidului comunist din primii ani ai revoluției
socialiste (1948 – 1950), planurile anunțate aveau ca sarcini „consolidarea cuceririlor revoluționare
obținute, continuarea refacerii economice astfel încât această problemă să fie pe deplin rezolvată”. Se
stabileau creșteri economice care să permită crearea condițiilor pentru trecerea la „construirea
socialismului pe baza unor planuri de perspectivă”. Un Decret din 28 iulie 1949 pentru reglementarea
operațiilor de import, export și tranzit consființește monopolul statului asupra comerțului exterior,
consolidat, dealtfel, și prin noua Constituție a României din 1952. Tot din 1949 se trece la organizarea și
elaborarea normelor „colaborării economice și tehnico-științifice” între țările aparținând „sistemului
mondial socialist”, fiind creat în acest scop, încă din ianuarie 1949, Consiliul Economic de Ajutor
Reciproc – CAER, evident, cu desfășurarea geografică strict limitată potrivit conținutului său. Cea mai
mare parte a schimburilor externe – 90% și peste – desfășurându-se cu URSS, dar și între economiile
socialiste. Lumea economică deja era împărțită în „două lagăre”, iar acest lucru nu ținea nici de România
și nici de români. Specialiștii ca atare urmăreau, dar, să-și exercite cât mai bine profesia în condițiile date.
Epoca planurilor cincinale – o centralizare mai consistentă și de „perspectivă” – putea începe.
Reflectând principiile de bază ale totalitarismului comunist, punând în relief o economie strict centralizată
și încorsetată în precepte și lozinci politice de tip populist-agresiv, reflectând puterea dominatoare a
URSS-ului, primul plan cincinal 1951-1955 are ca obiectiv fundamental „construirea bazei economice a
socialismului, eliminarea treptată a elementelor capitaliste din toate ramurile economice, astfel încât în
industrie ele să fie complet lichidate, iar în comerț și agricultură mult îngrădite”. Pe aceeași linie
continuă alte două planuri, până în 1965, soldate și cu „colectivizarea” integrală a agriculturii românești și
consfințindu-se „victoria deplină și definitivă a socialismului în România”. Firește că amestecul masiv dar

7
N. Marcu, I. Puia, V. Bogza, etc., op.cit. p.436-437

163
și precipitat al politicului comunist în planificare este evident nociv. Piața era forțată, imaginată, se
depărta, în bună măsură, de fosta piață reală – atâta cât putea fi de reală.
Oricum, nu se poate contesta că eforturile depuse de salariați, de intelectualitatea tehnică,
economică, de alți specialiști, de muncitori, de țărani, nu s-au finalizat în unele succese care au permis,
mai ales, o anume dezvoltare a industriei românești, a unui tip de social. Deasemenea, nu erau puțini
oamenii care credeau și sperau. Ceea ce a fost bun a fost – într-o măsură – deteriorat însă, atât din unghiul
unor argumente economice, cât și politice. Ca argumente economice s-ar putea releva lipsa, adeseori, a
criteriilor reale de profit și rentabilitate, formulate, deseori, cu larghețea birocrației și nu a unor criterii
mai severe de eficiență economică. S-ar putea releva efectele negative dezvoltate de anihilarea inițiativei
private și de derularea economiei de comandă ale cărei trăsături acceptate nici acestea, deseori, nu erau
respectate, vădindu-se fundamental „führer principul”. S-ar putea releva o dezvoltare impusă și corectată
esențial din perspectiva intereselor rusești și nu românești etc. Ca argumente politice pot fi subliniate
dictatura violentă a unor conducători aserviți, teroarea organelor represive, dezvoltarea unei pături politice
birocratice cu efecte economice din cele mai nocive etc.
A urmat, în condițiile unor „deschideri” deja înfăptuite în URSS, în alte țări socialiste, moartea
conducătorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej și instaurarea în „cea mai importantă funcție de partid
și de stat” a lui Nicolae Ceaușescu – lider cu calități se pare native de abilitate și inteligență, animat de
unele sentimente patriotice, dar lipsit de o pregătire adecvată, fără cultură, tarat în mod pronunțat de
statutul său inferior din România dinainte de 1944. Valorificându-se un context internațional favorabil și
stimulativ, vădit încă din vremea lui Hrusciov și mai apoi după el, în evoluția economiei românești
motivațiile „economiei de comandă”, mai multe bine pliate pe interese economice naționale, se împletesc
acum, mai strâns, cu unele motivații politice specifice. Ele erau generate, printre altele, de „adversitatea”,
chiar dacă relativă, a lui Ceaușescu față de sovietici – pe care îi considera, uneori, rău intenționați și care
îi puteau clătina piedestalul său de lider. Oricum, într-un perimetru de tipul perestroikăi, Ceaușescu
inițiază în România o „reformă economică” destul de amplă, cu elemente descentralizatoare, acordând
spații și finalități mult mai evidente profitului, respectiv beneficiului, deschiderilor românești către lume,
unor interese ale dezvoltării naționale opuse efectiv intereselor sovieto-rusești. Această reformă, chiar în
limitele în care a fost concepută, limite estompate, parțial, de însăși agresivitatea tot mai pronunțată a
brejnevismului, a trezit simpatii și încurajări nu numai pe plan intern, considerabil încă întunecat și izolat
de fatidica „Cortină de fier”, ci și pe plan extern, în speță occidental. Nu puțini lideri vestici „vedeau” în
Ceaușescu un posibil „cal troian” pentru imperiul sovietic. O situație care a fost exploatată...
Din unghi teoretic – chiar în pofida constrângerilor „economiei de comandă” – mai multe din
ideile susținute de Ceaușescu aveau logică economică și își vădeau geneza în tradiții de bună calitate ale
gândirii economice românești. Ele erau conforme cu dimensiunile și poziția în lume a acestei economii,
cu experiența istorică atât de dramatică a României. De exemplu, teza „acumulărilor înalte și a acțiunilor
pentru creșterea continuă a eficienței acumulării”, teza cu privire la „afirmarea” României pe plan extern
prin produse complexe și competitive realizate în țară, teza cu privire la „sporirea rentabilității”, ideile
vizând „dezvoltarea armonioasă a forțelor de producție în teritoriu în scopul valorificării mai bune a
potențialului național”, etc. În acest cadru și o bună perioadă, economia, industria românească au făcut
pași înainte, dezvoltându-se cu precădere ramuri de vârf, cu tehnică de vârf. Ele au beneficiat, de altfel, de
credite externe însumând circa 16 miliarde de dolari. Erau credite acordate cu generozitate de bănci
occidentale dornice atât de profit într-o economie care se „mișca”, cât și dornice, răspunzând unor
comandamente politice din propriile țări, de a lărgi o breșă de opoziție și înfruntări ce părea evidentă – în
raport cu puternica și temuta Uniune Sovietică8. Pledează în acest sens succese recunoscute ale economiei

8
În anii amintiți – 1965-1975 și deseori până spre 1980 (uneori chiar și după această perioadă), în industria
românească, prin investiții de amploare s-au pus bazele unor activități complexe, respectiv în electronică, producția
de elemente de automatizare, în câteva sectoare din industria chimică, în ce privește metalurgia unor oțeluri
superioare, etc. Față de perioada dinainte, când acest lucru nu a fost valabil, numirea în posturi de specialitate s-a
făcut în mare măsură pe baza diplomei de studii necesară. S-a dezvoltat învățământul, s-au dezvoltat relațiile și
schimburile ( inclusiv de specialiști cu Occidentul), s-au înmulțit trimiterile cu burse în străinătate (fapt, însă, de care

164
și industriei românești, aprecieri semnificative făcute de conducători și lideri politici celebri din Occident
la adresa lui Ceaușescu, a evoluției economiei țării...
Un fapt concret. Am început lucrul la C.S.P. – respectiv Comitetul de Stat al Planificării, instituţie
ce continua şi dezvolta fosta Comisie de Stat a Planificării –, prin „transfer în interesul serviciului”,
venind de la „Scânteia”, la începutul lui ianuarie 1971, în cadrul „Direcției de Coordonare a Planului”,
condusă de admirabilul ing. Constantin Caloianu, ca director, ec. Petre (Titi) Cristescu și ing. Lisette
Adrian (soția profesorului de Energetică de la Politehnică, fost ministru adj. la Energie), ca directori
adjuncți. Mai îndeaproape, în „Serviciul de Venit Național” condus cu sobrietate, atent, dar și colegial, de
Nelu Rozen. Peste un an de zile am lucrat ca economist macrosintezist în serviciul d-lui Rozen, începând
în timp concursurile ce m-au dus ulterior spre funcțiile executive (nu am avut niciodată funcții de
conducere sau politice) de economist specialist (principal) macrosintezist, urcând relativ rapid, pe baza
muncii mele, pe scara categoriilor și gradațiilor profesionale... Era o muncă foarte grea, de multe ori se
lucra toată noaptea, iar dimineața, deseori, nu se pleca acasă și o luam de la început... Eram coleg în CSP
– ei erau în alte Direcții – cu cel ce va deveni prim-ministru, ec. Nicolae Văcăroiu (Direcția de Finanțe,
Prețuri și Balanța de Venituri și Cheltuieli Bănești ale Populației) și cu cel ce va deveni, după Traian
Băsescu, ministrul Transporturilor, ing. Paul Teodoru. De altfel, erau în C.S.P. mulți alți colegi de foarte
bună calitate, printre ei cei a căror activitate prețuită făcea caduce mai multe din „dezastrele” din dosarele
de cadre. De exemplu, directorii adjuncți Protopopescu (bunicul, amiral burghez), Leucuția (fiul marelui
țărănist) sau consilierul Vsevolod Grabovschi, patronul, înainte de 1946, al celebrului trust „Beton -
Monier”, pe urmă venerabilul inginer forestier Gheorghe Herășescu, fiu al unui fost senator liberal,
ofițerul „deblocat”, de pe frontul de est, matematicianul Turtoiu, ing. Urdăreanu cred că nepot al lui
Ernest Urdăreanu, fostul Mareșal al Palatului în vremea lui Carol al II-lea, etc. Este drept, și timpul,
regimul, deveniseră mai tolerante față de dosarele de cadre...
În condițiile date, atunci, reflectând o economie cu un anume dinamism și centralizată, dar și cu
elemente de descentralizare, CSP-ul – circa 800 de specialiști – era organizat relativ corespunzător. Erau
direcții de ramură – construcții de mașini, chimie, metalurgie, industrie ușoară, industrie alimentară,
agricultură etc. – și de sinteză – industrie, balanțe materiale, transporturi, cheltuieli de producție,
tehnologiile, balanța de venituri și cheltuieli bănești ale populației, comerț interior, comerț exterior,
balanța comercială și de plăți, dezvoltare teritorială etc. – precum și o direcție de sinteză, de coordonare
generală a planului. Unitățile care raportau CSP-ului date pentru plan – în fapt, legătura cu „piața” – erau
întreprinderile de grad republican, centralele industriale, ministerele, municipiile, județele.
Mai trebuie să arăt un lucru: planurile se întocmeau de către specialiștii C.S.P., în mare, foarte
mare măsură, corect (mă refer mai ales la anii 1971 – 1976, la cât cunosc). Căutam, însă, să diminuăm, pe
cât posibil, amestecul politic, cel al unor activiști de partid de nivel înalt, prin numeroase „asteriscuri”
puse cu tâlc: de exemplu, „nivelul solicitat la oțel este posibil de atins doar în condițiile în care producția
Galațiului ar fi de atât, cea a Reșiței de atât, cea a Hunedoarei de atât” etc. Și cum nu erau... Cu astfel de
corective și cu altele de același fel pot afirma că nivelurile propuse atunci de CSP erau cel mai adesea
destul de realiste. Din păcate, decidenții ca atare făceau, deseori, analize superficiale pe proiectele de
plan, nu analizau „trimiterile” și, nu o dată, ieșea ce ieșea.
... Am trecut, la peste un an după debutul în CSP, așa a apreciat conducerea Direcției, în serviciul
de Sinteză generală a planului, condus succesiv de inginerul Paul Manda și ec. Stelian Ciuraru – și el,
cum am aflat apoi, cu un frate nedeclarat prin America. Construiam eu „Tabloul sinoptic al dezvoltării” –
prelucrând mii și mii de cifre –, printre altele, dr.Avram Rozen furnizându-mi elementele de venit

beneficiau, în cea mai mare parte filiațiile nomenclaturii). Organismul de planificare, ministerele, centralele,
întreprinderile au devenit permeabile unor ingineri și economiști dotați, reușindu-se o anume articulare și
funcționare a economiei în cadrul de comandă dat. Ceea ce a influențat pozitiv–chiar în limitele relevate–
dezvoltarea economică. S-au constituit resurse care au permis amplificarea gradului de urbanizare a țării, construcții
de utilitate, o creștere a standingului de viață. Vezi Dan Popescu, Istorie economică. Istoria economiei naționale,
Edit.„Continent”, București-Sibiu, 2001.

165
național, iar alți colegi pe celelalte, industrie, transporturi, agricultură etc. Deseori semnalam disproporții,
necorelări care, pe cât posibil, se reevaluau.
Un episod, acum, care și el merită relevat. Maxim Berghianu, atunci când a plecat de la C.S.P.,
primind, cum se spunea oficial „o altă însărcinare”, dar „mai jos”, renumit prin lenea sa proverbială, a
făcut totuși un gest de onoare și de curaj: a promovat – semnându-le deciziile – șefi de servicii în posturi
de directori adjuncți, pe câțiva dintre directorii adjuncți în posturi de directori, iar pe vreo patru dintre
vechii directori, în posturi de vice-președinți ai C.S.P. Nu neapărat – aproape deloc, chiar – dintre cei cu
dosar bun sau bine văzuți politic, ci exclusiv, indiferent de alte criterii, dintre cei care munceau cu
inteligență, cu randament. Așa au ajuns C. Caloianu ministru (vicepreședinte), iar Nelu Rozen director
adjunct. Așa a devenit vicepreședinte distinsul director, consilier și omul fermecător, delicat chiar, care
era Mircea Zara. Un mare profesionist. Așa s-a menținut în funcția de vice președinte rafinatul inginer
petrolist Ștefan Gabor. Așa au devenit directori adjuncți – din economiști sau ingineri „simpli” sau din
șefi de servicii, colegii, oameni deosebiți, Napoleon Ene, Eugen Topală, Ionică Ștefan, Gh. Melinte,
Octavian Vlaiculescu, Sergiu Constantinescu, Paul Teodoru etc. Așa au redevenit directori ing. Victor
Iancovici, ec. Paul Alexiu, ing. Paul Sfetcu ș.a. Fără deciziile lui M.B., toți cei amintiți ar fi rămas„ mai
jos”, deși ei lucrau cel mai bine. Mai amintesc din CSP pe colegii de la Direcția de dezvoltare teritorială,
printre care Ștefan Baciu, Marin Cioponea, Dan Istode, Tache Caracota – viitorul profesor de programare
de la A.S.E etc. Și relev, deopotrivă, pe generalul artilerist C. Șandru și pe contraamiralul Horia (sibian),
pe dr. colonel Vasile Popescu, printre altele filatelist de marcă – se ocupau, cu toții, de problemele
înzestrării armatei. Pe directorul ing. George Lazaride, pe inginerii Leonard Cazan (viitor deputat),
Marius Stuparu și Nicolae Liciu, toți de la prognoză etc.
... Revenind, pot să spun că ne-am bucurat cu toții și l-am „reapreciat” pe Berghianu. Dar, din
păcate, doar pentru vreo săptămână. Noul președinte al C.S.P-ului numit de Nicolae Ceaușescu, respectiv
Manea Mănescu, cu un caracter îndoielnic, dar și cu dorința de a epata (în mai multe cărți semnate de el,
pe care le știu, nu a scris măcar un cuvânt), de a arăta tuturor ce putere are, printr-o primă hotărâre a sa a
anulat toate acele decizii iscălite de Berghianu. Dezvoltând unele reacții rele firești față de el din partea
multor colegi, directori, vice-președinți, a economiștilor și inginerilor „executivi”...
Și încă. Din noiembrie 1971, prin bunăvoința unei recomandări date de directorul Caloianu și
după mai multe discuții cu profesorul Gheorghe Șiclovan, consilier al președintelui, care mă îndrumase
spre domeniul dezvoltării și al evoluției doctrinelor economice, fusesem admis, prin concurs, la doctoratul
în „Economie” la ASE București, Facultatea de Economie Generală, cu o teză despre evoluții ale teoriilor
privind dezvoltarea industrială a țării, sub conducerea prof. dr. Ivanciu Nicolae Văleanu, căruia îi fusesem
student. Deoarece în regimul dur de lucru, zi și noapte, al C.S.P. nu reușeam deloc să-mi finalizez teza –
pentru promovarea examenelor și a referatelor mi-am luat, cum am putut, aproape de fiecare dată concedii
fără plată –, solicitat de Institutul Central de Cercetări Economice, am beneficiat de susținerea de a mă
transfera în cadrul acestuia în iunie 1976. Primul meu loc de muncă, redactor economic în presa centrală,
nu mă încurajase deloc să-mi ridic pregătirea, chiar îmi interzisese acest fapt, sub pretextul că astfel nu
îmi voi putea îndeplini sarcinile de serviciu. C.S.P.-ul însă, șefii și colegii mei, Nelu Rozen în mod
special, dar și C. Caloianu, în mod deosebit profesorul Emilian Dobrescu, inteligență fertilă, Titi
Cristescu, Napoleon Ene, Ghiță Obreja, Paul Sfetcu ș.a., m-au încurajat susținut într-o astfel de pregătire
„suplimentară”. De altfel, în iulie 1978, la masa pe care am oferit-o după susținerea tezei, erau lângă mine
Costică Caloianu, Titi Cristescu, Nelu Rozen, viitorul academician Vladimir Trebici, acad. Gheorghe
Mihoc, Napoleon Ene, Ghiță Obreja, Stelică Ciuraru, profesorul matematician Fănică Turtoiu (excelentele
manuale și culegeri de probleme de matematică semnate Coșniță și Turtoiu) etc.
Un fapt care, zic eu, trebuie neapărat amintit. Dincolo de o colegialitate normală, pentru csp-iști
exista chiar o solidaritate deosebită, dată cu precădere de după-amiezile, nopțile, sâmbetele și duminicile
numeroase petrecute împreună la lucru, străduindu-ne din greu să aflăm soluții chiar și la probleme ce se
vădeau „indescifrabile”. Fiecare coleg pentru ceilalți era astfel de neînlocuit. Așa se explică și de ce, prin
1973, vara spre toamnă, venindu-mi acasă cu soldatul un „Ordin de chemare” la Comisariatul Militar al
sectorului 5, probabil o convocare pentru o perioadă de o lună, și pe care eu nu l-am luat în seamă,
soldatul a venit din nou și l-a lipit de ușă. Din nou am neglijat... A treia oară au venit în echipă să mă ia

166
sub pază la Comisariat. Am promis că voi fi acolo a doua zi spre prânz. Gândeam că nu va fi chiar rău
dacă, de la treburile grele de la CSP, voi face „pauză” de o lună în armată. Eram sublocotenent în rezervă
și îmi mai dădeau un grad. N-am însă de lucru și îi spun directorului meu C. Caloianu că trebuie să plec în
armată. „Nu se poate, zice, avem nevoie de tine”. I-a telefonat urgent generalului colonel C. Șandru,
directorul Direcției Speciale din CSP, care mi-a dat o hârtie că „sunt strict necesar în elaborarea
prevederilor de plan pentru cincinalul 1976-1980”. Nu prea mi-a convenit, dar nici nu mi-a displăcut. Cu
hârtia în buzunar am plecat la Comisariat. Aici, colonelul comandant, aflând că nu m-am prezentat la
câteva chemări, mi-a spus: „Mai aveai puțin și te mânca Tribunalul militar”. „Îmi pare rău, am răspuns,
dar am o hârtie să vă dau”. „Ce hârtie bă, terminați cu astea, dar dă-mi să văd”. Îi dau documentul de CSP
semnat general colonel C. Șandru, iar el s-a schimbat imediat la față: „Să trăiți, tovarășe Popescu”. I-am
spus că ne-am mai salutat înainte, dar el mi-a răspuns că „aia n-a fost valabil, acum ne salutăm. Puteți
pleca să vă vedeți liniștit de treabă”. Deci, cam așa era o părticică bună din CSP... În acest fel se petreceau
relaxările.
Și încă ceva despre tenis. Era aici, la Herăstrău, unde aveam terenurile, o veritabilă oază de
deconectare. Venea să se uite la noi – nu neapărat să joace – printre alții, directorul Direcției „Baza
materială a planului”, din CSP, Grișa Grigorescu, veritabil profesional, fratele mult mai cunoscutului
jurnalist, publicist, scriitor, Ioan Grigorescu. Grișa făcuse facultatea la sovietici și avusese drept temă de
licență „Balanța arborete a oțelului”. Un coleg cu totul remarcabil, stins mult prea timpuriu din viață. Mai
venea să se uite și înainte dar și după cumplitul accident de mașină care l-a lăsat cu handicapuri esențiale,
fostul ministru al Industriei Ușoare, Crăciun. Inginer de meserie, om de treabă, neputincios, stătea pe
margine, se uita și plângea...
Au fost şi alte momente. Mă rog, încerc în 1971 „supa reîncălzită” cu rugbi-ul, la „Aeronautica”,
teren la aeroportrul Băneasa, antrenor nea Marica. Divizia B, tot doar meci, fără antrenamente. N-a mers,
eram complet depăşit de joc şi colegi, coechipieri sau adversari. Este drept, sărisem şi de 30 de ani, iar
regimul de lucru în CSP era erodant. Un prieten, Florică, cu al cărui frate, balerin şi căsătorit cu fata
scriitorului Neagu Rădulescu, mă ştiam foarte bine, îmi propune să merg cu el la tenis, la „Ştrandul
Tineretului”, unde erau vreo 10-12 terenuri. Cât îmi permitea timpul merg, şi văd că merge. Deşi
trecuseră ani buni, nu prea uitasem. Aici, maestru pe terenuri era Tache Cararulis, iar Ilie Năstase, în plină
glorie şi care ţinea mult la el, venea deseori şi la umbră de copac juca table cu Tache Cararulis.
Schimb, însă, registrul şi trec la Herăstrău, împreună cu prietenul meu foarte bun, ing. Bebe Bălăceanu,
nepotul academicianului Bălăceanu Stolnici. „Cantemirist”, am mai vorbit de el. La început jucam noi, iar
pe parcurs, terenurile respective aparţinând de o Centrală din M.I.U (Ministerul Industriei Uşoare), ni se
adaugă oameni de bază din MIU, directorul Ion Bârjac, juristul Chirilă, ing. Grigore, din Centrală,
respectiv Paul Alexiu şi Gheorghe Lazaride din CSP etc. Desigur, plăteam. Mergeam nu deseori, dar când
eram acolo, eram un grup minunat. Cei mai buni jucători: Bebe şi eu. Mai târziu, după 1976, când voi
trece la Institutul Central de Cercetări Economice, vom forma o echipă a fabricii „Textila Griviţa”, unde
Bebe devenise inginer şef, pe care o vom înscrie în campionatul Bucureştiului. Bebe căpitan şi eu
jucătorul nr.1. Vom câștiga astfel Campionatul pe București, în 1980 (voi mai aminti). Dar să revin la
economie.
În contextul menţionat, perioada amintită se încheie – în general și nu exclusiv – odată cu
amplificarea mai mult decât maladivă a megalomaniei lui Ceaușescu – este tipul după care eșuează mulți
dintre dictatorii din lume –, cu constituirea și consolidarea „cuplului prezidențial” – Ceaușescu și soția sa
Elena practic anafalbetă dar investită cu mari responsabilități economice, dictând eminamente economiei.
Analizarea unei astfel de conjuncturi vădită cu precădere după 1980, cumulând erori și stângăcii, se
impune, desigur, a fi mai complexă. Dar și o succintă examinare a ei indică neîndoielnic o serie de
elemente. Este vorba de renunțarea, deseori, la unele criterii practice ale raționalității economice; de
promovarea unei rentabilități „confuze” și lipsind de resursele necesare procesul investițional şi chiar și
procesul „de întreținere”; de eludarea unor legi ale pieței, de amputările nivelului de trai în condițiile
achitării datoriei externe – creditele primite astfel nefiind nici ele, în parte, valorificate în mod
corespunzător –, de izolarea tot mai izbitoare a României, a economiei românești în raport cu circuitul
economic european și mondial. Accentele pozitive de la începutul perioadei Ceaușescu încep să fie

167
estompate, economia – industria în speță, dar și celelalte ramuri –, intrând acum, treptat, într-o stare de
blocaj, de imobilism. Încercările – chiar și cele drapate în cuvinte frumoase – de a mișca cât de cât
economia sau întreprinderile sunt anulate de la început sau anihilate în timp9. Cuplul dictorial și cei
apropiați acestuia trăiau cu detașare într-o lume a unei relative bunăstări, doar a lor – oricum, mult mai jos
față de nivelul de trai de acum al marilor îmbogățiți și corupți –, detașându-se tot mai mult de lumea reală
a celor mai mulți dintre cetățeni, o lume, în bună parte, cenușie, chinuitoare...
Instituția de planificare, controlată strict de partid, subordonată unei planificări supercentralizate,
se vădește, în tot mai mare măsură, o instituție a cărei activitate este dictată de Ceușescu. Specialiștii ei
însă, cei din ministere, centrale, întreprinderi se străduiesc, totuși, să mai îndrepte câte ceva, să poată
asigura funcționarea economiei. La „nivelul lui Ceaușescu și al soției” sunt stabilite, în mod arbitrar,
cifrele – dezirabile mai ales propagandistic și nu posibile – producției industriale, agricole, activității în
transporturi, de comerț interior și exterior, activității în domeniul cultural-social, etc. Prin mii și mii de
asteriscuri (trimiteri) – am mai amintit, acum, însă, și mai multe – se încearcă corectarea mai aproape de
realitate a cifrelor fixate de „Conducere”, relevându-se „excepții”, variante de calcul, ipostaze posibile,
etc. Nu întotdeauna cu reușite.
Mai departe, un număr de indicatori, aproape dublu față de 1970, reflectă, mai ales după 1985,
dorința „Conducerii” de a avea totul în mână. În același sens, balanțele materiale, energetice, financiare,
instrumente de mare eficiență ale examinării și programării microsintetice și macrosintetice, se triplează
ca număr, devin cu mult mai „pletorice” în interior, urmărindu-se – fără să se reușească – mult prea
complicata surprindere a întregului proces prognozat de producție. În teritoriu, instituția centrală de
planificare are corespondent în comisiile județene de planificare afiliate atât instituției centrale, cât și
comitetelor de partid locale. Se lucra, însă, în același sens. În asemenea condiții, sunt deteriorate și mai
puternic înseși regulile de joc ale economiei de comandă. Blocajul economic și deteriorarea pronunțată a
nivelului de trai al cetățenilor – consecințe directe ale situației menționate – se înscriu drept premise
economice esențiale în declanșarea și desfășurarea Revoluției române din 22 decembrie 1989.
În fapt, Revoluția din decembrie 1989 și urmările ei nu au fost generate numai de nemulțumirile
cetățenilor față de grotescul dictaturii ceaușiste. În mod intrinsec, în structurile lor profunde, acestea au
reprezentat expresia opoziției „acumulate” a poporului român – „nu deasupra vremurilor, ci sub vremuri”,
cum scria Miron Costin – față de acel sistem afectând proprietatea privată, democrația, inițiativa,
competiția10. Ineficiența pe termen lung a economiei socialiste a fost generată de principiile antiprofitabile
și anticoncurențiale – „împinse” în acțiunea lor, spre final, la zenit de Ceaușescu cel care pornise cu totul
altfel. De principiile unui sistem – cel „socialist-sovietic” – totalitarist, ale unei doctrine – cea
„comunistă” – dovedite relativ caduce de istoria economică... Aceasta, chiar și în pofida unor realizări și a
unor eforturi însemnate ale celor mai mulți dintre cetățenii țării.

9
Dan Popescu, Garda personală a doctrinei liberale – Domnul Interes și Doamna Inițiativă, „Liberalul”, nr.1,
București, 12 ianuarie 1990.
10
Radu Portocală, Autopsia unei lovituri de stat, Editura Agora Timișoreană și Editura Continent, Sibiu-București,
Timișoara, 1991.

168
O CADENȚĂ (XI)

Col. (r) ing. Nicu ȘAPCĂ

Revenit în garnizoana Huși, mutat în interesul serviciului la Batalionul 202 Chimie Militară Gl.
Teleman(în prezent botezat Batalionul 202 C.B.R.N.1 „General Teleman”) mi-am reluat activitatea cu
mult curaj, devoțiune, profesionalism, atașament față de colectivul tehnic pe care urma să-l conduc,
pasiune pentru meseria pe care o făceam. Mi-am propus încă de tânăr să nu-mi schimb conturul
profesional pentru care aveam o „substanță” în pregătire evident, aditiv așezată cu scopul de a nu face
vreo figurație în niciun moment al carierei. Dacă am reușit sau nu, trebuie să o spună alții care mi-au fost
șefi sau s-au găsit în același ambient profesional apropiat sau mai depărtat față de mine. În acest sens am
refuzat o propunere de a trece în aparatul politic al Armatei, pe timpul cât am fost lucrător în garnizoana
Turnu Măgurele, la Regimentul 2 Pontonieri „Eftimie Croitoru”. Acolo au pus presiune pe mine să devin
membru al Partidului Comunist Român, lucru pe care în interiorul meu întotdeauna l-am dezavuat,
această „calitate” neașezându-mi nici un fel de virtute profesională sau militară de ansamblu. Am avut
grijă să păstrez extrem de puțin această calitate. Mă hrăneam profesional în condiția funcției de locțiitor
tehnic al comandantului cu gradul de căpitan la început ajutat de o pregătire teoretică solidă, aș putea
spune eu – Academia Forțelor Terestre „N. Bălcescu” din Sibiu (durată de școlarizare 4 ani) și Institutul
Politehnic din Iași, ambele cu profilul chimie militară, respectiv industrială, cu durata de pregătire 5 ani.
Dar cum românul obișnuit care a făcut armata spune cam așa: „Nu prea bătea pe regiment” în sensul că
trebuia să acordez dacă nu să armonizez legătura dintre teorie și practică. Iarăși românul mai spune că
„practica te doboară”. Aveam în patrimoniul educației două vorbe spuse de tatăl meu, Nistor Șapcă, la
Corabia natală, în anul 1966 când am plecat ca proaspăt locotenent la postul repartizat, tot la Huși. Aceste
vorbe le-am așezat în arsenalul meu educativ pe care le-am ridicat la rang de axiomă. Reamintesc spusele
lui tata: Să nu fac rău nimănui în viață și să nu-mi facă treaba altul după mine! Simplu și exact pentru
oricine care se respectă și își apreciază părinții, neamul și de ce nu poporul căruia îi aparține! Bine ar fi ca
în paginile revistei „Cadențe peste timp” să fie relevate aspecte din viața ostășească, de familie al multor
cadre militare din garnizoana județului „Fălciu” și Vaslui și de ce nu și alte garnizoane. Eram cam subțire
din punctul de vedere al cunoașterii în domeniul mecanicii auto, în domeniul transmisiunilor cu stații
radio , telefonie, etc, artilerie și mai puțin în domeniul tehnicii de geniu, existentă în înzestrarea unității
domeniul armatei. La tehnica de geniu unde fusesem ca lucrător 6 ani (1972-1978) am adunat
cunoștințele tehnice, practice chiar la o unitata de geniu, apreciind ca fiind suficiente de cunoștințe față de
câte-mi trebuiau într-o unitate de chimie militară. Toate aceste domenii de responsabilitate îmi reveneau
ca locțiitor tehnic al comandantului, care într-o unitate de chimie militară unde grosul tehnic apasă pe
conturul armei Chimie Militară care se aniversează anual la 15 mai, cu punct de plecare ca înființare, anul
1923 și nu la data de 26 octombrie 1917 cum ar fi fost corect și drept!? La data de 26 octombrie 1917,
Locotenent–colonelul Ion Antonescu2 transferat de sub comanda Generalului Eremia Grigorescu la
Generalul Constantin Prezan3 ca șef al secției operații la Cartierul General a înființat prima structura de
Chimie Militară din Armata României. La Mărășești, Mărăști și Oituz germanii au atacat cu substanțe
toxice de luptă uzuale la acea vreme folosind mijloacele artileriei (obuze încarcate cu substanțe toxice)
omorând cu acest efect 35 de militari iar alți 53 scoși din luptă. În derularea în continuare a acestor bătălii

1
Batalionul 202 Apărare Nucleară, Biologică și Chimică (Intervenție la Dezastre) din Huși.
2
Ion Antonescu viitor mareșal după al II-lea Război Mondial, condamnat la moarte prin împușcare de un tribunal
românesc dar orchestrat de ruși , a refuzat ordinul de grațiere al Regelui Mihai I cu multă demnitate și onoare
militară.
3
Constantin Prezan viitor mareșal în anii 1930, pentru merite deosebite în campaniile din 1917 și 1919. A murit în
anul 1943 de moarte naturală fiind îngropat la Schinetea în județul Vaslui.

169
dar mai ales cea de la Mărășești nu s-au mai înregistrat pierderi datorită luării măsurilor de protecție
împotriva toxicelor de luptă folosite de nemți [substanțe sufocante care provoacă edemul pulmonar
(înecul pe uscat) și lacrimogene – clorul care-l împiedică pe trăgător să ia linia de ochire]. Acest lucru a
fost posibil și datorită misiunii franceze conduse de Generalul Henri Berthelot. În prezent la aniversarea
zilei de înființare a armei Chimie Militară sunt prezenți ofițeri și generali în retragere din diferite
garnizoane, dintre care unii , nu toți, se pavoazează în situație care mestcând evenimentul, fiind foarte
secretoși privind data reală a înființării armei Chimie Militară. În cuvântul lor nu pomenesc de acest
aspect ?! Am dreptul să așez în scris, căci aceste atitudini de a sorbi „dintr-o formă” evenimentul
indiferent de cromatica acesteia aducționează venit pecuniar personal lucrând subversiv și nu de puține
ori detonând adevărul!? Eu și alții ca mine am luat atitudine și ori de câte ori avem ocazia nu practicăm
minciuna „prin omisiune”. Acești practicanți au avut grijă pe parcursul activ ca militar în slujba chimiei
militare și a Armatei în general dar și în „rezervă și în retragere” să-și protejeze „poziția” și „momentul”
profesional. Adevărații seniori ai armei CHIMIE MILITARĂ nu practică asemenea atitudini ci cu
pioșenie și plecăciune, In memoriam îi așează pe înaintași la adevărata lor valoare , subliniindu-le
meritele incontestabile. Dar să revenim.
Revenit la Huși am reîntîlnit același colectiv de cadre al unității, o parte din subofițerii pe care-i
lăsasem la unitate , în anul 1972, i-am găsit trecuți în rezervă. Dintre aceștia îi amintesc pe adjutanții
Vâlcu, Ivan, Apostol, Angheluță și alții. Acestea participase la al II-lea război mondial cu prezența la
companiile din Est în războiul contra Rusiei sovietice , eliberând Basarabia dar și în campania din vest
eliberând Cehoslovacia după ce ânainte au ajuns până la bariera Budapestei, fiind opriți la ordinul
sovieticilor Acest ordin a venit să umbrească meritele armatei României care întorsese armele împotriva
Germaniei luptând cu 11 divizii. Ca o comparație trebuie arătat că francezii au avut numai 9 divizii
(Declarația Regelui Mihai I al României cu 3 ani înainte de a muri la postul de televiziune T.V.R. 1 și
altele prin reluare). Trebuia ca istoria să nu consemneze a doua prezență a armatei României la
Budapesta, după prima în anul 1919. Discutând acest aspect cu un general, mare patriot, astăzi în lumea
veșnică , abordând acest subiect , mi-a spus că mai aveau opinci să le lege de steagul românesc pe
clădirea parlamentului ungar, așa cum au făcut ostașii români în 1919, evitând în același timp și
bolșevizarea Ungariei odată cu revenirea Transilvaniei la patria mamă România. Eu i-am replicat că
remarca dumnealui este plină de semnificație.Opinci mai avem în ținuta anumitor cântăreți de muzică
populară , alte ocazii dar și la „stocurile de mobilizare ale armatei”!
Dintre cei rămași în parcursul activ erau ofițeri care îmi fuseseră șefi în primii ani de carieră la
Huși, perioada 1966 – 1972. Dintre aceștia amintesc pa maiorii Ghiță Farcaș, Geman Ion, Isac Grigore și
alții. La revenire i-am regăsit pe aceleași funcții de comandanți de companii. Reamintesc aspectul că
Batalionul 202 Chimie Militară „Gl.Teleman” este cea mai veche unitate de profil din armata României ,
iar data de 20 octombroe 1950, considerată ca data de înfiiințare , de asemenea ca și data de înființare a
armei Chimie Militară,care suportă serioase amendamente. Dar despre acest subiect – cu altă ocazie!
Ofițerii de care am pomenit mai sus își exercitau cu multă responsabilitate atributele funcțiilor pe care
erau încadrați, într-un fel ușurându-mi munca mea. Îmi era jenă să le fac vreo observație deoarece
dumnealor erau cei care m-au învățat meseria armelor . Nu puteau progresa în unitate la o funcție mai
mare de maior și nu după mult timp s-au mutat într-alte garnizoane obținând gradul de locotenent –
colonel în parcursul activ și chiar de colonel în rezervă. Alții care n-au vrut să se mute într-alte garnizoane
au ieșit la pensie la limită de grad și funcție fiind mulțumiți de cuantumul pensiei primite. Nu au fost
împinși afară din armată, fenomen ce s-a întâmplat mai ales după anul 2000 când multor ofițeri în special
li s-a retezat cariera militară. Au ieșit la pensie al cărei cuantum nu acoperea condiția suficienței pentru
existența familiilor lor. Unii au reușit să-și ia serviciu în viața civilă care în treacăt fie spus mai atenuează
din necesitățile vieții.
Locuință am primit după aproximativ 7 luni , habitat unde am încasat mult frig așezându-se
vectorial peste porția de reumatism încasat cu prilejul aplicațiilor îndeosebi toamna și cu mușcătura din
iarnă.
Harta o stăpâneam bine, concepția aplicațiilor pe hartă sau cu trupe totdeauna fiind realizată de
eșalonul superior, în speță secția pregătire de luptă a Comandantului Trupelor Chimice. La aplicații de

170
anvergură în concepția aplicațiilor comandamentelor de arma se interfera și secția operativi din
Comandamentul Trupelor Chimice. Directorul aplicațiilor era cel mai adesea generalul Mihai Chițac, care
în treacăt fie spus stăpânea foarte bine segmentul infanteristic, dânsul fiind la origine ofițer de infanterie.
A făcut specializare în arma chimie militară, în țară fiind un ofițer dotat intelectual și cu o inteligență
ascuțită, de asemenea și cu o cultură generală articulată. Unii detractori spun că și-a făcut liceul după
obținerea gradului de ofițer , lucru greu de acceptat deoarece ofițerii pe care-i cunoșteam cu asemenea
parcurs socio-militar erau la orizont față de ofițerul ulterior generalul Mihai Chițac. Existau în unitatea de
la Huși dar și în armată care scriau pe hartă „punt” în loc de „punct”. La revenirea mea în garnizoana Huși
Generalul Mihai Chițac avea 10 ani de comandă la vârful Trupelor Chimice și trona imperial de la acest
pupitru din două considerente: era foarte agreat de Elena Ceaușescu în primul rând și în al doilea rând, lui
Nicolae Ceaușescu i s-a înfiripat ideea de a produce arme de distrugere în masă, în special arma nucleară
și imediat apropiat și arma chimică. Drept răsplată a fost ales deputat în Marea Adunare Națională pentru
județul Vaslui . Pe plan internațional era o cursă nebună de înarmare cu mijloace de distrugere în masă,
războiul rece dintre țările comuniste și cele occidentale, dintre Tratatul de la Varșovia și N.A.T.O., era
aproape de „încălzire” la valori entropice și entalpice ridicate. Cine putea din armată dintre generali care
să fie autorizat pentru intențiile cuplului Ceaușescu de a se înarma nuclear și chimic, decât numai și
numai unul, Comandantul Trupelor Chimice în persoana generalului de divizie Chițac Mihai. La acea
vreme toate demersurile se făceau în circuit închis cu programe ultrasecrete accesate de un număr redus
de persoane, toate cu avizul lui Mihai Pacepa, șeful securității de mai târziu. În cartea „Orizonturi Roșii”,
autor Ion Mihai Pacepa, îl pomenește de mai multe ori pe generalul Mihai Chițac făcând referiri aluzive
răutăcioase la adresa lui Nicolae Ceaușescu. După fuga din țară în anul 1978 a acestui mare trădător de
țară, nu și de neam pentru că era etnic slovac, de meserie inginer chimist România a fost monitorizată
serios inclusiv de Rusia. Am avut prilejul să-l văd foarte aproape într-o ocazie specială. Acest mare
trădător a făcut mult rău României și ca drept răsplată, i-au redat guvernul de după 1989, a lui Radu
Vasile (fost prim - ministru) calitatea de general, drepturi pecuniare, cetățenie română, alte facilități.
Referitor la cartea „Orizonturi roșii”, generalul Pleșiță fost șef al Serviciului Informații Externe al
României, lui Nicolae Ceaușescu, l-a făcut un mare excroc la postul T.V.R. 1 , un trădător cum nu s-a mai
întâmplat în istoria României, practicând minciuna în toate formele ei rudimentară, exagerată și
omisiunea. Pe platforma Măgurele din București se lucra febril. Cercetările erau foarte avansate.
Reactorul nuclear de la Măgurele (București) era fiabil la acea vreme si încadrat de specialiști rasați toți
români. Școala de fizică nucleară, de radiochimie condusă cu multă competență și pricepere la început de
Horia Hulubei om de știință apreciat pe plan internațional inclusiv la Dobna (lângă Moscova) , un orășel
al nuclearișrilor ruși , cu tot arsenalul nuclear de cercetare și producere la nivel experimental de noi arme
nucleare. Horia Hulubei a format o resursă umană de cercetători și oameni de mare valoarte. Mulți dintre
aceștia după căderea regimului comunist dar, mai ales după reculul de toate felurile ale României ,
economico-social , mulți au lucrat sau lucrează în centrele de cercetare nucleară din lume. Am putut să-mi
dau seama ca învățăcel timp de un an pe platforma Măgurele, București în anul 1980, la doi ani după
revenirea în garnizoana Huși ca locțiiitor tehnic în Batalionul 202 Chimie Nucleară „General Teleman” 4.
În primii ani după revenirea la Huși eram apreciat dar și agreat de Comandantul Trupelor Chimice,
general de divizie cu 2 stele. Ulterior în parcursul celor 15 ani de locțiitor tehnic a continuat să mă
aprecieze însă nu mă prea mai „consuma” , starea de a fi agreat diluându-se considerabil pentru simplul
fapt că mă găseam în „contrapărere ” cu ocazia diferitelor aplicații conduse de dânsul nemijlocit la nivelul
eșalonului superior. În propunerile de logistică tehnică făcute către dânsul, tranzitate prin comandantul
meu de unitate „am zgâriat” virtutea infanteristului din patrimoniul profesional al dumnealui. Îmi
amintesc ca la una din aplicațiile teoretice (pe hartă) la nivel de țară, desfășurată în garnizoana
Câmpulung Muscel în jocul tactic al aplicației, am așezat axul de evacuare a tehnicii, virtual deteriorate în
situația mai favorabilă amendându-mă cu vorbele „Măi Șapcă, nu ți se pare că autospecialele tale pline cu
soluție de decontaminare, ajung goale la locul intervenției datorită loviturilor inamicului cu armamentul

4
Generalul GheorgheTeleman – fost luptător în războiul de independență de la 1877, fost primar al municipiului
Huși și prefect al județului Fălciu, cu capitala de județ la Huși.

171
usor de infanterie și pierzi toată muniția ta chimică”. I-am replicat că itinerarul ales asigurară rapiditate
ăn intervenție plus că există intreprinderi industriale de profil pe itinerariu care mă pot ajuta în asigurarea
mentenanței tehnice. Am continuat: găurile de gloanțe făcute în cisternele autospecialelor .se astupă cu
posibilitățile autonome , prin aplicarea unor cepuri din lemn. În război riscul nu poate fi eliminat total. În
sala plină – rumoare aprobatoare înspre părerea mea. Și astfel de întâmplări au fost multe.
Așezarea mea chiar indigestă, neconsumabilă pentru generalul Mihai Chițac se datora faptului
căci pe vigilenții unității (contrainformatori) îi „acupumctam” ori de câte ori săreau calul cum spune
românul , iar aceștia la rândul lor „gajau” cu minciuni, livrate la București , care evident în final ajungeau
la dânsul. În Armată răspunderea contrainformativă revenea exclusiv comandanților de unitați ajutați de
acești specializați „ofițeri cu contra-informațiile”. Numai că acești specializați nu aveau subordonare
către comandanții de unități, ci față de securitate și evident că toată lumea inclusivcomandantul se fereau
de aceștia. În organul tehnic colaboratorii direcți îi instruisem să nu scoată vorba din casă cum se spune,
însă la vreo doi trei n-am reușit pentru că veniseră ca tocmiți de securitate din viața civilă. Se simțeau
datori față de această structură care-i ajutaseră să ajungă în armată la care se adugă infrastructura precară
a educației de acasă. Tot românul mai spune „ce iese din pisică șoareci mănâncă”. Am constatat mult mai
târziu când mi-au apărut spice albe la tâmple sau chiar acoperit aproape tot capul că acește securiști
scăpați prin subordonare față de comandantul de unitate, mai toți aveau rolul de a superviza de toate
felurile ca nu cumva Comandantul Suprem, în speță Nicoale Ceaușescu să nu fie trădat de instituția
ARMATĂ detonându-se orânduirea de sorgintea comunei primitive – comunismul. De ce i-a fost frică n-
a scăpat, evenimentele desfășurate în timp, decembrie 1989, au confirmat această temere. Eu îmi
ascuțeam relațiile cu contrainformatorii în primul rând că nu le dădeam voie să intre în spațiile tehnice ale
unității, depozitele cu substanțe speciale neînsoțiți de un ofițer de-al meu subordonat direct sau nu le
dădeam autoturismul de oraș sau de teren până nu-mi venea norma de motokilometri alocați special
pentru această activitate. Când venea îi consumau repede pentru că azimutau deplasările pentru a face
captură de război în timp de pace la fermele de animale din zona Râșești , Stănilești alte locații , sau
combinatul de vinuri și coniac. Când își terminau motoresursele alocate nu mai primeau spre folosință
autoturismul. Făceam un carnet de foi de parcurs special pentru consumul ofițerului de contrainformații.
Când nu mai aveau posibilitate de deplasare la sursele din afara unității, unii dintre
contrainformatori atacau din depozitele de alimente ale unității. Un caz a fost cu un subofițer dat afară
din armată, băgat la pușcărie pentru delapidare , după care nu la mult timp după eliberare a murit. Îl
chema Bodescu Eugen. Din câți contrainformatori i-am întâlnit în ce 20 de ani ca lucrător în Batalionul
202 Chimie Militară „Gl. Teleman” (șase la număr) printre ei a fost unul care a fost agreat de celula de
monolit (Chirilă Constantin, Ocheană Eugen și Sapcă Nicu) respectiv comandantul unității, șeful de stat
major a unității locțiitorul tehnic. Îl cheamă Sincu Gioni. A murit la câțiva ani după evenimentele din
decembrie 1989. Ceilalți cinci cam băteau câmpii în preocuparea de a fi consistenți cu informațiile și mai
ales legate de conducerea unității.
Structura militară a garnizoanei Huși avea o „greutate specifică” în atenția organelor de partid și
de stat locale. La orice necazuri legate de intemperii ale naturii , mai ales iarna armata intervenea salvator
îndeosebi pe comunicația Huși-Albița (punctul de trecere a frontierei cu Basarabia) datorate înzăpezirilor.
Trebuie să mai arăt că unitatea era foarte des controlată, iar activitățile de control ale eșalonului superior
se făcea în echipă sau prin controlori singulari. Cele mai fructuoase controale erau cele făcute de
controlorii singuri. Comandantul unității , colonel Constantin Chirilă, a fost unul căruia i-au displăcut
„gesturile de atenție față de controlor”, fiind sigur pe meseria sa, pe capacitatea de luptă a unității , alte
aspecte care țineau de sistemul relațional cu eșalonul superior. Mulți dintre controlori erau foști colegi de-
ai dumnealui de școală militară sau Academia de Înalte Studii Militare.
Atențiile cele mai dese controlorilor singulari erau capturate pe gratis de la unitățile economice
din zonă, dar în principal marfa cea mai des aplicată în situație era vinul, coniacul după care în ordine
urma carnea de vită și de batal de la fermele Râșești , respectiv Stănilești, localități apropiate de Huși.
Fermierii erau generoși pentru că aveau niște facilități prioritizate când mergeu efectivele de
militari toamna la muncile agricole. Colaboratorii mei din răspundere directă sau indirectă i-am sfătuit să
nu „facă față” în situație pentru a forța un calificativ dat de controlor. Calificativul maxim sau minim

172
aplicat artificial de controlori după caz nu avea relevanță în calificativul cu greutate în a obține unitatea
titlul de „unitate de frunte”.
Doctrina socialistă era aplicată pe întreg arealul sistemului social la întreprinderile economice,
alte structuri sociale civile, evident și la Armată. Obiectul muncii care încorpora astfel de principii erau
ale organului politic al Armatei care se chema „Direcția Superioară Politică a Armatei ”, care în treacăt fie
spus a fost condusă imediat după instaurarea comunismului , inclusiv de șeful statului de mai târziu
Nicolae Ceaușescu și acesta ca să fie sigur că Armata va fi îndoctrinată cu „înalte principii” ale moralei
comuniste,practica un adaos de lege față de doctrina materialistă a lui Marx, Engels, Lenin. Legea
comunismului lui Nicolae Ceaușescu: „totul al nostru și nimic al fiecăruia” l-a așezat la o măsură a
timpului în fruntea acestui organism politic , botezându-l „Consiliul Politic Superior al Armatei” pe
fratele său Ilie Ceaușescu, cu gradul de general de corp de armată . Ministrul Apărării Naționale nu
crâcnea la hotărârile care se luau la nivelul acestei structuri politice de vârf a Armatei, De la această
structură s-a emis o lege aprobată de Marea Adunare Națională care interzicea militarilor să-și cumpere o
locuință casă pe pământ sau apartament! Câtă idioțenie. Dacă ostașul român a luptat în cele două războaie
mondiale dar și intr-alte bătălii și războaie a luptat pentru bătătura casei , pentru glia strămoșească.
Sfătuiți de câțiva oameni de bine din anturajul său cum ar fi : Ștefan Voitec, Ștefan Andrei, a dat voie să
se cumpere mai târziu apartamentele pe care le ocupau cadrele militare în calitate de chiriași. Acest aspect
a fost posibil , în afară de recomandările arătate mai sus și pentru faptul că pe Nicolae Ceaușescu, nu-l
prea mai țineau brâiele, având nevoie de bani în vedera achitării datoriilor externe dar și acoperirea unor
nevoi interne.
Elena Ceaușescu s-a opus cu vehemență acestei măsuri , însă nu a reușit de data aceasta să-l
influiențeze pa Nicolaie Ceaușescu. Cunosc aceste aspecte de la un colonel din subordinea lui Ilie
Ceaușescu , lucrător în Consiliul Politic Superior al Armatei care m-a surprins total. Eram pe câmp la
munci agricole, dânsul fiind în control.
Iernile petrecute în apartamentul cu trei camere primit la Huși, după revenirea de la Turnu
Măgurele cum am arătat mai sus le-am trecut cu mult disconfort din cauza frigului din apartament.
Căldura nu se dădea de la centrala termică a cvartalului de blocuri , unde era așezată și locuința mea. Mi-a
încolțit ideea după două ierni petrecute cu frigul în casă ca să-mi iau o locuință casă pe pământ, fie cât de
modestă raportată la buzunarul meu și al familiei , numai să am căldură. De la Turnu Măgurele venisem
cu ceva bani, o parte dintre aceștia primiți de la bunicul meu dinspre mamă Ion Coicea, dar insuficienți ca
să acopere dorința mea. Nu am vrut să iau vreun credit la bancă , ci am muncit foarte mult
extraprofesional cu creșterea de animale , care îmi aduceau și bani dar și un trai decent al familiei. M-a
ajutat educația primită de la părinți de a nu refuza o muncă fizică de orice natură ar fi fost ea. Am făcut
împrumuturi la C.A.R-ul unității (Casa de Ajutor Reciproc) împrumuturi pe care le depuneam la C.E.C.
(Casa de Economii si Consemnațiuni), reușind ca după cinci ani de la revenire în garnizoana Huși să-mi
cumpăr o locuință modestă , care mi-a permis să nu mai îngheț de frig iarna făcând focul în sobe de
teracotă cu lemne. Banii i-am strâns pentru casă, însă m-am lovit de o bariera impusă de sistem arătată
mai înainte , în sensul că nu aveam voie să cumpăr o casă la nivelul anului 1983. Atunci mi s-a așezat un
adaos de înverșunare față de sistemul comunist trecându-mi efemer ideea de a trece în rezervă. Am
meditat îndelung asupra acestui aspect, renunțând definitiv la idee, după ce m-am consultat cu un notar
din Vaslui, o doamnă foarte documentată în meserie, căreia îi mulțumesc și acum pe această cale. O
cheamă Vieru și este, așezată cu socotelile de viață ca pensionară în municipiul Huși. Casa am cumpărat-o
în toamna anului 1983 și într-o lună m-am și mutat cu familia la noua locuință. Din legislația aflată în
vigoare la nivelul poziției locuinței eram proprietar doar pe 250 m.p. teren limitrof locuinței, restul de
până la 1000 de m.p. cât avea curtea era terenul statului închiriat pentru care plăteam o taxă la primărie.
La cumpărarea casei a trebuit să fac o tranzitare iniațială, ca cumpărător pe numele socrilor mei, ei la
rândul lor făcându-mi o donație.
Prin acest gest mi-am atras invidia unor ofițeri din unitate, evident cu funcții mai răsărite în
organigrama unității dar și a securității locale , împrăștiind cu arta lor profesională scenarii care mă
incriminau vis-a-vis de cinstea și corectitudinea mea în activitatea profesională. Cap compas era
principalul ofițer cu contrainformațiile . Ca să realizez venituri suplimentare , la microferma care o aveam

173
în comuna Gorban , județul Iași, mă deplasam săptămânal de 2-3 ori , deplasare ce trebuia încuviințată de
șeful meu direct , comandantul unității , luând toate măsurile ca să fiu ca prezent în caz de alarmă sau alte
situații ce impuneau sosirea mea în unitate în maxim 1,5 ore de la darea alarmei sau alte activități legate
de calamitățile naturale, mobilizarea Armatei etc. Acest barem era prevăzut în planurile operative ale
unității. S-a întâmplat de două ori în cei 12 ani cât am fost fermier zootehnic, eu ajungând la 40 de minute
la cazarmă fiind anunțat de paznicul de la primăria Gorban.
Am declinat intenția generalului Mihai Chițac de a fi numit comandant de unitate, în anul 1985. A
mai arătat acest aspect, încasând o înjurătură de la general . Am refuzat pentru că această numire mă lega
cu un „țăruș locului”, în această situație fiind obligat să părăsesc garnizoana numai cu aprobarea
Comandantului Trupelor Chimice. Când așez aceste rânduri mă gândesc ca să ajung și la unii detractori și
cârtitori, care bat toba căci militarii au pensii nemeritate. Privațiunile de serviciu față de civili uneori
unidirecționatăe și ambutisate sunt stipulate în jurământul militar ca privațiuni specifice a căror respectare
este o condiție imperioasă. Armata a fost, este și va fi o instituție considerată ca stâlp al societății. Nu
degeaba în toate sondajele de opinie, Armata se regăsește întotdeauna pe locul I, extrem de rar mai
concurează cu Biserica.
În propunerea pentru numirea pe funcția de comandant s-a regăsit generalul de brigadă Roman
Dumitru care l-a înlocuit pe generalul Mihai Chițac după 4 ani la comanda trupelor chimice. Tot generalul
Roman Dumitru în anul 1991 mi-a propus o funcție mare în Comandamentul Trupelor Chimice pe care
iarăși am refuzat-o, comițând una din greșelile mari pe care le-am făcut în carieră .Trebuia să fac nunta
unui copil ce impunea să fiu acasă. A doua greșeală de aceeași dimensiune este că nu m-am înscris la
doctorat deși mă simțeam că pot să trec de acest barem intelectual. Nu am făcut acest lucru pentru faptul
că nu se primea nici o bonificație pecuniară la acea vreme. După 1999 dacă nu greșesc, s-au dat sporuri de
15% la salarii dacă un ofițer avea calitatea de doctor. După ce au fost validate instrucțiunile financiare de
remunerare a titlului de doctoranzi și doctori, au apărut ca ciupercile în armată astfel de situații, dar și în
viața civilă concomitent cu acuzațiile de plagiat în competițiile politice, și-au licența în doctorat multe
persoane.
Dacă dovedirea fenomenului de plagiat a adversarilor politici doctori a eșuat pe drept sau pe
nedrept se apela și se apelează la alte metode pentru scoaterea unuia sau altuia din eșichierul politic.
Mereu și acum mă apasă obsesiv gândul când primesc pensia mai ales regretându-mi cele două greșeli pe
care le-am făcut, aceea de a fi numit la București pe o funcție mare în anul 1991 și alta că nu m-am înscris
la doctoratprecum am arătat mai sus. Restul nu am nimic să-mi reproșez în aproape 40 de ani de carieră.
Dar ca să-mi subliniez cititorul vis-a-vis de aspectul cu doctoratul , găsindu-l avizat în situație aș putea
spune că nu mă simt frustrat și nici complexat față de unii pseudodoctori pe care i-am întâlnit și-i mai
întâlnesc pe ici pe colo. La câți doctori avem în țară, România ar fi trebuit să miroase a parfum la
Bruxelles, la Strasbourg și într-alte capitale ale lumii. Însă situația o vede fără efort și românul
amărăștean. Sper că greutățile atenuate care urmează în România din ce în ce mai diluate să stopeze „
mirajul și transhumanța transfrontalieră, căutătoare de mai bine”. Câștigul poporului român după
evenimentele din decembrie 1989 este fără de tăgadă , libertatea de expresie, deși există un efort subteran
al securității de a induce frica în români , de a vorbi deschis. Această structură numită securitatea nu poate
înșela VIGILENȚA POPORULUI ROMÂN, chiar în condițiile în care țara în ansamblu a încasat un
puternic recul îndeosebi din punct de vedere economic dar și într-alte domenii ale vieții sociale. Deja în
anii 2016-2017 sunt semne de înviorare economică a țării , chiar și pe efectul de consum în dauna
investițiilor majore. Se vorbește peste tot de construcția de autostrăzi. Foarte bine, numai că un expremier
intenționa să facă autostradă pe distanța Ploiești-Brașov, unde turism în zilele de sărbători și nu numai
este intens circulată în prezent făcându-se noduri rutiere până ajung la destinație. Apreciez ca justă
această propunere așezată din mai multe puncte de vedere, îndeosebi ca militar. Nicolae Ceaușescu când a
făcut drumul Transfăgărășan, l-a făcut cu scopul de a ajunge în caz de „avarie” cu trupele în Transilvania
repede. Brașovul este în mijlocul țării iar itinerarul autostrăzii ar fi pe firul unei văi notabile, Valea
Prahovei unde se poate ajunge lesnicios chiar pe timp de iarnă. Drumul Transfăgărășan este interzis
circulației pe timp de iarnă , iar în caz de necesitate executarea unui marș măresc timpul operațiilor de
intervenție. Așa a încercat să facă guvernul expremierului Victor Viorel Ponta, însă forțele oculte , slugi

174
ale străinătății au fabricat un scenariu informând Casa Albă (clădirea prezidențială a Statelor Unite ale
Americii), chipurile că guvernul român este orientat spre Rusia , abandonând obligațiile internaționale cu
N.A.T.O. și Uniunea Europeană. Acest scenariu a fost aplicat chiar pe timpul când delegația guvernului
român era în vizită oficială în S.U.A. Autentică TRĂDARE NAȚIONALĂ, aceste îmi este cuvântul!
Dragi cititori ai revistei „Cadențe peste timp” noi suntem consumatori de apărare a teritoriului
național pe efectul alianței N.A.T.O. dar în același timp trebuie să fim producători de apărare la nivel
TACTIC (apărarea cu forțe proprii) în procent majoritar a teritoriului național . Guvernul Victor Ponta ,
reprezentant al Partidului Social Democrat , a cărui platformă politică de stânga sau centru stânga nu am
agreat-o și nici nu o agreez în continuare, însă de data aceasta legat de autostrăzi , a avut o concepție
extrem de necesară țării.
Casa am cumpărat-o după cum am arătat mai înainte în 1983. În prezent locuiesc în această casă
la Huși , însă ca timp, până la schimbarea regimului în decembrie 1989, mi-a fost frică de demolare. Este
așezată pe comunicația principală București-Chișinău, localitatea Huși fiind la 13 km distanță față de Prut
, dar în special de Vama Albița, un punct de trecere în și din Basarabia. O întâmplare fericită m-a ajutat să
nu-mi fie demolată casa mea la puțin timp după cumpărare, dar și a celorlalți proprietari ai cartierului
„Dobrina” din municipiul Huși. Această întâmplare s-a produs pe vremea când eram la grupa de
coordonare munci agricole, județ Vaslui în anul 1985. Șeful grupei era deputatul în Marea Adunare
Națională Generalul Mihai Chițac iar eu locțiitorul dânsului. Primul secretar al Județului, Frățilă a anulat
intenția Primăriei Huși, după ce l-am rugat în acest sens, de a demola 80% din cartierul Dobrina, terenul
urmând să rămână extravilan așa cum era stipulat în schița cadastrală a orașului. În prezent cartierul
Dobrina a devenit cartier rezidențial, casa mea și altele construite înainte de 1940 arată obârșia
arhitectonică a orașului Huși.

175
176
INVAZIA ZORITĂ A ŞCOLII: „CUIBUL CU BARZĂ”

Prof. Dan POPESCU

La 5 ani, în 1946, am mers la grădiniţă. O grădiniţă situată lângă Şcoala Sf. Elefterie, devenită
ulterior „Şcoala Elementară (7 clase, n.n.) nr.15”, Bucureşti. Pe doamna educatoare (aşa, cred, că se
numea şi pe atunci) o chema Grigorescu. Şi datorită ei, profesoară cu multă răbdare, cu evident talent, cu
aplicaţie, cu multă dragoste faţă de copii, mi-aduc aminte cu plăcere de orele petrecute acolo, de jocurile
de acolo ş.a. La 6 ani, am părăsit grădiniţa, părinţii înscriindu-mă la „Şcoala Franceză” (Ècole Primaire de
l'Union des Franҫais”, 7 Place Lahovary, Bucarest). Am ajuns însă ceva mai târziu la cursurile respective
comparativ cu colegii mei, vacanţa şi vreo 2 luni din anul şcolar fiindu-mi consumate cu o tuse convulsivă
(tuse măgărească, mai pe româneşte) care mi-a trecut destul de greu. Vreo 3 săptămâni am stat şi la
Braşov, la „Aro”, eu cu mama, tata venind doar duminica (încă avea un serviciu bun, era Director General
în Ministerul Minelor şi Petrolului, aşa că ne-am permis astfel). Îmi aduc aminte că pentru a mă stăpâni să
nu tuşesc, mama mergea cu mine la cinema, la Braşov, la filme cu cow-boys, pe care le gustam teribil.
Am văzut aici, printre altele, ţin minte, „Împuşcături în noapte” şi „Huppy, spaima bandiţilor”, cred că cu
Tom Mix. Aşa am putut de la vârstă mică să apreciez şi această latură a Hollywood-ului. Mai mult de
frică ca lumea să nu mă dea afară din sală şi eu să pierd filmul, mă abţineam, cât puteam, să tuşesc... În
sfârşit, boala a trecut şi am venit la Bucureşti, în Piaţa Lahovary, cum spuneam, cu o întârziere de peste 2
luni faţă de colegii mei. Ajutat, mai ales de mama dar şi de profesori, am recuperat întârzierea, aşa că de
Crăciun o „rupeam” şi cu scrisul şi cu cititul în franceză, dar şi în română O probează astfel Carnetul meu
de note („Livret scolaire”) de aici. Ca profesoare îmi aduc aminte de madame Bibery şi madame Knapp.
Cu atât mai straniu mi se pare, dar, că nepoţii noştri, acum, la sfârşitul clasei 1-a pregătitoare (deci în
vârstă de peste 7 ani jumătate) nu ştiu nici să citească şi nici să scrie, nu ştiu alfabetul etc. În româneşte,
ce să mai vorbesc de o limbă străină. Am sentimentul că cineva urmăreşte să-i întârzie în comparaţie cu
alţii, din alte ţări. Oare?... Şi mă gândesc chiar la Franţa unde copiii din „Lʼècole maternelle” (un fel de
grădiniţă de la noi) o rup binişor cu cititul şi scrisul – în franceză, desigur – spre 5 ani.
Adaug, pentru reflecţie, disciplinele pe care le-am făcut la 6 ani, în anul preparator, la „Şcoala
Franceză”: „Écriture, Arithmetique, Lecture”, dar şi „Devoirs” şi „Conduite”. Am cu siguranţă dreptate în
ce susţin. Mai amintesc, deasemenea, că aici am avut un „incident” cu un coleg, ce se putea termina rău.
Despre ce a fost vorba? Menajera noastră de acasă, Ileana (Nana) era o femeie foarte credincioasă, dar
fără o cultură religioasă ca atare. Îmi tot spunea că pe Iisus Christos l-au omorât evreii şi de aceea ei
trebuiau pedepsiţi. Nu am avut de lucru şi i-am împărtăşit aceste idei colegului meu de bancă, Sobel, care
era evreu... Şi a ieşit ceea ce a ieşit. Un scandal în şcoală, cu tatăl meu solicitat expres la Directoare.
Oamenii, până la urmă înţelegători cu naivitatea şi ignoranţa mea, inclusiv părinţii lui Sobel, cel cu
scandalul, lucrurile s-au aplanat. Iar cu Sobel am rămas prieten, am fost invitat la ziua lui.
La „Institut Franҫais de Haute Études en Roumanie” – Ècole Primaire de Bucarest”, în luna
decembrie 1947 am fost înscris pe „Tableau dʼHonneur”, ca recompensă pentru eforturile făcute – şi
reuşita lor – de a recupera întârzierea faţă de colegii mei şi chiar mai mult: note bune şi foarte bune. Mai
adaug serbarea de fine de an din vară, cu recitaluri frumoase şi câţiva căţei dresaţi care ne-au amuzat
copios. „Împovărat” cu astfel de fapte, cu versuri din La Fontaine şi cu „Lettres de mon moulin”, a lui
Alphonse Daudet, cu frumuseţea eruptivă a faimoasei devize „Liberté! Egalité! Fraternité!”, desigur că
am rămas toată viaţa cu o sensibilitate anume faţă de cultura franceză. O sensibiltate acompaniată, însă,
tot toată viaţa, de un imens volum de muncă de a şti mai mult, de a înţelege mai mult astfel. Fără să-mi
neglijez sensibilitatea românească – intrinsecă în familia noastră –, aceasta mi-a permis, peste decenii, să
devin, oficial, profesor universitar al statului francez, reuşită împlinire, cum spuneam, a unor mari
strădanii, dar şi a unor „seminţe” plantate atunci care au încolţit, au rodit şi au fost mereu înmulţite şi
îngrijite...

177
Cum „Şcoala Franceză” s-a desfiinţat (mai bine spus a fost desfiinţată de statul român cel nou în
1948), la 7 ani am intrat în clasa I-a la Şcoala românească. Mai întâi la „50 Panduri”, nu foarte departe de
casă, pe Şoseaua Panduri. Am rămas aici cam 3 săptămâni şi îmi amintesc cum la ora 10, din partea şcolii,
a statului, deci, fiecare copil primea mămăligă cu marmeladă de piersici, încă nu părăsisem foametea ce a
debutat în ţară cam din 1946. „Trataţia” nu era deloc rea, cu atât mai mult cu cât erau copii care cu greu
îşi permiteau să mănânce acasă cât de cât la nivelul poftei lor rareori satisfăcute. După 3 săptămâni la
„Panduri”, am obţinut aprobarea – eu şi câţiva colegi băieţi ce stăteam în apropiere – să ne mutăm cu
şcoala aproape de unde făcusem grădiniţa, la „Şcoala 15”, Elefterie, deşi erau doar clase de fete. Aici am
fost coleg cu cel care îmi va deveni prieten bun, viitorul jucător de rugbi şi inginer Nobi (Norbert)
Copelman, cu Horia Carp, ce va pleca peste doi ani în Israel, cu mucalitul Nene (Nicolae) Banu, băiatul
unui cunoscut medic radiolog (Nene va deveni şi el medic, stomatolog, şi va pleca apoi în Germania), cu
unul din fraţii Gabrea, cred că viitorul regizor, iar dintre fete menţionez pe Smărăndiţa Georgescu (căs.
Olteanu), viitor reputat critic muzical şi director al Operei Române din Bucureşti (cu care voi deveni
pentru 4 ani – cât am stat eu acolo – coleg la ziarul „Scânteia”), pe viitorul medic Camelia Daciu, o fată
admirabilă, pe Smaranda Pandele, viitoarea soţie a actorului Geo Barton, deasemenea Ducu Florea, un
băieţel Grigorescu etc. Generaţie frumoasă, deci, stimulată de doamna Marian, învăţătoarea noastră pe
care efectiv o iubeam cu toţii...
Nu pot trece însă peste impresia terorizantă pe care mi-a produs-o fosta mea freulein, tânăra
nemţoaică Paula Panaghia, din Câmpina, „ridicată” de sovietici prin 1946 şi care a venit la noi după vreo
5 ani de deportare în URSS. O femeie de 35 de ani, dar care abia mergea, arăta bine de tot bătrână şi fără
dinţi în gură. Lucrase din greu la mine în Urali, şi acesta era efectul. N-a făcut rău la nimeni şi n-a
participat la război. Vorbim mereu despre monstruozităţile comise de nazişti în Rusia. Şi este adevărat.
Vorbim, din păcate, mult mai puţin despre cele ale ruşilor comise faţă de nemţi. Ca număr mai reduse,
însă la fel de urâte. Desigur, trebuie schimbate regulile. Dar trebuie înlăturat şi războiul ca mijloc de
impunere al unora faţă de alţii.
Pentru clasa a IV-a, fiind băieţi consideraţi prea mari, inoportuni într-o clasă de fete, ne-au
despărţit. Eu am mers la „Cuibul cu barză”, de pe strada Ştirbey Vodă, devenită după vreo 10 ani Liceul
de muzică, unde, trebuie să recunosc, a fost altfel decât la şcoala de fete. Pe de o parte, eram ceva mai
dezinhibaţi, eram între noi. În acelaşi timp, a contat mult şi faptul – general, de altfel – că începând cu
clasa a IV-a elementară nu am mai avut învăţătoare, ci profesori pentru principalele discipline. O rigoare
mai mare, dar şi mai interesant. Dintre profesori menţionez pe domnul Enoiu, de matematică, care fusese
mulţi ani preot, foarte iubit şi respectat de noi, pe doamna Leister, de lb. română, pe doamna Chiţimia, de
botanică-biologie, pe doi soţi – nu îmi mai amintesc, din păcate, exact, numele lor parcă Gheorghiu – de
fizică şi chimie, pe doamna Elena Cvartic, de istorie. Au mai fost, dar cum uitarea ne ajunge pe toţi, îmi
cer scuze faţă de cei care nu i-am amintit. Oricum, o şcoală foarte bună „Cuibul cu barză”, unde se făcea
multă carte. În clasa a III-a, având note foarte bune, la „Elefterie” fusesem făcut pionier. Era o mică
împlinire, am mers mai departe cu ea, nu prea ne dădeam seama noi atunci ce şi cum.
Îi revăd în minte cu mult drag pe colegii mei de şcoală de la „Cuibul cu barză”. Pe Eugen Bucur,
viitor inginer agronom, din păcate, cum mi-a spus, cu tatăl deţinut politic, coleg de bancă cu mine aproape
doi ani. Pe Miki Mociorniţa, nepotul marelui industriaş bunicul său, mama mea şi cea a lui Miki fuseseră
şi ele colege la liceul „Regina Maria”. Miki va deveni inginer. Pe Cimbi (Şerban) Cantacuzino, os de
prinţ şi nepot de bunică al marii actriţe Maria Filotti. Tatăl lui Cimbi, medic şi cunoscut critic de film, era
băiatul Mariei Filotti, recunoscut de prinţul Cantacuzino, locuiau cu toţii undeva pe strada Vasile Pârvan.
Cimbi, coleg de bancă cu mine mai mult de doi ani, va deveni un foarte bun actor de teatru şi film. Îmi
aduc aminte că prin clasa a V-a, cred, mergeam cu părinţii noştri, mai mulţi colegi ai lui, la teatrul din
spatele Poştei să-l vedem pe Cimbi în „David Coperfield”, după Ch. Dickens. Am văzut cam de 10 ori
piesa respectivă. Şi ce aplauze... De altfel, pentru mine, teatrul nu era un lucru nou. Părinţii m-au dus, mai
ales la piese pentru copii, de pe la 5 ani și la altele mai pe urmă, la teatru... Pe Alex Moşanu, ceva nepot al
cunoscutului om politic basarabean, şi el apoi inginer. Pe Dan Teodorescu şi Dan Pasăre, pe Toni (Anton)
Niţescu, cu tatăl la puşcărie şi bun prieten cu tatăl meu, pe Gonţu (Nicolae) Maior, băiatul unui ofiţer
activ, pe Tudor Pastia, cu tatăl deţinut politic, pe Ion Popescu, şi el băiat de ofiţer activ, foarte simpatic,

178
pe Dan Hacman, tatăl inginer, viitor cercetător nuclear – premiant întâi el, eu cam al treilea, al patrulea –,
pe Sorin Lungu, plecat ulterior în Australia, pe foarte inteligentul Basarab Driga, ulterior geolog parcă, pe
Vicenţiu Rebedea, stătea vizavi de şcoală, în sfârşit pe cel ce va deveni marele tenismen, jucător de Cupa
Davis, Petre Mărmureanu, pe Ştefan (Fănică) Burciu, tenismen şi el foarte bun, pe Viorel Ţaţomir (Ţaţa),
băiat de avocat şi doctoriţă în vogă, (va deveni inginer), pe Gheorghe Popa şi Gheorghe Toma, copii din
familii mai simple dar cu toţii remarcabili, pe Pavel Murgui etc.
Eram, pot spune, o clasă reuşită. Îi ştiam bine şi pe cei mai mari ca noi şi care nu erau deloc
încrezuţi în ce ne priveşte, cum se mai obişnuieşte la şcoală la cei mai mari faţă de cei mai mici. De
exemplu, dintre cei mai mari cu doi ani ca noi, eu copilărisem şi eram foarte legat de Dinu Schileru.
Amintesc de Vladi Penescu (stăteam în casă cu tatăl lui Vladi Penescu, colonelul pensionar Puiu Penescu,
fratele fruntaşului naţional-ţărănist Nicolae Penescu, aflat la puşcărie – Vladi stătea cu mama şi cu fratele
lui, Şerbănică Penescu, mai mic ca mine cu doi ani, părinţii erau despărţiţi. Vladi va deveni inginer). Îl
ştiam bine pe Basarab, ce va deveni un bun jucător de tenis pentru România, dar şi un mare matematician,
pe viitorul medic Guţulescu, din păcate, apoi, cu un sfârşit prematur şi trist, pe Nişanian Kirkor, vecin de
stradă cu Dinu Schileru, pe Dan Istode, băiat admirabil, fără tată şi iubindu-şi mama cu pasiune, devenit
economist cu specializarea „Dezvoltare teritorială”, coleg cu mine peste ani în CSP şi plecat prematur
dintre noi. În clasa paralelă, cred că era şi viitorul procuror şi, apoi, maestru al barei Lucian Bolcaş... Pot
spune, că, în general, atmosfera era agreabilă, chiar în pofida unor diferenţieri sociale între părinţi
preluate, uneori, şi de unii copii. Oricum, era bine. De fapt, asemenea diferenţe de concepţii, zestre pentru
fiecare dintre noi, nu subminau un spaţiu al nostru de exprimare comun şi prietenos. Era acel spaţiu care
submina, însă, cu încetul, intransigenţa socială penibilă (şi criminală, adeseori) a regimului politic din ţara
noastră din acei ani. Acel spaţiu care va pregăti, câte puţin, picătură cu picătură, România de peste
decenii. Dar să revin.
Continui episodul „Cuibul cu barză” cu un simbol al timpului şi al acestei şcoli: profesoara de
limbă rusă a cărei învăţare am început-o în clasa a IV-a: Evghenia Sergheevna Smolenski. Excepţională.
Ne-a transformat o aversiune firească, la nu puţini dintre noi, în acel timp, faţă de rusă, în interes. Nu
pedala deloc pe ceea ce era uzanţa acelei vremi – preamărirea lui Lenin, a lui Stalin, a „Marii Revoluţii
Socialiste din Octombrie” (sărbătorită pe 7 noiembrie), nu pedala pe „ajutorul neprecupeţit şi dezinteresat
al URSS-ului faţă de poporul frate român”, pe lupta împotriva burghezo-moşierimii etc – ci pe valori
perene ale Rusiei. Amintind cultura ei, sensibilitatea, sufletul ei, oamenii ei cei mulţi care, dincolo de cât
de grave le erau nemulţumirile, şi-au sacrificat fără nici o ezitare viaţa în „Marele Război de Apărare a
Patriei” pentru a izbândi în faţa unui inamic neînduplecat, criminal. Un inamic care vroia nu doar sfârşitul
sistemului bolşevic, ci, mai mult chiar decât atât, exterminarea ruşilor, a unor popoare din componenţa
URSS-ului, a tuturor evreilor... Limba, cu o gramatică relativ uşoară, am învăţat-o după scheme, lexicul
după frumuseţe: Puşkin, Lermontov, Gogol, Maiakovski, Gorki etc.
Să ne înţelegem: nu am avut niciodată – şi nu am nici acum – o simpatie anume faţă de ruşi.
Dimpotrivă. Nu i-am preamărit niciodată pe Lenin, pe Stalin, pe Brejnev, Marea ţară a socialismului, ca,
după 1989, să arăt cât de mari criminali au fost aceştia şi cât de geniali şi generoşi au fost şi sunt
americanii – cea mai mare putere liberă, economică, democratică a lumii, aliată României în NATO.
Pentru că, în pofida marilor lor calităţi şi reprezentând, în esenţă, o altă, o nouă Europă, cu oameni care au
reuşit, nu au fost şi nu sunt chiar aşa... Este clar, acum, că fiecare ţară din UE şi chiar mai mult Statele
Unite îşi protejează puternic propriile industrii, activităţi, urmărind, firesc, să obţină un profit social cât
mai mare. Dar este important ce fel de defensivă porţi, „în genunchi” – şi de ce, cine profită – sau cauţi să
câştigi şi tu. Oricum, trecând timpul şi reflectând, n-am putut şi nu pot să nu văd, cât de cât, că Revoluţia
din 1917 nu a fost importată cu „forţa” din afară, cum îmi susţinea un bun prieten, medic şi român-
german, om de cultură, totuşi. Ci ea, consider eu, a pornit din necesităţile de progres ale unei economii net
înapoiate, cu structuri amplu deformate, cu un sistem imperial de conducere ajuns la limita ridicolului pe
timpul lui Rasputin, dar şi înainte şi pe urmă. Un sistem pravoslavnic cu ţarul considerat reprezentantul
lui Dumnezeu pe pământ, „tătuca”, mai important chiar decât Patriarhul, cu o populaţie în mare parte
ignorantă, pe cât de inteligentă şi activă se vădea (şi se vădeşte) „intelighenţia rusească”. Că în multe

179
privinţe Rusia, în fapt URSS-ul, ca instituţii au reprezentat un levier criminal pentru proprii oameni, dar şi
pentru state „cucerite”, este adevărat – şi trebuie văzut de ce şi cum.
De fapt, doctrinele sociale egalitare, de tipul fericirii tuturor într-o lume minunată, prind repede,
fiind relativ uşor să iei de la bogaţi şi să împarţi la săraci. Dar tot atât de adevărat este, cred, şi faptul că s-
a produs multă substanţă nouă. Că anii de după 1917 – chiar cu imensul lor pandant de sânge şi chinuri al
dictaturii comuniste – au făcut dintr-un imperiu cu picioare de lut – vădit astfel în războiul Crimeii, în
războiul Ruso-Româno-Turc din 1877, în Primul Război Mondial cu înfrângeri penibile în lanţ şi
milioane de morţi sacrificaţi de incompetenţa unor generali artificioşi şi a Statului Major, de o tehnică de
luptă înapoiată, deseori lipsind şi aceea – a doua mare putere a lumii. Cea care a înfrânt Germania nazistă
nu doar ca număr de oameni, ci şi ca tehnică de război, ca sistem de organizare, ca avânt în luptă al
trupelor. Şi a rămas cu un astfel de statut până aproape de zilele noastre, nici acum nefiind departe de el.
Putin este temut, dar este acceptat, sprijinit chiar, de cea mai mare parte a populaţiei ţării. Cu defectele ei,
dar şi cu calităţile ei, cu forţa ei, cu interesele ei, Rusia, mai ales într-o lume globală, o lume cu imense
nemulţumiri ale săracilor, mulţi, foarte mulţi faţă de cei bogaţi, mult, mult mai puţini, a rămas un vecin
cel puţin „preocupant” dacă nu mai rău. Din unghiul unui astfel de context, afirm că limba rusă învăţată,
mai cu sila, mai nu, cu Evghenia Sergheevna, mi-a servit. M-a făcut oricum să fiu mai atent. De altfel,
cred că doamna Smolenski, în acea vreme trecută bine de 50 de ani, corpolentă, decupată parcă din
piesele lui Cehov, de la la „Unchiul Vanea” la „Trei surori” şi „Pescăruşul”, provenea din „ruşii albi”. Ne-
a spus că trăia în România de prin 1920...
... Care ar putea fi acum câteva fapte de care îmi aduc aminte şi care m-au marcat oarecum în
timpul şcolii elementare, respectiv cele 7 clase? De exemplu, până prin clasa a IV-a, a V-a, „schimburile”
de soldaţi cu Ducu Florea care moştenise, se pare, pasiunea comerţului de la tatăl său, un cunoscut
interbelic jucător de bursă. Erau soldaţii aceia germani din lut ars, excelent realizaţi, şi pentru care eu – ca
şi Ducu – făcusem o adevărată pasiune. Pe urmă, în alt plan, construirea Operei Române, eu – precum alţi
colegi – participând ca „brigadier”: căram ciment, scânduri, pe şantier, roabe cu pământ, fiare etc. Îmi
pare rău că nu mai am „Carnetul de brigadier” respectiv. Nu era deloc un obicei rău: deveneai mai atent,
mai responsabil etc. De altfel, la inaugurarea „Operei”, nouă, brigadierilor, ni s-au dat invitaţii de două
persoane. Eu, care stăteam şi foarte aproape de clădire, venind cu mama mea. Îmi aduc aminte ca acum: s-
a cântat „Traviata”, de Verdi, cu marii artişti-cântăreţi soprana Arta Florescu (Violeta), tenorul Valentin
Teodorian (cel care se îndrăgostise de, iniţial, uşuratica Violeta), cred apoi că basul Ştefan Gabor
(Germont, tatăl personajului amintit) etc. Aşa am prins dragoste – şi chiar pasiune – pentru operă.
Mai reţin că odată, venind de la şcoală cu un coleg şi trecând pe câmpul din faţa Facultăţii de
Medicină (unde ulterior s-a construit marele Spital Municipal), câmp atunci cultivat cu verze (nu ştiu de
cine), am luat şi noi vreo 2-3 verze să le ducem acasă. Gest aiurea, total nesăbuit. Paznicul ne-a văzut, ne-
a fugărit, dar noi ne-am descurcat, ajungând întregi cu „produsul” acasă. Părinţii m-au pus să duc verzele
înapoi pe câmp, mi-au explicat ce şi cum şi nu au vorbit cu mine câteva zile... Pe urmă, cum în curte la
„Cuibul cu barză” era un podium şi noi dădusem în pasiunea luptelor greco-romane (aveam câţiva
campioni renumiţi de care începusem să auzim şi vroiam la fel), aveam, deseori, „lupte” acolo.
Eliminatoriu. De vreo 2-3 ori am câştigat eu turneul, învingându-l „în finală” pe Nicolae Maior. Jucam şi
„Pălmiţa la perete”, pe monezi divizionare, în speţă câţiva creiţari. Aruncam 2 jucători cu câte un ban în
perete şi dacă banul cădea la mai puţin de o palmă de moneda celuilalt, luai moneda... Mai aveam
„Paraşutele”. Adică, funduri (căptuşeli) de pălării pe care le prindeam cu aţă de o castană mai mare, le
împătuream, le aruncam în aer şi „paraşuta” cădea frumos. Am stricat astfel câteva pălării, primind
corecţie de la tatăl meu. Deloc în ultimul rând, fosforul curăţat de la câteva beţe de chibrit îl „înghesuiam”
în cavitatea din tija cheilor, pe urmă un cui legat cu sfoară şi dădeam de perete să bubuie. Şi bubuia. Cam
periculos, putea să sară metal pe noi, dar nu s-a întâmplat. Pe urmă, fotbalul. Acolo unde acum sunt
zidurile ruină ale proiectatei Biblioteci Naționale, la întretăierea străzii Știrbei Vodă cu Dâmbovița,
înainte de pod, era, pe vremuri o cazarmă ce funcționa. Iar în spatele ei – ca și acum – terenuri virane.
Între timp acolo a fost un hipodrom cu tribune, cu parc, dar a căzut în ruină... Când veneam de la școală,
încingeam, aici, partide de fotbal cu fel de fel de mingi și deseori, din lovituri și căzături veneam acasă
julit, cu pantofii rupți, cu hainele rupte. Dar ce frumos era... Totodată, îmi aduc aminte că prin clasa a VII-

180
a am avut şi prima „bătaie” mai serioasă, o confruntare mai de anvergură cu băieţii din cartier. Cum eram
cam insistent pe la şcoala, tot „Cuibul cu barză”, de alături, dar de fete, vreo trei tineri din cartier – 16-17
ani – m-au aşteptat la sfârşitul orelor, spre seară (învăţam după masă). I-am văzut, am bănuit de ce sunt
acolo, am ieşit pe poarta şcolii, spre „Tribunal”, ei după mine, am mers încet-încet să nu dau de bănuit,
am traversat, iar de la colţul străzii Virgiliu, când nu m-au mai văzut, am rupt-o la fugă. Din păcate,
stratagema n-a ţinut, m-au ajuns şi a început bătaia: unul (eu) contra trei. Am ieşit cam bumbăcit, dar am
dat şi eu. Acasă, mamei, i-am spus că m-am lovit la fotbal. Era însă puţin faţă de ceea ce se întâmpla prin
celelalte cartiere – Militari, Ferentari sau „13 Septembrie” (mai erau Grant-ul, Puişor-ul etc.) unde
sălăşluiau găştile lui Titi Mafoame, Marchidan, Cămăruţă, cu care, de altfel, am devenit apoi într-un fel
amic (asta însă la nivelul cartierului şi nu al şcolii). Oricum, nu mai eram de mult băiatul mamei...
Episoadele „Schileru”, acum. Până spre 15-16 ani, copilăria şi adolescenţa mea au fost legate de
Dinu Schileru (mai mare cu 2 ani ca mine) şi familia sa, cei mai buni prieteni ai familiei mele. Pe de o
parte, este vorba de frumoasele vacanţe de 3-4 săptămâni petrecute câţiva ani la rând pe Valea Prahovei,
la Poiana Ţapului, eu cu Dinu şi cele 2 mame având o cameră, în cealaltă veneau taţii sâmbăta şi
duminica: cu clasa a III-a, cu personalul, cu pachete cu alimente, când şi cum puteau. Trăgeam cu arcul,
erau zmeiele, coboram apoi pe apa Zamorei unde puneam să plutească şi să meargă bărci din lemn pe care
le fabricam singuri: săpam locul elicei şi cu un fir de elastic de la ciorapi, montat pe două cuişoare bătute
atent pe cele 2 margini ale bărcuţei care în mijloc avea un gol să se poată învârti elicea (un placaj mai fin,
respectiv o margine de la cutia de chibrituri), bărcuţele se mişcau destul de vioi. Pe malul apei, într-un loc
îndiguit, pentru a ameliora astfel cât de cât cursul violent al pârâului, amenajam 3-4 porturi şi trimiteam
bărcuţele de la un port la altul... Plecam, deseori, în pădure pe cărări doar de noi ştiute, ne amenajam
cabane din crengi de brad, eram indienii şi Old Shatterhand, din cărţile germanului Karl May. Dar „Casa
căpitanului”? Tot la Poiana Ţapului, pe Zamora, la liziera pădurii, un fost marinar, căpitan de navă, îşi
construise o mică vilă în formă de vapor: punţi, proră, pupă etc. Ne împrietenisem cu băiatul
proprietarului casei şi ne imaginam fel de fel de aventuri acolo: alegam pe „punţi” să prindem piraţii, ne
ţineam bine de scânduri când „era furtună” etc.Trebuie, de altfel, să spun că de pe la 7-8 ani, eu, în fiecare
dimineaţă citeam la micul dejun, enervând-o cumplit pe mama, câte o broşurică din „Dox”-uri, aventurile
submarinului dar şi ale echipajului, din „Cei trei cercetaşi” sau din „Bill-Gazon”, broşurele apărute înainte
de război şi pe care le găsisem prin pod sau mi le procuram, „la schimb”, de la prietenii de pe stradă.
Timpul trecea repede, tot atât de repede cât de repede se eroda, începând cam cu 1948, situaţia
materială a familiei mele dar şi a lui Dinu: de nu puţine ori, taţii – şi al meu şi tata Dili – daţi afară din
serviciu ca având dosare de burghezi, mamele – şi mama mea şi tanti Silvica – casnice, rămânându-ne
astfel, deseori, ca mijlocul unic de existenţă „Talciocul”. Acolo „s-au dus” pe bani destul de puţini –
raportul cerere-ofertă fiind defavorabil – costume ale taţilor, blănuri ale mamelor, bilgheri de vânătoare,
radiouri, tablouri, bibelouri, obiecte mici de mobilă ş.a. Asta era. În plus, cum spuneam, familia mea a stat
vreo patru ani şi fără foc în casă, nici un fel de foc. Casa fusese naţionalizată, caloriferele fiind trecute de
pe cărbune pe păcură. Cum operaţiunea a durat mult mai mult decât trebuia... Cine spărgea gheaţa din
cadă cu târnăcopul pentru a face baie cu apa încălzită pe aragaz înţelege bine ce vreau să spun eu. Au fost,
dealtfel, câteva ierni cumplite... De fapt, îmbrăcămintea mea – a mai multor colegi de ai mei – în timpul
şcolii era una singură: treningul. Făcea nişte „genunchi” de groază, pe care mama, la fiecare spălat, se
chinuia „să-i scoată”. Mai târziu, spre liceu, „au apărut” uniformele, însă mereu le-am avut pe cele de
categoria a II-a, din stofă mai proastă.
Problema era că prin toate mijloacele trebuia să fim distruşi, exterminaţi, descurajaţi. Nu doar noi,
ci şi mulţi alţii ca noi. Iar o metodă clasică era astfel intrarea obligatorie în spaţiul locativ al familiei, prin
Oficiul de închiriere, a unui securist care ocupa cea mai bună cameră a apartamentului. Omul avea dublă
misiune: a) să observe şi să raporteze tot ce se întâmpla în casă; b) să urmărească, să ofere astfel şi cel mai
mic prilej pentru a putea fi arestaţi cei de acolo. Desigur că respectivul era montat: născut de regulă la
mahala sau în funduri de ţară, vedea în casele avute ceea ce vedea. Şi era astfel plin de ură faţă de „cei
care exploataseră poporul”. Metoda a mers şi la noi. Am avut dese percheziţii, iar taţii au fost reţinuţi –
arestaţi în câteva rânduri doar pe această bază.

181
În situaţia în speţă, pentru tata Dili, lucrurile s-au complicat ceva mai mult. Securistul lor văzuse
în casă arma de vânătoare a lui Dili Schileru – pentru care avea permis – şi o puşcă cu „plici” (cu alice)
pentru vrăbii, pentru care nu avea permis. De altfel nici nu se cerea astfel. Omul a făcut grabnic
informarea cuvenită, iar arestarea era iminentă. Dili şi tanti Silvica simţiseră ceva, desigur, nu i-au spus
nimic lui Dinu, şi au crezut – au sperat – că situaţia s-ar putea relaxa venind să locuiască vreo 2-3
săptămâni la noi. Zis şi făcut, iar cu Dinu împreună am avut în acel interval zile minunate. Ce ştiam noi...
L-au arestat însă pe Dili – „l-au luat de la serviciu” – şi a început calvarul. Faţă de tata care suportase şi
suporta mai uşor astfel de „evenimente”, Dili, care a stat atunci vreo 9 luni, am aflat că suporta greu
puşcăria. Avea vreo 120 de kg, şi nu în multă vreme ajunsese la 90 kg, pe urmă la 80 kg şi chiar la 60 de
kg. Ni se transmitea că era o umbră a omului de altădată: gurmand, bon viveur, glumeţ mereu la nivelul
minţii lui de mare matematician şi strălucit inginer. Tanti Silvica plângea, Dinu era trist, eram cam
disperaţi cu toţii.
Destul de târziu, au avut, însă, efect cererile către securitate ale celor de la ministerul unde lucra
tata Dili – el nu fusese în nici un fel judecat, ci doar reţinut, bătut, umilit, chinuit – potrivit cărora nu
exista nici un fel de vină reală, iar el, în acea perioadă de început a industrializării, era strict necesar la
locul de muncă. Cred că a intervenit chiar o rudă apropiată a lui Theohari Georgescu, aşa că Dili a venit
acasă. Cum arătam, o umbră a celui care fusese „ridicat” atât de nedrept. S-a refăcut foarte greu, deşi pot
spune că, practic, nu s-a mai refăcut niciodată. Iar nemernicul care i-a făcut reclamaţia, după un timp a
fost „retras” din casă, îşi îndeplinise misiunea, de fapt familia Schileru neavând în apartamentul lor spaţiu
locativ excedentar chiar după normele timpului. Aşa s-a încheiat episodul nefericit cu tata Dili, dar eu şi
cu Dinu, familiile noastre am mers înainte. Cum am putut. De altfel, mai mulţi ani mai târziu, maică-mea
şi tanti Silvica au absolvit împreună Universitatea Populară de la sala Dalles, unde rector era
academicianul Remus Răduleţ.
Din păcate, însă, cu precădere pentru ai mei, nici percheziţiile, nici reţinerile-arestările nu se
terminaseră. Când erau pentru noi, când, chiar mai dese, erau pentru cel de la parter, colonelul Puiu
Penescu, cum spuneam, frate al lui Nicolae Penescu, fost ministru în guvernul Rădescu. Tot în acest sens,
mai îmi aduc aminte un episod. Într-o seară, venind de la şcoală, în colţul dinspre Palatul Cotroceni al
străzii Capşa, era o maşină cu farurile aprinse care lumina grădina casei de acolo, o casă locuită de o
foarte stimabilă familie de armeni, Ohanezian. Erau părinţii, un băiat şi o fată cu care, de altfel, eram
amic. Vecinii se uitau cu teamă pe geamuri. Vedeau „miliţia”, câţiva indivizi care săpau de zor în curte.
Ohanezienii fuseseră, probabil, din varii interese, reclamaţi că „au aur”, iar miliţienii asta căutau. Nu ştiu
ce au găsit, dar pe domnul Ohanezian bătrînul ştiu că nu l-am mai văzut multă vreme apoi. Aşa erau
timpurile? Aşa erau, dar şi oamenii le cam făceau aşa...
... Trec, însă, la altele, mai frumoase. Pe la 9 ani, tatăl meu, din ce avea, din ce nu avea, la sfatul
fratelui său mai mic, unchiul Porfir, a hotărât „să mă dea” la tenis. Spunea că este un sport pe care-l poţi
face până la adânci bătrâneţe. Şi avea dreptate dacă stau să mă gândesc că în 1977, aflat în voiaj de nuntă
la Mamaia, seara, pe terenurile de la „Pelican”, eu de mult un jucător bunicel, îi dădeam mingea „la
mână” lui D.I. Suchianu, celebrul critic de film, din elita spirituală a ţării şi care mergea atunci pe 81 de
ani. Domnul Suchianu îmi dădea mingea înapoi şi uite-aşa îl ajutam să se mişte cam 1 oră. Aveam o
simpatie deosebită pentru el, cu atât mai mult cu cât, pe lângă pasiunea comună pentru limba franceză,
bătrânul Suchianu era, de altfel, cavaler al Legiunii de Onoare, cu Kuki Suchianu, băiatul său, mai mare
ca mine cu vreo 16 ani, fusesem coleg de rugbi la frumoasa echipă „Proiectantul” şi am băut, după
meciuri, nu puţine beri împreună.
Kuki Suchianu trăise un episod pe care l-a povestit şi care merită, cred, relatat. Băiat strălucit la
carte, cult, rafinat, Kuki era şi un sportiv înnăscut: skia minunat, juca un tenis elegant, avea o pasă
elansată la rugbi etc. Prin 1947, printre altele, tânăr student la medicină, era şi instructorul de ski, mă rog,
unul dintre mai mulţi, al Regelui Mihai. Întâmplarea a făcut ca, după „abdicarea” silită a Regelui în 30
decembrie 1947, să se întâlnească cu fostul său elev, câtva timp mai târziu, la Olimpiada de iarnă de la
Saint-Moritz, din Elveţia, Kuki Suchianu component al echipei de ski a României. Evident că văzându-se
cu Regele, în apropierea pistei, nu l-a apostrofat şi nu l-a făcut reacţionar, ci au conversat agreabil câteva
minute. Apoi fiecare şi-a văzut de treaba lui. Bine înţeles că „băgătorii de seamă” din delegaţie i-au făcut

182
imediat raport în ţară, Kuki fiind dat rapid afară nu doar din sport, ci şi de la Medicină. „A dat mâna cu
Regele alungat de popor din ţară” era culpa. A reuşit ulterior să obţină calitatea de asistent medical,
lucrând ani buni în domeniu. Reanalizându-se ulterior situaţia sa, Kuki a fost reprimit în facultate,
terminând medicina, devenind doctor, având, printre altele, şi specializarea medicină sportivă. În acest
cadru, fiind la un moment dat medicul lotului naţional de canotaj pe care l-a însoţit într-o deplasare în
Franţa, la Paris a coborât din maşină, i-a rugat pe ceilalţi să-l aştepte câteva minute că vrea să-şi cumpere
ţigări, a intrat într-un „Tabac” şi dus a fost. Chiar dacă uşor tomnatic, şi-a construit o altă carieră
dincolo...
Revenind la mine, am început tenisul pe terenurile de la „Ştiinţa Bucureşti”, lângă viitoarea Operă
(acum acolo, precum la vecinul Doherty, respectiv terenurile de la Tenis Club Bucureşti, este un parc
destul de neîngrijit). Antrenor era – se ocupa, însă, şi de terenuri – domnul Ilie Ivan, fost primul campion
profesionist de tenis al României. „Nea Ilie”, pentru toţi cei de acolo şi din lumea tenisului, era un om
deosebit, şi mucalit şi foarte serios în acelaşi timp. A făcut cu mine cam 25 de ore de tenis, stimulat de
tatăl meu, şi am cumpărat de la el prima mea rachetă, un „Hammer Bogaci”, număr mic. Deşi nu au fost
multe, lecţiile cu nea Ilie mi-au imprimat pentru totdeauna lovitura curată şi pe dreapta şi pe stânga,
strategia de joc, ambiţia de a câştiga (după vreo 3 săptămâni de tenis cu nea Ilie, i-am spus într-o
dimineaţă total necontrolat, obraznic: „nea Ilie, te fac o «lăptăreasă»?”, adică îi dau 6-0. Nu s-a supărat,
mi-a dojenit tupeul negândit şi penibil, nu doar nepoliticos. Apoi, însă, a început să glumească şi am
redevenit prieteni).
Nea Ilie Ivan îşi botezase cei doi copii cu numele de Susanne (după prenumele marii campioane
interbelice de tenis, neasemuita Susanne Lenglen), fata, şi Tilden, băiatul, după numele lui Big Tilden,
supercampionul american. De fată nu ştiu, dar băiatul a devenit ofiţer în armata română, şi el jucător de
tenis. Deasemenea, îmi mai amintesc, tot la „Ştiinţa”, unde am jucat ani buni, de un meci, într-o după
amiază de iunie, în campionatul de categoria I-a, între nea Ilie şi jucătorul (încă) atunci, devenit apoi şi el
un mare antrenor, Marin Bădin, amândoi apreciaţi printre cei mai mari stilişti ai tenisului românesc. Şi
Ilie şi Marin jucau în pantaloni albi lungi, dar ce spectacol, ce luptă, ce rafinament, ce eleganţă, deşi Ilie
era cu circa 25 de ani mai mare ca Marin Bădin. A câştigat finalmente Marin Bădin, dar pentru mine
câştigătorul de drept a fost nea Ilie Ivan, primul meu antrenor de tenis...
În toţi cei 4-5 ani cât am jucat tenis cu relativă regularitate, este drept, nu am fost jucător de
competiţie, dar ajunsesem, autodidact, la un nivel bunicel. Mai mă sfătuia nea Ilie, în rest eu
conştientizam ce şi cum îmbunătăţirea loviturilor. Jucam mult, îndeobşte în vacanţele de vară, tot la
„Ştiinţa”, mai ales cu prietenul meu cel mai bun Dinu Schileru, care avea ca rachetă un „Maxply-
Dunlop”. Învăţase şi el tenis mai de mic. Uneori mă bătea el, dar cel mai mult câştigam eu. Nu doar
jucam, ci mă şi uitam la tenis. Mergeam la campionatele naţionale pe Doherty, pe terenul central, unde, în
faze finale „se produceau” la simplu Gogu Viziru, l-am văzut în finală cu Gheorghe Cobzuc, cu dr. Cornel
Zacoceanu, cu dr. Eugen Cristea, parcă şi cu Tache Caralulis; la dublu bărbaţi, fraţii Gogu şi Marin Viziru
jucau în finale cu Tache Caralulis şi Arnuff Schmidt (Doamne, ce cupluri remarcabile!). Îi vedeam, tot
aici, pe Ştefănel Angelescu, pe Tudorel Bădin (fratele mai tânăr al lui Marin Bădin) ş.a., îl văzusem la
„Ştiinţa” pe Costică Chivaru, ulterior primul antrenor al lui Ilie Năstase. Şi mai îmi aduc aminte că, la
finale, pe Doherty, venea şi premierul Petru Groza. Şi cum Gogu şi Marin Viziru nu ştiau prea multe, ei
înjurau tare, de mamă, pe teren. Arbitrii se obişnuiseră, dar la un astfel de meci Petru Groza a plecat din
tribună. Desigur, nu s-a întâmplat nimic. L-am văzut, cred, că într-o finală de dublu mixt, pe care a
câştigat-o, alături, parcă, de Elena Roşianu, pe maestrul Rakoşi, cu care m-am întâlnit, după decenii, la
Sibiu. La doamne (mă rog, „femei” se preciza în acele vremi) o vedeam pe remarcabila Eva Stăncescu (cu
bărbatul, parcă mi-aduc aminte, închis politic), pe urmă Irina Teodorovski, Julieta Namian, surorile
Roşianu, micuţa Mina Ilina etc. I-am văzut pe Doherty evoluând pe campionul maghiar Asboth, pildă de
stil şi eleganţă, în pantaloni lungi, pe polonezul Jaworski, la care, pe lângă jocul frumos, m-a impresionat
faptul că purta, vizibil, o cruciuliţă la gât, ceea ce la jucătorii români nu prea era posibil ş.a.
... Mai mă refer la partidele frumoase pe care le jucam cu Dinu Schileru şi cu unchiul Porfir pe
terenurile „Locomotiva”, situate în spatele Facultăţii de Drept. Maestru acolo era nea Pepi Ursan, fost
jucător bun la vremea lui şi care, peste 30 de ani, m-a arbitrat de câteva ori în meciurile mele din

183
campionatul Bucureştiului. În acelaşi tablou de tenis, nu pot să nu amintesc de „piramidele” cu copii de la
„Doherty” ale lui „nea Fănică”, antrenorul atent şi dedicat, unde se ducea spre nivelurile de sus, mai
mareu – Mărmureanu era deja departe –, colegul meu, mai mare cu 2 ani, de la „Cuibul cu barză”,
Basarab. Fănică Burciu urca şi el sus, iar celălalt coleg de clasă al meu, Sorin Lungu, avea, deasemenea,
prezenţe interesante. Acum îmi pare rău că nu m-am integrat şi eu – desigur, şi Dinu –, la vremea
respectivă, în acest grup de pe „Doherty”. De aici se afirmaseră mai mulţi jucători de seamă printre care
Ştefan Georgescu, viitorul căpitan al echipei de „Cupă Davis” a României, Ticu Viziru (fratele mai mic al
lui Gogu şi Marin), Vasile Sereşter, Puiu Cruceanu, Mita, Burcea, Kiselef (vecin cu mine cu casa),
adversarul meu de peste ani Sandu Greabu etc. De altfel, cu Ştefan Georgescu am jucat, atunci,
întâmplător, şi i-am luat câteva gheme. Cum eu eram simpatic, iar el era generos, unele le-a dat el, dar
altele le-am muncit şi câştigat eu. Era foarte mult ţinând seama că nu puţini dintre cei amintiţi făceau
parte din echipa de „Cupa Galea” (un fel de „Cupă Davis” pentru tineret) a României...
Spre finalul lui „Cuibul cu barză” şi al pregătirilor asidue pentru examenul de intrare la liceu, am
mai rărit-o, însă, cu tenisul. Mă mai duceam, mai des, împreună cu tatăl meu, cu unchiul Grigore
Andriescu şi vărul meu Adi Andriescu, ca spectatori, pe stadionul de la Progresul Finanţe-Bănci, pe dr.
Staicovici – dr. Lister, să admirăm Campionatele naţionale de atletism, care se desfăşurau aici. La
înălţime sărea Ioan Soeter, spre 1,95-2 m, deasemenea apăruse înalta şi svelta Iolanda Balaş, care îi va
deveni soţie, la aruncări-greutate, Nicu Gurău, la garduri Zoltan Vamoş, la fond Dinu Cristea, la sprint
Ioan Wissenmayer etc. Şi venea lume multă, pregătindu-se terenul pentru Campionatele Internaţionale de
Atletism ale României, de ceva mai târziu, ce vor avea loc pe „Republicii” (fost ANEF).
Oricum, sunt detalii care relevă amploarea sportului finanţat de stat. Şi nu era vorba doar de tenis,
ci de sport în general. Raportul efort/efecte era consistent în favoarea efectelor. Sunt argumente care ne
îndeamnă la reflecţie. Dar voi reveni în sport, şi pe urmă în tenis, nu mulţi ani mai târziu... Criteriul de
bază fiind notele bune, carnetul de brigadier, mai puţin dosarul, la sfârşitul clasei a VII-a, la „Cuibul cu
barză”, ne-au făcut UTM-işti. Cum, necum, nu pot spune că nu mi-a folosit pentru liceu...

184
UN MILITAR CARE A CONSTRUIT O UNITATE

Col. (r) Mihai GHEORGHIU

Într-o zi frumoasă de sfârșit de vară a anului 2018, împreună cu bunul meu prieten, prof. Clit
Costin, am făcut o vizită domnului Lt. col. (ret.) Filip Ion - omul care a construit la propriu cazarma care
adăpostește în prezent Secția de Pompieri Huși.
Da, era o frumoasă zi de sfârșit de vară, când strugurii dădeau în pârg, când în iarbă și copaci se
adună toată frumusețea verii, când privirea și simțurile se umplu de frumusețea și bogăția naturii. În
această frumoasă atmosferă, care, cu voia dumneavoastră, dragi cititori, aș numi-o ,,zi de vară
hușeană”am fost primiți de o familie deosebită, formată din doi oameni, Ion și Valerica, care au făcut ca
în viața lor să sfințească locurile în care au muncit și trăit. Când le-am văzut gospodăria ,,a la ordine
militară” peste care trona fericirea unui cămin binecuvântat și bucuria vieții, am înțeles atât eu, cât și
prietenul meu, că în fața noastră se aflau doi oameni care au știut ce să facă cu viața lor.
În fața unei cești de cafea proaspăt făcută și a unor dulciuri minunate, am început discuția cu
distinsele noastre gazde .La început, atât noi cât și doamna Filip ,cu un deosebit simț al feminității cât și al
pedagogului, ne-a destins atmosfera, ne-a făcut să ne apropiem, să relaționăm, să devenim apropiați,
făcând să dispară ca prin minune atmosfera cam prea serioasă dintre noi. Și totul a plecat de la o simplă
amintire povestită de gazda noastră. O amintire care a trezit în sufletul nostru nostalgia vremurilor trăite.
O astfel de întâmplare ne-a povestit-o doamna Filip. Întreaga familie era în oraș, la autoservirea
din centru, pentru a face unele cumpărături. Fiica sa Manuela, de doar câțiva ani, era și ea la cumpărături
alături de mama și tatăl său. După ce a trecut de casa de marcat, unde casieră are chiar mama mea, Țuca
Gheorghiu, Manuela s-a întors spre mama și i-a spus pe un ton ghiduș:,,Ciao, bambina!”.De atunci, de
câte ori intrau în autoservire, formula de salut a familiei Filip când o vedeau pe mama era ,,Ciao,
bambina!”.
Acest lucru ne-a făcut să ne apropiem și să putem începe discuțiile mai liber cu domnul Lt.
col.(ret.) Filip Ion. Și ca orice început, l-am rugat pe domnul colonel să ne povestească despre
începuturile activității sale ca militar. Cu o voce calmă, din care reieșea nostalgia timpurilor trecute, a
început să ne spună că nu este de prin partea locurilor, ci este de prin părțile Bacăului, dintr-o comuna
numită Stănișești. Este fiu de țăran, tatăl său Gheorghe și mama sa Ruxandra, muncind cu greu, dar și cu
drag pământul. În august 20 al anului 1934 a apărut pe lume spre marea bucurie a părinților. Clasele
primare le-a făcut într-o localitate vecină, Crăiești, fiindcă în satul său nu era școala. Până în 1949 a
învățat și a copilărit pe plaiurile natale îmbinând într-un mod fericit învățătura cu cartea, crescând în
spiritul dragostei pentru muncă, cinste și respect. În acest an, după ce a absolvit cele 7 clase primare, a
plecat la Brașov, la Liceul Astra, la care a absolvit școala profesională, încadrându-se la noua uzină care
luase ființă, Steagul Roșu, numărându-se printre primii muncitori calificați care lucrau la această
întreprindere prestigioasă. Din anul 1954 când a fost recrutat pentru școala de ofițeri.
Din acest an, în viața domniei sale a început o nouă etapă, etapa care îl va defini pentru toată viața, aceea
de militar. Primul an l-a făcut la București, iar al doilea și al treilea i-a făcut la Oradea.
Legat de perioada când a fost elev la Școala de ofițeri de pompieri de la Oradea, este faptul că aici l-a
cunoscut pe Cristian Țopescu-viitorul comentator sportiv și omul care a fost iubit de o întreagă țară pentru
profesionalismul de care a dat dovadă și mai ales pentru modul cum și-a slujit țara și meseria.
În anul 1957-cu ocazia zilei de 23 August , a fost înălțat la gradul de ofițer. Bucuria absolvirii a
fost însă umbrită de faptul că mulți colegi de-ai domniei sale din școală nu au mai terminat-o,dar nu
datorită faptului ca nu au putut atinge nivelul profesional necesar, ci au fost îndepărtați din școală pe
criterii sociale și politice. Acest lucru i-a marcat toată viața și l-a făcut să fie mult mai reținut în relațiile
ce le-a avut .

185
Din această perioadă și-a adus aminte cu drag de comandanții săi, cum ar fi comandantul său de
companie, cpt. Caramon Vasile și cpt. Antonescu Marius care i-a format ca oameni și buni profesioniști
în domeniul armei de pompier.
După terminarea școlii a fost repartizat la Grupul Regional de Pompieri - Iași, unde a activat pana
în anul 1958.
Din luna octombrie 1958 a fost numit comandant la Secția de Pompieri Huși. La aceasta unitate l-
a înlocuit pe lt. Mînzu Ioan care a fost mutat la Iași.
La Huși a luat unitatea aproape de la zero și până în 1977, când a fost promovat în funcție la Grupul de
Pompieri ,,Podul Înalt”Vaslui ca Inspector județean de prevenire a incendiilor, a făcut ca aceasta să se
ridice la niște standarde ridicate pentru a putea astfel îndeplini misiunile ce-i erau încredințate.
Ajungând în acest punct, domnul profesor Clit l-a rugat să facă un mic istoric al Grupului de
Pompieri Huși, deoarece dânsul fiind artizanul dezvoltării acestei unități va putea reda evoluția ei în mod
real și fidel.
Aici, domnul lt. col. Filip face o pauză, se uită spre doamna sa și cu o nuanță de nostalgie ne
spune că de aici începe viața lor, viața lor care s-a împletit cu dragostea și munca , viața lor care a fost
dedicată atât familiei cât și serviciului. De ce? Fiindcă din 1961 s-a căsătorit cu domnișoara Ștefănescu
Valerica și de aici în întreaga lor viață au avut două familii: una acasă și una la serviciu pe care le-a slujit
cu dragoste și devotament.
Din istoricul unității ne-a relatat că atunci când a venit la Huși, unitatea avea:
-2 motopompe cisternă APC - Praga;
-1 autocamion Praga cu motopompă;
-1 grajd în care erau parcate aceste autovehicule;
- cazarma era într-o clădire veche și neadecvată noii sale destinații;
- de asemenea erau niște condiții precare de locuit - mâncarea se făcea la pirostrie și pe niște
pietre, iar iluminatul se făcea cu ajutorul unor grupuri electrogene care nu întotdeauna făceau față
nevoilor unității, iar apa se căra cu sacaua de la fântânile din împrejurimile unității.
Da, aceasta a fost unitatea la venirea dânsului la Huși, dar acest lucru nu l-a demobilizat, ci din
contra, l-a făcut mai tenace, mai stăruitor în ridicarea unității la noi repere. Astfel, în anul 1963, cu forțe
locale și cu ajutorul primit de la eșalonul superior, a construit garajele pentru autospeciale ,garaje care
sunt funcționale și astăzi, iar în 1974 a terminat construcția noii cazărmi și dotarea acesteia cu cele
necesare pentru desfășurarea instrucției de specialitate la un nivel ridicat. De asemenea, unitatea a fost
dotata cu autospeciale noi care au făcut ca intervențiile la diferite obiective să fie mult mai eficiente și să
fie cu pierderi materiale mai mici.
Dar mai presus de toate au fost oamenii cu care a lucrat și pe care i-a avut subordonați. Nu-i poate
uita pe lt. maj. Dumitriu Toader, pe lt. Tofan, pe cpt. Nae, oameni cu care a colaborat si cu care si-a
îndeplinit misiunea în bune condițiuni și fără evenimente deosebite. De asemenea, nu-i poate uita pe plt.
adj. Spinache Ion si , mai ales, pe plt. adj. Racoviță,suntem oameni deosebiți care au fost trup și suflet
pentru unitate.
Ne-a mai spus ca s-a preocupat să aducă noi oameni în armată la specialitatea pompieri, oameni
care mai târziu s-au realizat în calitate de ofițeri în acest sistem. Un astfel de exemplu este domnul col.
Galu Eugen care în 1958 l-a recrutat, i-a fost locțiitor și după ani a ajuns la gradul de colonel.
Și ca aducerile aminte să fie mai deosebite, l-am rugat pe domnul lt. col. să ne povestească niște fapte mai
deosebite din activitatea sa. Aici, doamna Filip a intervenit și ne-a spus ca dacă trecem pe un alt tărâm al
conversației, acest lucru nu se poate face fără a degusta din vinul lor, că astfel povestirile să aibă puțină
coloratură. Am savurat din vinul acestor oameni, care fără a fi politicoși, a fost foarte bun și am trecut la
povești cazone.
Mai mult râzând, gazda noastră ne-a povestit o întâmplare cu un subordonat de-al său, cpt. Nae,
care nu întotdeauna percuta la sarcinile de serviciu și nu era exigent cu subordonații săi. Chemându-l la
birou, după ce i-a făcut observațiile necesare, plin de nervi și de năduf, i-a spus:,,Mai Nae,să dea Domnul
ca în activitatea ta să ai subordonați așa cum ești tu și atunci am să te vad!”Nu a trecut mult timp și acest
ofițer a fost mutat la Ploiești în calitate de comandant. Într-un an , convocările pe linie de specialitate s-au

186
efectuat la el în unitate si cu aceasta ocazie s-au întâlnit și, de cum s-au văzut, i-a spus:,, Tovarășe
comandant, ați avut dreptate și eu acum mă confrunt cu subordonați așa cum eram eu și tare greu îmi mai
este!”
Atunci, pe loc a primit răspunsul: ,,Lasă ,Nae, că fiecare primește răsplata după faptele pe care le
face!”Am început sa râdem amândoi și am continuat convocarea râzând pe sub mustață.
O altă întâmplare a fost la Fabrica de mobila ,,Dimitrie Cantemir”din Huși, unde director era
domnul Catană Jenică, un om deosebit si mai ales un specialist pe care rar îl mai găsești. Acest om a
dezvoltat întreprinderea la care lucra,de la un atelier mai mare, la o întreprindere de nivel național, care
producea mobila cu un partener din Olanda. Și toate acestea înainte de 1989. Am fost alarmați că la un
atelier din aceasta întreprindere a izbucnit un incendiu, dar spre surprinderea noastră, incendiul era de o
putere maximă, fiind nevoiți să cerem ajutor la subunități din Vaslui, Bârlad și chiar Iași. A fost o luptă pe
viață și pe moarte pentru a înăbuși incendiul și, numai printr-o luptă acerbă cu focurile am reușit până la
urmă să stingem incendiul. După o muncă și o luptă cu timpul,după mai mai multe ore, când în sfârșit
focul a fost stins, directorul întreprinderii s-a apropiat de dânsul și i-a spus printre lacrimi:,,Îți mulțumesc,
tovarășe Filip, fără dumneata cred ca ardea toată întreprinderea!”
O altă întâmplare hazlie a fost la IAS Huși, unde director era ing. Neamțu Ioan, un director ce a
făcut ca IAS Huși să fie cunoscut nu numai în țară, cât și peste hotare. La un control pe linie PSI, s-a
constatat că rezervoarele ce erau destinate pentru a se păstra rezerva de apa care trebuia folosită la
incendii erau încuiate și sigilate și nu se puteau racorda la furtunurile autospecialelor. Când am văzut asta,
am cerut oamenilor care participau din partea IAS-ului la control, să scoată imediat lacătele și să monteze
ștuțurile necesare racordării la sursa de apă. Am observat ca nici un om nu se apropia de rezervoare si
dădeau din colț în colț, neexecutând dispozițiunile primite de la mine. Atunci am observat că s-a apropiat
de mine ing. Neamțu și cu un ton spășit mi-a spus: ,,Tovarășe ofițer, în aceste rezervoare am pus vin, așa,
pentru rezerva noastră ,a întreprinderii.”Nu-mi venea să cred, nici nu-mi puteam închipui că s-a făcut
acest lucru. Ce am făcut? Le-am dat termen pentru ridicarea vinului, nu am spus la nimeni și astfel m-am
făcut prieten și cu ing. Neamțu Ioan și eu mi-am îndeplinit sarcina. Și câte și mai câte am trăit că dacă v-
aș povesti, mult timp ne-ar trebui să avem-a spus domnul Filip și a zâmbit lăsându-ne să înțelegem că prin
prea multe a trecut.
Ne-a mai spus, până la urmă, la insistențele noastre, o altă întâmplare, și anume, cum a ajuns să
intre în audiență la tov. Gheorghe Gheorghiu –Dej, pe atunci, prim secretar al PMR. În București se
deschisese prin anii aceia, anii‟60-o facultate muncitorească în care erau primite și cadre militare. Făcuse
raport îndeplinirea condițiilor, dar nu primea aprobare de a frecventa facultatea. Atunci, nemulțumit, a
plecat la București și a cerut audiența la persoana cea mai importantă din partid - Gheorghe Gheorghiu-
Dej. După două sau trei zile de așteptare acesta l-a primit și i-a aprobat, dar după o perioadă scurtă de
timp această formă de învățământ a fost desființată și el a rămas cu aprobarea.
Uitându-se la mine, mi-a spus: „Și acum la urmă, fiindcă eu și domnul Gheorghiu suntem militari,
iar domul profesor Clit, este istoric, o sa ne spună o parte din adevărul cu operațiunea militară ce s-a
desfășurat in 1941 la Țiganca”. La aceasta acțiune militară a participat o rudă a sa, care i-a povestit după
război cum s-au desfășurat faptele. Trupele române cât și cele sovietice erau concentrate pe ambele maluri
ale râului Prut. Sovieticii erau amplasați mai bine in zona lor, Țiganca, pe o înălțime ce ducea spre Prut
având o superioritate în artilerie. Trupele române au trimis o patrulă pentru a efectua recunoașterile
dincolo de Prut, dar această subunitate nu a făcut recunoașterile cu simț de răspundere, neglijând o
porțiune de teren aflată între Prut și un afluent al Prutului, care era în bătaia artileriei sovietice.
Nefăcându-se recunoașterea în detaliu,pe baza datelor furnizate de grupa de cercetare, s-a luat hotărârea
ca un regiment să fie dislocat peste Prut pe acea porțiune de teren care era înconjurată de apa și în focul
direct al artileriei sovietice. La darea atacului unitatea românească s-a trezit sub focul nimicitor al
artileriei inamicului și astfel regimentul a fost”tocat” de către aceștia, lăsând in urma pierderi foarte mari.
Astfel, bătălia de la Țiganca, s-a soldat cu cele mai mari pierderi din partea armatei romane pe tot
parcursul războiului.
Cu durere în suflet, domnul lt. col.(ret.) s-a oprit din povestit, a luat un pahar de vin și a vărsat
câteva picături de vin în memoria celor care au luptat și au căzut în luptă, trimițând o rugă către Divinitate

187
„ Dumnezeu să ii odihnească în pace”! După această tristă povestire, toți ne-am ridicat în picioare și am
păstrat un moment de reculegere vărsând pe pământ vin din paharele noastre.
După aceasta, doamna Filip ne-a rugat să ne așezăm și să reluăm discuțiile. Dar ce mai pot spune
când auzi așa ceva…pentru a nu încheia discuțiile într-o notă tristă am rugat-o pe amfitrioana noastră să
ne spună ceva și despre domnia sa. Aceasta fără să stea prea mult pe gânduri, ne-a spus, că de 57 de ani
este împreună cu acest om și că în această viață a cunoscut atât fericirea cât și situații de limită. Fericirea
că a întâlnit un om care i-a dăruit dragostea, că împreună au o gospodărie frumoasă și doi copii minunați
care fac cinste familiei. Fata este stabilită la Constanța și este de profesie chimistă, iar băiatul este stabilit
în Canada, terminând facultatea de calculatoare și automatizări.
Doamna Filip este de baștină din satul Fundătura, comuna Arsura, județul Vaslui, iar părinții
Nicolae și Maria au îndrumat-o spre carte, având profesia de învățătoare. Despre tatăl său, ne-a spus că a
fost asistent medical la Arsura și a lucrat îndeaproape cu marele medic al românilor și al celor din Arsura,
dr. Lupu. Acest lucru i-a făcut în sat să fie respectați, iubiți, și mai ales, să fie devotați muncii. Toata
viața, în calitate de învățătoare, nu a precupețit nimic ca să-și îndeplinească îndatoririle cu mult simț de
răspundere, cu dragoste și devotament.
Acum, când se uită în urmă, împreună cu soțul său, sunt mândri și sunt convinși că nu au făcut
umbră pământului degeaba.

Secția de Pompieri Huși (1964).

188
Festivitatea acordării titlui de Subunitate (octombrie 1964)

189
Huși, 23 august 1964

Huși, octombrie 1964

190
Col. Mihai Gheorghiu, Lt. col. (ret.) Filip Ion și învățătoarea Valerica Filip (2018).

Ziua Pompierilor sărbătorită în epoca postdecembristă

191
Manuela Filip în clasa I (1971, învățătoare Veronica Olaru).

192
MARTOR OCULAR LA DEZASTRUL DE LA CERNOBÂL

-interviu cu general colonel(r) dr. Mihai CHIȚAC-


Preluat din ziarul „Adevărul”, 24 august 1995

- D-le general, în ce împrejurări ați ajuns în 1996, la Cernobâl?

- Sovieticii au încercat timp de câteva zile să ascundă adevărul despre producerea dezastrului. Ei
considerau că urmările accidentului nuclear se vor manifesta în limitele fostului teritoriu. Primii care au
semnalat prezența contaminării radioactive au fost tehnicienii de la o centrală nucleară suedeză, situată la
6 km. Nord de Stockholm. În cele din urmă, constrânși de o puternică reacție internațională, sovieticii au
fost obligați să recunoască. Cu toate acestea, ei nu au dat curs favorabil cererilor unor institute civile de
profil din alte țăride a vizita zona exploziei. Au admis doar ca delegații restrânse, formați din specialiști
militari din țările foste membre ale Tratatului de la Varșovia, să se documenteze la fața locului. Astfel am
ajuns la Cernobâl, împreună cu doi ofițeri. Am avut asupra noastră câteva aparate dozimetrice. Ne-am
deplasat cu trenul și pe măsură ce ne apropiam de Kiev, radioactivitatea își făcea simțită din ce în ce mai
mult prezența pe aparatele de măsură. În continuare, spre Cernobâl, ne-am deplasat cu o mașină militară,
prevăzută cu dispozitive de protecție împotriva radiațiilor nucleare. Între Kiev și Cernobâl, circulația auto
era interzisă tuturor autovehiculelor civile.

- Vă rog să ne prezentați, pe scurt, structura și modul de funcționare ale unui reactor


nuclear de tipul celor existente la Cernobâl.

- Foarte sumar, se poate arăta că un reactor nucler de tip RBMK-1000, cu care este dotată centrala
de la Cernobâl, este un recipient dispus într-o construcție de dimensiunile bazei de 21,6x21,6 m și
înălțimea de 25,6 m în care sunt încorporate 1.680 canale(casete), fiecare conținând câte 18 bare de uraniu
238 îmbogățit 2% cu uraniu 235 fisionabil. Barele de uraniu au o lungime de 3,5 m și o grosime de 13,5
mm. În total miezul reactorului conține 192 tone de uraniu (de 600 de ori mai mult decât bomba de la
Hiroșima).
Pe suprafața superioară a reactorului are loc fisiunea nucleelor din barele de uraniu, cu
degajarea unei mari cantități de căldură, care transformă apa din conducte în vapori destinați turbinelor și,
respectiv, generatoarelor de curent electric.
De remarcat că reactoarele de tip RBMK-1000 nu sunt prevăzute cu anvelope de protecție din
betoniar la data accidentului sistemul de comandă nu era complet computerizat, fapt ce a contribuit la
producerea avariei.

- Ce ne puteți spune în plus despre cauzele care au determinat accidentul de la Cernobâl?

- În ziua de 25 aprilie 1986, după un an de funcționare blocul energetic numărul 4 (din 6 câte
cuprindea centrala) a intrat în prima revizie. Programul reviziei cuprindea și unele teste referitoare la
regimul de funcționare a turbogeneratoarelor. Unele publicații străine de specialitate luau în considerație
și posibilitatea „recoltării” cu acest prilej a unei cantități de plutoniu 239, suficiente pentru fabricarea a 4
bombe nucleare. Datorită unei instabilități a dispozitivelor sistemului de comandă și a unor greșeli
comise de personalul de deservire, care au condus la deconectarea prematură a apei în sistemul de răcire,
temperatura reactorului a crescut violent, sistemul de comandă s-a deteriorat făcând imposibilă oprirea
reactorulu. Ca urmare a creșterii temperaturii peste limitele admise, casetele cu bare de uraniu s-au rupt,
apa a invadat miezul reactorului, au avut loc reacții chimice între aburi, zirconiu și carbon, având ca

193
rezultat formarea de gaze explozive (hidrogen și oxid de carbon), care în ziua de 26 aprilie la ora 01,24 au
provocat explozia întregului reactor.
În urma acestei explozii au fost aruncate în aer aproximativ 100 de tone de uraniu la înălâime
de peste 1.500 de metri și s-a declanșat un puternic incendiu, fiind astfel distruse sau defectate
principalele echipamente, precum și corpul clădirii reactorului. Deci principalele cauze ale accidentului de
la Cernobâl constau în folosirea unor tehnologii depășite, neatenția personalului de desrvire și inexistența
unei anvelope de protecție a reactorului.

-Care au fost urmările accidentului nuclear și ce măsuri s-au luat pentru limitatrea efectelor
nocive ale acestora ?

- Incendiul care a izbucnit în procesul exploziei a cuprins toate resturile instalației reactorului,
inclusiv o mare cantitate de combustibil nuclear, transformând reactorul într-un crater care dezvolta
temperaturi de 2.500-3.0000 C și răspândea în atmosferă o coloană de fum format din pulbere radioactivă.
Asfel, timp de 12 zile, cât a durat incendiu, curenții de aer predominanți au transportat pulberea
radioactivă pe 5 direcții principale, contaminând majoritatea continentului european. Creșteri ale
radioactivității aerului au fost semnalate și în Japonia.
Pentru înăbușirea craterului s-au folosit 76 de elicoptere și 13 avioane, care au transportat
peste 25.000 de tone de plumb și argilă. În zona contaminată au fost aduși 26.000 de militari cu 18
transportoare blindate, 1.000 de autobuze și 1.200 de camioane mari, care au fost folosite pentru
evacuarea a peste 135.000 locuitori existenți în cele 500 de localități contaminate radioactiv. Au fost
scoase din zona contaminată peste 120.000 animale domestice mari,iar un număr mult mai important de
oi și porci au fost împușcați de militari îmbrăcați în costume de protecție. Păsările și alte animale (câini,
pisici), au rămas în curțile oamenilor, fiind supuse acțiunii radiațiilor nucleare, de cele mai multe ori cu
efecte letale. Localitățile evacuate au fost încercuite cu rețele de sârmă ghimpată. Între acestea sunt și
orașele Pripiat, care avea 50.000 de locuitori, și Cernobâl cu 15.000 locuitori. Populația a fost cazată în
stațiunile balneare de pe litoralul Mării Negre.
La data efectuării documentării, satele și orașele din zona contaminată radioactiv erau
pustii. În curțile țăranilor și în balcoanele orășenilor se puteau vedea rufe întinse la uscat și părăsite de
gospodine, cărucioare și jucării ale copiilor plecați, unii pentru totdeauna, uși și geamuri deschise. Doar
porțile erau legate cu sârmă sau bătute în cuie de către militari.
Scoaterea oamenilor și a animalelor din localități a fost o măsură absolut necesară, întru-
cât moartea provocată de radiațiile nucleare îi pândea pe toți, din cauză că particulele nucleare căzute în
zonă conțineau stronțiu 90 cu perioadă de înjumătățire de 28,5 ani, cesiu – 30 de ani și plutoniu 239, a
cărui activitate se reduce la jumătate abia după 24.400 de ani.Numărul oamenilor morți din cauza
radiațiilor nucleare se apreciază a fi de câteva sute de mii, iar al celor bolnavi, cu mult mai mare desigur,
a rămas necunoscut.

- Cum s-au manifestat efectele exploziei de la Cernobâl asupra țării noastre?

- Norul radioactiv format în urma exploziei a pătruns pe teritoriul României în noaptea de 30


aprilie spre 1 mai 1986 și până în seara de 2 mai a contaminat practic toată țara. Majoritatea izotopilor
componenți ai contaminării au constituit-o iodul 131 și în mică măsură cesiul 137 și stronțiul 90.
Pentru determinarea gradului de contaminare, pe teritoriul țării au fost amplasate 213 posturi
militare de control radioactiv, la care s-au adăugat laboratoarele și stațiile de control radioactiv al
mediului ambiant, din evidențele Inspectoratului Protecției Civile.
În primele zile ale lunii mai au fost determinate în aer contaminări ce depățeau nivelul de
alarmare. În zona Suceava de 15 ori, la Tulcea de 9 ori, iar la Cluj-Napoca de 5 ori. În București și
comunele limitrofe, am efectuat personal controlul contaminării radioactive cu un elicopter dotat cu
aparate dozimetrice. Deși gradul de contaminare nu a depășit nivelul de alarmare, în zonele: Gara de
Nord, Piața Unirii, Stadionul Dinamo și cartierul Aviatorilor, contaminarea aerului și a solului a fost cu

194
mult mai mare decât în alte zone. În comunele limitrofe municipiului, nivelul de radiație cu mult mai mari
decât cel de alarmare le-am determinat la Snagov, Afumați, Brănești și Chitila.
Ca urmare a unor ploi ce au căzut după contaminarea aerului, au avut loc depuneri radioactive
masive, de 20-30 ori mai mult decât nivelul de alarmare în zona București, Ploiești, Valea Prahovei, în
Podișul Transilvaniei și în zona subcarpatică din nord-estul țării. După contaminarea solului a început să
crească radioactivitatea în apa potabilă, în lapte, carne și verdețuri, cele mai mari valori fiind determinate
la Tg. Mureș, Botoșani, Sf. Gheorghe și la Dragomirna-Suceava. De remarcat că laptele și carnea de oaie
au fostmai puternic contaminate decât cele de vacă, datorită faptului că oile au fost scoase mai devreme
la pășunat dacât vacile, când gradul de contaminare al pășunilor era mai ridicat. Pentru prevenirea
depunerii iodului radioactiv în tiroidă, s-a distribuit populației iodură de potasiu, menită să satureze
nevoile tiroidei. Ca urmare a dezintegrării totale a iodului radioactiv(care are perioada de înjumătățire de
8 zile), contaminarea radioactivă a teritoriului a devenit neglijabilă în ultima decadă a lunii iunie 1986.
În ceea ce privește iradierea populației din țara noastră, trebuie precizat faptul că doza medie
primită a fost mai mică decât cea care determină modificări patologice directe. Exista la acea dată, riscul
determinat de iradierea unor organe critice(tiroidă sau măduvă hematoformatoare). Nu trebuie neglijată
posibilitatea apariției unor cazuri izolate de cancer în următorii 20-30 de ani ca și unele efecte genetice cu
caracter patologic.

Direcția ziarului „Adevărul”.

Cu nouă ani în urmă, omenirea asista neputincioasă la un dezastru de proporții nebănuite. Norii
radioactivi porniți de la Cernobâl împrăștiau pulberea aducătoare de moarte pe întregul continent.
Dl. General Mihai Chițac a participat, ca specialist în domeniul protecției antinucleare și antichimice,
la o inspecție efectuată în acele zile în zona exploziei reactorului nuclear de la Cernobâl. Domnia sa a
avut bunăvoința să răspundă la unele întrebări referitoare la cauzele, amploarea și urmările celui mai mare
accident nucler cunoscut până în prezent.

195
196
PRIMĂVARA ANULUI 1986
Naila CHIȚAC,
mai 1986
Pe-ntinsul țării mohorât,
Cu pomii triști, bătuți de vânt,
Se comentează insistent
De CernobâI, de accident.
Salcâmii toți s-au scuturat
Și-n acest mai înnourat,
Numai petalele, pe jos,
Mai amintesc de flori c-au fost..
Albinele în lucrul lor,
Au strîns polen și-acuma mor...

Nu-i vorba de ceva fictiv,


Ci de-acel praf radioactiv.
Adus de vînt din depărtare,
De la centrale nucleare.
Fără culoare, gust, miros,
Prezent în aer și pe jos,
Cu mari și-ntinse emanații,
De nevăzute radiații,
Cu denumiri de beta, gama,
De-aici poate începe drama.

Noi ne-am dori o ploaie mare


Sa spele din contaminate
Dar...omenirea-ncă nu poate
Sa le rezolve chiar pe toate.
De-aceea oameni buni, ar fi
Momentul pentru-a ne gîndi:
A fost un simplu accident
Și-a depășit un continent...
lar ploaia binefăcătoare
Care-ar spăla păduri, ogoare,
Când ar veni, într-un tîrziu,
Nu va putea-nverzi-un pustiu,
Ce-ar fi lăsat prin foc și pară,
Printr-o dispută nucleară.
....Voi oameni mari ce-aveți puterea
Si-ați întrezărit durerea,
Mențineți pacea mai departe,
Salvați pămâtul de la moarte.

197
198
1 DECEMBRIE Și, un miros de Busuioacă delicat,
ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI Domnul CUZA ne-a adunat,
La dezvelirea bustului ce l-a meritat.
Prof. Lucia CHIPER (Vaslui)
Astăzi, la Colegiul Național din Huși,
De Ziua Națională a României E mare sărbătoare, aniversăm;
Avem motive de adevărată mândrie 100 de ani de la înființare
M-am născut și trăiesc pe acest pământ Prin a lui CUZA decretare.
Patriot în adâncul inimii sunt.
Lângă bătrânul zid,
Pe acest pământ frumos și bogat Depunem florile recunoștinței,
De-ntreaga lume admirat! Pentru mulți tineri ce-a șlefuit,
Cu ape minerale tămăduitoare Și oameni de valoare a pregătit!
Și multe peisaje fermecătoare.
Cei ce dorință de carte au avut
Cu toții să ne bucurăm Drum greu am străbătut,
Spiritul românesc să-l păstrăm, Și izvoarele științei
Prin port, prin vers și cânt, Cu mare interes au sorbit
Păstrăm acest trainic legământ.
Sunt fiică a acestor meleaguri
Iubirea de țară, iubirea de Neam, Către liceu desculță am pornit
Iubire de-o singură mamă eu am. Și astăzi, sincere mulțumiri aduc
Pentru țară viața îmi dau, Lui CUZA, ce reforma a făcut;
Tricolorul simbol, la fereastă îl am.
Am fost un copil dotat
De Ziua Națională el flutură-n vânt, Prin muncă, singură m-am realizat
Mă mândresc că trăiesc pe acest pământ. Destule piedici mi s-au pus
Cinstiți, buni, aproape să fim, Dar realizarea am pus-o mai presus.
În UNITATE, iubire, fericiți să trăim
Ne-am străduit așa cum a fost
Și acum, la ceas ANIVERSAR, Cu frig și ciment pe jos
Să cinstim pe eroi la 100 de ani, Dar ne-am însușit cu nesaț
Ce sângele și-au vărsat Cunoștințele dascălilor interesați.
Pentru pământul PATRIEI eliberat!
Prestigiul LICEULUI crește
Faptele lor destinul ne-a schimbat, Datorită dascălilor de excepție
Model ce merită respectat. Oamnei pregătiți pentru Țară
Monumentul de la Măgura Ocnei, Cu o conștiință Națională.
Muzeul de la Mărășești
Sunt vie mărturie Astăzi liceul s-a modernizat
Pentru faptele lor de vitejie. Clădirea și condițiile de învățat
Cu o tehnologie modernă
„La Mulți Ani!”, Românie, îți spun, Și o datorie supremă.
Pentru un viitor mai bun!
La vârsta a treia ne-ntrunim
RECUNOȘTINȚĂ PENTRU UN VEAC! De condițiile grele ne-amintim
Povești triste derulăm
Prof. Lucia CHIPER (Vaslui) Așa cum ne prezentăm.

În aceste superbe zile de toamnă, Chipuri trudite, brațe ostenite


Cu o policormie minunată, Cu mersul îndoielnic

199
Adesea sprijinit Prin iubire și credință
Și văzul împăienjenit. Vom învinge-n suferință!

Am trăit clipe fericite, Urez, multe succese


Necazuri multe dobândite Generațiilor viitoare
Satisfacția, însă, e mare, Împliniri generoase
Că am ajuns la această ANIVERSARE. Pe măsura condițiilor serioase.

Unii împreună fericiți


Alții în singurătate chinuiți
La Dumnezeu e nădejdea!

200