You are on page 1of 161

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ „HIPPOCRATE” FOCŞANI

CHIMIA COMPUȘILOR
ANORGANICI
FARMACEUTICI

Curs pentru scoli postliceale sanitare

2015
Cuprins

Capitol introductiv................................................................................................ 3
Capitolul I Compușii halogenilor..................................................................... 5
1.1.Fluorul și combinațiile sale.....………………………………………….................. 6
1.2. Clorul și combinațiile sale…………...………………………………..................... 14
1.3. Bromul și combinațiile sale...................................................................................... 32
1.4. Iodul și combinațiile sale.......................................................................................... 41
Capitolul II Compușii oxigenului.………………………………………........ 52
2.1. Peroxidul de hidrogen ………………………………………………….................... 53
2.2. Peroxidul de sodiu…………...................................................................................... 54
2.3. Peroxidul de magneziu ………………………………………………...................... 55
Capitolul III Compușii manganului………………………………….. 56
3.1. Permanganatul de potasiu.......................................................................................... 58
Capitolul IV Compușii sulfului.....................................………………. 60
4.1 Sulf sublimat purificat…………………………………………………….............. 65
4.2 Sulf precipitat…………......…………………………………………….................. 66
4.3 Sulfat de sodiu………….........………………………………………...................... 70
4.4 Tiosulfat de sodiu...................................................................................................... 72
Capitolul V Compușii azotului……………………………...……………...... 74
5.1. Amoniac.................................................................................................................... 76
5.2. Protoxidul de azot..................................................................................................... 78
5.3. Nitritul de sodiu........................................................................................................ 80
5.4. Nitratul de sodiu........................................................................................................ 81

1
Capitolul VI Compușii fosforului......................................................... 82
6.1. Hidrogenofosfat de disodiu................................................................................ 84
Capitolul VII Carbonul......................................................................... 86
7.1 Cărbune medicinal.............................................................................................. 87
7.2 Cărbune animal................................................................................................... 89
Capitolul VIII Compușii siliciului........................................................ 91
8.1. Talcul.................................................................................................................. 91
8.2. Caolinul............................................................................................................... 93
8.3. Bentonita............................................................................................................. 94
Capitolul IX Compușii borului........................................................... 95
9.1. Acid boric........................................................................................................... 95
9.2. Tetraborat de sodiu............................................................................................. 97
Capitolul X Compușii aluminiului....................................................... 100
10.1. Hidroxidul de aluminiu.................................................................................... 103
10.2. Sulfatul de aluminiu......................................................................................... 106
10.3. Alaunii.............................................................................................................. 107
Capitolul XI Compușii metalelor alcalino-pământoase................... 110
11.1 Compușii magneziului...................................................................................... 110
11.2 Compușii calciului............................................................................................ 117
11.3 Compușii bariului............................................................................................. 129
Capitolul XII Compușii metalelor alcaline........................................ 132
12.1 Carbonatul de litiu............................................................................................. 132
12.2 Bicarbonatul de sodiu........................................................................................ 134
12.3 Carbonatul de potasiu....................................................................................... 135
Capitolul XIII Compușii metalelor tranziționale............................... 137
13.1 Compușii zincului............................................................................................. 137
13.2 Compușii argintului.......................................................................................... 145
13.3 Compușii mercurului........................................................................................ 152
Bibliografie........................................................................................................... 160

2
CAPITOL INTRODUCTIV
Inlăturarea suferinţelor si menţinerea sănătăţii au constituit preocupări
fundamentale ale omenirii in toată evoluţia ei. De la remediile empirice folosite în
comuna primitivă şi pănă la metodele cele mai moderne de profilaxie şi tratament
folosite astăzi, toate descoperirile sunt rezultatul eforturilor umanităţii de-a lungul
timpului pentru a găsi mijloace eficiente de prevenire , de înlăturare şi de vindecare a
diverselor afecţiuni.
Cuvântul chimie provine de la grecescul chymeia care însemnă topirea
metalelor. In secolul III i.Hr. cuvântul Chemi era denumirea dată Egiptului
însemnând “arta sfântă a preoţilor”.
In perioada antică un rol deosebit în studierea lumii înconjurătoare şi a
misterelor acesteia au avut-o egiptenii, grecii şi romanii .
Arabii sunt cei care au dat numele alchimiei –“arta tansformării substanţelor”.
Ei au adaugat prefixul “al” la cuvântul egiptean Kimia.Prin combinarea calităţilor
celor patru elemente fundamentale ale lui Aristotel, pământul (uscat şi rece), apa
(rece şi umedă) , aerul (umed şi cald) şi focul (cald şi uscat), alchimiştii considerau
că pot obţine orice substanţă.
In secolele XII-XIV eforturile alchimiştilor arabi sunt continuate de
alchimiştii europeni. Alchimia era o chimie aplicată, lipsită de argumente ştiinţifice,
o căutare oarbă pe un drum care nu ducea nicăieri.Unul dintre cei mai mari savanţi ai
Evului Mediu a fost călugărul englez Roger Bacon (1210-1292) care a descoperit
praful de puşcă (produs din sulf, salpetru, cărbune).
In sec XV un alt călugar alchimist de origine germană Basil Valentin (1392-
1450) care cunoştea metoda de preparare a acidului sulfuric din sulfat feros, a reuşit
să obţină prin sublimare sulf aproape pur şi a stabilit şi proprietatea acestuia.

3
Theophrastus von Hohenheim, cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-
1541), pornind de la concepţia după care corpul omenesc este rezultatul unor
combinări chimice, pune bazele ,, iatrochimiei’’, teorie care considera că starea de
boală este provocată de lipsa unor substanţe. Medicul şi alchimistul elveţian
Paracelsus, extinde corespondenţa pe care alchimiştii o atribuiau metalelor cu
astrele. Astfel, inima corespunde cu Soarele, creierul cu Luna, ficatul cu Jupiter şi
trei elemente primordiale (mercur, sulf şi sare) se găsesc în corpul omenesc.
Foloseşte sulful pentru tratarea bolilor de piele şi introduce in terapeutică numeroase
preparate anorganice, printre care preparatele mercuriale în tratamentul sifilisului în
locul unor extracte din plante.
Sfârşitul sec al XIX-lea pune bazele chimiei, care devine o ştiinţă în adevăratul
sens al cuvântului. Prepararea unui foarte mare număr de compuşi cu acţiune
terapeutică, descoperirea vitaminelor, a hormonilor, sinteza sulfamidelor şi izolarea
antibioticelor, reprezintă progrese majore care marchează dezvoltarea chimiei
farmaceutice.

Cursul “Chimia compușilor anorganici farmaceutici” a fost elaborat prin


parcurgerea programei şcolare , conform standardelor de pregătire profesională în
cadrul proiectului OI POSDRU „ Instrumemte moderne de predare-învăţare
pentru creşterea performanţelor şcolare ale elevilor din învăţământul postliceal
sanitar . Expert curiculă şi formare , Prof.dr.Cristina Mirela NEDELCU, / Expert
pilotare: Farm.Mihaela CIOBANU

4
CAPITOLUL I

COMPUŞII HALOGENILOR

Halogenii sunt elementele din grupa a VII- A a sistemului periodic de


elemente. Denumirea de halogen provine de la cele două cuvinte din limba
greacă halos (sare) și genes (a produce), însemnând „producător de
sare“.Acestei grupe aparțin următoarele elemente : Fluor (F),Clor (Cl ), Brom ( Br),
Iod (I), Astatiniu (At).

5
I.1 FLUORUL ŞI COMBINAŢIILE SALE
Fluorul a fost descoperit de Moissan (Franța) în 1886. Timp îndelungat fluorul
nu a fost studiat deloc datorită marii sale reactivități și toxicități. În 1907, chimistul
belgian Frédéric Swarts (1866-1940) a preparat diclorodifluorometanul, cercetările
asupra fluorului fiind stimulate de folosirea acestui compus ca amestec răcitor. În
1986, la aniversarea a 100 de ani de la descoperirea sa, Karl Christe a pus la punct o
metodă pur chimică de preparare prin reacția în mediu de HF anhidru, la 150 °C
dintre K2MnF6 și SbF5.

2K2MnF6+4SbF6 → 4KSbF6 + MnF2 + F2


Fluorul este un gaz galben deschis, cu miros neplăcut perceptibil şi la mare diluţie.
Fluorul se găseşte răspândit în natură numai sub formă de minereuri :
CaF2 (fluorina), Na3AlF6 (criolita ),Ca5(PO4)3F (apatita).

Fluorina Criolita

Apatita

6
Rol biologic
Este un element cu important rol biologic în dezvoltarea dinţilor şi în formarea
smalţului dinţilor. Se mai găseşte in cantităţi foarte mici în sistemul osos.
Este un microelement indispensabil organisnului. Prezintă un rol morfogenezic de
necontestat intervenind în:
 perioada de osificare prin transformarea fosfatului de calciu in apatită,
principalul constituent al scheletului
 formarea şi structurarea colagenului şi glicozaminoglicanilor
 intră în constituţia smalţului dentar transformând hidroxi-apatita în fluor-
apatită
 influenţează dinamica iodului ,calciului şi fosforului în organism .
Lipsa lui din alimentaţie provocă carii dentare .
Principala sursă de fluor este apa potabilă care de cele mai multe ori e
fluorizată până la concentraţia de 1 mg / litru. În alimente se găseşte fluor în diferite
proporţii : ceai 3,2 mg / 100g , sardine 1,1 mg / 100g , somon 0,6mg / 100g , pui ,
caşcaval şi soia 0,1mg / 100g . Consumul frecvent de ceai din unele ţări asigură un
aport zilnic de 0, 4-0,9 mg fluor important în protecţia dinţilor faţă de agenţii
cariogeni .
Intoxicaţii cu fluor
Este cel mai periculos dintre halogeni fiind cel mai reactiv.Reacţionează cu
apa sau vaporii atmosferici formând acidul florhidric un lichid extrem de caustic.
Prima intoxicaţie cu fluor în mediul industrial a fost observată în 1931 de
Fleming urmată de lucrările lui Gudgonson şi Rholm asupra unor muncitori din
industria criolitului. Fluoroza endemică dată de excesul de fluor din apa potabilă a
fost observată încă de la începutul secolului XX in zone ca Sahara, Maroc, America
de Sud, Colorado .

7
Majoritatea intoxicaţiilor au loc nu cu fluor ci cu ionul fluorură, deoarece
fluorul ca atare are puţine întrebuinţări iar în prezenţa apei trece în acid fluorhidric.
Intoxicaţiile pot fi de natură profesională sau accidentale în industria
chimică la prepararea acidului fluorhidric şi a compuşilor cu fluor, în industria
aluminiului la prepararea acestuia pe cale electrolitică din criolit, la obţinerea
beriliului pur, la fabricarea cimentului .
Simptomatologia constă în:
-manifestări cutanate apar chiar şi la soluţii foarte diluate de acid fluorhidric
şi constau în arsuri după câteva ore de latenţă, eritem foarte dureros şi ulceraţii.
-la nivel pulmonar în urma inhalării fluorului gazos sau a vaporilor de acid
pot apare intoxicaţii acute cu iritare până la necroză urmate de constricţie toracică şi
sufocare. Intoxicaţia cronică duce la perforarea septului nazal, gingiilor şi faringelui
, bronşită astmatiformă şi fibroză pulmonară.
-ingerarea de fluor sau a sărurilor lui provoacă simptomele ingestiei unui
acid caustic : ulceraţii ale mucoasei bucofaringiene şi gastrointestinale, colici
abdominale, vărsături, diaree dar şi manifestări caracteristice precum hipocalcemie ,
excitabilitate neuro-musculară, fibrilaţie ventriculară . Un caz special de intoxicaţie
cronică cu fluor este datorat aportului de apă potabilă cu-n conţinut mai mare de
1mg / litru . Apar leziuni dentare în perioda dentiţiei permanente sub formă de pete
albe sau brune chiar în timpul formării dintelui în alveolă, gingivite şi parodontoză
care persistă şi după stoparea consumului de apă puternic fluorurată.După un
consum îndelungat de 15-20 ani, se observă creşterea densităţii scheletului cu
creşterea greutăţii şi durităţii, iar în paralel osificarea ligamentelor. Acest proces este
reversibil subiectul revenind la normal după părăsirea regiunii endemice .
Acţiunea toxică constă in complexarea fierului şi magneziului şi inhibarea
consecutivă a unor enzime de fosforilare oxidativă şi din ciclul Krebs care necesită

8
aceste metale.Are acţiune toxică asupra miocardului şi dereglează echilibrul Ca / K
prin combinarea sa sub formă de CaF2 .

Excesul de fluor apare destul de rar, însă are manifestări importante. Afecţiunea se
numeşte fluoroză şi se datorează în principal unui exces de fluor în apa potabilă, sau
consumului exagerat de suplimente nutritive cu un bogat conţinut de fluor.
Primele manifestări apar la nivelul dinţilor, care vor căpăta un aspect pătat (prin
apariţia unor pete alb-gălbui pe suprafaţa smalţului şi vor deveni friabili. La
concentraţii exagerate, dinţii pot deveni chiar maronii şi apar şi complicaţii osoase
de tipul osteosclerozei şi osteoporozei, apar excrescenţe osoase (exostoze),
calcificări ligamentare (cu afectarea funcţiei şi mobilităţii).
Printre alte efecte nocive se numără şi afectarea metabolismul glucidic şi lipidic sau
acumularea sa în rinichi, cord, vase, glande endocrine şi sistem nervos, ducând la
apariţia unor leziuni grave.
Femeia avea obiceiul să bea zilnic 100 de pliculeţe de ceai. După aproape 20
de ani în care a practicat acest ritual, nivelul de flour din organismul ei a devenit de
4 ori mai mare decât normalul.

Fluoroza scheletului

În urma radiografiei, medicii au descoperit că avea densitatea osoasă foarte


scăzută şi au diagnosticat-o cu fluoroza scheletului. Femeia avea obiceiul să bea

9
zilnic 100 de pliculeţe de ceai. După aproape 20 de ani în care a practicat acest
ritual, nivelul de flour din organismul ei a devenit de 4 ori mai mare decât normalul.

Tratamentul în intoxicaţii cu fluor

Tratamentul în intoxicaţiile cu fluor, acid fluorhidric şi derivaţii acestora este


reprezentat de sărurile ionizabile de calciu (calciu gluconic) .In cazul intoxicaţiilor
prin inhalare se scoate bolnavul din mediul toxic şi se tratează edemul pulmonar.
Dacă e contaminată pielea sau mucoasele se spală cu apă rece timp de 15-30 minute
, se aplică o pastă de magnesia usta cu glicerină şi se injecteză de jur-imprejurul
zonei afectate soluţie de gluconat de calciu 10% pentru limitarea progresiunii
leziunii. Tratamentul şocului se face prin administrarea unor soluţii saline, săruri
glucozate, substanţe macropolimere, plasmă sau sânge total şi la nevoie vasopresină.
In cazul diareelor şi al vărsăturilor se recurge la reechilibrare hidroelectrolitică.

ACIDUL FLUORHIDRIC, ACIDUM FLUORHIDRICUM

Formula chimică HF
Obţinere
Se obţine în urma reacţiei dintre acid fluorhidric şi fluorură de calciu, proces
care se realizează industrial în instalaţii de plumb sau platină.
CaF2 + H2SO4=2HF +CaSO4.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de gaz incolor, cu miros pătrunzător, foarte uşor solubil
în apă, care se lichefiază la temperatura de +19,5C.

10
Acidul fluorhidric se comercializează sub formă de soluţie apoasă 30-40 %.
Soluţia apoasă este incoloră, fumegă la aer, are acţiune mai corosivă, decât în stare
gazoasă, dizolvă majoritatea metalelor. Corodează porţelanul şi sticla taransformând
dioxidul de siliciu în tetra fluorură de siliciu gazoasă.
SiO2 + 4HF=SiF4+2H2O
Întrebuinţări
Are efect antiseptic puternic, opreşte fermentaţiile butirice şi lactice. Se
utilizează la conservarea preparatelor anatomice şi pentru gravare pe sticlă.
Atât acidul fluorhidric, cât şi sărurile fluorhidrice sunt toxice.

FLUORURA DE SODIU, NATRIUM FLUORATUM, NATRII FLUORIDUM


( F.R.X)

Formula chimică NaF


Obţinere
Se obţine în urma reacţiei dintre acid fluorhidric şi carbonat de sodiu în soluţie
apoasă.
Na2CO3 + 2HF=2NaF +CO2 + H2O.
Industrial se obţine în urma calcinării fluorinei în prezenţa carbonatului de
sodiu.
Na2CO3 + CaF2=2NaF + CaCO3.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă
cristalină, fără miros, cu gust slab sărat toxic, solubilă
în 26 p apă, şi greu solubilă în alcool.
Soluţia preparată cu apă proaspăt fiartă şi răcită are reacţie neutră sau slab
alcalină.

11
Identificare
Sodiul se identifică prin introducerea substanţei în flacără unui bec de gaz
Bunsen, iar flacăra este colorată în galben.
Prin tratarea soluţiei apoase de NaF cu clorură de bariu, rezultă un precipitat
alb floconos, solubil în acid clorhidric.
Acidul sulfuric deplasează HF din fluorura de sodiu la cald. Reacţia se face
sub nişă întrun vas acoperit cu o sticlă de ceas. Prezenţa HF, se poate va observa
prin faptul, că raecţionează cu bioxidul de siliciu din sticla de ceas, fenomen vizibil
prin procesul de coroziune.
Controlul purităţii
Se controlează: alcalinitatea, aciditatea, fluorosilicaţii, conform FRX.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu neapos, cu HClO4
0,1M, utilizând ca indicator galben de metanil în dioxan.
Trebuie să conţină între 98-101,0% NaF.
Conservare
Deoarece este substanţă puternic activă, se conservă conform legislaţiei în
vigoare.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează :
 pentru fluorizarea apei potabile;
 pentru prevenirea cariei dentare la copii sub formă de: soluţie bucală, paste de
dinţi, comprimate etc;
 sub formă de drajeuri de 40 mg, se utilizează în tratamentul osteoporozei.

12
PRODUSE

Zymafluor este utilizat pentru prevenirea apariţiei cariei dentare.

13
I. 2 CLORUL ŞI COMBINAŢIILE SALE
In a doua jumătate a secolului al XV-lea, Basilius
Valentinus a obţinut clor încălzind vitriolul de fier (sulfat
de fier) cu clorura de sodiu.
J.R.Glauber (1648) a folosit în locul vitriolului de
fier, acid sulfuric.
A.L.Lavoisier (1789) l-a numit acid muriatic
(muria-saramura), crezând că acest acid este o combinaţie oxigenată a unui element
necunoscut.
C.W.Scheele (1774) a oxidat acidul clorhidric cu piroluzita, numind gazul
care se dezvoltă acid muriatic de flogisticat.

Stare naturală
Cantitatea de clor a scoarţei este de 0,045%. Clorul, ca şi ceilalţi halogeni nu
se găseşte liber în natură din cauza puternicei tendinţe de combinare. Se găseşte sub
formă de depozite de clorură de sodiu (sare gemă,halita) depuse prin evaporarea
unor mări închise sau lacuri. In ţara noastră se găsesc saline la : Ocnele Mari, Slănic,
Târgu Ocna, Praid, Cacica, Ocna Dej, Ocna Mureşului, Ocna Sibiului etc.
Sursa cea mai importantă este apa mării în care se găsesc 3% săruri din care
circa 80% este clorura de sodiu şi alte cloruri în proporţie mai mică (clorura de
potasiu, magneziu, calciu). Lacurile sărate (marile lacuri sărate din Utah), Marea
Caspică, Marea Moartă conţin concentraţii mult mai mari de cloruri şi alte săruri.
Clorul se găseşte atât în regnul vegetal căt şi în cel animal. Se regăseşte în
cenuşa plantelor şi animalelor sub formă de cloruri şi in lichidele organismului
(sânge, limfă, lapte, urină).

14
Obţinere
Clorul se obţine atât în laborator cât şi în industrie.
Reacţiile chimice de obţinere a clorului în laborator se bazează pe oxidarea
acidului clorhidric cu dioxid de mangan, dioxid de plumb, clorură de var, cloraţi
permanganaţi, dicromaţi etc.
KClO3 + 6 HCl → 3 Cl2 + KCl + 3H2O
MnO2 + 4 HCl → Cl2 + MnCl2 + 2H2O
Clorura de sodiu se poate calcina în curent de aer cu sulfat de fier(II)
8NaCl + 4 FeSO4 +3O2 → 4Na2SO4 + 2Fe2O3 +4Cl2

Sursa :http://cursuri.flexform.ro/courses/L2/document/ClujNapoca/grupa9/Petran_Pa
ula/site/metode.html )
In industrie clorul se obţine exclusiv prin metoda electrolitică din clorura de sodiu.
Sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Electroliză

Proprietăţi fizice
La temperatura ordinară, clorul este un gaz de culoare galben-verzuie
(hloros=verde) şi miros sufocant. In stare lichidă este tot galben-verzui. Soluţia
saturată conţine 0,68 % clor.
Întrebuinţări
Clorul ca atare nu se foloseşte în farmacie . Soluţia apoasă, proaspăt preparată,
0,4-0,5% clor numită ,, apă de clor’’, conţine Cl2, HCl, HClO (acid hipocloros).
Acesta din urmă se descompune încet la întuneric şi mult mai repede la lumină,
motiv pentru care apa de clor se păstrează în sticle de culoare brună.
Apa de clor este mai activă decât apa de Javel, deoarece potenţialul de oxidare
al acidului hipocloros este mai mare decât al hipocloriţilor.
Clorul se foloseşte pentru sterilizarea apei de băut fiind un bactericid puternic.

15
Conservare
In cilindri de oţel, sub presiune.

HIPOCLORIT DE SODIU, NATRII HYPOCLOROSUM [Reactiv


FRX] CLOROX , SAREA DE SODIU A ACIDULUI HIPOCLOROS
Formula chimică : NaOCl
Obţinere

NaOCl este o sare a sodiului rezultat prin reacția lui cu acidul hipocloros
(HClO). Sarea se prezintă sub forma unei pulberi de culoare albă, care se obține din
combinația clorului cu sodiul prin introducerea de clor sub formă gazoasă într-o
soluție de hidroxid de sodiu (NaOH).
2NaOH + Cl2 → NaCl + NaClO + H2O
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de cristale, se descompun foarte uşor. Prin tratare cu
acid clorhidric pune în libertate clor elementar. Hipocloritul de sodiu reacţionează şi
cu dioxidul de carbon din atmosferă eliberând clor şi oxigen.
2 Na OCl + CO2 = Na2CO3 + Cl2 + 1/2O2.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează prin titrare iodometrică.
NaOCl + 2HCl=Cl2 = NaCl + H2O
2KJ + Cl2 = J2 + 2KCl
J2 + 2 Na2S2O3 = 2NaJ + Na2S4O6

Întrebuinţări
Se întrebuinţează, ca antiseptic în soluţie apoasă 0,5%, soluţie oficinală în
FRVII.

16
SOLUŢIO NATRII HYPOCLOROSII
Sinonim: Soluţia Dakin
Obţinere
Se obţine prin reacţia dintre soluţia apoasă a varului cloros, cu carbonatul de
sodiu şi bicarbonatul de sodiu.
CaOCl2 + Na2CO3 = NaOCl + CaCO3 + NaCl
CaOCl2 + NaHCO3 = HOCl + CaCO3 + NaCl
Are aspect de lichid limpede, incolor sau gălbui, uneori colorat în roz, cu
miros slab de clor.Nu trebuie să se coloreze în roşu cu fenolfataleină.
Acidul hipocloros astfel format tamponează alcalinitatea hipocloritului de
sodiu, anulând acţiunea iritantă a acestuia.
Preparatul astfel obţinut conţine 0,5% clor activ şi se prezintă, ca o soluţie
limpede cu miros de clor, foarte instabilă, care se păstrează în recipiente colorante,
complet umplute.
Se utilizează proaspătă, în irigaţii continue sau intermitente, la intervale mici,
fiind indicată în plăgile anfractuoase cu sfaceluri.
Conservare
In recipiente colorate, cât mai pline şi foarte bine închise.

CALCARIA CLORATA, CLORURĂ DE VAR, VAR CLOROS


Formula chimică : CaOCl2
Varul cloros conţine în amestec următoarele substanţe: hipoclorit de calciu,
clorură de calciu, hidroxid de calciu, carbonat de calciu şi apă.
Obţinere
Se obţine în urma reacţiei dintre clorul gazos şi hidroxidul de calciu, în
instalaţii speciale. Reacţia fiind exotermă, vasul în care reacţionează, trebuie să fie

17
răcit , deoarece căldura produce transformarea hipocloritului în clorat, respectiv
descompunerea lui prin eliberare de oxigen.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă sau cenuşie, fină sau granuloasă,
delicvescentă, cu miros pronunţat de clor şi gust arzător. Este solubilă în apă, dar
soluţia este tulbure, din cauza prezenţei combinaţiilor insolubile ale calciului:
hidroxid de calciu şi carbonat de calciu.
Acizii şi dioxidul de carbon, în prezenţa umidităţii, descompun varul cloros
eliberând clor gazos.
CaOCl2 + 2HCl = CaCl2 + H2O + Cl2
CaOCl2 + CO2 = CaCO3 + Cl2
Valoarea varului cloros este dat de cantitatea de clor activ eliberat sub
influenţa acizilor.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează prin titrare iodometrică.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca antiseptic şi decolorant.
Conservare
Se conservă în vase bine închise, ferit de lumină şi la loc răcoros.

ACIDUL CLORHIDRIC

Călugărul benedictin Basilius Valentinus l-a preparat în a doua jumătate


a secolului al XV-lea, calcinând sarea de bucătărie cu sulfat de fier divalent.
El l-a numit “spiritul sării”.

18
În secolul al XVII-lea Johann Rudolf Glauber, a folosit clorura de sodiu și
acidul sulfuric pentru a obține sulfatul de sodiu în procesul Mannheim, din care
rezulta hidrogen clorurat gazos.
Joseph Priestley a preparat acid clorhidric pur în 1772, iar în 1818 Humphry
Davy a demonstrat că structura acidului conține hidrogen și clor.
Stare naturală
Acidul clorhidric se găsește în emanațiile vulcanilor și inclusiv în rocile
vulcanice. Funerolele cu temperaturi cuprinse între 100 și 500 °C sunt acide,
conținând dioxid de sulf, acid clorhidric și dioxid de carbon. De exemplu, prin
acțiunea apei asupra clorurii de fier trivalent se depune hematită și se degajă HCl,
conform reacției:
2FeCl3 + 3 H2O = Fe2O3 + 6 HCl

Mai poate fi întâlnit sub formă liberă în sucul gastric (concentrație 0,1 -
0,5 %) din stomacul vertebratelor, împreună cu pepsină și alți fosfați acizi, fiind
produs în porţiunea fornixului și a corpului gastric. Are rol în acidifierea mediului
gastric până la o valoare de 1-2 a pH-ului, eliminănd cea mai mare parte
a microbilor ingerați. De asemenea, el facilitează digestia proteinelor, cu precădere a
celei implicate în digestie, pepsina. Valoarea mică a pH-ului favorizează activarea
pepsinogenului, precursorul pepsinei. După ieșirea din stomac, acidul este
neutralizat de către duoden și bicarbonat de sodiu.

Mucusul gastric, secretat de celulele mucipare gastrice, are rol în apărarea


celulelor mucoasei gastrice de acțiunea acidului clorhidric, ca și bicarbonatul de
sodiu. Dacă acest mecanism de protecție cedează, pot apărea boli ca ulcer sau arsuri
stomacale (pirozis). Medicamentele din clasa antiacidelor, inhibitoare ale secretiei
gastrice, inhibitorii pompei de protoni sau substanțele prokinetice au rol în
neutralizarea acidului.

19
Obţinere
Sub formă pură se obţine, în instalaţii speciale, în urma reacţiei dintre clorul şi
hidrogenul obţinute la electroliza clorurii de sodiu.
Cl2 + H2 = 2HCl
Acidul clorhidric tehnic se obţine, ca produs secundar la prepararea
carbonatului de sodiu, prin acţiunea acidului sulfuric asupra clorurii de sodiu.Reacţia
se desfăşoară în două etape:
NaCl + H2SO4 = NaHSO4 + HCl, la temperatură obişnuită;
NaCl + NaHSO4 = Na2SO4 + HCl, la temperaturi peste 70oC.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de gaz incolor, cu miros înţepător, iritant, foarte uşor
solubil în apă (un volum de apă dizolvă 450 volume de HCl gazos), care prin răcire
se lichefiază uşor. Concentraţia maximă a acidului clorhidric în soluţie apoasă este
de 42%, dar peste concentraţia de 25%, fumegă la aer, deoarece degajă acid
clorhidric gazos. Soluţia care fumegă la aer este numită Acidum chlorhidricum
fumans.
Conservare
Se conservă în vase bine închise, ferit de lumină şi la loc răcoros.Separandum.
Atenţionări
HCl este un produs coroziv puternic, care produce arsuri ale pielii şi
membranelor mucoase, gravitatea acestora fiind determinată de concentraţia soluţiei.
Contactul acidului cu pielea produce arsuri care evoluează către ulceraţii, ce se
vindecă cu cicatrici cheloide retractile. Contactul cu globii oculari produce leziuni
corneene, cu reducerea sau pierderea vederii.
Inhalarea de vapori de acid determină intoxicaţia acută care provoacă usturimi
ale ochilor, nasului şi gâtului, apoi tuse violentă şi senzaţie de sufocare.

20
Intoxicaţia cronică se instalează în timp şi provoacă inflamaţia căilor
respiratorii, guturai cronic, dureri în piept, raguşeală, tuse, scăderea poftei de
mâncare, etc.
Ingestia de soluţii concentrate provoacă leziuni de esofagogastrită acută
corozivă, care se manifestă prin dureri violente la deglutiţie, vărsături, colici
abdominale, etc.
În FRX sunt oficinale:
Acidum hydrochloricum (Acid clorhidric concentrat);
Acidum hydrochloricum dilutum (Acid clorhidric diluat).

SOLUŢIA DE ACID CLORHIDRIC DILUAT

D.C.I. Acidum hydrochloricum dilutum 10%


Conţine : acidum hydrochloricum…………………………234 ml
Aqua destillata ad. q. s…………………………1000 ml
I.t. –hipoclorhidrie gastrică
M.d.a. 10-20 picături înainte sau după mesele principale asociat cu pepsină.

SOLUŢIA DE ACID CLORHIDRIC CONCENTRAT

D.C.I. Acidum hydrochloricum concentratum, soluţie apoasă de acid


clorhidric conc. 35%.
A.t. –acidifiant al secreţiei gastrice
I.t. –hipoclorhidrie şi anaclorhidrie
M.d.a. sub formă de soluţie diluată.
Cons. – flacoane bine închise ,,Separanda’’

21
CLORURILE METALELOR ALCALINE
CLORURĂ DE SODIU, NATRII CHLORIDUM ( FRX )

Formula chimică : NaCl


Se găseşte în natură în
cantităţi mari în zăcăminte saline
sau în apa mărilor şi oceanelor. În
unele ţari, mai ales în regiunile
calde oamenii extrag sarea din apa
mării. Apa mării conţine în medie
35g de sare la litru. Cantitatea de
sare din apa mărilor variază in funcţie de temperatură: în regiunile calde, unde
evaporarea apei este mai întinsă , cantitatea de apă este mai mare (Marea Roşie
40g/l) şi mai scăzută în regiunile polare.
România este ţara unde se găsesc cele mai mari zăcăminte : Ocna-Mureş,
Slănic, Uioara, Tg.Ocna, Ocnele-Mari, Praid etc.
Obţinere
Clorura de sodiu uz farmaceutic se obţine prin purificarea sării naturale, prin
următoarea modalitate: soluţia sarii naturale
se tratează cu carbonat de sodiu, pentru
precipitarea sărurilor de calciu şi magneziu,
se filtrează, excesul de carbonat de sodiu se
nutralizează cu acid clorhidric, iar clorura
de sodiu se cristalizează după evaporarea
apei.

22
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină, sau cristale cubice, cu gust
sărat, solubilă în 3 părţi apă rece, 2,5 părţi apă fierbinte, 12 părţi glicerol, puţin
solubilă în alcool, soluţia apoasă are reacţie neutră.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă : soluţia apoasă de clorură de sodiu în reacţie cu soluţie de
nitrat de argint, formează un precipitat alb brânzos de clorură de argint, insolubil în
acid azotic, uşor solubil în soluţie amoniacală concentrată.
NaCl + AgNO3 → AgCl + NaNO3
Controlul purităţii
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), amoniu, bariu,
calciu, magneziu, bromuri, ioduri, potasiu, substanţe uşor carbonizabile, nitraţi, fier
şi sulfaţi, conform FRX.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3
0,1M (metoda Mohr), utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 99,5-100,5% NaCl.
Întrebuinţări
Clorura de sodiu joacă un rol important în distribuţia apei în organism. Ionii
de sodiu şi de clor se află predominant în mediul extracelular. Ei intervin în
menţinerea echilibrului acido-bazic. Se utilizează în soluţie apoasă 0,9% sub formă
de ser fiziologic, care este izotonă cu sângele. Menţine şi reglează echilibrul osmotic
al celulelor.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

23
PRODUSE

24
25
CLORURĂ DE POTASIU, KALII CHLORIDUM ( FRX )
Formula chimică : KCl
Sarea potasică (silvina) este un
mineral cristalin mai rar întâlnit în natură
în comparaţie cu halitul ( NaCl), cu care se
însoţeşte. Gustul acestui mineral este
amar-sărat-astringent. Silvina din
zăcăminte este extrasă ca materie primă
pentru industria chimică sau se utilizează
ca îngrăşământ natural.
În România, zăcăminte mai importante de săruri de potasiu, se găsesc în jurul
localităţii Târgu Ocna (jud. Bacău).
Obţinere
1. Clorura de potasiu se obtine prin recristalizare din produsul brut obţinut din
zăcămintele naturale, în care se găseşte în concentraţii ridicate: silvină (KCl),
carnalita (KCl.MgCl2.H2O) şi cainita (KCl.MgSO4.3H2O);
2. Clorura de potasiu se obtine prin neutralizarea carbonatului de potasiu cu acid
clorhidric:
K2CO3 + 2 HCl = 2 KCl + H2O + CO2

Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină sau cristale incolore, cu gust
slab sărat,fără miros, solubilă în 3 părţi apă şi practic insolubilă în alcool şi eter.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în violet (ionul potasiu).

26
Pe cale umedă : soluţia apoasă de clorură de potasiu în reacţie cu soluţie de
nitrat de argint, formează un precipitat alb brânzos de clorură de argint, insolubil în
acid azotic, uşor solubil în soluţie amoniacală concentrată.
KCl + AgNO3 → AgCl + KNO3
Controlul purităţii
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), amoniu, bariu,
calciu, magneziu, bromuri, ioduri, potasiu, substanţe uşor carbonizabile, nitraţi, fier
şi sulfaţi, conform FRX.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3
0,1M (metoda Mohr) utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 99,5-100,5% KCl.
Întrebuinţări
Potasiul este un mineral necesar funcţiilor nervilor şi muşchilor. In cazul în
care se pierde mai mult potasiu, datorită bolilor tubului digestiv sau rinichilor sau
datorită altor medicamente. Deficitul de potasiu se manifestă prin slăbiciune
musculară, constipaţie, tulburări în activitatea inimii şi stare depresivă.
Fiind principalul electrolit intracelular, potasiul are rol în contracţia fibrei
miocardului, musculaturii scheletice, muşchilor netezi şi în conductibilitatea
nervoasă; acţiunea cardiacă este antagonizată de sodiu şi calciu; diuretic, mărind
excreţia sodiului în urină.
Indicaţii
Hipopotasemie (mai ales în tulburări digestive, vărsături, diaree), miastenie,
coma diabetică, tratamente cu ACTH, cortizon, pentru uşurarea regimului desodat
în: nefrită, nefroză, ciroză, hipertensiune arterială.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

27
PRODUSE

28
AMMONII CHLORIDUM, CLORURĂ DE AMONIU FRX
Formula chinmica: NH4Cl
Sinonim: Ţipirig
Sub formă naturală clorura de amoniu se poate găsi ca un mineralcunoscut sub
numele de Salmiac (lat. sal ammoniacum = sarea lui Ammon), deoarece în Egiptul
antic se afla în apropierea templului închinat zeului Ammon, mineralul fiind pe
atunci confundat cuhalitul.
Obţinere
Se obţine prin:

 neutralizarea unei soluții apoase de amoniac cu acid clorhidric, și printr-un


proces de recristalizare și purificare din soluția saturată obținută:
NH3 (aq) +HCl (aq) → NH4Cl (s)
 reacţia dintre sulfatul de amoniu şi clorura de sodiu în soluţie saturată
fierbinte:
(NH4)2SO4 + 2NaCl → Na2SO4 + 2NH4Cl
Sulfatul se sodiu precipită la cald, iar după răcire se cristalizează clorura de
amoniu.
procesul de obținere a bicarbonatului de sodiu în procedul Solway

NaCl + H2O + CO2 + NH3 → NH4Cl + NaHCO3

Proprietăţi

Se prezintă sub formă de pulbere albă


cristalină, cu gust răcoritor, arzător, sărat, solubilă în
3 părţi apă, 10 părţi glicerol, 100 părţi alcool, soluţia
apoasă are reacţie slab acidă, iar prin încălzire se
volatilizează şi se descompune în amoniac şi acid
clorhidric.

29
După modul de creștere a temperaturii se disociază în amoniac NH3 și clorură
hidrică (acid clorhidric) HCl sub formă gazoasă, până la temperatura de 340 °C are
loc un proces de sublimație a clorurii de amoniu (forma termodinamică de trecere a
unei substanțe din forma de agregare solidă direct în forma gazoasă). Clorura de
amoniu se topește la o presiune atmosferică normală la temperatura de 520 °C la
acest proces fiind necesară prezența apei, ca și aliment are numărul de identificare
codificat E 510.
Identificare
Prin încălzire cu hidroxid de sodiu în soluţie apoasă, degajă vapori de
amoniac, care albăstresc hârtia roşie de turnesol.
NH4Cl + NaOH = NH3 + NaCl + H2O
Prin tratarea soluţiei apoase, cu azotat de argint, rezultă un precipitat alb
cazeos, insolubil în acid azotic diluat, dar solubil în amoniac concentrat.
Controlul purităţii
Se controlează următoarele impurităţi: aciditatea-alcalinitatea (indicator roşu
de metil), tiocianaţi, bariu, bromuri, ioduri, conform FRX.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, prin
adăugarea unui exces de AgNO3 0,1M (metoda Volhard) şi retitrare cu tiocianat de
amoniu 0,1M, utilizând ca indicator sulfat de fier III şi de amoniu.Trebuie să conţină
între 99-100,5% NH4Cl.
Întrebuinţări
uz intern, ca expectorant şi diuretic în doze de 0,2-0,5 g;
parenteral, în tratamentul alcalozei metabolice.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

30
PRODUSE

31
I.3 BROMUL ŞI COMBINAŢIILE SALE

În antichitate, fără să cunoască originea și compoziția


anumitor substanțe, omul a utilizat sărurile de brom încă din
timpuri străvechi, mai ales sub forma unor
vopseluri și pigmenți extrași din melcul marin Murex brandaris.
Numele dat de către greci acestui pigment a fost pophura,
denumire ce face referire directă la culoarea sa, purpurie. Istoricii
cred că acest pigment a fost folosit prima oară de către civilizația
minoică în Creta, aproximativ în anul 1500 d.Hr., afirmând, totodată, că purpura este
unul dintre cei mai vechi pigmenți. Mai târziu, a fost denumită purpura
tyriană.] Odată cu decăderea Imperiului Roman, folosirea pigmentului a fost treptat
abandonat, fiind înlocuit de alte vopsele și pigmenți mai ușor de fabricat și mai
ieftini.

Descoperirea bromului este legată de numele a doi chimiști, independent unul


de celălalt, germanul Carl Jacob Löwig în anul 1825 și francezul Antoine Jérôme
Balard în anul 1826, iar denumirea sa provine din grecescul bromos, care
înseamnă cu miros rău/urât, și face referire directă la proprietatea neplăcută a
bromului, anume mirosul urât și înțepător. În mare parte, acest miros este
asemănător cu cel al clorului, dar tenta sa este mai puternică și are efecte mai
violente.

În anul 1824, Antoine Balard, studiind flora și fauna unei mlaștini


saline din Montpellier,Franța, a devenit foarte interesat de această zonă, continuând
să o investigheze cu mare interes. După ceva vreme de la începutul studiilor, Ballard
a evaporat o anumită cantitate de soluție salină recoltată din mlaștină, obținând sare
cristalizată. Acesta a saturat solidul rămas cu clor, iar, după aceea, el a a distilat

32
soluția rezultată, observând apariția unui lichid de o culoare roșie-
brună. Lichidul rămas era brom, dar savantul nu avea de unde ști acest lucru;

Crezând că ceea ce găsise el este o descoperire interesantă, Balard a dat


rezultatul Academiei de Științe din Franța înanul 1824. În final, el și-a publicat
rezultatele în anul 1826, oferind dovezi că substanța descoperită de el are un corp
simplu-adică este un nou element, ci nu o substanță, așa cum credea majoritatea
lumii.Datorită publicației lui, Balard a devenit descoperitorul bromului. Academia
Franceză a numit noul element după grecescul bromos.

În terapie se utilizează bromuri ale metalelor alcaline şi alcalino-pământoase.


Sunt substanţe albe cristaline uşor solubile în apă, bromura de sodiu fiind
higroscopică, iar bromurile de calciu şi sronţiu fiind delicvescente. Sunt sensibile la
lumină şi oxigen, descompunându-se şi eliberând brom. Stabilitatea cea mai mare o
are bromura de potasiu.
Se utilizează în terapie ca sedative SNC.

NATRII BROMIDUM, BROMURA DE SODIU FRX


Formula chimică : NaBr
Bromura de sodiu este o sare a sodiului cu acidul bromhidric alcătuită din
atomi de sodiu și atomi de brom. Este unul dintre cei mai răspândiți compuși ai
bromului folosit în chimie, pe lângă bromura de potasiu.
Obţinere
Bromura de sodiu se obţine prin reacţia de disproporţionare a bromului în
prezenţa hidroxidului de sodiu. Secundar se formează şi hipobromit de sodiu, care
disproporţionează la cald în bromura de sodiu şi bromat de sodiu, acesta fiind apoi
redus cu cărbune la bromura de sodiu.
1. Soluţia de hidroxid de sodiu se tratează cu brom şi apoi se fierbe.

33
6NaOH + 3Br2 → 3NaBr + 3NaOBr + 3H2O
3NaOBr → NaBrO3 + 2NaBr
La soluţia obţinută se adaugă cărbune vegetal, se calcinează uşor, obţinându-
se din bromat de sodiu bromură de sodiu.
NaBrO3+3C= NaBr+3CO.
Ecuaţia globală :
6NaOH + 3Br2 + 3C → 6NaBr + 3CO + 3H2O
2. Soluţia apoasă de bromură feroasă-ferică se tratează cu carbonat de sodiu.
Fe3Br8 + 4Na2CO3 → 8NaBr + Fe3O4 + 4CO2
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină, higroscopică, fără miros, cu
gust sărat, slab amar, solubilă în 1,2 părţi apă şi în 16 părţi alcool. Soluţia apoasă are
reacţie neutră sau slab alcalină.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă : soluţia apoasă de bromură de sodiu în reacţie cu soluţie de
nitrat de argint, formează un precipitat alb gălbui, insolubil în acid azotic diluat, dar
greu solubil în amoniac concentrat.
NaBr + AgNO3 → AgBr + NaNO3
Controlul purităţii
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), bariu, calciu,
bromuri, ioduri, potasiu, conform FRX.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3
0,1M (metoda Mohr) utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 99,0-100,5% NaBr.

34
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC. Este un agent expectorant, diuretic,
acidifiant.
Se administreaza exclusiv iv si per os dupa mese( efect iritant). Se elimină lent
din organism, cu posibilă cumulare la administrare repetată. Eliminarea bromurilor
poate fi grăbită prin administrare de NaCl ( 5- 10 g /zi). Acţionează prin înlocuirea
ionului clorură din lichidul extracelular.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

KALII BROMIDUM, BROMURA DE POTASIU FRX


Formula chimică: KBr
Bromura de potasiu este o sare a acidului bromhidric cu potasiul, folosit ca
sedativ și anticonvulsant la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al
XX-lea. Acțiunea sa chimică se datorează ionului de brom din compoziția sa.
Obţinere
Bromura de potasiu se obtine printr-o succesiune de reactii asemanatoare
celor intalnite la bromura de sodiu.
1. Soluţia de hidroxid de potasiu se tratează cu brom şi apoi se fierbe.
6KOH + 3Br2 → 3KBr + 3KOBr+3H2O
3KOBr → KBrO3 + 2KBr
La soluţia obţinută se adaugă cărbune vegetal, se calcinează uşor, obţinându-
se din bromat de sodiu bromură de sodiu.
KBrO3+3C → KBr+3CO.
Ecuaţia globală :
6KOH + 3Br2 + 3C → 6KBr + 3CO + 3H2O

35
2. Soluţia apoasă de bromură feroasă-ferică se tratează cu carbonat de potasiu
Fe3Br8 + 4K2CO3 → 8KBr + Fe3O4 + 4CO2
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină sau cristale incolore, fără
miros cu gust sărat, solubilă în 1,7părţi apă, 4p glicerol şi în 200 p alcool. Soluţia
apoasă are reacţie neutră sau slab alcalină.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în violet (ionul potasiu).
Pe cale umedă : soluţia apoasă de bromură de potasiu în reacţie cu soluţie de
nitrat de argint, formează un precipitat alb gălbui, insolubil în acid azotic diluat, dar
greu solubil în amoniac concentrat.
KBr + AgNO3 → AgBr + KNO3
Controlul purităţii
Se controlează: aciditatea-alcalinitatea (indicator fenolftaleină), bariu, calciu,
bromuri, ioduri, potasiu, conform FRX.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3
0,1M (metoda Mohr) utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 98,0-100,5% KCl.
Întrebuinţări
La doze de 1- 3 g / zi are efect sedativ, acţionând prin înlocuirea ionului
clorură din lichidul extracelular. Se foloseşte în prescripţii magistrale, având drept
avantaj costul redus. Se administrează exclusiv i.v şi per os după mese. Are efect
iritant tisular şi poate determina sensibilizare.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

36
AMMONII BROMIDUM, BROMURA DE AMONIU FRX
Formula chimică: NH4Br
Obţinere
Soluţia de amoniac se trateaază la rece cu soluţie de brom (picătură cu
picătură), iar acidul bromhidric în exces este neutralizat de excesul de amoniac.
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere albă cristalină, fără miros, higroscopică, cu
gust sărat, solubilă în 1,7părţi apă şi alcool. La aer se colorează lent în galben, iar
prin încălzire se volatilizează. Soluţia apoasă are reacţie slab acidă.
Identificare
Amoniul se identifică prin fierberea soluţiei cu hidroxid de sodiu, într-o
eprubetă, la gura căreia fiind pusă hartie roşie de turnesol, care se albăstreşte în urma
degajării vaporilor de amoniac.
Prin tratarea soluţiei apoase de KBr , cu azotat de argint, rezultă un precipitat
alb gălbui, insolubil în acid azotic diluat, dar greu solubil în amoniac concentrat.
Controlul purităţii
Soluţia apoasă se acidulează cu acid sulfuric diluat şi se agită cu cloroform,
cloroformul să nu se coloreze în galben (bromat).
Soluţia apoasă tratată cu clorura ferică şi soluţie de amidon să nu se
albăstrească.
( ioduri)
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3
0,1M (metoda Mohr) utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 99,0-100,5% bromură de amoniu.

37
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC si în tusea convulsivă la copii. Este un
agent expectorant, diuretic, acidifiant.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

CALCII BROMIDUM, BROMURA DE CALCIU FRX


Formula chimică: CaBr2 x 2H2O
Obţinere
1. Acidul bromhidric în soluţie apoasă se neutralizează cu carbonat de calciu, se
filtrează şi se evaporă la sec.
2HBr + CaCO3 → CaBr2 + CO2 + H2O
2. Carbonatul de calciu in suspensie apoasă se tratează cu brom si cu acid sulfhidric
prin barbotare
CaCO3 + Br2 + H2S → CaBr2 + CO2 + H2O + S
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere incoloră cristalină, sau masă granulară albă,
fără miros, higroscopică, cu gust arzător, la început, apoi sărat-amărui, foarte uşor
solubilă în apă şi alcool, insolubilă în eter şi cloroform.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben-cărămiziu (ionul calciu).
Pe cale umedă :
Cu oxalatul de amoniu dă un precipitat alb insolubil în amoniac şi în acid
acetic, dar solubil în acizi minerali.
Controlul purităţii
Conform FRX.

38
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3
0,1M (metoda Mohr) utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 95,0-99% bromura de calciu.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC, laringospasm. Datorită delicvescenţei se
utilizează exclusiv sub forma de soluţii apoase.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

STRONŢII BROMIDUM, BROMURA DE STRONŢIU FRX


Formula chimică: CaBr2 x 2H2O

Obţinere
Acidul bromhidric în soluţie apoasă se neutralizează cu carbonat de calciu, se
filtrează şi se evaporă la sec.
2HBr + SrCO3 → SrBr2 + CO2 + H2O
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de cristale incolore, fără miros, higroscopice, cu gust
sărat, solubile în 0,4p apă, 1,6 p alcool şi practic insolubile în eter. Prin încălzire se
dizolvă în apa de cristalizare.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în roşu-carmin. (ionul stronţiu).
Pe cale umedă : prin tratarea soluţiei apoase, cu azotat de argint, rezultă un
precipitat alb gălbui, insolubil în acid azotic diluat, dar greu solubil în amoniac
concentrat.

39
Controlul purităţii
Conform FRX.
Determinare cantitativă
Determinarea cantitativă, se realizează titrimetric, în mediu apos, AgNO3
0,1M (metoda Mohr) utilizând ca indicator cromat de potasiu.
Trebuie să conţină între 98,8-101% bromura de calciu.
Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca sedativ SNC, hipnotic şi fluidificant al secreţiei bronşice.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.
Bromul pentru corpul uman
Acest element este uşor hipnotic şi calmant nervos, comportându-se contrar
cafeinei. În doze mari sau la persoanele sensibile, bromul provoacă somnolenţă,
eczeme, acnee, hipotiroidie, deficit de iod. Aceste efecte negative nu se resimt în
cazul surselor naturale, decât numai dacă se consumă constant cantităţi foarte mari.
Halogenarea tiroxinei cu clor sau cu brom, dă hormoni cu o activitate de 75 de ori
mai mica decât cei legaţi cu iod. Acest efect hipotiroidian este minor în cazul
consumului de alimente naturale care conţin brom.
Bromurile de sinteză, administrate intern, sunt anafrodisiace si sedative, având
însă un efect negativ asupra glandei tiroide şi asupra pielii. Ele se indică doar de
către medic, în unele afecţiuni (nevroză, isterie, priapism, insomnie cronică,
hipertiroidism,).
Bromul, se elimină din organism în principal prin transpiraţie.
Băile cu săruri de brom, mai ales dacă conţin şi iod şi dacă sunt naturale, aşa
cum este sarea de Bazna, prezintă un efect relaxant vizibil şi combat insomnia, fără
să prezinte inconvenientele administrării interne de bromuri.

40
Bromurile sunt săruri ale acidului bromhidric (HBr) din grupa sedativelor
(calmantelor), cu acţiune generală datorită ionului brom.
Acesta are o acţiune principală asupra sistemului nervos central, readucând la
normal funcţia sa în anumite imbolnăviri, ca: afecţiuni psihice, boala epileptică,
dureri de inimă sau palpitaţii de origine nervoasă, boala ulceroasă sau hipertonică,
insomnii, tulburări de menopauză în unele tulburări genitale.
Se utilizează şi la radiografiile renale, ale vezicii biliare sau ale bronhiilor, ca
şi în probele funcţionale hepatice ,sub forma de săruri injectabile intravenos.
Administrarea bromurii la bolnavi se face în soluţii apoase (bromura de sodiu,
de potasiu, calciu sau amoniu) sau injecţii cu administrare intravenoasă (bromura de
calciu).

I.4 IODUL ŞI COMBINAŢIILE SALE

Iodul a fost descoperit din întâmplare în anul 1811 de către Bernard


Courtois (1777–1838), un farmacist al armatei franceze. Ulterior, se va alătura
companiei tatălui său, ce fabrica salpetru de Chile, una din componentele prafului de
pușcă, foarte solicitat la aceea dată, fiind folosit în cadrul Războaielor napoleoniene.
Courtois prepara salpetru prin adăugarea acidului sulfuric în cenușa algelor marine.

41
Într-o zi, acesta a adăugat acid sulfuric în exces, cauzând formarea unor
vapori violeți care în contact cu obiecte reci desublimau, formând cristale închise la
culoare. Ulterior acestei întâmplări, a efectuat numeroase experimente
asupra cristalelor, iar rezultatele obținute le-a publicat în anul 1813.
Iodul însoţeşte Cl2 si Br2 în natură. In cantitate redusă este răspandit sub formă
de combinaţii în cele trei regnuri. In apa mării se găseşte in proporţie de 2,5 mg\l, în
medie, ca iod de origine organică in cenuşa tuturor plantelor marine, în unii bureţi şi
corali, ca şi în unele alge (varech, focus, goemon, laminaria sau varza de mare).
Aceste plante au proprietatea de a absorbi iodul din apa mării şi de a-l acumula în
ţesuturile lor. In cenuşa acestora, regăsim iodul ca iodura de potasiu, în proportii ce
ajung pană la 0,4%. Tot ca iod organic se găseşte în glanda tiroidă (TIROXINA)
lipsa lui dă guşa la naştere. Se mai găseşte iod sub forma de ioduri si iodaţi; el apare
în salpetrul de Chile (0,05-0,1) şi unele ape petrolifere (10-100 mg iod\l). De
asemenea, găsim iod în cantităţi mici în unele ape minerale. Il mai găsim şi în
vegetale: usturoi, ceapă, spanac, morcovi, roşii, pere, struguri.
Obţinere
1. Cenuşa algelor marine conţine predominant carbonat de sodiu, dar şi iod în
concentraţii de aproximativ 0,1-0,5%.
Procedeul de extracţie constă în tratarea suspensiei apoase de cenuşă cu acid
sulfuric, după care rezultă sulfaţi ai elementelor metalice, care se cristalizează. În
continuare soluţia concentrată rezultată, în urma cristalizării sulfaţilor, este tratată cu
acid sulfuric şi bioxid de mangan la fierbere, iar în urma acestei reacţii rezultă iod
elementar.
2NaJ + 2H2SO4 + MnO2 → J2 + Na2SO4 + MnSO4 + 2H2O
2. Acidul azotos în prezenţa acidului sulfuric:
2NaI + H2SO4 → Na2SO4 + 2HI
2HNO2 + 2HI → 2H2O + 2NO +I2

42
3. Cu piroluzita, în prezenţa acidului sulfuric
2NaI + MnO2 + 2H2SO4 → Na2SO4 + MnSO4+2H2O +I2
4. Cu dicromat de potasiu, în prezenţa acidului sulfuric:
K2Cr2O7 + H2SO4 → H2Cr2O7 + K2SO4
H2Cr2O7 +3H2SO4 → Cr2(SO4)3 +4H2O +3O
2NaI + H2SO4 → Na2SO4 +2HI
2HI + O →H2O + I2
In total :
K2Cr2O7 +7H2SO4 +6NaI → Cr2(SO4)3 + K2SO4 +3Na2SO4 +7H2O +3O
5. Cu clorura ferică, care se reduce in clorura feroasă:
2FeCl3 +2KI → 2FeCl2 +2KCl + I2
Proprietăţi
Iodul se prezintă sub formă de
lame friabile cu luciu metalic sau
fragmente de culoare cenuşie–violacee, cu
miros pătrunzător caracteristic, foarte greu
solubile în apă, solubile în: 10 părţi
alcool, 20 părţi eter, 45 părţi cloroform,
uşor solubile în benzen, disulfură de carbon şi puţin solubile în glicerol. În prezenţa
iodurilor solubilitatea iodului în apă creşte, formându-se poliioduri, în care iodul este
legat labil, păstrând proprietăţile de iod elementar.
KI + I2 → 2KI3
La aer şi încălzire se volatilizează, rezultând vapori de culoare violetă.
Soluţiile iodului în:
 alcool şi eter au culoare brună;
 disulfură de carbon au culoare violet;
 benzen şi cloroform au culoare violet-roşcată.

43
În general iodul dă coloraţii brune în solvenţii care au oxigen în moleculă şi
culoare violet în solvenţii fară oxigen în moleculă.
Reactivitatea iodul este asemănătoare bromului şi clorului, dar mai diminuată,
din cauza diferenţei de electronegetivitate.
Iodul are capacitatea de a reacţiona direct cu metalele, motiv pentru care la
cântărire trbuie evitat contactul cu ustensile sau aparatură metalică.
Identificare
- încălzire sub nişă, rezultând vapori violeti;
reacţia cu soluţia de amidon la rece, rezultând o
culoare albastră, care dispare la cald, produsul colorant
fiind un complex de incluziune de tip clatrat.
Controlul purităţii
Se realizează conform FRX.
Dozare
Se realizează conform FRX, după dizolvarea în
apă prin intermediului iodurii de potasiu şi titrare cu tiosulfat de sodiu în prezenţa
amidonului ca indicator.
Trebuie să conţină: 99,5-100,5% iod.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.Separandum.
Proprietăţi fiziologice şi rolul în organism.
In cantităţi mari irită pielea, atacă caile respiratorii , ochii, şi , în general
organismul.
După cum plantele marine au însuşirea de a extrage iodul din apa de mare ,
animalele superioare reţin cantităţi extrem de mici de iod din alimente şi apă ; iodul
se acumulează în glanda tiroidă ajutand la buna funcţionare a organismului , şi

44
anume stimuland procesele de asimilaţie si regland schimbul de substanţe în
organism.
Alimentarea vacilor cu alge care conţin iod măreşte brusc cantitatea de lapte
muls , iar la ovine , lâna creşte mai repede .
Adăugarea a mici cantităţi de iod în solul arabil duce la schimbarea calităţi
recoltelor şi la obţinerea de produse vegetale conţinând iod uşor asimilabil.
Rolul lui pentru organism:
 la copii este un factor de creştere;
 este indispensabil funcţionarii glandei tiroide;
 are efect energizant şi măretşte capacitatea mentală;
 asigură sănătatea părului, unghiilor, pielii şi dinţilor.

NATRII IODIDUM,IODURA DE NATRIU [FRX]


Formula chimică: NaI
Obţinere
1. Tratarea iodului cu soluţie apoasă fierbinte de hiroxid de sodiu şi prin
transformarea iodatului în iodură.
I2 + 2NaOH → NaI + NaOI + H2O
Din aceste săruri iodul se eliberează prin acidularea soluţiei.
2. Tratarea unei soluţii fierbinţi de iodură fero-feroasă cu carbonat de sodiu.
Fe3J8 + 4Na2CO3 → Fe3O4 + 8NaI + 4CO2
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, cu gust sărat, slab amar, fără
miros, la aer şi lumină se colorează în galben-brun, este higroscopică şi se lichefiază
la aer. Se dizolvă în: 0,6 părţi apă, 2 părţi glicerol şi 3 părţi alcool. Se conservă în
recipient bine închise, ferite de lumină şi la loc uscat.

45
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă : prin tratarea soluţiei apoase, cu azotat de argint, rezultă un
precipitat galben, insolubil în acid azotic diluat, dar greu solubil în amoniac
concentrat.
acidulată cu acid clorhidric, plus soluţie de clorură de bariu şi cloroform, se
agită, după care stratul cloroformic se colorează în violet (iod).
Controlul purităţii
Se realizează conform FRX.
Dozare
Se realizează conform FRX, iodatometric. Soluţia apoasă acidulată cu acid
clorhidric se titrează în prezenţa cloroformului cu soluţie apoasă de iodat de sodium
0,05 M, până la decolorarea cloroformului.
Trebuie să conţină: 99,00-101,00% NaI.
Întrebuinţări
-ateroscleroză;
- expectorant mucolitic;
- stimulează circulaţia periferică şi viscerală.
- afecţiuni tiroidiene.
Extern are acţiune antimicotică.

KALII IODIDUM, IODURA DE POTASIU [FRX]


Formula chimica: KI
Iodura de potasiu este sarea de potasiu a acidului iodhidric. Este o pulbere albă ce se
obține din iod și hidroxid de potasiu. Eliberează iod prin reacție cu clorul sau acidul

46
sulfuric și servește la tratarea carenței de iod prcum și ca prim ajutor în caz de
contaminare radioactivă.

Obţinere
Tratarea iodului cu soluţie apoasă fierbinte de hiroxid de sodiu şi prin
transformarea iodatului în iodură.
I2 + 2KOH → KI + KOI + H2O
2. Tratarea unei soluţii fierbinţi de iodură fero-feroasă cu carbonat de potasiu.
Fe3J8 + 4K2CO3 → Fe3O4 + 8KI + 4CO2
Proprietăţi
Se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă sau cristale cubice incolore,
cu gust sărat, apoi slab amar, fără miros, la aer şi lumină se colorează în galben-brun,
nu este higroscopică şi se lichefiază la aer. Se dizolvă în: 0,7 părţi apă, 2,5 părţi
glicerol, 5 părţi alcool metilic, 75 părţi acetonă şi 18 părţi alcool. Este uşor
delicvescentă în aer umed. Prin expunere la aer timp îndelungat se colorează slab
galben, eliberând iod. Lumina şi umezeala sunt doi factori care accelerează
descompunerea sării.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în violet (ionul potasiu).
Pe cale umedă : prin tratarea soluţiei apoase, cu azotat de argint, rezultă un
precipitat galben, insolubil în acid azotic diluat, dar greu solubil în amoniac
concentrat.
cu acidul tartric în prezenţa acetatului de sodiu un precipitat alb cristalin de
tartrat de potasiu.
Controlul purităţii
Se realizează conform FRX.

47
Dozare
Se realizează conform FRX, iodatometric. Soluţia apoasă acidulată cu acid
clorhidric se titrează în prezenţa cloroformului cu soluţie apoasă de iodat de sodium
0,05 M, până la decolorarea cloroformului.
Trebuie să conţină: 99,00-100,50% KI.
Întrebuinţări
In doze mici participă la sinteza hormonilor tiroidieni, iar la doze mari, la
bolnavii cu hipertiroidism, are efect antitiroidian.
Este indicată în tratamentul şi profilaxia tulburărilor datorate deficitului de
iod. Astfel : prevenirea guşei endemice, inclusiv în timpul sarcinii, prevenirea
recidivelor de guşă în continuarea tratamentului cu hormoni tiroidieni sau după
tratamentul chirurgical al guşei prin deficit de iod.
Este expectorant secretostimulant prin mecanism mixt : administrat per os, se
elimină la nivelul glandelor bronşice, stimulând secreţia apoasă a glandelor
traheobronşice, alcalinizând secreţia şi fluidificând-o.Produce iritaţia nespecifică a
receptorilor din mucoasa gastrică, declanşând un reflex vago-vagal, cu stimularea
vagală a secreţiei glandelor bronşice.
Pentru acţiunea expectorantă se utilizează în bronşita cronică şi bronşita
astmatiformă, în doze de 300 mg de 4x / zi.
Se utilizează şi sub formă de comprimate deoarece iodura de potasiu nu este
higroscopică.
Extern are acţiune antimicotică.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de lumină.

48
PRODUSE

49
50
51
CAPITOLUL II
COMPUŞII OXIGENULUI
Oxigenul a fost descoperit pentru prima dată de către farmacistul suedez Carl
Wilhelm Scheele. El a produs oxigen gazos prin încălzirea oxidului mercuric şi a
diverșilor azotaţi prin anul 1772. Scheele a denumit gazul „aer de foc” (engleză fire
air), deoarece era singurul lucru care putea întreţine arderea, şi a scris despre
descoperirea sa într-un manuscris intitulat Tratat despre Aer şi Foc (engleză Treatise
on Air and Fire), pe care l-a trimis editorului său în 1775.

Între timp, pe 1 august 1774, clericul britanic Joseph Priestley a


focalizat un fascicul de lumină solară pe o eprubetă cu oxid mercuric (HgO), astfel
eliberând un gaz pe care el l-a denumit „aer deflogisticat”. El a observat faptul că
lumânările ard mai bine când sunt expuse acelui gaz, iar că șoarecii sunt mai activi și
trăiesc mai mult în timp ce îl respiră. După ce însăşi el a respirat gazul, a notat:
„Senzaţia cauzată de gaz în plămânii mei nu era senzitiv diferită faţă de cea a
aerului normal, dar am realizat că pieptul meu era deosebit de uşor după ceva
vreme.” Priestley și-a publicat descoperirile în 1775 într-o lucrare intitulată „An
Account of Further Discoveries in Air”, care a fost inclusă în al doilea volum al
cărţii sale, Experiments and Observations on Different Kinds of Air. Deoarece
Priestley a publicat primul, el este cel considerat ca fiind descoperitorul.

Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se atât în stare
liberă cât şi sub formă de compuşi. In stare liberă, oxigenul se află fie sub formă
moleculară în aer (20%), fie sub formă de ozon (O3) în straturile superioare ale
atmosferei. Oxigenul intră în compoziţia unui număr mare de compuşi, atat în

52
substanţe organice (grăsimi, proteine, zaharuri, alcooli) cat şi în substanţe anorganice
(apa, oxizi, silicaţi, carbonaţi, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.)

PEROXIDUL DE HIDROGEN
Formula chimica: H2O2
A fost descoperit in anul 1818 de Thenard. Este prezent în cantităţi mici în apa
de ploaie, zăpadă, lapte, miere precum şi la nivelul ţesuturilor. Prezentă în organism,
datorită metabolismului celular, protejează invazia organismului de
microorganismele patogene.

Obţinere
1. Descompunerea peroxizilor cu acizii
BaO2 + H3PO4 
 H2O2 + BaHPO4

BaO2 + H2SO4 
 H2O2 + BaSO4

2. Hidroliza acidului peroxidisulfuric


H2SO5 + H2O 
 H2SO4 + H2O2

Proprietăţi
In stare anhidră, peroxidul de hidrogen este un lichid siropos, incolor, cu
miros slab de acid azotic. Este miscibil în orice proporţie cu apa, alcoolul şi eterul.
In stare pură este foarte instabil. Datorită acesui neajuns, industria îl livrează numai
sub forma soluţiei apoase 30% numită perhidrol. Instabilitatea peroxidului de
hidrogen este favorizată de lumină, caldură, agitare, praf, asperităţile flacoanelor în
care se conservă. Pentru evitarea descompunerii se adaugă o serie de stabilizanţi (
acid fosforic, acid citric, acid tartric, acid salicilic).
Temperatura scăzută asigură o stabilitate maximă, în timp ce creşterea
temperaturii şi lumina favorizează descompunerea prin care este eliberat oxigen :

53
2H2O2 → 2H2O + O2
In cazul soluţiilor apoase, soluţiile concentrate sunt mai stabile datorită
numărului mare de asociaţii moleculare stabile.
Intrebuinţări
Este o soluţie foarte caustică, aplicat pe piele, o albeşte imediat. Se
intrebuinţează în practica medicală sub formă diluată.

PEROXIZI
Sunt derivați ai apei oxigenate, rezultați prin înlocuirea hidrogenului acesteia
cu metale sau cu radicali organici, care conțin în moleculă gruparea
caracteristică peroxi .

In practica medicala se utilizeaza : peroxidul de sodiu, peroxidul de magneziu.

PEROXIDUL DE SODIU

Formula chimica: Na2O2


Obţinere
1. Oxidarea sodiului intr-un curent de oxigen
Na + O2 
 Na2O2

Proprietăţi
Este pulbere alba, care se ingalbeneste
prin incalzire. In solutie apoasa se descompune hidrolitic. Retine dioxidul de carbon
si monoxidul de carbon din aer.Cu acizii formeaza peroxid de hidrogen.
Intrebuinţări
Peroxidul de sodiu se utilizeaza in stomatologie, pentru albirea dintilor si ca
dezinfectant in tratamentul cariilor.

54
Conservare
In recipiente ermetic închise, ferit de lumină, umezeală.

PEROXIDUL DE MAGNEZIU

Formula chimica: MgO2


Este un amestec de oxid de magneziu şi peroxid de magneziu.
Obţinere
Oxidul de magneziu se tratează în suspensie apoasă cu o cantitate de H2O2.
MgO + H2O 
 Mg(OH)2

Mg(OH)2 + H2O2 
 MgO2 + 2H2O

Proprietăţi
Pulbere amorfă albă, uşoara, făra miros şi aproape
fără gust. Este insolubil în apă. Cu acizii minerali
formează peroxid de hidrogen. In prezenţa aerului se
carbonatează, datorită captării dioxidului de carbon.
Intrebuinţări

Se utilizează în uz intern antiseptic gastric şi intestinal, laxativ uşor, aciditate


gastrică, fermentaţii acide intestinale, diaree de fermentaţie.
Conservare
In recipiente ermetic închise, ferit de lumină, umezeală.

55
CAPITOLUL III
COMPUŞII MANGANULUI

Manganul a fost recunoscut ca element chimic în anii 1700, deşi era folosit
sub formă de compuşi cu mult timp înainte. Johann Gahn a fost cel care a descoperit
şi izolat acest element, prin reducerea dioxidului de mangan MnO2 cu mangal
(cărbune).
Originea numelui "mangan" este complexă. În Grecia Antică, existau două
minerale negre din zona oraşului Magnesia numite “magnes”, dar se considera că
difereau ca sex. Magnes-ul masculin atrăgea fierul şi este ceea ce se cunoaşte astăzi
sub denumirea de magnetit. Magnes-ul feminin, magnesia, nu atrăgea fierul, fiind
folosit pentru decolorarea sticlei şi este ceea ce se numeşte azi piroluzit, bioxid de
mangan. În secolul al 16-lea se făcea o distincţie între magnesia negra (piroluzitul) şi
magnesia alba, un alt minereu din zona Magnesiei (de fapt oxid de magneziu).
Italianul Michele Mercati a transformat denumirea de magnesia negra în
"manganesa" iar metalul izolat ulterior din ea a primit denumirea de mangan.
Numele de magnesia a fost apoi folosit doar pentru magnesia alba şi a dus la
denumirea de "magneziu" pentru elementul izolat din ea.
Minerale care aveau mangan în compoziţie erau folosite din preistorie,
picturile găsite în peşteri pot fi recunoscute ca fiind vechi de 17 000 de ani. Egiptenii
foloseau compuşi cu mangan pentru a smalţui ceramica, sticlarii la fel. Din cele mai

56
vechi timpuri şi egiptenii, dar şi romanii foloseau manganul pentru a decolora sau
colora sticla. Astăzi, compuşii cu mangan sunt folosiţi pentru a colora sticla.
Manganul, fierul şi zincul sunt micronutrienţi esenţiali pentru plantele şi
animalele din sistemele acvatice. Concentraţia manganului este foarte mare în
sedimentele de pe fundul lacurilor , mărilor şi oceanelor, de unde poate eliberat prin
acidifierea apelor, rezultată în urma poluării artificiale, sub forma ionului Mn2+.
Pe Pământ manganul se gaseşte peste tot, în sol, apă, plante şi animale. Pe
lângă acestea, meteoriţii care au cazut pe Pământ de-a lungul timpului pot fi gasite
urme de mangan. Este al doisprăzecelea element şi al cincilea metal ca abundenţa.
Anual sunt extrase 20 de tone de mangan.

Mn2+ Mn4+
Oamenii de ştiinţa cred că manganul extras astăzi s-a format la adâncimi mari,
sub apă. Ei cred că roca vulcanică fierbinte din adâncul oceanelor a încălzit apa din
jur ceea ce a cauzat dizolvarea elementului în apă.
După acestea, manganul a fost dus de curenţi în ape cu adâncimi mici, bogate
în oxigen, iar elementul s-a combinat cu oxigenul rezultând minerale solide. Aceste
minerale s-au depus şi de-a lungul timpului s-au întărit formând roci.

57
3.1 PERMANGANATUL DE POTASIU, KALIUM PERMANGANICUM

Formula chimică: KMnO4


Este o sare cunoscută sub numele de
,, sarea acidului permanganic’’.

Obţinere
1. Se prepară prin topirea dioxidului de
mangan cu hidroxid de potasiu.
In manganatul de potasiu soluţie apoasă se barbotează dioxid de carbon :
2MnO2 + 4KOH + O2 → 2K2MnO4+ 2H2O
3K2MnO4 + 2CO2 → 2KMnO4 + MnO2 + K2CO3
2. Manganatul de potasiu reacţionează cu clor gazos:
K2MnO4 + Cl2 → 2KMnO4 + 2KCl

Proprietăţi
Cristale violet-închis, lucioase, solubil în apă, alcool. Este un oxidant
puternic,în special în prezenţa unui acid. Se dizolvă în apă pentru a da o soluţie de
culoare purpurie a cărei evaporare duce la cristale sclipitoare de culoare neagră-
purpurie.Permanganatul de potasiu se descompune când este expus la lumină:
2 KMnO4(s) → K2MnO4(s) + MnO2(s)+O2(g)

Identificare

Pe cale uscată : colorează flacăra în violet (ionul potasiu).


Pe cale umedă : prin tratarea soluţiei apoase, cu hidroxid de sodiu şi alcool,
capătă o coloraţie verde. Prin incălzirea acestei soluţii la fierbere se formează un
precipitat brun-închis de dioxid de mangan.

58
Întrebuinţări
Se utilizeaza în uz intern ca antidot al morfinei, stricninei, fosforului, acidului
cianhidric, în spălaturi gastrice, în soluţie 0,02 %.

Permanganat de potasiu este frecvent utilizat ca un tratament pentru afecţiuni


ale pielii cum ar fi eczeme, gangrene, răni, dermatite, acnee, afte vaginale,
vulvovaginitis, şi infecţii urinare. De asemenea, este folosit ca un umed macerat
pentru răni deschise. Pentru alergii, colorarea părului, comprese de 1/5000 soluție de
permanganat de potasiu poate fi aplicată pe zona afectată.
Sub formă cristalizată, presărat pe muşcăturile de şerpi veninoşi , favorizează
oxidarea otrăvurilor şi împiedică răspândirea acestora în organism.

Conservare
In recipiente colorate ermetic închise, ferit de lumină, umezeală.

59
CAPITOLUL IV
COMPUŞII SULFULUI

Sulful elementar se găseşte în cantităţi mari în natură.


În litosferă se găsesc cantităţi mari de sulf sub formă de sulfuri, mai ales de
metale tranziţionale, şi de sulfaţi:

calcopirita (CuFeS2) pirita (FeS2)


calcozina (CuS2) galena (PbS), blenda (ZnS), argiroză (Ag2S), realgar (As2S2),
auripigment (As2S3), cinabru (HgS), molibdenită (MoS), millerit (NiS), stibină
(Sb2S), cobaltină (AsCoS), mispichel (AsFeS), gips (CaSO4*2H2O), anhidrit
(CaSO4), celestină (SrSO4), barita (BaSO4), kiserită (MgSO4*H2O), sarea lui
Glauber (Na2SO4*10H2O), anglezită (PbSO4), glauverită (CaSO4* Na2SO4), etc.
Apa de mare conţine sulfaţi solubili (ioni sulfat (SO4)-2), iar apele termale şi
unele ape minerale contin sulfuri solubile şi hidrogen sulfurat. Combinaţii ale
sulfului se mai găsesc în ţiţei, cărbuni şi gaze naturale.

60
Luna planetei Jupiter numită Io este foarte frumos colorată datorită existenţei
diferitelor varietăţi de sulf.
Pe faţa întunecată a Lunii, lângă craterul Aristarchus, se află un depozit de
sulf.

Obţinere
Obţinerea sulfului se realizează prin:
1. Procedee fizice, se extrage din minereuri sulful nativ prin următoarele metode:
o topirea minereului de sulf într-un cuptor numit calcarone – procedeul
calcheronelor;
o topirea minereului de sulf în autoclave cu vapori de apă supraîncălăziţi;
o procedeul sondelor sau procedeul Frasch care constă în topirea sulfului
la adâncimea unde se află, cu vapori de apă supraîncălziţi şi apoi aducerea
lui la suprafaţă cu aer comprimat.
2. Procedee chimice:
o oxidarea sulfurilor;
o obţinerea din gazele de iluminat sau de cocserie
o reducerea sulfaţilor la sulfuri şi apoi oxidarea acestora.
Sulful obţinut se purifică prin distilare şi condensare. Se obţine sulf sub formă de
floare (temperatura de condensare < punctul de topire) sau bastoane (temperatura de
condensare > punctul de topire).

Alotropie şi forme polimorfe


Sulful cristalin
Sub temperatura de topire, sulful cristalizează în două forme polimorfe: sulf
rombic (sulf α) stabil până la temperatura de 95,50C şi sulful monoclinic (sulful β)
stabil între 95,50C şi 119,20C.

61
Sα ↔ Sβ
Prin determinări crioscopice s-a stabilit că moleculele sulfului sunt compuse
din opt atomi. Moleculele au forma unor inele, atomii fiind aranjaţi câte patru în
două planuri paralele. Distanţele interatomice fiind 2,06A0, iar unghiurile de valenţă
de 1050.

Molecula S8

Sulful plastic sau amorf


Topind sulful la peste 1900C şi turnând topitura în apă se obţine sulful plastic
(material brun, translucid, elastic). Sulful plastic prezintă elasticitate (firele de sulf
plastic se pot întinde până la lungimea de zece ori mai mare decât cea iniţială); lăsate
libere firele revin la lungimea iniţială, asemânăndu-se cu elastomerii. Sulful plastic
nu este solubil în nici un solvent. Moleculele sale sunt formate dintr-un număr foarte
mare şi nedefinit de mai multe mii de atomi – macromolecule Sn.
Sulf amorf Sulf cristalin

Proprietăţi
Sulful este o substanţă solidă, de culoare galbenă, insolubilă în apă, dar
solubilă în sulfura de carbon, benzen, toluen sau petrol; acesta are densitate mai
mare decât a apei, este rău conducător termic şi electric (adică este un izolator), este

62
casant (de duritate mică), şi se prezintă sub
două forme cristaline diferite (rombic,
monoclinic). La încălzire, sulful se topeşte uşor
şi astfel devine vâscos, iar turnat în apă rece se
transformă într-o masă elastică de culoare
brună.

Întrebuinţări

În vechime sulful se numea "theion –


substanţă divină". Astăzi se ştie că sulful joacă
un rol fundamental în structura organismului viu. Fără sulf procesele fiziologice
fundamentale, transformările biochimice complexe ale ţesuturilor nu ar avea loc.
Sulful este prezent în toate celulele corpului, are rol în procesele de
detoxificare, este participant direct la toate metabolismele desfăşurate în organism
cât şi la respiraţia celulară. Stimulează secreţia gastrică, favorizează înlăturarea
constipaţiei, creşte secreţia biliară, limitează absorbţia toxinelor, stimulează secreţia
de insulină, reduce concentraţia de colesterol, creşte reactivitatea sistemului nervos,
îmbunătăţeşte apărarea antiinfecţioasă a organismului, scade sensibilitatea la agenţi
alergici. Menţine tonusul pielii şi conferă strălucire părului.
Băile sulfuroase produc o stimulare generală a tuturor funcţiilor organismului
şi mai ales a funcţiilor de eliminare, având în acelaşi timp o acţiune sedativă.
Astfel, la izvoarele sulfo-saline activitatea sulfului asupra sistemelor
respirator, digestiv şi urinar a fost dovedită de-a lungul timpului. Au acţiune tonică
prin modificarea atoniei ţesuturilor printr-o circulaţie mai bună (se observă
modificări ale secreţiilor şi excreţiilor pielii şi mucoaselor).

63
Temperatura izvoarelor termosulfuroase variază între 45-600C. Agentul
terapeutic principal al apelor minerale termosulfuroase este sulful termal.
Sulful termal, numit şi "sulf viu", este un sulf solubil, dizolvat în apele termale
de mare adâncime care are o mare putere de pătrundere şi difuziune în organism în
timpul îmbăierii. Atfel, după o baie termală, concentraţia sulfului din ţesuturile
organismului creşte, în funcţie de concentraţia în sulf a apei termale, de durata
imersiei şi de temperatura şi volumul apei termale.
Această particulariatate a apelor termale, deosebită de cea a altor ape termale
sulfuroase, prin efectul lor biologic şi al acţiunii lor intense şi complexe asupra
organismului a adus faima staţiunii Băile Herculane.
Unul dintre elementele anatomice importante – care asigură mişcarea şi
deplasarea corpului – este cartilagiul articular care are un rol important în buna
funcţionare a tuturor articulaţiilor. În structura acestui ţesut se întâlneşte în mare
cantitate sulful. Uzura precoce a articulaţiilor începe la nivelul cartilagiului articular
şi provoacă reumatismul cronic degenerativ sau artrozele. În timpul îmbăierii o
anumită cantitate de sulf termal activ face să crească cantitatea sulfului din sânge.
Sângele transportă o cantitate sporită de sulf la celule care au astfel capacitatea de a-
şi reface cantitatea de sulf consumată în procesele vitale neîntrerupte şi deci de a-şi
spori cantitatea de glutation, care asigură regenerarea celulelor. Astfel se explică
efectul terapeutic pozitiv al apelor termale termosulfuroase în ameliorarea,
stabilizarea şi chiar vindecarea unor boli de uzură a organismului (artrozele,
arterioscleroza, etc).
Mecanismul prin care apele minerarale au un efect binefăcător este foarte
complex dar vom încerca să îl descriem în câteva cuvinte. Se ştie că singurul sulf
asimilabil din organism este sulful neoxidat. Prin cercetări îndelungate s-a stabilit că
o apă minerală sulfuroasă este cu atât mai eficace cu cât sulful neoxidat pe care îl
conţine se găseşte în cantitate mai mare. Sulful neoxidat parcurge prin ţesuturile

64
organismului seria completă a fazelor şi stadiilor de oxidare progresivă pentru a juca
rolul constituţional dinamic în procesele vitale de la nivelul tuturor celulelor.
Apele minerale au şi acţiune antitoxică având capaciatatea de a neutraliza
chiar toxina tetanică şi difterică. Prin cationii lor bivalenţi sau polivalenţi apele
minerale fixează şi transformă toxinele, protejând organismul împotriva acestora.
Pe lângă rolul lor catalitic, metabolic, endocrin, digestiv, antialergic, etc., s-a
constatat că unele ape minerale au şi o puternică acţiune antimicrobiană şi
antiparazitară.
În aceste câteva rânduri speram că v-am convins de importanţa covârşitoare
pe care o are sulful în viaţa noastră; putem afirma într-adevăr ca sulful este
"substanţă divină".

4.1. SULF SUBLIMAT PURIFICAT

Obţinere
Sulful sublimat brut, se cerne printr-o sita fina, se amesteca cu apa, se adauga
solutie de amoniac si se lasa in repaus o zi sau doua, agitand din cand in cand, apoi
se spală până la reacţia neutră, se usucă la temperatură moderată.

Proprietăţi
Pulbere foarte fină alb-argintie, galben – deschis, fără gust ,fără miros .Este
insolubil în apă, puţin solubil în eter, în cloroform, solubil în sulfura de carbon,
formând o soluţie apoasă limpede.

65
Întrebuinţări
Se utilizează ca laxativ în doze de 1-4 g. Efectul laxativ se bazează pe faptul
că flora intestinală îl reduce în parte, formând acid sulfhidric care măreşte
peristaltismul intestinal.

4.2. SULF PRECIPITAT

Obţinere
Sulful sublimat se fierbe in suspensie apoasă cu hidroxid de calciu. Sulful se
dizolvă sub formă de polisulfură de calciu şi tiosulfat de calciu. Soluţia de culoare
brun- roşietică, se separă prin sedimentare şi filtrare şi apoi se tratează cu HCl până
la reacţie slab alcalină. Sub acţiunea acidului precipită sulf, foarte fin divizat.
Proprietăţi
Pulbere fina amorfă, aderentă, alb – gălbuie, fără gust şi fără miros. Este
insolubil în apă, puţin solubil în eter, în cloroform, solubil în sulfura de carbon,
formând o soluţie apoasă limpede.
Identificare
Sulful se aprinde şi arde cu flacară albastră, degajând dioxid de sulf, cu miros
caracteristic.
Întrebuinţări
Extern se utilizează ca paraziticid în dermatologie contra scabiei, sub formă
de unguente, suspensii, pudre sau săpun. In funcţie de concentraţie, sulful are acţiune
keratoplastică sau keratolitică.
Conservare
In recipiente ermetic închise, ferit de lumină, umezeală.

66
PRODUSE

67
68
Tratamente balneoclimaterice cu ape termominerale care conţin sulf
Din punct de vedere fizico – chimic, apele minerale sunt soluţii complexe,
conţinând un număr mai mare sau mai mic de săruri minerale, în concentraţii foarte
diferite.
Sărurile dizolvate în apele minerale provin din spălarea straturilor de rocă pe
care acestea le străbat în circulaţia lor subterană, iar temperatura lor este condiţionată
de mai mulţi factori, cel mai important fiind adâncimea la care se află (apele de la
Băile Felix, care provin de la 1100m, au o temperatură de 470C, iar cele de la Băile
Herculane care au o temperatură de 50 – 54 0C, provin de la o profunzime de 1400–
1500m).
Clasificarea apelor minerale poate fi făcută după mai multe criterii, ca:
temperatura, compoziţia chimică sau concentraţia substanţelor dizolvate etc.. În mod
obişnuit ele sunt împărţite în 11 clase, în funcţie de calitatea şi cantitatea
substanţelor pe care le cuprind: oligometalice, carbo–gazoase, alcaline, alcalino –
teroase şi teroase, feruginoase, arsenicale, cloruro – sodice, iodurate, sulfuroase,
sulfatate, radonice (radioactive).
Apele sulfuroase. Aceste ape conţin cel puţin 1mg hidrogen sulfurat H2S sau
derivaţi ai acestuia la un litru. Pot fi simple sau mixte (sulfuroase cloruro – sodice,
sulfuroase carbogazoase, sulfuroase alcalino – teroase şi sulfuroase termale). În
contact cu aerul atmosferic apele sulfuroase sunt instabile, devin lăptoase şi îşi pierd
proprietăţile farmacodinamice.
În cura internă, apele sulfuroase cresc secreţia gastrică şi motilitatea
intestinului, stimulează drenarea căilor biliare, scad glicemia şi cresc diureza. De
aceea, ele sunt recomandate în constipaţii cronice, hepatite cronice, colecistopatii
cronice, diabet, gută, intoxicaţii cronice cu metale grele (mercur, bismut, plumb,
zinc).

69
Băile cu apele sulfuroasde sunt recomandate în reumatismul cronic, în
afecţiuni ale sistemului nervos periferic, ginecopatii, hipertensiune arterială, arterite,
acrocianoză, psoriazis, eczeme cronice, urticarie şi altele. Administrate sub formă de
inhalaţii, apele sulfuroase au efect antiseptic şi desensibilizant, indicate în bronşite
cronice, astm bronşic, sinuzite cronice, etc.
Apele sulfatate. Aceste ape minerale conţin sulfat de sodiu sau de magneziu
în cantitate de cel puţin 1g la litru. Apele sulfatate sodice (ape glauberiene) conţin
până la 10 – 15g sulfat de sodiu la litru, iar cele magneziene (amare), până la 50 –
60g sulfat de magneziu la litru. Şi unele şi altele se folosesc numai în cură internă,
având ca efect diminuarea secreţiei şi mortilităţii gastrice, şi evacuarea intestinului
prin stimularea peristaltismului, stimularea secreţiei biliare, creşterea diurezei şi
altele. De aceea apele sulfatate sunt indicate în constipaţii cronice atone, hepatite
cronice, colecistopatii cronice, diabet zaharat, gută, obezitate.

4.3. SULFATUL DE SODIU, NATRIUM SULFURICUM, NATRII SULFAS


FR X , SAREA LUI GLAUBER

Formula chimică Na2SO4 x 10 H2O


Se găseşte în natură sub formă de săruri în apele mărilor şi apele minerale
amare.
Obţinere
1. Din zacămintele naturale din apa mumă, rămasă după cristalizarea sărurilor de
potasiu, cu un conţinut bogat în sulfat de magneziu şi clorură de sodiu. La răcire,
prin reacţie de dublă înlocuire se formează sulfatul de sodiu decahidratat.
MgSO4 + 2NaCl → MgCl2 + Na2SO4
2. La fabricarea în industrie a acidului clorhidric, se obţine ca produs secundar.
2NaCl + H2SO4 → Na2SO4 + 2HCl

70
Proprietăţi
Cristale incolore, transparente, fără miros, cu gust sărat şi slab amar. Este
eflorescent la aer liber
La aproximativ 33 ۫ C se dizolvă parţial în apa de cristalizare.La aer pierde
apa de cristalizare şi se transformă în pulbere. Este solubil în apă şi insolubil în
alcool.

Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă : prin tratarea soluţiei apoase, cu clorura de bariu, rezultă un
precipitatalb lăptos, insolubil în acizi.

Controlul purităţii
Soluţia apoasă, acidulată cu acid sulfuric să nu decoloreze permanganatul de
potasiu.

Determinarea cantitativă
Se face gravimetric, sub formă de sulfat de bariu. De asemenea se poate
determina şi tritrimetric, prin precipitarea ionilor sulfat cu soluţie titrată de clorură
de bariu.
Intrebuinţări
Se utilizează ca laxativ şi purgativ, efectul depinde de doza utilizată.
Sulfatul de sodiu cristalin se întrebuinţează în doze de 5- 15 g într-un pahar de apă
călduţă, pe nemâncate. Sarea prezintă şi acţiune coleretică. In intoxicaţiile cu bariu şi
plumb are bune rezultate.
Conservare
In recipiente bine închise.

71
4.5. TIOSULFATUL DE SODIU, HIPOSULFIT DE SODIU, NATRII
TIOSULFAS FR X
Formula chimică Na2S2O3 x 5H2O

Obţinere
Metoda de preparare constă în fierberea unei soluţii apoase de sulfit de sodiu
cu sulf.
Na2S2O3 + S → Na2S2O3
Excesul de sulf se separă prin filtrare şi soluţia se concentrează până la cristalizare.
Proprietăţi
Cristale incolore, transparente, fără miros, cu gust sărat şi amar, eflorescente.
La temperatura de 50 ۫ C se dizolvă în apa de cristalizare. Este foarte uşor solubil în
apă, practic insolubil în alcool.
In stare cristalină este stabil la temperatura obişnuită. In prezenţa umidităţii şi
în soluţie, suferă un proces de descompunere lentă în sulf şi sulfit.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă :
o prin tratarea soluţiei apoase, cu acid clorhidric, rezultă sulf şi se degajă dioxid
de sulf cu miros înţepător.
Na2S2O3 + 2HCl → 2NaCl + SO2 + H2O + S
o prin tratarea soluţiei apoase, cu nitrat de argint se formează un precipitat alb,
care se colorează în galben, apoi treptat în brun şi la final în negru. Tiosulfatul
de argint obţinut se descompune în sulfura de argint de culoare neagră.
Na2S2O3 + 2AgNO3 → Ag2S2O3 + 2NaNO3
Ag2S2O3 + H2O → Ag2S + H2SO4

72
Controlul purităţii
Soluţia apoasă se tratează cu soluţie de iod până la coloraţie slab gălbuie
persistentă.
Determinarea cantitativă
Se tritează în soluţie apoasă cu soluţie de iod 0,05 M în prezenţa indicatorului
de amidon.
Intrebuinţări
Se administrează per os sau intravenos ca antialergic în urticarie,
neurodermite, accidente anafilactice. Cu bune rezultate se utilizează în intoxicaţiile
cu arsen şi cianuri.
Conservare
In recipiente bine închise.

73
CAPITOLUL V
COMPUŞII AZOTULUI

Nitrogenul (latină nitrum, greacă Nitron însemnând "sodă nativă", "geneză",


"formare") este considerat a fi descoperit de Daniel Rutherford în 1772, care l-a
numit aer fix. Faptul că exista aer care nu participa la combustie era un element
cunoscut de chimiștii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Nitrogenul a fost de asemenea studiat în același timp și de Carl Wilhelm


Scheele, Henry Cavendish și Joseph Priestley, care l-au numit aer ars sau aer
flogisticat. Nitrogenul gazos era destul de inert încât Antoine Lavoisier l-a
numit azot, de la cuvântul grecesc αζωτος însemnând "fără viață". Acest termen a
devenit cuvântul francez pentru "nitrogen" și a fost împrumutat mai târziu și de alte
limbi, printre care și româna.

Compușii azotului erau cunoscuți în Evul Mediu. Alchimiștii cunoșteau acidul


nitric drept aqua fortis. Amestecul de acid nitric și acid clorhidric era numit aqua
regia, și apreciat pentru abilitatea sa de a dizolva aurul. Primele aplicații în industrie
și agricultură ale azotului au fost sub formă de salpetru (nitrat de sodiu sau nitrat de
potasiu), notabil la praful de pușcă, iar apoi ca îngrășământ.

Nitrogenul este, cantitativ, cea mai mare componentă a atmosferei Pământului


(78,084% după volum, 75,5% după greutate) și este obținut pentru scopuri
industriale prin distilarea fracțională a aerului lichefiat sau prin mijloace mecanice
(de exemplu, prin membrana de osmoză inversată prin presiune).

74
Compuși care conțin acest element au fost observați în spațiu. 14N este creat în
procesul de fuziune nucleară în stele. Azotul este o componentă mare a
excrementelor animale (de exemplu, guano), de obicei sub forma ureei, a acidului
uric și compuși ai acestor produși.

Azotul molecular este un constituent al atmosferei lui Titan și a fost detectat


în spațiul interstelar de David Knauth și colaboratorii săi.
In stare liberă azotul reprezintă 78% din aerul atmosferic. Amestecul de gaze
care constituie atmosfera pământului este compus în proporție de aproximativ patru
cincimi din azot. Molecula N2 este cea mai stabilă dintre toate combinaţiile
azotului.Din această cauză, în cursul epocilor geologice trecute, aproape întregul
azot de pe glob s-a transformat în azot molecular.
Azotul este o componentă nelipsită, extrem de importantă, a materiei
vii.Singurul mineral conţinând azot, ce apare în cantitate mai mare, în natură este
salpetrul din Chile. Acesta se găseşte sub forma unui strat de 0,5 - 1 m grosime, cca
30 km lăţime, 200 km lungime la câţiva metri adâncime, într-o regiune secetoasă de
pe versantul estic al Cordilierilor de Nord. Salpetrul conţine, în afară de roca
insolubilă, 20-30% azotat de sodiu (NaNO3), 20-30% clorură de sodiu (NaCl) si
0,2% iodat de sodiu
(NaIO3)
Zăcaminte, mai mici,de salpetru au existat şi în India şi în China, dar în
prezent sunt epuizate.

75
5.1. AMONIACUL

Formula chimică : NH3


Amoniacul a fost cunoscut din antichitate ca săruri de amoniu.
In secolul al XIX-lea amoniacul se extrăgea din ureea naturală care utiliza ca
materie primă resturile din closete. La mijlocul secolului al XIX-lea, distilarea huilei
în uzinele de gaz de iluminat dădea apele amoniacale.

Obţinere

Producerea pe scară industrială a amoniacului este realizată într-un procent de


90 % din azot și hidrogen (în raport de 1:3) după procedeul Haber-Bosch, procedeu
descoperit de chimiștii germani Fritz Haber (1868–1934) și Carl Bosch (1874–
1940).

Acest procedeu obține amoniacul dintr-un amestec gazos de hidrogen și azot,


în prezența unui catalizator de oxid de fier Fe3O4, K2O, CaO, Al2O3 și dioxid de
siliciu SiO2 supus la o presiune de 300 bari și o temperatură de 450 °C.
N2 + 3H2 <==>2NH3

Proprietăţi
Gaz incolor,cu miros înecăcios şi întepător, foarte solubil în apă. Este un bun
dizolvant pentru grasimi.
Intr-un amestec între 15,5 - 30 % cu aerul este exploziv. La contactul cu
suprafețe cu o temperatură de peste 630 °C se descompune în apă și azot, reacție de
descompunere care este catalizată prin prezența unui metal, care coboară tempratura.
Gazul de amoniac are acțiune caustică în contact cu suprafețele umede, fiind iritant

76
al pielii, mucoaselor căilor respiratorii, digestive sau ochilor. O concentrație de
amoniac de 0,5% în aerul inspirat produce în timp de 30-60 de minute moartea.

Întrebuinţări
Corpul uman utilizează amoniacul în mai multe scopuri, inclusiv la
menţinerea unui pH normal necesar vieţii. Amoniacul este procesat în ficat, rinichi şi
muşchi, unde este transformat în uree sau glutamină.
Soluţia amoniacală 25 % este lichid transparent, volatil, incolor, cu miros
puternic caracteristic, cu reacţie bazică .La inspiraţie, exercită acţiune stimulatorie
asupra centrului respirator, excitând receptorii senzitivi ai mucoasei căilor
respiratorii superioare şi, în mod reflex, centrii respirator şi vasomotor.
Soluţiile diluate (0,25-0,5 %) se utilizează pentru spălarea mâinilor
chirurgului înainte de operaţie. Neutralizează toxinele insectelor şi şerpilor. In
muşcături de şarpe şi înţepături de insecte - soluţie diluată sub formă de comprese.
Tot extern se utilizeză pentru proprietăţile sale revulsive în frecţii (liniment
amoniacal,liniment saponat-camforat). Soluţiile diluate pot fi administrate şi per os
în intoxicaţiile acute cu alcool.
De asemenea se recomandă în resuscitarea respiratorie în stările de lipotemie.
Soluţia se îmbibă în vată şi se aduce spre nas (0,5-1 cm).
Uneori se foloseşte pentru a provoca voma. Pentru obţinerea efectului
vomitiv se administrează intern câte 5-10 picături în 100 ml de apă)- se utilizează
doar în stare dizolvată.
În farmacie serveşte pentru prepararea spirtului amoniac anisat.

77
5.2. PROTOXIDUL DE AZOT, OXIDUL DE DIAZOT

Formula chimică : N2O


Obţinere
A fost preparat de J. Priestley, reducând monoxidul de azot cu fier sau sulfuri
ale metalelor alcaline. Deiman l-a obţinut prin descompunerea azotatului de amoniu.
NH4NO3 → N2O + H2O
Proprietăţi
Gaz incolor,cu miros plăcut şi gust dulce, puţin solubil în apă.Oxidul de diazot
se lichefiaza uşor. Este stabil la aer la temperatură obişnuită. Explodează la
aprindere în prezenţa hidrogenului.
Identificare
Un beţişor de lemn incandescent, ţinut într-un curent de protoxid de azot, se
reaprinde şi arde cu flacără intensă, datorită descompunerii acestuia în oxigen şi
azot.
Întrebuinţări

Se utilizează în anestezia generală de scurtă durată, în amestec cu oxigenul.Se


poate asocia si cu alte anestezice generale : halotan, eter- etilic.
Prezintă dezavantajul că are capacitate anestezică scăzută aproximativ 155 din
cea a eterului. Din acest motiv se utilizeză de obicei un amestec de 80% protoxid şi
20% oxigen, la presiune normală. Inhalarea acestui amestec, fără premedicaţie,
provoacă, după o scurtă perioadă 1-2 minute de agitaţie motorie şi euforie similară
celei postalcoolice, un somn adânc superficial, cu analogie generală, fără relaxare
musculară şi cu păstrarea reflexelor. Anstezia chirurgicală se poate obţine şi prin
creşterea presiunii amestecului gazos sau prin administrarea de protoxid, situaţie în
care se impune un echipament deosebit. Prezintă avantajul că în concentraţii

78
subanestezice (50%, 35%, 20% - în aer sau în oxigen, protoxidul se poate utiliza
pentru obţinerea analgeziei folosind tehnici anestezice complexe, ori singur, în mica
chirurgie, în cadrul unor explorări instrumentale, etc
Conservare
In recipiente metalice, sub presiune, verificate în conformitate cu legislaţia în
vigoare, vopsite în albastru şi prevăzute cu o cruce roşie pe fond alb. Recipientele se
păstrează la loc răcoros.

PRODUSE
Recipiente : 2L, 5L, 10L, 40L. Recipientele sunt vopsite în albastru şi
prevăzute cu o cruce roşie pe fond alb. La manipularea recipientelor trebuie evitată
folosirea oricărui produs gras pentru ungerea pieselor care vin în contact cu gazul.

79
5.3. NITRIT DE SODIU, AZOTIT DE SODIU, NATRIUM NITROSUM,
NATRII NITRIS FR X

Formula chimică : NaNO2


Obţinere
1. Prin reactia de reducerea a nitratului de sodiu in topitura cu plumb.
NaNO3 + Pb → NaNO2 + PbO
2. Barbotarea oxizilor pe baza de azot in solutie de hidroxid de sodiu.
NO + NO2 + 2NaOH → 2NaNO2 + H2O
Proprietăţi
Cristale sau bastonaşe, albe sau slab gălbui, cu gust slab sărat. Este
higroscopic, la aer se lichefiază. Este uşor solubil în apă şi insolubil în alcool. Sub
acţiunea acizilor se descompune cu degajare de vapori nitroşi.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă :
o soluţia apoasă, tratată cu iodura de potasiu, acid sulfuric diluat şi soluţie de
amidon, se colorează în albastru.
o cu acidul sulfuric diluat, degajă vapori nitroşi galbeni- bruni.
2NaNO2 + H2SO4 → Na2SO4 + H2O + NO + NO2
Controlul purităţii
Conform FRX.
Determinarea cantitativă
Se utilizează metoda nitrometrică indirectă, adăugând exces de sulfacetamida
sodică 0,1 M.

80
Întrebuinţări
Azotitul de sodiu produce vasodilatare. Este recomandat în stări anginoase şi
în spasme vasculare şi în migrene. In intoxicaţiile cu acidul cianhidric, cianuri şi acid
sulfhidric se utilizează drept antidot.

Conservare- In recipiente bine închise.

5.4. NITRAT DE SODIU, AZOTAT DE SODIU, NATRIUM NITRICUM,


NATRII NITRAS FR X, SALPETRU DE CHILE

Formula chimică : NaNO3


Obţinere
1. Prin recristalizare din salpetrul de Chile nativ care se întâlneşte în regiunea litorală
în apusul Americii de Sud.
2. Prin neutralizarea acidului azotic în prezenţa carbonatului de sodiu.
2HNO3 + Na2CO3 → 2NaNO3 + CO2 + H2O
Proprietăţi
Cristale incolore, cu gust sărat şi răcoritor. Este foarte uşor solubil în apă, greu
solubil în alcool.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă : soluţia apoasă de nitrat de sodiu în prezenţa sulfatului feros
determină formarea inelului nitrozo-feros.
Întrebuinţări
Intră in formula colirului cu azotat de argint 1 %.

Conservare
In recipiente bine închise.

81
CAPITOLUL VI
COMPUŞII FOSFORULUI

Fosforul nu există liber în natură din cauza afinităţii sale pentru oxigen. Există
însă, un număr mare de fosfaţi. Fosforitul, considerat înainte ca un difosfat tricalcic,
Ca3(PO4)2 este un amestec de hidroxil – apatită 3Ca3(PO4)2 · Ca(HCO3)OH. Are o
culoare cenuşie, gălbuie sau uneori neagră, care indică prezenţa substanţelor
bituminoase.
Fosfaţii naturali se clasifică în trei categorii:
 fosforiţi adică fosfaţi impari de origine minerală;
 guanoul, care provine din putrefacţiile dejecţiilor şi a cadavrelor păsărilor
marine;
 caprolitele, de origine animală provenite din excrementele unor reptile.
Nu există pământ arabil care să conţină acid fosforic. Recoltele succesive
sărăcesc solul. Din plante, fosforul trece la animale şi la om. Acidul fosforic există în
roci în cantitate mică. În cuptoarele înalte, fosforul pus în libertate, modifică
proprietăţile produselor. Unii cărbuni, petrolul, apa de mare, grindina pot conţine
fosfor. Părul, ghearele, dinţii şi în special oasele vertebratelor conţin fosfor sub
formă de carbonato–apatită. Urina conţine fosfat 2-3g/l. Nucleina, lecitina din creier,
ficat conţin mult fosfor.
Fosforul se obţine numai industrial din oasele animalelor sau din fosfaţii
minerali. Oasele conţin 25-30% oseină; 52-68% Ca3(PO4)2; 0-2% Mg3(PO4)2; 2-10%
CaCO3 şi alte săruri până la 2%.
Prin procedeul chimiştilor francezi, se distruge oslina arzând oasele la roşu
viu. Cenuşa este pulverizată. Ea conţine 40% P2O5 şi alţi oxizi de la, Fe, Al. Cenuşa

82
amestecată cu apă caldă se tratează cu acid sulfuric şi se filtrează sulfatul de calciu.
Lichidul evaporat la consistenţă siropoasă este amestecat cu cărbune şi calcinat
pentru a transforma difosfatul tetrahidrocalcic în dimetafosfat de calciu. Distilarea
fosforului începe la 750ºC şi se termină la 1200ºC:
În stare solidă fosforul este incolor şi transparent, flexibil şi moale. Sub
influenţa luminii se transformă într-o masă albă şi opacă. Prin sublimare din soluţii
de disulfură de carbon, fosforul alb se depune în stare cristalină.
După calciu, fosforul este cel mai abundent element mineral din organism,
afâlndu-se în orice ţesut. Fosforul reprezintă 1 % din greutatea corpului, ceea ce
înseamnă că în organismul unui adult se găsesc cca. 600-700 g P sub formă de
diverşi fosfaţi anorganici şi organici. Din această cantitate 85 % intră in constituţia
scheletului, 6 % în muşchi, iar 9 % în nervi şi sânge. Aproximativ 70 % din fosforul
din sânge este prezent în formă organică, în principal fosfolipide, restul fiind fosfor
anorganic, sub formă de ortofosfaţi (H2PO4- , HPO42- ).
Fosfatul este anionul intracelular principal. In celulă, fosforul este în principal
implicat sub formă de fosfor organic în metabolismul glucidic şi lipidic sau este
legat de proteine şi doar o mică parte este prezentă ca ion fosfat.
Fosforul intră în compoziţia oaselor şi a dinţilor, este unul din constituenţii
acizilor nucleici, nucleoproteinelor, fosfolipidelor din membranele celulare. De
asemenea este implicat în menţinerea echilibrului acido-bazic, în stocarea şi
transferul de energie, în procese enzimatice, stimulează contracţia musculară şi este
necesar pentru menţinerea activităţii neuronale.

83
FOSFAŢI

Sunt săruri metalice ale acidului fosforic (H3PO4). Aceştia sunt cei mai
importanţi şi lor li se rezervă deseori denumirea de fosfaţi, fără alte precizări.
Sărurile formate de acidul fosforic cu metale monovalente, pot fi mono-, di- sau
tribazice (adică pot conţine unul, doi sau trei atomi de metal chiar dacă sunt formate
cu metale monovalente). Există trei fosfaţi de sodiu: dihidrogenofosfatul de sodiu
(fosfatul monosodic (NaH2PO4), hidrogenoortofosfatul de disodic (fosfatul disodic
(Na2HPO4)), şi fosfatul trisodic (Na3PO4).

6.1. HIDROGENOFOSFAT DE DISODIU, FOSFAT DISODIC, FOSFAT


MONOACID DE SODIU

Formula chimică : Na2HPO4 x 12 H2O


Obţinere
Metoda industrială constă în tratarea fosfatului tricalcic conţinut în cenuşa de
oase, care se transformă prin tratare cu acid sulfuric în fosfat primar, solubil în apă.
Fosfatul astfel obţinut se neutralizează cu carbonat de sodiu, rezultând fosfatul
secundar disodic şi fosfat tricalcic sub formă de precipitat.
Ca3(PO4)2 + 2 H2SO4 → Ca( H2PO4)2 + CaSO4
3Ca(H2PO4)2 + 4 Na2CO3 → 4Na2HPO4 + Ca3(PO4)2 + 4CO2 + 4H2O
Proprietăţi
Produsul oficinal conţine apă de cristalizare (12 molecule). Este o substanţă
cristalină, incoloră, cu gust slab sărat, răcoritor, eflorescentă. La aer, pierde din apa
de cristalizare, cu desfacerea cristalelor. Prin incălzire la 130 grade devine anhidru.
Sarea anhidră astfel obţinută la aer absoarbe apa şi se transformă în heptahidratat,
forma stabilă a substanţei.
Este uşor solubil în apă, practic insolubil in alcool.

84
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă : prin tratarea soluţiei apoase, cu nitrat de argint şi molibdat
de amoniu.
Controlul purităţii
La tratarea soluţiei cu HCl să nu producă efervescenţă (prezenţa carbonaţilor),
iar tratată cu NaOH prin încălzire să nu elibereze săruri de amoniu.
Determinarea cantitativă
Se face prin titrare alcalimetrică, în prezenţa NaCl titrând soluţia apoasă răcită
cu acid clorhidric.
Întrebuinţări
 în doze de 1-2g pe zi se foloseşte ca stimulent al secreţiei gastrice
 în doze mijlocii 4-6g are acţiune alcalinizantă
 în doze mari 20-30g are acţiune colagogă şi uşor purgativă
Este de asemenea indicat, alături de bicarbonat de sodiu (pulbere Bourget), în
hepatite cronice.
Se foloseşte ca antidot în intoxicaţiile cu plumb.
Se utilizeză ca o componentă principală în diverse soluţii tampon.

85
CAPITOLUL VII
CARBONUL

Carbonul este element esenţial în Univers, pe Pământ şi în viaţa organismelor


vii. Lumea întreagă este aşa cum o vedem pentru că, în multe dintre obiectele,
ţesuturile şi corpurile fizice de pe Pământ sau din spaţiul cosmic, există carbon, încât
Universul întreg ar arăta altfel, fără existenţa acestui element. Diversitatea
legăturilor de care este capabil carbonul, dar şi proprietăţile lui, precum şi felul
complex în care el participă la procesele fizice din biosfera Pământului şi din
organismele vii a uimit lumea cercetătorilor. Însă „biografia“ impresionantă a acestui
element nu se opreşte aici. În ultimul secol, descoperiri spectaculoase au arătat că
existenţa carbonului este un miracol, determinând mulţi cercetători să vadă în
Univers o adevărată operă de artă, de o precizie inimaginabilă.
Carbonul se găseşte în Soare şi în cea mai mare parte a stelelor, în comete şi
în meteoriţi, în atmosfera terestră, în sol, în apele oceanelor, dar şi în organismele vii
sau în corpul uman.
Prezenţa carbonului în stele s-a dovedit a fi esenţială, spre exemplu, în
reacţiile nucleare; fără carbon, Soarele ar fi o stea rece. Pe pământ, carbonul se
găseşte în cantităţi foarte mari, în solul terestru, în atmosferă şi, într-o diversitate
copleşitoare de compuşi, în substanţele organice şi în organismele vii. În aer,
carbonul (în forma dioxidului de carbon) are un rol extraordinar în mecanismele
complexe ale biosferei, în întreţinerea condiţiilor favorabile vieţii şi în regularizarea
temperaturii. Practic, temperatura terestră este stabilizată într-un interval cu câteva
zeci de grade peste cea care ar exista în lipsa sa. În solul terestru, carbonul se

86
regăseşte, spre exemplu, în forma carbonatului de calciu în roci, dar şi în
hidrocarburi (în petrol, în minereu sau în gazele naturale), dar participă decisiv şi în
procesele din interiorul vulcanilor.
Pe de altă parte, carbonul este considerat pe bună dreptate unul dintre cei mai
importanţi constituienţi ai organismelor vii, având, spre exemplu, o contribuţie
majoră în respiraţia celulelor. În corpul uman, atomii de carbon sunt, după hidrogen
şi oxigen, cei mai numeroşi (10,7%). De altfel, aceste trei elemente, hidrogenul,
oxigenul şi carbonul, formează tripleta ce intră în alcătuirea tuturor organismelor vii.
Potrivit observaţiilor, concentraţia de carbon în orice organism viu, indiferent dacă
face parte din regnul vegetal sau animal, este mai mare decât în orice alt obiect
natural, exceptând diamantul şi grafitul. Viaţa tuturor structurilor vii, de la celule
până la arbori sau cetacee, sunt legate de carbon.
În practica farmaceutică se utilizează numai cărbune artificial, care se prepară,
din substanţe organice de origine vegetală sau animală, prin distilare uscată sau prin
încălzire în absenţa aerului.

7.1 CĂRBUNE MEDICINAL, CĂRBUNE ACTIV, CARBO MEDICINALIS


FR X

Obţinere
Procedeul industrial constă în arderea incompletă în cuptoare speciale a
lemnului de tei sau fag, sâmburilor, codiţelor de fructe şi deşeurilor de la fabrica de
celuloză şi purificat prin tratare cu vapori de apă sub presiune, spălare cu soluţii de
acizi minerali şi apoi clătire cu apă.
Proprietăţi
Pulbere neagră, fină, uşoară, fără miros şi fără gust. Este practic insolubil în
apă şi în toţi solvenţii uzuali.

87
Identificare
Incălzit la roşu, cărbunele medicinal arde lent, fără flacără.

Controlul purităţii
Conform FR X.

Întrebuinţări
Cărbunele medicinal este un foarte bun remediu pentru a calma crizele de
gastrită, deoarece absoarbe acidul gastric din stomac. Este bine ca, în momentul în
care începe criza, să se consume un pahar cu apă, în care s-a amestecat o lingură de
praf de cărbune. Se administrează de trei-patru ori pe zi.
Adesea, cei care renunţă la alcool sunt slăbiţi şi suferă de balonare. Este
recomandată o cură cu cărbune medicinal, deoarece curăţă organismul de toxine.
Timp de o lună, se bea o jumătate de cană cu apă, în care se pune o linguriţă de praf
de cărbune. Se poate asocia cu trei-patru căni de infuzie de cimbrişor.
În caz de indigestie, se recomandă un pahar cu apă în care a fost dizolvată o
lingură de pulbere de cărbune vegetal. Pentru balonare sau arsuri la stomac, sunt
necesare una-două linguriţe de pulbere de cărbune, cu puţină apă. Se ia cu 30 de
minute înaintea meselor.
Intoxicaţiile cu medicamente ori cu diferite substanţe chimice se vindecă cu
cărbune. Imediat după intoxicare, bolnavului i se dă apă cu cărbune medicinal. Este
indicat să bea patru litri, după care va elimina substanţele otrăvitoare din stomac.
Cataplasma, un amestec de cărbune cu apă, tratează înţepăturile de insecte,
eczemele, rănile, fiind eficientă şi în cazul varicelor. Se prepară din cinci-şase linguri
de cărbune, care se toarnă într-o cană cu apă caldă sau rece, până când se obţine o
pastă. Se aplică pe locul inflamat între opt şi zece ore.

88
Cărbunele vegetal atenuează crizele de tuse şi este de ajutor şi bolnavilor de
astm. Pentru a calma tusea, este necesar cărbune vegetal pudră, umezit cu apă. Sunt
necesare două linguri la o cană cu apă, timp de câteva zile.
Pentru dinţi mai albi, dar şi mai sănătoşi, este ideală o cură cu cărbune
medicinal, timp de trei săptămâni, de două-trei ori pe an. Se consumă o lingură de
pulbere de cărbune vegetal dizolvată în 150 ml de lapte cald, de două ori pe zi.

Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

7.2. CĂRBUNE ANIMAL, CĂRBUNE DE OASE, CARBO ANIMALIS

Obţinere
Prin carbonizarea incompletă a oaselor de animale, în prealabil degresate şi
pulverizate. Produsul obţinut se purifică cu HCl pentru a îndepărta fosfaţii şi
carbonaţii de calciu şi respectiv alte săruri minerale.

Proprietăţi
Pulbere neagră, fină amorfă, aderentă, cu aspect mat, puţin higroscopică,
insolubilă.

Întrebuinţări
Se foloseşte pentru puterea sa decolorantă la purificarea compuşilor organici
şi mai puţin ca adsorbant în locul cărbunelui de lemn.

89
PRODUSE

90
CAPITOLUL VIII
COMPUŞII SILICIULUI

Siliciul, cu simbolul Si, este un element semimetalic, al doilea ca răspândire


pe Pământ, dupa oxigen. Siliciul constituie aproximativ 28% din scoarţa pământului.
Nu se găseşte sub formă pură, elementară, ci se găseşte sub formă de dioxid de
siliciu şi sub formă de silicaţi complecşi. Mineralele care au la baza siliciul
constituie aproape 40% dintre toate mineralele comune.
A fost izolat pentru prima oară din compuşii săi în 1823 de către chimistul
suedez Baron Jons Jakob Berzelius.
Combinaţiile de siliciu se întrebuinţează în terapeutică ca adsorbanţi, iar în
tehnica farmaceutică ca excipienţi.

8.1. TALCUL
Formula chimică : 4SiO2 x 3MgO x H2O

Talcul este întâlnit în formă masivă, rar macroscopic sub formă cristalizată în
natură. Primele forme întâlnite de talc au fost denumite steatit. Talcul ia naștere din
silicate de magneziu ca de exemplu Piroxen, Amfibol sau Olivină în roci
metamorfice.

Important este că praful de talc inhalat provoacă boli pulmonare, prin iritarea
căilor respiratorii.

Talcul este exploatat în cantități mai mari în Europa, SUA și China.

91
Obţinere
Talcul de calitate farmaceutică se obţine din talcul natural măcinat, prin
digerare la cald cu HCl diluat şi prin spălare cu apă. Produsul obţinut se usucă şi se
cerne prin sită.
Proprietăţi
Pulbere albă, fină, fără miros, fără gust . Este insolubil în apă, acizi şi soluţii
de hidrozizii alcalini.
Identificare
La 1 g talc se adaugă soluţie de hidroxid de sodiu 10 ml şi 5 ml apă, într-un
flacon de 50 ml prevăzut cu o pâlnie. Se încălzeşte la fierbere timp de 5 minute, se
completează cu apă şi se filtrează. La 10 ml filtrat se adaugă 1 g clorură de amoniu,
se acidulează cu HCl şi se încălzeşte la fierbere.Se formează un precipitat incolor
gelatinos.
Puritate
Nu este permis să conţină substanţe solubile în apă, acizi, metale grele şi
arsen.
Întrebuinţări
Adsorbant ca pulbere izolantă şi adsorbantă în chirurgie. Se sterilizează în
prealabil la circa 170 0C.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

92
8.2. CAOLINUL

Este silicat de aluminiu hidratat natural.


Formula chimică : 2SiO2 x Al2O3 x 2H2O
Cuvântul caolin provine din chineză fiind denumit după locul Gaoling (chin.
gāo lĭng = movilă albă) care este numele unei localități din China situat în nord-
vestul provinciei Jiangxi unde s-a găsit caolin. Denumirea de caolin a fost adusă în
secolul XVIII de către doi călugări iezuiți francezi în Europa unde a înlocuit
denumirea de argilă albă sau pământ de Passau.
Caolinul este o argilă (rocă) compusă în mare parte din mineralul caolinit,
caolinul având granuație fină, lipsită de oxizi de fier, de culoare albă din care se
produce porțelanul și hârtia. In farmacie este numit „bolus alba’’, materie primă
pentru pudră.
Proprietăţi
Pulbere fină, albă, slab gălbuie sau cenuşie, aproape fără miros şi cu gust slab
astringent. La încălzire, se topeşte foarte greu. Este puţin solubil în soluţii de
hirdoxizi alcalini, insolubil în apă şi acizi diluaţi. Amestecat cu puţină apă formează
o masă plastică. Tratat cu apă caldă, degajă miros caracteristic de lut. Este atacat de
acid sulfuric la fierbere şi dizolvă Al2O3 din componenţa sa.
Întrebuinţări
Caolinul este antiacid, adsorbant, dezodorizant al scaunelor, protector al
mucoaselor, numai după ce microorganismele eventual prezente au fost distruse prin
sterilizare. În hiperclorhidrii, dizenterii, enterite se foloseşte ca pansament gastric în
doze de 15- 20 gr pe zi.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

93
8.3. BENTONITA
Bentonita reprezintă o argilă renumită pentru proprietăţile sale terapeutice,
fiind utilizată din cele mai vechi timpuri pentru înfrumuseţarea şi reîmprospătarea
pielii.
Din punct de vedere chimic este un silicat de aluminiu şi magneziu, cu o
structură cristalină lamelară, datorită căreia au proprietatea de a fixa apă în proporţie
de 10-20 ori greutatea lor, mărimdu-şi volumul.
În prezent se folosesc ca atare pentru afecţiuni interne şi externe ale
organismului. Se folosesc în industria ceramică, prepararea săpunului, fabricarea
hârtiei cât şi la epurarea apei.

94
CAPITOLUL IX
COMPUŞII BORULUI

Borul impur a fost preparat pentru prima dată în 1808, cam în acelaşi timp
de către Gay-Lusac şi Thenard în Franţa şi H. Davy în Anglia.
Abia în anul 1929 Andrieux a pus la punct prepararea electrolitică a borului
dintr-un amestec de anhidridă borică, magneziu şi florura de magneziu, iar obţinerea
borului cu o avansată puritate a fost realizată în ultimele decenii prin descoperirea
clorurii de bor în arc voltaic sau prin cracarea unor borani.
Denumirea de bor provine de la cuvântul “borach” (borax), prin care
alchimiştii înţelegeu diferite alcalii .

9.1. ACID BORIC, ACIDUM BORICUM FR X

Formula chimică : H3BO3


Obţinere
Acidul boric se obține prin reacția dintre poliborați și acizi tari. În laborator
acidul boric se poate obține prin reacția boraxului sau borocalcitei cu un acid
mineral, de exemplu cu acid sulfuric :
Na2B4O7x10H2O + H2SO4 → 4B(OH)3 + Na2SO4 + 5H2O
CaB4O7x 5H2O + H2SO4 = 4B(OH)3 + CaSO4
Proprietăţi
Pulbere cristalină, albă, fara miros, cu gust slab acru sau lamele cristaline,
lucioase, cu aspect sidefos, unsuroase la pipăit, cu gust slab acid, solubil în apă rece

95
(1/25), mai solubil la cald (1/3,5) şi uşor solubil în glicerol. Solubilitatea în apă
creşte prin adăugarea de glicerol sau manitol prin formare de acid gliceroboric,
respectiv manitoboric.
La temperatura obişnuită este stabil. Prin încălzire pierde apa, transformându-
se la 100 0C în acid metaboric (H2BO2), la 1400C în acid piro- sau tetraboric
( H2B4O7), la calcinare în anhidridă borică.
Identificare
Pe cale umedă : prin esterificarea acidului boric cu alcooli inferiori (metilic,
etilic), în prezenţa acidului sulfuric, se formează esteri volatili, care ard cu flacără
verde, caracteristică.
B(OH)3 + 3CH3-OH → B(OCH3)3 + 3H2O
B(OH)3 + 3CH3-CH2-OH → B(OCH2-CH3)3 + 3H2O
Controlul purităţii
Produsul farmaceutic nu trebuie să conţină arsen, calciu, substanţe insolubile
în etanol sau diferite substanţe organice.
Întrebuinţări
Este un antiseptic utilizat în uz extern în soluţie apoasă, alcoolică, glicerinată,
sau sub formă de unguente şi pudre. Fiind neiritant şi cu toxicitate mică, se
întrebuinţează ca antiseptic slab. Intră în compoziţia colirelor şi a preparatelor
utilizate în afecţiuni ORL (ex. Boramid). Asociat cu talcul intră în compoziţia
pudrelor folosite pentru combaterea transpiraţiei .
Sub formă de soluţii apoase de concentraţii 3-4% se utilizează ca antiseptic
extern şi astringent , foarte bine suportate de mucoasa oculară, vaginală sau uretrală.
Unguentul boricat (vaselina boricată) se prepară din acid boric 10g şi vaselină
albă 90g.
Acidul boric este component al unor ovule şi pulberi, singur sau asociat,
exemplu talc boricat 5%.

96
In colire se utilizează drept conservant şi stabilizant : Oculoguttae resorcinoli
1%, Oculoguttae atropini sulfatis 1%, Oculoguttae pilocarpini nitratis 2%.
Amestecul de acid boric şi tetraborat de sodiu se foloseşte şi pentru a mări
solubilitatea cloramfenicolului în apă.
In tratamentul otitelor se utilizează soluţiile glicerinate 2-3% .
In medicina veterinară este recomandat ca antiseptic şi antifungic.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

9.2. TETRABORATUL DE SODIU, BORAX, NATRII TETRABORAS FR X

Formula chimică : Na2B4O7 x 10 H2O

Boraxul a fost descoperit și descris în anul 1748 de mineralogul suedez


„Johan Gottschalk Wallerius” (1709-1785), denumirea provine din limba arabă
„bauraq - alb”. Mineralul este utilizat pentru glazuri încă din antichitate în China, iar
în Egiptul antic la îmbălsămarea mumiilor.

Boraxul apare în natură sub formă cristalină sau masivă, asemănător

anhidritului, gipsului sau sării geme. Boraxul ia naștere prin secarea, prin uscare a
lacurilor sărate, care sunt numite și lacuri de borax. Mineralul mai poate lua naștere
prin sedimentare, sau mai poate fi întâlnit în coșurile vulcanilor.

Locurile geografice bogate în borax sunt Kirka în Turcia ca și Boron


în California, unde exploatarea se face la zi (prin cariere), sau „Borax Lake” și
„Searles Lake” California, SUA.

97
Obţinere
In industrie se obţine din apa lacurilor sărate, sau din borocalcită prin tratare
cu sarea carbonat de sodiu.
CaB4O7 + Na2CO3 → Na2B4O7 + CaCO3
In laborator se prepară prin saturarea unei soluţii fierbinte de acid boric cu
sarea carbonat de sodiu .
4H3BO3 + Na2CO3 → Na2B4O7 + 6H2O + CO2

Proprietăţi
Cristale mari, transparente,
incolore, fără miros şi cu gust slab
alcalin, sărat. Din soluţie concentrată
prin cristalizare se transformă prin
răcire bruscă, în pulbere
microcristalină albă. Este eflorescent
la aer uscat şi la încălzire pierde apa
de cristalizare, transformându-se într-
o pulbere cristalină albă. Este relativ
greu solubil în apă rece, solubil în apă
la cald, solubil în glicerină şi insolubil în etanol.
Soluţiile apoase au reacţie alcalină la turnesol şi fenolftaleină.

Identificare
Pe cale uscată: colorează flacăra în galben (sodiu)
Pe cale umedă : cu alcoolii inferiori (metilic,etilic), în prezenţa acidului
sulfuric, boraxul formează boraţi de metil sau etil care ard cu flacără verde.

98
Controlul purităţii
Produsul farmaceutic nu trebuie să conţină arsen, calciu, substanţe insolubile
în etanol sau diferite substanţe organice.

Întrebuinţări
Este un antiseptic utilizat în uz extern în soluţie glicerinată. Fiind neiritat, se
foloseşte mai ales în oftalmologie şi O.R.L, ca antiseptic al mucoaselor.
Soluţiile apoase de concentraţii 1-4% se recomandă în oftalmologie şi
dermatologie, iar soluţia de glicerină boraxată 10% se foloseşte ca dezinfectant al
mucoasei bucale în stomatite.
Pentru prevenirea sau tratamentul ragadelor în perioada alaptării se poate
asocia cu nistatin, albastru de metilen sau pioctanină.

Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

99
CAPITOLUL X
COMPUŞII ALUMINIULUI

Aluminiul, cel mai răspândit element metallic din scoarţa pământului, a


căpătat, în secolul nostru, o importanţă deosebită. După fier, a devenit metalul cu cea
mai largă întrebuinţare. Datorită proprietăţilor sale s-ar putea spune că fără aluminiu
progresul civilizaţiei umane şi chiar naşterea unor noi domenii de activitate tehnico-
industrială, inclusiv zborurile cosmice, ar fi de neconceput.
Denumirea aluminiului derivă de la sulfatul dublu de aluminiu şi potasiu
(alaun), substanţa cunoscută la români sub denumirea de ,,alumen,, şi folosită ca
mordant iîn vopsitorie.
In natură nu se află în stare liberă, ci numai sub formă de combinaţii chimice
ca oxizi sau silico-aluminaţi. Cel mai utilizat minereu pentru fabricarea aluminiului
este bauxita, în care aluminiul se găseşte, în special, sub formă de hidroxid. Aceasta
a fost descoperită pentru prima dată în localitatea Les Baux (Franţa), de unde i se
trage şi numele şi unde se găseşte în cantitate foarte mare. De asemenea, rezerve
importante de bauxită se află în S.U.A., Australia, Brazilia, India etc.
La noi în ţară, bauxita, care constituie principala materie primă pentru
fabricarea aluminiului la Slatina, se exploatează din munţii Bihorului şi Pădurea
Craiului. Zăcămintele de bauxită din această zonă se cunosc încă din anul 1904 şi au
fost studiate de profesorul Otto Protoescu şi dr. Emil Zamfirescu.
Aluminiul a fost obţinut pentru prima dată de H.C. Oersted în 1925 şi în anul
1927 de F. Wöhler susţinea că este unul din metalele cele mai uşor corodabile.

100
Saint-Claire Deville, la Ecole Normale din Paris, prepara şi el aluminiul
pentru a-i studia proprietăţile, şi descoperă, că este unul dintre metalele care se
oxidează cel mai greu. El constată că în aer liber aluminiul se conservă excelent,
datorită formării unei pojghiţe subţiri de oxid care apără restul metalului de
coroziune. Este vorba deci de un fenomen cunoscut sub denumirea de pasivizare.
Proprietăţile interesante pe care le-a remarcat la aluminiu îl determină pe
Saint-Claire Deville să se preocupe intens pentru fabricarea acestui metal. Cu
sprijinul financiar al guvernului francez al lui Napoleon al III-lea, el reuşeşte să
prezinte, în 1855 la Expoziţia universală din Paris, o bară de aluminiu, în greutate de
câteva zeci de kilograme , obţinută din bauxită. Deville numeşte acest metal foarte
uşor şi strălucitor ca argintul ,,argint de lut,,.
Metoda aplicată de Deville pentru obţinerea aluminiului nu a putut fi însă
extinsă deoarece era prea scumpă.
Aluminiul este un metal alb-argintiu care posedă o mare plasticitate.
Cristalizează în sistemul cubic cu feţe centrate fără a mai avea şi alte forme
alotropice.
Din punct de vedere al proprietăţilor fizice se remarcă în primul rând faptul că,
este un metal uşor, având o greutate specifică, la 20°C, de 2,7 kg/dmc. Datoriată
acestei proprietăţi este întrebuinţat, în cantităţi mari, ca metal sau sub formă de aliaj
în industria aeronautică şi navală. De asemenea, utilizarea aliajelor de aluminiu s-a
extins şi la construcţia vagoanelor de cale ferată, un vagon pentru călători având o
greutate de 2,5 ori mai mică decât a unui vagon similar construit din oţel.
Dintre proprietăţile fizice deosebite pe care le mai are aluminiul trebuie
mentionaţe buna conductibilitate termică şi electrică. Datoriată acestor calităţi,
aluminiul este folosit în industria electrotehnică sub formă de sârmă, înlocuind
conductorii electrici din cupru care sunt mai scumpi.

101
Este un metal maleabil şi ductil, ale căror proprietăţi mecanice sunt influenţate
de impurităţile pe care le conţine, precum şi de procedeul de prelucrare la care a fost
supus. Ca urmare, poate fi tras sub formă de sârmă sau laminat în foiţe subţiri (0,005
mm grosime), utilizate la ambalarea produselor alimentare, farmaceutice şi în alte
scopuri.
Una din cele mai importante proprietăţi chimice ale aluminiului este rezistenţa
la coroziune, datorită formării unei pojghiţe protectoare de oxid, atât în apă rece cât
şi în apă fierbinte. Trebuie avut în vedere că impurităţile sau unele elemente de aliere
îi diminuează rezistenţa la coroziune. Este, de asemena, rezistent la acţiunea chimică
a acidului sulfuric şi a acidului azotic, diluaţi sau concentraţi.
Cu hidroxizii alcalini reacţionează cu degajare de hidrogen, iar cu halogenii
formează săruri.
O altă proprietate chimică importantă pe care o prezintă aluminiul este marea
afiniatate faţă de oxigen. Ca urmare, pulberea de aluminiu introdusă în flacară arde
degajând o mare cantitate de caldură.
Datorită acestei mari afinităţi pentru oxigen, aluminiul este considerat ca un
bun agent reducător şi de aceea este utilizat la obţinerea unor metale din oxizi, prin
metoda aluminotermică.

102
10.1. HIDROXIDUL DE ALUMINIU, ALUCOL, ALUMINII
HYDROXYDATUM FR X

Formula chimică : Al(OH)3


Obţinere
1. Tratarea unei solutii apoase calde de alaun cu amoniac diluat in exces :
2AlK(SO4)2 + 6NH3 + 6H2O → 2Al(OH)3 + 3(NH4)2SO4 + K2SO4
Alucolul se separă sub formă de precipitat gelatinos, care se filtrează. Se spală
cu apă caldă şi se usucă la temperatură scăzută (40 ۫ C)
2. Reactia de dubla înlocuire a sărurilor de aluminiu cu soluţii de hidroxizi alcalini :
Al2(SO4)3 + 6NaOH → 2Al(OH)3 + 3Na2SO4
AlCl3 + 3KOH → Al(OH)3 + 3KCl
Proprietăţi
Pulbere albă, amorfă, fină, fără gust şi fără miros. Este insolubil în apă şi în
alcool. Se dizolvă prin încălzire la aproximativ 50 ۫ C în acizi minerali diluaţi şi în
soluţii de hidroxizi alcalini dând soluţii transparente sau tulburi.
Hidroxidul de aluminiu are caracter amfoter: în mediu acid se comportă ca o
bază, în mediu bazic se comportă ca un acid.
Al(OH)3 + 3HCl → AlCl3 + 3H2O
Al(OH)3 + NaOH → Na [Al(OH)4]
Identificare
Hidroxidul de aluminiu se umectează cu câteva picături de soluţie de nitrat de
cobalt (II) şi se calcinează. Apare o coloraţie albastră caracteristică aluminiului.
Controlul purităţii
Alucolul nu trebuie să conţină Escherichia coli.
Determinarea cantitativă
Se utilizează metoda complexonometrică indirectă.

103
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

Intrebuinţări
Hidroxidul de aluminiu are o slabă capacitate antiacidă. In contact cu sucul
gastric formează un gel coloidal neabsorbabil cu o mare putere de acoperire a
mucoasei stomacale. Gelul format fixează excesul de acid prin adsorbţie şi
protejează mucoasa. Este indicat ca antiacid în hiperaciditate şi în stări ulceroase.
În organismul uman aluminiul exercită acţiuni diverse. El este stimulator, sau după
caz inhibitor, al activităţii unor enzime, cicatrizant, antiseptic, astringent, hemostatic,
antifungic. Este folosit pe scară largă sub formă de hidroxid de aluminiu în
tratamentul ulcerului gastric, ca antiacid.
Ionul de aluminiu este util în multiple afecţiuni: scăderea memoriei, retard
psihic la copii, sindrom Down, epilepsie, insomnie, neurastenie, schizofrenie,
hemoragii, efort intelectual intens, surmenaj
În cazul în care este asimilat din alte surse decât din cele naturale (plante şi
alimente), aluminiul poate determina supraîncărcarea organismului, caz în care pot
apare următoarele afecţiuni: encefalopatie, demenţă senilă, anemie, boli coronariene
etc.
Ionul de aluminiu devine toxic pentru organismul uman mai ales în cazul
unui regim alimentar bogat în alimente acidifiante: carne, zahăr, alcool, uleiuri
rafinate, margarină etc. precum şi în bolile grave renale, care scad capacitatea
naturală a rinichiului de a-l elimina.
În toate cazurile de supraîncărcare a organismului cu aluminiu, se pot administra ca
antidot alimente naturale care conţin calciu, magneziu, vitamina B6.
Aluminiul devine rapid toxic în doze mari, deoarece formează depozite intracelulare
ireversibile care determină distrugerea celulelor.

104
Excesul de aluminiu poate produce perturbări în metabolismului fosforului,
fluorului, zincului sau cuprului, cuprul şi zincul acţionând sinergic cu aluminiul, iar
fosforul antagonizând acţiunea acestuia.

PRODUSE

105
10.2. SULFATUL DE ALUMINIU, ALUMINIUM SULFURICUM, ALUMINII
SULFAS FR X

Formula chimică : Al2(SO4)3 x 18H2O


Obţinere:
1. Reacţia de dublă înlocuire dintre hidroxidul de aluminiu şi acid sulfuric
2Al(OH)3 + 3H2SO4 → Al2(SO4)3 + 6H2O
2. Reacţia de dublă înlocuire dintre clorura de aluminiu şi acid sulfuric
2AlCl3 + 3H2SO4 → Al2(SO4)3 + 6HCl
3. Reacţia de dublă înlocuire dintre oxidul de aluminiu şi acid sulfuric
2Al2O3 + 6H2SO4 → 2Al2(SO4)3 + 6H2O
Proprietăţi
Cristale sau bucăţi cristaline sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust
acrişor şi astringent. Este solubil în apă şi insolubil în alcool.
Prin încălzire se topeşte în apa de cristalizare, apoi se umflă şi devine anhidru,
transformându-se într-o masă poroasă de culoare albă.
Prin calcinare se descompune în oxid de aluminiu şi trioxid de sulf.
Identificare
Soluţia apoasă formează cu NaOH un precipitat alb, gelatinos de Al(OH)3 ,
solubil în exces de reactiv şi care se precipită după adăugare de clorură de amoniu.
Sulfatul de aluminiu în prezenţa clorurii de bariu formează sulfatul de bariu,
precipitat alb lăptos.
Controlul purităţii
Cu albastru de timol se cercetează aciditatea, iar cu hidroxidul de sodiu
sărurile de amoniu.
Determinarea cantitativă
Se utilizează metoda complexonometrică indirectă.

106
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Intrebuinţări
Sulfatul de aluminiu liber de fier, este un coagulant granulat uşor solubil, care
poate fi folosit pentru tratarea apei în scopul potabilizării, tratarea apelor uzate, la
fabricarea hârtiei precum şi în multe alte aplicaţii industriale. Sulfatul de aluminiu
este adecvat în special pentru tratarea apei potabile şi calibrarea hârtiei.
In uz medical se utilizează pentru acţiunea astringentă şi slab antiseptică.

10.3 ALAUNII
Alaunii sunt sulfaţi dubli ai unui metal trivalent ţi un metal monovalent
(alcalin sau amoniu). Ca metal trivalent poate fi : Al, Fe, Cr. etc. Alaunii de aluminiu
sunt albi, cei de fier roz, iar cei de crom violeţi.
In practica farmaceutică se întrebuinţează numai sulfatul dublu de aluminiu
şi potasiu (alaun obişnuit) şi sulfat dublu de aluminiu şi amoniu (alaun amoniacal).

SULFATUL DE ALUMINIU ŞI POTASIU, ALAUN DE POTASIU, ALUMEN,


PIATRA ACRĂ, ALUMINII ET KALII SULFAS FR X

Formula chimică : AlK(SO4)2 x 12H2O


Obţinere
Se dizolvă cantităţi egale de sulfat de aluminiu şi sulfat de potasiu în apă
caldă şi se cristalizează prin răcire.
Al2(SO4)3 + K2SO4 + 24H2O → 2AlK(SO4)2 x 12H2O

107
Proprietăţi
Cristale mari, incolore, transparente sau pulbere cristalină albă, fără miros,
cu gust acru şi astringent, efluorescent la aer. Prin încălzire la 90۫ C se topeşte în
apa sa de cristalizare, iar la temperaturi mai mari, masa se umflă şi se deshidratează.
Identificare
Soluţia apoasă dă reacţiile specifice ionilor sulfat şi aluminiu. La tratarea cu
soluţie de acid tartric şi acetat de sodiu, formează un precipitat alb cristalin.
Controlul purităţii
Se cercetează prezenţa sărurilor de amoniu.
Determinarea cantitativă
Se utilizează metoda complexonometrică indirectă.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Intrebuinţări
Are acţiune astringentă şi antiseptică. Sub formă de creione medicinale se
utilizează ca hemostatic în hemoragii externe.

SULFATUL DE ALUMINIU ŞI AMONIU, ALAUN DE AMONIU, ALUMINII


ET AMONIUM SULFAS FR X

Formula chimică : AlNH4 (SO4)2 x 12H2O


Obţinere
Se dizolvă cantităţi egale de sulfat de aluminiu şi sulfat de amoniu în apă
caldă şi se cristalizează prin răcire.
Al2(SO4)3 + (NH4)2SO4 + 24H2O → 2AlNH4(SO4)2 x 12H2O

108
Proprietăţi
Cristale mari, incolore, transparente sau pulbere cristalină albă, fără miros,
cu gust acru şi astringent, efluorescent la aer. Prin încălzire la 90 ۫ C se topeşte în
apa sa de cristalizare, iar la temperaturi mai mari, masa se umflă şi se deshidratează.
Identificare
Soluţia apoasă dă reacţiile specifice ionilor sulfat şi aluminiu. La tratarea cu
soluţie de acid tartric şi acetat de sodiu, formează un precipitat alb cristalin.
Controlul purităţii
Se cercetează prezenţa sărurilor de amoniu.
Determinarea cantitativă
Se utilizează metoda complexonometrică indirectă.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Intrebuinţări
Are acţiune astringentă şi antiseptică. Sub formă de creione medicinale se
utilizează ca hemostatic în hemoragii externe.

109
CAPITOLUL XI
COMPUŞII METALELOR
ALCALINO- PĂMÂNTOASE

11.1 COMPUŞII MAGNEZIULUI


Magneziul este al optulea element și al treilea metal după aluminiu și fier ca
abundență în scoarța solidă terestră, formând aproximativ 2% din masa acesteia.
Magneziul este al treilea ca și componență în sărurile dizolvate în apa mării.
Denumirea este de origine greacă, Magnesia fiind numele unei regiuni din
Tessalia. Englezul Joseph Black a identificat pentru prima oară magneziul ca
element în anul 1755, Sir Humphry Davy a obținut pentru prima dată magneziu pur
în 1808, dintr-un amestec de oxid de magneziu și HgO, iar A.A.B. Bussy l-a preparat
într-o formă legată in 1831. Magneziul este un metal alcalino-pământos și de aceea
nu se întâlnește decât combinat cu alte elemente. Se găsește în zăcăminte mari de
magnezit (carbonat de magneziu), dolomit și alte minerale de exemplu talc.
Magneziul este un metal foarte rezistent, de culoare alb-argintie, foarte ușor
(cu o treime mai ușor decât aluminiul) și care devine ușor mat în contact cu aerul.
Este ușor de aprins când este sub formă de fâșii subțiri. Odată aprins, arde cu o
flacără albă, foarte luminoasă și este greu de stins, fiind capabil să ardă la
interacțiunea cu azotul și dioxidul de carbon.

110
OXIDUL DE MAGNEZIU, MAGNESIA USTA, MAGNESIUM OXYDATUM,
MAGNESII OXYDUM FR X

Formula chimică : MgO


Obţinere
1. Arderea magneziului în flacără
Reacția ce are loc este foarte luminoasă, în timpul oxidării magneziului putându-se
observa apariția unei flăcări orbitoare. Dacă oxidul de magneziu obținut este lăsat
într-un recipient cu apă în care s-a lăsat soluție de fenolftaleină, se poate observa
colorarea în roșu datorată formării de hidroxid de magneziu:
2Mg + O2 → 2MgO
MgO + H2O → Mg(OH)2
2. Calcinarea hidroxidului, azotatului sau a carbonatului de magneziu
MgCO3 → MgO+CO2
Mg(OH)2 → MgO + H2O
3. Calcinarea carbonatului bazic de magneziu
MgCO3 x Mg(OH)2 x 5H2O → 5MgO+4CO2 + 6H2O
4. Din apa mării
In tările situate lângă mări şi oceane, oxidul şi hidroxidul de magneziu se
obţin din apa mării. Aceasta se tratează cu lapte de var; precipită întâi carbonatul de
calciu
Ca(HCO3)2+Ca(OH)2 → 2CaCO3+2H2O
Carbonatul de calciu se îndepărtează prin filtrare, se adaugă din nou lapte de
var, care precipităă ionii Mg sub formă de hidroxid de magneziu :
MgCl2+Ca(OH)2 → Mg(OH)2+CaCl2
Deoarece separarea hidroxidului de magneziu este anevoioasă, el este trecut,
prin tratare cu dioxid de carbon, în carbonat hidratat :

111
Mg(OH)2+CO2+2H2O → MgCO3 x 3H2O
Prin calcinarea carbonatului rezultă oxidul de magneziu :
MgCO3 x 3H2O→ MgO+CO2+3H2O
Proprietăţi
Oxidul de magneziu cristalizează în reţele ionice de tipul NaCl. Este o pulbere
albă, foarte uşoară, care cu apa trece în hidroxid de magneziu, Mg(OH)2, o bază
slabă. Este insolubil în apă şi alcool.
Agitat cu apa formează o suspensie stabilă, care după un repaus de maxim 2
zile, se transformă într-un sediment gelatinos de hidroxid de magneziu.
In aer umed fixează dioxidul de carbon şi apa, transformându-se în carbonat
bazic de magneziu.

Identificare
Soluţia clorhidrică, tratată cu clorura de amoniu, hidrogeno-fosfat disodic
soluţie şi amoniac, formează un precipitat alb, cristalin de fosfat de amoniu şi
magneziu.
Controlul purităţii
Prin tratare cu acid clorhidric diluat să nu producă efervescenţă.
Determinarea cantitativă
Se efectuează complexometric.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Intrebuinţări
Oxidul de magneziu este un neutralizant al sucului gastric, fără să producă
alcalinizarea acestuia. Se administrează în doze mici (0,5 g- 1 g) în gastrite acide şi
ulcer. In doze de 2 – 5 g este folosit ca laxativ, iar în doze de 5 – 15 g purgativ.

112
Efectul purgativ se produce la 6-7 ore după ingerarea lui. Acţiunea laxativă a
produsului se măreşte prin asociere cu lactoză.

CARBONATUL BAZIC DE MAGNEZIU, MAGNESIUM CARBONICUM


BASICUM, MAGNESIUM SUBCARBONICUM, MAGNESII
SUBCARBONAS FR X

Formula chimică : 4MgCO3 X Mg(OH)2 X 5 H2O


Obţinere
1. Prin fierberea unui amestec de soluţii de sulfat de magneziu şi carbonat de sodiu.
5MgSO4 + 5Na2CO3 + H2O → 4MgCO3 X Mg(OH)2 + CO2 + 5Na2SO4
Precipitatul obţinut se spală cu apă călduţă şi se usucă la temperatură mică.
Proprietăţi
Pulbere albă, uşoară, uneori sub formă de conglomerat sau bucăţi uşor
friabile, fără gust şi fără miros. Este insolubil în apă şi alcool, uşor solubil în acizi
diluaţi cu efervescenţă.
Identificare
Soluţia clorhidrică, tratată cu clorura de amoniu, hidrogeno-fosfat disodic
soluţie şi amoniac, formează un precipitat alb, cristalin de fosfat de amoniu şi
magneziu.
Controlul purităţii
Se cercetează săruri solubile, respectiv substanţele insolubile în acid acetic.
Determinarea cantitativă
Se efectuează complexometric.
Intrebuinţări

113
Carbonatul bazic de magneziu este un neutralizant al sucului gastric. In doze
de 2-4g se administrează în hiperaciditate gastrică, iar în doze de 4-10g amestecat cu
apă ca laxativ şi purgativ.
Extern serveşte la obţinerea pudrelor şi cremelor protectoare.

SULFATUL DE MAGNEZIU, SAREA AMARĂ, MAGNESIUM


SULFURICUM, MAGNESII SULFAS FR X

Formula chimică : MgSO4 x 7H2O


Sulfatul de magneziu, MgSO4, se găseşte în natură sub formă de kieserit,
MgSO4 x H2O, care însoţeşte frecvent sărurile de potasiu, şi sub formă de sare
amară, MgSO4 x 7H2O.
Obţinere
1. Prin recristalizarea sărurilor naturale.
2. Prin dizolvarea carbonatului de magneziu sau a dolomitei in acid sulfuric si
prin cristalizare din solutie filtrata :
MgCO3 + H2SO4 → MgSO4 + CO2 + H2O
MgCO3 x CaCO3 +2H2SO4 → MgSO4 + CaSO4 + 2CO2 + 2H2O
Proprietăţi
Pulbere cristalină albă sau cristale prismatice sau aciculare, incolore, fără
miros, cu gust răcoritor sărat şi amar. Este solubil în apă la rece, solubil în apă la
cald, insolubil în alcool.
Expus la aer pierde o moleculă de apă şi devine pulverulent. La 120 ۫C se
transformă în monohidrat, iar la 200 ۫C devine anhidru.
Identificare
Pe cale umedă : cu soluţie de clorură de bariu precipită sub formă de sulfat de
bariu (alb lăptos).

114
Controlul purităţii
Produsul farmaceutic nu trebuie să conţină cloruri, metale grele,fier, arsen si
săruri alcaline.
Determinarea cantitativă
Se efectuează complexometric.
Întrebuinţări
Se utilizează ca laxativ în doze de 2-5g şi purgativ în doze de 20- 30g,
dizolvat în apă călduţă. Este purgativ osmotic.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

Rol biologic
Magneziul este un mineral esenţial pentru menţinerea echilibrelor biochimice
şi, implicit, a sănătăţii întregului organism. Aproximativ 65% din magneziu se
găseşte la nivelul oaselor, restul fiind stocat la nivelul ţesuturilor şi organelor.
Magneziului intrevine în funcţionarea optimă a aparatului cardiovascular, a
rinichilor şi a muşchilor.Reprezintă un factor protector pentru o serie de boli :
diabetul, astmul, cancerul şi valvulopatiile cardiace.
Magneziul este implicat în producerea de energie şi în menţinerea echilibrelor
metabolice, participă la sinteza proteinelor şi a acizilor nucleici. De asemenea are un
rol extrem de important în relaxarea musculară, fiind astfel un mineral esenţial
pentru sportivii de performanţă. Previne instalarea crampelor şi a spasmelor
musculare.
La nivel celular, magneziul intervine în funcţionarea corectă a pompelor de
sodiu şi potasiu, influenţând influxurile electrice din organism.
Studiile efectuate în domeniul cardiologiei au demonstrat că magneziul este
un mineral important pentru menţinerea sănătăţii muşchiului cardiac. O altă

115
contribuţie adusă funcţiei cardiace, constă în reducerea tensiunii arteriale, prin
diminuarea constricţiei şi a spasmului vascular
Magneziul este mineralul necesar pentru sinteza şi secretia parathormonului
(hormon implicat în homeostazia calciului şi a fosforului cu menţinerea în limite
normale a raportului dintre aceştia).
Un nivel scăzut de magneziu poate să fie consecinţa alcoolismului cronic, arsurilor
severe, adminstrării prelungite de calciu sau a diureticelor, pancreatitei acute,
malnutriţiei sau tulburărilor gastrointestinale de tipul vărsăturilor sau diareei. De
asemenea, o hipersecreţie a hormonilor suprarenali, hipofizari sau tiroidieni poate
duce la o creştere a eliminării urinare de magneziu.
Simptomele deficitului de magneziu includ: scăderea poftei de mâncare,
greaţă, vărsături, oboseală şi stare generală alterată. Cu cât deficitul se agravează, cu
atât tabloului simptomatic i se adaugă: crampele musculare, palpitaţiile, nervozitatea
şi atacurile de panică, insomnia, dificultatile la înghiţire, fotofobia, cefaleea, senzaţia
de furnicături şi chiar creşterea tensiunii arteriale.

116
11.2. COMPUŞII CALCIULUI

Calciul a fost obţinut prin electroliza clorurii de calciu folosind un catod de


mercur în anul 1808 de către Sir Humpherey Davy împreunã cu renumitul chimist
suedez J. J. Berzelius.Separarea calciului metalic din amalganul de calciu rezultat
din electrolizã a fost realizatã printr-o distilare în vid.
Calciul este un metal alcalino-pământos de culoare gri, cel de-al cincelea
element din punct de vedere al răspândirii în scoarţa terestră. Calciul este de
asemenea al cincilea dintre cei mai răspândiţi ioni dizolvaţi în apa mărilor, după
sodiu, clor, magneziu şi sulfaţi.
Din punct de vedere chimic calciul este reactiv şi moale. Este un element
metalic argintiu care trebuie extras prin electroliză din clorură de calciu (CaCl 2).
Odată produs, formează rapid o crustă de oxid şi nitrat când este expus la aer. Este
mai greu de aprins decât magneziul, dar atunci când se aprinde arde intens cu o
flacără roşie. Calciul reacţionează cu apa, producând hidrogen la o viteză îndeajuns
de mare pentru a fi observabil, dar la o viteză prea mică pentru a produce căldură la
temperatura camerei, deși sub formă de pudră reacţia este mai intensă.
Sărurile de calciu şi cu soluțiile ionice ale calciului sunt incolore indiferent de
contribuția calciului. Multe dintre săruri nu sunt solubile în apă. În soluţie, ionul de
calciu are un gust variabil, fiind declarat ca având un gust uşor sărat, acru, mineralic
sau chiar liniştitor. Se pare că multe animale pot gusta calciul şi utiliza simţul pentru
a găsi sărurile pe care le ling.
Calciul pur nu se găsește în natură, el găsindu-se în roci sedimentare: calcar
(CaCO3), dolomit (CaMg(CO3)2) şi ghipsul (CaSO4·2H2O).

117
Elementul chimic prezent în natură şi în corpul uman, este indispensabil
pentru asigurarea solidităţii osoase şi funcţionării celulelor musculare şi nervoase.
Calciul (Ca) este depozitat în oase (acestea conţin în jur de 1 kilogram de calciu,
adică 99% din calciul organismului), cărora le asigură soliditatea, sub formă de
fosfat de calciu şi citrat de calciu. El intervine în funcţionarea muşchilor, în
particular a miocardului, şi în comandarea muşchilor de către nervi. Calciul joacă, de
asemenea, un rol în permeabilitatea membranelor celulare faţă de ioni, în
recepţionarea mesajelor hormonale de către celule şi în activarea enzimelor. In
sfârşit, el intervine în mai multe etape ale coagulării sângelui.

CARBONAT DE CALCIU, CALCIUM CARBONICUM, CALCII


CARBONAS FR X

Formula chimică : CaCO3


Carbonatul de calciu este răspândit în natură sub formă de minerale: calcit
aragonit, vaterit şi în organisme în oase, dinţi, cochilii, corali şi crusta crustaceilor.
Obţinere
Calciu carbonic se obţine prin reacţia de dublă înlocuire între calorura de
calciu şi carbonatul de sodiu în soluţie apoasă.
CaCl2 + Na2CO3 → CaCO3 + 2NaCl
Proprietăţi
Carbonatul de calciu este o pulbere microcristalină, albă, fără miros şi fără
gust, insolubil în apă şi în alcool, solubil în acizi cu degajare de dioxid de carbon.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în roşu (ionul calciu).
Pe cale umedă : tratat cu acid clorhidric diluat degajă dioxid de carbon,
care barbotat în soluţie de hidroxid de bariu , formează precipitat alb.

118
Controlul purităţii
Soluţia clorhidrică după precipitarea ionilor de calciu, cu oxalat de amoniu,
nu trebuie să dea reacţia pentru ionul magneziu.
Determinarea cantitativă
Se efectuează complexometric.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Întrebuinţări
Carbonatul de calciu intră în compoziţia medicamentelor Rennie (680mg),
Dicarbocalm (489mg), comprimate masticabile. Ca antiacid parţial sistemic,
neutralizează acidul gastric (HCl) în hiperaciditate, pirozis, reflux gastroesofagian,
indigestie, epigastralgii, balonare. In doze mari se foloseşte ca antidiareic.
In uz extern se foloseşte la prepararea pudrelor.

CLORURA DE CALCIU, CALCIUM CHLORATUM, CALCII CHLORIDUM


FRX

Formula chimică : CaCl2 x 6H2O


Obţinere
Se obţine prin reacţia de dublă înlocuire între carbonatul de calciu şi acid
clorhidric în soluţie apoasă.
CaCO3 + 2HCl → CaCl2 + CO2 + H2O
Ca materie primă se utilizează carbonatul de calciu natural pur. In situaţia în
care clorura de calciu conţine impurităţi de magneziu, mangan şi fier sub formă de
cloruri se îndepartează cu lapte de var , sub formă de hidroxizi. Amestecul obţinut se
filtrează şi prin concentrarea filtratului se cristalizează clorura de calciu.

119
Proprietăţi
Cristale incolore, transparente, fără miros, cu gust amar sărat- amărui şi
arzător. La aer adsoarbe apa şi se lichefiază- este foarte delicvescentă. Este uşor
solubilă în apă. La dizolvarea în apă se produce absorbţie de caldură, motiv pentru
care se întrebuinţează la prepararea amestecurilor refrigerente.
Preparatul oficinal are şase molecule apă de cristalizare. Incălzit la
temperatura ed 43 ۫ C se topeşte în apa de cristalizare, la 100 ۫C pierde 4 molecule
de apă şi se transformă în dihidrat, iar peste 260 ۫C pierde complet apa de
cristalizare şi se transformă în calcium chloratum siccum.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în roşu (ionul calciu)
Pe cale umedă : soluţia apoasă tratată cu solutie de azotat de argint , formează
precipitat alb brânzos de clorură de argint.

Controlul purităţii
Soluţia apoasă tratată cu clorură de amoniu şi amoniac să nu se tulbure.
Determinarea cantitativă
Se efectuează complexometric.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Întrebuinţări
Clorura de calciu dintre toate sărurile de calciu, se resoarbe cel mai uşor din
intestin. In terapie se întrebuinţează sub formă de soluţie apoasă pe cale orală sau
injecţii intravenoase. Favorizează coagularea sângelui, este recalcifiant şi antialergic
în urticarie.
Clorura de calciu deshidratată se întrebuinţează în exsicatoare la uscarea
gazelor şi a solvenţilor organici.

120
FOSFAŢII DE CALCIU
Calciul, metalul alcalino-pământos, formează cu acidul fosforic trei categorii
de fosfaţi : fosfat de calciu monobazic, fosfat de calciu dibazic şi fosfat de calciu
tribazic. Formarea acestora depinde de pH-ul mediului de preparare. Astfel, în mediu
acid se formează fosfatul monobazic, în mediu neutru cel dibazic, iar în mediu
alcalin fosfatul tribazic.

FOSFAT DE CALCIU MONOBAZIC, FOSFAT DE CALCIU PRIMAR,


FOSFAT DIACID DE CALCIU

Formula chimică : Ca( H2PO4)2 x 2H2O


Obţinere
1. Prin tratarea carbonatului de calciu cu acid fosforic :
CaCO3 + 2H3PO4 → Ca(H2PO4)2 + CO2 + H2O
Solutia se evapora la temperatura joasa, iar fosfatul de calciu dupa
cristalizare se usuca la temperatura mai mica de 70 ۫C .
2. Prin dizolvarea fosfatului dibazic de calciu in acid fosforic :
CaHPO4 + H3PO4 → Ca(H2PO4)2
Proprietăţi
Pulbere cristalină, albă, cu gust acru, higroscopică. Este solubil în apă şi
insolubil în alcool. In soluţie apoasă nu este stabil, ca urmare a transformării la rece
mai lent, prin fierbere mai rapid, în acid fosforic şi în fosfat dibazic.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

121
Întrebuinţări
Datorită solubilităţii este cel mai uşor asimilabil dintre fosfaţii de calciu. Se
recomandă ca recalcificant şi tonic, sub formă de soluţii şi siropuri.

FOSFAT DE CALCIU DIBAZIC, FOSFAT DE CALCIU SECUNDAR,


FOSFAT MONOACID DE CALCIU

Formula chimică : CaHPO4 x 2H2O


Obţinere
1.Prin tratarea soluţiei apoase de hidrogenofosfat disodic, cu clorura de calciu, în
mediu neutru sau slab acid :
Na2HPO4 + CaCl2 → CaHPO4 + 2NaCl
Proprietăţi
Pulbere cristalină, albă, fără gust şi fără miros. Este greu solubil în apă şi
insolubil în alcool, uşor solubil în acid nitric şi în acid clorhidric. Din soluţia
apoasă, saturată la rece, prin fierbere precipită fosfat de calciu tribazic.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Întrebuinţări
Datorită solubilităţii scăzute se resoarbe mai greu. Se recomandă ca
remineralizant, antiacid şi antidiareic.

122
FOSFAT DE CALCIU TRIBAZIC, FOSFAT DE CALCIU TERŢIAR,
FOSFAT NEUTRU DE CALCIU

Formula chimică : Ca3(PO4)2


Se găseşte şi în natură ca fosforită. Cenuşa oaselor conţine aproximativ 80 %
fosfat de calciu tribazic. Pentru scopuri farmaceutice se întrebuinţează numai
preparatul artificial. Preparatul oficinal este amestecul format din fosfaţi de calciu, la
care conţinutul este de 95 % fosfat terţiar.
Obţinere
1.Prin tratarea soluţiei apoase amoniacale de hidrogenofosfat disodic, cu clorura de
calciu :
2Na2HPO4 + 3CaCl2 + 2NH4OH → Ca3(PO4)2 + 4NaCl + 2NH4Cl + 2H2O
2. Prin reacţia de dublă înlocuire în soluţie apoasă :
2Na3PO4 + 3CaCl2 → Ca3(PO4)2 + 6NaCl
Proprietăţi
Pulbere cristalină, albă, amorfă, fără gust şi fără miros. Este greu solubil în
apă şi insolubil în alcool, uşor solubil în acid nitric şi în acid clorhidric.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Întrebuinţări
Datorită solubilităţii scăzute se resoarbe mai greu. Se recomandă ca
remineralizant, antiacid şi antidiareic.

Rol biologic
Calciul reprezintă aproximativ 2% din greutatea organismului (1,2-2,0 kg),
din care 99% este stocat în oase şi dinţi pentru menţinerea lor într-o stare sănătoasă
şi puternică, restul de 1% - o cantitate infimă este pentru supravieţuire, fiind

123
necesară pentru contracţia muşchiului cardiac şi reglării bătăilor cardiace, pentru
derularea multiplelor procese fiziologice din organism.
Dacă există suficient calciu absorbit prin regimul alimentar, nivelul calciului
din sânge şi oase rămâne în echilibru cu uşoare fluctuaţii. Dacă regimul alimentar
este deficitar în calciu, organismul menţine un anumit nivel de calciu în sânge, prin
extragerea lui din dinţi şi oase. Acest mecanism poate cauza o serie de probleme.
Pierderea de calciu din oase determină osteoporoza . Osteoporoza, aşa zisa "boală a
oaselor fragile", se caracterizează prin diminuarea substanţei osoase în favoarea
spaţiilor medulare. Substanţa osoasă densă este descompusă treptat fără a se mai
forma la loc. In acest fel structura osoasă devine tot mai fragilă, crescând riscul de
producere al fracturilor.
La copii, simptomul carenţei de calciu este rahitismul. Rahitismul este o
dereglare cauzată de deficitul de vitamina D, calciu sau fosfor. Rahitismul duce la
osteomalacie (înmuierea oaselor), fiind des întălnit la copii cu vârste cuprinse între 6
şi 24 luni. Rahitismul îmbracă trei forme : hipofosfatemic (rahitismul familial sau
rezistent la vitamina D), renal (osteodistrofie renală), nutriţional (cauzat de
alimentaţia deficitară în vitamina D, calciu sau fosfor), cea mai întâlnită formă de
rahitism, denumit şi osteomalacie.
Indiferent de tipul rahitismului, cauza apariţiei acestuia este prezenţa
deficitară în organism fie a vitaminei D, calciului sau fosforului.
Rahitismul nutriţional este o dereglare cauzată de deficienţa de vitamină D.
Vitamina D este o substanţă liposolubilă, şi are rol esenţial în formarea oaselor şi
dinţilor, precum şi pentru absorbţia intestinală corectă a calciului şi fosforului.
Vitamina D este, de asemenea, produsă de organism, putând fi sintetizată natural de
celulele pielii ca urmare a expunerii la soare, fiind imediat absorbită de vasele de
sânge.

124
Cele mai predispuse categorii de sugari şi copii ce pot dezvolta rahitism sunt
sugarii cu piele de culoare închisă, cei alăptaţi exclusiv şi cei născuţi din mame cu
deficienţă de vitamina D. Alte categorii supuse riscului de apariţie a rahitismului
sunt copiii mai mari care sunt feriţi de expunere directă la razele ultraviolete sau cei
cu o dietă vegană.
Rahitismul hipofosfatemic este declanşat de nivelurile joase ale fosfaţilor
prezenţi în organism. Oasele devin dureros de moi şi casante. Cauza o reprezintă o
deficienţă genetică dominantă X-linkată constând în abilitatea rinichilor de a
controla cantitatea de fosfor excretată în urină. Individul afectat este capabil să
absoarbă fosforul şi calciul, însă fosforul este pierdut în urină. Pacienţii cu rahitism
hipofosfatemic prezintă simptome specifice până la împlinirea vârstei de 1 an.
Tratamentul constă, în general, în suplimente nutriţionale de fosfor şi calcitriol
(colecalciferol, forma activă a vitaminei D).
Rahitismul renal este provocat de diverse dereglări la nivelul rinichilor.
Pacienţii cu probleme renale au capacităţi reduse de reglare a nivelurilor de
electroliţi pierduţi în urină. Acestea includ calciul şi fosforul, de aceea indivizii
afectaţi acuză aceleaşi simptome ca la rahitismul nutriţional sever.

PRODUSE
Calciu Nutritiv Calciu Dietetic Calciu Nutritiv pentru Copii

125
126
127
128
11.3. COMPUŞII BARIULUI

Din cauza reactivităţii sale crescute, bariu nu se găseşte în natură în stare


liberă, ci doar sub forma unor compuşi. Cu o pondere de aproximativ 0,039%, bariu
este al 14-lea cel mai întâlnit element al scoarţei terestre. Bariu se găseşte în barită
(sulfat de bariu cristalizat BaSO4), din care se şi obţine cel mai des, şi witerită
(carbonat de bariu BaCO3).

SULFAT DE BARIU, BARIUM SULFURICUM, BARII SULFAS F.R X

Formula chimică : BaSO4


Obţinere
Prin tratarea soluţiei apoase acidulate cu HCl, cusulfat de sodiu :
BaCl2 + Na2SO4 → BaSO4 + 2NaCl
Sulfatul de bariu se separă sub formă de precipitat alb, care se filtrează şi se
spală pentru a îndepărta ionii de clor.
Proprietăţi
Pulbere fină, albă, grea, fără gust şi fără miros. Este insolubil în apă şi în
solvenţi organici, acizi diluaţi şi în alcalii. Sulfatul de bariu este foarte greu solubil
în acizi concentraţi şi în soluţii de hidroxizi alcalini.
Identificare
1. Sulfatul de bariu se tratează cu carbonat de sodiu soluţie, se fierbe şi se filtrează.
Filtratul acidulat cu HCl, formează un precipitat alb cu clorura de bariu
(prezenţa ionului sulfat).

129
Rezidul de pe filtru se spală cu apa, se dizolvă în HCl diluat, şi se filtrează.
Filtratul colorează flacăra în verde-gălbui, iar cu acid sulfuric diluat formează un
precipitat alb (prezenţa ionului bariu).
Sulfatul de bariu pentru uz medical trebuie să dea o suspensie stabilă.
Controlul purităţii
Se cercetează aciditate- alcalinitate, fosfaţi, săruri solubile de bariu, sulfuri,
sulfiţi şi alte substanţe reducătoare.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.
Întrebuinţări
Sulfatul de bariu aparţine unei clase de medicamente cunoscute sub numele de
medii de contrast pentru radiologie, fǎrǎ iod. Sulfatul de bariu este o sare metalica,
opaca pentru razele X. Se utilizeaza in cadrul unei serii de investigatii ale diverselor
segmente ale tubului digestiv.
Intrucât bariul nu poate fi administrat în forma lui nativă, se prepară o suspensie
baritată ("prânz" baritat) care se înghite. El "înveleşte" mucoasa gastrică şi
duodenală, făcându-i vizibile detaliile cu ajutorul razelor X. Graţie bariului care
căptuşeşte craterele (nişele) ulcerului, acesta apare sub forma unei pete albe,
identificată de radiolog (medic specializat în interpretarea imaginilor radiografice).
Sulfatul de bariu se întinde uşor şi uniform pe piele şi are un efect minim de
albire. Poate fi utilizat în produse de make-up pentru proprietatea sa de a ascunde
petele. Reduce aspectul clar sau transparent al produselor cosmetice şi al produselor
de îngrijire personală. In cosmetice şi produse de îngrijire personală, sulfatul de
bariu este utilizat în formulele următoarelor produse: farduri de obraz, loţiuni ochi,
machiaj ochi, pudre faţă, fundaţii, rujuri, hidratante, produse de piele, produse pentru
baie, produse de bronzat şi lac de unghii.

130
PRODUSE

131
CAPITOLUL XII
COMPUŞII METALELOR ALCALINE

12.1. CARBONATUL DE LITIU , LITHII CARBONAS F.R.X

Formula chimică : Li2CO3


Obţinere
Se obţine din sulfat de litiu soluţie apoasă, prin precipitare cu carbonaţi :
Li2SO4 + K2CO3 → Li2CO3 + K2SO4
Proprietăţi
Pulbere fină, albă, uşoară, cu gust leşietic şi fără miros. Este puţin solubil în
apă şi foarte greu solubil în alcool.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în roşu-carmin (ionul litiu).
Pe cale umedă : carbonatul de litiu se dizolvă cu acid clorhidric, apoi se
alcalinizează, se tratează cu soluţie de hidrogenofosfat disodic şi se încălzeşte la
fierbere. Se formează un precipitat alb, cristalin .
Carbonatul de litiu umectat cu acid clorhidric diluat produce efervescenţă.
Conservare
In recipiente bine închise, ferit de umiditate.

132
Întrebuinţări
Este un ingredient mineral anorganic des utilizat şi în compoziţiile cosmetice,
fiind suport opacifer în produsele de machiaj sau abraziv blând în pastele de dinţi.
Carbonatul de litiu este antidrepesiv în pishoze ciclice maniaco-depresive
datorită ionului de litiu care are efecte psihotrope, atenuează tulburările afective
(dispoziţie expansivă, euforie) şi secundar stare de agitaţie şi idei delirante. Previne
fenomenele de rebound la bolnavii cu psihoze afective bipolare.
Se administrează pe cale orală sub forma de comprimate.

PRODUSE

133
12.2. BICARBONAT DE SODIU, HIDROGENOCARBONAT DE SODIU,
NATRIUM BICARBONICUM, NATRII HYDROGENOCARBONAS, F.R. X

Formula chimică : NaHCO3


Saberatus, cuvântul din latină în sensul sare gazoasă, a fost utilizat pe scara
largă în secolul XIX de bicarbonat de sodiu şi de bicarbonat de potasiu.
Obţinere
1.Carbonatul de sodiu se obţine ca produs intermediar, la fabricarea carbonatului de
sodiu prin procedeul Solvay.
NH4HCO3 + NaCl → NaHCO3 + NH4Cl
2. Prin actiunea dioxidului de carbon asupra carbonatului de sodiu
Na2CO3 + H2O + CO2 → 2NaHCO3
Proprietăţi
Pulbere fină, albă, uşoară, cu gust sărat şi leşietic, fără miros. Este solubil în
apă şi insolubil în alcool.
Sub formă cristalină este stabil. Sub formă de soluţie la încălzire se
descompune în carbonat neutru de sodiu, dioxid de carbon şi apă.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în galben (ionul sodiu).
Pe cale umedă : bicarbonatul tratat cu soluţii acide produce efervescenţă.
Controlul purităţii
Se cercetează carbonaţii, metalele aluminiu şi calciu şi substanţele insolubile.
Determinare cantitativă
Se efectuează prin tritare cu HCl 1 M în prezenţa indicatorului metiloranj.
Întrebuinţări
Bicarbonatul de sodiu face parte din categoria sărurilor. Este un reglator al
pH-ului– menţinând substanţele nici acide, nici alcaline. Atunci când bicarbonatul

134
de sodiu vine în contact fie cu o substanţă acidă, fie cu o substanţă alcalină, reacţia
lui naturală este de neutralizare a acelui pH. Bicarbonatul mai are are şi capacitatea
de a întârzia alte schimbări în echilibrul pH-ului, fenomen cunoscut sub numele de
“tamponare”.Se foloseşte ca antiacid în hiperclorhidrie, neutralizant al acidozei
metabolice, alcalinizant al umorilor organismului şi neutralizant al secreţiilor acide.
Se indică în gastrită cronică, stări de acidoză şi în intoxicaţii cu acizi.
Bicarbonatul de sodiu este recomandat pentru tratarea acneei şi a cicatricilor
lăsate de aceasta. Acneea apare, de cele mai multe ori, din cauza unui dezechilibru al
PH-ului pielii, iar bicarbonatul este un amfoter, adică acţionează ca un compus
neutralizator al pielii. Bicarbonatul de sodiu elimină excesul de sebum şi înlătură
punctele negre, datorită particulelor sale rotunde şi tari, care acţionează ca un
abraziv.
Bicarbonatul de sodiu, se recomandă pentru spălăturile vaginale,
alcalinizează vaginul, iar astfel bacteriile şi ciupercile se multiplică mai greu.

12.3. CARBONAT DE POTASIU, KALIUM CARBONICUM, KALII


CARBONAS F.R.X

Formula chimică : K2CO3


Obţinere
1. In literatura de specialitate, se menţionează o metodă mai veche care constă
în tratarea cenuşii de lemn cu apă, apoi calcinare.
2. Electroliza clorurii de potasiu şi barboatarea dioxidului de carbon în spatiul
catodic.

135
Proprietăţi
Pulbere albă, granuloasă, fără miros, cu gust leşietic. Este solubil în apă şi
insolubil în alcool. La aer adsoarbe apa şi dioxid de carbon, transformându-se parţial
în hidrogenocarbonat.
Identificare
Pe cale uscată : colorează flacăra în violet (ionul potasiu).
Pe cale umedă : carbonatul tratat cu soluţii acide produce efervescenţă. In
solutie apoasa tratat cu solutie de acid tartric, produce efervescenta si formeaza un
precipitat alb cristalin.
Controlul purităţii
Se cercetează cianuri, nitraţi şi sulfaţi.
Determinare cantitativă
Se efectuează prin tritare cu HCl 1 M în prezenţa indicatorului metiloranj.
Întrebuinţări
Se recomandă ca alcalinizant, caustic, în ORL şi dermatologie.

136
CAPITOLUL XIII
COMPUŞII METALELOR
TRANZIŢIONALE

13.1. COMPUŞII ZINCULUI

În antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul era folosit


pentru obţinerea alamei.
Zincul a fost un factor important în procedeul de descoperire al bateriei, astfel
savantul Alessandro Volta l-a utilizat pentru a inventa Pila Volta, prima baterie din
lume.

OXID DE ZINC, ZINCUM OXYDATUM, ZINCI OXYDUM F.R.X

Formula chimică : ZnO


Obţinere
1. In literatura de specialitate, se menţionează tratarea sulfatului de zinc şi a
carbonatului de sodiu la carbonat bazic de zinc, care se calcinează în jurul
temperaturii de 400ᵒC
5ZnSO4 + 5Na2CO3 + 3H2O → 2ZnCO3 x 3Zn(OH)2 + 5Na2SO4 + 3CO2

2ZnCO3 x 3Zn(OH)2 → 5ZnO + 2CO2 + 3H2O

137
Proprietăţi
Pulbere albă, fină, amorfă, fără miros şi fără gust. Este insolubil în apă şi în
solvenţi organici. Solubil în acizi minerali diluaţi, acid acetic, în exces de soluţii de
hidroxizi alcalini şi de amoniac concentrat.Reacţiile atât cu acizi,cât şi cu baze
subliniază caracterul amfoter al oxidului.
ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O
ZnO + 2CH3-COOH → (CH3-COO)2Zn + H2O
ZnO + 2NaOH + H2O → Na2[Zn(OH)4]

Identificare
Pe cale uscată : prin calcinare se colorează în galben, după răcire redevine alb.
Pe cale umedă : soluţia acetică tratată cu hidroxid de sodiu, formează un
precipitat alb de hidroxid de zinc, solubil în exces de reactiv. Prin adăugare de Na2S
sub formă de soluţie , rezultă un precipitat alb.

Controlul purităţii
Se cercetează alcalinitatea, şi carbonaţi.

Determinare cantitativă
Se efectuează prin tritare cu HCl 0,1 M se adaugă tampon amoniacal şi se
titrează cu edetat disodic, în prezenţa eriocromului T.

Întrebuinţări
Se recomandă singur sau în diverse asocieri, în dermatologie, sub formă de
pudre compuse cu mentol, carbonat de magneziu, unguente, suspensii, paste, ca
antiseptic extern, astringent şi sicativ.

138
PRODUSE

139
140
CLORURA DE ZINC, ZINCUM CHLORATUM, ZINCI CHLORIDUM F.R.X

Formula chimică : ZnCl2


Obţinere
1.Tratarea zincului cu acid clorhidric
Zn + 2HCl → ZnCl2 + H2
2. Tratarea oxidului de zinc cu acid clorhidric
ZnO + 2HCl → ZnCl2 + H2O
3. Tratarea carbonatului de zinc cu acid clorhidric
ZnCO3 + 2HCl → ZnCl2 + H2O + CO2
Proprietăţi
Masă granulară, bucăţi sau pulbere cristalină, albă, fără miros şi cu gust
arzător, caustic. Este solubilă în apă şi în solvenţi organici. Este puternic
delicvescentă, se transformă treptat, prin expunere la aer, într-o soluţie concentrată.
Cristalizează din soluţie apoasă, la temperatura camerei, fără apa de cristalizare.
Clorura de zinc formează cu hidroxizii alcalini un precipitat alb de hidroxid de
zinc,care reacţionează cu excesul de reactiv şi cu amoniacul,trecând într-un
hidroxozincat şi într-un amminocomplex.
ZnCl2 + 2NaOH → Zn(OH)2 + 2NaCl
Zn(OH)2 + NaOH → Na [Zn(OH)3]
Zn(OH)2 + 4NH3 → [Zn(NH3)4](OH)2
Clorura de zinc în prezenţa halogenurilor alcaline sau de amoniu, formează
clorozincaţi, compuşi incolori şi cristalizaţi.
ZnCl2 + 2KCl → K2[ZnCl4]
ZnCl2 + 2NH4Cl → (NH4)2[ZnCl4]

141
Identificare
Pe cale umedă : cu hidrogen sulfurat şi în prezenţa acetatului de sodiu,
formează un precipitat alb de sulfurăde zinc.
ZnCl2 + H2S + 2CH3-COONa → ZnS + 2 CH3-COOH + 2NaCl
Controlul purităţii
Se cercetează metalele grele în prezenţa cianurii de potasiu.
Determinare cantitativă
Se efectuează complexonometric, cu edetat disodic şi eriocrom T indicator.
Întrebuinţări
Clorura de zinc în soluţii diluate are acţiune antiseptică, antifungică şi
astringentă (colire 0,02- 0,05 %,spălături vaginale sau uretrale 0,5%).
In stomatologie soluţiile diluate se folosesc în tratamentul gingivitelor, iar în
soluţii concentrate în tratamentul parodontopatiilor. Soluţiile concentrate în amestec
cu oxid de zinc formează baza cimenturilor dentare.
Produse

142
SULFAT DE ZINC, ZINCUM SULFURICUM, ZINCI SULFAS F.R.X

Formula chimică : ZnSO4 x 7H2O


Obţinere
1.Tratarea zincului cu acid sulfuric
Zn + 2H2SO4 → ZnSO4 + H2
2.Tratarea oxidului de zinc cu acid sulfuric
ZnO + H2SO4 → ZnSO4 + H2O
3.Tratarea carbonatului de zinc cu acid sulfuric
ZnCO3 + H2SO4→ ZnSO4+ H2O + CO2
Proprietăţi
Pulbere cristalină, albă, fără miros şi cu gust metalic şi arzător sau cristale
prismatice, incolore, uşor eflorescente la aer. Este solubil în apă şi insolubil în
solvenţi organici. Prin încălzire se dizolvă în apa de cristalizare, la temperatură
pierde 6 molecule de apă şi se transformă în monohidrat, iar la 240 ۫C devine
anhidru. Sarea anhidră se descompune prin calcinare în oxid de zinc şi anhidridă
sulfurică.
Identificare
Pe cale umedă : în soluţie apoasă cu hexacianoferat de potasiu, formează un
precipitat alb sau alb-verzui.
Controlul purităţii
Se cercetează aciditatea şi metalele grele .
Determinare cantitativă
Se efectuează complexonometric, cu edetat disodic şi eriocrom T indicator.
Întrebuinţări
Se recomandă în diverse asocieri, în dermatologie, sub formă de soluţii apoase
şi unguente ca antiseptic extern, astringent şi sicativ.

143
144
13.2. COMPUŞII ARGINTULUI

Cuvântul grecesc “argyros” provine de la “argos” care înseamnã “a strãluci” .


Il obţineau la rafinarea prin cupelaţie, proces
inventat de chaldeeni în jurul lui 2500 i.Hr şi descris
în Biblie. Acest proces constă în încalzirea metalului
topit într-o cupă poroasă şi ingustă numită cupel,
peste care se aplică un jet puternic de aer.
Acesta oxida celelalte metale, precum plumb,
cupru şi fier, lăsand doar argintul în stare
globulară de metal topit.
In natură se găseşte în stare nativă, aliaje sau în combinaţii de sulfuri
(argentită-Ag2S) sau de halogenuri (kerargyrita-AgCl), granule sau glie de argint.
Acest metal se găseşte în cantităţi mici din care cauză este considerat un metal rar.

AZOTAT DE ARGINT, NITRAT DE ARGINT, PIATRA IADULUI,


ARGENTUM NITRICUM, ARGENTI NITRAS F.R.X

Formula chimică : AgNO3


Obţinere
Dizolvarea argintului metalic pur în acid nitric pur
3Ag + 4HNO3 → 3AgNO3 + NO↑ + 2H2O
Proprietăţi
Substanţă cristalină, oficinală, formând plăci sau cristale translucide, lucioase,
cu gust metalic neplăcut şi caustic. Sub influenţa luminii şi a substanţelor organice
capătă o culoare cenuşie datorită depunerii argintului metalic. Azotatul de argint

145
trebuie conservat în absenţa luminii, iar asocierea lui în produsele farmaceutice
trebuie făcută ţinând seama de însuşirile sale chimice. Nu se va asocia cu halogenuri
alcaline, substanţe alcaline, substanţe organice şi substanţe reducătoare.
Identificare
Pe cale umedă : cu HCl diluat formează un precipitat alb, insolubil în acizi,
solubil în amoniac concentrat.
AgNO3 + HCl → AgCl + HNO3
AgCl + 2NH3 → [Ag (NH3)2]Cl
Controlul purităţii
Aciditatea se cercetează dintr-o soluţie obţinută după precipitarea ionilor de
argint cu clorură de sodiu, cu ajutorul soluţiei de NaOH 0,1 M.
Determinare cantitativă
Se efectuează cu tiocianat de amoniu 0,1M, în soluţie acidulată cu acid azotic.
Întrebuinţări
Este un foarte bun antiseptic în soluţii diluate şi un energic cauterizant, în
soluţii concentrate sau în stare solidă. Este folosit sub formă de soluţii 1% în
oftalmologie, iar în soluţii mai diluate, este utilizat pentru antisepsia mucoaselor
(uretrală,vezicală) sau a plăgilor. În anumite afecţiuni dermatologice se obţin
rezultate bune prin aplicarea azotatului de argint sub formă de unguente. Pentru
cauterizări sunt utilizate creioanele, obţinute prin turnarea în forme a azotatului de
argint topit, în amestec cu azotatul de potasiu. Azotatul de argint se întrebuinţează nu
numai în oftalmologie, ginecologie şi chirurgie (soluţii 1%o – 1%), ci şi în
tratamentul eczemelor umede, diverselor dermatite, arsurilor, etc. sub formă de
soluţii 2–5% sau în tratamentul aftelor în soluţie 0,5 %.

146
ARGINT COLOIDAL, COLARGOL, ARGENTUM COLLOIDALE F.R.X

Sub formă de soluţie coloidală având un înalt grad de puritate, argintul


constituie un remediu natural foarte eficient şi simplu împotriva multor afecţiuni, şi
mai ales împotriva infecţiilor. El a fost utilizat în acest scop, cu mult înainte de
penicilină şi medicamentele pe bază de sulf, care au apărut de-abia în perioada celui
de-al Doilea Război Mondial.
Unul din cele mai remarcabile aspecte referitoare la argintul coloidal este
faptul că are un spectru extrem de larg de aplicaţii şi întrebuinţări. Spre deosebire de
medicamentele de sinteză, acţiunea sa biologică este orientată la nivel de structură
celulară.
Virtuţile terapeutice şi dezinfectante ale argintului erau cunoscute încă din
antichitate, el fiind foarte apreciat în Egiptul antic şi Babilon. La rândul său, celebrul
medic şi alchimist Paracelsus îl utiliza ca ingredient secret în remediile contra
infecţiilor.
Este de asemenea un fapt cunoscut că în Evul Mediu, când Europa era
devastată de epidemii de ciumă, acestea făceau ravagii mai ales în rândul ţăranilor şi
a orăşenilor sărăci, nobilii şi aristocraţii rămânând neatinşi. Multă vreme s-a crezut
că aceştia din urmă beneficiau de o protecţie specială, când în realitate, tocmai
argintul a fost cel care i-a ferit de cumplita maladie. Aceasta pentru că apa şi vinul
aristocraţilor erau păstrate în vase de argint, şi ei foloseau în mod curent farfurii,
tacâmuri şi pahare de argint.
În timpul secolului trecut, pionierii americani obişnuiau să pună un dolar de
argint într-o găleată de lapte proaspăt, pentru a-i încetini procesul de acrire.

147
Obţinere
Produs cu 70- 80 % Ag, restul fiind constituit din substante albuminoide cu rol
de coloizi protectori.
Se obtine prin metode chimice si electrochimice.
Metoda chimica consta din reducerea nitratului de argint la argint metalic cu
hidrat de hidrazina, hidroxilamina, formaldehida sau amestec de sulfat feros sau
citrat feros si citrat de sodiu sau de amoniu, in prezenta albusului de ou sau a unor
proteine solubile, cu rol de coloizi protectori. Se obtine o dispersie coloidala, care se
evapora la sec sau din care se precipita produsul cu alcool absolut. Dupa separare,
substanta se usuca sub presiune la temperatura scazuta.
Metoda electrochimica consta in pulverizarea argintului intr-un arc electric cu
electrod de argint, intr-o solutie de coloid protector. Solutia finala contine, in
suspensie, argint si se prelucreaza ca la prima metoda.
Proprietăţi
Pulbere granuloasă sau lamele, de culoare neagră verzuie sau albastru închis,
cu luciu metalic, cu miros caracteristic şi cu gust amărui-metalic. Se dispersează lent
în apă şi alcool diluat, formând o soluţie coloidală de culoare brun închis.
Identificare
Prin incalzire se carbonizeaza si degaja miros de pene arse. Dupa calcinare
lasa un reziduu de argint metalic, care se poate identifica dupa dizolvare in acid
nitric diluat, cu acid clorhidric diluat. Solutia apoasa cu acid clorhidric formeaza un
precipitat brun- inchis, solubil in hidroxid de sodiu.
Controlul purităţii
Sarurile de argint ionizabile, se identifica dupa extractie cu alcool absolut.
Determinare cantitativă
La solutia apoasa se adauga acid sulfuric si permanganat de potasiu pentru
distrugerea proteinelor. Se fierbere, iar permanganatul de potasiu ramas in exces se

148
decoloreaza cu sulfat feros, apoi se dilueaza cu apa, se aciduleaza cu acid azotic 25%
si ionii de argint din solutie se tiotreaza cu solutie de tiocianat de amoniu 0,1 M.

Întrebuinţări
Se întrebuinţează ca antiseptic extern, aplicat în special pe mucoase, fiind
neiritant şi netoxic. Formele de utilizare sunt: soluţii 1,5 % pentru instilaţii oculare şi
nazale, soluţii 0,1 % pentru spălături, unguente 10 – 15 %, ovule şi supozitoare
conţinând de obicei 0,1 g colargol.
Cercetările ştiinţifice au arătat că argintul coloidal este eficient şi activ în
tratarea multor afecţiuni importante: infecţii microbiene, fungice, parazitare şi virale
ale pielii, organelor senzoriale, ale tracturilor digestiv, respirator şi urinar, boli
autoimune, arsuri, răni, ulceraţii şi chiar cancer.
În unele centre de cercetare medicală a fost prescris ca adjuvant în tratamentul
unor boli ale sistemului de reproducere feminin şi ale sistemului circulator, precum
şi pentru tratarea eficientă a unor complicaţii infecţioase date de virusul HIV. A fost
folosit de asemenea ca tratament pentru afecţiuni tiroidiene, boli infantile,
somnambulism şi anorexie nervoasă.

PROTEINAT DE ARGINT, PROTARGOL, ARGENTUM PROTEINICUM,


ARGENTI PROTEINAS F.R.X
Este o combinatie de argint cu produse de degradare ale proteinelor, cu un
continut de 7,8%- 8,3% argint.
Obţinere
Se prepara, tratand o solutie de nitrat de argint de o anumita concentratie sau o
suspensie de oxid de argint cu o solutie alcalina de proteine ( gelatina, peptona, albus
de ou, cazeina). Rezulta un complex argint- proteina sub forma de precipitat, care se
izoleaza, se spala si se suispenda intr-o solutie de protalbumoza, incalzindu-se pana

149
la dizolvare. Solutia limpede se evapora la sec la presiune redusa si reziduul se
pulverizeaza.

Proprietăţi
Pulbere fină, aderentă, de culoare galbenă, galben brună, uşor higroscopică,
fără miros şi gust metalic amărui. Se dispersează cu încetul în apă, formând o soluţie
coloidală de culoare brună. Soluţiile apoase au reacţie alcalină; ele se prepară cu apă
rece şi se conservă în sticle colorate.

Identificare
Prin incalzire se carbonizeaza si degaja miros de pene arse. Dupa calcinare
lasa un reziduu de argint metalic, care se poate identifica dupa dizolvare in acid
nitric diluat, cu acid clorhidric diluat. Solutia apoasa tratata cu solutie de hidroxid de
sodiu si de sulfat de cupru formeaza un precipitat si se coloreaza in violet.

Controlul purităţii
Sarurile de argint ionizabile, se identifica dupa extractie cu alcool absolut.

Determinare cantitativă
La solutia apoasa se adauga acid sulfuric si permanganat de potasiu pentru
distrugerea proteinelor. Se fierbere, iar permanganatul de potasiu ramas in exces se
decoloreaza cu sulfat feros, apoi se dilueaza cu apa, se aciduleaza cu acid azotic 25%
si ionii de argint din solutie se tiotreaza cu solutie de tiocianat de amoniu 0,1 M.
Întrebuinţări
Substanţa este antiseptică, puţin astrigentă sau iritantă. În calitate de
antiseptic, se foloseşte sub formă de soluţii 0,5 – 3 % şi de unguente 5 – 10 % în
oftalmologie şi ginecologie.

150
VITELINAT DE ARGINT, ARGIROL,ARGENTI VITELLINAS F.R.X

Combinatie de argint cu vitelina, cu un continut cuprins intre 19%- 23% argint.

Obţinere
Se obtine tratand o solutie de nitrat de argint cu vitelina, o fosfoproteida din
galbenusul de ou, sau cu gelatina, serumalbumina, peptona sau cazeina. Alte metode
folosesc in locul nitratului de argint, oxidul de argint. Metoda consta in suspendarea
oxidului umed de argint intr-o solutie de cazeina si incalzirea amestecului pana nu se
mai obtine precipitat la adaugarea unei solutii de clorura de sodiu, dupa care
amestecul este evaporat la sec.

Proprietăţi
Fragmente sau lamele de culoare albastră închis spre negru, cu luciu metalic,
fără miros, cu gust caracteristic.Solubile in apa, glicerina si in timp in alcool
diluat.Aproape insolubile in alcool absolut, cloroform si eter. Solutiile apoase au
culoare bruna, reactie alcalina si miros caracteristic atunci cand sunt concentrate.
Prin ardere raspandeste miros de pene arse, iar la reziduul de calcinare
dizolvat in acid azotic, da reactiile caracteristice argintului.

Întrebuinţări
Se foloseşte ca antiseptic întocmai ca şi ceilalţi compuşi coloidali de argint.
Este bun antiseptic, însă are şi o uşoară acţiune iritantă asupra ţesuturilor.

151
13.3. COMPUŞII MERCURULUI

Derivaţii anorganici ai mercurului au fost printre primele antiseptice folosite


pe scară largă în terapeutică datorită acţiunii lor bactericide foarte puternice.
Cercetările întreprinse mai târziu au arătat însă că activitatea lor este mai degrabă
bacteriostatică decât bactericidă. Având însă o toxicitate mare, întrebuinţările lor
terapeutice sunt destul de limitate.
Mecanismul prin care compuşii mercurului produc efectele antiseptice a fost
foarte mult studiat, dându-se următoarea explicaţie: metalul se fixează la grupările
tiolice (SH) libere ale proteinelor şi enzimelor pe care le denaturează, blocând astfel
o serie întreagă de procese metabolice esenţiale pentru microorganisme. Una din
dovezile experimentale pe care se sprijină această concepţie este faptul că acţiunea
toxică, deci şi dezinfectantă, a compuşilor mercurici este anihilată sau diminuată prin
administrarea de compuşi cu grupări tiolice libere, cum este DMS
(dimercaptopropanolul).
Alţi compuşi organici, cât şi cei anorganici ai mercurului nu arată însă o
electivitate suficientă faţă de grupele (SH) libere ale diferitelor componente
biologice existente la microorganisme şi organismul gazdă, de unde toxicitatea
ridicată şi indicele chimioterapic foarte mic.

152
OXIDUL GALBEN DE MERCUR, HYDRARGYRI OXYDUM
FLAVUM F.R.X

Formula chimică: HgO


Obținere:
Prin adăugarea unei soluții de clorură mercurică la o soluție apoasă de
hidroxid de sodiu, sub continuă agitare.
HgCl2+2NaOH=HgO+2NaCl+ H2O
Precipitatul se spală cu apă și se usucă la temperatura de sub 30ᵒ C. Este
important ca soluția de clorură mercurică să fie turnată în soluția de hidroxid de
sodiu, care trebuie să fie în mic exces, deoarece astfel se evită formarea oxiclorurii
de mercur (HgCl2.HgO).
Proprietăţi
Se prezintă sub forma de pulbere galbenă sau galben-portocalie, amorfă, fină,
grea, fără miros. Este practic insolubil în apă și în alcool, ușor solubil în acid
clorhidric și acid nitric diluat. Prin încălzire treptată se colorează în roșu (oxid roșu
de mercur) iar peste 400ᵒ C se descompune și se volatilizează.
Sub influența luminii se descompune, pune în libertate mercur metalic și
devine cenușiu. Trebuie păstrat în recipiente bine închise, ferit de lumină. Cu ioduri,
bromuri și cloruri, S2O32- alcani reacționează în prezența apei, dând soluții alcaline.
HgO+4KJ+H2O=K2[HgJ4]+2KOH
Identificare
Soluția clorhidrică tratată cu iodură de potasiu, formează un precipitat roșu,
solubil în exces de reactiv.
HgO+2HCl=HgCl2+H2O
HgCl2+2KJ=HgJ2+2KCl

153
HgJ2+2KJ= K2[HgJ4]
Soluția clorhidrică tratată cu sulfură de sodiu formează un precipitat negru:
HgCl2+Na2S=HgS+2NaCl

Controlul purităţii
Să fie solubil în acid clorhidric diluat ( săruri mercuroase). Se mai cercetează
nitrați, alcalinitate, oxid roșu de mercur, cloruri și sulfați.
Determinarea cantitativă
Se dizolvă în acid nitric 25% și se titrează cu tiocianat de amoniu 0,1 m (
i.:sulfat de amoniu-fier III).
Intrebuinţări
Este un antiseptic întrebuințat sub formă de unguente de 1-5% în oftalmologie
și dermatologie.

CLORURĂ MERCUROASĂ (I), CALOMEL, HYDRARGYRUM


CHLORATUM (I), HYDRARGYRUM SUBCHLORIDUM,

Formula chimică: Hg2Cl2


Obținere:
1. Clorura mercurică și mercurul metalic, se umectează cu apă sau alcool și se
amestecă până la dispariția completă a picăturilor de mercur, produsul obținut
se usucă și apoi se sublimează.
HgCl2+Hg= Hg2Cl2
Calomelul se depune sub forma unei scoarțe cristaline, de culoare alb-gălbuie
din care se obține o pulbere fină prin pulverizare.
Dacă condensarea vaporilor se face brusc, cu insuflare de aer cald sau vapori
de apă, calomelul se depune sub formă de pulbere foarte fină.

154
2. Prin precipitare se prepară din nitrat mercuros (I) în soluție apoasă, acidulată
cu acid nitric, prin dublă descompunere cu clorură de sodiu.
Hg2(NO3)2+2NaCl=Hg2Cl2+2NaNO3
Precipitatul se spală și se usucă ferit de lumină. După această metodă se obține
preparatul cel mai fin divizat (,,praecipitatum,,). În F.R. VIII a fost oficinal cel
preparat prin precipitare. Cele trei varietăți de clorură mercuroasă au aceeași
compoziție chimică și diferă numai în finețea gradului de diviziune.
Proprietăţi
Pulbere albă, microcristalină, foarte fină, aderentă, fără miros și fără gust. La
lumină se colorează . Prin calcinare (sub nișă) sublimează, fără a se topi.
Este practic insolubil în apă, alcool și în eter. Se dizolvă în acid nitric la fierbere.
Hg2Cl2+3HNO3=HgCl2+Hg(NO3)2+HNO2+H2O
Cu soluții de ioduri, bromuri și cloruri alcaline, formează săruri complexe,
ușor solubile în apă și se separă mercur metalic (precipitat negru).
Hg2Cl2+4KJ=K2[HgJ4]+2KCl+Hg
Se înnegrește prin tratare cu alcalii sau cu săruri cu reacție alcalină.
Identificare
Se face prin tratare cu amoniac, se formează un precipitat negru:
Hg2Cl2+2NH3=Hg+HgNH2Cl+NH4Cl
Filtratul acestei probe, acidulat cu acid nitric dil. și tratat cu nitrat de argint,
formează un precipitat alb, cazeos.
Determinarea cantitativă
Se face prin tratarea cu iodură de potasiu și soluție de iod 0,1 n, titrând apoi
excesul de iod cu tiosulfat de sodiu.
Hg2Cl2+6KJ+J2=2K2[HgJ4]+2KCl
Întrebuințări
Intern ca purgativ, diuretic, vermifug. Extern ca antiseptic.

155
CLORURĂ MERCURICĂ (II), SUBLIMAT COROZIV, HYDRARGYRI
DICHLORIDUM, HYDRARGYRUM BICHLORATUM

Formula chimică: HgCl2


Obținere:
1. Prin sublimare dintr-un amestec de sulfat de mercur și clorură de sodiu.
HgSO4+2NaCl=HgCl2+Na2SO4
2. Prin acțiunea clorului asupra mercurului încălzit:
Hg +Cl2= HgCl2
Produsul brut se purifică prin sublimare.
Proprietăţi
Clorura mercurică se prezintă sub formă de cristale translucide sau pulbere
cristalină, albă, grea, fără miros.
Încălzită treptat (sub nișă) se topește și apoi se volatilizează. Este solubilă în
16 p. apă, 4 p. alcool, 17 p. eter și 15 p. glicerol.
Soluția apoasă are reacție acidă, din cauza hidrolizei, deși este puțin ionizată
soluție.
În soluțiile de clorură de sodiu se dizolvă mai ușor dând soluție neutră:
HgCl2+2NaCl=Na2[HgCl4]
Identificare
Soluția apoasă la tratare cu hidroxid de sodiu formează un precipitat galben:
HgCl2+2NaOH=HgO+2NaCl+H2O
La tratare cu iodură de potasiu, formează un precipitat roșu, solubil în exces
de reactiv.
Din cauza sensibilității ei la lumină se păstrează în recipiente de culoare
închisă.

156
Determinarea cantitativă
1. După F.R. VIII se face iodometric. În mediu alcalin se reduce cu
formaldehidă, la mercur metalic:
HgCl2+CH2O+3NaOH=Hg+HCOONa+2NaCl+2H2O
În continuare se acidulează cu acid acetic și se tratează cu iodură de potasiu și
soluție de iod 0,1 n în exces și se agită până la dizolvarea completă a mercurului
precipitat.
Hg+J2+2KJ=K2[HgJ4]
Iodul rămas în exces se titrează cu tiosulfat de sodiu.
2. Farmacopeea Europeeană ed. a 4-a prevede o metodă complexonometrică:
soluția analizată se tratează cu soluție de edetat disodic 0,1 m și soluție tampon
(pH=10,9). Se tritează cu soluție sulfat de zinc 0,1m în prezența indicatorului
eriocrom T. Se adaugă apoi iodură de potasiu, o nouă cantitate de indicator și se
titrează cu sulfat de zinc 0,1 m.
Întrebuințări
Clorura mercurică aparține celor mai active antiseptice. Are însă dezavantajul
de a fi foarte toxică și iritantă, în soluție mai concentrată chiar corozivă. Puterea
iritantă se poarte diminua prin clorură de sodiu. Se întrebuințează în soluții de 0,02-
0,1%, ca dezinfectant în dermatologie și obstetrică. Pentru dezinfectarea
instrumentelor chirurgicale și a obiectelor metalice nu poate fi folosit, fiindcă
formează amalgam cu metale.

157
CLORAMIDURĂ DE MERCUR, PRECIPITAT ALB DE MERCUR,
HYDRARGYRI AMINOCHLORIDUM, HYDRARGYRUM
AMINOCHLORATUM

Formula chimică: Hg (NH2)Cl


Obținere:
Prin tratarea la rece a unei soluții apoase de clorură mercurică (II) cu amoniac
de 10%.
HgCl2+2NH3=Hg(NH2)Cl+NH4Cl
Precipitatul format se spală cu o cantitate de apă rece strict necesară și se
usucă la 30ᵒC, ferit de lumină.
Dacă la precipitare se întrebuinţează amoniac concentrat se poate forma
diamoniuclorură mercurică Hg(NH3)2Cl2.
Proprietăţi
Pulbere albă amorfă sau bucăți uşor friabile, fără miros. La lumină se
colorează, se păstrează ferit de lumină.
Este practic insolubil în apă şi în solvenţi organici. Se dizolvă în soluție
concentrată de clorură de amoniu cu formare de diamoniuclorură mercurică.
Hg(NH2)Cl+NH4Cl= Hg(NH3Cl)2.
Diamoniuclorura mercurică se numește ,,precipitat alb fuzibil,,, căci se topește
înainte de a se volatiliza, spre deosebire de cloramidura mercurică, numită ,,
precipitat alb infuzibil,, care la încălzire se volatilizează fără a se topi.
Cloramidura de mercur este solubilă în acid clorhidric diluat, acid nitric dil. și
acid acetic.
Se dizolvă și într-o soluție de tiosulfat de sodiu, dând o soluție alcalină.
Hg(NH2)Cl+2Na2S2O3+H2O=Na2[Hg(S2O3)2]+NaOH+NH3+NaCl

158
Identificare
Prin tratare cu soluție de hidroxid de sodium formează un precipitat galben și
degajă amoniac.
Hg(NH2)Cl+NaOH=HgO+NH3+NaCl
Din filtrat se identifică ionii de clor.
Determinarea cantitativă se face prin dizolvare în exces de acid clorhidric
0,1m și retitrarea excesului de acid, după o prealabilă adăugare de iodură de potasiu.
HgClNH2+2HCl=HgCl2+NH4Cl
Clorura mercurică formată are reacție slab acidă și astfel ar influența
rezultatul, prin adăugare de iodură de potasiu, este transformată în sare complexă cu
reacție neutră.
Întrebuințări
Se întrebuințează ca antiseptic sub formă de unguente 1-10%, în dermatologie,
în oftalmologie.

159
BIBLIOGRAFIE

1. Chimie farmaceutică, Vol. I, Editura Tehnoplast, prof.dr. Alexandru Missir,


prof.dr. Ileana Chiriță, conf.dr. Carmen Limban
2. Chimie farmaceutică, Vol.1, Substanțe medicamentoase anorganice, prof.dr.
Gyeresei Arpad, farm. Dani Tunde, șef.lucr. Kelemen Hajnal
3. Tehnologie farmaceutică Volumul I, Editura Polirom, Dumitru Lupuleasa,
Iuliana Popovici- 2009
4. Tehnică farmaceutică, Editura Medicală, Stanescu Victor- 1983
5. Farmacopeea Română, Ediţia X-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1993
6. www.wikipedia.ro

160