You are on page 1of 17

MINISTERUL EDUCAŢIEI SI CERCETARII

STIINTIFICE

UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI”din
BACĂU

FACULTATEA de INGINERIE

Calea Mărășești, Nr. 157, Bacău, 600115, Tel./Fax +40 234
580170
http://inginerie.ub.ro, decaning@ub.ro

PROIECT
FABRICAȚIE VIRTUALĂ

- 2019-

1
Cuprins

1. Modelul fabricatiei virtuale 3
2.Arhitectura de fabrică virtuală 6

3. Obiecte, procese, agenţi în universul fabricii virtuale 9

4. Problema alocării activităţilor 12
5. Simularea si fabricatia virtuala 14
Concluzii 15

FABRICAȚIA VIRTUALĂ

1. MODELUL FABRICATIEI VIRTUALE

Fabrica virtuală (VF) se constituie într-un cadru de multimodelare care să
asigure:

2
– implementarea controlului adaptiv, cu referire la incertitudinile mediului de
fabricaţie datorate factorilor externi impredictibili (uzură şi defecte, comenzi
eronate ale operatorului uman, schimbarea opţiunii clienţilor,

[Lin,93];

– coordonarea agenţilor autonomi; operatorii umani şi maşinile cooperează
în vederea atingerii structurii scop
– controlul inteligent bazat pe tehnici neuro-fuzzy şi algoritmi genetici pentru
a realiza activităţi complexe de control evoluat prin proiectare, modelare,
simulare şi prototipizare în mediu virtual a unor sisteme de fabricaţie
evoluate.

Fabrica virtuală asigură platforma de integrare a controlului avansat cu
funcţiunile de afaceri ale sistemului de fabricaţie [Raulefs,94], şi oferă cadrul
necesar dezvoltării întreprinderii, pe baza unui model cu învăţare, în conformitate
cu o strategie de dezvoltare incrementală. Abordarea orientată pe platforma de
multimodelare pentru: suport decizie, dezvoltare şi operare sistem de fabricaţie
manifestă o tendinţă convergentă cu topica curentă de cercetare în direcţia Integrării
în Fabricaţie (IiM). În domeniul proiectării şi operării sistemelor de control automat
se acordă o atenţie deosebită facilităţilor oferite de mediile virtuale pentru modelare,
simulare şi validare algoritmi, tehnici şi soluţii de sistem de automatizare, bazate pe
calculator, pentru fabricaţie avansată.

Ţinând cont că FMS (Flaxible Manufacturing Systems)- Sistemele Flexibile de
Fabricaţie, sunt încă departe de a-şi atinge potenţialul cerut de fabrica viitorului,
realitatea arată că la nivelul sistemului de fabricaţie propriu-zis (secţie, atelier,
echipament) sistemele de control cu calculator nu sunt atât de flexibile şi integrate
cum se precizează în lucrările academice , modelarea şi simularea, ca tehnici de
dezvoltare rapidă de produse, procese şi sisteme, la nivelul fabricii

virtuale, se constituie într -o abordare de perspectivă în creşterea calităţii proiectării
prin utilizarea ingineriei concurente şi utilizarea mediilor virtuale susţinute de
dezvoltarea suportului informatic şi a mediilor de comunicaţii.

Sistemele de control la nivelul secţiei sunt focalizate pe informaţii, colecţii de
date şi monitorizare mai mult decât pe controlul sistemului complex, distribuit.
Multe FMS-uri sunt formate prin interconectarea unor structuri puternic orientate
hard, nestandardizate, greu de interconectat şi care nu oferă accesul la informaţiile
de control şi stare, ceea ce determină o slabă utilizare a resurselor oferite de
calculator pentru controlul avansat . Utilizatorii de FMS încearcă să standardizeze

3
produsele şi să reducă diversitatea loturilor pentru a uşura operarea sistemelor şi a
justifica economic utilizarea SFCS (Shop Floor Control Systems).

Termenul de Fabrică Virtuală a fost utilizat iniţial pentru a identifica o “fabrică
agilă”, dar conceptul face referire la un mediu virtual în care sistemele software
pentru controlul cu reacţie al proceselor de fabricaţie şi diferite scenarii de acţiune
pot fi testate şi executate fără a utiliza direct echipamentele fizice.
Modulele software de control interacţionează cu o suită de module software care
simulează atât funcţionarea echipamentelor, cât şi procesele de fabricaţie.

Dacă în programele uzuale de simulare fabricaţie, facilităţile pot fi definite prin
parametrii , conceptul de fabrică virtuală face apel în mod deosebit la modelul virtua
,,real” al facilităţilor, la modele ale facilităţilor atât din punct de vedere al unor
caracteristici privind funcţiile îndeplinite, pentru a putea fi integrate în SFF, cât şi
din punct de vedere al propriilor performanţe, legate de funcţionare (dimensiuni
reale, viteze reale, încărcări reale etc.) care să permită simularea proceselor
complexe de fabricaţie în mediu virtual şi posibilitatea ulterioară de ,,încărcare a
aplicaţiei direct în mediul real”, pe maşina virtuală ,,identică” cu cea din mediul
simulat .

Programarea orientată pe obiecte (OOP) şi modelarea solidelor din ingineria
mecanică au deschis calea pentru realizarea de astfel de aplicaţii complexe de
simulare. Tehnologia de interfaţare cu realitatea virtuală şi animaţia 3D pot crea
iluzia unei fabricaţii reale, interactive. Sunt anunţate primele realizări de ,,full
virtual prototyping” care presupun prototipizare virtuală, simulare prin tehnologia
de interfaţare cu realitatea virtuală (etapa care implică participarea activă a
beneficiarilor), urmată de prototipizarea rapidă a modelului. ,,Exerciţiul” trece
dincolo de experiment fiind obţinute deja produse industriale reale, fabricabile,
utilizabile (de exemplu: telefon mobil).

Problematica fabricii virtuale este legată de modelare-simulare-validare în mediu virtual
pentru:
proiectarea unei noi fabrici; instalarea unei noi linii
de producţie sau a unui nou echipament; introducerea unui nou
produs; instalarea unei noi tehnologii;
schimbarea strategiei de control utilizate într-un sistem;
managementul de resurse.

Scopul major al VF este experimentul în mediu simulat prin:

reprezentarea detaliată a sistemului de fabricaţie în software;

4
dezvoltarea unei discipline inginereşti pentru modelare ca suport în
proiectare;

integrare pachete software şi metodologii pentru rezolvarea de probleme
complexe;

autoanalizarea procesului de modelare ca suport proiectare.

VF utilizează seturi integrate de pachete software pentru proiectare, optimizare,
experimentare, modelare, iar eforturile sunt orientate către:

reprezentarea datelor ca suport pentru integrarea metodologiilor şi
pachetelor software (simulare, optimizare etc.);
utilizarea de modele de referinţă pentru sistemul de fabricaţie, care să
sprijine procesul de modelare şi experimentul virtual;

sinergia, integrarea şi interoperabilitatea programelor software.

Definţie: Fabrica virtuală este un sistem de modele şi aplicaţii software care
descriu în mediu virtual evoluţia dinamică a unui sistem de fabricaţie real, cu scopul
rezolvării următoarelor clase de probleme:

asistarea adoptării deciziei strategice/tactice/operaţionale;
dezvoltarea de produs /procese /facilităţi de fabricaţie;
dezvoltarea sistemului automat de control; managementul de
procese;
alocarea resurselor.

2. ARHITECTURA DE FABRICĂ VIRTUALĂ

Se consideră cadrul de modelare al fabricii virtuale constând din patru subsisteme:

– subsistemul management afaceri;

– subsistemul modelare produs /proces

– subsistemul facilităţi cuprind entităţile fizice ale sistemului de fabricaţie;

– subsistemul management de procese.

Sistemul de management procese iniţiază crearea structurii scop a fabricatorului
în corelaţie cu funcţii de afaceri (comenzi, costuri, beneficii etc.) şi modelele de
produse. Mulţimea proceselor alimentează agenţii cu procesele cerute pentru
satisfacerea structurii de scop.

5
Subsistemul de automatizare, AS este mediul de execuţie pentru fabrica virtuală,
asigurând interacţiunea dintre ,,universul modelelor” şi “universul fizic”, al
sistemului de fabricaţie propriu-zis, pe care primul îl modelează. O cerinţă majoră
pentru subsistemul de automatizare este aceea de a avea o structură consistentă atât
cu modele de calcul distribuit, cât şi cu produse din domeniul comercial deoarece
ambele evoluează rapid, iar sistemul de control automat trebuie să asigure
independenţa şi consistenţa (izolarea) fabricii virtuale faţă de modificările de la
nivelul fizic al echipamentelor.

6
Fig.1.2. Fabrica Virtuală

7
În practica sistemelor de control al fabricaţiei, controlul atelierului este orientat
în mod deosebit pe operaţiile de nivel înalt. Schimbarea acestuia este dificilă, cu
implicaţii financiare şi efort de proiectare deoarece majoritatea echipamentelor de
control sunt echipamente dedicate. Această situaţie se constituie într-o dificultate
majoră în integrarea echipamentelor de automatizare, în monitorizarea stării
echipamentelor, pentru controlul datelor de producţie şi introducerea de noi tehnici
de ordonanţare pe baza controlului supervizor al procesului de fabricaţie.

Este unanim acceptată aserţiunea ,,resursele de fabricaţie acţionează ca agenţi
care generează procese având ca obiectiv satisfacerea unei structuri scop”
furnizată de ,,motorul” de decizie orientat de reguli de afaceri, pentru a asigura
livrarea produselor în conformitate cu un model de date produs (PDM- Product
Data Model) dezvoltat în mediul de inginerie concurentă (CE-Concurrent
Engineering ) Conceptele cheie utilizate sunt: structura scop, procese de fabricaţie,
structura de procese, situaţii-operaţii, protocol de comunicaţii între scena externă
şi cea intern , agenţi autonomi, istoria unui agent.

,,Jucătorii cheie”, proiectantul, administratorul afacerii, managerul de procese
cooperează pentru a asigura funcţionalitatea fabricii programabile. Macro-agenţii
care realizează controlul şi ordonantarea sunt: Agentul de Planificare Procese,
Agentul de Diagnostic Procese, Agentul de Monitorizare Procese.

3. OBIECTE, PROCESE, AGENŢI ÎN UNIVERSUL
FABRICATIEI VIRTUALE

Pentru a modela fabrica virtuală se propun tehnici de programare orientate pe
obiecte (OO), cu următoarele definiţi:

Context = Set Obiecte
Obiect = Id x Stare x Set Operaţii

Stare = Variabilă → Valoare

Operaţie = (Stare x Mesaj x Context) x (Stare x Set Mesaje x Context)

Mesaj
= ListaValori

Comportare
= (Mesaj x Context) x (Set Mesaje x Context)

8
Contextul este creat de setul de obiecte asociate. Obiectele comunică prin mesaje
care pot determina schimbarea stării, generarea de mesaje către alte obiecte, crearea
sau ştergerea unor obiecte din Context.

Comportarea unui obiect stabileşte modul în care obiectul răspunde la un mesaj
(din setul de mesaje acceptat) şi este determinat de starea în care se găseşte obiectul
şi operaţiile aferente.

Procesele se definesc ca activităţi extinse temporal, realizate de agenţi şi obiecte.
Situaţiile şi operaţiile sunt elemente primare care descriu procesele.

Situaţia constă într-o aserţiune şi o constrângere de interval de timp, Situaţie: =
[Aserţiune/constrângere de timp].

Constrângerea de timp este mulţimea intervalelor pentru care aserţiunea este
valabilă. Evenimentul semnifică o schimbare care are loc la un anumit moment de
timp. Operaţia descrie un mecanism corelat cu un eveniment. O operaţie poate fi

considerată o instanţă reprezentând un set de evenimente care diferă prin proprietăţi
determinate de context (de exemplu: valoarea intrărilor) şi prin rezultatele (ieşirile)
obţinute în urma realizării acestora.

Executarea unui proces corespunde unei reţele de situaţii-operaţii asociate unei
reţele de situaţii-evenimente.
Reţeaua de situaţii-evenimente constituie istoria procesului.

Scena de intrare este stabilită de condiţiile externe care induc o operaţie asupra
unui agent sau obiect şi este determinată de scenele de ieşire ale proceselor care
interacţionează cu procesul dat.

Protocolul de interacţiune dintre două procese este relaţia dintre scenele de
ieşire şi cele de intrare a proceselor.

Structura scop se referă la ce intenţionează să realizeze un sistem.
Specificarea cerinţelor pentru proiectarea sistemului de fabricaţie integrat se

poate face în două faze independente:

– modelarea conceptuală a proceselor de afaceri şi inginerie a afacerii pentru
cerinţe preliminare la nivel de întreprindere, prezentate într-un

limbaj de modelare intermediar, bazat pe un anumit meta-model;

– specificare formală prin care modelul conceptual este rafinat şi transformat
într-un sistem de construcţii formale pentru care se pot stabili reguli formale, se
poate proiecta prototipul etc.

9
Faza de modelare conceptuală este un proces în care toate cunoştinţele
achiziţionate trebuie structurate în termeni ai conceptelor unui meta-model ales (care
balansează între modelarea dependenţelor de timp şi semantica fluxurilor), de
exemplu: modelul care poate complementa modelul ISO/IEC,91, [Dardenne,91]
scenariu-jucător-episod-eveniment.

Strategia de achiziţie a cunoştinţelor este orientată-agent, ceea ce corespunde
cerinţei de modelare de sisteme existente (cu agenţi şi structură organizatorică
prestabilite)

Metodologia propusă are la bază patru etape:

Identificarea agenţilor şi structurii lor

Se identifică procesele la nivelul cel mai de sus al agenţilor urmată de
descompunerea în subagenţi, ca proces iterativ, până se obţine un nivel stabilit
de descentralizare în care se pot identifica atribute sau relaţii ce pot fi asignate
unui singur agent;

Identificaea scopurilor şi a constrângerilor

Elaboratea structurii scop constă în identificarea scopului pentru fiecare agent
şi crearea lanţului de moştenire părinte-copii pentru structura de scopuri,
meta-relaţia ,,reducere” pentru capturarea structurii scop-subscop, respectiv
definirea unor instanţe, meta -relaţii între agenţi şi scopurile lor, de tipul
,,este_responsabil”. Scopul final asociat unui agent este ,,scop ţintă” (scop
,,frunză”). Operaţionalizarea scopurilor se face prin translatare în
constrângeri.

Definirea scenariilor
Agenţii efectuează acţiuni astfel încât constrângerile să satisfacă structura de
scopuri. Se urmăresc scenarii, care în forma conceptuală au la bază un
formalism grafic, în termeni de relaţii cauzale între evenimente şi acţiuni.
Pentru a distinge acţiuni care implică un singur agent, de acţiuni care implică
mai mulţi agenţi se introduce noţiunea de interacţiune, acţiunea de schimb de
mesaje între agenţi.

Rolul unui agent este mulţimea de acţiuni şi interacţiuni stabilite de agent pentru
a-şi satisface cerinţa scop.

10
Caracterizarea obiectelor/acţiunilor

Meta-structurile care caracterizează complet, în termeni de atribute şi legături,
obiectele şi acţiunile care apar în specificaţii includ: durata, condiţii pre şi
post-declanşare, condiţii de stop pentru acţiuni şi stări pentru obiecte.

4. PROBLEMA ALOCĂRII ACTIVITĂŢILOR

Descompunerea unei funcţii în sub-funcţii şi alocarea acestora unor agenţi este o
procedură cunoscută. Atunci când agenţii sunt oameni sau maşini inteligente, fiecare
agent contribuie la executarea mai multor funcţii, secvenţial sau concurent, ceea ce
face ca alocarea funcţie – agent să nu fie una clasică. Alocarea trebuie facută astfel
încât sarcina rezultată pentru fiecare agent să nu depăşească capacitatea acestuia.

Modelarea alocării funcţiilor ţine cont de încărcarea fiecărui agent precum şi de
efortul necesar coordonării interacţiunii dintre aceştia.

Primul pas în rezolvarea problemei alocării activităţilor este cea a descompunerii
funcţionale. Se utilizează descompunerea în scopuri – obiective – activităţi (frecvent
utilizată când se face referire la agenţi umani) sau în termeni de misiuni – funcţii –
activităţi.
În figura 3.4. se propune o descompunere funcţională întreţesută,
corespunzătoare, structurată pe nivelurile arhitecturii ierarhice de control (atelier,
celulă, staţie de lucru, echipament).

SISTEM SECŢIE CELULA STAŢIE DE LUCRU ECHIPAMENT

Scopuri

Funcţiuni
Subscopuri

Activităţi
Funcţii
Obiective

Activităţi
Funcţii Misiuni

Activităţi Funcţii
Activităţi

Fig. 1.4. Decompoziţie întreţesută pentru funcţiile de sistem

Descompunerea funcţională se poate face la ficare nivel de detaliu, până când
activităţile rezultate pot fi executate de un singur agent. Un exemplu de
descompunere funcţională este prezentată în figura 3.5.

11
Alocarea activităţilor este o problemă de optimizare a atribuirii acestora unor agenţi
umani sau maşini din sistem, pornind de la constrângeri legate de context.

Alocarea activităţilor conduce la două alte probleme:

stabilirea fluxurilor de materiale între agenţi, care să asigure desfăşurarea
proceselor fizice de prelucrare;
stabilirea fluxurilor de informaţii între agenţi, necesare funcţiilor de

monitorizare, control şi supervizare.

Rezolvarea problemei conduce la seturi de strategii de alocare şi la soluţii suboptimale, ţinând cont că
problema împărţirii în funcţii şi subfuncţii este şi ea o problemă neoptimizată

Trebuie ţinut cont că în sistemele complexe om-maşină optimizarea nu este în
sine o cerinţă de bază, mult mai robustă fiind soluţia care propune ca alocarea
activităţilor să fie un proces dinamic, depinzând de natura activităţilor dar şi de
starea curentă a agenţilor din sistem.

Matematicile discrete şi aplicaţiile lor în modelarea proceselor cu evenimente
discrete se constituie într-un cadru conceptual şi analitic pentru reprezentare, reţelele
Petri Colorate oferind posibilităţi explicite în acest sens [Jensen,93].

În conformitate cu rolurile, nucleul cel mai de jos al descompunerii funcţionale
pentru o aplicaţie particulară în care este implicat şi agentul uman, se poate utiliza
un model de execuţie a activităţii de către o singură resursă.

Modelul propus utilizează cinci niveluri pentru a defini rolurile (figura 3.6.):

evaluare situaţii;

fuziune informaţii procesare activităţi; interpretare comandă ;

selectare răspuns.
1.1.4 .Simularea si fabricatia virtuala

Integrarea simularii reduce semnificativ durata de timp necesara proiectarii, elimina
necesitatea realizarii modelelor si a prototipurilor reale si mareste posibilitatea de
patrundere rapida a produsului pe piata. Daca programele CAD sunt destinate pentru
modelarea pe un interval de timp neprecizat, simularea permite vizualizarea si
interactiunea sistemului în timp real. Simularea se poate axa pe doua componente
principale: posibilitatea vizualizarii sistemului pe scara larga si abilitatea de a simula
functionarea si comportamentul acestuia. Aceste componente impun un mediu de

12
comunicatie care poa-te fi manipulat si analizat. Pentru caracterizarea simularii este util
sa fie comparata cu alte domenii cum ar fi grafica/animatia computerizata sau realitatea
virtuala. Ambele sunt în strânsa legatura cu simularea. Grafica pe calculator se
efectueaza pe obiecte – caracteristica sa principala fiind producerea unei imagini a lumii
reale sau a unui obiect virtual. Animatia consta în utilizarea graficii computerizate în
scopul generarii unor imagini care produc iluzia miscarii.
Astfel, tinând cont de definitiile anterior enuntate, se poate spune ca simularea este
“motorul” care conduce grafica si realitatea virtuala. Prin analiza simularii (crearea unui
model, analiza si executia sa) se poate crea o infrastructura pentru celelalte domenii.
Arhitectura de modelare a sistemului asa cum este descrisa în figura 1 include trei
– contine informatiile despre procesele de proiectare, de
selectie al materialelor si de realizare a produsului;

• Analiza – estimeaza timpul de productie si realizeaza o analiza a rezultatelor;
• Baza de date – stocheaza informatiile re-feritoare la fabricatia si dezvoltarea
produsului. Fabricatia virtuala poate fi conceputa în doua moduri.
• În primul rând ca utilizare a simularii fabricatiei pentru optimizarea proiectarii
unui produs si a proceselor pentru îndeplinirea unui scop precis, cum ar fi
proiectarea asamblarii, calitatea, flexibilitatea, etc.
• În al doilea rând ca utilizare a simularii pentru evaluarea mai multor scenarii ale
productiei la diferite nivele de precizie în scopul obtinerii de informatii asupra
proiectarii sistemului si permite adaptarea deciziilor de productie.

Productia axata pe fabricatia virtuala utilizeaza capabilitatile pentru modelarea
proceselor de fabricatie si evaluarea rapida a mai multor scenarii alternative de
productie. Se poate spune ca fabricatia virtuala adauga simularea productiei altor tehnici
de analiza si permite validarea de noi procese. Fabricatia virtuala necesita informatii
multiple despre produs, procese si sisteme de productie acestea fiind subiectul unei
vaste arii de cercetare. Modelarea proceselor integrate cu proiectarea produsului este o
operatie foarte sofisticata si necesita informatii detaliate. Exista cel putin doua
reprezentari ale unui sistem de productie care se bazeaza pe fabricatia virtuala:
reprezentarea capabilitatilor si performantelor sistemului (vedere statica), sau
reprezentarea comportamentului dinamic (vedere dinamica). Fabricatia virtuala
furnizeaza un mediu de modelare si simulare puternic, astfel încât fabricarea/asamblarea
unui produs, incluzând procesele asociate de fabricatie, pot fi simulate pe calculator.
Aceasta caracteristica permite inventarierea tuturor variabilelor mediului de productie
începând cu operatiile din ateliere si terminând cu transformarile operate la nivel de
întreprindere. Cu alte cuvinte fabricatia virtuala permite atât vizualizarea proceselor de
productie, asamblare, management, inventariere, cât si furnizarea de estimari corecte ale
timpilor de prelucrare.

13
CONCLUZII

Termenul de fabricatie virtuală a fost utilizat iniţial pentru a identifica o
“fabrică agilă” şi face referire la un mediu virtual în care sistemele software pentru
controlul cu reacţie al proceselor de fabricaţie şi diferitele scenarii de acţiune pot fi
testate şi executate fară a utiliza direct echipamentele fizice.

Fabrica virtuală este un cadru de multimodelare care asigură platforma de
integrare a controlului avansat cu funcţiile de afaceri ale sistemului de fabricaţie, şi
oferă cadrul necesar dezvoltării întreprinderii, pe baza unui model cu învăţare, în
conformitate cu o strategie de dezvoltare incrementală. Abordarea orientată
platforma de multimodelare pentru suport decizie, dezvoltare şi operare sistem de
fabricaţie manifestă o tendinţă convergentă cu topica curentă de cercetare în direcţia
Integrării în Fabricaţie (IiM). Modulele software de control interacţionează cu o
suită de module software care simulează atât funcţionarea echipamentelor cât şi
procesele de fabricaţie.

Se propune o reprezentare a contextului dezvoltării conceptului de fabrică
virtuală integrat ansamblului paradigmelor generate de evoluţia suportului
informatic şi al mediilor electronice de comunicaţii, inginerie concurentă,
reingineria proceselor de afaceri, comerţul electronic, întreprindere virtuală.

Definiţia propusă pentru fabrica virtuală subliniază că aceasta este un sistem de
modele şi aplicaţii software care descriu în mediu virtual evoluţia dinamică a unui
sistem de fabricaţie real, cu scopul rezolvării unor clase specifice de probleme:
asistarea adoptării deciziei strategice/tactice/operaţionale, dezvoltarea de
produse/procese/facilităţi de fabricaţie, dezvoltarea sistemului automat de control,
managementul de procese, alocarea resurselor.

Se prezintă arhitectura fabricii virtuale constând din patru subsisteme:
subsistemul management afaceri, subsistemul modelare produse/procese,
subsistemul facilităţi, subsistemul management de procese. În conformitate cu
cerinţele pentru sistemul post- CIM care subliniază nevoia de autonomie şi
cooperare este unanim acceptată aserţiunea ,,resursele de fabricaţie actionează ca
agenţi care generează procese având ca obiectiv satisfacerea unei structuri scop”
furnizată de ,,motorul” de decizie orientat după reguli de afaceri, pentru a asigura
livrarea produselor în conformitate cu un model de date produs (PDM- Product Data
Model), dezvoltat în mediul de inginerie concurentă (CE-Concurrent Engineering).

14
Conceptele utilizate sunt: structura scop, procese de fabricaţie, structura de
procese, situaţii-operaţii, protocol de comunicaţii între scena externă şi cea internă
, agenţi autonomi, istoria unui agent.

Pentru a modela fabrica virtuală se propun tehnici de programare orientate spre
obiecte, iar agentul se defineşte ca obiect cu scop. Este tratată problema
descompunerii unei funcţii în sub-funcţii şi alocarea acestora unor agenţi.

15
16